Sunteți pe pagina 1din 190

Vasile Bogdan

Alexandra Pop

INIŢIEREA

ÎN

ŞCOALA ATLETISMULUI

ATLETISM

2007

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOGDAN, VASILE Iniţiere în atletism, şcoala atletismului / Vasile Bogdan, Alexandra Pop. - Cluj-Napoca : Editura G.M.I., 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-88283-4-6

I. Pop, Alexandra

796.42

© 2005 Vasile Bogdan

Coperta. imagini şi tehnoredactare: Szabó Péter Zsolt

Editura GMI este acreditată de C.N.C.S.I.S. (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior) Pagina web a CNCSIS: www.cncsis.ro Toate drepturile rezervate. Tipărit în România. Nici o parte din această lucrare nu poate fi repropdusă sub nici o formă, prin nici un mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într- o bază de date fără acordul în prealabil scris al autorului.

All rights reseved. Printed in Romania. No parts of this publication may be reproduced or distibuted in any form or by any means, or stored in a data base or retrieval system, without the prior permission of the author. Editura GMI Cluj – Napoca e-mail: younge_ group@yahoo.it

Mobil: 0744 622193 http:// www.younge- group.com

Cuprins

PREFAŢĂ

5

CAPACITATEA MOTRICĂ

12

PRICEPERILE MOTRICE

12

DEPRINDERILE MOTRICE

15

OBIECTIVELE DISCIPLINEI SPORTIVE

20

PROBLEMATICA DISCIPLINEI ATLETISM

23

CONSTATĂRI

24

SISTEMUL DE PROBE ÎN ATLETISM

26

CARACTERISTICILE PROBELOR ATLETICE

31

OBIECTIVELE INIŢIERII ÎN ATLETISM

34

STRUCTURA ŞCOLII ATLETISMULUI

35

1.1. ŞCOALA ALERGĂRII

36

A. EXERCIŢIILE PREGĂTITOARE

39

B. EXERCIŢIILE PRETEHNICE (speciale)

48

C. EXERCIŢIILE TEHNICE

59

1.2. ŞCOALA SĂRITURII

81

A. EXERCIŢIILE PREGĂTITOARE

82

B. EXERCIŢIILE PRETEHNICE (SPECIALE)

116

C. EXERCIŢIILE TEHNICE

137

1.3. ŞCOALA ARUNCĂRII

139

A. EXERCIŢIILE PREGĂTITOARE

141

B. EXERCIŢIILE PRETEHNICE

174

C. EXERCIŢIILE TEHNICE

176

CONCLUZII

181

BIBLIOGRAFIE

182

PREFAŢĂ

În literatura de specialitate găsim o multitudine de abordări ale tematicii de faţă. Unele dintre acestea fac o trecere în revistă a principalelor mijloace folosite pentru iniţierea în practicarea atletismului, altele încearcă o anumită sistematizare şi ordonare a acestor exerciţii fizice specifice disciplinei. Ambele abordări au un scop comun: prezentarea unor modele teoretice, unele fundamentate, altele mai puţin, privind demersul metodic pentru iniţierea începătorilor în practicarea atletismului. Am demarat studiul nostru de la următoarea premisă:

Practica de zi cu zi, ne-a demonstrat existenţa unei „rupturi” între cunoştinţele teoretice şi cele practice privind activitatea sportivă. De multe ori am remarcat un dezacord între ceea ce se practică în curtea şcolii (în săli), cu ocazia lecţiilor de ed. fizică, şi cerinţele teoretice privind demersul metodic (conţinut

5

şi abordare) care însoţeşte procesul de învăţare cuprins în programa şcolară. Evident că acest lucru ne obligă să ne întoarcem la „originile” activităţii sportive, punându-ne retoric următoarea întrebare:

„care este ponderea fundamentărilor teoretice în activitatea de orientare şi iniţiere a tinerilor spre o probă atletică ?” Indiscutabil că în multe privinţe fundamentarea teoretică a luat-o înaintea practicii. De ce afirmăm acest lucru? Practicarea în mod organizat a exerciţiilor fizice a constituit primul pas în evidenţierea activităţilor motrice. Progresele (în ameliorarea capacităţilor motrice) înregistrate în urma valorificării unor exerciţii fizice, au dat startul pentru fundamentarea teoretică a fenomenului. „Din acel moment s-a declanşat o competiţie care durează şi acum, şi va fi prezentă şi pe viitor,

6

dintre ceea ce constituie bazele cunoştiinţelor practice

a exerciţiilor fizice şi fundamentarea teoretică a

acestora. Această competiţie este dură, dar necesară,

implicând o multitudine de cunoştinţe din diferite domenii de cercetare, aşa cum sublinia A. Dragnea şi Aura Bota, folosind sintagma „ sinteză interdisciplinară” (Dragnea A.,Bota Aura, 1999, pag.

