Eutanasia In luna iunie a anului 1990, Janet Adkins impreuna cu sotul sau Ron si cu cei trei copii ai sai,

isi paraseste locuinta sa din Oregon si vine in statul Michigan pentru a se intalni cu doctorul Jack Kevorkian. Acesta din urma pusese la punct o masina pentru sinucigasi, iar Janet Adkins dorea sa-l intalneasca tocmai pentru a-I solicita sa asiste, ca medic, la propria sa sinucidere. Janet Adkins avea 54 de ani si suferea de maladia Alzheimer. Incercase pana atunci toate tratamentele existente plus o procedura experimentala. Toate fara succes. In acel moment, Janet Adkins cu greu mai vorbea coerent, nu putea sa mai citeasca sau sa mai asculte muzica. Putea sa se miste, putea inca sa mai joace tenis, de exemplu, insa nu mai era capabila sa tina scorul. Stia ca acesta nu este decat inceputul sfarsitului. Stia ca in ultimul stadiu al bolii nu va mai fi capabila sa recunoasca pe cineva din jurul ei sau sa comunice, stia ca va zacea pur si simplu fara nici un licar de constiinta. Pana atunci, ar mai fi putut trece poate inca zece ani, insa Janet Adkins a decis sa moara acum cand inca mai este constienta, cand inca mai putea pricepe ceea ce i se intampla. La randul sau, doctorul Kevorkian n-a acceptat s-o intalneasca decat dupa ce i-a consultat fisa medicala. In plus, la prima intalnire intr-o camera de motel din Michigan Kevorkian a inregistrat convorbirea avuta cu sotii Adkins. El a incercat sa o convinga sa renunte la solutia sinuciderii si i-a mai dat timp de gandire, inca o noapte, pentru a reflecta la decizia ei. Janet Adkins nu si-a schimbat optiunea. Trebuie spus ca, la acea data, statul Michigan nu avea nici o lege privind actele sinucigase. Astfel doctorul Kevorkian a acceptat sa o conecteze pe Janet Adkins la aparatul pe care il inventase. Pentru ca spitalele, biserica, asezamintele de caritate sau chiar morga au refuzat sa puna la dispozitie o camera si un pat precum si instalatiile strict necesare pentru o asemenea procedura, Kevorkian a instalat un pat in propria sa masina, un Volkswagen autoduba, model 1969. 26237ckm39zxe9h Masina pentru sinucigasi era alcatuita dintr-un stativ pe care se aflau trei flacoane, un furtun din plastic prevazut cu un robinet la capatul caruia se afla un ac pentru transfuzii. Cele trei recipiente erau conectate la un furtun. Primul continea o solutie neutra, al doilea un sedativ destul de puternic, iar al treilea continea o solutie de clorura de potasiu. Pacientul se aseza pe pat, doctorul ii fixa acul de transfuzii in vena, apoi deschidea robinetul lasand sa treaca solutia din primul recipient. Robinetul era apoi lasat la dispozitia pacientului. Atunci cand acesta socotea ca a venit momentul, il rasucea; fluxul de solutie neutra era deschis, iar in vena incepea sa se scurga sedativul. In acelasi timp, rotirea robinetului declansa un mecanism de temporizare. Dupa o perioada de timp (suficient de lunga pentru ca pacientul sa fie deja adormit datorita sedativului), acest mecanism declansa automat golirea celui de-al treilea recipient, prin acul de transfuzie in vena pacientului. Acesta murea in somn, otravit cu clorura de potasiu. Janet Adkins a murit in acest mod, in masina doctorului Kevorkian oprita langa un parc public. Dupa ce femeia a murit, doctorul Kevorkian a anuntat autoritatile. Procurorul districtual, initial, l-a acuzat de crima. Ulterior acuzatia a ramas cea de asistenta la un act de suicid si, intrucat nu exista nici o lege impotriva acestei fapte, Kevorkian a fost pus in libertate. Legea care sanctiona asistenta la actul sinuciderii a intrat in vigoare in statul Michigan in anul 1992. Kevorkian, care continua sa ajute oamenii sa se sinucida (sau performa acte eutanasice), a fost din nou acuzat intr-un nou proces in 1993. De aceasta data, judecatorul dintr-un district vecin, Richard Kaufman, a declarat noua lege ca fiind anticonstitutionala deoarece comite o ingerinta care nu este necesara in deciziile personale, decizii care se refera numai la persoana in cauza si care au ca temei opinii morale personale. Intre timp, Kevorkian intrase in greva foamei in semn de protest pentru arestarea sa.

