Sunteți pe pagina 1din 38

ETICA A.

Teorii morale In sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau) in termeni de mijloace si scop si in acest sens se disting doua pozitii majore. Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii, indiferent de consecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de scopul ei final. Sustinatorii eticii teleologice afirma fericirea ca scop suprem al vietii, desi difera mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul(Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta durerii din corp si a suferintei din suflet ca mijloc de realizare a fericirii, iar eudemonismul (Platon, Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii privilegiaza ideea ca valoarea mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se centreaza pe continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar si universal in care continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala. Etica deontologica (Imm. Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare morala doar daca sunt guvernate de principii normative a caror respectare asigura unei actiuni caracter necesar si universal. In replica la normativitatea principiilor morale si a demersului deductiv, etica aplicata depaseste domeniul strict teoretic si adopta un demers inductiv derivand principiile morale din analiza unor fapte concrete. Astfel, etica aplicata (M. Tooley) poate fi considerata un demers reflexiv adecvat la situatiile concrete. O alta obiectie adusa teoriilor teleologice si deontologice o constituie universalismul lor nefondat, pentru ca nu tine cont de contextul cultural caruia ii apartin indivizii, de codul moral presupus in infaptuirea unei actiuni. 1. Aristotel ( 384/322 i.H.) abordeaza domeniul eticii teoretizand in spatiul virtutilor dianoetice si stabileste intelesul moral al omului ca avand temei in cel metafizic.

Printr-o analogie intre fiinta in sine si binele in sine, identificat cu fericirea, Aristotel promoveaza o etica eudemonista, deoarece numai fericirea este activitatea care actualizeza caracteristica definitorie a omului ca fiinta care actioneaza condusa de ratiunea practica. In domeniul idealurilor umane fericirea beneficiaza de valorizarea unui scop in sine si este conforma cu ratiunea intrucat corespunde facultatii superioare a sufletului. Astfel, se stabileste o armonie intre virtute si fericire, deoarece placerea si jocul (relaxarea) se subordoneaza virtutii in realizarea fericirii. Onoarea, inteligenta, placerea sunt bunuri imperfecte si intermediare fericirii, care este o activitate desavarsita. Asa cum fiinta este actuala, fericirea este o stare actuala, nu doar potenta, care isi este autosuficienta. Fericirea dobandeste realitate numai intr-o activitate serioasa si nu prin joc, care este mai degraba repaus. Este lipsit de sens sa se conceapa munca in vederea relaxarii, deoarece relaxarea este definita ca lipsa activitatii si mijloc in vederea reluarii muncii. Astfel, fixand domeniul fericirii ca activitate perfecta si straina de joc, Aristotel o defineste ca viata conforma cu ratiunea, iar intr-o ierarhie a facultatilor sufletului, partea lui superioara ar procura cel mai usor fericirea deoarece ei ii revine activitatea conforma virtutilor intelectuale. 2. Utilitarismul lui John Stuart Mill (1806/1873) face parte din eticile hedoniste consecventialiste si considera ca o actiune este buna in masura in care contribuie la fericirea unui numar maxim de persoane, in baza unui principiu al diferentierii calitative a valorilor. Pornind de la principiul utilitatii in realizarea fericirii, care consta in placere, Mill accentueaza asupra diferentei intre calitatea si cantitatea placerilor si justifica dezirabilitatea superioara a placerilor spirituale, nu prin ele insele, ci prin consecintele lor. Spiritele inferioare ajung mult mai usor la fericire pentru ca sunt satisfacute de placeri usor de obtinut, pe cand dorintele unui spirit superior sunt mai greu de satisfacut, dar au avantajul duratei, certitudinii si intensitatii. Mill rezolva disputa legata de stabilirea celei mai mari fericiri afirmand ca fiecare poate hotari numai pentru sine, astfel incat dominatia intelectului asupra placerii corporale genereaza continua insatisfactie de sine, care potenteaza cautarea maximei fericiri, fara sa o cenzureze.

3. Morala kantiana dezvolta notele specifice ale unei gandiri deontologice, fara sa faca abstractie de implicarile interioare care fac posibila fericirea. Criticand hedonismul, pentru ca placerea este determinata sensibil, si eudemonismul, pentru ca depinde de o vointa eteronoma, Immanuel Kant (1724/1804) sustine ca actiunile care au valoare morala sunt doar acelea care rezulta dintr-o vointa autonoma. Ca scop subiectiv fericirea implica realizarea dorintelor, dar implinirea inclinatiilor umane poate conduce si spre scopuri derizorii. De aceea, inainte de a cauta fericirea trebuie sa ne intrebam daca meritam sa fim fericiti. Conform principiului autonomiei vointei, fericirea presupune virtute exercitata din datorie, iar pentru a fi demni de fericire trebuie ca prin ratiune sa ne invingem inclinatiile. Prin conceptul central de datorie Kant caracterizeaza actiunea implinita in mod necesar din respect pentru legea care nu este determinata de o instanta superioara. Astfel vointa autonoma isi da siesi maxime care sunt valabile doar in masura in care pot fi adoptate ca lege universala. Astfel, prin morala datoriei, imperativul categoric devine unicul principiu normativ al actiunii si impune recunoasterea si respectarea umanitatii in persoana fiecaruia. B. Probleme de etica aplicata. Conceptiile traditionaliste asupra dreptului moral la viata considera avortul un infanticid. Contrar acestei teze, Michael Tooley sustine ca pentru ca o fiinta sa aiba dreptul la viata trebuie sa detina anumite atribute derivate din principii morale fundamentale. In cadrul codului moral crestin avortul este considerat un infanticid, prin largirea conceptului de persoana aplicat organismului fetal. Tooley sustine ca dreptul moral la viata si calitatea de persoana se dobandesc in masura in care fiinta umana satisface criteriul constiintei de sine. Astfel, o fiinta este o persoana daca este subiect durabil al unor experiente si stari mentale si , simultan, poseda conceptul de sine ca identic cu acel subiect . Din aceasta perspectiva, este evident ca un zigot nu respecta criteriul constiintei de sine , iar problema dreptului moral la viata al unei fiinte nenascute este o falsa problema, pentru ca atat infanticidul, cat si moralitatea presupun conceptul de persoana.

O alta problema ridicata de etica aplicata o reprezinta eutanasia ( eu - bine,buna; thanatos - moarte), adica metoda de a ucide nedureros un pacient aflat in agonie sau suferind de o boala incurabila. Incepand cu Platon si Francis Bacon, care a creat termenul pentru a denumi alinarea agonica, constiinta se vede pusa in fata unui conflict etic, transferat in domeniul actului medical. Chiar daca eytanasia are loc in conditii stricte ( decizia voluntara a pacientului, absenta altor solutii la suferinte considerate insuportabile, acordul altui medic) interogatia asupra dreptului unei persoane asupra vietii altei persoane ramane si azi o problema persistenta. Din aceasta cauza s-a ajuns la acceptarea mai mult sau mai putin tacita a eutanasiei pasive, adica permisiunea unui pacient de muri prin retragerea tratamentului care intretinea viata. Se pune totusi intrebarea asupra moralitatii eutanasiei active, tinand cont ca prin eutasia pasiva pacientul inca nu evita suferinta. Astfel, James Rachels considera ca, de exemplu in cazul copiilor care se nasc cu sindromul Down (mongolism) eutanasia pasiva este mai condamnabila decat eutanasia activa, intrucat pacientul va muri fara posibilitatea de a evita suferinta. Immanuel Kant Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca raspuns la ntrebari: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe pamnt; ce este fericirea. n jurul acestor probleme s-a constituit filosofia ncercnd sa dea raspunsuri, filosofia viznd raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia ncearca sa explice n ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita. n acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, l ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia l ajuta pe om sa stabileasca n

cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia l ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt n legatura n principal cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : "Cum pot sa gndesc unitar cerul nstelat deasupra mea si legea morala din mine." Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Knigsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii, Franz Albert Schultz, care l sprijina n timpul studiilor. n 1740 se nscrie la Universitatea din Knigsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face n grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea n 1746. Este perceptor n familii nstarite, reusind sa economiseasca niste bani cu care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape neobservata n acel moment, n care aplica principiile lui Newton si la originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este nrudita cu cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai trziu, de unde si denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, tine

prelegeri la universitate dar si acasa, mbratisnd cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretica, etica, dreptul natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrndu-le studentilor sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii descoperite de Newton si Kepler. n 1765 este numit, prin decretul regelui Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Knigsberg iar cinci ani mai trziu este numit profesor "ordinarius", promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor si instructiei. n 1781, dupa ce cu un an mai nainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". n urma unei recenzii nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi responsabili) - recenzie care-i face mult snge rau filosofului si pentru a-si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune prescurtata si mai accesibila a "Criticii" n anul urmator. n 1785, un tnar profesor de la Marburg i scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana. Tot n acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si filosofia istoriei, care l preocupa n legatura cu etica, pentru prima oara fundamentata de el teoretic n "metafizica moravurilor". n 1788 apare

"Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare" va aparea doi ani mai trziu, n 1790. n jurul acestui an aproape nu era universitate germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La raspndirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza n lucrarea din 1793, "Religia n limitele ratiunii", lucrare care va produce un conflict ntre Kant si Ministerul cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea - urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea - care cere sa se ia masuri energice mpotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior i va interzice filosofului sa se mai ocupe cu asemenea probleme. n 1796 si tine ultima din prelegerile sale publice, ultima lectie de logica, ncheindu-si activitatea didactica de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna n 1798; n acelasi an ncepe sa se plnga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele continua sa se deterioreze n ultimii ani de viata, ncercarile sale

perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. n octombrie 1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare n 12 februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" - e bine. Pe unul din peretii cavoului au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care ncepe "ncheierea" "Criticii ratiunii practice": "Cerul nstelat deasupra mea si legea morala n mine". "Critica ratiunii pure" apare n primavara anului 1781, Kant savrsind o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la nsasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, n mod decisiv, metoda de pna atunci a metafizicii, n sensul precumpanirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta, n conditiile unei rupturi cu metodele de pna atunci, sunt supuse unei analize critice nsesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant si propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pna la el, la o epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de orice experienta si conditionnd orice experienta. Cunoasterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care si ntemeiaza Kant gndirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde

catre un sistem transcendental; este baza constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si idei a priori estenu cica ma ducea transcendentala. A priori adica n mod absolut independent de orice experienta si facnd posibila experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare. Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru n sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul n sine este realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gndita numai de intelect, fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul n sine - desi real - este incognoscibil, este posibil doar de gndit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare ntre

sensibilitate si intelect, drumul trecnd de la simturi, prin intelect la ratiune. Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam n cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea n care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie. Cunoasterii prin simturi i corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (n sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei nselatoare). Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se nsumeaza ntr-o logica transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o ntrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi nfatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, nembogatind nsa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, n care predicatul se adauga subiectului, adaugndu-i ceva la continut si n felul acesta largeste cunostinta. Aceasta mbogatire este dovedita de Kant mai nti la nivelul esteticii transcendentale, al

cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul. Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori n raport cu experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei n analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul n obiect, gndeste obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramne legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta n raport cu ele, avnd astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este sa ofere legi a priori naturii n vederea cunoasterii ei ntr-o experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12 categorii, trei cte trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea judecatilor, categoriile nefiind altceva dect concepte pure ale intelectului. n acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare ntre intuitii si concepte, ntre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului

si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gndirea propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul - forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este conceput epistemologic si raportat la constiinta. n cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetiznd, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii ramn ntr-o pozitie transcendenta fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile. Ideea ramne un concept al gndirii, gndit nu cunoscut, iar gndirea pura desavrseste cunoasterea fara sa o mbogateasca. Kant delimiteaza trei Idei pure ale ratiunii: -Ideea unitatii absolute a subiectului gnditor; -Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;

-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gndirii n genere: sufletul, lumea si Dumnezeu. Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor, supunnd unei critici erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei, pe care le-au presupus ca obiecte reale - deci cognoscibile: "psihologia rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit conceptiei kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a fenomenelor; mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care gndeste. Apare astfel al doilea sens al libertatii, cel moral. Rezolvarea antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin distinctia dintre fenomen si noumen: intrarea n lumea libertatii obliga la eliberarea de sub legile sensibilitatii din fenomenalitatea empirica n favoarea unei lumi inteligibile, a legiferarilor practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi cunoscut, ci gndit si regndit, n intentia apropierii de absolutul pe care nu-l va putea atinge vreodata. Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre ntrebari, n care se rezuma ntreg interesul sau filosofic: - Ce pot sti? - Ce trebuie sa fac? - Ce-mi este ngaduit sa sper? La prima ntrebare, pur teoretica, a raspuns n "Critica ratiunii pure". La a doua va raspunde n "Critica ratiunii practice" iar la cea

de-a treia n "Religia n limitele ratiunii", aparuta n 1794. Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde - n acceptia filosofiei kantiene - numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie; sistemul filosofic kantian este obtinut sub crmuirea ratiunii. "Critica ratiunii practice", aparuta n 1788, este expunerea fundamentala a principiilor morale kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se ocupa de principiile determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la producerea acestora, adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul este parte a naturii -supus cauzalitatii ei- dar si fiinta rationala, morala, libera; dedublarea omului ntr-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil, rational, corespunde dedublarii naturii n fenomen si noumen. n raport cu moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul instinctelor, nclinatiilor, pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia de sine a vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala, constrngatoare, imperativa, cu efect de cenzura si de purificare n raport cu tot ce

este n om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturnd naturii morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina pe sine prin vointa, excluznd cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide constrngerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea morala. Legea morala nu exprima dect autonomia ratiunii pure practice, adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne determina ca fiinte inteligibile, n virtutea libertatii, fiind o conditie rational-morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate. Legea practica morala nu are alt mobil dect demnitatea de a fi fericit: "conformitatea deplina a vointei cu legea morala nseamna sfintenie, o perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea sensibila, n nici o clipa a existentei ei" (1,pag.129). Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramne principala preocupare; la Kant nu religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar binele la credinta. Aceasta inversare ntemeiaza totul pe morala, adica pe om, fara un amestec al divinitatii. Datoria nteleasa ca o constrngere practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din obligativitatea respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute, contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si fericirii personale. Kant

recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar. Regndirea raului ca posibil motor al progresului, n temeiul unitatii si a luptei contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele se obtine prin subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori determinati prin ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie realizat n lume prin libertate. Pentru Kant, absolutul exista n cadrul vietii umane si n raport cu ea, ca absolut al moralitatii omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri valorice prin libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta n absolut, dincolo de limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera n lumea pe care o poate gndi prin ratiunea sa. n 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare ntre intelect si ratiune, datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi mai nalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub general, facultatea de a gndi

particularul ca fiind cuprins n general. Subsumarea poate fi determinativa (cnd este dat generalul caruia i se subsumeaza particularul) si reflexiva (cnd este dat particularul si trebuie descoperit generalul). Pe Kant l interesa numai facultatea de judecare reflexiva cu subdiviziunile ei: - facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca finalitatea formala sau subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere; - facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea reala, obiectiva a naturii prin intelect si ratiune. Estetica si teleologia mijlocesc ntre natura si morala; teleologia completeaza mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta ntregeste moralitatea si libertatea. Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie nteleasa tot ca efect al moralei, nu al stiintei. Experienta conduce facultatea de judecare la conceptul unei finalitati obiective si materiale, la conceptul de scop al naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru utilizarea finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea, ca facultate de a actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat ca posibil numai prin ratiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop. Un obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita de materia acestui, cauza a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un ntreg

posibil prin intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept pentru care nu poate ntemeia o stiinta a naturii; ea ndeplineste un rol regulativ. Organicul natural, valorificat n formele sale printr-o judecata teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al omului ntre natura si cultura. Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii sentimentului specific de placere, rezultnd din armonia dintre imaginatie si intelect fata de reprezentarea unui obiect, avndu-se n vedere raportul reprezentarii fata de simtamntul de placere sau neplacere. Prin teleologie, forma obiectului este judecata n simpla reflexie asupra ei, fara vreun concept al obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui astfel de obiect. Facultatea de judecare estetica este o facultate deosebita, n masura sa judece obiectele n temeiul unor reguli si nu dupa concepte, o facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine dect criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se interpune ntre facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta ntre natura si libertate. Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare ntre intelect si ratiune. n cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul

este descris prin determinantii judecatii: - calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes; - cantitativ, este universal valabil; - ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva; - ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale. n aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza imaginatia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi facultate este raportata la ratiune n vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu dispozitia determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar trebuie totodata sa-si descopere acele principii a priori prin care placerea sa se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultatile necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care se ntruchipeaza ideile estetice. Dintre formele de expresie, poeziei i este atribuit cel mai nalt rang; ea extinde si ntareste sufletul, se ridica estetic pna la idei, si probeaza libertatea, contempla si apreciaza natura, ca fenomen, ca schema a suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat urmatoare poeziei, datorita atragerii si emotionarii

sufletului, n calitatea ei de limba universala a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de senzatii, este nsa pe ultimul loc, preferndu-i-se artele plastice, avnd n vedere cunoasterea prin facultatea de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al specificitatii frumosului si artei, interesat de acestea de dragul ntregirii facultatilor superioare de cunoastere. Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa Aristotel si probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia filozofica a separatismului celui mai categoric ntre arta si filozofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica, metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune Stefan Augustin Doinas n prefata la "Asa grait-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui Kant, echivalenta cu o rasturnare revolutionara a stiintei despre demnitatea umana, consta n centrarea acesteia pe libertate si pe deducerea ei din libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate putem data adevaratul nceput al constiintei umane de sine. Preview referat "Kant: principiul moralitatii" : Cunoasterea materiala, care are a face cu obiecte determinante si cu legile caraora ele le sunt supuse. Aceste legi la randul lor sunt de doua feluri: legile naturii studiate de catre stiinta numita fizica, si legile libertatii studiate de stiinta numita etica in cadrul teoriei moravurilor. Plecand de la intelepciunea morala, Kant doreste sa se elaboreze o filosofie morala pura deplin curatata de ceea ce este empiric si apartine antropologiei. Cercetarea si stabilirea principiului suprem al moralitatii are ca punct de plecare examinarea acestui principiu de la izvoarele lui la cunoasterea comuna.