1)

Dar, este necesar să menţionăm faptul că în

unele cazuri, această „aprofundare teoretică” avansată

de unii autori, în loc să simplifice lucrurile, a crescut

dificultatea aplicării sale în practică, şi că în unele situaţii, suportul teoretic care însoţea descrierea activităţilor motrice abordate, a evoluat la cote „complicate”, îngreunând punerea sa în aplicare. Evident că abordarea empirică a activităţilor

sportive, bazată pe „inspiraţia de moment”, nu mai poate fi acceptată când vorbim de sportul de performanţă.

7

În această conjunctură ne alăturăm acelora care consideră absolut necesară cercetarea, aprofundarea şi interpretarea ştiinţifică din mai multe puncte de vedere a fenomenului, dar subliniem noi, păstrând o anumită „accesibilitate” a argumentelor care justifică demersul teoretic al fenomenului. De la practicarea cotidiană a activităţilor fizice, la clasificarea exerciţiilor fizice cu temă, şi până la executarea unor complexe de exerciţii fizice caracterizate de fineţe şi perfecţiune, necesare însuşirii procedeelor tehnice, este un drum lung şi anevoios, presărat cu nenumărate obstacole. Aceste obstacole derivă uneori din neselectarea celor mai adecvate exerciţii fizice şi mijloace folosite pentru învăţarea unor noi elemente tehnice, alteori datorită eludării unui demers metodic corect, a etapelor sale de iniţiere şi consolidare. Recomandarea care se impune în acest caz este ca aceste etape să se caracterizeze prin coerenţă şi pragmatism.

8

În această direcţie avansăm următoarea abordare:

REZULTAT SPORTIV SUPERIOR

TEHNICĂ PERFECŢIONATĂ

DEPRINDERI

MOTRICE

superioare

PRICEPERI MOTRICE SUPERIOARE

Antrenament sportiv intens

↑ TEHNICĂ ↑ BRUTĂ ↑ DEPRINDERI MOTRICE PRICEPERI MOTRICE elementare ↑ ↑ EXERCIŢIU ACTIVITATE ↑
TEHNICĂ
BRUTĂ
DEPRINDERI
MOTRICE
PRICEPERI MOTRICE
elementare
EXERCIŢIU
ACTIVITATE
FIZIC
MOTRICĂ

ACTIVITATE FIZICĂ SPONTANĂ

9

(după Bogdan V.)

În aceste condiţii se impunea o sistematizare şi o clasificare coerentă a exerciţiilor şi mijloacelor folosite pentru iniţierea în probele atletice, cunoscând faptul că o deprindere motrică învăţată greşit, necesită un timp mai îndelungat pentru a fi corectată. Urmare a acestor necesităţi, dar mai ales a importanţei pe care o constituie iniţierea în atletism, noi am plasat acest „moment” pe un palier cuprins între activitatea fizică spontană şi formarea tehnicii brute. Acest palier cuprinde cele mai importante momente ale „iniţierii în atletism”, deoarece acţionăm pe un „teren curat”, netrebuind a ne „lupta” cu o serie de deprinderi şi priceperi motrice greşit învăţate anterior. Astfel avem „disponibilitatea şi terenul” pe care să formăm „abilităţi motrice complexe” absolut necesare obţinerii viitoarelor performanţe atletice. Demersul nostru de a face o clasificare şi o sistematizare a exerciţiilor şi a mijloacelor de iniţiere în probele atletice se justifică întru totul, deoarece orientează întreaga activitate sportivă spre, selectarea