In urma unei campanii de presa, orientata in sprijinul opiniilor lui Kevorkian, acesta a fost eliberat dupa 17 zile de greva a foamei. In anul 1994 i-a fost intentat, insa, un proces. Acum nu mai era vorba de asistenta la un act sinucigas, ci chiar de un act de eutanasie activa voluntara. Kevorkian l-a ajutat sa moara pe un bolnav care suferea de boala lui Lou Gehring (scleroza laterala amfiotrofica), folosindu-se de o masca de tipul celei de oxigen, dar in care a introdus monoxid de carbon. In acel moment, cadrul legal privitor la asistenta sinucigasilor prevedea o exceptie: erau scutiti de urmarirea in justitie acei agenti care urmarind in mod direct eliminarea suferintelor pacientilor faceau anumite actiuni care duceau in mod indirect la moartea pacientului. In timpul procesului, juratii au vizionat o caseta in care bolnavul (Hide) spunea cat de mult doreste sa puna capat suferintei sale si sa moara. Juratii dintre care cinci erau cadre medicale sau oameni care lucrau in medii medicale l-au achitat pe Kevorkian. Unul dintre acestia, o sora medicala, a declarat la anuntarea verdictului: Cred ca indivizii au dreptul sa decida kx237c6239zxxe ce se intampla cu propriile lor vieti, cu propriile lor corpuri. Guvernul si legislativul nu au nici un drept aici. De ce-ar avea dreptul un medic sa puna capat unei vieti omenesti? In plus, ceea ce se credea a fi o simpla asistare a unui act de sinucidere, nu pare a fi de fapt, crima? Daca, in relitate, Kevorkian si-a convins victimele ca este mai bine sa se sinucida daca sa mai urmeze alte tratamente sau sa se impace cu soarta lor? Nu cumva acceptarea acestor practici, legalizarea lor pot da nastere unui val de sinucideri? Ce se intampla cu dreptul la viata, pe care orice om il are si care trebuie sa-I fie respectat? Toate aceste intrebari pot fi puse cu toata indreptatirea. Simpla prezentare a acestui caz ma scuteste de sarcina, intrucatva sterila si cu un caracter strict informativ, de a face o trecere in revista a problematicii eutanasiei, un istoric al cazuisticii sale sau o prezentare a abordarilor teoretice ale acestei probleme facute de catre filosofi. Aceasta pentru ca orice incercare de a face o asemenea sinteza teoretica a problematicii eutanasiei si a argumentului este la fel de convingator si pentru celelalte subiecte ale eticii aplicate si deloc de neglijat pentru intreaga filosofie morala presupune asumarea in mod automat a anumitor criterii de selectie a relevantului din punct de vedere etic de irelevant, a importantei pentru etica fata de importanta pentru practica, etc. Aceste criterii sunt de cele mai multe ori asumate in mod tacit si functioneaza ca o prima procedura rationala de cenzurare a problematicii respective. Astfel, cred ca ceea ce este cel mai important in cazurile de etica aplicata este tocmai conservarea, pe cat se poate, a caracterului variat al problematicii puse in discutie. Subiectul eticii aplicate eutanasia si avortul sunt poate cele mai relevante exemple in acest sens nu are un contur clar, precis determinat si, in acelasi timp, importanta deosebita a unei astfel de probleme, impune o cat mai clara delimitare a ei. Cazuistica sa este extrem de variata pentru ca reprezinta reflexia modului in care un sistem de norme morale, un anumit tip de gandire, o traditie culturala, reactioneaza in fata unor evenimente care pana mai ieri erau considerate absolut neproblematice (de cele mai multe ori respinse fara apel, in mod formal, dar practicate pe scara larga in mod tacit), dar care astazi se dovedesc de o gravitate maxima. Etica aplicata nu este interesata doar de rezolvarea unui caz singular sau al unei exceptii de la regula, care a aparut intr-o anumita practica, dar nici nu incearca sa clasifice aceste fapte si, apoi, sa deduca o regula generala care va trebui aplicata in continuare, fara exceptie. Etica aplicata este interesata de progresul moralei si de capacitatea eticii, a studiului aplicat al moralei umane, de a tine pasul cu aceste rapide modificari din realitate. Pornind de la aceasta perspectiva am considerat ca o analiza in spiritul eticii aplicate a subiectului eutanasiei nu poate fi facuta decat daca vom pleca de la un exemplu practic care sa ilustreze bogatia interogatiilor, relevanta lor si multiplele trimiteri ce se pot face catre diferite alte domenii (medicina, drept, metafizica chiar sau, la un alt nivel, filosofia limbajului). Prezentarea acestui exemplu a avut si un alt rol: acela de a ne atentiona ca, spre deosebire de alte subiecte ale filosofiei in general (mult mai