Morala se intemeiaza la Kant pe un principiu propriu si este in acest sens autonoma: ea nu decurge la religie, dar conduce in mod necesar la aceasta. Filosofia morala se divide intr-o etica a persoanei ca teorie a virtutii si o teorie a dreptului care are ca obiect relatiile interpersonale. In viziunea filosofului, nu este suficient necesar sa se recunoasca valabilitatea unei norme morale pentru a se actiona potrivit ei, ci insista asupra distinctiei intre recunoasterea obligatiei morale si infaptuira efectiva a actiunii. In prelegerile sale despre etica el invoca aceasta distinctie in termenii urmatori: "Daca apreciez prin intelect ca aceasta actiune este buna din punct de vedere moral, mai este inca o distanta foarte mare pana la infaptuirea actiunii pe care am apreciat-o in acest fel. Daca insa aceasta apreciere ma indeamna sa si infaptuiesc actiunea , atunci avem de-a face cu simtamantul moral. Si nimeni nu va putea pricepe si nu va pricepe ca intelectul va trebui sa aiba puterea de a ne pune in miscare; intelectul poate intradevar sa aprecieze, dar a conferi acestei aprecieri puterea de a deveni un imbold care indeamna vointa la infaptuirea unei actiuni de a intelege, aceasta este piatra de incercare a intelepciunii." Principiul moralitatii in lucrarea lui Kant pleaca de la intemeierea principiului moralitatii ca modalitate de intelegere a ei ducand in final la aplicarea acestui principiu in practica. Problema intemeierii obligatiei morale ocupa o pozitie centrala. Kant considera necesara nu fondarea eticii pe morala comuna, ci fondarea moralei comune pe un concept de vointa pura, adica o vointa "care sa fie determinata cu totul de principii a priori" si care sa apartina unei discipline aparte: "metafizica moravurilor", forma a "filosofiei transcedentale" , adica a unei filosofii a "gandirii pure" - pure nu in sensul logicii caci aceasta este lipsita de continut, ci a unei gandiri pure a unor obiecte abordate intr-o maniera complet a priori; o gandire prin urmare furnizoare de adevaruri necesare. "Caci Metafizica moravurilor - spune Kant - trebuie sa cerceteze ideea si principiile unei vointe pure posibile si nu actiunile si conditiile vointei omenesti in genere, care sunt luate in cea mai mare parte din psihologie". 1.DE LA FILOSOFIA POPULARA LA METAFIZICA MORAVURILOR Kant critica fara menajament filosofia morala populara pentru caracterul ei eterogen, dar mai ales pentru strategia de cerecetare filosofica gresit aleasa. Acestor filosofi nu le-a trecut prin minte sa intrebe daca principiile moralei pot fi descoperite prin cercetarea empirica a naturii omenesti sau in caz ca nu, daca nu ar trebui, poate, sa fie cautate complet a priori si independent de orice elemente empirice in conceptele ratiunii pure si nicaieri altundeva. In acest ultim caz, ar fi evident ca ei trebuie sa separe aceasta cercetare ca filosofie pura practica, ca metafizica a moravurilor, si sa-si satisfaca nevoia de popularizare filosofica numai dupa ce au dobandit in prealabil o cunoastere exacta. Lui Kant i se pare evident ca o asemena metafizica a moravurilor independenta de orice cunoastere empirica este indispensabila din cel putin doua puncte de vedere. In primul rand ea este fundamentul conceptual al oricarei cunoasteri precise si sistematice a moralitatii si singura care poate explica strict caracterul necesar si universal al legilor morale. In al doilea rand ea are indirect, si un rol regulativ: caci dupa parerea lui Kant, reprezentarea pura a datoriilor sub forma legii morale va exercita asupra "inimii" lui o inraurire morala mult mai sigura decat diferitele

experiente pozitive din campul empiric, si va deveni treptat o a doua natura a sa, conferindu-i o siguranta in comportare pe care filosofia morala populara nu i-o poate asigura. Evaluativ/descriptiv - o problema deschisa

1. Contururi

In teoria utilitarista se pare ca 'bun' este o categorie care doar se aplica fericirii, discutia principala fiind axata pe termenul de 'fericire', pentru ca fericirea (proces psihic) este scopul cercetarii eticii in viziunea utilitarista, iar nu binele (care este un concept stabilit prin conventie, deci printr-un proces exterior psihismului individului determinat)[1]. Remarc, datorita acestui raport poate surprinzator in cadrul unei teorii etice - acordarea unei mai mari importante descriptivului decat evaluativului -, o tensiune speciala intre valoric (adica conventia conceptuala) si descriptiv (procesul psihic). Lucrurile se complica si mai mult prin intuitia subsidiara ce emana din formularile lui Mill, cum ca trateaza, incomod, ca foarte importanta ceea ce as numi 'valoarea placerilor' (acest termen, compus dintr-o particula evaluativa si una descriptiva, il consider cel putin 'neutru' din ambele puncte de vedere, respectiv evaluativ si descriptiv;). S-ar putea argumenta ca aceste lucruri par a nu avea relevanta pentru discutia etica, parand a tine de domeniul psihologic[2]; eu insa subscriu ideii ca exista anumite criterii necesare in evaluarea morala, pe care, daca le eludezi, risti sa parasesti discutia etica si sa esuezi, eventual, intr-o discutie cu aspect de misticism fundamentalist camuflat; aceste criterii necesare sunt cele care atrag atentia celor implicati intr-o dezbatere de aceasta natura ca discuta nu despre entitati abstracte, ci despre fiinte care reclama anumite conditii pentru a putea exista, in primul rand, si pentru a putea acorda atentie domeniului moralului, in al doilea rand. Buna stare a fiintelor umane este o astfel de conditie[3] (daca nu cea mai importanta, cel putin cea elementara); iar daca morala nu ar servi decat pentru cunoastere[4], atunci ar trebui sa descoperim ce este important pentru uman, fara sa venim cu nici o prejudecata valorica - si descoperim atunci nevoia primara, psihologica; iar daca etica este o arta sociala, atunci este normal sa ne aplecam asupra naturii sale psihologice, deoarece psihicul este locul in care se petrece etica. Date fiind toate aceste lucruri, regasibile la nivelul teoriei utilitariste expuse de J. S. Mill, cred ca structura pe care isi construieste etica este reprezentabila prin intermediul schemei urmatoare, fiecare dintre notiunile care urmeaza fiind o sub-clasa a celei de dinaintea sa: ceva => oportunul (psihologic) => moralitatea => justitia => legislatia. Concluzia pe care o trag este ca termenii evaluativi apar din cei descriptivi, dintr-o necesitate de simplificare a procesului prin care fiintele umane[5] incearca sa-si asigure buna stare[6], teoria expusa in 'Utilitarismul' constituindu-se intr-o pledoarie pentru acest punct de vedere. Ramane insa neelucidat termenul in functie de care se explica toate celelalte procese sau notiuni; pentru ca nici alte puncte de vedere nu m-au convins ca au reusit sa rezolve aceasta problema, am denumit-o 'argumentul indecis', evitand sa ma

pronunt clar in privinta caracterului si a cauzelor sale, insa banuind ca este reziduul moralei care este inlocuita de noua morala.

2. Valori utilitariste

Kantian, Mill crede ca nu trebuie faptuite actiuni care apartin unei clase de actiuni care, practicate in general, sunt daunatoare, derogarile trebuind sa fie bine definite, limitate, permise numai in vederea interesului general[7]. Aceste derogari exceptionale sunt hibele oricarui sistem moral, pentru ca acestea pot fi folosite in sens negativ, pentru legitimare ca morale a unor fapte imorale ("amagirea propriei constiinte"). Pe de alta parte insa, aceasta exceptie de la regula indreptata numai in folosul comunitatii nu trebuie sa duca la ignorarea sau minimalizarea individului; ci trebuie ca individul sa aiba constiinta faptului ca fapta sa particulara contribuie intr-un fel la binele general[8]. Mill afirma ca nu trebuie sa confundam "regula de actiune cu motivul actiunii"[9], pentru ca cel ce se conduce dupa doctrina celei mai mari fericiri a cat mai multora nu o face dezinteresat, ci manat de motive (strict personale) diferite, care nu sunt condamnate de aceasta morala. Motivul nu influenteaza moralitatea actului, ci doar valoarea agentului. Una este "intentia" (adica ceea ce intentioneaza agentul sa faca) si alta este motivul (adica sentimentul care il mana sa faca acel lucru)[10]. Indivizii nu trebuie sa inteleaga ca e necesar sa actioneze intru binele tuturor ci trebuie sa vizeze "cercul persoanelor particulare avute in vedere"[11] (avute in vedere - adica cunoscute de catre acel individ), dar avand grija ca acest lucru sa nu intre in contradictie cu drepturile celorlalti (adica ale celor necunoscuti de catre individ), numai cei care au influenta in societate trebuind sa o aiba pe aceasta in vedere in totalitatea sa[12]. Justitia , desi este necesara pentru ca este utila in general (vizeaza utilitatea generala), este si o cerinta presanta individuala (a doua dupa hrana, pentru ca securitatea este cadrul fara de care nu ne putem desfasura viata[13]) - insa Mill considera ca, datorita confuziilor provocate de catre justitie, ii este preferabil ca principiu de actiune utilitarismul, sau oportunitatea[14]. 'Cu cat sunt mai generale acele lucruri la care se aplica calculatia utilitarista, cu atat vor fi mai multe cazurile particulare in care calculul specific acelui caz va produce un rezultat diferit si, astfel, va fi cu atat mai mare disutilitatea tactica pe care el [sistemul - n.mea, C.V.] o admite in urmarirea utilitatii strategice', suna taios una din criticile pe care Bernard Williams le aduce utilitarismului[15]. Utilitarismul este incorsetat inca de valorile moralei pe care ea incearca sa o inlocuiasca, pentru ca, incearca sa gaseasca acelor valori preluate o anume utilitate, ceea ce insa intra in contradictie cu judecarea utilitatii lor globale: daca s-ar ajunge, de exemplu, la concluzia ca este mai bine pentru comunitate sa condamne un nevinovat, acest lucru este coerent cu utilitarismul pur; insa el intra in contradictie cu calcularea utilitatii cazului particular[16]. In aceasta situatie importanta conferita cazului particular poate fi considerata ca o valoare preluata, straina de utilitarism. Problema mi se pare complicata, daca iau in consideratie si observatia lui Williams, cum ca termenul de utilitarism poate varia foarte mult ca sens, incat unele dintre variantele s-au indepartat atat de mult incat nici nu se mai poate numi utilitarism; astfel,

