Sunteți pe pagina 1din 11

Tratatele de pace de dupa Primul Razboi Mondial

Primul Razboi Mondial a inceput pe 28 iulie 1914, odata cu declaratia de razboi semnata de Austro-Ungaria la adresa Serbiei, iar ostilitatile dintre Antanta si Puterile Centrale au continuat pana la semnarea armistitiului, pe 11 noiembrie 1918, pe o perioada de 4 ani, 3 luni si 14 zile. Totalul costurilor directe ale razboiului pentru ambele parti a fost de aproximativ 186 miliarde de dolari. Pierderile au totalizat mai mult de 37 de milioane de dolari. In ciuda sperantelor mondiale ca pacea de dupa razboi va fi permanenta, Primul Razboi Mondial a pus de fapt bazele unui conflict si mai devastator. Puterile Centrale infrante au acceptat cele 14 puncte ale declaratiei presedintelui Wilson ca baza pentru armistitiu, si s-au asteptat ca aliatii sa foloseasca principiile celor 14 puncte ca fundatie pentru tratate de pace. Totusi, aliatii s-au dus la conferinta de la Versailles si la conferintele de pace care au urmat, hotarati sa pretinda de la Puterile Centrale intregul cost al razboiului si sa isi imparta teritoriile si posesiunile natiunilor infrante dupa planuri facute intre 1915 si 1917, inainte ca Statele Unite ale Americii sa intre in razboi. La inceput, in timpul negocierilor de pace, Presedintele Wilson a insistat ca la Conferinta de Pace de la Paris sa se accepte intregul program alcatuit din 14 puncte, dar in final, pentru a asigura suportul aliatilor pentru foarte importantul punct 14, ce prevedea crearea unei asociatii a natiunilor, el a renuntat sa mai insiste asupra altor puncte. Tratatele de pace formate in urma conferintelor de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Svres au fost in ansamblu inadecvat aplicate de puterile victorioase, ceea ce a dus la renasterea militarismului si a nationalismului agresiv in Germania, precum si a dezordinii sociale in majoritatea Europei.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 intre Puterile Aliate, invingatoare in primul razboi mondial (inclusiv Romania) si Bulgaria, tara invinsa in razboi.

Teritoriile cedate Serbiei si Greciei Tratatul este divizat in 13 capitole. Primul capitol parte este reprezentata de Pactul Societatii Natiunilor. Al doilea defineste frontierele Bulgariei. Frontiera cu Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria si Serbia, cu exceptia a 4 teritorii atribuite Statului sarbo-croato-sloven. De asemenea, Bulgaria a recunoscut acest stat. Frontiera cu Grecia si frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat) era trasata astfel incat Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut in anul 1913. In privinta Romaniei s-a restabilit frontiera romano-bulgara hotarata in Tratatul de pace de la Bucuresti din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum si parti din Dobrogea de Nord reintra in componenta Romaniei). Tratatul cuprinde de asemenea, o serie de dispozitii referitoare la limitarea fortelor armate ale Bulgariei, predarea materialului militar, navigatia pe Dunare etc. Pentru Bulgaria, care era in razboi incepand din 1912, dispozitiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel ca tratatul a fost considerat o catastrofa nationala. Teritoriul Bulgariei era aproape acelasi ca si la inceputul razboaielor balcanice, iar pierderile umane fusesera deosebit de ridicate. Bulgaria, ca si celelalte state invinse in primul razboi mondial a urmarit sa revizuiasca Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania si Italia in perioada interbelica. In anul 1940 in contextul prabusirii frontierelor Romaniei, Bulgaria a obtinut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul. In anul 1941, in alianta Cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de catre Regatul Sarbo-Croato-Sloven (devenit in 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentala si Insula Tasos din Marea Egee. Dupa al doilea razboi mondial, iesirea la Marea Egee a fost din nou pierduta, iar "regiunile occidentale" au intrat in componenta Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral incheiat in anul 1947. Singurul castig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris incheiate cu statele invinse in al doilea razboi mondial a fost mentinerea Cadrilaterului in cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria si Romania).