10

riguroasă a acelor exerciţii fizice specifice care stau la baza formării priceperilor motrice complexe cu adresă spre probele de atletism. Urmând această cale în procesul de perfecţionare a abilităţilor motrice specifice probelor de atletism, sunt asigurate condiţiile formarii de conexiuni, stereotipuri dinamice, reflexe condiţionate, care la rândul lor vor dezvolta capacităţi motrice diversificate. În lucrarea de faţă ne propunem un mod de abordare, sistematizare şi clasificare a mijloacelor şi exerciţiilor fizice, care pot constitui o punte de legătură între interpretarea teoretică a activităţilor motrice şi practica de zi cu zi de pe terenurile de sport în cadrul activităţilor de educaţie fizică şcolară, sau a antrenamentelor sportive de iniţiere. Nu trebuie să uităm nici un moment că în funcţie de modalitatea în care structurăm şi aplicăm, (într-o succesiune coerentă şi eficientă), exerciţiile pregătitoare, pretehnice sau cele tehnice, vom avea garanţia formării unor deprinderi şi priceperi motrice

11

corecte, absolut necesare obţinerii viitoarelor rezultate sportive.

INTRODUCERE

Motto

Atletismul este o poveste eternă, fără început şi sfârşit”

O poveste fără început, pentru că nimeni nu poate confirma cine a fost primul atlet. „Arheologia” sportului coboară pe scara istoriei apropiindu-se tot mai mult de izvor, fără a-1 găsi. Fără sfârşit, pentru că atâta vreme cât va exista, omul îşi va afla, în încercarea de a alerga, de a sări, sau de a arunca, primele, cele mai naturale şi mai directe posibilităţi de exprimare fizică.

Atletismul reprezintă esenţa sporturilor şi stă în acelaşi timp la originea tuturor celorlalte modalităţi de exercitare fizică care au apărut în timp şi care au proliferat spectaculos în acest secol sportiv.

12

Atletismul constituie inima „Olimpiadelor”, cel mai mare spectacol sportiv al lumii contemporane. Atletismul încadrat în înţelesul larg al noţiunii de sport, are valoare socială care satisface multiplele valenţe specifice, de la formarea unor deprinderi şi priceperi motrice, necesare activităţii de zi cu zi, la cunoaşterea posibilităţilor limită ale individului. Atletismul este un mijloc de bază al educaţiei fizice. Prin utilizarea sistemului de exerciţii (probe) atletice, se aduc contribuţii substanţiale la realizarea sarcinilor educaţiei fizice la toate vârstele.

Rezultatele bune ale unor atleţi în marile competiţii internaţionale, sunt rodul unor concepţii metodice şi organizatorice aplicate cu discernământ în practică de către cei mai experimentaţi specialişti români. Atletismul este definit ca un:

Sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice (biomotrice) şi a obţinerii unui rezultat

13

superior

în practicarea

lor”

fizice şi sportului, (1974)

(Terminologia

educaţiei

I. DEFINIREA DISCIPLINEI ATLETISM

1. OBIECTIVELE DISCIPLINEI SPORTIVE

Atletismul însumează deprinderi şi priceperi motrice fundamentate cu mişcări şi activităţi motrice simple şi naturale ca: mersul, alergarea, săritura sau aruncarea. „Atletismul, din punct de vedere al conţinutului practic, cuprinde un ansamblu de exerciţii fizice, constituite într-un sistem propriu, reprezentat schematic prin exerciţii de mers, alergări, sărituri şi

aruncări, exprimând în esenţă şi sinteză, gama tuturor exerciţiilor practice din care este format atletismul”(Colectiv autori,1978, pag. 6). Aceste mişcări sau activităţi motrice simple, în urma unor repetate îmbunătăţiri aduse în forma şi conţinutul lor, au devenit pe rând:

14

exerciţii fizice specifice atletismului, iar odată cu structurarea lor conform unor regulamente şi principii biomecanice, au format sistemul probelor atletice. În societatea modernă actuală, preocupările pentru asigurarea unei stări de sănătate şi a unei capacităţi biomotrice elevate a populaţiei, constituie un demers constant. În acest context educaţia fizică şi activităţile sportive joacă un rol hotărâtor, contribuind la formarea multilaterală a personalităţii.

