Iertarea in Lumina Invaturii Crestine

Iertarea in lumina invaturii crestine
http://www.crestinortodox.ro/morala/iertarea-lumina-invaturii-crestine...

Iertarea in lumina invaturii crestine Iertarea fata de aproapele, fie chiar vrajmas, este unul din aspectele cete mai delicate ale invataturii crestine. Intelegerea acestei porunci trebuie facuta in lumina tuturor textelor scripturistice, nu numai a unora si acelea unilateral interpretate. Nu exista om, oricat de bun ar fi, care sa nu fie pus in situatia de a avea relatii necesare cu oameni inraiti si dusmanosi. Mantuitorul Hristos, care a intruchipat in Sine desavarsirea umana, pe langa prieteni devotati si credinciosi pana la moarte, a avut, totusi, si dusmani inversunati, care au uneltit cu rautate si viclenie impotriva Lui, urmarind sa-L ucida. Existenta potrivnicilor constituie deci un rau care nu se poate evita de nimeni pe lume si, de aceea, se impune o convietuire cu ei. Invatatura crestina ofera solutii binefacatoare si eficiente pentru acest compartiment greu al vietii spirituale. Se stie ca o completa definitie ce se poate da religiei crestine este aceea de religie a iubirii si iertarii. Spune Sfanta Scriptura: "Sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumneseu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8); "Cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte." (I Ioan 3, 14). Porunca iubirii si a iertarii fata de semeni este asa de categorica pentru un crestin, incat tot acelasi Sfant Apostol spune: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este." (I Ioan 4, 20). Iubirea se manifesta nu printr-o atitudine rece si indiferenta fata de semeni, limitindu-se doar de a nu vatama persoana si drepturile acesteia, ci merge mai departe, printr-o intrajutorare benevola si jertfelnica, ce depaseste imperativul dreptatii si, prin iertare, socotind ca n-a facut pentru aproapele tot binele pe care putea sa-l faca, atunci cand nu i-a cautat nici un rau.
1 of 10
7/12/2011 16:13
Iertarea este prima floare ce trebuie sa odrasleasca din radacina iubirii. Nu poate fi conceputa o iubire adevarata si practica, fara iertare. O convietuire buna si pasnica cu prietenii sau cu oamenii buni desigur ca este o realizare nu prea grea, dar o convietuire pasnica dusa cu oameni stapaniti de obiceiul de a jigni pe cei din jur necesita un efort moral deosebit de mare si greu, o adevarata arta, care aduce dupa sine merite incontestabile in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu: "caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Oare nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult?" (Matei 5, 46-47). Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii. Textele ce poruncesc iertarea sunt foarte abundente si se vor aminti doar unele mai adanc graitoare. Cererea a cincea din Rugaciunea Domneasca aminteste de legamantul si obligatia pe care crestinul singur si-o impune rugandu-se lui Dumnezeu, ca sa conditioneze mantuirea sa si iertarea pacatelor sale de masura in care va ierta si el, la randul sau, pe acei ce au pacatuit fata de el: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri." (Matei 6, 12). Daca crestinul ar cunoaste cu adevarat sensul profund si grav al acestor cuvinte, desigur ca, uneori, ar ezita sa le pronunte, dandu-si seama ca singur isi cere osanda grea de la Dumnezeu, in cazul in care el nu se apleaca, nicidecum, spre indurare si iertare. Cand credinciosul se roaga spunand: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", nutrind mereu ura si dusmanie impotriva aproapelui sau, atunci rugaciunea se indreapta impotriva sa, in felul urmator: "Doamne, eu raman pentru totdeauna dusmanul aproapelui meu, fii si Tu totdeauna dusmanul meu.". Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din rugaciunea pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).
