Sunteți pe pagina 1din 4

TRASATURI POZITIVE SI NEGATIVE DE CARACTER

TRASATURI POZITIVE SI NEGATIVE DE CARACTER

Analiza si evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atentiei o suma de atitudini si trasaturi, care formeaza 3 grupaje:1) atitudinea fata de societate, fata de grupul mai restrans, fata de semeni; 2) atitudinea fata de activitatea prestata (invatatura, munca), 3) atitudinea fata de sine.

Atitudinea fata de societate, fata de ceilalti oameni se dezvaluie in trasaturi pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de raspundere. Contrarele acestora individualismul egoist, linguseala, spiritul mercantil, - sunt evident trasaturi negative. Atitudinea fata de activitatea prestata ne apare in trasaturi pozitive ca sarguinta, constiinciozitatea, spiritul de initiativa, exigenta in activitate, probitatea s.a. Opuse lor sunt: lenea, neglijenta, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou s.a. 17777cyz69cuy7n
Atitudinea fata de propria persoana apare in trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnitatii personale, spiritul autocritic, increderea in sine, optimismul, stapanirea de sine s.a. Reversul negativ: ingamfarea, aroganta, sentimentul inferioritatii s.a.

Trasaturi negative mai frecvente si corectarea lor


Dintre trasaturile negative mai frecvente la copii si adolescenti, cercetarea psihologica si educationala a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, incapatanarea, timiditatea s.a., aratand cauzele acestora si modurile de combatere.

Minciuna, in sens larg acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla optiune non-conformista intre realitate si fictiune pana la abaterea deliberata, constienta, de la sistemul de corespondente social admise intre realitate si modul ei de prezentare (Sutter). In sens restrans (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de a induce in eroare, producand prejudiciu de ordin moral/material altuia si aducand beneficiu autorului ei. yu777c7169cuuy
Dupa J. Piaget, copilul mic pana la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce traieste intr-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), avand sensuri simbolice inaccesibile adultului. Pana la varsta amintita, copilul isi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Cand jocul acesta devine obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semne de intrebare. A adolescent, obiceiul de a minti indica dupa P. Popescu Neveanu fie o suferinta afectiva, fie refuzul de a se integra in mediu, fie o dizarmonie a personalitatii. Allendy noteaza: copilul care minte este fie nesatisfacut de realitatea inconjuratoare, fie nemultumit de sine insusi. Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai intai frica de pedeapsa-care favorizeaza minciuna de aparare-apoi interdictia activitatilor placute (ludice), incercarea de justificare a unor incalcari, dorinta de a iesi in relief, lacomia s.a. Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate s.a. Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai in colectiv, copilul si mai ales adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea inseamna incredere reciproca si intemeierea pe adevar; apoi sinceritatea inseamna curaj; insasi prietenia si viata de colectiv vor duce la convingeri care il fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame necesitatea sinceritatii si loialitatii in relatiile reciproce.

Capriciul este un defect al vointei si caracterului, exprimat in fapte si actiuni neintemeiate, in refuzul ascultarii de cei mari.
Se intalneste mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuti de rude (indeosebi la bunici).

Capriciul are la baza o slaba dezvoltare a inhibitiei interne si un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numara rasfatatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorintelor (adesea in anticipatie).

Ca forme de manifestare ale capriciului mentionam: fluctuatia dispozitiei afective, tipete, izbucniri afective cand i se refuza ceva, plansul (uneori mimat), cuvinte urate etc. aceste manifestari au un caracter situativ; ele apar in fata persoanelor care obisnuit il cultiva pe copil, precum si in situatii anumite: inainte de masa, de culcare, la imbracat/dezbracat, in prezenta unor persoane straine etc. rasfatul lasa pe copil dezarmat in fata oricarei situatii noi. La varste mai mari regasim capriciul la adolescenti, fiind socotit uneori la fete ca semn al feminitatii. Remediul pedagogic apare nu in lamurire sau rugaminte, ci luarea unei atitudini hotarate, formularea unor cerinte statornice, instituirea unui regim de viata ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenta fata de manifestarile capricioasa, educarea la timp a inhibitiilor necesare.

Incapatanarea consta in rezistenta sau opozitia individului fata de vointa altor oameni, dorinta de a nu face asa cum i se cere, cum este sfatuit sau rugat. Singura modificare invocata: Asa vreau eu, dar intrebarea De ce? nu are raspuns, fapt care indica tendinta individualista de a impune cu orice pret propriul punct de vedere. Dupa cum observa Hegel: incapatanarea este forma caracterului, dar este lipsita de continutul sau.
Incapatanarea este o reactie negativa a vointei in momentul in care i se cere, copilul sau tanarul vrea tocmai contrariul. Este parca o vointa cu semnul minus. Un act de incapatanare este mai curand un act semivoluntar. Dupa origine, se pot distinge trei forme ale incapatanarii pe care le redam in continuare: a) Incapatanarea ca forma de protest impotriva unei educatii excesiv de autoritare, in care domina tonul de comanda, vociferarile, jignirea si ofensa, forma brutala de prezentare a cerintelor; lipsa de echitate si obiectivitate; b) O alta forma este reactia de incapatanare a copilului rasfatat, alintat, crescut intr-o atmosfera de lauda si admiratie, de tutelare marunta a fiecarui pas cu o exigenta scazuta fata de sine insusi orice refuz in satisfacerea pretentiilor trezeste incapatanarea pentru a-si mentine pozitia privilegiata in familie sau in colectivul scolar. Este vorba de o indrumare insuficienta in chestiunile mari si tutelare marunta pe teme secundare (exigente foarte mici). c) Incapatanarea copilului nesupravegheat lipsit de orice indrumare autoritara, de absenta a exigentelor fata de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tata, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii in care lipseste caldura, duiosia, buna dispozitie, de unde rezulta o instrainare de parinti si atractia strazii. Copilul compenseaza absenta ambiantei pozitive din familie prin stabilirea unei legaturi la nivelul strazii, iar acestea pot fi negative. Insuficienta exigentelor si al respectului fata de copil in familie reprezinta conditiile; incapatanarea apare in impactul cu cerintele de soc ale scolii, societatii etc. lipsit de indrumarea cuvenita el a avut doar libertatea de a gresi, de a proceda arbitrar etc. Sub orice forma, incapatanarea are la baza greseli de educatie, grefate pe un fond temperamental. In sfarsit, exista si incapatanare aparenta, legata de timiditate; o situatie noua, il face pe copil sa se inchida in sine, sa devina inhibat, aparent incapatanat.