Tratatul de la Trianon

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 intre Puterile Aliate invingatoare in primul razboi mondial si Ungaria, in calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat invins in primul razboi mondial. Tratatul a fost semnat in Palatul Marele Trianon de la Versailles de catre 16 state aliate (inclusiv Romania) pe de o parte si de Ungaria de alta parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele intre statele succesoare ale AustroUngariei: Austria, Ungaria, Regatul Sirbilor Croatilor si Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum si intre Romania si Ungaria. Tratatul de la Trianon a facut parte din seria tratatelor incheiate la finalul Primului Razboi mondial, celelalte fiind tratatele de pace incheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) si Turcia (la Sevres). Continutul tratatului Tratatul este divizat in patru parti. Prima parte include Pactul Ligii Natiunilor (parte comuna pentru toate tratatele de pace incheiate dupa primul razboi mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) defineste frontierele Ungariei cu statele vecine. In principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera romano-ungara este descrisa in sectiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere intre Romania si Ungaria). In principiu, Tratatul consfintea includerea teritoriului Croatiei-Sloveniei (partea de nord a Republicii Croatia) si Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) in cadrul Regatului Sirbilor, Croatilor si Slovenilor, a Slovaciei si Ruteniei (azi Republica Slovacia si Regiunea Transcarpatia din Ucraina) in cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei si partii rasaritene a Banatului in cadrul Romaniei si a Burgenlandului in cadrul Republicii Austriei. Partea a treia (articolele 36-78) intitulata "Clauze politice pentru Europa", continea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relatiilor dintre Ungaria si statele vecine, recunoasterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispozitii referitoare la cetatenie, protectia minoritatilor nationale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulata "Interesele Ungariei in afara Europei" continea prevederi referitoare la renuntarea de catre Ungaria la tratatele incheiate de catre Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) si China
3

Aplicarea dispozitiilor tratatului Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise in tratat au fost delimitate in anii imediat urmatori. Singura exceptie a fost orasul Sopron (in limba germana Odenburg) din Burgenland care, in urma unui plebiscit tinut la data de 14 decembrie 1921, a decis sa ramina parte a Ungariei. Dispozitiile tratatului referitoare la minoritatile din Ungaria au fost aplicate partial, astfel ca procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind in prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa. Impactul tratatului Tratatul de la Trianon a consfintit existenta unui stat maghiar independent, ideal al revolutionarilor maghiari de la 1848 si al oamenilor politici maghiari in perioada de sfirsit a Dublei Monarhii, chiar daca nu in frontierele imaginate de acestia. In ciuda acestui fapt Tratatul a fost si continua sa fie perceput in mentalul colectiv maghiar drept o catastrofa. Din aceasta perspectiva Tratatul de la Trianon reprezinta doar actul care a consfintit sfirsitul regatului sfintului rege Stefan, regat care de facto disparuse in secolul al XVI-lea, prin infringerea de la Mohacs si divizarea teritoriilor sale intre Imperiul otoman si Sfintul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria si, in 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat sa existe, imparatii de la Viena purtind pina la sfirsit si titlul de regi apostolici ai Ungariei. Tratatul de la Trianon a consfintit trecerea catre statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungara a Dublei Monarhii) si a 63% din populatie, aceasta din urma in majoritatea ei alcatuita din etnici ne-maghiari.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important in constiinta populatiei statelor succesoare; in principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfintit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungara a Dublei Monarhii) si a consfintit o realitate existenta pe teren (majoritatea teritoriilor fusesera deja ocupate de catre fortele armate ale Romaniei, Cehoslovaciei, Statului sirbilor, croatilor si slovenilor). Desi istoriografia maghiara si unii oameni politici maghiari au sustinut ca Dubla Monarhie reprezentase o solutie mai echitabila pentru minoritati si ca slovacii, croatii, rutenii, romanii din Transilvania ar fi fost mai favorizati in cadrul Dublei Monarhii decit in statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a sustinut revenirea la starea de lucruri anterioara Primului
4

Razboi

Mondial.

Regatul Ungariei, statul rezultat in urma Primului Razboi mondial, a urmarit revizuirea, fie si partiala a Tratatului de la Trianon, aliindu-se in acest scop cu statele revizioniste, Germania si Italia. Desi in perioada 1938-1941 s-a reusit anexarea unor teritorii care apartinusera Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatica, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi in Serbia, Croatia si Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfintite din nou in anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, incheiat intre Puterile aliate si Ungaria.