abstracte si, pentru omul comun, adesea total neimportante) si spre deosebire de multe dintre temele filosofiei morale, acest subiect ne obliga sa ne implicam personal, sa nu ramanem la o privire obiectiva, rece, in care logica principiilor si principiile logice sunt suverane; este vorba de o problema care ne priveste in mod direct si cu care ne vom confrunta. De altfel, recomandarea acestei citiri a problemei eutanasiei in cheie personala; presupunerea conditiei cititorului (si a autorului) implicat astfel incat sa nusi impuna o obiectivitate rece, dar nici sa nu alunece in aprecieri partinitoare, motivate strict personal, este o caracteristica a filosofului modern care, dupa ce o lunga perioada de timp a stat la marginea societatii, acum se afla in situatia de a fi chemat sa rezolve problemele omului modern. Pozitiile teoretice, conceptiile mai vechi sau mai noi despre anumite elemente ale problematicii eutanasiei, definitiile si distinctiile care au fost facute, nu vor fi anuntate, pur si simplu. Voi incerca sa le tratez ca raspunsuri particulare la intrebari particulare sau la perspectiva diferite ale acelorasi intrebari. Orice pozitie teoretica formulata aici va fi o incercare de raspuns la o dificultate intalnita pe parcursul acestei discutii si invers, orice raspuns va fi interpretat ca o posibila sursa de noi intrebari. Analiza pe care o propun aici este, asadar, un joc la doua capete. Prima perspectiva va fi cea dinspre teoria etica spre cazul real. Aceasta orientare foloseste cazuistica eutanasiei pentu a testa/corija teoriile etice care incearca sa explice aceste fapte si care, in acelasi timp, se doresc a fi nu numai corecte, dar si aplicabile. Cea de-a doua perspectiva are o orientare inversa, dinspre pretentiile omului modern, de la problemele si intrebarile lui catre domeniul eticii aplicate care trebuie sa se adapteze acestor cerinte. Pentru omul zilelor noastre epoca moralista este de domeniul trecutului. El este preocupat, in cea mai mare masura, de respectarea ariei sale de drepturi sau chiar de largirea acesteia si, indirect, de contestarea anumitor datorii pe care le considera nelegitime, dar este interesat si de solutiile si garantiile pe care discursul etic i le poate aduce in acest sens. Solutia etica, pe de alta parte, nu poate face abstractie de prescrierea anumitor datorii, de aceea acceptarea rezolvarilor pe care ea le propune este intodeauna o problema de negociere sociala. Cele doua perspective reprezentate de cele doua orientari opuse intre aceiasi doi poli: realitatea si constructia teoretica vor fi, implicit, prezentate pe parcursul intregii lucrari. Astfel sper sa pot imbina spontaneitatea si bogatia problematica a cazuisticii eticii aplicate cu rigorismul etic al solutiei teoretice, fara sa cad nici in relativism, dar nici in formalismul teoretic care face ca o solutie sa deformeze problema la care raspunde. DEFINIREA ETICII APLICATE Etica aplicata se intemeiaza pe doua premise: mai intai, pe evidentierea faptului ca nu putem formula o apreciere sau un blam moral intr-o situatie concreta daca nu reusim sa ne intemeiem pozitia pe un principiu moral; si in al doilea rand, pe dovada ca acel principiu este mod efectiv aplicabil in analiza cazului, precum si in a celor similare lui in privinte relevante. Anume, atunci cand abordam o chestiune concreta, particulara de etica, strategia noastra e aceea de a invoca anumite principii morale (in general, anumite teorii morale) si a vedea cum se aplica acestea in cazul respectiv. Aceasta este ideea unei etici aplicate. Cercetarile de etica aplicata vizeaza probleme dintre cele mai diverse: de etica medicala (de fapt acesta este domeniul care a dus la revigorarea eticii ca disciplina filosofica) chestiuni precum avortul, eutanasia, grija fata de nou nascuti, ingrijirea fiintelor umane handicapate, a batranilor, problema mortii de etica mediului, chestiuni precum statutul moral al fiintelor non-umane (animale sau chiar plante), statutul obiectelor din natura, biodiversitatea si salvarea speciilor sau ecosistemelor amenintate etc.; de etica afacerilor a managerului industrial, a bancherului etc. precum si probleme din multe alte domenii.

