CUM SA NE CRESTEM COPIII? N. E. Pestov (I).

. Cine este nepasator fata de copiii sai, desi in celelalte este ravnitor, va fi pedepsit aspru pentru acest pacat Iata, Eu si pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu. (Evrei2, 13) Iata, fiii sunt mostenirea Domnului, rasplata rodului pantecelui. (Ps. 126, 3) In zilele noastre unui crestin ii vine greu sa traiasca intr-o lume plina de ispite si obiceiuri pagane cand alaturi nu sunt purtatori ai Duhului lui Dumnezeu. Greutatile sunt legate si de faptul ca un crestin familist trebuie sa lupte duhovniceste nu doar pentru sine, ci si pentru familia lui sotia si copiii. Unii cred ca in doi este mai usor sa urmezi calea care duce la mantuire. Asa este, dar numai in cazul in care ei sunt de comun acord. Doar atunci este adevarata spusa preainteleptului Solomon: Mai fericiti sunt doi laolalta decat unul (Eccl. 4, 9). Dar nu intotdeauna este exact asa si in viata deseori ne ciocnim de situatia in care, dupa cum spune Mantuitorul, dusmanii omului devin chiar casnicii lui (Mt. 10, 36). Mai exista o imprejurare. Daca despre viata calugareasca exista o bogata literatura patristica, care vorbeste neincetat despre lupta calugarilor, dimpotriva, experientei duhovnicesti a mirenilor, mai ales in ceea ce priveste educatia copiilor, i se rezerva un loc secundar. Care ar trebui sa fie punctul esential in educatia unui copil? Unele mame acorda cu precadere mare atentie hranei bogate si sanatatii copiilor lor. Altele se straduiesc sa le dea o educatie adecvata. A treia categorie isi concentreaza toate eforturile in a dezvolta la copiii lor talente si vor sa vada in ei muzicieni si pictori talentati sau savanti renumiti. Parintii crestini ar trebui sa aiba un alt ideal. In primul rand, ei trebuie sa se ingrijeasca in a-si creste copiii in credinta statornica, spre a fi madularele vii ale Bisericii, ca Hristos sa ia chip in sufletele lor (Gal. 4, 19), iar ei sa-l iubeasca mai presus de orice pe Dumnezeu si pe aproapele ca pe sine insusi (Mt. 22, 37-40), iar scopul vietii sa fie dobandirea Duhului Sfant (din Invataturile Cuviosului Serafim). Daca parintii vor respecta toate acestea, celelalte talentul, sanatatea se vor adauga; dupa cum spune insusi Mantuitorul: (Mt. 6, 33). Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua. Cuviosul Serafim o indemna pe o mama: Maicuta, nu te grabi sa-ti inveti copiii sa vorbeasca frantuzeste si nemteste, ci, mai intai de toate, pregateste sufletele lor, iar celelalte se vor adauga mai tarziu. Cum sa ajungem la aceasta, cum sa pregatim sufletul copilului? Inteleptii spun ca pentru a rezolva o problema trebuie sa-i gasim rezolvarea ideala. Idealul vostru sa fie cat mai sus, iar voi incercati sa ajungeti la el, sfatuieste un filosof. Desi un astfel de ideal este greu de atins in conditiile vietii de astazi, totusi sa incercam, in masura posibilitatilor noastre.

In educatia copiilor sa ne ferim de acel nici rece, nici fierbinte, care este urat Domnului (Apoc. 3, 15). Chiar daca sfaturile sfintilor parinti si experienta mirenilor credinciosi sunt contrare principiilor contemporane, noi sa nu le negam. Sa nu repetam precum cei care spuneau oarecand ascultandu-L pe Mantuitorul: Greu este cuvantul acesta! Cine poate sa-l asculte? (In. 6, 60). Sa ne amintim sfatul marelui Apostol: Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta sa se faca nebun, ca sa fie intelept (I Cor. 3, 18). Legatura dintre copii si parinti Mantuirea parintilor depinde in cea mai mare masura de copii Se va mantui prin nastere de fii. (I Tim. 2, 15) Sfantul Antonie cel Mare spunea: De aproapele nostru depind viata si moartea sufletului nostru. Dar in slujirea aproapelui exista o anumita ordine. Cei mai apropiati pentru parinti sunt, in primul rand, copiii si grija pentru educatia lor. Cu alte cuvinte, pentru parinti cea mai importanta problema este sa-si educe copiii in asa fel, incat ei sa devina crestini adevarati si sa-si dedice viata lui Dumnezeu, spre a-L sluji cu ravna pe acele cai pe care El le va randui. Dumnezeu cauta suflete credincioase Lui pana la capat si mult har se va revarsa peste acei parinti care vor reusi sa-si educe astfel copiii. Sf. Ioan Gura de Aur spune: Cine este nepasator fata de copiii sai, desi in celelalte este ravnitor, acela va fi pedepsit aspru pentru acest pacat. Toate trebuie lasate la o parte si, in primul rand, sa fie grija pentru copii, pentru a-i educa: Intru invatatura si cercetarea Domnului (Efes. 6, 4) .

In multe locuri, Sfanta Scriptura marturiseste despre responsabilitatea parintilor fata de copii. In Vechiul Testament gasim exemple despre cum sunt pedepsiti parintii din cauza necredintei copiilor. Asa a fost pedepsit preotul Eli, despre care Dumnezeu a vorbit prorocului Samuel: Eu i-am spus ca am sa pedepsesc casa lui in veci pentru vina pe care el a stiut-o si anume ca fiii lui fac nelegiuiri, dar nu i-a infranat (I Regi 3, 13). La acestea trebuie adaugat ca Eli nu neglija deloc educatia fiilor sai. Nu, dimpotriva, el ii acuza, spunandu-le: Copiii mei, nu este buna vestea pe care o aud eu; voi razvratiti poporul Domnului (I Regi 2, 24). Dar se pare ca de la Eli se cerea mult mai mult decat cuvinte blande. Si anume: ravna, pedepsirea fiilor, infranarea lor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Deoarece Eli nu a facut ceea ce trebuia, L-a ridicat pe Dumnezeu impotriva sa si impotriva fiilor, sai si crutandu-se pe sine si pe copiii sai, impreuna cu ei si-a pierdut si propriul sau suflet. Afara de neglijarea copiilor Dumnezeu nu avea cu ce sa-l invinuiasca pe batran Iar daca faptul ca era preot, ca era batran, ca prorocea si ca timp de 12 ani cu intelepciune a condus poporul evreu daca toate acestea nu l-au putut indreptati, ci a avut o moarte naprasnica pentru ca nu s-a ingrijit de copii, si pacatul nepasarii sale a spalat tot, ca un val urias, inclusiv nevointele sale, atunci ne intrebam: ce pedeapsa ne asteapta pe noi, care nu avem virtutile lui, iar pe copii nu numai ca nu-i povatuim, dar ne purtam cu ei mai rau decat barbarii? Aceasta nepasare fata de copii, pe care noi nici nu o observam, Sfantul Ioan Gura de Aur ne-o explica astfel: Cand vezi ca un cersetor il trage de urechi pe copilul tau, tu te revolti, te superi, te infurii si mai rau ca un animal il aperi pe cel lovit, iar cand vezi ca diavolul il trage de urechi in fiecare zi, cand demonii il trag spre pieire, tu dormi, nu te revolti, nu te superi si nu-ti aperi fiul de fiara cea mai periculoasa. In Noul Testament Apostolul Pavel condamna nepasarea fata de aproapele: Daca insa cineva nu poarta de grija de ai sai si mai ales de casnicii sai, s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios (I Tim. 5, 8). Analizand functiile episcopului [care in vremea apostolica era casatorit, n.n.], Apostolul Pavel pune in prim plan relatiile cu familia: [...] episcopul sa fie [...], binechivernisind casa lui, avand copii ascultatori, cu toata buna-cuviinta. (I Tim. 3, 2-4) Conform poruncilor Apostolului Pavel, parintii trebuie sa se ingrijeasca de copii atat material (II Cor. 12, 14), cat si duhovniceste. Una din conditiile hirotonirii spune: De este cineva [...] avand fii credinciosi, nu sub invinuire de desfranare sau neascultatori (Tit 1, 6). Primele porunci pentru tinerele sotii sunt sa-si iubeasca barbatii, sa-si iubeasca copiii, sa fie gospodine (Tit 2,4-5). Femeii casatorite Apostolul Pavel ii spune ca: se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie (I Tim. 2, 15). De asemenea, vaduvelor care au fii sau nepoti, Apostolul Pavel le porunceste ca, in primul rand, sa se ingrijeasca de educatia lor (I Tim. 5,4). De aceea, prin porunca nasterii de prunci trebuie sa intelegem si obligatiile femeii casatorite de a-si dedica viata educatiei copiiior. Dumnezeu trimite copii nu ca povara sau pedeapsa, ci ca o cale binecuvantata pentru femeia casatorita si ca o mangaiere. Iata, fii sunt mostenirea Domnului, rasplata rodului pantecelui, spune psalmistul si prorocul David (Ps. 126, 3). Iar, daca parintii sau mama se simt impovarati sau carteasc impotriva copiiior, savarsesc un mare pacat inaintea lui Dumnezeu. O vaduva venea la Cuviosul Serafm si se plangea de viata sa, de cat de greu ii vine sa creasca trei copii mici. O saptamana mai tarziu, doi dintre copiii ei au murit. Indurerata, ea a venit din nou la cuvios si cu groaza a aflat ca ea insasi era vinovata de moartea lor. Prin cuvintele tale i-ai suparat mult, i-a spus cuviosul si i-a poruncit sa se impace in suflet cu ei si sa se caiasca in fata lui Dumnezeu de acest pacat. Iar daca se intampla ca parintii sa fie despartiti de copii prin moarte, sa se intrebe oare nu i-au suparat pe copii si prin aceasta L-au suparat si pe Dumnezeu, ca se credeau impovarati si carteau impotriva lor deschis sau in ascuns?