Obiectivele şi sarcinile care orientează atletismul de performanţă din ţara noastră pot fi realizate numai dacă procesul de instruire–educare, organizarea şi desfăşurarea acestuia, beneficiază, pe lângă asigurarea unor baze materiale adecvate şi de sprijinul nemijlocit al cercetării ştiinţifice, sub raportul perfecţionării continue a tuturor componentelor sale. „În accepţiunea atletismului ca mijloc al educaţiei fizice, de regulă, folosim pentru toate

15

exerciţiile de mers, alergări, sărituri şi aruncări, termenul general de „exerciţii de atletism”, iar când atletismul potrivit caracteristicilor generale şi speciale ale sportului se încadrează în categoria ramurilor sportive, exerciţiile capătă denumirea de - probe de atletism - ” (Colectiv autori, 1978, pag. 6)

Principalele obiective ale atletismului formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice atletismului; consolidarea şi perfecţionarea tehnicii probelor atletice; dezvoltarea fizică armonioasă; menţinerea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare; realizarea expresiei corporale; obţinerea de rezultate sportive, la diferite probe atletice, la un nivel competitiv cât mai ridicat. Aceste obiective se realizeaază printr-o muncă migăloasă de zi cu zi pe stadioane şi în săli de atletism,

16

iar rezultatele sunt condiţionate în mare măsură de datul genetic şi de calităţile volitive ale sportivilor. În consecinţă, un rol foarte important, în sportul de performanţă, îl are selecţia. O selectie judicioasă a viitorilor atleţi trebuie să aibă în vedere în primul rând abilităţile motrice:

capacitatea motrică, priceperile motrice şi deprinderile motrice.

2. SPECIFICUL DISCIPLINEI

Atletismul în ansamblul său, este o ramură sportivă care are la bază „întrecerea individuală”. „Regulile de întrecere şi condiţiile organizatorice – sportive sunt concepute pentru departajarea, după valoarea sportivă a fiecărui individ - atlet - în raport cu ceilalţi competitori, în cadrul aceleiaşi probe”. (Tatu T.,

Alexandrescu D., Ardeleanu T., 1983, pag. 8)

Ca o disciplină sportivă de sine stătătoare se

conduce

de

după

un

sistem

de

reguli

stabilit

17

regulamentul competiţional elaborat de I.A.A.F. şi de cel al F.R.A.

3.CARACTERISTICILE PROBELOR ATLETICE

3.1. TIPURILE PROBELOR ATLETICE

Întrecerile în atletism se caracterizează prin următoarele:

În probele de alergări şi marş sportiv, sportivul urmăreşte să parcurgă o distanţă dată, respectând anumite condiţii specifice şi de regulament, într-un

timp cât mai scurt; (Tatu T., Alexandrescu D., Ardeleanu T., 1983, pag. 8)

Alergările peste garduri şi obstacole, sunt probe atletice complexe, în care atletul îmbină alergarea pe plat cu trecerea unor obstacole, într-un timp cât mai scurt, respectând anumite condiţii specifice şi de regulament;

18

3.2. MODUL DE PRACTICARE A PROBELOR ATLETICE sportul de masă (agrement) – cuprinzând un număr mare de cetăţeni care prin practicarea celor mai simple exerciţii specifice atletismului, realizează unele din obiectivele generale ale disciplinei privind formarea unor deprinderi şi priceperi motrice elementare, a unei stări favorabile de sănătate, care contribuie la rândul său la creşterea capacităţii de muncă; baza sportului de performanţă – care cuprinde marea masă a tineretului angrenat în activităţi sportive organizate. Prin legitimarea lor la cluburile de profil sau în unităţi şcolare cu profil sportiv, aceştia sunt organizaţi pe grupe de începători şi avansaţi, fiind implicaţi în activităţi sportive. Astfel sunt create premisele ca după un timp, necesar instruirii lor, aceştia să fie promovaţi pentru practicarea atletismului de înaltă performanţă. atletismul de înaltă performanţă grupează un număr restrâns de sportivi consacraţi, cu un stagiu

19

îndelungat în activitatea atletică. Aceştia sunt angrenaţi în participarea la competiţii de înalt nivel naţional şi internaţional, fiindu-le asigurate condiţii prioritare de antrenament atât din partea cluburilor sau a asociaţiilor sportive unde sunt legitimaţi, cât şi din partea federaţiei de specialitate. Din rândurile lor sunt selecţionaţi atleţii care vor participa la competiţiile oficiale din calendarul Federaţiei Române de Atletism la întreceri ca : Jocuri Olimpice, Jocuri Mondiale Universitare, Campionate Mondiale, Campionate Europene, meciuri inter-ţări, toate acestea pe categorii de vârstă.