Trebuie sa fim atenti sa nu confundam intre ele doua distinctii. Pe de o parte, este distinctia dintre: a produce teorii generale, a formula si a sustine principii (in cazul care ne intereseaza aici, principii morale);a aborda potrivit acestor teorii sau principii diverse cazuri concrete (faptele de care teoria vrea sa dea seama). Etica aplicata, spre deosebire de multe din abordarile etice traditionale (si mai cu seama din filosofia morala de tip analitic a secolului nostru) a atras atentia asupra nevoii de a raporta principiile morale la faptele concrete. Ideea ei fundamentala ar putea fi rezumata spunand ca o teorie morala sistematica, normativa nu poate sa nu aspire la producerea unei reconstructii a principiilor de baza care configureaza intreaga noastra viata morala. O cercetare de etica aplicata e incununata cu succes atunci cand faptul studiat a fost facut inteligibil explicat prin invocarea unei teorii, a unui sau a unor principii morale, cand deci a fost subsumat acestora.Filosoful moral, care se consacra eticii aplicate se vede pus in fata mai multor sarcini (iar implinirea lor nu doar ca ii produce satisfactie personala, dar dovedeste si ca meseria de filosof este folositoare celorlalti!). Mai intai, el priveste cu atentie critica pozitiile formulate, argumentele aduse, natura controverselor iscate; el face distinctii, reconstruieste disputele in ceea ce au ele fundamental, iar uneori dovedeste ca ele nu aveau de fapt nici o intemeiere reala ( bunaoara, fiindca porneau de la moduri gresite de a le pune). In al doilea rand, el incearca sa vada daca punctele de vedere formulate (si reelaborate de el la un grad de rigoare mai ridicat) sunt libere de contradictii interioare ori daca ele nu cumva duc la consecinte nedorite, atunci filosoful atrage atentia asupra dificultatii de a sustine in continuare un atare punct de vedere. In al treilea rand, filosoful e dispus sa colaboreze cu alti specialisti, considerand ca expertiza sa este valoroasa, spunandu-si cuvantul in evaluarea unor institutii, actiuni politice si sociale in functie de felul in care, dupa ce acestea sunt sau nu in acord cu principiile morale.Spuneam in inceput ca ideea unei etici aplicate consta aproape in intregime in doua idei: in aceea ca aprecierile noastre morale trebuie sa se bazeze pe un principiu moral; si in dovedirea faptului ca principiul este efectiv aplicabil in cazul considerat ( si in cele asemanatoare lui sub aspecte relevante). In cazul investigatiilor etice problema care se naste e urmatoarea: ideea unei etici aplicate, asa cum a fost admisa aici are o presupozitie pe care inca nu am cercetat-o si poate ca aceasta nu se sustine! Anume, s-a acceptat fie de cei care lucreaza in traditia utilitarista, fie de cei care adopta un punct de vedere deontologist (azi acestia sustin ideea de drepturi individuale sau, in particular, sub puternica influenta a lui J. Rawls, ei adopta o pozitie conceptualista), ideea ca oricare caz concret poate fi subsumat unui principiu moral. Unul dintre promotorii de frunte ai ideii ca vremea teoriilor si a principiilor morale a trecut este filosoful englez B. Williams. Teoriile morale, sustine el, sunt unelte normative care urmaresc sa invete oamenii cum sa gandeasca (in etica) si cum sa traiasca. O teorie etica este o abordare teoretica a gandirii si a practicii etice; aceasta abordare fie duce la un test general de corectitudine a opiniilor etice fundamentale, fie duce la ideea ca un astfel de test nu poate sa existe2. Teoriile de primul gen sunt pozitive (utilitarismul lui Bentham e un caz exemplar cu teorie etica pozitiva); cele de al doilea fel (bunaoara, emotivismul) sunt negative. Potrivit teoriilor pozitive, opiniile morale existente pot fi apreciate drept corecte sau incorecte; potrivit celor negative, incercarea de a ne intreba cu privire la corectitudinea sau incorectitudinea acestor opinii e lipsita de sens. Dar, crede Williams, potrivit ambelor genuri de teorii se presupune ca opiniile morale pot fi apreciate, evaluate si se presupune ca scopul teoriilor este acela de a judeca diferite teste propuse in acest scop. Or, continua el, daca se admite ca ele au esuat si ca, mai mult, orice atari teorii sunt sortite esecului: Voi argumenta ca filosofia nu trebuie sa incerce sa produca teorii etice 3. Anti-teoreticianul sustine ca filosofia nu are capacitatea de a evalua (prin intermediul unor teste de corectitudine) opiniile morale existente; ea nu are puterea de a ne spune cum sa gandim in etica si cum sa traim. In consecinta, abordarea etica, a unor cazuri morale concrete nu va trebui sa aiba forma unor incercari de a porni de la teorii si de la principii si de a pune apoi acele cazuri concrete sub acoperisul respectivelor teorii ori principii. Argumentul fundamental al pozitiei anti-teoretice pare-se ca se sprijina pe o anumita intelegere a naturii si rostului teoriilor si principiilor etice. El curge astfel: teoriile etice cuprind principii. Prin, insasi natura lor, principiile sunt abstracte; ele merg mult mai departe de relatiile particulare, de persoanele particulare.