Tratatul de la Versailles

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace semnat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate in cadrul Conferintei de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la incheierea oficiala a Primului Razboi Mondial intre fortele Aliate (Franta, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, Romania, Serbia, Cehoslovacia) si cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistitiului semnat cu luni inainte in padurea din Compiegne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania sa-si asume completa responsabilitate pentru declansarea razboiului si sa plateasca mari compensatii (reparatii de razboi) trupelor aliate. In plus conform tratatului, Germania pierdea teritorii in fata tarilor vecine, suferea o severa limitare a fortelor armate si a fost deposedata de coloniile sale africane si cele de dincolo de ocean. Reprezentantii noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligati de catre invingatori sa semneze acest tratat, altfel luptele aveau sa inceapa din nou. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Muller, a semnat Tratatul de pace de la Versailles la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de catre Liga Natiunilor la 10 ianuarie 1920. In Germania, tratatul a cauzat un soc, deseori resimtit ca o trauma sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, in 1933, si la accederea lui Adolf Hitler la putere. Conditii Tratatul prevedea crearea Ligii Natiunilor, un tel important pentru presedintele american Woodrow Wilson. Liga Natiunilor urma sa arbitreze conflictele dintre natiuni inainte ca ele sa fi ajuns la razboi. Nu toate cele "14 puncte" ale presedintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atat a germanilor, cat si a lui Wilson. Cu alte cuvinte, principiul nationalitatilor s-a
5

aplicat inconsecvent, doar atunci cand convenea aliatilor victoriosi. In cazul unor teritorii locuite in majoritate de populatie germana s-a aplicat principiul istoric, nu cel national. Satisfacerea revendicarilor din partea Frantei a fost obiectivul principal in acest tratat. Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominatie germana si pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de catre Germania anterior: - Alsacia-Lorena (apartinand Frantei, din secolul XVII pana in 1871), prin politica expansionista a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redata Frantei (14.522 km2, 1.815.000 locuitori, (in 1905)); - Nordul Schleswigului, zona Tonder in Schleswig-Holstein, dupa Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km2 sau 3.938km2); - majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz Posen") si estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia il cucerise in Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei dupa Marea Rascoala Poloneza (53.800 km2 cu 4.224.000 locuitori (in 1931), inclusiv 510 km2 si 26.000 locuitori din Silezia Superioara); - zona Hulczyn din Silezia Superioara, a fost acordata Cehoslovaciei (316 sau 333 km2 si 49.000 locuitori); - Estul Sileziei Superioare, dupa plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km2 cu 965.000 locuitori); - zona oraselor germane Eupen si Malmedy a fost acordata Belgiei; - zona Soldau din Prusia de Est, incluzand (calea ferata pe ruta Varsovia-Gdansk) a fost acordata Poloniei (492 km2). Inconsecventa aplicarii principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul national doar in detrimentul Germaniei, nu si in cazul teritoriilor cu majoritate germana aflate in disputa, a dus la frustrarile care au constituit samanta celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye

Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace incheiat intre Aliatii din Primul razboi mondial si noii creeate Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de catre reprezentantii Austriei si reprezentantii diplomatici ai 17 state. Prin tratat, s-a recunoscut
6