Drept justificare a neglijarii copiilor nu pot sluji alte fapte bine placute lui Dumnezeu, cum ar fi chiar si calugaria. In istoria muntelui Athos se spune cum un mosier rus, vaduv si care avea copii mici a venit sa viziteze manastirile atonite. Impresionat de cele vazute, in sufletul lui s-a aprins o dorinta: a hotarat sa paraseasca lumea si cerea sa fie tuns in monahism. Insa batranii atoniti nu i-au binecuvantat ravna, i-au aratat ca prima lui datorie este aceea de a-si creste copiii mici si l-au trimis inapoi in Rusia. Desigur, sunt si unele exceptii de la aceasta regula, insa ele toate se savarsesc prin pronia lui Dumnezeu si cu binecuvantarea calugarilor cu har[isma]. Prima stareta a manastirii Diveevo, fericita Pelaghia Ivanovna, inainte de a incepe nevointa nebunii pentru Hristos si-a parasit familia sotul si doi copii mici. Dar acest lucru ea l-a facut cu binecuvantarea cuviosului Serafim. La Judecata de Apoi de la o mama nu se va cere mai mult, ci numai daca ea cu dragoste si cu daruire de sine a dus crucea nasterii de copii si a cresterii lor. O calugarita, care avea in grija sa un orfelinat din Samordin, se plangea staretului Ambrozie de la Optina ca toate aceste fetite cu numele de Tania si Masa ii iau mai tot timpul, incat nu mai reuseste sa deschida o carte duhovniceasca. Staretul a linistit-o si i-a spus ca tocmai grija de aceste fetite este mantuitoare pentru sufletul ei si ca la judecata ea nu se va infatisa singura, ci impreuna cu ele. Intre parinti si copii exista aceeasi legatura ca si intre preoti si fiii lor duhovnicesti. Despre aceasta legatura Apostolul Pavel spune: Caci care este nadejdea noastra, daca nu chiar voi, inaintea Domnului nostru Iisus, intru a Lui venire? (I Tes. 2, 19). La Judecata de Apoi parintii nu vor sta singuri inaintea Domnului. Ci precum si Cain a fost intrebat: Unde este fratele tau?, asa vor fi si ei intrebati: Unde sunt copiii vostri? Se vor mantui cand vor putea spune Domnului: [...] Iata, Eu, si pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu Evr. 2, 13). Despre influenta pe care o are comportamentul copiilor asupra sortii de dupa moarte a parintilor marturiseste urmatoarea istorisire a unui preot: Fiul unor oameni credinciosi a intrat intr-o institutie de invatamant. Sub inraurirea prietenilor necredinciosi, s-a abatut si el de la credinta, iar dupa terminarea studiilor a inceput sa duca o viata desfrana ta. Cand parintii au murit, el s-a intors in satul natal si s-a dus sa le viziteze mormintele. De doua ori a incercat sa se apropie de ele si de fiecare data a lesinat pe drum, iar la a treia incercare a paralizat. Dar el tot nu a inteles ca aici era lucrarea lui Dumnezeu. Fiind paralizat, i-a aparut in vis mama si i-a spus: Faradelegile tale si viata ta desfranata, plina de necredinta, au ajuns pana la Dumnezeu. Ti-ai pierdut nu doar sufletul, ci ne-ai patat si pe noi, iar aceasta pata de pe haina mea este data de pacatele tale. Dumnezeu a vrut sa te pedepseasca, insa eu si tatal tau ne-am rugat mult in fata Tronului Dumnezeiesc si El a acceptat sa te intoarca pe drumul cel bun. El stie ca pentru tine mormintele noastre sunt lucrul cel mai scump din lume si de aceea nu ti-a dat voie sa te apropii de ele, lovindu-te cu o boala, ca sa recunosti puterea pe care tu o respingi. Dar tu tot nu te-ai intors. De aceea Dumnezeu m-a trimis la tine Aceasta este ultima ta sansa. Drept marturie a prezentei sale, mama i-a lasat crucea, pe care el o aruncase mai inainte. Datorita acestei vedenii fiul s-a mantuit si s-a insanatosit trupeste si duhovniceste. Din istorisire intelegem ca a fost nevoie de multa rugaciune din partea parintilor decedati, dar, cu toate acestea, hainele lor tot s-au innegrit de pacatele fiului. Trebuie preintampinate smintirea si deznadejdea parintilor indurerati de viata gresita a copiilor lor. Despre aceasta scrie staretul Ambrozie de la Optina unei mame necajite de necredinta fiului: Recunoasteti ca cea mai mare parte a vinei o purtati chiar dvs., ca nu v-ati educat fiul asa cum ar fi trebuit. Invinuirea de sine este folositoare, insa recunoscandu-va vina, trebuie sa va smeriti si sa va caiti, iar nu sa va smintiti si sa deznadajduiti. De asemenea, sa nu va macine gandul ca pentru starea actuala a fiului vina o purtati doar dvs. Nu este chiar asa. Fiecare om are libera vointa si trebuie sa raspunda pentru sine in fata lui Dumnezeu. Daca necinstea copiilor este cea mai mare nenorocire pentru parinti, atat in viata de aici, cat si in cea de dupa moarte, in mod contrar, evlavia lor este fericirea vietii de aici si zalogul mantuirii in cea de dupa moarte. Un exemplu graitor este dragostea fierbinte a egumenei Arsenia (din manastirea Usti-Medveditk) pentru tatal sau. Iata ce spune intr-o scrisoare maica Arsenia: Stii cat de mult mi-am iubit tatal (tata dupa trup n. red.). L-am iubit mai presus de orice in lume. Ma rugam mai intai pentru el cand ma inchinam la icoane facatoare de minuni si moaste; acasa, cand ma apropiam de icoane ca sa ma rog, chemam in ajutorul lui toti sfintii. Cand terminam de citit din Evanghelie, Psaltire sau un acatist, ma rugam in primul rand pentru el. ***

Sa amintim inca o data ce trebuie sa retina cei ce au hotarat sa se casatoreasca. Principiul de baza al unei familii este nasterea de copii. Si nu doar sa-i nasca, ci, in primul rand, sa-i educe sa fie crestini adevarati, al caror scop in viata sa fie lepadarea de sine si slujirea Domnului cu dragoste fierbinte. Acesta este lucrul lor de baza, zidirea despre care Apostolul Pavel spune: [...] fiecare sa ia seama cum zideste. Caci nimeni nu poate pune alta temelie decat cea pusa, care este Iisus Hristos. [...] Lucrul fiecaruia se va face cunoscut. [...] Daca lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va ramane, va lua plata. Daca lucrul cuiva se va arde, el va fi pagubit; el insa se va mantui, dar asa ca prin foc(I Cor. 3, 10-15). Rau va fi de parintii ai caror copii vor arde in necredinta sau in vicii si in pacate mari fara pocainta

Copiii si parintii un singur trup Oare isi dau seama parintii cat de mult depinde formarea caracterului si a inclinatiilor copilului de ei insisi? Oare stiu cand incepe influenta lor asupra sufletului copilului? In familia unui preot respectabil erau 14 copii. Logodnica unuia din ei, care, de asemenea, se pregatea sa primeasca Taina Preotiei, a intrebat-o pe viitoarea soacra: - Aveti copii atat de buni, dar de ce M. (logodnicul ei) este mai deosebit decat ceilalti? - Aceasta nu este intamplator, a raspuns preoteasa. Inainte ca M. sa fie conceput, parintele s-a rugat mult pentru viitorul copil. Iata cand incepe grija duhovniceasca a parintilor pentru copii. O data conceput, viata pruncului este una cu cea a mamei nu doar in sens fzic, ci si din punct de vedere spiritual. Modul de viata al mamei in timpul sarcinei si al alaptarii se intipareste adanc si pe chipul duhovnicesc al pruncului. Acest lucru era bine stiut in vechime, mai ales de catre mamele evlavioase. Astfel, mama Cuviosului Serghie de Radonej, dupa ce pruncul a strigat de trei ori in pantecele ei in timpul celor mai importante cantari din Sfanta Liturghie, a incetat sa mai manance carne, vin, peste si lapte si se hranea doar cu paine, legume si apa. De asemenea, este lesne de inteles si de ce preotii duhovnici recomanda mamelor sa se abtina de la relatii sexuale in timpul sarcinii si in timpul alaptarii. Dupa opinia unui staret, neinfranarea trupeasca a unei mame care alapteaza se rasfrange asupra copilului, dezvoltandu-i placerile trupesti, care pot aparea la o varsta frageda. De aceea, observand aparitia viciilor la copii, mamele trebuie sa se intrebe daca nu s-au rasfrant asupra lor acea slabiciune duhovniceasca si acele pacate care au stapanit-o in timpul sarcinii si al alaptarii. Parintilor evlaviosi li se nasteau copiii cu har dumnezeiesc, la o varsta inaintata, chiar si la batranete, cand patimile erau biruite. Asa, copii ai unor parinti batrani, au fost Maica Domnului Fecioara Maria, Ioan Botezatorul, patriarhul Isaac si multi alti sfinti. Duhul familiei este cel care, in primul rand, formeaza sufletul copilului. Episcopul Teofan Zavoratul scrie: Exista o legatura tainica intre sufletele parintilor si sufletele copiilor. Iar intelepciunea populara spune: Aschia nu sare departe de trunchi. Staretul Leonid de la Optina dadea urmatorul sfat pentru alegerea mirilor si a mireselor: mirele sa fie judecat dupa tata, iar mireasa dupa mama, considerand ca in parinti se vedeau dar acele predispozitii care nu se intrezareau bine la copii. Despre aceeasi dependenta a copiiior de parinti vorbesc poruncile dumnezeiesti, Sfanta Scriptura si istoria Bisericii. In Cartea Intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah gasim cuvintele: Murit-a tatal lui si este ca si cum n-ar fi murit, pentru ca asemenea lui si-a lasat dupa sine (Sirah 30, 4). Chiar Mantuitorul ii acuza pe farisei: [...] marturisiti voi insiva ca sunteti fii ai celor ce au ucis pe proroci (Mt. 23, 31). In predica de pe munte Mantuitorul spune: Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini? Asa ca orice pom bun face roade bune, iar pomul rau face roade rele(Mt. 7, 16-17).

In istoria Bisericii universale gasim numeroase exemple ale dependentei directe a copiilor de calitatile parintilor. De obicei, evlavia mare a parintilor are drept consecinta virtutile duhovnicesti ale copiiior. Asa au fost, de exemplu, familia Macabeilor (II Mac. 7) din Vechiul Testament; familia mucenitei Felicitas (25 ianuarie) din Noul Testament, in care toti cei sapte fii au murit ca marturisitori ai lui Hristos; trei fiice ale mucenitei Sofia (17 septembrie); familia parintilor Sfantului Vasile cel Mare, care din zece copii a dat trei ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa si Petru al Sevastiei), pe Cuvioasa Macrina si doi sfinti din a doua si a treia generatie; familia parintilor Sfantului Grigorie Teologul; familia negustorului moscovit Putilov, care a dat trei egumeni; familia schimonahului Filip, ai carei trei fii l-au urmat la Lavra Troite-Serghiev etc. Se cunosc si cazuri cand copii evlaviosi se nasteau din parinti necredinciosi (de exemplu, Marea Mucenita Varvara). Insa este putin probabil sa gasim cazuri cand evlavia parintilor sa nu lase amprenta asupra calitatilor copiilor. Trebuie sa luam in consideratie ca masura induhovnicirii poate fi diferita si totodata poate sa se intample ca slabiciunea duhovniceasca a unuia din parinti sa slabeasca pe toti sau numai o parte din copii. Aceasta este in conformitate cu legile naturale ale geneticii. In lumea duhovniceasca ereditatea se completeaza cu darurile harului, dupa cum se mentioneaza in Sfanta Scriptura: Eu, Domnul Dumnezeul tau [...], Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce ma iubesc si pazesc poruncile Mele (Deut. 5,9-10). In Faptele Apostolilor se povesteste cum un inger a aparut in fata sutasului Corneliu, care a dobandit mila lui Dumnezeu prin rugaciune si milostenie, si i-a poruncit sa cheme la sine pe Apostolul Petru, spunandu-i ca prin cuvintele acestuia te vei mantui si toata casa ta (Fapte 10, 6). Asadar, mila lui Dumnezeu si mantuirea se revarsa nu numai asupra dreptului, ci si asupra intregii case asupra familiei si a copiilor lui. De aceea, pentru parinti grija principala va fi dobandirea milei lui Dumnezeu, a ajutorului si a binecuvantarii Lui. Iar aceasta va fi conditia succesului asupra lucrului indelungat in lupta pentru mantuirea sufletelor copiilor, amenintati de pacat, impreuna cu tot neamul omenesc cel cazut. Preainteleptul Solomon marturiseste: Omul drept umbla pe calea lui fara prihana; fericiti sunt copiii care vin dupa el! (Pilde 20,7). Iar episcopul Teofan Zavoratul scrie in cartea sa Calea catre mantuire: Duhul credintei si al evlaviei parintilor trebuie sa fie mijloacele cele mai bune in pastrarea, educarea si intarirea vietii in har a copiilor.