Teoriile si principiile trebuie sa fie universale si impartiale4; trebuie formulate in termeni universali, atemporali5. De exemplu impartialitatea teoriilor etice e legata de cerinta morala ca situatii morale similare sa fie tratate in chip similar. Si desigur ca anti teoreticianul nu vrea sa conchida ca e moral sa tratezi cazuri asemanatoare intr-un mod foarte diferit. Trebuie deci ca altul este motivul pentru care el deplange faptul ca teoriile si principiile morale sunt universale, abstracte si impartiale prin insasi natura lor. Intr-adevar, anti-teoreticianul accentueaza asupra urmatoarei chestiuni: tocmai fiindca sunt abstracte, aceste teorii si principii nu pot fi facute indeajuns de concrete incat sa dea seama de cazurile concrete. Cum putem fi siguri ca am interpretat in mod corect un caz concret astfel incat sa il subsumam unui anumit principiu moral? Putem indica intotdeauna motive ale unor sustineri ca acest caz este similar din punct de vedere moral acelui caz? Un astfel de argument pentru particularism etic, opus universalismului etic, cuprinde, dupa parerea mea, cel putin doua teze distincte. Prima dintre ele este metafizica si are o natura foarte generala; ea vizand diferenta de natura intalnita in orice cercetare teoretica, intre cunoastere si fapte (in cazul nostru , cazurile morale concrete). Aceasta teza cred ca este gresita iar daca ar fi luata la modul serios ar arunca anti-teoreticianul pe o panta alunecoasa: nu stiu cum va mai putea sa arate ca, de exemplu, fizica sau alte stiinte ale naturii mai sunt inca posibile. Cea de-a doua teza este de natura epistemologica si are doua componente. Mai intai se sugereaza ca, daca principiul moral originar sau teoria morala originara nu a fost formulat (a) tinand seama de un tip de cazuri concrete, atunci ne putem indoi de capacitatea lui (sau a ei) de a fi aplicat (a) cu succes. Daca aceasta prima componenta a tezei epistemologice ar fi sa spuna ceva interesant, cred ca ea ar trebui inter orientata metodologic: da-ti toata silinta pentru a aplica principiile si teoriile morale la noile cazuri recalcitrante! Cea de-a doua componenta a tezei epistemologice e aceea ca, intrucat incercarile de pana acum, obisnuite, de a alica o teorie sau un principiu moral au esuat in cazuri presante si relevante, inseamna ca ceva este gresit in procedurile folosite in acel scop. Aceasta componenta a tezei epistemologice este corecta, daca o luam ca indiciu ca aplicarea teoriilor si a principiilor morale e uneori o treaba dificila care necesita reformulari, o fata noua a principiilor care nu e adesea apropiata de cea originara sau fundamentala. Dar de aici nu decurge insa ca proceduri mai sofisticate de mulare a principiilor si teoriilor la cazurile concrete nu pot, in principiu, sa indeplineasca obiectivul initial al eticii aplicate. De multe ori; un argument filosofic bun este acela care solicita adversarului sa produca dovezi. Un al doilea argument mai precis al anti-teoreticianului e urmatorul: pentru ca o teorie sau un principiu etic sa isi merite numele, ea (sau el) trebuie sa fie in stare ca in fiecare caz concret, sa aleaga o anumita actiune si sa sustina ca aceea este actiunea justa deci corecta din punct de vedere moral. E.R. WINKLER sugera ca o etica centrata pe context (contextualista) ar fi mai sensibila la circumstantele particulare, la perceptiile particulare ale agentilor morali individuali, la practicile comunitatilor morale particulare6. De pilda, in domeniul problemelor morale pe care le pune practica medicala, ar trebui ca etica medicala sa fie inlocuita de o etica clinica 7; potrivit acesteia, abordarea cazurilor concrete ar urma sa se faca nu prin referiri speciale la teoriile sau principiile morale generale, ei printr-o analiza amanuntita a cazului, efectuata de persoanele direct implicate in acel caz si nu de filosoful care vine din afara practicii cu uneltele sale prefabricate. Teoriile si principiile etice sunt rezultatul activitatii filosofilor. De obicei, scopul lor este sa produca un gen de cunoastere: cunoasterea morala, la fel cum un fizician vrea sa produca o cunoastere a naturii fizice. E evident ca o persoana care cunoaste continutul unei teorii fizice sau etice si-a sporit cunoasterea, in comparatie cu un profan. Dar, daca teoriile etice vor fi respinse, ar insemna ca un filosof nu mai poate pretinde ca are o cunoastere morala mai mare decat cea a unei alte persoane. Eticienii ar trebui sa isi recunoasca destinul: ei nu dau o expertiza morala mai mare decat alti oameni. De exemplu, in cazurile

legate de boala unei persoane, ei nu sunt mai indreptatiti decat medicii, surorile medicale, pacientul sau rudele acestuia sa sugereze solutii morale. Eutanasia cu ce avem de a face ? Problema definirii conceptului de eutanasie Asa cum observa si Philippa Foot in articolul sau, intr-unul dintre cele mai utilizate dictionare englezesti, Shorter Oxford English Dictionary definitiile care apar pentru termenul de eutanasie par sa fie insuficiente pentru explicarea cazurilor reale. Cele trei definitii sunt: (a) O moarte usoara si linistita, (b) mijloacele de a obtine o moarte usoara si linistita si (c) actiunea de a produce o moarte usoara si linistita. Obiectia pe care o aduce Philippa Foot acestor definitii este ca nici unul din cele trei intelesuri si, am putea adauga, nici cel obtinut prin unificarea acestora date eutanasiei, nu descrie sensul pe care il are termenul in utilizarea sa comuna, ci ca fiecare nu face decat sa surprinda un aspect particular al eutanasiei. Exista o parere unanima printre filosofi si chiar printre medici, ca nu exista inca o definitie a eutanasiei, care sa fie larg acceptata, ci numai anumite incercari de a impune puncte de vedere, interpretari asupra acestei actiuni. Articolul Philippei Foot nu face nici el exceptie, astfel ca pe parcursul sau autoarea va incerca sa clarifice anumite puncte din definitia termenului si, in final, sa propuna, daca nu o definitie, oricum anumite conditii care nu trebuie incalcate atunci cand se va da o definitie a eutanasiei.Exista mai multe metode prin care eticienii cauta sa defineasca termenul de eutanasie. Cel mai adesea, actul eutanasic este definit mai intai ostensiv, dandu-se mai multe exemple si specificandu-se care dintre acestea reprezinta cazuri de eutanasie si care sunt doar aparent de acest tip (in realitate fiind fie cazuri de sinucidere, fie de crima). James Rachels1 procedeaza chiar in acest mod. Pentru a distinge intre cazurile de eutanasie veritabila si celelalte cazuri cu care ar putea fi confruntate, Rachels ofera cinci particularitati ale cazului de eutanasie in forma sa cea mai limpede. Astfel, putem vorbi de un caz de eutanasie daca: 1. 2. 3. 4. 5. Pacientul a fost omorat in mod deliberat; Pacientul era pe patul de moarte (ar fi murit oricum); Pacientul avea dureri atroce (terrible pain); Pacientul a cerut sa fie omorat; Omorarea sa sa fie un act de compasiune, adica motivul pentru care pacientul este omorat sa fie acela de a impiedica suportarea unor dureri acute si inutile de catre acesta si de a-i oferi posibilitatea de a avea parte de o moarte buna (good-death) sau, macar, pe cat de buna se poate obtine in circumstantele respective.

