Izvoarele si principiile fundamentale ale dreptului internaTional public

1. Izvoarele dreptului international Normele de drept international sunt consacrate prin anumite forme specifice recunoscute de comunitatea statelor ca fiind izvoare de drept. Concept: mijloace juridice de exprimare a normelor de conduit rezultate din acordul de voint a dou sau mai multe state ori alte subiecte de drept international. Izvoarele dreptului international nu sunt prezentate si analizate distinct, sub aceast denumire, n continutul unui document international. O prezentare a surselor ce contin norme internationale este realizat prin art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie, care prevede c n solutionarea conform dreptului international a diferendelor care i sunt supuse Curtea va aplica: a) conventiile internationale, fie generate, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute n mod expres de statele aflate n litigiu; b) cutuma international, ca dovad a unei practici generale acceptat ca reprezentnd dreptul; c) principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate; d) hotrrile judectoresti si doctrina specialistilor celor mai calificati n dreptul public al diferitelor natiuni ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. La acestea se adaug si echitatea (ex aequo et bono). Din aceast prezentare si din doctrin rezult c tratatele, cutuma si principiile generale de drept constituie izvoare principale ale dreptului international, iar jurisprudenta, doctrina si echitatea sunt izvoare auxiliare. Ulterior, doctrina si practica dreptului international au recunoscut si alte posibile surse de norme ale dreptului international, cum sunt unele acte adoptate de organizatiile internationale si actele unilaterale ale statelor, care sunt susceptibile s produc unele efecte juridice n raporturile cu alte state. Sintetic, aceste izvoare de drept international pot fi caracterizate astfel: a) tratatul international. Tratatul este cel mai important izvor de drept international datorit clarittii exprimrii normei juridice, tehnicii sofisticate de redactare si frecventei utilizrii sale. Tratatul international este definit ca forma expres de manifestare a acordului de voint dintre dou sau mai multe state ori alte subiecte de drept international, ncheiat n form scris si guvernat de dreptul international, cu scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept international. b) cutuma international. Cutuma constituie un izvor nescris al dreptului international, cel mai vechi n ordinea istoric si cel mai frecvent n perioada de nceput a formrii dreptului international public. Cutuma international este izvor principal de drept international. Aceasta este definit ca o practic general, relativ ndelungat si uniform, considerat de ctre state ca exprimnd o regul de conduit cu fort juridic, obligatorie. Sarcina probei existentei unei cutume revine statului careto invoc. c) principiile generale de drept sunt acele principii de drept care sunt identice sau nu difer substantial n legislatia intern a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept si impunndu-se ca principii fundamentale n legislatia majorittii statelor, ca notiuni intrinseci ideii de drept. Principiile generale de drept nu trebuie s fie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului international, ele fcnd parte din dreptul intern al statelor.