Deosebirea de oamenii lumii Iesiti de acolo. (Is. 52, 11) Ingrijindu-ne de crearea unui mediu duhovnicesc, trebuie, totodata, sa ne pazim copiii de pacat si de vicii. Legea influentei reciproce este valabila si in privinta binelui, si a raului. Cel ce se insoteste cu cei intelepti ajunge intelept, iar cel ce se intovaraseste cu cei nebuni se face rau (Pilde 13, 20), a spus cu aproape patru mii de ani in urma Solomon, unul dintre cei mai mari intelepti ai omenirii. Boala sufleteasca este la fel de molipsitoare si periculoasa pentru cei din jur ca si cea trupesca, indeosebi pentru cei slabi din punct de vedere duhovnicesc. Unii cred ca omul duhovnicesc, ca si cel trupesc, are nevoie de calire. Daca insa pana si calirea trupeasca poate conduce, din neatentie, la boala, calirea duhovniceasca este cu totul neingaduita, existand pericolul pierzaniei sufletesti din cauza ispitelor. Cu toate ca ispitele sunt date oamenilor, caci, dupa cum spune Mantuitorul ispitele trebuie sa vina (Mt. 18, 7), totusi El le interzice oamenilor smintirea, le interzice sa se ispitesca unul pe altul, spunand vai omului aceluia prin care vine sminteala (Mt. 18, 7). Sfantul Ignatie (Briancianinov) compara mediul lumii si cel al manastirii cu plantele de pe camp si cele din sera. Exemplarele cele mai bune si mai frumoase cresc in sera, in conditii speciale. Cu toate ca aceste plante nu sunt rezistente, ele sunt minunate, find totodata aparate de stihii. Tot asa, Dumnezeu apara sufletele calugarilor de pangarire si de smintelele lumii, iar sufletele curate le duce la timpul cuvenit in Gradina Sa, in imparatia cerurilor. El admira frumusetea duhovniceasca si creeaza conditii pentru dezvoltarea ei. Ca si inainte, asa si acum partea cea buna nu se va lua de la ea (Lc. 10, 42). La fel si noi, pe masura puterilor noastre, vom pazi florile Domnului, sufletele curate ale copiilor nostri, de toate pacatele lumii si de purtatorii pacatului. Primii crestini erau povatuiti de Sfintii Apostoli sa se fereasca de oamenii cu conceptii pagane. Asa, Apostolul Pavel in Epistola catre Corinteni scrie: Nu va lasati inselati. Tovarasiile rele strica obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).

Si mai departe: ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Si ce invoire este intre Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce intelegere este intre templul lui Dumnezeu si idoli? Caci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu (II Cor. 6, 14-16). La fel scrie si Apostolul Ioan: Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta [marturisirea lui Hristos], sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit! Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele (II In. 1, 10-11). Un exemplu al pazirii invataturii apostolice este fericita Nona, mama sfantului Grigorie Teologul. Cum isi amintea sfantul, ea nu strangea niciodata mana unei femei pagane si nu se aseza la aceeasi masa cu necredinciosii. De asemenea, trebuie sa precizam ca in primele veacuri crestinilor li se interzicea sa participe la sarbatorile pagane. Daca contactul cu ateii este periculos pentru crestinii mai putin initiati duhovniceste, cu atat mai mult este periculos si chiar mortal pentru copii. O grija deosebita pentru curatia credintei in care si-au crescut copiii au avut dreptii si ascetii. Asa, de exemplu, nepoata sfantului Filaret Milostivul (1 decembrie), care mai tarziu a devenit sotia imparatului bizantin Constantin al IV-lea Porfirogenetul, a crescut in deplina singuratate. Afara de voi ea nu a mai vazut alta persoana, a spus despre ea Sfantul Filaret solilor care calatoreau prin imperiul grecesc pentru a alege o mireasa vrednica imparatului. Evlaviosul negustor moscovit Putilov, care a trait la inceputul secolului trecut, se ocupa singur de instruirea fiilor sai pentru ca se temea de influenta nociva a liceelor. Grija si preocuparile lui s-au dovedit indreptatite. Cei trei fii ai sai au primit votul calugariei, iar mai tarziu au devenit egumeni vestiti a trei manastiri (Isaia in Sarov, Moisei in Optina si Antonie in Maloiaroslav). Asemenea exemple merita toata luarea-aminte. Dar, daca usile familiei crestine trebuie sa fie larg deschise pentru iubitorii lui Dumnezeu, cu atat mai mult ele trebuie sa ramana inchise pentru oamenii care impartasesc ideile filosofiei atee. La fel si pentru crestinii care prin faptele lor il rastignesc pe Hristos, fara sa simta remuscari pentru pacatele lor ucigatoare. Despre acest lucru Apostolul Pavel serie: eu v-am scris acum sa nu va amestecati cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfranat sau lacom, sau inchinator la idoli, sau ocarator, sau betiv, sau rapitor. Cu unul ca acesta nici sa nu sedeti la masa Scoateti afara dintre voi pe cel rau (I Cor. 5, 11-13). Cu toate acestea Apostolul Pavel permite un contact superficial cu lumea inconjuratoare necrestina, caci, scrie el, altfel ar trebui sa iesiti afara din lume (I Cor. 5, 10). Se pare ca aici trebuie trasa o linie intre relatiile comerciale necesare si cele de buna voie. De aceea, e nevoie de precautie in cazul introducerii in familie a cunostintelor, in alegerea tovarasilor de joaca ai copiilor si a lucratorilor pentru treburile casnice. Drept justificare a contactului cu ateii nu pot servi legaturile de rudenie, caci stim ca Dumnezeu nu considera rudenia dupa trup, ci dupa duh: Ca oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu si sora Mea (Mc. 3, 35). Iata de ce chiar decizia de a primi in familie batrani sau orfani va fi luata doar cu binecuvantarea preotilor duhovnici. Se intampla ca preotii sa refuze sa-si dea binecuvantarea de teama pericolului de a li se incalca acestora modul de viata pasnic si credincios de catre rudele apropiate, dar departe de credinta. Unica justificare de a intretine relatii cu cei apropiati noua dupa trup, insa care refuza sa-l primeasca pe Dumnezeu poate fi doar implinirea poruncii iubirii si a milei, implinire care este obligatorie pentru toti, fara exceptie. Dar in acest caz nu ii vom apropia prea mult de noi, iar relatia cu ei va fi doar una din stricta necesitate. In acest sens, staretul Ambrozie nota intr-una din scrisori [Scrisori catre mireni]: Nu va la[n]sati in vorbe mari cu fratele dvs. Dorind sa-i aduceti folos duhovnicesc, aveti grija sa nu va vatamati chiar pe dvs. Sa stiti ca prin el va trebui sa ascultati gandurile satanice, adica indoielile si gandurile pagubitoare, care au fost inventate pe parcursul a 8000 de ani. Vom avea oare puterea sa le respingem? Si vom putea oare sa le ascultam fara ca ele sa ne vatame?Cu alte cuvinte, mare atentie in alegerea cunostintelor si a relatiilor este necesara atat pentru noi, cat si, in cea mai mare masura, pentru copiii nostri.

Ferirea de cartile lumii Selectand cu grija literatura buna si folositoare pentru copii, ii vom feri de cartile care pot influenta negativ sufletele lor. Le vom atrage atentia in privinta povestilor care ii prezinta pe draci intr-o lumina hazlie, de exemplu la Gogol [la noi, Creanga, n.n.]. La prima vedere, ne putem intreba ce este rau in astfel de povesti. Diavolul si legiunile lui sunt dusmanii omenirii, de aceea nu-i