In scoala provoaca incapatanare, suparare fata de profesori: un act de inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul sa reactioneze prin tacere ostentativa legata de profesorul in cauza. La scolarii mai mici care cred ca nota depinde doar de invatatori copilul se supara pe dascal si nu mai invata dinadins, exprimandu-si astfel protestul, nemultumirea. Trecand la remedii pedagogice, profesorul sau parintele nu trebuie sa franga vointa copilului, sa o anuleze, sa o indrume, introducand doar un corectiv permanent in conduita lui. Comportarea incapatanatului contine de regula, un sambure rational, anumite revendicari fata de cei din jur, un anumit motiv general de nemultumire. Metodele de educatie depind de cauzele incapatanarii. De exemplu, in cazul incapatanarii care apare ca forma de reactie fata de tratarea brutala din familie - copilul aparandu-si independenta - metoda va fi apropierea si castigarea increderii. Oricare forma de reactie ar fi, se dovedesc eficace:

educatia prin munca, prin activitate (pentru ca incapatanarea apare ca reactie la sarcini si obligatii) justa folosire a recompensei, laudei, aprobarii ignorarea temporara, dupa preceptul: observati totul dar nu reactionati la orice amanarea indeplinirii sarcinilor/cerintelor: in starea de incapatanare incercarea de influentare imediata provoaca impotrivire, orice propunere provoaca o reactie contrara; copilul sau adolescentul trebuie pus in fata cerintelor dar se cere executarea lor mai tarziu, starea de incapatanare fiind una din imprejurarile in care reactia imediata nu este indicata abaterea atentiei spre alt obiectiv (metoda eficace mai ales la cei mici); prezentarea cerintelor ca sfaturi, indicatii, chiar rugaminti (deci nu se ordona).
Cauza incapatanarii poate fi si surmenajul; atunci se impune solutia adecvata, care sa duca la eliminarea oboselii

severe.

Constiinta partiala a erorii naste tendinte contradictorii - de acceptare sau de impotrivire - dar invinge adesea a doua. O data cu indoiala apare insa o sansa a indreptarii. La baza incapatanarii se pot afla, uneori, notiuni gresite; printre adolescenti intalnim echivalarea intre incapatanare si perseverenta, vointa. In cazul acesta se impune un complement de instruire etica. Incapatanarea impinsa oarecum la limita constituie negativismul care prezinta doua forme: una persistenta, si alta trecatoare, pasagera.

Forma persistenta: scolarul persevereaza intr-o actiune desi vede ca rezultatele nu sunt cele de dorit, refuza argumentele numai pe motivul ca vin de la altul, isi fixeaza scopuri neaparat contrarii celor propuse de parinti, profesori, etc. La originea manifestarilor negativiste gasim ca si in cazul incapatanarii - fie tutelarea excesiva din partea mediului, fie atitudini si masuri excesiv de severe din partea celor mari. Prin urmare este inabusita dorinta de independenta a copilului, expresie a subaprecierii. Remediile sunt in principiu aceleasi ca la incapatanare. Forma pasagera are de regula cauze de ordin fiziologic, (oboseala, surmenaj); ea este legata de asa-numitele stari fazice (paradoxale si ultraparadoxale), in care raporturile dintre situatii si reactiile comportamentale adesea se inverseaza: stimulii pozitivi produc reactii negative si invers. Remediul apare aici in reglementarea odihnei si activitatii.

In aparitia si dezvoltarea trasaturilor negative de caracter, asistam la alternanta intre cauze si efecte, la inlantuiri ce capata caracter ciclic, de circuit psihic. De pilda, educatia brutala din partea mediului genereaza incapatanarea copilului iar aceasta din urma incita tonul de comanda, nervozitatea in reactia parintilor, cauza si efectul isi schimba mereu locurile. Tot asa, in cazul rasfatatului, ingaduinta si dragostea exagerata a celor din jur impiedica formarea la timp a inhibitiilor necesare la copil sau adolescent; impulsurile si dorintele sale isi fac jocul nestingherit. Manifestarile de incapatanare si

negativism ii fac pe parinti sa-si dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul isi va spori pretentiile. In felul acesta, dragostea parinteasca exagerata alimenteaza incapatanarea/capriciul, iar acestea din urma sporesc grijile si preocuparile parintilor pentru a raspunde pretentiilor crescande ale copilului.