2 of 10
7/12/2011 16:13
Cerul face cu omul credincios o "conventie" clara, incheie cu el un fel de "tratat", care se concretizeaza astfel: "Daca iertati pe altii, veti fi iertati si voi. Daca nu iertati pe altii, nici voi nu veti fi iertati", caci "cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura" (Matei 7, 2). "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). In virtutea acestui pact, care se face intre Dumnezeu si omul credincios, acesta are dreptate de a spune lui Dumnezeu: "Eu am facut tot ceea ce mi-ai poruncit sa fac, am iertat ofensele pe care le-am primit de la aproapele meu, deci iarta-mi si mie pacatele pe care le-am facut". Deci, printr-o inversunare in ura si rautate i se da lui Dumnezeu dreptul de a nu se indura si de a nu ierta inima de piatra. Sfantul Ioan Gura de Aur, comentand insemnatatea covarsitoare pe care o are atitudinea de pace, omenie si iertare fata de semeni, afirma ca Dumnezeu pune mai presus aceste indatoriri catre aproapele decat indatoririle fata de Sine, concluzia pe care o trage din urmatorul text de la Matei 5, 23-24: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". "Nimic nu pune, deci, mai presus de indatorirea de pace cu aproapele si iarta mai usor pacatele care-L, ranesc pe Sine decat pe acelea ce-l ranesc pe aproapele", spune acelasi Sfant Parinte. Pentru a exemplifica necesitatea si insemnatatea indatoririi de a ierta pe semeni, Mantuitorul Iisus Hristos a lasat si pilda celor doi datornici (Matei 18). Datoria de zece mii de talanti a celui dintai semnifica imensitatea pacatelor de care era impovarat in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu. Imposibilitatea de a plati o datorie asa de mare inseamna lipsa faptelor bune si de indurare fata de aproapele. Invitatia de a plati aceasta datorie mare reliefeaza intentia de a-l face sa simta si sa recunoasca proportia grava a datoriei, adica a pacatelor sale. Dupa ce a fost pus in situatia de a se cunoaste pe sine insusi, urmeaza apoi, deodata, iertarea intregii datorii de zece mii de talanti. Datornicul s-a rugat numai pentru o amanare si, pe neasteptate, a obtinut iertarea intregii datorii. Aceasta s-a petrecut pentru a-l obliga ca, la randul sau, sa fie receptiv la rugamintea de iertare a semenilor sai. Iertarea devenise pentru el o necesitate, o obligatie in urma unei binefaceri atat de mari, pe care a primit-o de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea lui. Insa marele datornic, orbit fiind de rautate, manie, razbunare si totala
3 of 10
7/12/2011 16:13
nerecunostinta, baga in inchisoare pe semenul sau, pana ce-i va plati toata datoria, care era asa de mica - o suta de dinari. Urmare a acestei atitudini pline de neomenie si cruzime a fost aceea ca Stapanul l-a osandit imediat, retragandu-si indurarea si iertarea fata de toate pacatele savarsite. Pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte: "Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima." (Matei 18, 35). Din aceasta pilda decurge, in modul cel mai elocvent, necesitatea si rostul iertarii crestine. Judecarea cu asprime a greselilor aproapelui atrage dupa sine aceeasi asprime din partea lui Dumnezeu fata de greselile noastre, iar o purtare insufletita de simtaminte de bunatate, omenie si ingaduinta dezarmeaza asprimea judecatii divine si Dumnezeu se socoteste singur obligat, la randul Sau, sa fie ingaduitor si iertator fata de cel ce greseste. "Milostivul Dumnezeu a socotit datoria noastra catre Dansul la zece mii de talanti, iar datoria omului catre alt om la o suta de dinari, pentru ca sa arate, prin aceasta, cat de mare este datoria noastra fata de El, in comparatie cu datoria oamenilor fata de noi". Propovaduind iubirea si iertarea, invatatura crestina nu influeteaza, prin aceasta, pe credinciosii sai de a ramane indiferenti fata de cei care le pericliteaza bunurile materiale si morale si care le ataca persoana si onoarea lor. Nu ingreuiaza, astfel, apararea legitima a omului si nu ingradeste cu nimic realizarea dreptatii. Pana unde poate si trebuie sa se limiteze hotarul iertarii si de unde trebuie sa inceapa lucrarea dreptatii? In toate aceste probleme importante Sfanta Scriptura prezinta raspunderile corespunzatoare. Dumnezeu a sadit in natura omului o repulsie impotriva nedreptatii si a raului. Acest drept de aparare impotriva raului "pe langa faptul ca este instinctiv naturii omenesti, este si poruncit de Sfanta Scriptura, care socoteste ca apararea persoanei si a drepturilor sale este ceva sfant, dupa dictonul "res sacra homo". Aceasta aparare legitima, dupa cuvintele Mantuitorului, incepe astfel: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi mustra-l pe el, intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca orice cuvant. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si ca un vames."(Matei 18, 15-17). Din acest text se desprinde pentru crestin, in scopul apararii sale impotriva raufacatorilor, datoria de a incepe mai intai cu metode pasnice si de reconciliere individuala si apoi colectiva, oprindu-se, din primul moment, orice manifestari de ura