putem prezenta copiilor ca pe niste fiinte naive si hazlii. Un crestin ar trebui sa fie precaut cu dusmanul sau si sa nu se lase amagit in privinta puterii, rautatii si vicleniei lui. Cuviosul Serafim spunea ca, daca oamenii n-ar fi ocrotiti de harul lui Dumnezeu, satana i-ar fi distrus demult de pe fata pamantului cu un singur deget. Inradacinarea la copii a unei atitudini dispretuitoare in privinta fortelor rele le va slabi mai tarziu vigliente, iar in final se va constata ca un crestin nu este invatat sa lupte cu ele. Pe de alta parte, copiilor mici nu li se vor desena diavoli in lumina lor adevarata, pentru a nu-i speria. In genere, pentru cei mici nu trebuie sa existe partea rea a vietii. Cand vor creste li se va vorbi despre caracterul adevarat al fortelor rele si despre metodele de lupta cu ele, folosindu-se bogata literatura inspirata din vietile sfntilor si ascetilor. Copiii de diferite varste vor fi feriti mai ales de cartile profanatoare, eretice, imorale. Ctirea acestor carti nu este ingaduit nici copiilor, nici oamenilor maturi. A incerca taina credintei este un pacat, cum spune si Mantuitorul: Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau (Mt. 4, 7). In acest sens este cunoscuta intamplarea din viata Sfantului Antonie, care a fugit de ereticul care a venit sa-l viziteze. Imaginile din unele carti imorale pot ramane intiparite in suflet pana la moarte si nu vor disparea din minte, starnind-o mereu. Un intelept grec a spus: As vrea sa nu am darul tinerii de minte, ci capacitatela de a uita. Dar nu numai o astfel de literatura este daunatoare pentru copii. Orice carte scrisa de un eretic poarta in sine pecetea conceptiei lui despre lume si intr-o oarecare masura incita cititorul de a privi lumea cu ochii autorului. Fericitul Ieronim scria unei mame: Feriti-va copilul de orice lectura care aduce in sufletul crestin notiunile si conceptiile pagane. Parintii ar trebui sa tina cont de influenta negativa a literaturii contemporane asupra copiilor. Sa luam, de exemplu, operele lui Mark Twain, considerat un autor clasic al literaturii pentru copti si care este citit de toti adolescentii. In romanele Aventurile lui Tom Sawyer si Aventurile lui Hucklbery Finn Mark Twain contureaza doua tipuri de baieti, care in ochii generatiei tinere sunt invaluite de eroism. Probabil, acesti baieti vor fi imitati de multi tineri cititori. La prima vedere ei sunt inzestrati cu un sir de trasaturi pozitive: curaj, spirit de independenta, mila pentru cei asupriti. Dar, in realitate, ei au un caracter anticrestin, pacatul imbracand forma virtutii. Pentru acesti copii nu exista religie si Dumnezeu; neascultarea si minciuna sunt trasaturile esentiate in comportamentul lor fata de batrani. Ei fumeaza, fura gaini, participa la batai sangeroase. Si toate acestea tare sunt invesmantate de autor in haina virtutii. In cartile lui Mark Twain intalnim idei nocive referitoare la rugaciune si la Pronia Dumnezeiasca, batjocuri la adresa religiei. In romanul Print si cersetor, printre oamenii din lumea buna, apare si un personaj din randul clericilor, un pustnic, care insa este prezentat ca nebun si care il ameninta cu moartea pe print. In lucrarea Liceenii de K. Garin-Mihailovski un baietel se elibereaza treptat de lanturile religiei. Pierzand definitiv credinta, liceanul (care pare a fi chiar autorul) afirma ironic: Mi se spunea ca in afara religiei nu exista morala; dar, iata, eu nu cred, si cu toate acestea nu simt nevoia de a omori sau a fura. Dar intelepciunea s-a dovedit dreapta din faptele ei(Mt. 11, 19). Una din caile prin care satana domina sufletul omului este ca-l obliga sa uite de Dumnezeu. Ma cutremur, serie Sfantul Vasile cel Mare, ca nu cumva, din neatentia mintii sau a grijjlor zilnice, sa nu ma indepartez de iubirea lui Dumnezeu. Caci cel ce acum ne ademeneste si cu inselaciuni lumesti se straduie sa ne faca sa uitam de Facatorul de Bine duce la moarte sufletele noastre. Oare nu face exact acelasi lucru literatura contemporana? Nu putem inchide ochii la faptul ca literatura scrisa de necredinciosi poate nu numai sa otraveasca, ci chiar sa nimiceasca viata duhovniceasca a copiilor. Parintii nu sunt in stare sa-si fereasca pe deplin copiii de ispitiri si, cu cat acestia cresc, cu atat sarcina lor devine tot mai grea. Dar si aici, ca si in celelalte laturi ale educatiei, parintii vor face tot ce le sta in putinta. Mai intai de toate, ei vor alege singuri literatura care sa le hraneasca duhovniceste copiii. In cazul insuficientei unei astfel de literaturi (caci ea este, intr-adevar, putina) vor cauta carti scrise daca nu de crestini, cel putin nici de dusmanii crestinismului, adica de autori apropiati de crestinism (de exemplu, Dickens). Mantuitorul a spus: Cine nu este impotriva voastra este pentru voi (Lc. 9, 50). Cat priveste literatura unora ca Mark Twain, Wells etc, parintii se vor ingriji ca ea sa fie citita cat mai putin de copii. In acelasi timp, nu vor neglija sa le dezvaluie adevarata fata a autorilor si a personajelor acestora, nebunia lor (Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu (Ps. 13, l), precum si caracterul vicios al conceptiei lor despre lume. Cartile cu caracter eretic ca Liceenii si Studentii de Garin-Mihailovski nu ar trebui sa ajunga in mainile copiilor. Reflectand asupra literaturii contemporane, staretul Ambrozie de la Optina da urmatorul sfat unei educatoare: In timpul liber puteti spune elevei ca ea, ca o crestina, pe langa reviste ar trebui sa citeasca si carti duhovnicesti si sa nu creada, fara ca mai intai sa se documenteze, orice neghiobie ca viata poate aparea din praf sau ca oamenii au fost la inceput maimute.

Din cuvintele staretului vedem ca pericolul ispitei ameninta copiii si din partea stiintei contemporane (mai bine-zis, a pseudostiintei), predata in scoli, care are in mod vadit un caracter eretic, seamana minciuna si iluzia atotputerniciei mintii omenesti. Cat priveste invatamantul copiilor, crestinii de azi se afla in situatia bisericii primare: indrumatorii crestini ii invatau pe copii sa interpreteze critic materia care li se preda. Sfantul Vasile cel Mare scrie: Din invataturile pagane sa luam doar ce este folositor. Caci este rusinos ca, inlaturand ceea ce este daunator din mancare, sa nu facem o delimitare intre stiintele care hranesc sufletele noastre. Un antidot sigur impotriva filosofiei pagane era pentru parintii crestini cresterea copiilor in credinta in cadrul familiei. De aceea ei se straduiau ca, pe langa scoala, sa le dea singuri o educatie crestineasca. Intarindu-le copiilor credinta cu ajutorul tuturor mijioacelor (Tainele, rugaciunea, mediul si lectura duhovniceasca), vom putea spera ca ei il vor afla pe Mantuitorul: si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama (Mc. 16, 18).

Indepartarea de atractiile lumesti Sa nu-ti faci chip cioplit. (Deut. 5, 8 ) Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipsi si pe celalalt il va dispretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona (Mt. 6, 24). Asa spune Mantuitorul. Mamona este vitelul de aur, unul din idolii omenirii cazute. Copiii se pot molipsi de la noi, parintii, de atractia pentru bunurile pamantesti. In cazul in care nu ne-am eliberat pe deplin de acest viciu. A aduna bogatii materiale sub un pretext oarecare dovedeste o neincredere in Dumnezeu, este o incalcare a poruncilor dumnezeiesti, presupune jefuirea saracilor si a celor aflati in nevoi, care altfel, cu ajutorul bogatiilor acumulate, ar putea sa se izbaveasca de necazuri. Aceasta este incalcarea poruncii Mantuitorului: vindeti averile voastre (Lc. 12, 33). Bogatia este daunatoare pentru sufletul crestinului. Nu numai mamona bogatia -, ci si luxul si confortul sunt idolii omului modern. Pentru multi, un astfel de idol, care il inlocuieste pe Dumnezeu au devenit realizarile stiintei si progresul tehnic. Dupa parerea multor contemporani, acestea pot sa faca omenirea fericita, asupra lor trebuie concentrate toate puterile si intreaga atentie, in ele trebuie sa credem. Tinerii sunt dispusi sa accepte astfel de idei si se lasa sedusi de minunile tehnicii. Parintii nu trebuie insa sa uite sa arate copiilor adevarata valoare a acestui progres: omul a pus stapanire pe aer si drept consecinta avem orase daramate de bombele aruncate din avioane; omul a patruns in adancurile apelor, de aceea o multime de corabii se ineaca din cauza submarinelor; omul a patruns in tainele materiei si astfel iau nastere uzine care produc bombe atomice si substante nucleare. Desigur, stiinta poate fi indreptata nu spre slujirea satanei, ci a lui Dumnezeu. Dar nu stiinta atee, ci cea adevarata ne descopera cunoasterea Creatorului lumii. Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, spune Apostolul Pavel, inlelegandu-se din fapturi, adica vesnica lui putere si dumnezeire (Rom. 1, 20). Nu in stiinta lumeasca gasim calea cea mai scurta spre telul crestinului, ci in dobandirea Duhului Sfant, in vorbirea cu Dumnezeu. Fiind unul din aspectele bogatiei, stiinta lumii este seducatoare si poate deve ni idolul care sa il inlocuiasca pe Dumnezeu. Dar in acest caz un bogat greu va intra in imparatia cerurilor(Mt. 19,23). Nu intamplator Apostolul Pavel ne descrie viitorul, si de fapt prezentul nostru, al celor din timpurile de apoi, care refuza sa primeasca adevarul, oameni cu mintea corupta si indiferenti.

Sa retinem si ca primii care l-au primit pe Hristos aici, pe pamant, au fost pastori, iar magii intelepti i s-au inchinat mai tarziu. Ne vom ingriji deci de preocuparile stiintifice ale copiilor si ne vom ruga totodata lui Dumnezeu ca, dupa cuvantul Apostolului Pavel, nu cumva sa se abata si gandurile lor de la curatia si nevinovatia cea in Hristos (II Cor. 11, 3). De asemenea, este de retinut ca studiul intens in domeniul stiintei presupune mult timp si atentie, din care cauza viata duhovniceasca a copiilor slabeste. Or, in acest sens exagerarile sunt daunatoare. Sa nu uitam cuvintele Mantuitorului:

Dati cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului si cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu (Lc. 20, 25). Duminica si in zilele de sarbatoare copiii vor asista la slujbele bisericesti, iar rugaciunile de dimineata si de seara, precum si citirea literaturii duhovnicesti vor fi obligatorii. Lucrul intelectual peste masura actioneaza negativ asupra sanatatii copiilor si duce la surmenarea sistemului nervos. Ca un medicament la aceasta vor fi plimbarile si jocurile in aer liber la varsta frageda si munca fizica la o varsta mai mare. O mare atentie se va acorda copiilor care au o inclinare pentru viata duhovniceasca. Acesti alesi ai lui Dumnezeu vor fi hraniti mai mult duhovniceste. Pe langa stiinta, copiii si tinerii pot sa se ocupe si cu studiul artei si al poeziei. Dar si aici exista acelasi pericol: arta si poezia sunt la fel de geloase ca si stiinta si, la fel, cer din partea omului mult efort. E bine daca o dati cu talentul pentru muzica, pictura si literatura in copil rasare si creste viata duhovniceasca. Atunci el isi va dedica talentul lui Dumnezeu si il va indrepta spre folosul sufletului, asa cum au facut, de exemplu, Sfantul Ioan Damaschin, pictorii Vasnetov, Nesterov, Polenov si multi alti compozitori. Dar, vai, daca talentul lui va sluji gustului si capriciilor multimii?! Cuviosul Serafm spunea: Numai lucrurile facute pentru Hristos aduc folos sufletului crestin. Sa-si aminteasca atunci parintii care au copii talentati cuvintele Mantuitorului: Si daca mana ta cea dreapta te sminteste pe tine, tai-o si o arunca de la tine, caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale, decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena (Mt. 5, 30). Sa ne amintim de soarta celor doua fete educate de dadaca lor credinciosa. Dupa moartea acesteia, ele au fost acaparate de viata tipica din inalta societate, unde nu exista Dumnezeu. In fetele talentate s-au trezit pasiuni, la una pentru balet, iar la cealalta pentru teatru. Dar se pare ca dadaca lor le-a iubit mult. Moarta fiind, ea s-a rugat lui Dumnezeu pentru sufletele lor curate. Si, una dupa alta, inca din tinerete, fetele au fost luate din acesta lume. Mult a plans mama lor, in loc sa multumesca lui Dumnezeu si sa se caiasca de greselile educatiei sale. Mai trebuie amintita aici si pasiunea pentru sport, intelegand prin aceasta antrenamentul fizic intens. Despre inutilitatea acestor ocupatii ne vorbeste Apostolul Pavel: Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, dar dreapta credinta spre toate este de folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina(I Tim. 4, 8). Insa aceasta nu se refera la jocurile active copilaresti, petrecute in aer liber, la patinaj, schi, inot etc., care intaresc trupul. Indiferent cu ce s-ar ocupa copiii cu stiinta, tehnica sau arta -, parintii vor urmari cu atentie locul pe care il ocupa aceste preocupari in viata lor de zi cu zi. Ei se vor ingriji ca oricare din ele sa nu devina un idol pentru copil, o patima care sa il indeparteze de Dumnezeu si sa-i inabuse dezvoltarea vietii duhovnicesti. Iar daca acest lucru totusi se intampla, parintii vor face tot ce le sta in putinta pentru a indeparta aceste greseli, cerand ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie: Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva (I Cor. 6, 12).