'consecventionalismul', plecand de la principiul simplu al utilitarismului (care urmareste cea mai mare fericire pentru cel mai mare numar de oameni), ajunge sa spuna ca nu conteaza decat consecintele actiunii. Ori se pare ca nu acesta este lucrul afirmat de utilitarism. De aici eu inteleg ca, in subsidiar, utilitarismul autentic este de fapt un supervizor nu al oricarei fapte, ci al faptelor deja valorizate (in cadrul unui sistem traditional de valori) ca bune; si, dintre acestea, utilitarismul se multumeste sa spuna ca acel lucru este mai bun, si nu celalalt, pentru ca asigura o fericire maxima (neintresand in acest moment daca aceasta consta in placere se calitate superioara sau nu) unui numar cat mai mare de oameni.

Nota pentru mai tarziu: aceste valori preluate de la moralele anterioare, peste care apare utilitarismul, sunt acel 'ceva-ul' pe care l-am pus la baza sistemului etic utilitarist.

3. Centri de decizie in utilitarism

Mill accepta ca justitia poate fi un sistem de prejudecati. Justitia poate fi ceva relativ, deci mobil, sistemele morale fiind perfectibile, dupa cum arata si etimologia sa: - 'Ideea de constrangere juridica este ideea generatoare a notiunii de justitie'[17], dikaion venind de la dike, care inseamna urmarire judiciara; justum e o forma a lui jussum, ceea ce a fost poruncit; s.a.m.d. Notiunea de justitie s-ar indepartat de aceea de lege a unui tribunal pentru ca grecii si romanii au observat (spre deosebire de evrei, care le considerau divine si imuabile) ca legile sunt productii umane, deci pot fi eronate. Ba, chiar 'sentimentul justitie nu are, in sine, nimic moral', pentru ca a respinge dezagreabilul nu este moral; moral devine prin utilitatea sociala pe care o capata inclinatia noastra justitiara[18]. Daca lucrurile ar sta altfel, daca justitia ar fi un sentiment natural, un instinct (intelectual insa), din aceasta nu putem deduce ca el trebuie sa fie criteriul ultim al conduitei, pentru ca nu avem argumente pentru a crede ca acest instinct, fie el intelectual, este infailibil, dat fiind ca este tot un instinct, asemeni celor animalice, care ne indeamna deseori la actiuni gresite - deci si acesta poate genera judecati gresite[19]. Sau poate ca la fel de bine justitia ar putea fi 'un sentiment derivat, format din combinarea altor sentimente', acestea din urma fiind abia sui generis, atunci functinalitatea justitiei se bazeaza pe intensitatea emotiei pe care o trezeste acea suma specifica de sentimente[20]; in acest caz conventionalitatea, deci nestatornicia justitiei ar interveni din nou, pentru ca acel complex de sentimente este unul creionat tot de catre oameni, inoculat reciproc, in scopul beneficiului comun. Reamintindu-mi si pletora de aporeme pe care le relevase referitor la justitie, vad ca aceasta se regaseste aproape spulberata ca posibila norma viabila, universala (asa cum cere Mill unui principiu etic). Inclin sa cred ca rechizitoriul pe care-l face justitiei nu este unul echidistant, noianul de argumente demolatoare venind din pricina ca 'unul dintre cele mai puternice obstacole in calea acceptarii doctrinei ca utilitatea sau fericirea e criteriul a ceea ce este corect sau incorect

a fost derivat din ideea de justitie'[21]. Daca la prima vedere obstacolul intre justitie si utilitarism pare absurd, dat fiind rolul jucat de justitie in vederea sustinerii variilor interese generale, analizarea structurii celor doua releva gravul dezacord: daca justitia porneste construirea interesului general din valoarea in sine pe care o au anumite acte particulare (de ex., fiind bine in sine sa nu furi, se ajunge la binele general, placut, in care nimeni nu mai este afectat de furt), deci construieste dinspre evaluativ catre descriptiv (de la 'e bine sa nu se fure' la 'e placuta societatea in care nu se fura'), utilitarismul pleaca de la descriptiv si ajunge la evaluativ (intrucat 'e placuta societatea in care nu se fura', 'e bine sa nu se fure'). Una dintre criticile aduse utilitarismului este aceea ca necesita un timp de evaluare prea indelungat, actiunea devenind aproape redundanta, Mill replicand insa ca utilitarismul nu este un instrument care trebuie folosit de catre fiecare individ in viata curenta, ci acesta este un aparat care (folosind si rezultatele experientelor istorice) ajunge sa formuleze niste sub-principii ("principii secundare") de conduita (sa nu minti, sa nu furi), care sunt inculcate indivizilor - astfel incat decizia poate fi luata imediat[22]. Si atunci pun intrebarea: cine este in masura sa gandeasca in prealabil sub-principiile, cine are autoritatea de a transforma descriptivul in evaluativ, cine poate detine (si de ce) monopolul selectarii pildelor istorice, si folosind, in toate aceste cazuri, care criteriu? Este oare acest criteriu cel utilitarist? Si este aceasta decizie al unui centru investit cu putere decizionala concordant cu doctrina utilitarista?

4. Valoarea placerilor

Utilitarismul vede fericirea ca pe unul dintre scopurile conduitei, si de aici se poate conchide ca poate fi unul dintre criteriile moralitatii[23]. Dar Mill aratase[24] ca morala are la baza un singur principiu. Pentru a scoate fericirea din sintagma unul dintre si al aduce la singurul principiu, se recurge la o demonstratie negativa: nimic din ceea ce este dorit de oameni nu poate fi exclus din conceptul fericirii. Daca se refera la faptul ca acel ceva este dorit de umanitate (umanitate in sens de termen colectiv, non-distributiv) - in acest caz dorinta e trecuta prin domeniul eticului inainte de a i se stabili acestuia forma, deci un veritabil cerc vicios - pentru ca eticul, in acceptie utilitarista asigura 'fericirea umanitatii'[25]. Daca insa fericirea este definita corect din acest punct de vedere, adica prin insumarea dorintelor si fericirilor individuale, principiul celei mai mari fericiri devine, din nou, inconsistent. Pentru ca Mill accentuase, intr-o incercare de distantare de Bentham, cum ca nu este vorba de o simpla balanta superioara cantitativ acea placere generala, ci una selectata (si) calitativ. In acest caz, etapele creionarii fericirii generale par a fi urmatoarele: se aleg faptele care produc o balanta inclinata in favoarea placerii (deci cantitate); dintre acestea sunt selectate cele care produc placere superioara (deci calitate); dar intre doua

actiuni trecute si prin cea de a doua sita, cea mai preferabila va fie cea care va asigura totusi contitatea mai mare si pentru cat mai multe persoane a fericirii, deci se aplica totusi, in ultima instanta, un principiu cantitativ, desi, e adevarat, este o cantitate a calitatii... Pe de alta parte, utilitaristii ar recunoaste dezirabilitatea placerilor spirituale nu prin virtutile intrinseci ale acestora, ci prin faptul ca "sunt mai stabile, mai sigure, mai putin costisitoare"[26], cat si datorita faptului ca un numar mai mare de persoane cunoscatoare a doua experiente, considera pe una dintre ele mai preferabila (dincolo de orice alta valorizare sau impediment ce poate interveni). Este deci o intemeiere empirica, careia ii pot aduce una dintre criticile care sunt adresate de obicei empirismului: empirismul nu poate fi validat empiric ca sistem, ci prin presupozitii metafizice, deci lucrurile care se cred validate de empirism sunt validate de fapt de acele presupozitii anterioare, deloc empirice.