3.3. CALITǍŢILE BIOMOTRICE NECESARE ÎN PRACTICAREA ATLETISMULUI Specifice şi nespecifice, se dezvoltă în paralel cu însuşirea procedeelor tehnice, dar şi prin exersarea de sine stătător a exerciţiilor care constituie şcoala atletismului.

20

Aici putem aminti următoarele calităţile biomotrice şi

componentele lor

- Viteza;

- Forţa;

- Rezistenţa;

- Supleţea şi Mobilitatea;

- Îndemânarea şi Coordonarea;

- Calităţile biomotrice combinate;

:

CAPACITATEA MOTRICĂ

„Capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi) condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice (biomotrice). Este evident că aceste concepte se află întro legătură condiţională, valoarea şi nivelul de dezvoltare a uneia, determinând exprimarea celeilalte, şi invers. În aceste condiţii, priceperile şi deprinderile motrice se constituie întro verigă esenţială în economia obţinerii

21

unei capacităţi motrice elevate, care la rândul său condiţionează performanţa sportivă.”. (Dragnea A., Bota A., 1999, p. 155)

PRICEPERILE MOTRICE

Priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este supus subiectul (Epuran M., 1986) În executarea unor acte motrice noi, fiecare individ se raportează în desfăşurarea acestora având ca bază de plecare cunoştinţe şi experienţe acumulate dintr-o activitate anterioară. În general trebuie să aceptăm, că, din acest punct de vedere, fiecare individ are o anumită experienţă dobândită în timp, în funcţie de acumulările anterioare, dar zicem noi, şi de plasticitatea scoarţei cerebrale. Epuran M. precizează faptul că „ priceperile motrice elementare sunt modalităţi de acţiune în care se

22

organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi

a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării”.

Este evident că în execuţia unor acte motrice noi, inedite, răspunsul individului va fi în funcţie de aptitudinile sale motrice, dar şi de acumulările anterioare, acumulări care formează capacitatea lui motrică.

În acest mod, în procesul de iniţiere, de învăţare a unor

acte motrice noi (a unor exerciţii fizice), aceste acumulări anterioare, pot determina, pe de o parte, o abilitate crescută în executarea acestora, iar pe de altă parte, scurtarea timpului necesar însuşirii noilor elemente. Astfel, existenţa acestor priceperi motrice elementare, aflate mai mult sau mai puţin în posesia

individului, constituie una din condiţiile necesare etapei primare a procesului de învăţare. Autorii Dragnea A., Bota A., consideră că:

„priceperea reprezintă stadiul iniţial în formarea

23

deprinderilor, că se realizează pe trei căi folosite asociat sau separat:

a) observarea acţiunilor altora – după care se încearcă imitarea acestora, ceea ce presupune spirit de observaţie, atenţie, etc; b) prin explicaţie (expunere verbală) – povestiri, sublinieri, accentuarea diferitelor momente de execuţie; c) încercări practice directe – pe baza cunoştinţelor din relatări şi din propriile observaţii. Aceiaşi autori definesc mecanismul care stă la baza efectuării unor mişcări în premieră prin:

„Subiectul îşi formează întâi o imagine mentală. Astfel, la baza priceperilor motrice stau imaginile mentale construite pe baza unor informaţii despre forma şi conţinutul mişcării (configuraţia spaţială) a secvenţelor acesteia în absenţa stimulilor vizuali.”( Dragnea A., Bota

A., 1999, p. 156)

În concepţia autorilor citaţi mai sus, „priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate

24

structural-funcţională, înglobând cunoştinţe, fondul de imagini (memoria imagistică), experienţa, deprinderi care pot fi actualizate, combinate şi selecţionate pentru rezolvarea unor situaţii noi (originale) nestereotipe, în

continuă schimbare”. ( Dragnea A., Bota A., 1999, p. 157)

DEPRINDERILE MOTRICE

Deprinderile motrice sunt definite prin diverse modalităţi ca:

- deprinderea este rezultatul învăţării ( Dragnea A.,

Bota A., 1999, p. 158)

- deprinderea este o manieră de comportament dobândită prin repetare (exersare), ca sinteză realizată pe plan cognitiv şi senzorial – motric. ( Epuran M., 1994) 1 .