4 of 10
7/12/2011 16:13
si razbunare. Se indica deci, deocamdata, mijloace moderate de omenie. Daca aceste metode dau rezultatele dorite si bune, ceea ce se intampla adeseori, atunci apararea legitima si-a atins scopul: pacea si dreptatea intre frati. Iar daca semenul raufacator nu se arata receptiv fata de asemenea mijloace stapanite de omenie si bunatate, atunci insusi Mantuitorul deschide usa unor cai si metode corespunzatoare, adica mai aspre, pentru apararea drepturilor si a persoanei lezate. Nu-l iarta, mai departe, pe raufacator, ci-l considera "ca pe un pagan si vames" si recomanda de a fi tratat in consecinta. Acum porunca iertarii inceteaza si da loc pedepsei legale, pentru intronarea dreptatii si a pacii. Sfantul Apostol Pavel spune: "Stapanirea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tau. Iar daca faci rau, teme-te, caci nu in zadar poarta sabia" (Romani 12, 4-5), pedepsind pe cel ce face rau. Daca aproapele se arata refractar si nedemn fata de toate mijloacele pasnice de reconciliere, atunci iertarea nu-si mai are rostul ei; dimpotriva, devine un pericol ce sporeste rautatea si crestinul este dator de a se folosi de protectia pe care statul i-o garanteaza pentru apararea persoanei si drepturilor sale. Aceasta indatorire decurge cu prisosinta din Sfanta Scriptura, avand caracter de porunca. Plin de nedumerire, Sfantul Apostol Petru Il intreaba pe Mantuitorul: "Doamne, de cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori? Nu-ti zic tie, pana de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte."(Matei 18, 21-22). Din acest text s-ar parea, la prima vedere, ca Mantuitorul porunceste ca iertarea sa mearga, neconditionat, pana la nesfarsit. In realitate insa, analizand consensul Sfintei Scripturi, aceste cuvinte nu au un caracter strict literal, ci tind sa arate ca iertarea trebuie sa fie cu multa iubire, insa nu are sensul de ingaduinta sau toleranta fata de greselile aproapelui. Sfantul Ioan Gura de Aur, xplicand acest text, conchide: "de mai multe ori". Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda, Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."(Ioan 5, 14). Deci, in consensul Sfintei Scripturi, iertarea este conditionata de gradul de
5 of 10
7/12/2011 16:13
receptivitate si de angajamentul de indreptare a aceluia ce vrea sa beneficieze de ea. De aceea nu trebuie sa se strecoare in cugetul nimanui ideea, neintemeiata din punct de vedere crestin, ca porunca iertarii ar ingreuna cu ceva ordinea ceruta de legea dreptatii si, prin urmare, de pedepsire a celor ce o incalca. Sfantul Ioan Gura de Aur, in comentarul sau asupra Evangheliei de la Matei, omilia XXVI, face lumina in problema ce ne preocupa. Astfel, spune acest Sfant Parinte, ca iertarea neconditionata ar duce la haos si rasturnare universala a ordinei morale si sociale. Mantuitorul nu interzice de a judeca absolut orice pacat si nu opreste pe toti oamenii de la acest drept, ci se refera, in cazul nostru, numai la acei fatarnici care nu-si vad barna din ochiul lor, ci vad numai paiul din ochii altora. "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti si paiul din ochiul fratelui tau."(Matei 7, 3-5). Deci Sfanta Scriptura opreste judecata aspra si neiertatoare, in primul rand, la oamenii fatarnici, care nu-si fac nici o preocupare pentru a-si intui si recunoaste pacatele lor mari, in timp ce osandesc pacatele semenilor lor. Apoi, se intelege de la sine, ca porunca iertarii nu se refera la pacatele mai mari: crime, talharii, calomnii grele, nu cuprinde deci pe oricine si nici orice fel de pacat. Mantuitorul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu opreste absolut de a judeca pe aproapele pentru indreptarea lui, ci ne cere de a incepe aceasta judecata cu pacatele noastre proprii, pe care le cunoastem mai bine si apoi de a trece la indreptarea fratilor, ale caror pacate le cunoastem mai putin. "Prin porunca "nu judecati ca sa nu fiti judecati" nu se opreste, in general, contributia noastra la indreptarea semenilor nostri - spune tot acelasi Sfant Parinte. Iisus nu vrea ca cel ce este impovarat de pacate sa disimuleze propriile sale pacate, ridicandu-se cu nerusinare impotriva pacatelor mai mici ale semenilor sai." Toate textele celebre cu privire la indatorirea de a iubi si ierta pe vrajmasi sunt conditionate de gradul de indreptare a vrajmasului. Astfel textul: "Celui care te loveste peste un obraz, ofera-i si pe celalalt. Pe cel care iti ia haina nu-l opri sa-ti ia si camasa."(Luca 6, 29-30). In acest text se arata doar, in mod figurat, puterea si importanta rabdarii inspirata din iubire fata de aproapele, dar nu recomanda crestinului, in mod categoric, de a se lipsi de indatorirea elementara de aparare legitima si de a se preda in mainile raufacatorilor. Acest text poate avea un inteles literal nu numai in masura in care vrajmasul inceteaza de a fi vrajmas, devenind prieten bun si drept. Texte privitoare la iubirea si iertarea fata de aproapele: "Iubiti pe vrajmasii vostri..