5. Structura domeniului etic

Mill nu comite eroarea naturalista asa cum o defineste Moore (desi asupra eroarii naturaliste insasi planeaza intrebarea daca nu este o imposibilitate[27]), adica inlocuirea unui termen care nu este natural (bun) cu unul natural (placerea)[28]. Insa asa cum am spus la inceput Mill nu inlocuieste 'bun' cu altceva ce tine de natura (cum ar fi fericirea, sau placerea), pentru ca el nici macar nu ia in considerare astfel de termeni (ca 'bun', adica termeni etici in mod traditional), ci, dimpotriva, ajunge sa inlocuiasca unul natural (o necesitate iscata de un sentiment presant) cu un termen non-natural, de factura etica. Acest lucru este evident daca analizam capitolul V al 'Utilitarismului', in care Mill afirma ca un complex de sentimente (elemente descriptive)(desi nu sunt numite explicit naturale) sunt inlocuite cu ideea de justitie (termen care, in ciuda celor aratate mai inainte, ramane - si Mill il foloseste ca atare - un termen evaluativ)[29]. Utilitarismul lui Mill nu este nici tautologic, pentru ca el infiinteaza binele ca domeniu cu aplicabilitate mai restransa decat oportunitatea. Valorile se infiinteaza astfel pe descrieri, ele nefiind decat prescurtari ale acestora, asa cum am mai spus. De aceea 'valoarea placerii' este nu numai non-evaluativa; ci este pur decriptiva, fiind expresia condensata a unei placeri intelectuale in fata unei placeri fizice. Insa, chiar si aici, atarna, din nou, intrebarea: dar placerea este provocata - sau este favorizata - de ce anume? A da un raspuns de tipul 'este ceva innascut' imi pare futil si nedemonstrabil. Mai degraba imi pare ca este un reflex pur si simplu, despre care nu pot sa spun ca este 'natural' sau 'cultural', sau cat (sau daca) a contribuit la el ceea ce credem ca ar fi un 'instinct natural' si cat (sau daca) a contribuit la el ceea ce credem ca ar fi un 'instinct cultural' (sau social; termenul exact nu are mare importanta). Cred insa ca, dat fiind ca in spatii culturale diferite putem observa placeri culturale (evaluative) diferite care se conserva in cadrul acelei culturi, pot sa afirm ca acel ceva (la randul sau, imposibil de determinat cat 'natura' si cat

'cultura') care formeaza celorlalte notiuni luate aici in dicutie, se perpetueaza in sistemele care apar, pentru ca face parte din asa-zisul 'pigment cultural' care participa la ele.

Formularile clasice ale teoriei utilitariste "Bentham considera ca un act este just daca tinde sa promoveze fericirea, si nejust daca tinde sa produca opusul fericirii, fericirea fiind nteleasa ca placere, iar nefericirea ca durere sau absenta a placerii. Placerile sau durerile urmau a fi evaluate sau cntarite folosind asa numitul "calcul felicific" (de pilda, dupa intensitatea, durata si proximitatea lor), care facea cu putinta ca placerilor si durerilor sa le fie atribuite valori sau unitati asupra carora sa fie efectuabile operatii aritmetice. Acest calcul era independent de particularitatile indivizilor, putnd fi aplicat la placeri diferite ale unor persoane diferite si lua n considerare si intensitatea, adica gradele diferite de placere ale diferitilor oameni. Amploarea, adica numarul total de persoane afectate de act, constituia o parte importanta a calculului. Justetea actelor era determinata, asadar, prin nsumarea unitatilor sau a valorilor diferitelor placeri si dureri produse la diferiti oameni afectati de respectivul act: un act era just daca producea un excedent de placere n raport cu durerea. elul global era maximizarea placerii, adica producerea celui mai mare excedent de placere comparativ cu durerea n colectivitatea celor afectati." (R. G. Frey, "Utilitarism", n David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gndirii politice, Ed. Humanitas, 2000, trad. D. Stoianovici, pp. 764-8) Principiul utilitatii sau principiul maximei fericiri este acel principiu "care aproba sau dezaproba orice si oricare actiune dupa tendinta pe care ea o arata, de a mari sau de a diminua fericirea celui care este interesat n acea problema." (J. Bentham, Introducere la principiile moralei si ale legislatiei, n Enciclopedie De Agostini de Filosofie si stiinte umane, Ed. ALL, 2004, trad. L. Cosma s.a., p. 1147 Mill: "Conceptia care accepta ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Happines Principle), sustine ca actiunile sunt corecte (right) n masura n care ele tind sa promoveze fericirea si sunt incorecte (wrong) n masura n care tind sa produca inversul fericirii. Prin fericire se ntelege placerea si absenta durerii; prin nefericire, durerea si privarea de placere." (p. 18) Calculul consecintelor - cuantificarea utilitatilor Mill: "Dintre doua placeri, daca exista una careia i-au dat o categorica preferinta toti - sau aproape toti - aceia care au avut experienta amndurora, independent de orice sentiment de obligatie morala care i-ar face sa o prefere, apoi aceea este placerea cea mai dezirabila. Daca una din cele doua placeri este plasata - de catre aceia care sunt cunoscatori competenti ai amndurora - att de sus deasupra celeilalte nct ei o prefera chiar daca stiu ca atingerea ei e nsotita de o mai mare cantitate de insatisfactie si nu abandoneaza urmarirea ei pentru nici o cantitate din cealalta placere, atunci avem dreptul sa atribuim acestei desfatari preferate o superioritate calitativa ce covrseste att de mult cantitatea, nct o face, comparativ, nesemnificativa." (John Stuart Mill, Utilitarismul, Ed. Alternative, 1994, trad. Valentin Muresan, pp. 20-1) R. Nozik, argumentul masinii de produs trairi "Sa presupunem ca ar exista o masina de produs trairi care ti-ar produce orice traire doresti. Neuropsihologii ar putea sa-ti stimuleze creierul n asa fel nct sa gndesti si sa simti ca scrii un roman important, sau ca ti

faci un prieten, sau ca citesti o carte interesanta. Tot timpul ai pluti ntr-un bazin, cu electrozi atasati de creier. Te-ai conecta la aceasta masina a vietii, programndu-ti dinainte experientele vietii? Daca esti ngrijorat ca pierzi experiente pe care le doresti, putem presupune ca ntreprinderi comerciale au cercetat n mod complet vietile multor altora. Poti alege din biblioteca lor astfel de experiente sau le poti combina, selectnd experientele de viata pentru, sa zicem, urmatorii doi ani. Dupa ce au trecut doi ani, ai zece minute sau zece ore n afara bazinului pentru a alege trairile urmatorilor doi ani. Desigur, n timp ce esti n bazin nu vei sti ca esti acolo; vei crede ca totul se ntmpla aievea. Altii se pot conecta si ei pentru a avea experientele pe care le vor, asa nct nu este nevoie sa rami neconectat pentru a ramne la dispozitia lor. Te-ai conecta?" (Robert Nozik, Anarhie, stat si utopie, Ed. Humanitas, 1997, trad. M. Dumitru, pp. 85-6
Etica aristotelica

Filozofilor sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema esentei moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si individualista in raspunsul la aceasta problema, fiindca pentru acestia legile, dreptul si principiile morale se fundamenteaza pe conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, acestea au o valoare relativa. Ba sofistii devin chiar reprezentantii nihilismului moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce este raul, daca celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de pericolul mare pe care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral pentru comunitatea poporului grec, Socrate combate pe sofisti si face indubitabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament al faptei bune. A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe temeiul intelegerii esentei virtutii, virtutea fiind inteleasa ca imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta. Consecinta acestei conceptii etice a fost la Socrate afirmatia ca "nimeni nu actioneaza de buna voie nedrept, ci numai din insuficienta stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma ideea ca exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent de parerile lor : este acel "Daimonion", ca glasul constiintei.

Platon continua sa adanceasca aceasta idee socratica si astfel ajunge la concluzia ca adevarata autonomie interioara, ca cel mai inalt bun al vietii omului, acesta nu si-o poate castiga decat prin stiinta despre o realitate suprasenzoriala, despre eterna Idee a Binelui, prin care sufletul uman devine una cu Divinitatea, care este prototipul Frumusetii si al Binelui. Cunoasterea acestei lumi suprasenzoriale devine la Platon temeiul si tinta vietii morale. Sub influenta eticii platonice omul nu mai priveste lumea concreta ca loc al mantuirii sale si nici nu-l mai intereseaza desavarsirea lumii date, ci ochiul filozofului se indreapta spre o minoritate de insi-filozofi, care, reusind sa infranga interesele inferioare ale lumii, sesizeaza Adevarul si Frumusetea pura. In etica platonica accentul cade pe o lume transcendenta si pe valorile acesteia.

Aristotel paraseste si in etica drumul trasat de marii sai inaintasi, un Socrate si Platon. El este si in etica un realist, caci el nu mai intreaba in etica despre ideea de bine, despre moralitate ca ceva in sine si pentru sine si despre valabilitatea acesteia, ci pe Aristotel il preocupa viata morala reala, moralitatea ca ceva faptic. Etica aristotelica nu mai este indreptata spre cunoasterea unui ideal vesnic si neschimbabil, ci inspre intelegerea binelui ce poate fi realizat de catre oameni aici in aceasta lume, care sunt deosebiti dupa sex, stare sociala, profesiune, popor si de aceea el este altfel pentru barbat si altfel pentru femeie, pentru liber si pentru sclav. Pentru Aristotel este de neinteles ceea ce platonicii vor sa spuna cu al lor "bine in sine". Aristotel afirma ca chiar daca ar exista asa ceva, omul nu ar putea sa-l sesizeze niciodata.

Binele este dimpotriva in orice arta si orice actiune ca scop al acestora : pentru medicina sanatatea, pentru arta razboiului victoria, pentru economie bogatia etc. Masura acestora este, deci, folosul, caci scopul omului nu este cunoasterea, ci fapta. Rostul eticii nu este "simpla teorie", ca noi sa stim ce este virtutea, ci ca noi sa devenim oameni de isprava. inteleptul, pentru a fi fericit, in afara de virtute mai are nevoie si de un minimum de bunuri corporale.