Limitarea distractiilor ca sa traiti in liniste. (I Tes. 4, 11 ) Convorbirea lui Dumnezeu cu sufletul omului este posibila numai in liniste, in pace, in tihna si cu o concentratie maxima. De aceea, oamenii, mai ales cei cu ravna mare pentru Dumnezeu, fugeau in pustie, cautau sa se izoleze de restul lumii in manastiri. De ce ne vine greu sa vorbim cu Dumnezeu in mijlocul acestei lumi? Mantuitorul a spus Apostolilor Sai: Iata, satana a cerut sa va cearna ca pe grau (Lc. 22, 31). Aceasta trecere a lumii prin sita satanei se face acum cu si mai multa furie. Se inmultesc calamitatile, apar tot mai multe tentatii; lumea cauta bogatii si confort, iar pe fondul progresului material si al dezvoltarii stiintei lepadarea si lupta impotriva lui Hristos sunt tot mai mari. Asa cum pe pamant exista campuri magnetice, la fel ele exista si in sfera duhovniceasca a sufletului omenesc. Un camp este lepadarea sufletului de lume, impreuna cu Apostolul Pavel, rastignirea lumii pentru sine (Gal. 6, 14), cautarea imparatiei lui Dumnezeu inauntrul nostru (Lc. 17, 21).

Alt camp este cufundarea in sita satanei, in vartejul preocuparilor lumii, cu setea pentru distractii si placeri, cu teama de a ramane singur cu sine si de a privi inauntrul sufletului. Tocmai acest ultim lucru nu-l doreste satana. Sfantul Macarie cel Mare spune ca scopul satanei este de a ne distrage mintea de la amintirea lui Dumnezeu si de la iubirea Lui, folosind toate capcanele pamantesti, de a ne distrage de la adevarata frumusete in favoarea celei false. Dar satana nu vrea sa-si descopere puterea pe care o are asupra sufletului captiv. Lumea, in agitatie permanenta, nu observa aceasta putere. Influenta satanei se vede doar in liniste, in momentul rugaciunii. Atunci se descopera norii gandurilor, care impiedica rugaciunea, atunci se descopera galagia gandurilor, cum numesc Sfintii Parinti captivitatea mintii noastre. Doar atunci sunt posibile lupta nevazuta cu dusmanul, dorinta de a se apropia prin usile inimii de imparatia lui Dumnezeu, care, cum spune insusi Mantuitorul, este inlauntrul vostru (Lc. 17, 21). Iata de ce satana nu sufera linistea si nu vrea sa-i permita omului sa ramana singur cu sine, distragandu-i atentia prin distractii de la gandurile despre scopul vietii, despre moarte si desertaciunea placerilor pamantesti. Cum trebuie sa-i ferim pe copii de sita vrajmasului si sa le cream conditii pentru victoria in lupta nevazuta dinauntrul lor? Daca parintii au posibilitatea sa aleaga sa traiasca la sat sau la oras, fara sa stea mult pe ganduri sa aleaga satul. Acolo sunt mai putine tentatii, distractii si agitatie. Acolo este mai usor sa le ofere copiilor viata tihnita, insotita de munca, este mai usor sa le cultive gustul pentru o carte buna, serioasa, pentru natura si sa-i deprinda cu rugaciunea neimprastiata. Ei vor avea la dispozitie mai mult timp liber pentru a gandi la Dumnezeu, la vesnicie. Tot acolo, Biserica Cereasca si Biruitoare si chipurile marilor sfinti si cuviosi vor fi mai aproape de ei. Staretul Ambrozie de la Optina obisnuia sa spuna: Puteti trai in lume, dar nu in vazul tuturor, ci in liniste. In istoria Bisericii gasim multe exemple despre cresterea copiilor in singuratate si liniste. Lucrul acesta este conditionat intotdeauna de inaltele lor calitati duhovnicesti. Mai intai de toate trebuie amintit ca Mijlocitoarea neamului omenesc, Maica Domnului, a crescut de la varsta de trei ani in templu in deplina singuratate. La fel, incepand cu varsta de trei ani a crescut si prorocul Samuil, daruit Domnului inca inainte de nasterea lui de mama sa, Ana. In singuratate a crescut si ruda Sfantului Filaret Milostivul, imparateasa bizantina despre care s-a mai vorbit. Mult mai grea este educarea copiilor la oras, unde exista numeroase distractii: teatru, film etc*. Mai devreme sau mai tarziu, copiii vor dori sa mearga acolo. Cum sa procedeze parintii in asemenea situatii? Sa abordam aceasta problema cu delicatete si sa ne intrebam, mai intai, cat de mult sunt in acord distractiile pentru adulti cu invatatura lui Hristos? La inceputul activitatii sale, prima chemare a lui Hristos a fost chemarea la pocainta: S-a implinit vremea si s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va (Mc. 1, 15). Primele lui porunci au fost fericirile, care spun: Fericiti cei ce plang (Mt. 5, 4). Mantuitorul nu doar chema, ci si ii avertiza pe cei care refuzau pocainta si duceau o viata usoara: Vai voua celor ce astazi radeti, ca veti plange si va veti tangui (Lc. 6, 25). De asemenea, El arata ca drumul spre imparatia lui Dumnezeu trece doar prin poarta cea stramta (Mt. 7, 13). Iar mai departe: Cine [...] nu uraste [...] chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu (Lc. 14, 26). Ce inseamna aceste cuvinte? La renuntarea la lume si la placerile ei chemau in unanimitate si Apostolii lui Hristos: Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el. Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului, si pofta ochilor, si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume (I In. 2, 15-16), spune Apostolul Ioan. Iar Apostolul Iacov afirma: prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu (Iac. 4, 4). La randul sau, Apostolul Pavel scrie: Si aceasta v-o spun, fratilor: Ca vremea s-a scurtat de acum, asa incat si cei ce au femei sa fie ca si cum nu ar avea. Si cei ce plang sa fie ca si cum n-ar plange; si cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; si cei ce cumpara, ca si cum nar stapani. Si cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi deplin de ea. Caci chipul acestei lumi trece (I Cor. 7, 29-31).

Oare nu se refera toate acestea la copii? Sa retinem ca la copil se va rupe mai tarziu acea inclinatie care a fost sadita in el de timpuriu. Datoria noastra este de a-l obisnui cu viata [linistita]. Doar atunci i se pot dezvolta concentrarea, atentia fata de lumea lui launtrica si ii poate aparea gustul pentru trairile si bucuriile duhovnicesti si pentru viata in Dumnezeu. Toate acestea nu au loc in viata zgomotoasa, plina de placeri si distractii. Episcopul Teofan scrie in cartea sa Calea catre mantuire: O floare sadita in locul unde vantul sufla din toate partile va rezista putin si se va usca; iarba, des calcata, nu va mai creste, partea corpului des comprimata amorteste. Acelasi lucru se intampla cu inima si cu starile ei bune daca se deda visurilor sau lecturilor desarte sau distractiilor. Cei ce sta mult timp in bataia vantului, mai ales a celui umed, acela, o data intrat la adapost, simte ca parca toate cele dinlauntrul lui nu sunt la locul lor. La fel se intampla si cu sufletul care se distreaza. Revenind din imprastiere, tanarul gaseste in sufletul sau totul pervers si este important de subliniat ca unii acopera cu invelitoarea uitarii tot binele si pun in prim-plan desfatarile intiparite in suflet De ce atunci, dupa ce isi revine din imprastiere, sufletul incepe sa tanjeasca? Pentru ca se gaseste jefuit. Cel imprastiat si-a transformat sufletul intr-o cale lunga, pe care, prin intermediul imaginatiei, trec, ca niste umbre, lucruri ademenitoare, care cheama dupa sine sufletul. Totusi de aici nu rezulta ca trebuie interzise copiilor toate placerile si distractiile. Dupa cum nu li se pot interzice nici jocurile logice. Impunerea nu este in duhul lui Hristos. Mila voiesc, iar nu jertfa (Mt. 9, 13), spune Mantuitorul si cheama la deplina daruire lui Dumnezeu si la curatia vietii. Nu prin interdictii trebuie sa luptam cu dorintele copiilor. Sa luam ca exemplu o analogie. Putem observa ca intrebuintarea unor feluri de ingrasaminte foloseste la dezvoltarea plantelor folositoare a graului si a altor culturi si nimiceste buruienile. Acelasi lucru se intampla si pe campul duhovnicesc cu sufletele copiilor nostri. Ingrasamintele duhovnicesti sunt Sfintele Taine, rugaciunea, lectura duhovniceasca. De asemenea, si comunicarea duce la dezvoltarea virtutilor si inabusa neghina duhovniceasca, in care se cuprinde si inclinatia pentru placeri si distractii. Asadar, copiii pot sa mearga la teatru sau la un film, dar fara ca initiativa sa vina din partea parintilor. Tu faci rau copiilor tai, o certa staretul Ambrozie de la Optina pe o femeie care isi impingea fiicele la distractii si la frecventarea teatrelor. Bineinteles ca parintii vor studia cu atentie spectacolele, alegandu-le doar pe cele care sunt instructive, ca, de exemplu, piesele istorice si filmele cu continut stiintific. Totodata, frecventarea teatrelor si a cinematografelor nu se va face prea des si nu va coincide cu posturile sau cu sarbatorile. In mod analog se va rezolva si problema dansurilor. Nu le vom interzice, dar nici nu-i vom indemna sa le invete. Sfintii Parinti nu simpatizau lectiile de dans, dand exemplu cazul Irodiadei.

Parintii vor fi atenti la folosirea radioului si a televizorului. Nu se va permite urmarirea unor emisiuni care propaga necredinta sau a unor piese si cantece imorale etc. Nu se va asculta radioul in timp ce copiii isi fac temele sau citesc: s-a constatat ca dedublarea atentiei actioneaza negativ asupra sistemului nervos. In momentul folosirii radioului sau a televizorului se va tine cont ca toti din camera (iar deseori si din casa) sunt nevoiti sa asculte, inclusiv si cei care nu doresc. Astfel acesti membri ai familiei vor fi lipsiti de liniste, de posibilitatea de a se concentra, a citi sau a se ruga. Pentru a evita asemenea situatii, se va asculta radioul si se va urmari televizorul numai la dorinta tuturor membrilor familiei. Prezenta unui televizor in casa poate aduce mari nenorociri familiei crestine si, in primul rand, copiilor. Ei trebuie feriti de filme daunatoare pentru suflet si, de asemenea, de ispita distractiei (fara sa mai amintim si de cat dauneaza televizorul sanatatii si indeosebi vederii). Ca in toate aspectele vietii de familie, si in privinta distractiilor parintii vor da exemplu copiilor de o viata bazata pe slujirea aproapelui, pe frica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu si in Dumnezeu. Iar daca nu reusim totusi sa-i ferim de ispitele lumii, macar sa le inchidem usile care duc departe de viata curata, plina de bucurie duhovniceasca. Parintii sa se teama sa-i impinga pe copii spre aceste ispite, amintindu-si de cuvintele Mantuitorului: Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Mt. 18, 7).

Din pacate, in ziua de azi, televizorul a patruns peste tot, inclusiv in sate (n. a.).

