Sunteți pe pagina 1din 1

Adnca mare...

de Mihai Eminescu Adnca mare sub a lunei fa, nseninat de-a ei blond raz, O lume-ntreag-n fundul ei viseaz i stele poart pe oglinda-i crea. Dar mni ea falnic, cumplit turbeaz i mic lumea ei negru-mrea, Pe-ale ei mii i mii de nalte brae Ducnd pieire ri nmormnteaz. Azi un diluviu, mne-o murmuire, O armonie, care capt n-are Astfel e-a ei ntunecat fire. Astfel e sufletu-n antica mare. Ce-i pas ce simiri o s ni-nspire Indiferent, solitar mare! Comentariu literar n aceast poezie tema este a morii. Ideea central aduce n prim plan rzbunarea mrii fa de specia uman. Reliefarea discursului la persoana a doua, timpul prezent ca semn al unor ntmplri n curs de desfurare marcheaz subiectivitatea textului. Preponderena substantival i verbal se combin formnd un ritm trohaic ( turbeaz, mic, ducnd, viseaz ). Personificrile, epitetele i alte figuri de stil care au rolul de a contorsiona muzicalitatea versurilor, participnd astfel la ntreaga oper de art pe care o descrie Eminescu ( lunei fa, blond raz, oglinda-i crea ). Semnificaia ultimilor dou versuri caracterizeaz clar indiferena pe care marea o manifest i descrie personalitatea ei crunt, fr suflet, fr dragoste. Poetul trist i fr bucurie o dispreuiete, o las sa-i urmeze destinul.