Fundamentul virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca si pentru Aristotel daruirea neprecupetita instinctelor si scopurilor inferioare este ceva animalic, ce injoseste pe om. Omul trebuie sa duca o viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita faptului ca este o fiinta rationala. Aristotel accentueaza si el ca virtutea nu consta nici in bogatie, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv in "activitatea virtuoasa sau rationala a sufletului". Virtutea nu este data odata cu intelegerea, ci ratiunea trebuie sa ordoneze nazuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile umane. Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea castigata prin exercitiu, asadar aptitudinea de a actiona intotdeauna conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc, calea intre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu precugetare si care consta in pastrarea drumului de mijloc, ales de ratiune in mod liber, in urma unui discernamant".

Virtutea are deci trei insusiri fundamentale : a) Virtutea este o actiune de vointa facuta cu precugetare, adica o actiune libera, precugetata;

b) Ea consta in pastrarea drumului de mijloc, adica drumul intre doua extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri pentru om;

c) Virtutea pretinde un discernamant inainte de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este virtutea ce tine echilibrul intre a fi risipitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de mijloc intre indrazneala nebuneasca si lasitate ; dreptatea tine calea de mijloc intre a savarsi nedreptatea si a suferi nedreptatea.

Aceasta linie de mijloc - ce se confunda cu fapta morala - este nespus de greu de fixat, de aceea Aristotel intelege sa lase toata povara aceasta pe seama elitelor umanitatii, in seama inteleptilor, desavarsiti, superiori. Asa se face ca atunci cand este pusa intrebarea care fapta poate fi numita morala si pe care trebuie s-o implineasca fiecare muritor, Aristotel raspunde scurt: "Priviti pe cei alesi ai genului omenesc, pentru ca vazandu-i in mod nemijlocit, sa-i urmati".

In Etica Nicomachiana Aristotel descrie pe omul superior in felul urmator : "Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici temerar ; care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab ; care este cu inima deschisa prieteneste catre lumea ce-1 inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe sine ; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si

leaga sufletul de ea, nici nu o risipeste ca un usuratic ; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza ; care nu jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi".

Toate aceste virtuti ce sunt practicate in viata de toate zilele sunt numite de Aristotel "virtuti etice" sau practice. Ele sunt dirijate de acea parte a intelectului pe care Aristotel il numeste "nus patheticos", asadar acea parte ce stapaneste activitatile influentate din exterior. Mult mai superioare decat acestea sunt activitatile intelectului, care isi au valoarea lor in ele insesi si pe care Aristotel le numeste "virtuti dianoetice". Este vorba despre activitatile artistice si -mai ales cele stiintifice. Sunt doua asemenea virtuti: intelepciunea si desteptaciunea practica. Intelepciunea este cea mai inalta dintre toate virtutile morale. Iar acea parte a ratiunii umane care exercita aceasta activitate libera este numita de Aristotel "nus poieticos".

Scopul suprem al vietii virtuoase este fericirea sau "evdaimonia". Aceasta fericire urmeaza sa fie sustinuta de sentimentul de placere, caci "fericirea fara placere ar fi o vorba goala", de aceea binele suprem nu poate fi gandit fara de placere, fiindca zice el "atunci ar fi posibil ca cineva sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit". Fericirea consta in sentimentul de placere ce urmeaza din fapta buna si constiinta ca ratiunea stapaneste peste simturile inferioare. Cea mai inalta placere este aceea produsa de activitatea libera a ratiunii, asadar produsa de cea mai inalta virtute : intelepciunea. Cel mai bun loz pe care si-l poate dori omul in aceasta lume este acela al cercetatorului dupa adevar, al filozofului, care, refugiat in imparatia bucuriilor pe care le naste activitatea ratiunii, se ridica deasupra micimilor vietii terestre si ajunge la constiinta naturii si a menirii sale divine. Dar si aceasta stare este dependenta de anumite situatii externe, ca sanatatea corporala si spirituala a inteleptului, idee ce tradeaza tendinta realista si relativista aristotelica. Binele si virtutea nu mai sunt ca la Platon valori absolute, ci ele sunt ceva relativ, dependente de raporturile si situatiile reale ale vietii.

Aristotel - Politica, Etica Nicomahica


Aristotel Doua din cele mai cunoscute tratate ale sale, "Politica" si "Etica Nicomahica", apartin domeniului practic al filozofiei. Lucrarile nu sunt "practice", in sensul ca nu sunt manuale didactice. Din contra, ele abunda in analize si in argumente, bazandu-se mai mult pe cercetari istorice si stiintifice. Ele sunt lucrari de filozofie practica; "practica", deoarece scopul sau telul lor nu este de a oferi adevarul, ci de a schimba faptele. Oamenii se disting de alte animale prin faptul ca poseda ratiune si putere de gandire. Oamenii "contin ceva divin - ceea ce numim intelect este divin", iar intelectul nostru este "divinul inauntrul nostru". Intr-adevar fiecare dintre noi este un adevarat intelect, "caci el [intelectul] reprezinta ceea ce natura umana are mai nobil si mai elevat".

Activitatea intelectuala nu este suficienta. Oamenii nu sunt indivizi izolati. "Omul", scrie Aristotel, "este din natura un animal social". Aceasta remarca nu este un aforism facut la intamplare, ci o mostra de teorie biologica. "Animalele sociale sunt acelea care au o singura activitate in comun; asa sunt oamenii, albinele, viespile, furnicile si cocorii.". "Si aceasta insusire este caracteristica omului, spre deosebire de toate vietatile, asa ca singur el are simtirea binelui si a raului, a dreptului si a nedreptului si a tuturor celorlalte stari morale. Comunitatea unor fiinte cu asemenea insusiri creeaza familia si Statul". Primul lucru demn de pus in evidenta in legatura cu ideea aristotelica de Stat este marimea acestuia. "Caci, daca din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o suta de mii n-ar mai constitui o cetate." El nu si-a schimbat niciodata parerea ca micile orase-state erau cea mai propice - si cea mai naturala - forma de societate civila. 35467xyl52egr4t Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie sa-si fie suficient siesi si sa atinga telul pentru care el exista. "Bunastarea", care este telul Statului, este identificata cu "eudaimonia" (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entitati naturale si, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un tel. Notiunea de scop al Statului este legata de alt ideal inalt. "Principiul fundamental al constitutiilor democratice este libertatea [.] Cea dintai forma a libertatii este de a conduce si de a fi condus, in mod succesiv [.] Alta forma a ei este dreptul lasat fiecaruia de a trai dupa cum ii place". Dar libertatea este sever restransa in Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetatenilor, insa o mare parte a populatiei nu avea cetatenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natura, si deci este permis de fapt sa fie subjugati. Cetatenii puteau detine sclavi, asa cum puteau poseda si alte forme de proprietate. "Evident", scrie el, "e mai bine ca proprietatea sa fie privata, dar oamenii trebuie sa o puna in comun la folosinta." Dar el adauga imediat: "Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetatenii sa faca astfel.". Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de productie; el nu controleaza direct nici economia. Dar legiuitorul vegheaza ca regimul economic al cetatenilor sa fie guvernat potrivit. Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri in care Statul poate reglementa viata cetatenilor. Fiecare restrictie, oricat de bine intentionata ar fi in scopurile ei, este o ingradire a libertatii. In afirmatia lui Aristotel ca "toti cetatenii apartin Statului" se poate intrevedea germenii totalitarismului. Statul sau este extrem de autoritar. ARISTOTEL 384-322 .e.n. ntemeietorul scolii numita Liceul (Lykeion). Discipol al lui Platon. Teoria ETICA Cunoasterea este de trei feluri:1. teoretica (urmarita numai de dragul ei), 2. practica (mijloc

pentru a ne conduce viata), 3. productiva (mijloc pentru a realiza lucruri frumoase sau utile). Def. Etica = stiinta se ocupa cu acele caracteristici pe care oamenii le dobndesc prin obisnuinta. (gr. ethos = mod obisnuit de viata) (Ex.: Asa cum doar cntnd devii un bun cntaret, tot asa doar actionnd drept devii o persoana dreapta.) Binele este lucrul spre care aspira toate lucrurile, si este suficient n sine. Binele este ultim (adica este totdeauna scop si niciodata mijloc). Binele ca scop are forme multiple. Binele omului este diferit de binele animalelor etc. Binele statului este mai mare si mai desavarsit decat binele individului. Problema este gasirea scopului omului. a. Placerea e scopul animalelor sau sclavilor. Totusi tendinta spre placere nu trebuie suprimata ci modelata ntr-o forma adecvata. b. Onoarea este scopul omului politic. c. Virtutea nu este scop ntruct e compatibila cu inactivitatea, saracia si suferinta. Scopul omului Scopul omului = binele omului = eudaimonia. Def. Eudaimonia = activitate (nu potentialitate), n acord cu virtutea celei mai bune parti din noi care ne diferentiaza de animale (intelectul), si se manifesta permanent (nu intermitent), si e nsotita de placere si fericire. Def. Hedonism = conceptie care considera ca scopul si/sau valoarea ultima este placerea Def. Virtute = masura justa, sau dispozitia habituala spre masura justa, spre moderatie. Tipuri de virtuti: Virtuti morale (corespunzatoare partii irationale a sufletului) vs. Virtuti intelectuale (corespunzatoare partii rationale a sufletului) Def. Dreptate = tratarea egala a celor egali si tratarea inegala a celor inegali Aristotel considera ca sunt doua tipuri de virtuti: intelectuale (ce rezulta din nvatare) si cele morale (ce rezulta din deprinderi). Orice virtute este o medie ntre doua extreme Rezulta doctrina medietatii, a liniei de mijloc. Aristotel considera ca dreptatea nu presupune egalitate, ci justa proportie, care numai uneori nseamna egalitate. De asemenea, considera ca ntre oameni poate exista ceva n comun (ex. prietenie), dar ntre sclavi si stapanul lui nu exista nimic comun sclavul este o unealta sociala.