Calea cea stramta Intrati prin poarta cea stramta. (Mt. 7, 13) Siliti-va sa intrati prin poarta cea stramta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea (Lc. 13, 24). Cu aceste cuvinte Mantuitorul ne atentioneaza ca pentru a dobandi Imparatia lui Dumnezeu nu este de ajuns dorinta pe care o au multi, ci este necesara si priceperea de a merge prin viata pe calea cea stramta. In ce consta aceasta cale? Crestinii care doresc cu adevarat mantuirea si care urmeaza calea cea stramta se pot imparti in doua categorii care se opun. Primei categorii ii apartin acei crestini care singuri, de buna voie, aleg calea cea stramta a nevointei duhovnicesti rugaciunea intensa si infranarea, saracia de buna voie, slujirea aproapelui. Odata ieroschimonahul Partenie, staretul Lavrei din Kiev, s-a adresat mitropolitului Filaret al Kievului, cu o intrebare care il framanta de multa vreme cum se va mantui daca nu era prigonit de nimeni, cu toate ca Mantuitorul a spus: Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (In. 15, 20). Aceeasi idee o intalnim si la Apostoli: toti cei care doresc sa traiasca in Hristos vor fi prigoniti. Inalt Prea Sfintitul l-a linistit pe acest mare nevoitor si ascet spunandu-i: La ce-ti trebuie prigoana cand tu singur pe tine te prigonesti? Cine in zilele noastre va dori sa aiba viata ta? Acestei categorii, ca si mucenicilor, ii este caracteristica autoconstrangerea, cu care ei, intr-o anumita masura, se izbavesc de inevitabila prigonire din afara. Desigur, caracterul autoconstrangerii va fi diferit in functie de situatia pe care o ocupa crestinul in cetate. Pentru calugari autoconstrangerea consta in nevointa rugaciunii intense, in post si izolare etc. Pentru mireni, in faptele milosteniei slujirea cu abnegatie a aproapelui, ingrijirea celor flamanzi, bolnavi, inchisi. Asa, de exemplu, au fost: femeile care-L slujeau pe Hristos, Acvila si Priscila, care si-au pus grumazul lor pentru viata Apostolului Pavel (Rom. 16, 4); Sfantul Filaret Milostivul, hranitorul saracilor, al orfanilor si al bolnavilor (1 decembrie); doctorul Gaaz, ingrijitorul si tatal intemnitatilor etc. Unii din mireni pot imbina activitatea slujirii aproapelui cu postul si rugaciunea, precum sotii Xenofont si Maria din Constantinopol (26 ianuarie), Sfanta Iuliana Lazarevskaia (sotie de voievod), care avea grija de 13 copii si de o gospodarie mare, fericita Nona, mama Sfantului Grigorie Teologul, care imbina activitatea milosteniei si iubirea cu viata contemplativa. Un exemplu din a doua categorie este viata Cuviosului Serafim de Sarov. Intr-o zi el a fost vizitat de o mama cu multi copii si care urma calea necazurilor. Cuviosul a intampinat-o cu multa blandete si i-a spus: Sa nu schiopatezi; e grea rabdarea lui Iov Dumnezeu a luat de la el tot, dar mai tarziu i-a intors insutit Sa nu schiopatezi. Fiica acestei femei povestea mai tarziu ca mama ei a avut parte in viata numai de necazuri: moartea sotului, nenorocirile copiilor, moartea multora din ei, casatoriile nereusite ale fiicelor, ruinarea si saracia, care au distrus-o. Dar ea nu schiopata, precum schiopateaza duhovniceste cei care aleg calea mai usoara sau cartesc in necazuri. Cu smerenie si rabdare ea si-a dus crucea grea si cu speranta isi amintea cuvintele cuviosului, si anume ca Dumnezeu ii va intoarce tot, dar nu aici, pe pamant, ca lui Iov, ci in imparatia cerurilor, unde crestinul isi aduna comori. Iata, acesta este un exemplu al urmarii necazurilor pe calea cea stramta, despre a carei inevitabilitate a vorbit Mantuitorul: in lume necazuri veti avea (In. 16, 33). Acelasi lucru il afirmau si Apostolii: prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22). Despre inevitabilitatea caii celei stramte pentru un crestin vorbeste intreaga literatura patristica. Iata, de exemplu, ce spune Sfantul Isaac Sirul: Calea lui Dumnezeu este crucea zilnica. Nimeni nu a ajuns la cer ducand o viata rece Prin aceasta se deosebesc fiii lui Dumnezeu de ceilalti, ca duc o viata in necazuri, iar lumea se mandreste cu luxul si lipsa de griji. Dumnezeu nu a binevoit ca iubitii sai sa duca o astfel de existenta pana cand sunt in viata, ci a dorit, ca ei, fiind in lume, sa fie in necazuri, asupriri, greutati, saracie, umilire, insulte si in trup impovarat Cei ce duc o viata lipsita de griji nu pot ramane in iubirea lui Dumnezeu. De aceea El le-o refuza... Acolo unde nu exista nevointa de buna voie a autoprigonirii, necazurile sunt inevitabile. Cuviosul Serafim spunea: Daca nu sunt necazuri, nu exista nici mantuire. Crestinii sa-i multumeasca lui Dumnezeu cand au o ispita spunand: Nu m-a uitat Dumnezeu si m-a vizitat. Slava Domnului pentru toate . Asadar, atat pentru prima categorie, cat si pentru a doua calea stramta a vietii este obligatorie. Cum trebuie noi, parintii, sa pregatim copiii ca s-o urmeze?

Ca in orice invatare, si aici sunt aceleasi legi despre care s-a vorbit mai sus: invatarea se face de la o varsta cat mai frageda, se face prin exemple si, respectiv, cu insarcinari din ce in ce mai grele. In fond, acestea vor avea ca scop intarirea voii si a stapanirii de sine; prin studierea artei se vor birui dorintele proprii si lenea si se va deprinde ascultarea. In pruncie se va invata rabdarea. Episcopul Teofan Zavoratul spune: Obisnuirea trupului (copilului) de a suporta usor influentele de tot felul din afara sa fie o regula: incepand de la aer, apa, schimbarea temperaturii: umiditate, caldura, frig, jigniri, boli si altele. In acest fel sufletul va deveni stapanul trupului. Cat de fericit este cel obisnuit cu ele din copilarie... Principal este de a pregati trupul nu numai ca sa primeasca placeri, ci de a-l tine mai mult in stari nelinistite. Cu primele trupul se rasfata, iar prin celelalte se intareste; prin primele copilul se teme de orice, iar prin celelalte e gata de orice si e capabil sa rabde. Iata inceputul corect al invatarii alegerii caii celei stramte. Urmeaza invatatura de a se invinge pe sine, de a nu se obraznici niciodata si de a-si pastra un permanent autocontrol si atentia treaza. Aici se inscriu scularea imediata din pat dimineata fara a trandavi, suportarea cu curaj a oboselii, durerii si a foamei. Aceeasi importanta o are inradacinarea deprinderilor de a sta corect la masa, fara a se sprijinii coatele, de a se ridica in picioare in timp ce vorbeste cu o persoana matura, daca si aceasta sta in picioare, de a ceda locul, in mijloacele de transport, batranilor, invalizilor si celor care tin copii in brate. Vom retine ca o conditie principala in educarea corecta este dezvoltarea la copii a obiceiurilor si a deprinderilor bune. Aceasta este baza, piatra din capul unghiului, in oricare proces educational. Una din deprinderile care strica copiii este de a-i lasa sa se foloseasca de serviciile slugilor si ale celor maturi. De aceea, inca de la o varsta frageda copiii trebuie obisnuiti treptat sa se descurce singuri in diverse treburi casnice. Aici intra pregatirea patului inainte de somn seara si strangerea lui dimineata, lustruirea pantofilor si perierea hainelor, curatenia in birou etc. Cu cat copilul incepe mai devreme munca prin casa, cu ata va fi mai bine pentru el. Fetitele vor invata croitoria, sa croseteze, sa stopeze, sa faca curatenie in casa, sa spele vase, sa ajute la pregatirea mesei etc. Baietii, la randul lor, vor indeplini munci casnice: vor repara diverse obiecte, vor face piata etc. Vara, in afara orasului, copiii vor fi obisnuiti cu munca. In timpul plimbarilor vor culege mure si vor aduna ciuperci, vor strange lemne pentru foc si iarba pentru animale. Este bine daca familia are propria sa gradina, livada si animale. In acest caz copiii vor fi invatati de timpuriu cu acest fel de munca, interesanta si usoara pentru ei. In tot ce fac trebuie indemnati sa-si aminteasca invatatura Apostolului Pavel: Orice ati face, lucrati din toata inima, ca pentru Domnul, si nu ca pentru oameni (Colos. 3, 23). Greutatile intampinate in familie - mai bine in lipsuri decat in belsug! - sunt de preferat si mai sanatoase pentru copil. Vai de el daca creste in bogatie, inconjurat de servitori si rasfatat. Rasfatul peste masura, implinirea tuturor dorintelor lui reprezinta una din greselile cele mai grave in procesul educatiei. Se spune ca maimutele in momentele de dragoste si tandrete pentru puii lor ii strang uneori atat de tare la piept, incat ii sugruma. Tot asa procedeaza si parintii lipsiti de judecata, care, rasfatandu-si copiii, ii omoara duhovniceste. Copilului rasfatat ii lipseste capacitatea autoconstrangerii. El creste un egoist, predispus la manie si iritare. Seneca sustinea ca sentimentul maniei nu se poate dezvolta la om decat daca este crescut in rasfat: cel caruia nu i s-a refuzat niciodata nimic in copilarie, caruia mama grijulie ii stergea lacrimile capriciilor si ii indeplinea intotdeauna si fara sa carteasca orice dorinta nu va ierta insulta adusa. Este necesar sa avem simtul masurii si sa stim cand sa le facem copiilor cadouri sau sa le oferim dulciuri. Vom analiza care cereri si rugaminti ale lor trebuie refuzate in mod categoric. Intre cele doua categorii de crestini despre care sa vorbit mai sus exista o mare diferenta. Calea nevointelor spontane, a autoprigonirii, a infranarii si a lipsurilor poate parea la prima vedere peste puteri si grea. In schimb, ea este plina de mangaieri duhovnicesti si de bucurie launtrica. Astfel de bucurie launtrica nu o au de obicei cei care merg spre imparatia lui Dumnezeu pe calea rabdarii si a necazurilor trimise pentru mantuirea lor de Dumnezeu. Cel mai adesea aceasta este calea acelor crestini care, dupa cum spune Apostolul Iacob, se dedubleaza in gandurile lor (Iac. 1, 8), a celor care o data ce au pus mana pe plug, privesc in urma (Lc. 9, 62), spre lumea pacatoasa. Le vom dori copiilor nostri ca ei sa-si aleaga calea nevointei de buna voie, pe care, urmand-o, sa alerge la tinta, la rasplata chemarii de sus a lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus (Filip. 3, 14). Le vom vorbi cu cuvintele Domnului: viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, sa asculti glasul lui si sa te lipesti de El; caci in aceasta este viata ta (Deut. 30, 1920). ***