- deprinderea este o componentă automatizată a activităţii, caracterizată prin desfăşurarea în afara sau prin reducerea controlului conştient,

1 citat de Dragnea A., Bota A., (1999)

25

realizare spontană şi facilă. ( P. Popescu- Neveanu, 1978) 2 La baza manifestării deprinderilor motrice, se află formarea stereotipurilor dinamice, acele acte reflexe induse de stabilizarea temeinică a unor căi aferente şi efectoare, ca urmare a exersării, repetării în timp a unor exerciţii compexe. Deprinderile motrice „reprezintă caracteristicile de ordin calitativ ale actelor şi actiunilor motrice

învăţate.( Dragnea A., Bota A., 1999, p. 159)

Procesul de formarea a deprinderilor motrice, prezintă câteva caracteristici dependente de „o serie de procese şi fenomene psihice” ( Dragnea A.,Bota A., 1999,

p. 159).

Dupa Epuran M. (1994) 3 , iată câteva caracteristici:

deprinderile motrice fac parte din conduita voluntară a omului;

-

2 citat de Dragnea A., Bota A., (1999)

3 citat de Dragnea A., Bota A., (1999)

26

- formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi, dintre care amintim: aptitudinile, atitudinea, motivaţia, ambianţa, capacitatea de autoapreciere;

- deprinderile motrice au o stabilitate relativă chiar în condiţii variabile de execuţie. Din acest motiv, este foarte important ca acestea să se însuşească corect de la început, corectarea lor ulterioară fiind foarte dificilă;

- deprinderile motrice îmbracă caracteristicile subiecţilor care le execută, fapt care face posibil să se discute despre „stil”, la anumite niveluri (superioare) de învăţare şi aplicare.

II. PROBLEMATICA DISCIPLINEI ATLETISM

Pentru ca obiectivele disciplinelor sportive să poată fi realizate în practică este necesară o fundamentare teoretică, astfel încât activităţile practice să nu se desfăşoare în mod empiric, ci pe o bază

27

ştiinţifică. Astfel în decursul timpului s-au constituit discipline ca Teoria şi Metodica Atletismului, care ne călăuzesc în actul de învăţare motrică şi ne ajută să

alegem mijloacele cele mai eficiente. Teoria şi metodica atletismului având ca obiect practica atletismului, a disciplinei ca mijloc al educaţiei fizice şi a atletismului ca sport, cuprinde următoarele probleme principale:

- precizarea noţiunilor legate de mişcarea corporală şi selectarea seturilor de exerciţii eficiente, într-o strânsă legătură interdisciplinară cu biochimia, biomecanica , anatomia, fizica etc;

- contribuţia atletismului la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, sistematizarea mijloacelor folosite;

- studiul mersului, alegării, săriturii şi a aruncării ca şi componente ale activităţilor motrice ale omului, cu implicaţiile de ordin biomecanic;

28

- studiul raţionalizării şi optimizării exerciţiilor de atletism (studiul tehnicii), în scopul creşterii eficienţei lor pe planul valorificării capacităţilor motrice ale individului;

- precizarea căilor şi metodelor generale (demersul metodic), în învăţarea şi perfecţionarea tehnicii exerciţiilor de atletism, precum şi particularităţile predării lor la diferite nivele;

- stabilirea căilor şi metodelor de perfecţionare a capacităţii de performanţă la diferite nivele;

- precizarea condiţiilor materiale şi organizatorice necesare practicării atletismului de agrement şi de performanţă;

- perfecţionarea continuă a calităţilor motrice aferente probelor atletice. (Colectiv autori, 1978,

pag. 7)

29

CONSTATĂRI

Interpretările date de diverşi autori în urma aprofundării tematicii respective, ne definesc rolul (locul) pe care îl joacă formarea deprinderilor motrice, a priceperilor motrice elementare, dar şi a celor complexe, în activităţile de educaţie fizică şi antrenament sportiv. În acest mod, ni se oferă o multitudine de posibilităţi pentru programarea, selectarea şi standardizarea exerciţiilor fizice şi a mijloacelor (cu ţintă directă) folosite, care, printr-un demers metodic corect implementat, conduc spre formarea, consolidarea şi perfecţionarea abilităţilor motrice complexe, necesare realizării marilor performanţe atletice. „Cu atât mai mult devine necesară cunoaşterea mecanismelor care stau la baza formării stereotipurilor dinamice şi a reflexelor condiţionate, care sunt asigurate, pe de o parte de