6 of 10
7/12/2011 16:13
faceti bine celor care va urasc.." (Matei 5, 44); "Nu rasplatiti raul cu rau sau ocara cu ocara.." (I Petru 3, 9) si altele asemenea, dupa consensul Sfintei Scripturi, nu stau in calea implinirii dreptatii, ci sunt porunci de care crestinul este obligat a tine seama, folosindu-se in lichidarea neintelegerilor cu semenii sai, mai intai, de mijloace dirijate de omenie, rabdare si dragoste toleranta, in scopul unei convietuiri bune si drepte cu ei, dupa porunca Sfintei Scripturi: "Sa se fereasca de rau si sa faca bine; sa caute pacea si s-o urmeze."(I Petru 3, 11). Toate aceste porunci si mijloace initiale cu caracter pasnic pot avea o putere obligatorie "numai daca raman subordonate criteriu" lui hotarator, daca aceste mijloace sunt necesare, sau cel putin folositoare pentru indreptarea dusmanului nostru. Aceste porunci insa nu sunt cerute si nici chiar permise, daca ele nu fac decat sa intareasca si mai mult nerusinarea si indaratnicia dusmanului. Iertarea fata de dusmanul care ramane tot dusman, nu numai ca nu este poruncita, dar ramane un viciu periculos si pentru indivizi si pentru societate. Dragostea si iertarea trebuie sa se indrepte catre vrajmasi, numai in masura in care sint si ei influentati si insufletiti de aceleasi simtaminte ca si noi". A iubi si a ierta pe un dusman nu este numai un simplu sfat, ci o porunca si o conditie a mintuirii crestinului, de prim ordin, care postuleaza insa si o alta conditie din partea vrajmasului si anume: inceputul indreptarii lui. Mantuitorul i-a spus slabanogului vindecat: "Vezi sa nu mai pacatuiesti, ca nu cumva sa-ti fie ceva mai rau". Dealtfel, iertarea nu-si indeplineste nici un rol educativ sau soteriologic, ci doar sporeste numai rautatea si indaratnicia aproapelui dusmanos, care s-ar obisnui sa abuzeze de bunatatea altuia si s-o exploateze, considerand-o doar o slabiciune sau o frica. Bunatatea si indurarea lui Dumnezeu inseamna rasplatirea dreapta a fiecaruia dupa faptele sale. Precum in raportul dintre Dumnezeu si oameni iertarea este determinata de pocainta si indreptarea credinciosului, tot asa si intre raporturile dintre crestini porunca iertarii este limitata de gradul de receptivitate a acelora catre care se indreapta iertarea. Aceste doua mari virtuti crestine nu se contrapun una alteia, nici nu se confunda una cu alta. Fiecare are sfera ei distincta, caci altfel s-ar distruge reciproc si ar aduce daune incalculabile ordinii morale si sociale. Textele din Sfanta Scriptura, care scot in relief importanta iubirii si a iertarii, nu infirma cu nimic insemnatatea si necesitatea dreptatii. Sfantul Evanghelist Ioan spune: "Prin aceasta cunoastem pe fiii lui
7 of 10
7/12/2011 16:13
Dumnezeu si pe fiii diavolului; cine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel care nu iubeste pe fratele sau" (I Ioan 3, 10). Crestinul nu trebuie sa fie stapanit si condus de simtaminte inferioare ca: ura, mania si razbunarea. Toate acestea intretin o stare de incordare si dusmanie, intocmai ca un foc nestins, care creste mereu si devine tot mai periculos pentru raporturile dintre oameni si pentru cel stapanit de ele. Dintre toate patimile, niciuna nu se inradacineaza mai adanc in sufletul omenesc si nu se desprinde mai greu ca ura, mania si razbunarea - si care nu mai stiu de nici o limita. Aceste simtaminte inferioare sunt osandite de invatatura crestina, ca niste patimi ce pun in pericol toate stradaniile de mantuire: postul, rugaciunea, pocainta, Sfanta Impartasanie si chiar