Aristotel recunoaste ca exista relatii de inegalitate "fiecare sa fie iubit proportional cu cat pretuieste". Virtutile unor oameni depind n mare masura de pozitia sociala. Virtutile sunt un mijloc n vederea unui scop, si anume fericirea "asadar, scopul fiind obiect al deliberarii si alegerii, actele legate de mijloace trebuie sa fie conforme cu alegerea deliberata si voluntare ". Aristotel nu este adept al egalitatii .El sustine ca cele mai mari nelegiuiri se datoreaza, nu lipsei, ci excesului: nimeni nu devine tiran pentru a scapa de frig. Pentru Aristotel virtutea si bogatia nu sunt sinonome. El sustine docrina liniei de mijloc, adica o avere moderata e cel mai probabil sa se asocieze cu virtutea Daca omul si-ar folosi toate fortele de care dispune pentru a-si satisface placerile, el s-ar nchide n el, si lumea l-ar pierde. Omul care traieste doar pentru desfatari, care si ntrebuinteaza toata forta pe care o are doar pentru a-si procura placeri se izoleaza de lume - sunt de parere Platon si Aristotel; lumea l pierde. Omul care renunta la orice, care si refuza orice, devine din ce n ce mai slab, pentru ca n cele din urma sa fie coplesit de procesul exterior al lumii, sa fie secatuit de cursul evenimentelor. Cel care si depaseste fortele care i sunt proprii lui ca om este cuprins de procesul lumilor si se pierde n lume. Asadar, ceea ce a dezvoltat omul pentru formarea sufletului constientei poate sa fie sleit, distrus, astfel nct sa ajunga n situatia de a pierde lumea. Virtutea care evita aceste doua extreme este cumpatarea. Cumpatarea este linia de mijloc. Aceasta virtute este virtutea sufletului constientei. Dat fiind ca, dintre componentele fericirii, virtutea este cea care-i constituie esenta (n timp ce bunurile exterioare, simple atribute sau instrumente ce depind de hazard, au numai o valoare secundara), iar principiul virtutii se afla n om, n om trebuie situata si sursa fericirii, pe care Aristotel o considera, n principiu, accesibila tuturor. Intelegerea complexa a caracterului activitatii spirituale care este fericirea, precum si a cailor de acces spre ea, face deci necesar studiul virtutii, privita n natura si diferenta ei specifica dreptatii, printr-un exercitiu de durata, ce presupune participarea constienta a subiectului n perfectionarea aptitudinilor sale naturale. Pornind de la structura sufletului, filosoful stabileste o ierarhie a virtutilor corespunzatoare fiecarei "parti" a acestuia, marcnd o prima distinctie ntre virtutile etice (sau cele ale caracterului) si cele dianoetice (sau intelectuale). Numai dupa ce examinarea integrala a ierarhiei lor va stabili identitatea virtutii perfecte si a obiectului ei, va fi posibila si formularea definitiva a conceptului de fericire. Intreaga Etica Nicomahica se prezinta ca o progresie ascendenta a unui model de mplinire a umanului n cadrul conditiei sale terestre (adica a efortului cerut omului de a realiza un ideal de perfectiune ntr-o lume imperfecta), nscrisa n acolada fericirii. Fericirea cere ca functia omului sa nu se limiteze la posedarea virtutii {echivalenta cu o stare pasiva), ci sa faca efortul de a o actualiza, si asta nu oricum, ci n modul determinat de regula rationala. Fata de marii sai predecesori. Aristotel, desi pastreaza o conceptie intelectualista n aceasta privinta, ncearca sa le depaseasca viziunea, punnd n evidenta dubla valenta (obiectiv-subiectiva) a oricarei dispozitii habituale (cu alte cuvinte, definind-o att prin actele, ct si prin obiectele sale ).

Subliniind importanta fundamentala a distinctiei dintre simpla posesiune a virtutii si actualizarea ei , Aristotel pune accentul pe actul moral , ncercnd sa-i determine ct mai exact structura, n ideea (declarata nca de la nceput si asupra careia revine mereu) ca, obiectul eticii fiind actiunea si nu teoria, utilitatea ei consta nu n simpla cunoastere a virtutii, ci n indicarea modului de a o pune n aplicare. In determinarea structurii actului moral, Aristotel ncepe prin a face distinctia dintre conceptele de "voluntar" si "involuntar", caracterul voluntar incumbnd responsabilitatea (imprimata de intentie si cunostinta de cauza) si, implicit, libertatea psihologica a subiectului. Principiul actului moral, elementul formal ce determina calitatea unei actiuni de a fi specific umana, libera si responsabila, l constituie nsa alegerea deliberata; ea este momentul decisiv, marcnd traducerea n act a intentiei morale, proces rational. pentru a deveni un om virtuos este necesara ndeplinirea repetata a actelor de virtute, a caror valoare obiectiva se comunica subiectului prin maniera de a le executa. Scopul oricarei virtuti constnd n frumusetea morala a actului (frumusete imanenta, ntruct actul moral si este siesi propriul scop). Esenta fericirii este determinata insa de natura actului specific omului n calitate de om, act de natura pur spirituala, constind in activitatea sufletului "conforma cu ratiunea sau nu lipsita de ratiune", ndeplinit la superlativ de omul desavrsit dini punct de vedere intelectual si moral. Deci fericirea, ca bine specific uman, va consta la rndul ei n activitatea sufletului conforma cu virtutea, iar daca acestea snt mai multe, n conformitate cu cea mai desavrsita, si asta de-a lungul unei ntregi vieti desavrsite. Dar daca n esenta fericirea este o activitate a sufletului conforma cu virtutea perfecta (iar activitatile sufletului snt "suverane ale vietii"), ea mai are nevoie si de siguranta si stabilitate , precum si de bunuri exterioare, chiar daca acestea din urma i servesc doar drept accesorii, cu titlu de instrumente. Omul fericit va fi deci, ntr-o prima si generala caracterizare, acela care va actiona totdeauna n conformitate cu virtutea perfecta, nzestrat cu suficiente bunuri exterioare care sa-i permita sa puna n act virtutea, si asta de-a lungul unei vieti ntregi, nu doar n momente disperate. Cu alte cuvinte, omul este fericit cnd poate realiza ceea ce prin natura sa este destinat sa realizeze, iar acest lucru nseamna, dincolo de determinarile exterioare, sa-si ndeplineasca datoria prescrisa de imperativul ratiunii. De aceea, ( se poate vorbi, n morala aristotelica, de o adevarata "datorie de a fi fericit"). Niccolo Machiavelli (1469-1527) Primul mare filosof politic al Renasterii a fost Niccolo Machiavelli (1469-1527). Faimoasa sa lucrare "Principele" se deosebeste de departe, de toate celelalte scrieri politice ale acelor timpuri fiind concentrata asupra problemelor practice ale monarhilor aflati la putere, mai mult decat sursele speculative ce incercau sa explice fundamentele autoritatii politice. Astfel, este o expresie a realpolitik-ului, care este politica guvernamentala. Machiavelli s-a nascut la Florenta, in momentul in care Italia se afla intr-un mare haos politic, fiind divizata intre patru orase-state dominante, fiecare dintre acestea aflandu-se la mila puternicelor guverne straine din Europa. Din 1434, Florenta a fost condusa de catre instarita familie Medici. Conducerea lor a fost intrerupta temporar de o miscare de reforma, inceputa in