30

plasticitatea scoarţei cerebrale, iar pe de altă parte de conţinutul şi diversitatea exerciţiilor fizice folosite, care printr-o acţiune convergentă asigură formarea unor abilitaţi motrice elevate, însuşiri care vor da diferenţa privind valoarea şi calitatea performanţelor sportive”. (n.a.)

III. SISTEMUL DE PROBE ÎN ATLETISM

În România, în cadrul educaţiei fizice şi a sportului şcolar şi universitar, atletismul cuprinde probe constituite pe criterii de vârstă, sex şi disponibilităţi fizice. În acest caz probele şi exerciţiile din atletism (alergări, sărituri, aruncări) devin instrumente de lucru mai obiective în activitatea de instruire şi de educare.

31

1. PROBELE DE ALERGĂRI cuprind:

Alergările de Viteză:

se desfăşoară:

pe distanţe cuprinse între 50 m şi 100 m;

probe intermediare cuprinse între 100 m şi

400 m;

Alergările de Semifond:

se desfăşoară:

pe distanţe cuprinse între 800 m şi 1500 m;

Alergările de Fond:

se desfăşoară:

pe distanţe cuprinse între 3000 m şi maraton;

Alergări peste Garduri:

se desfăşoară:

pe distanţe cuprinse între 50 m şi 400 m;

Alergări peste Obstacole:

se desfăşoară:

pe distanţe cuprinse între 1500 m şi 3000 m;

32

Marşul Sportiv:

se desfăşoară:

pe distanţele cuprinse între 3 km şi 50 km;

Alergările de Ştafete :

cuprind ştafete clasice ca :

4 x 100 m;

4 x 400 m;

Şi ştafete neclasice;

4 x 800;

400 m – 300 m – 200 m – 100 m;

4 x 1500 m etc.

2. PROBELE DE SĂRITURI

săritura în lungime; săritura în înălţime; triplusaltul; săritura cu prăjina,

33

3. PROBELE DE ARUNCĂRI:

împingerea greutăţii; azvârlirea suliţei; azvârlirea mingii de oină; lansarea discului; lansarea ciocanului;

4. PROBELE COMBINATE (sau poliatloanele)

triatlon;

hexatlon;

tetratlon;

heptatlon;

pentatlon

decatlon;

şcolar; 5. CROSUL cuprinde alergări de fond - se desfăşoară pe distanţe care variază între câteva sute de metri şi 10-12

km, în funcţie de vârstă, sex şi nivel de pregătire. Aceste crosuri se organizează pe teren variat, străzi, sau locuri special amenajate.

34

În probele de sărituri, sportivul urmăreşte să se

desprindă de pe sol, respectând anumite condiţii specifice şi de regulament, pentru a realiza un zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la prăjină); (Tatu T.,

Alexandrescu D., Ardeleanu T., 1983, pag. 8)

În probele de aruncări, să proiecteze obiectele

speciale în aer, la o distanţă cât mai mare, respectând

anumite condiţii specifice şi de regulament; (Tatu T.,

Alexandrescu D., Ardeleanu T., 1983, pag. 8)

IV. ŞCOALA ATLETISMULUI

1. INIŢIEREA ÎN ATLETISM

Orice tânăr care urmează să practice un sport trebuie să fie iniţiat cu specificul probei pe care o doreşte. Această iniţiere, în atletism, se face printr-o muncă perseverentă de însuşire a unor priceperi şi deprinderi motrice de bază privind tehnica alergărilor

30

pe plat, a alergărilor peste garduri, a săriturilor şi a aruncărilor. La acestea se adaugă cerinţe privind dezvoltarea unor calităţi psihice ca voinţă, tenacitate, curaj, corectitudine etc, necesare pentru dobândirea performanţei. Obiectivele iniţierii în atletism sunt realizate în principal prin exerciţiile şi mijloacele cuprinse în sintagma „Şcoala atletismului”. Astfel:

ŞCOALA ATLETISMULUIgrupează un sistem de mijloace (exerciţii) care alcătuiesc baza practică pentru învăţarea tehnicii probelor de atletism.