martiriul, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "De-as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste" (I Corinteni 13, 3). Aceste patimi ii dau dreptul lui Dumnezeu de a-l lipsi pe crestin de iertare si indurare. "Judecata este fara mila pentru cel care nu a dovedit mila" (Iacob 2, 13). In apararea persoanei sale, crestinul trebuie sa foloseasca toate mijloacele, incepand de la cele pasnice pana la cele pe care i le ofera legile statului, nerenuntand insa de a da dovada de generozitate, moderatie si omenie. Nici legile civile nu pedepsesc pe raufacatori din ura si razbunare, ci-i pedepsesc pentru indreptarea tor si pentru a proteja dreptatea. Dupa rezolvarea divergentelor crestinul trebuie sa opteze pentru continuarea unor raporturi de apropiere si reconciliere fata de semenul sau, de impacare si iertare, cautand sa stinga orice explozie de ura, manie si razbunare reciproca, facand in aceasta privinta tot ce depinde de el, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Pe cat depinde de voi, cautati pacea cu toti oamenii". Daca semenul nu se arata nicidecum receptiv la asemenea metode, atunci urmeaza o modalitate de izolare si de ocolire fata de el, fara insa a-i purta, mai departe, simtaminte de ura, manie si razbunare. De acum inainte trebuie uitat si iertat totul. Nu mai poate rezista pretextul: "Iert, dar nu pot uita". "Maniati-va si nu gresiti. Soarele sa nu va apuna peste mania voastra", zice marele Pavel (Efeseni 4, 26). "Pasiunea pentru dreptate poate deveni foarte usor un pretext inselator, in slujba duhului de razbunare, care este cu totul incompatibil cu crestinismul." Dupa consensul Sfintei Scripturi se poate trage concluzia dreapta ca iertarea nu sapa nicidecum mormantul dreptatii, caci invatatura crestina este, deopotriva, o invatatura de pace, iubire si dreptate. Nici una din aceste temelii nu o primejduieste
8 of 10
7/12/2011 16:13
si nu o subrezeste pe cealalta, ci lucreaza unitar si armonios, pastrandu-si fiecare sfera ei de activitate, limita, rostul si vremea ei. Sfanta Scriptura spune: Dumnezeu este indurator de oameni, si de dreptate si pazeste adevarul (Iesire 34, 6-7). Raportul dintre aceste atribute divine sa inspire si raportul dintre iertare si dreptate, in sufletul credinciosilor. Cu privire la raportul dintre aceste atribute divine, Fericitul Augustin spune: "Bunatatea lui Dumnezeu nu face sa piarda deloc asprimea judecatii si, tot asa, asprimea judecatii nu-L face sa piarda deloc bunatatea iubirii". Orice lucrare a lui Dumnezeu este o impletire intre indurare si dreptate. Cand Dumnezeu se manie, ameninta si pedepseste, n-o face decat din bunatate si iubire fata de dreptate. Dupa cum la Dumnezeu iertarea si dreptatea coexista, fara a se combate si desfiinta una pe alta, tot asa si in sufletul credinciosului aceste doua porunci trebuie sa coexiste, fara a se primejdui reciproc. "Dumnezeu nu ne-ar pedepsi pentru pacatele noastre - zice Sfantul Ioan Gura de Aur - daca ramanand nepedepsiti n-am ajunge si mai rai. Dar El stie bine ca pe noi ne vatama mai mult nepedepsirea pacatelor decat insusi pacatul si ne pedepseste pentru a ne indrepta pe viitor. Cu privire la existenta celor care pricinuiesc raul, trebuie luata in consideratie si vina personala, pe care o avem din diferite provocari si abuzuri, pentru care motiv iertarea crestina se impune cu atat mai mult. Apoi, existenta celor care pricinuiesc rele prezinta si o oarecare binefacere, caci ei ne atrag atentia asupra slabiciunii lor mai mult decat prietenii. Cand crestinul isi vede permanent propriile sale greseli, atunci ii vine mult mai