Prima reactie pe care o putem avea fata de aceste caracteristici ale definitiei actului eutanasic este aceea ca, de exemplu, un copil care s-a nascut cu o malformatie inoperabila, care il face sa cunoasca dureri insuportabile sau sa se chinuie fara speranta, nu poate avea parte de o moarte buna deoarece nu este indeplinit punctul (4) nou nascutul nu poate cere sa moara. Asa cum vom vedea mai tarziu acest caz este acela de eutanasie non-voluntara2. Iar daca se accepta ideea provocarii mortii prin procura Philippa Foot aduce in discutie si acest caz in articolul sau atunci, in cazul celor care ar fi in coma sau care nu ar putea comunica, ar avea loc o incalcare (sau cel putin sunt destule sanse ca ea sa se produca) a drepturilor individuale. Pe de alta parte, in cazul celor mentionati mai sus, ar fi destul de greu de verificat uneori daca acestia sufera cu adevarat sau se afla numai in stare de inconstienta. Si, ca sa mergem si mai departe este destul de greu de stabilit in situatiile concrete ce inseamna dureri atroce sau dureri inutile de care bolnavul trebuie scapat. Aceste expresii sunt destul de vagi, iar interpretarea lor in functie de persoana care o face poate merge de la durerea de masele si pana la cazurile intradevar exceptionale de dureri acute in fata carora medicina este neputincioasa (cazul lui Lilian Boves, de exemplu).

Philippa Foot observa ca ambele determinari semantice ale termenului sunt limitate, iar unele dintre ele chiar inexacte putand face ca experiente inumane, acte de genocid (precum exterminarea evreilor de catre Hitler) sau acte de crima sa poata fi trecute sub numele de eutanasie. Din pacate insa, nici acest mod de a defini eutanasia prin amendarea repetata a unor definitii comune sau formale nu este imuna la obiectii. De exemplu, i se poate reprosa ca nu detine un criteriu indeajuns de stabil pentru a face distinctia dintre bine si rau, dintre permisibil moral si inacceptabil. A spune ca definitia eutanasiei este incompleta sau inexacta pentru ca i se potriveste cazul Programului eutanasic T4 nazist, inseamna sa acceptam ca sistem de referinta pentru evaluarea morala a unui fapt, tot un fapt, singura deosebire dintre ele fiind aceea ca valoarea morala a celui din urma este cunoscuta (ca fiind buna sau rea). Cu alte cuvinte, este destul de periculos sa facem aprecieri, din punct de vedere moral, ale actiunilor noastre folosind drept criteriu de acceptare/respingere tot un fapt si nu un principiu. Daca am face astfel, ar fi posibil ca intr-un stat (imaginar) a carui politica ar fi rasismul si antisemitismul, proiectul eutanasic al lui Hitler sa fie perfect acceptabil si, astfel, definitiei din dictionar sa nu i se poata aduce nici o obiectie3. Desi nici una dintre cele doua metode exemplificate pana acum nu asigura definirea actului eutanasic astfel incat sa acopere si cazuistica relevanta pentru cazurile de eutanasie, dar sa faca si distinctia dintre cele veritabile si cele doar asemanatoare cu actul eutanasic, totusi fiecare dintre ele are avantajul de a fi accentuat o trasatura esentiala a definirii eutanasiei. Prima metoda este axata pe stabilirea cat mai fidela a extensiunii termenului determinarea limitelor in care se afla cazuistica relevanta pentru eutanasie; cea de a doua metoda pune accent pe caracterul intensional al definitiei sensurile care pot fi utilizate astfel incat definitia eutanasiei sa fie atat coerenta in constructia sa, dar si coerenta cu restul sistemului etic din a carui perspectiva aceasta problema este discutata. Luand in considerare ambele metode de definire a eutanasiei, cred ca se pot identifica trei trasaturi esentiale ale acesteia, elemente particulare care trebuie sa faca parte din definitia unui act eutanasic: 1. 2. 3. Exista un agent al actului eutanasic si un pacient (beneficiar) al acestuia; Actul eutanasic este intentionat (facut in mod deliberat) si in cunostinta de cauza asupra consecintelor sale posibile; Agentul actioneaza in vederea apararii interesului si spre binele pacientului.