d) jurisprudenTa internaTional reprezint practica instanTelor de judecat, asa cum aceasta rezult din hotrrile date de acestea, care au relevanT pentru existenTa unei norme de drept internaTional. O deosebit importanT prezint pentru dreptul internaTional hotrrile date de Curtea InternaTional de JustiTie dar si de alte instanTe judiciare internaTionale, iar uneori si de tribunalele interne ale statelor. e) doctrina dreptului internaTional reprezint opiniile formulate de specialistii cei mai calificaTi n aceast materie, dar si de forurile stiinTifice internaTionale, cum ar fi Institutul de Drept InternaTional, care se impun prin analiz stiinTific profund a ordinii normative internaTionale n lumina principiilor de drept si a finalitTii dreptului. f) principiile echitTii pot fi invocate n soluTionarea unor probleme internaTionale n lipsa unor izvoare de drept clasice sau n situaTia cnd aplicarea unor principii de drept ar duce la soluTii inechitabile. 2. Principiile fundamentale ale dreptului internaTional Principiile fundamentale ale dreptului internaTional sunt norme de maxim generalitate, cu aplicabilitate universal, a cror respectare este obligatorie pentru toate statele si care ghideaz conduita tuturor entitTilor internaTionale n raporturile lor reciproce. Din cuprinsul Cartei NaTiunilor Unite (art.2), precum si din ,,DeclaraTia referitoare la principiile dreptului internaTional privind relaTiile prietenesti si cooperarea dintre state, adoptat de Adunarea General a NaTiunilor Unite n 1970, rezult c dreptul internaTional se bazeaz pe urmtoarele principii fundamentale: - Principiul egalitTii suverane a statelor; - Principiul ndeplinirii cu bun credinT a obligaTiilor internaTionale asumate (pacta sunt servanda); - Principiul soluTionrii pe cale pasnic a diferendelor internaTionale; - Principiul abTinerii de a recurge la ameninTarea cu forTa sau folosirea forTei mpotriva integritTii teritoriale sau independenTei politice a oricrui stat, fie n orice alt mod incompatibil cu scopurile NaTiunilor Unite - ndatorirea statelor de a coopera unele cu altele, conform Cartei NaTiunilor Unite - Principiul egalitTii n drepturi a popoarelor si a dreptului lor de a dispune de ele nsele - ndatorirea statelor de a nu interveni n treburile ce Tin de competenTa naTional a unui stat (neamestecul n treburile interne ale altor state). ConferinTa pentru Securitate si Cooperare n Europa, desfsurat la Helsinki, n anul 1975, a adoptat Actul Final si DeclaraTia privind principiile care guverneaz relaTiile reciproce dintre statele participante, n care sunt menTionate, suplimentar faT de principiile din Carta NaTiunilor Unite si urmtoarele norme privind relaTiile dintre state privind: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorial si respectarea drepturilor si libertTilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gndire, constiinT, religie sau convingere.

Subiectele dreptului internaTional public

Subiecte ale dreptului internaTional sunt acele entitTi capabile s participe la raporturi guvernate de dreptul internaTional si, n cadrul acestor raporturi, s fie titulare de drepturi si obligaTii. Doctrina si practica dreptului internaTional contemporan recunosc drept subiecte ale dreptului internaTional urmtoarele: statele, organizaTiile internaTionale interguvernamentale si miscrile de eliberare naTional. 1. Statele a) Statele ca subiect de drept internaTional Statele constituie principalele subiecte ale dreptului internaTional, n baza suveranitTii lor. Statele sunt subiecte tipice, fundamentale, ale dreptului internaTional, constituind entitTile politico-juridice care au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internaTional. Ele sunt n acelasi timp subiecte de drept internaTional universale, singurele care au capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligaTiilor cu caracter internaTional. Pentru a fi subiecte de drept internaTional, personalitatea juridic a acestora este definit prin urmtoarele elemente: o populaTie permanent, un teritoriu determinat, o autoritate guvernamental si capacitatea de a intra n relaTii cu alte state. Suveranitatea unui stat reprezint temeiul politic si juridic al personalitTii juridice a statelor. Este cea mai important trstur a puterii de stat. Din punct de vedere al organizrii lor statele pot unitare sau compuse. Exist mai multe tipuri de state compuse: uniunea personal, uniunea real, confederaTia, federaTia si asociaTiile de state. Dreptul internaTional a cunoscut si unele forme de state dependente, tipice fiind vasalitatea si protectoratul. b) Neutralitatea statelor Dreptul internaTional recunoaste dreptul statelor ca n anumite situaTii s-si declare neutralitatea. Neutralitatea statelor este de dou feluri: neutralitatea clasic si neutralitatea permanent. Neutralitatea clasic este situaTia juridic special n care se afl un stat care n timpul unui conflict armat internaTional nu ia parte la ostilitTi, continund s ntreTin relaTii normale cu celelalte state, inclusiv cu cele beligerante. Statul neutru are obligaTia de a nu sprijini vreun stat aflat n conflict, atitudinea sa trebuind s se caracterizeze prin obTinere si imparTialitate, iar celelalte state trebuie si recunoasc statutul de neutralitate. Neutralitatea permanent este situaTia n care un stat se angajeaz s rmn neutru faT de orice conflicte armate care ar interveni si s duc o politic general n acest sens. Un exemplul clasic de stat permanent neutru, pentru o lung perioad de timp, l constituie ElveTia (ConfederaTia ElveTian). Conceptul de neutralitate diferenTiat permite pstrarea drepturilor si obligaTiilor statului neutru faT de statele angajate n conflict. Statul neutru are dreptul si obligaTia de a da ajutor victimei agresiunii sau statelor membre ale O.N.U. ce iau parte la acTiunea armat, dar numai prin mijloace care nu implic participarea la ostilitTi. c)Recunoasterea statelor Recunoasterea statelor este un act unilateral prin care statele admit c ele consider o nou entitate politico-juridic drept stat, recunoscndu-i personalitatea juridic n planul relaTiilor internaTionale. Recunoasterea este un act politic generator de efecte juridice. Recunoasterea are un caracter declarativ si nu constitutiv de drepturi, statul existnd si