O mama care isi iubea mult fiica gingasa, plapanda si sensibila, si-a impartasit temerile sale duhovnicului: ii era greu numai la gandul ca fiica sa va avea de suferit in viata si dorea s-o fereasca de orice necaz, iar, daca se putea, sa-l ia asupra sa. Duhovnicul i-a reprosat ca este egoista, ca, luand asupra sa crucea fiicei, o lipsea in acest fel de mantuire. El a sfatuit-o s-o invete sa se obisnuiasca cu ispitele, sa nu permita sa se dezvolte in ea prea mult sentimentalism. Mai bine rugati-va pentru ea, spunea el, si cand o salutati, sa rostiti incet numele mantuitor al lui Iisus Hristos, ca sprijinul cel mai bun in viata. Nu-i permiteti ceea ce ea isi doreste mult. Sa se invete sa suporte necazurile fara sa se irite, sa se lipseasca de ce ii este pe plac fara lacrimi si sa rabde lipsurile din viata fara sa considere ca viata in sine este pierduta. Daca are un necaz, nu va grabiti sa-i alinati durerea. Mai bine ingenuncheati impreuna cu ea in fata Rastignirii si rugativa. Si Dumnezeu Singur va face lucrul Sau, iar dvs. pe al dvs. Indicati-i datoria, lucrul, dar sa nu-l faceti in locul ei. In fecare zi fixati-i lucrul pe care trebuie sa-l faca si cereti-i cu strictete sa-l implineasca. Munca intareste sufletul Invatati-o sa nu se bizuie pe dvs., ci sa caute sprijin numai la Dumnezeu. Si in ceasul in care nu-i veti mai fi alaturi, ea nu va fi singura si neajutorata, fara sprijin. Inima fetei care nu o are alaturi de ea pe mama si care nu stie sa ceara ajutor de la Dumnezeu, acea inima cade, se sparge si deseori se intineaza Duhovnicul a tacut, iar mama plangea

Rugaciunea parintilor pentru copii, o garantie a succesului in procesul educatiei Cereti si vi se va da. (Lc. 11,9) Un mare cunoscator al vietii duhovnicesti, Sfantul Isaac Sirul, considera drept o conditie esentiala a succesului in orice lucru intreprins de om ca orice lucru, mare sau mic, sa fie cerut cu rugaciune de la Ziditorul Sau. Asadar, prima conditie in procesul educatiei este rugaciunea intensa a parintilor pentru copiii lor. Iar daca simtim slabirea intensitatii rugaciunii sau ca nu suntem atenti in timp ce ne rugam, atunci, conform invataturilor Sfintilor Parinti, noi vom suplini aceste neajunsuri, asa cum am mai spus, completand-o sub raport cantitativ. Asa sfatuia Cuviosul Serafim. El recomanda parintilor sa nu se limiteze la randuielile obisnuite, ci, imitandu-i pe calugari, sa vina la rugaciune si in ceas de noapte. Exemple de rugaciune intensa pentru copii gasim la cuviosii din Vechiul Testament. Astfel, Iov se scula dis-de-dimineata si aducea arderi de tot, dupa numarul lor al tuturor (al copiilor sai), spunand: Se poate ca feciorii mei sa fi pacatuit[cu gandul!, n.n.] (Iov 1, 5). Prin rugaciunea sa Iov se apropia de duhul lui Hristos. Ca si orice rugaciune, rugaciunea parintilor pentru copii poate fi inteleapta sau dimpotriva. Apostolul Iacob spune: Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau (Iac. 4, 3). Pentru ce trebuie sa se roage parintii in primul rand? Probabil ca nazuinta lor principala ar trebui indreptata spre a educa in copii madularul viu al Bisericii luptatoare a lui Hristos. Iar Dumnezeu va implini rugaciunea la timpul ei. Dar cand va veni acest timp nu ne este dat sa stim. Sunt cazuri cand Dumnezeu ii duce pe tineri nu pe drumul drept, ci, pentru a-i salva de mandrie, le permite abateri temporare de la el si chiar caderi. In astfel de situatii, parintii sa nu deznadajduiasca, ci sa se roage si mai mult Celui Atotputernic: Il vor obosi cu rugaciunile lor pe Cel Neobosit? Sa-si aminteasca atunci de rugaciunea fierbinte a Monicai pentru fiul ei, FericituI Augustin care, in tinerete, a nimerit intr-un mediu rau, a inceput sa duca o viata dezordonata si s-a lipit de ereticii manihei. Monica a facut tot ce i-a stat in puteri pentru indreptarea fiului sau. A incercat mai intai sa-l convinga, apoi nu a mai vorbit cu el un timp, cerandu-i chiar sa plece de acasa, cu toate ca il iubea nespus de mult. Monica isi plangea fiul ca pe un mort si se ruga neincetat pentru intoarcerea lui in sanul adevaratei credinte. Convertirea lui nu s-a facut repede, dar Dumnezeu nu a lasat-o pe mama fara mangaiere: in vis, ea a vazut un inger care i-a prezis viitoarea convertire a lui Augustin. Fara a-si parasi convingerile s-a adresat dupa ajutor unui episcop. Dar episcopul a refuzat s-o ajute, considerand se pare, inutila o astfel de incercare, data fiind starea sufleteasca in care se afla Augustin. El a sfatuit-o pe Monica sa nu mai incerce sa-l convinga, ci doar sa se roage intens lui Dumnezeu pentru el. Totusi, vazandu-i durerea, i-a spus: Nu poate sa piara fiul acestor lacrimi.

Intr-adevar, Augustin a fost salvat de aceste rugaciuni si lacrimi fierbinti si mai tarziu a devenit unul din marii invatatori ai Bisericii. Dar in amintirea lacrimilor varsate de mama lui mai este numit si fiul lacrimilor. Sfintii Parinti spun: rugati-va atent pentru soarta crestinului. Aceste cuvinte se refera si la rugaciunea parintilor si in parte, in cazul cand parintii se roaga pentru insanatosirea copilului aflat pe patul de moarte. Se intampla ca Dumnezeu sa salveze copiii de o viitoare nenorocire prin faptul ca ii despart de timpuriu de pa rinti. In asemenea situatii, parintii trebuie sa se resemneze in fata Proniei Dumnezeiesti, iar rugaciunea lor, oricat de fierbinte ar fi, sa se termine cu cuvintele pe care Mantuitorul le-a rostit in gradina Ghetsimani: Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca(Lc. 22,42). Sa ne amintim si povestirea despre cum se ruga cu disperare o mama pentru insanatosirea fiilor sai, care erau pe patul de moarte, cu toate ca Dumnezeu ii descoperise in vis soarta viitoare a copiilor. Ea ii vazuse mari, la o petrecere intr-un han, napustindu-se unii asupra altora cu cutite si omorandu-se in timpul unei certe Dar se pare ca parintii ar trebui sa ia exemplu nu de la aceasta mama, ci de la mama lui Ludovic al Frantei (), care ii spunea des fiului: Mai usor imi este a te vedea murind in fata ochilor mei, decat sa te vad savarsind un mare pacat. De aceea nu se cade sa deznadajduim atunci cand copilul este bolnav de moarte, ci sa urmam exemplul regelui David. Regele s-a rugat timp de o saptamana si nu a mancat nimic spunand: Cine stie, poate ma va milui Dumnezeu si va trai copilul. Insa, cand copilul a murit, David s-a linistit si a inceput sa manance, explicand celor din jur purtarea sa: Dar acum el a murit; de ce sa mai postesc? Il mai pot eu, oare, intoarce? Eu ma voi duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine(II Regi 12,22-23). Dar, pe langa cazurile in care prin voia lui Dumnezeu copiii mor, cu toate rugaciunile insistente ale parintilor, intalnim si multe cazuri in care rugaciunea a salvat viata copilului bolnav. Sa retinem ca rugaciunea parintilor are in fata lui Dumnezeu o mare putere, caci dragostea fierbinte duce la rugaciune fierbinte, iar rugaciunea fierbinte nu ramane neauzita. Am auzit urmatoarea istorisire. Fiul pleaca de la parinti pentru o perioada de trei ani intr-un loc plin de pericole, atat pentru trup, cat si pentru suflet. Fiule, i-a spus tatal, oriunde ai fi, la miezul noptii sa-ti amintesti mereu ca in acel moment noi ne rugam pentru tine Cuviosului Serafim. La miezul noptii, cand in jur domnea linistea, fiul isi aducea aminte de parinti. El stia ca parintii lui isi implineau cu sfintenie promisiunea si tot in acel moment isi inalta si el rugaciunile catre sfant. Trecand prin mai multe necazuri, el simtea intotdeauna puterea ocrotitoare a rugaciunilor parintesti. Iar cand, dupa trei ani, s-a intors acasa, primele cuvinte i le-a adresat tatalui: - Tata, Cuviosul Serafim m-a salvat datorita rugaciunilor voastre. Puterea rugaciunii parintesti este atat de mare, incat se intampla ca Dumnezeu sa n-o refuze, [chiar si cand] de fapt ea ar trebui refuzata. O marturie in acest sens este cazul neamului negustorului moscovit Azurin. Pentru pacatul incalcarii juramantului, o data cu fiul au fost pedepsiti si toti urmasii lui: toti barbatii din familia Azurin se sinucideau sau innebuneau. Pentru acest neam se confirma cuvintele din Sfanta Scriptura: Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele (Iesirea 20, 5-6). O femeie din neamul Azurin, in timpul bolii fiului sau, s-a rugat si a plans toata noaptea in fata icoanei sfantului pe care il cinstea in mod deosebit, cerand sa-i fie salvat fiul. Spre dimineata, cand a atipit pentru o clipa, ea a vazut cum sfantul a iesit din icoana si i-a spus: - Nu-i inteleapta rugaciunea ta, caci nu stii ce va deveni fiul tau. Dar daca ai cerut, sa fie dupa dorinta ta. Fiul s-a insanatosit, a crescut, dar viata lui a devenit ca un blestem pentru mama. Atat la boala grea, cat si la o boala obisnuita parintii trebuie sa aiba o atitudine linistita. Sanatatea este darul lui Dumnezeu, avea obiceiul sa spuna cuviosul Serafim. Dar nu intotdeauna acest dare este spre folos. Ca orice suferinta, boala are puterea de a ne curati de murdaria sufleteasca, de a indrepta pacatele noastre, de a smeri si a imblanzi sufletul, ne obliga sa ne razgandim, sa constientizam neputinta noastra, sa ne amintim de Dumnezeu. Iata de ce bolile sunt necesare atat noua, cat si copiilor nostri.