usor sa fie ingaduitor si bun cu pacatele aproapelui sau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune, in aceasta privinta: "Daca sunt pacate de care trebuie sa ne amintim, acestea sunt numai ale noastre, caci daca ne vom aminti de ale noastre, le vom uita in curand pe ale altora". "Cand veti ierta de mai multe ori pacatele aproapelui - spune acelasi Sfant Parinte - de-ar avea o inima de piatra si daca ar fi mai crud decat un demon, tot nu va ramane complet insensibil, ci va deveni mai bun". In felul acesta, dusmanul se simte dezarmat si facand aceasta ii punem pe capul lui carbuni aprinsi, cum sice Sfantul Apostol Pavel (Romani 11, 20). Iertarea este o binefacere atat de mare, incat ea este insusirea care il aseamana pe om cu Dumnezeu, in gradul cel mai inalt. Cucereste cu o putere incomparabila sufletul omenesc, ferindu-l de unele din cele mai grele pacate - permanentizarea urii si a razbunarii - care da dreptul lui Dumnezeu, dupa cum am vazut din pilda cu cei doi datornici, sa-si reconsidere, in mod radical si imediat, pornirea spre bunatate si
9 of 10
7/12/2011 16:13
indurare, reinviind osanda, in intregime, pentru toate pacatele deja iertate. Impietrirea in ura si razbunare expune pe crestin la tot felul de necazuri, temeri si ingrijorari si la tot felul de amenintari din partea potrivnicului, care, la randul sau, sta mereu la panda si in revansa. "Pune deci crestine inaintea ta toate relele pe care ti le aduce ura impotriva vrajmasului tau si toate binefacerile pe care ti le aduce iertarea si atunci vei vedea care atitudine este mai usoara: iertarea sau ura." Pacatul este o nedreptate impotriva omului si impotriva lui Dumnezeu. Dupa invatatura crestina, daca toate mijloacele de reconciliere pasnica si indreptare nu dau rezultatele necesare si dorite, atunci iertarea isi inceteaza chemarea si rostul ei si pacatul si nedreptatea urmeaza sa fie pedepsite dupa toate legile pamantesti. Prin aceasta pedeapsa nu se urmareste ura sau razbunarea fata de persoana, ci se urmareste doar indreptarea ei si salvgardarea dreptatii. Cea mai graitoare dovada ca bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu nu subrezesc, nicidecum, implinirea dreptatii este faptul cunoscut din Sfanta Scriptura, ca Dumnezeu a trimis pe pamant pe Fiul Sau pentru ca pe Golgota sa ispaseasca in locul lor, pacatele si nedreptatea tuturor, pentru ca acestea sa nu ramana nepedepsite. El, pacatele noastre le-a vindecat cu ranile Lui." (I Petru 21, 24). De asemenea, pacatul n-a fost iertat, ci a fost pedepsit si in lumea ingerilor, si in a protoparintilor nostri Adam si Eva, precum si a urmasilor lor, in care pacatul a semanat suferinta si moartea. Pentru a avea o convingere desavarsita ca invatatura crestina, propovaduind iubirea si iertarea, nu nesocoteste imperativul dreptatii, "trebuie de mers cu gandul la indignarea ce aprinde mania cea dreapta a lui Dumnezeu asupra nedreptatii pacatului, prin existenta celor doua extreme: Golgota si Infernul - aceste doua adancuri ale indurarii si dreptatii divine. Iisus, din iubire fata de oameni, murind pe Golgota pentru a pedepsi pacatul prin suferinta Sa, si pacatosul nepocait si neinduplecat, ce trebuie sa-si ispaseasca pacatul fiind pedepsit in infern." Pr. Mircea Sfichi
Like 3 likes. Sign Up to see what your friends like.
10 of 10
7/12/2011 16:13

Iertarea in Lumina Invaturii Crestine

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iertarea in Lumina Invaturii Crestine

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iertarea in lumina invaturii crestine