n lipsa recunoasterii, dar neputnd avea relaTii cu statele care nu l recunosc. Recunoasterea statelor cunoaste urmtoarele forme: recunoastere de drept (de jure) sau recunoastere de fapt (de facto). Recunoasterea de jure este recunoasterea deplin si definitiv a unui stat. Este irevocabil, efectele ei stingndu-se numai o dat cu ncetarea calitTii de subiect de drept internaTional a statului recunoscut. Recunoasterea de facto exprim o atitudine de rezerv faT de noul stat si se manifest ntr-un cmp mai puTin larg de relaTii, de obicei relaTii comerciale si diplomatice de nivel redus. Are un caracter limitat si provizoriu, putnd fi revocat oricnd. Recunoasterea poate fi, din punct de vedere al modalitTii de exercitare, expres sau tacit. Recunoasterea unui guvern nu pune n cauz recunoasterea statului. Recunoasterea guvernelor poate fi, ca si n cazul statelor, de jure sau de facto, expres sau tacit. Asupra recunoasterii legitimitTii unui guvern s-au formulat unele teorii, n special n spaTiul latinoamerican. Doctrina Tobar, denumit astfel dup numele unui ministru de externe ecuadorian de la nceputul secolului trecut, afirma un legitimism constituTional, n sensul c un guvern constituit prin mijloace contrare constituTiei nu trebuie s fie recunoscut pn cnd Tara nu va fi organizat n forme constituTionale, pe baz de alegeri libere. Doctrina Estrada a fost formulat n 1930 de ministrul de externe al Mexicului pentru a se evita interpretarea c nerecunoasterea unui guvern ar echivala cu dezaprobarea acestuia, pe care o implic doctrina Tobar. Potrivit acestei doctrine nici un guvern nu are dreptul s se pronunTe asupra legitimitTii altui guvern. Inspirndu-se din doctrina Estrada, majoritatea statelor se abTin astzi s mai recunoasc guvernele, recunoscnd numai statele. d)Succesiunea statelor Modificarea teritoriului de stat prin reunirea mai multor state ntr-unul singur pe calea fuziunii sau a absorbTiei, prin dezmembrare si constituirea mai multor state din unul singur, prin separarea sau secesiunea unui stat sau prin transferul unor teritorii de la un stat la altul, pune problema succesiunii noilor state sau a statelor care si-au mrit teritoriile la unele drepturi si obligaTii ale statelor anterioare. n principiu, statul succesor nu este continuatorul statului predecesor n plan juridic si nu este obligat s preia automat si integral drepturile si obligaTiile statului predecesor, dar dreptul internaTional a stabilit anumite reguli si modalitTi juridice care trebuie s fie respectate n cadrul procesului de succesiune. Probleme de succesiune se ridic n special n legtur cu tratatele ncheiate, cu bunurile si creanTele statului anterior, cu arhivele acestuia, iar uneori si cu cetTenia persoanelor. 2. OrganizaTiile internaTionale interguvernamentale OrganizaTiile internaTionale au calitatea de subiect derivat al dreptului internaTional, apariTia lor fiind ntotdeauna rezultatul acordului de voinT al unor state, care hotrsc asupra nfiinTrii, precum si asupra scopurilor, funcTiilor, mecanismelor instituTionale si a principiilor lor de funcTionare. Prin actul lor de nfiinTare, organizaTiile internaTionale dobndesc personalitate juridic de drept internaTional, care le permite s-si asume anumite drepturi si obligaTii cu caracter limitat, potrivit principiului specialitTii, adic n limitele scopurilor si funcTiilor ce le-au fost conferite.