1494, timp in care tinarul Machiavelli a devenit un important diplomat. and in 1512, familia Medici a recastigat puterea, cu ajutorul trupelor spaniole, Machiavelli a fost torturat si izgonit din viata publica. Pentru urmatorii 10 ani, acesta s-a devotat scrierii istoriei, filosofiei politice si chiar piese de teatru. In final a recastigat favorurile familiei Medici si a fost rechemat la indatoririle publice pentru ultimii doi ani ai vietii sale. Cea mai importanta lucrare a sa a fost "Il Principe",scrisa in 1513 si publicata abia dupa moartea sa in 1532. Ea a provocat controverse imediate si curand a fost condamnata chiar de catre Papa Clement al VIII-lea. Caesar Borgia, un aristocrat spaniol devenit cunoscut si totodata dispretuitul tiran al regiunii Romagna din nordul Italiei. In timpul primilor ani ca diplomat, Machiavelli a intrat in conctat cu C. Borgia si a fost martorul modului ferm in care acesta isi conducea politica. A devenit Borgia pentru Machiavelli, modelul "Printului" ? Unii cititori, l-au vazut initial pe "Print" ca un satir al regulilor absolute precum Borgia, care a aratat uratenia puterii arbitrare. Oricum aceasta teorie a cazut in 1810, cand a fost descoperita o scrisoare a lui Machiavelli in care dezvaluie ca a scris aceasta lucrare pentru a se impaca cu sine insusi in ceea ce priveste conducatorii Florentei, familia Medici. Pentru a elibera Italia de influenta guvernelor straine, Machiavelli explica ca puternicele guverne italiene sunt importante chiar daca ele sunt absolutiste. Definit ca descoperitorul si fondatorul unei noi stiinte, cea a politicii, ca forta fi forma autonoma de gandire, Machiavelli nu a fost niciodata un teoretician abstract, existand intodeauna o stransa legatura intre experientele practicii sale ca diplomat si cetatean si ideatia sa teoretizanta. Respingand idealitatile transcedentale ale trecutului, formand din om centrul vietii spirituale, scriitorul italian a fost si un om politic de actiune. Scrierile sale riguros logice, aliaza intotdeauna pasiunea cu curgerea dialectica, in apararea omului care isi poate afla in el insusi justificarea existentei, atunci cand nu este neutru, ci participant activ in lupta impotriva destinului care ii este adesea advers. <Omul machiavellian> este acea creatie istorica cizelata de umanism, care se poate dimensiona, urmarind legi proprii, dandu-si un chip dupa vointa individuala si care-si poate crea propriul destin. Aceasta este clara determinare a unei conceptii integral umaniste si a carei patrunderi din partea cititorului atent poate sfarama conceptia apriorica despre machiavellism. Cultul "virtutii" este un alt postulat al Renasterii, caruia Machiavelli ii acorda o atentie deosebila, ceea ce il defineste pe acesta inca o data ca om sinteza al contemporaneitatii sale. "Virtu" era in conceptia lui Machiavelli este acea energie virila, tensionata, transformatoare a destinului uman, individual sau colectiv. Pentru fondatorul Stiintei Politice, valoare suprema a omului activ consta in constiinta lui politica, idee dominanta in intreaga sa opera si atat de actuala oricand in lume, indiferent de

timp si spatiu. Identitatea Principelui se manifesta in realitatea conjuncturii vietii politice, cautand, educativ, ca pasiunile umane sa fie transformate in virtuti cetatenesti. Armonia este legea acestei identitati morale catre care aspira Principele machiavellian, este Simbolul intregii sale opere si apartine desigur Renasterii. Machiavelli, precursorul patriotismului si a Italiei moderne, calator si martor al starilor de fapt din marile monarhii vest-europene, si-a putut da seama de acest fenomen capital, al trecerii de la principatele feudate spre aceste moderne formatii statate, simbol al unitatii unei natiuni si sa doreasca implinirea acestui ideal politic si in Italia, care desi maestra a literelor si artelor, se putea afla, prin divizarea ei politica si fragmentarea feudala statala, prada usoara pentru marile monarhi inarmate cu armele fortei brute. De aceea se poate afirma ca intreaga viata si opera a lui Niccolo Machiavelli este un lung strigat de chemare pentru constituirea visului national italian. O imensa dezbatere a avut loc intre doi pali adversari: pe de o parte erau afirmatorii "machiavellismului" (sinonimul amoralitatii politice), iar de cealalta parte sustinatorii figurii austerului republican, teoreticianul interesului colectiv al Patriei care poate domina orice interes individual. Il Principe este un mic tratat, o suma de reguli si sfaturi, un fel de memorial, un program de redesteptare national, de incredere in destinul propriei patrii si a viitorului sau luminos. Sfaturile pe care Machiavelli le indreapta spre ipateticul, idealul Principe, nu sunt nimic altceva decat sinteza intregii practici politice analiza experientei sale obtinute in urma indelungilor sale calatorii in misiuni, substanta esentiala fiind ideea italiana. Aceasta gandire isi are originea in adanca convingere ca politica are propriile reguli fundamentale de actiune, in general incompatibile cu cele ale vietii comune. O actiune statala salutara pentru intreaga comunicate si care concura la bunastarea Statului, isi poate crea propria morala, propriul univers etic. Unica determinanta morala si unica discriminare dintre bine si rau, dintre ce e just si injust este ratiunea de Stat. Trecutul istoric al Romei precum si cele mai importante monarhii occidentale, cel ale Frantei si al Spaniei, a fost motorul luptei duse de catre Machiavelli cu ajutorul artei si literaturii pentru infaptuirea visului de unitate al Italiei. O figura marcanta a gandirii sale l-a avut Cesare Borgia, un model pe care Machiavelli l-a urmat, un simbol adevarat al fortei care vrea sa domine. In tratat Machiavelli expune pe larg conceptia sa privind istoria ca o consecinta a activitatii umane, opera omului si a personalitatii sale energice si dinamice, faptul istoric stand doar in forta lucrurilor. Forta naturala si forta ratiunii sunt singurele elemente motrice ale artei de a guverna, a politicii. Doar dirijand aceste "forte ale realitatii" si intelegand lumea reala - nu etica - inseamna pt Machiavelli a guverna. Scris in anul 1513, "Il Principe" i-a fost dedicat lui Pietro dei Medici, nepotul lui Lorenzo, Magnificul. Cu claritatea de care da dovada, Machiavelli surprinde si comenteaza toate tipurile de principate existente: principate ereditare, cucerite, ecleziastice. Urmareste foarte bine modul de consolidate al Principatelor, adica de formare propriu-zisa a Statelor. Doreste cu ardoare de creare a militiilor(armate) nationale prin care el vede mantuirea Italiei, opunandu-se

folosirii mercenarilor, stipendatilor, ce n-aveau nimic in comun cu interesele nationale ale unui stat. Machiavelli trateaza modul de comportare al Principelui fata de supusii si prietenii sai urmarind, judecand si comentand adevarul efectiv al faptelor pentru care oamenii, principii sunt laudati saublamati, despre bunatatea sau cruzimea lor. Dupa ce arata cum trebuie sa se comporte principii pentru a nu fi urati, dispretuiti, Machiavelli arata modul in care acestia treuie sa se faca stimati, actiunile pe care trebuie sa le intreprinda. Acest tratat contine doua parti simetrice: cea descriptiva, de enumerare si caracterizare a principatelor, si cea in care Machiavelli, sintetizand intreaga sa experienta, stabileste norme fundamentale pentru arta de a guverna. Autorul patrunde in miezul problemelor italiene, cautand sa analizeze de ce principii Italiei si-au pierdut statele-modul in care se poate rezista soartei, potrivnice, adverse. Lanseaza un indemn la eliberarea Italiei din mainile barbarilor. In final Machiavelli realizeaza un adevarat imn national, clameaza intreaga Italie, intreaga mare mandrie a spritului si poporului italian ce daruise lumii intregi miracolul Renasterii. Modul in care Machiavelli scrie, aceste pagini, cu inflacararea unui revolutionar Iacobin, a placut foarte mult iluministilor si revolutionarilor francezi, creand un vast ecou in intregul Resarqimento, epoca de redesteptare nationala. Machiavelli analizeaza minutios marile personalitati de stat ale Antichitatii, ale caror caracteristici le v-a cauta si in lumea contemporana. Tipul eroului in conceptiile sale este cel care intelege legile si regulile vietii si societatii in care este plasat, folosind aceste legi ca instrument in edificarea propriei sale gandiri. Eroul ce domina regulile logicii uneori crude, nu poate fii altcineva decat fermul Cesare Borgia, adversarul lui Piero Soderini, sufletul slab. Intr-o astfel de lume logica, responsabilitarea etica a Pricipelui este totdeauna legata de scop in sine si de finalitatea victorioasa a actiunii lui. Aceasta realizandu-se fara a se tine seama de mijloacele care pot fi utilizate. Scopul final este unica tinta dorita de Principe, care are rolul de a apara, mentinand unitatea statului prin orice mijloc necesar (forta, viclesug, sperjur) si oricande nevoie. El trebuie sa fie bine inarmat, oricand gata de actiune. Remarca amara pe care o face acum Machiavelli referitor la "profetii dezarmati", este ca unica lege, pentru aceia care guverneaza este generata de necesitate. Raul este necesar uneori pentru guvernare atunci cand exista prea multa coruptie. Doar in plan absolut, ideal, morala poate lupta impotriva fortei, relevand ca problema cruciala al politicii este cea a virtutii si nu a moralei, adica a capacitatii, a energiei, a talentului. Politica nu este o stiinta divina ci una pamanteana. Mintea lui Machiavelli a fondata si dezvoltat aceasta stiinta nou, definindu-i obiectul, metoda si legile care o guverneaza, studiind desfasurarea proceselor social-politice in evalutia lor

umana. Aceat lucru l-a facut pe Vincenzo Gioberti sa-l denumeasca pe drept cuvant un Galigeo al politicii. Etica nu se aliaza cu politica, ramanand o aspiratie ideala intr-un viitor utopic. Fortele reale ca morala umana si religia erau lucruri de care Il Principe trebuia sa tina seama, fiind aspecte foarte importante in orice context, indiferent de timp si spatiu. Mantuirea in sine nu este rugaciunea i forta, coordonarea actiunii cu realitatea insemnand virtute. El concluzioneaza ca unele virtuti il vor conduce pe Principe catre propria dstrugere, pe cand unele "vices" il vor ajuta sa supravietuiasca.