Despre bolile copiilor, staretul Ambrozie de la Optina scrie: Sa nu uitam de vremurile grele de acum, cand copiii mici primesc vatamare sufleteasca de la ceea ce vad si de la ceea ce aud. De aceea e nevoie de curatire care nu se face fara suferinta. Curatirea sufleteasca in mare parte se transforma in suferinta trupeasca Priviti la prunci, oare si ei pleaca din aceasta lume fara suferinta? Este greu sa privim suferintele copiilor. Dar stim oare ca in unele cazuri vinovati de aceste suferinte suntem chiar noi? Odata un taran s-a apropiat de staretul Ambrozie. In bratele lui se zbatea un baietel demonizat. El l-a rugat pe batran sa-i vindece copilul. Ai luat ceva strain?, l-a intrebat staretul cu asprime. Am luat, parinte. Pacatosul de mine, a raspuns taranul. Iata si pedeapsa, a urmat raspunsul si staretul s-a indepartat de tatal nefericit, lasandu-l fara ajutor. De un caz similar ni se povesteste si in viata Cuviosului Amon (4 decembrie), in care aflam ca un tanar a fost muscat de un caine turbat ca pedeapsa pentru pacatul parintilor, care furasera un bou. Moartea fiului regelui David a urmat ca pedeapsa pentru vina tatalui (II Regi 12, 14). Sfantul Nifon, episcopul Ciprului (23 decembrie), explica suferintele copiilor nevinovati astfel: Multi care traiesc in lume [...] nu se caiesc de pacate si de sufletele lor nu se ingrijesc. Din aceasta cauza Dumnezeu pedepseste copiii si parintii cu diferite necazuri, ca prin boala copiii sa se curete de faradelegile parintilor, iar pe parinti sa-i aduca la pocainta si cu aceasta sa fie indreptatiti la Judecata de Apoi Sa stii ca pruncii care sunt fara de pacat sufera si ei ca astfel, prin moartea lor, sa primeasca viata vesnica, iar parintii lor sa se invredniceasca prin suferinta de neprihanirea caintei adevarate. De aceea, cand copilul sufera, sa ne intrebam constiinta: oare nu din cauza pacatelor mele l-a pedepsit Dumnezeu? Deseori unica solutie pentru insanatosirea copilului este cainta sincera a parintilor. Si aici ajungem la aceeasi concluzie, care trebuie sa ni se intipareasca adanc in inima: soarta, fericirea, mantuirea copiilor nostri depind in primul rand de noi, parintii. De aceea, cu deplina daruire de sine si iubire, muncind in sudoarea fruntii si urmand calea cea stramta si intelepciunea nebuna (I Cor. 3, 18), ne vom stradui sa ne mantuim prin pocainta si prin dobandirea Duhului Sfant, iar prin acestea se vor mantui si copiii nostri. Mai intai de toate sa demonstram prin fapte iubirea lucratoare fata de ei si sa apelam la rugaciunea fierbinte, neincetata si insistenta catre Dumnezeu, ca sa ne daruiasca intelepciune in educatia duhovniceasca. Caci, cum spune psalmistul: De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cei ce o pazesc(Ps. 126, 1).

Sfaturi pentru o mama In conditiile trepidante ale vietii contemporane, trebuie sa fim atenti la ceea ce le pretindem copiilor, ca nu cumva sa obtinem rezultate contrare celor scontate. Dimineata, copilul se trezeste cu greu ca sa mearga la scoala. Acest lucru se observa la majoritatea copiilor. Daca nu face gimnastica, parintii vor avea in schimb grija ca el sa-si faca rugaciunea. Rugaciunea ar trebui sa fie simpla, dar fierbinte, sa vina din inima: Doamne! Eu ma duc la scoala. Ajuta-ma sa fu atent, silitor, inteligent. Pazeste-ma de oamenii rai, de nenorociri, de greseli. Trimite-mi, Doamne, pe ingerul Tau, ca sa ma ajute si sa ma ocroteasca. Eu fac voia Ta, asa deci, binecuvanteaza-ma, Doamne! Si, insemnandu-se pios cu semnul sfintei cruci copilul ar trebui sa alerge la scoala, avand constiinta ca merge sa implineasca o datorie pe care Dumnezeu i-a incredintat-o. Dar, in realitate, ce observam? Copilul repeta in graba rugaciunile invatate mecanic si neintelese de el, isi face cu nepasare semnul sfintei cruci, face inchinaciuni si trage cu coada ochiului la ceas. Cat de lunga este rugaciunea aceasta, gandeste el. S-o scurteze nu poate, caci il asculta bunica. Deodata se aude insa soneria telefonului si bunica iese din camera. Ce fericire! Poate pleca mai repede, ca sa mai alerge prin curtea scolii in minutele ramase pana la inceperea orelor. Copilul a sarit astfel peste sirul lung al rugaciunilor de pomenire a sfintilor, caci la ce-i folosesc? El nu i-a cunoscut pe acesti oameni, ale caror nume trebuie sa le repete. Asa ca oare nu-i totuna piciului ce-l asteapta dupa moarte? Mai ales ca ei sunt deja in rai. Caci bunica spune ca ei au fost oameni buni.

La scoala copiii, cu pofta, mananca crenvursti, carnaciori. Iar piciul nostru ii priveste cu invidie si ii judeca: Pacatosii! Doar azi e zi de post! Treptat, in sufletul lui se naste insa rautatea fata de colegi, urmata apoi de invidie si de condamnarea lor. El se bate cu placere cu ceilalti copii si este considerat un copil nervos si suparacios. Peste putin timp incepe sa vina acasa tarziu si nu mai asculta de parinti. In consecinta, este pedepsit si incepe sa se teama de pedepse. De aceea este nevoit sa-si ascunda greselile: intarzierile, lenea, nazbatiile, incepe sa minta in fata mamei, a tatalui etc. Ce s-a intamplat? In curand, el isi va cumpara la scoala crenvursti, ca ei, parintii, oricum nu vor afla. Dar Dumnezeu? Ma voi marturisi preotului si-i voi spune doar: nu am ascultat si gata Parintele imi va da dezlegare, iar Dumnezeu ma va ierta!.

Asa, cu timpul copilul se indeparteaza de asprime si de nevointele credintei si incepe sa se simta mai vioi si mai vesel. Dar cine, daca nu parintii sunt de vina ca jugul a devenit peste puterile lui si ca el se grabeste sa se elibereze cat mai grabnic? Cine este de vina ca nu a fost invatat rugaciuni adevarate. Rugaciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, Prietenul iubitor, pe cand fiului nostru religia si Dumnezeu i-au fost prezentati printr-un sir de ingradiri, chinuri si suferinte. Credinta, care ar trebui sa-l insufleteasca si sal faca cel mai fericit om de pe pamant, a devenit inca din copilarie pentru el un bici, care il lipseste de bucuriile vietii. Efectul acestei educatii: adolescentul devine trist si inchis si renunta repede la manifestarile exterioare ale credintei, la posturi, la rugaciuni, la biserica etc. Spaima parintilor este de nedescris, dar era de asteptat inca din ziua in care ei au observat in ochii copilului plictiseala si tristete in momentul cand il chemau la rugaciune si la biserica. Cartea de fata prezinta mangaierile duhovnicesti care ar trebui sa inlocuiasca in sufletul credincios placerile pamantesti. Dar, pentru a atinge aceste mangaieri duhovnicesti, este nevoie sa cresti! Trebuie biruite inclinatiile rele, iar luptatorul trebuie sa fie, in primul rand, CU MINTE! Or, copilului tocmai mintea ii lipseste. De aceea jugul religiei il apasa, iar la sfarsit il va invinge, daca religia i-a fost insuflata in copilarie nu cu atentie si cu intelepciune, ci cu severitate si exigenta. Trebuie sa ne temem mai mult de exces de sare decat de lipsa ei. Nu oricarui suflet ii este dat sa simta din copilarie suflarea Duhului Sfant. Cu sila, harul nu poate fi dat. Daca cel caruia ii sunt dati patru talanti il simte pe Dumnezeu si bucuria ca se afla cu El, cel caruia ii sunt dati doar doi va simti acest har abia in pragul mortii, adica la capatul drumului sau in aceasta viata plina de nevointe. Asadar, copilul nu trebuie incarcat cu toate formele exterioare ale religiei, ca sa nu arunce cei doi talanti, sa nu-i ascunda in pamant, convins ca pe ceilalti cinci el nu-i va putea dobandi. Caci Dumnezeu a dat celui de-al doilea aceeasi rasplata ca si celui dintai, pentru ca El are nevoie de orice fel de vas, de lut, de metal, de faianta sau de cristal. Astfel, fiecare are masura sa in rugaciune, trebuie numai ca ea sa vina din inima si sa arda de iubire pentru Dumnezeu, ca religia sa fie pentru sufletul tanar bucurie, sprijin, indrumator in viata, iar nu o povara grea, care impiedica inaintarea pe mai departe. Sa le ajute Dumnezeu educatorilor! Cu adevarat ei au nevoie de intelepciunea sarpelui, pe care trebuie s-o ceara insistent si fierbinte. Nu e bine sa abordam schematic problema educatiei copiilor. Vom lua in considerare predispozitiile ereditare si faptul ca si parintii sunt oameni pacatosi. Cartea aceasta este astfel scrisa de parca parintii ar fi niste sfinti, deci sfinte ar trebui sa fie si odraslele lor. Dar de fapt parintii pacatuiesc mereu, iar copiii vad inca din fasa in jurul lor doar pacat. Oare nu vom auzi vocea Mantuitorului spunand: Scoate mai intai barna din ochiul tau (Lc. 6, 42)? Iata de ce atentia parintilor va fi indreptata in primul si in primul rand asupra propriei cresteri duhovnicesti, asupra propriei educatii. Cum oare ar putea educa pe altul cel care nu a reusit sa se educe pe sine? Pana la varsta de sapte ani, atat timp cat copilul inca nu intelege, el poate fi obligat sa asculte, folosind pedeapsa ca mijloc de convingere. Insa la tinerete trebuie sa actionam doar cu ajutorul sfaturilor, caci altfel va fi mai rau: va inceta prietenia dintre educatori si copii, va inceta si posibilitatea celor mari de a-i influenta. De retinut: nu poti fi iubit cu sila. Daca copilul nu-si iubeste parintii, in zadar se straduiesc ei sa-i aleaga carti, prieteni etc. El va scapa de sub influenta lor. De aceea, in primul rand, ne vom stradui sa pastram dragostea si respectul copiilor. O data pierdute acestea, sunt pierduti si copiii. De multe ori putem insa slabi cerintele, adica sa fim mai ingaduitori si sa iertam, asa cum si Hristos ne iarta. Dumnezeu este Iubire. Daca este incalcat acest principiu, familia se destrama. De prisos sunt atunci icoanele, candela, posturile, crucea, lecturile duhovnicesti, rugaciunile etc. Daca in familie nu exista iubire, nu exista in mijlocul ei nici Dumnezeu. Iar dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu cauta ale sale (I Cor. 13, 4-5). Dar oare in care familie nu exista aceste pacate? Copiii simt tot, simt si parasirea harului Dumnezeiesc din familie. Ramane doar forma, lipsita de continut, sarea care si-a pierdut puterea Slava lui Dumnezeu ca avem Taina Pocaintei, dupa care o putem lua iar de la capat. Mai intai de toate, sa alergam la Dumnezeu, sa-i cerem din tot sufletul sa iesim din prapastia in care ne aflam. Cat priveste copilul, sa mergem alaturi de el, sa-i aflam dorintele, sa i le explicam, sa-l ajutam sa inteleaga un tablou, o carte, viata, sa-i aratam ce si unde poate duce pacatul, care ia deseori o forma ascunsa, seducatoare, din care cauza atrage sufletul naiv si simplu al copilului. Sa ne straduim ca Dragostea sa nu dispara din mijlocul familiilor noastre.

din: N. E. Pestov, Cum sa ne crestem copiii: calea spre desavarsita bucurie, Editura Sophia, 2005