independenta Republicii Austria (numita colocvial in acea perioada Austria Germana pentru a se marca diferenta fata de Austro-Ungaria), a fost recunoscuta de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia si a Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, apartenenta Bucovinei la Romania si a Tirolului de Sud la Italia. Tratatul este divizat in 14 parti. Prima parte este formata din Pactul Ligii Natiunilor, care reprezinta o parte comuna a tratatelor de pace incheiate dupa Primul razboi mondial. Partea a doua defineste frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elvetia, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) si Italia. Tratatul consfinteste independenta Cehoslovaciei (Cehia facuse parte din Transleithania, partea austriaca a fostei monarhii), incorporarea Tirolului de Sud in teritoriul statului italian si a Burgenlandului (regiune care in perioada Monarhiei facuse parte din Transleithania, partea ungara dar populata in special de etnici de limba germana) in Austria. Frontiera cu Statul Sarbilor Croatilor si Slovenilor era stabilita doar in mod partial, regiunea Klagenfurt urmand sa fie atribuita unuia din cele doua state in urma unui plebiscit. Partea a treia intitulata clauze politice pentru Europa contine in principal o serie de prevederi referitoare la relatiile bilaterale ale Austriei cu statele succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja sa recunoasca independenta Cehoslovaciei si Statului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, precum si a teritoriilor care apartinusera Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia). Sectiunea a patra (articolele 59-61) consacra renuntarea Austriei in favoarea Romaniei la orice drepturi si titluri asupra partilor fostului Ducat al Bucovinei aflate in componenta Romaniei. Formularea este ambigua si a fost utilizata deoarece frontierele dintre Romania, Cehoslovacia si Polonia a fost stabilita ulterior incheierii tratatului de pace de la Saint Germain insa constituie recunoasterea internationala a unirii Bucovinei cu Romania. De asemenea, aceasta sectiune defineste zona Klagenfurt in care populatia era mixta (slovena si germana) in care a fost organizat un plebiscit pentru a se stabili vointa majoritatii populatiei de a apartine fie Austriei fie Statului sarbo-croato-sloven. De o deosebita importanta era articolul 88, care prevedea ca independenta Austriei este inalienabila, cu exceptia cazului in care Consiliul Ligii Natiunilor ar fi consimtit in acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei sa se abtina de la orice actiuni care ar fi compromis
7

suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat invins in razboi). Partea a patra (interesele austriece in exteriorul Europei) prevedea renuntarea de catre Republica Austria la o serie de tratate si drepturi ale fostei monarhii austro-ungare in relatiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) si China. Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacitatii militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofiterii. Celelalte noua parti ale tratatului cuprindeau dispozitii referitoare la despagubirile pe care Austria urma sa le plateasca, la regimul navigatiei pe Dunare, la organizarea transporturilor feroviare intre Austria si celelalte state (deosebit de importanta tinand cont de pozitia Austriei in sistemul feroviar european) etc. Aplicarea si consecintele tratatului Frontierele Austriei cu statele vecine au fost delimitate in anii imediat urmatori. Teritoriul Burgenlandului a intrat in componenta Austriei, dar in orasul Sopron (in germana Odenburg), impreuna cu alte opt sate, s-a organizat in anul 1921 un nou referendum in care s-a decis ramanerea in Ungaria. Plebiscitul organizat in zona Klagenfurt a aratat ca majoritatea locuitorilor doreau sa ramana in cadrul Austriei. Ca urmare a crizei economice care a urmat incheierii razboiului, statul austriac nu a fost capabil sa plateasca despagubirile fixate prin tratatul de pace. Austria, spre deosebire de toate celelalte state invinse in primul razboi mondial, nu a urmarit contestarea tratatului de pace si revenirea la situatia anterioara. Majoritatea populatiei si a clasei politice ar fi preferat, in primii ani de dupa razboi, sa se uneasca cu statul german, insa aceasta posibilitate a fost interzisa de catre invingatori, care nu doreau sa intareasca Germania. Problema unirii cu Germania a ramas pe agenda politica interna austriaca pana in 1938, cand Austria a fost anexata de Germania nazista a lui Adolf Hitler. Dupa al doilea razboi mondial, Austria a fost recunoscuta din nou ca stat independent (suveranitatea deplina a fost recunoscuta prin Tratatul de stat din 1955), in frontierele stabilite prin Tratatul de la Saint Germain.

