Sunteți pe pagina 1din 17

Sistemul monetar

european

Cozma Bogdan

Cuprins

1.Etape premergatoare

-Sarpele monetar 2.Crearea SME

-ECU

-Mecanismul de schimb 3.Integrarea monetara europeana

-Acordul de la Maanstricht

-Lansarea EURO

-Efectele introducerii euro

Etape premergatoare

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când sunt semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică

a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia,

Olanda, Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare. Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:

• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;

• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;

• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.

Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării

monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.

Sarpele monetar

La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de

fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971.

Această rezoluţie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat

la Bâle, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „şarpele monetar”.

Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.

Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează

într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor.

Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:

- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73) - şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79

În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să menţină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de

schimb. Coroana daneză părăseşte „şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi revine în ianuarie 1974, respectiv iulie 1975.

• Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au

rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.

În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem

Crearea SME

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa,

Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară. Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.

Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.

Mecanismul de schimb.

Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să

definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în

raport cu moneda naţională.

Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.

Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele

în ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.

• Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 %

din rezervele în aur şi $ ale ţărilor respective.

Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de

alarmă.

Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar

ulterior escudo-ul şi peseta.

Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara

anului 1993, atacurile contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin

lărgirea marjelor de fluctuare la ± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene. • Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul „şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia

fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.

Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.

Integrarea monetara europeana

Acordul de la Maastricht

În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o întâlnire europeană

la care se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de

la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de „Uniune Europeană” (UE), care reuneşte.

a)

Comunitatea Europeană

b)

Cooperarea în materie de politică externă şi securitate

c)

Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie

♦ Tratatul cuprinde 2 părţi:

o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare

o parte consacrată realizării uniunii politice

Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare sunt:

• sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;

• diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;

• reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de

conversiune sau acoperirea riscului de schimb);

• îmbunătăţirea competitivităţii;

• sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o singură rată a

inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME;

• scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.

Printre actorii acestui scenariu se numără şi agenţii economici, respectiv firmele. Introducerea euro are efecte considerabile pentru managementul acestora, iar strategiile

adoptate şi măsurile luate urmăresc pregătirea pentru faza finală a uniunii economice şi

monetare. Pe de altă parte, sunt antrenate costuri care trebuie comparate cu avantajele care derivă din utilizarea monedei unice. Locul agenţilor economici în realizarea uniunii monetare

poate fi identificat pe baza elementelor din următorul plan:

Moneda EURO si efectele acesteia

Lansarea monedei EURO

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea monedei unice

„EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU. Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:

faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări membre UE,

acelea care au îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul '97.

faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale

Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial, EURO este admisă doar ca monedă scripturală; plăţile cash continuă să se realizeze în monedele

naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul împrumuturilor publice.

faza a III-a: va debuta la 1 ianuarie 2002 şi se prevede punerea în circulaţie a biletelor

şi a monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni. faza a IV-a: se va derula după 1 iulie 2002, când EURO va deveni singurul mijloc de

plată

Bancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de

500, 200, 100, 50, 20, 10, şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectura

europeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi deschidere în Uniunea Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de

poduri, fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în

Europa şi cu restul lumii. Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate

monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.

Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1 EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1

cenţi. Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un

cetăţean francez va putea -şi cumpere în Berlin un hot-dog cu o monedă EURO având

imprimat chipul regelui Spaniei

Efectele introducerii EURO

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1 ianuarie 1999. Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile centrale se fac în

EURO. Toate pieţele de capital ale statelor participante îşi operează operaţiile în noua

monedă. Guvernele utilizează EURO pentru stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea EURO încă de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt

multiple:

• eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;

• transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu privire la vânzări şi servicii; • standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.

Companiile mici şi mijlocii, care sunt de obicei furnizorii companiilor mari, sunt nevoite

să treacă la sistemul EURO pentru a nu-şi periclita existenţa. Începând de la 11 ianuarie 1999 (deoarece a fost nevoie de o săptămână pentru sfârşitul de an şi terminarea stocului existent), aproape toate preţurile în majoritatea magazinelor şi supermarketurilor au fost afişate atât în EURO cât şi în vechea monedă naţională. Aceasta serveşte la „convertirea publicului” la folosirea monedei unice EURO.

De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea clienţilor săi de a-şi converti economiile în EURO, dar obligativitatea va surveni numai după 2002. Posesorul unui cont în EURO poate plăti sau poate da ordine de plată în moneda naţională, fără a i se percepe vreun comision. Pentru plăţile în EURO au fost tipărite noi carnete de

cecuri, iar pe lângă logo-ul EURO sunt prevăzute şi cu o bandă magnetică care

asigură că plata se va realiza. Aceasta înseamnă că un cetăţean francez, de exemplu, poate să plătească o factură în Germania în EURO (chiar dacă factura este exprimată în DEM), fără a i se percepe

comision.

Dacă acesta doreşte să plătească în vechea monedă naţională, sau în DEM, banca va continua în, perioada interimară, să perceapă comisioane relativ mari, deoarece aceste plăţi trebuie trecute manual prin sistemul de clearing. În perioada tranziţiei (1999 – 2001) agenţii economici au posibilitatea alegerii modului

de efectuare a plăţilor în EURO sau în moneda naţională. După 1 ianuarie 2002 însă,

toate plăţile şi încasările vor fi efectuate în EURO. În perioada tranziţiei, băncile sunt

obligate să transforme sumele în moneda cerută de creditor. Când o întreprindere are cont bancar doar în monedanaţională, atunci toate ordinele de plată vor fi transformate în moneda naţională. Regulamentul nu prevede prelevarea nici unei taxe şi comisioane pentru transformarea sumelor din moneda naţională în EURO şi invers.

Prin moneda unică, politica monetară e transferată la nivel comunitar devenind de

competenţa Băncii Centrale Europene, absolut independentă. Politica bugetară va continua să

rămână un instrument conjunctural de politică economică la nivel naţional. Datorită relaţiilor strânse între politica monetară şi cea bugetară, absenţa disciplinei bugetare într-unul sau mai multe state membre ar putea afecta orientările politicii monetare comune. Se vor putea exercita presiuni asupra Băncii Centrale Europene pentru ca politica

monetară să devină mai flexibilă. De aceea, mai întâi Tratatul de la Maastricht şi apoi

pactul dintre state definesc un cod de bună conduită în materie de politică monetară şi

datorie publică.

Efectele pe plan internaţional ale introducerii monedei unice sunt şi mai puternice:

• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale,

permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului de schimb;

• posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri de pe urma

sumelor deţinute în străinătate (în afara U.E.). Va continua procesul de realocare mai puternică

a portofoliilor de active financiare în favoarea titlurilor emise în EURO;

• dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale pe plan

intracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la 200 miliarde de dolari