Fara indoiala, aceste trei elemente propuse mai sus nu contureaza complet cadrul in care trebuie sa se construiasca o definitie adecvata a eutanasiei. Aceste caracteristici sunt numai necesare, dar nu si suficiente pentru acesta. Ceea ce vreau sa spun, este ca aceste trei caracteristici sunt suficiente pentru a ne asigura ca o crima, o sinucidere sau un act de genul celui facut de catre nazisti evreilor nu vor putea fi confundate cu un act eutanasic; in schimb aceste trei conditii trebuie completate astfel incat cazuistica relevanta pentru actul eutanasic sa poata fi, in acest mod, acoperita. Astfel se asigura minimul necesar din punctul de vedere al intensiunii si maximul posibil din punctul de vedere al extensiunii pentru definitia eutanasiei. In cele ce urmeaza in acest capitol, voi cauta ca prin distinctiile intre diferitele tipuri de acte eutanasice, sa delimitez cat mai strict extensiunea si sa nuanteze cat mai putin intensiunea definitiei cautate. Pentru cine actionam? In articolul sau, Philippa Foot considera ca exista anumite conditii strict necesare pentru o definire corecta a actului eutanasic: a. b. Actul eutanasic se face in vederea binelui si pentru pacient (for his sake); Actul eutanasic trebuie considerat ca un bine, ca un eveniment pozitiv pentru pacient.

De fapt, cea de-a doua conditie ar putea fi derivata din prima: cel putin in cazul eutanasiei voluntare este suficient sa ne asiguram ca pacientul solicita procedura eutanasica, sa ne asiguram ca el este in deplinatatea facultatilor sale mintale si ca este decis sa urmeze aceasta procedura, pentru a putea fi siguri ca pacientul stie ce este bine pentru el3 si ca, asadar, satisfacerea cererii sale ar fi un bine pentru acesta, un eveniment pozitiv. In cazul eutanasiei nonvoluntare, insa, nu este suficienta indeplinirea primei conditii pentru ca si cea de-a doua sa fie indeplinita in mod automat; in cazul eutanasiei involuntare se pune chiar sub semnul intrebarii prima conditie, iar verificarea indeplinirii celei de-a doua este, in cel mai bun caz imposibila si, in cel mai rau caz atunci cand desi pacientul solicita sa fie lasat in viata este supus procedurii eutanasice ambele conditii sunt incalcate. Ceea ce pare sa sustina Foot este, deci, urmatorul lucru: cele doua conditii trebuie sa asigure intensiunea minimala si caracteristica a actului eutanasic. Acceptarea lor trebuie sa ne fereasca de primejdia de a considera ca este posibil ca proiectul eutanasic al lui Hitler sa fie considerat un act eutanasic veritabil. Exista, pe de alta parte, o varianta alternativa a conditiei: a) puse de Foot: a) actul eutanasic nu reprezinta un rau pentru pacient. De ce nu ar putea fi acceptata aceasta formulare? Pentru ca a spune ca moartea nu este un rau inseamna a recunoaste adevarul afirmatiei lui Hitler, al carui argument era urmatorul: moartea unor bolnavi poate fi bine pentru societate si, simultan, nu este un rau pentru acesti indivizi (deoarece oricum se chinuiau si, in plus, moartea lor este usoara si blanda). Doua observatii pot fi facute aici. In primul rand ca Foot face iarasi greseala de a lua drept criteriu de judecata morala un fapt ilustrativ si un principiu etic. De fapt, as argumenta ca principiul pe care se bazeaza exemplul cu planul eutanasic al lui Hitler admite si interpretari care valideaza conditia a. (aceea dupa care actul eutanasic nu este rau pentru pacient). Iata un exemplu teoretic 4: Sunt doctor si am intr-un salon un om, X, care se afla in coma de cinci ani. Pana in acel moment, nici una dintre rudele sale nu s-a prezentat la spital. Cheltuielile pe care le face spitalul sunt minime si sunt suportate de catre asigurarile publice. Pacientul are 45 de ani, nu necesita respiratie artificiala, iar inima sa se afla intr-o stare perfecta. In acest moment mi se aduce un accidentat un tanar de 18 ani, Y, care are nevoie de un transplant de inima. Nu am nici un donator compatibil, iar costurile cuplarii si mentinerii sale la o inima artificiala sunt enorme. In plus, aceasta procedura nu poate fi aplicata decat pentru cateva zile, dupa care pecientul nu mai poate fi salvat. Dar iata ca X si Y sunt compatibili, adica organismul lui Y poate primi inima lui X. Ca donator am de ales intre a preleva inima celui care se afla in coma pentru a-l salva pe tanarul accidentat (in acest caz, X urmand sa moara) si a asista la moartea accidentatului si, posibil, a lui X (survenita -mai devreme sau mai tarziu daca acesta nu se va mai trezi din starea sa). Exemplul de mai sus presupune un caz de eutanasie non-voluntara activa (daca medicul accepta sa faca operatia), adica un caz in care medicul omoara un pacient fara sa stie daca are sau nu acceptul acestuia. Medicul are de ales intre a omori un pacient (X), pentru binele altui pacient (Y), si a-l lasa sa moara pe Y (despre a carui dorinta de a trai este aproape sigur) numai ca pentru a nu-i face astfel un posibil rau lui X. Cred ca este o procedura comuna acest calcul de probabilitate a sperantei de viata intre doi pacienti si mai cred ca multi doctori ar prefera sa actioneze astfel incat sa salveze, cu certitudine, viata accidentatului decat sa-l lase pe acesta sa moara pentru o potentiala viata a celui aflat in coma. Exemplul pe care l-am dat urmeaza acelasi principiu etic: a omori pe cineva pentru binele altcuiva fara acordul primului. Fata de exemplul programului eutanasic nazist (evident negativ din punct de vedere moral, dar nu pentru ca avea la baza un principiu etic gresit, ci pentru ca acest principiu a fost completat

cu teorii rasiste, antisemite), exemplul dat mai sus este, daca nu chiar acceptabil din punct de vedere moral, cel putin problematic pentru cel mai multi dintre noi. Cea de-a doua observatie pe care doresc sa o fac este de ordin strict formal si tine de logica constructiei argumentului prin care Ph. Foot accepta ca necesara conditia (a), pentru ca o considera pe (a) inacceptabila. Acest mod de a gandi ar fi corect daca propozitiile Eu ii fac un bine lui X si Eu nu ii fac rau lui X ar fi contradictorii, astfel ca respingerea uneia sa antreneze in mod firesc acceptarea celeilalte. Cele doua propozitii nu sunt insa contradictorii: exista si actiuni care sunt indiferente din punct de vedere moral pentru persoana respectiva. As putea, oare, spune ca un pieton care merge linistit pe trotoar trebuie sa-mi multumeasca (sa considere, deci, ca i-am facut un bine) pentru ca as fi putut sa-l ucid cu masina, dar n-am facut-o? De fapt, prin aceste doua observatii nu am dorit sa afirm faptul ca ceea ce Foot stimuleaza ca fiind o prima conditie pentru ca un act sa fie numit eutanasic si anume ca moartea trebuie considerata mai degraba ca un bine pentru pacient si nu ca o abtinere de la rau este un lucru gresit sau care are consecinte nefaste. Dimpotriva, am incercat doar sa arat ca argumentele aduse in favoarea acestei conditii sunt prea slabe si ele trebuie intarite. Voi incerca in continuare sa aduc cateva argumente in acest sens, argumente pe care le consider mai tari decat cele prezentate de Foot. Primul dintre ele este derivat chiar din critica facuta anterior. Daca printre actiunile care nu fac rau lui X pot fi introduse si actiuni irelevante din punct de vedere etic, cum ar putea cineva sa fie apreciat pentru aceasta din urma? Altfel spus, pot fi eu considerata ca fiind un om bun doar pentru ca nu am facut unrau desi aveam toate conditiile pentru a-l face? In cazul celeilalte propozitii insa, actiunea mea este incarcata cu valoare etica, asadar, ea poate fi evaluata din acest punct de vedere. Un al doilea argument care poate fi adus este urmatorul: daca voi spune ca am facut un bine pentru X atunci actiunea mea este testabila, verificabila, criteriul de apreciere morala poate fi aplicat foarte fimplu (fie ca este vorba de marturia lui X, fie de dovezile materiale ale faptelor mele, etc.), iar evaluarea etica va fi un proces mai sigur. In plus, aceasta formulare pune accent pe intentionalitatea actului moral. Daca un act este dovedit ca fiind neintentionat atunci actul in sine nu poate fi judecat din punct de vedere moral (pot fi acuzat de neglijenta, neatentie sau de crearea unor circumstante favorabile producerii acelui act, insa nu pot fi acuzata ca am provocat acel act cu scopul de a face acel rau unei persoane anume). Or, de cele mai multe ori, este greu de stabilit care a fost intentia celui care a declarat nu am dorit sa-i fac un rau lui X. Date fiind aceste conditii (este vorba de primele trei conditii afirmate la inceputul acestui capitol, la care se adauga discutia ce a avut ca obiect ultima dintre aceste conditii, asa cum apare ea in articolul Philippei Foot), voi trece la stabilirea diverselor distinctii care se pot face intre tipurile de acte eutanasice.

Eutanasia

Indeplinit : Harbuz Ghenadie MD Anul II, Gr. IV

2011