Tratatul de la Svres

Tratatul de la Svres (10 august 1920) a fost un tratat de pace dintre Imperiul Otoman si Puterile Aliate semnat la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Tratatul de la Versailles cu Germania a fost semnat mai inainte de semnarea celui cu Turcia si a anulat toate concesiunile si drepturile germane acordate de otomani. Franta, Regatul Unit si Italia au semnat de asemenea o Intelegere Tripartita secreta la aceeasi data cu semnarea tratatului depaceIntelegerea Trimpartita confirma concesiunile petroliere si comerciale britanice din Turcia si transfera fostele intreprinderi germane din Imperiul Otoman unei coroporatii a semnatarilor sus-numitei intelegeri. Negocierile de pace au durat peste 15 luni, fiind incepute la Conferinta de Pace de la Paris, au continuat la Conferinta de la Londra si au ajuns la forma finala a documentului la Conferinta de la San Remo (aprilie 1920). Inca din 1915 insa, Franta, Italia si Regatul Unit au purtat negocieri pentru impartirea Imperiului Otoman. Marile puteri nu au ajuns la o intelegere, dar au permis fara voia lor aparitia unei puternice miscari nationale turce. Tratatul de la Svres a fost anulat practic in cursul Razboiului de Independenta al Turciei, la sfarsitul caruia a fost semnat un nou tratat de pace Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Istambulului. Delegatii au semnat tratatul in sala de expozitie a fabricii de portelan dinSvres, Franta Tratatul a fost semnat de patru reprezentanti ai Imperiului Otoman, care aveau imputerniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea: Rza Tevfik, marele vizir Damat Ferid Pasa, ambasadorul Hadi Pasa si ministrul educatiei Resid Halis. Tratatul nu a fost trimis pentru ratificare Parlamentului otoman, care a fost dizolvat de trupele britanice pe 10 august 1920, in timpul ocupatiei Constantinopolului. Tratatul nu a fost niciodata ratificat de otomani. La semnarea tratatului de pace nu au participat Statele Unite ale Americii si Rusia. Rusia a fost exclusa datorita semnarii Tratatului de la Brest-Litovsk din 1918. In cadrul tratatului de la Sevres, la insistentele marelui vizir Talat Pasa, Imperiul Otoman a reprimit teritoriile pe care le pierduse in fata Imperiului Rus in timpul razboiului din 1877 - 1978, (Ardahan, Kars si Batumi. Sir George Dixon Grahame a semnat pentru Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei, Alexandre Millerand pentru Franta si contele Lelio Bonin Longare pentru Italia. Grecia, una dintre puterile aliate, nu a acceptat granitele asa cum au fost trasate de tratat si nu a ratificat niciodata intelegerea[6] . Din partea Republica Democrata Armeana a semnat
9

Avetis Aharonian, acelasi care semnase si primul tratat al noului stat armean, Tratatul de la Batumi din 4 iunie 1918. Obiectivele invingatorilor Liderii Frantei, Regatului Unit si SUA aveau pozitii diferite cu privire la soarta Imperiului Otoman, relevate in timpul Conferintei de pace de la Paris din 1919. Pozitia comuna era aceea conform careia bolnavul Europei, Imperiul Otoman, era pe moarte. Opinia publica a fost surprinsa atunci cand Aliatii au declarat ca erau de acord cu pastrarea conducerii de la Constantinopole, orasul fiind in continuare desemnat drept capitala a imperiului, sub rezervele conditiilor din tratat. Tratatul stabilea expulzarea Imperiului Otoman din Europa. De asemenea, tratatul servea intereselor politice britanice. Se parea ca Londra reusise sa alunge bolnavul Europei in patul de boala din Asia Mica. SUA, al caror Senat respinsese propunerile cu privire la trasarea granitelor Armeniei, a decis sa nu participe in niciun fel al impartirea Imperiului Otoman SUA dorea ca semnarea tratatului de pace sa se faca cat mai rapid posibil, urmata de planta unor compensatii financiare pentru cheltuielile militare pe care le facuse pe fronturile primei conflagratii mondiale. Dupa ce Senatul a respins planul presedintelului Woodrow Wilson cu privire la Armenia, SUA nu a mai putut decat sa ceara ajutorul influentului premier elen, Eleftherios Venizelos, pentru reincluderea SUA in tratat. Prevederile tratatului Tratatul nu facea decat sa dea o forma oficiala intelegerilor secrete la puterilor aliate cu privire la impartirea Imperiului Otoman.Regatul Hedjaz Regatul Hedjaz a fost recunoscut international. Acest regat avea o suprafata de aproximativ 260.000 km2 si o populatie de aproximativ 750.000 de locuitori. Cele mai importante orase erau Locurile Sfinte musulmane - Mecca (80.000 de locuitori) si Medina (40.000 de locuitori). Regatul isi obtinuse de facto idependenta din cadrul Imperiului Otoman (unde forma vilayetyl Hajaz) cu sprijinul britanic. Armenia Republica Democrata Armeana a fost recunoscuta international prin semnarea partilor contractante. Aceasta a fostr prima recuoastere internationala. Armenia si-a asumat responsabilitatile financiare care decurgeau din transferul teritorial.

10

Bibliografie: http://www.calificativ.ro/referate/referat-Primul_razboi_mondial-rid5810.html http://www.istoria.md http://ro.wikipedia.org

11