(Drăgan D.,1995, pag. 32)

31

2. STRUCTURA ŞCOLII ATLETISMULUI

În urma unor riguroase activităţi de selecţie şi sistematizare, au fost alese şi grupate, acele exerciţii şi mijloace, care prin acţiunea lor, au efect direct asupra învăţării corecte a elementelor şi procedeelor tehnice. Acestea au fost grupate în exerciţii şi mijloace care se constituie în :

2.1. ŞCOALA ALERGĂRII

2.2. ŞCOALA SĂRITURII

2.3. ŞCOALA ARUNCĂRII

La rândul lor, aceste exerciţii pot fi ordonate într-o

clasificare după cum urmează 4 :

- exerciţii pregătitoare

- exerciţii pretehnice (exerciţii speciale)

- exerciţii tehnice - exerciţii tehnice executate fracţionat - exerciţii tehnice executate global

4 Clasificarea reprezintă punctul de vedere al autorului

32

2.1.

ŞCOALA ALERGĂRII

Definiţie :

Şcoala alergării grupează exerciţii specifice şi nespecifice necesare însuşii corecte şi eficiente, din punct de vedere biomecanic, a tehnicii pasului alergător, realizat în tempouri diferite. OBIECTIVE :

a. însuşirea deprinderii corecte de alergare: relaxată, eficientă şi economicoasă;

b. corelarea armonioasă dintre fuleu şi frecvenţă;

c. formarea capacităţii de percepere a vitezei de deplasare, de evaluare a tempoului de alergare ;

d. formarea capacităţii de accelerare;

e. perfecţionarea coordonării mişcărilor în timpul alergării;

f. dezvoltarea calităţilor biomotrice implicate în efortul de alergare;

33

g. pregătirea musculaturii şi a articulaţiilor angrenate în efortul de alergare; h. coordonarea amplitudinii mişcărilor executate din articulaţiile membrelor inferioare şi superioare;

i. dezvoltarea şi perfecţionarea capacităţii de efort a organismului.

2.1.1. EXERCIŢII ŞI MIJLOACE CUPRINSE ÎN ŞCOALA ALERGĂRII.

A. EXERCIŢIILE PREGĂTITOARE :

1. alergare uşoară în tempo uniform, de la

uşor spre tempouri crescute; 2. alergare şerpuită, cu schimbare de

direcţie;

3. alergare uşoară pe teren variat, cu urcări

şi coborâri de pante uşoare; 4. alergare laterală cu paşi încrucişaţi; 5. alergare laterală cu paşi adăugaţi; 6. alergare cu spatele.

34

B. EXERCIŢIILE PRETEHNICE (speciale) :

1. mers rulat;

2. alergare cu joc de gleznă;

3. alergare cu ridicarea genunchilor spre înainte-sus (la diferite înălţimi);

4. alergare cu pendularea gambelor înapoi, (călcâie la şezută);

5. alergare cu pendularea gambelor înainte; (cu forfecarea gambelor înainte);

6. alergare cu pas vâslit.

C. EXERCIŢIILE TEHNICE :

1. pasul alergător lansat;

2. pasul alergător accelerat;

3. pasul alergător lansat de semifond, fond;

4. alergare

pe

linie

dreaptă

(în

tempouri

diferite);

5. alergare pe turnantă (în tempouri diferite);

6. startul din picioare, lansarea de la start;

35

7. startul de jos, lansarea de la start;

8. alergarea propriu zisă pe parcurs;

9. finişul, trecerea liniei de sosire.

A. EXERCIŢIILE PREGĂTITOARE

Constituie demersul de selectare şi aplicare, în procesul de iniţiere, a unor exerciţii fizice nespecifice şi specifice, având ca obiectiv formarea deprinderilor motrice elementare de alergare. Este evident faptul că alergările sunt determinate, pe de o parte de forţa de impulsie exercitată de glezne asupra solului, pe de altă parte, de amplitudinea acestor mişcări de impulsie pe sol. Se afirmă în rândul specialiştilor că nu poţi alerga rapid (sprint) fără glezne puternice. Cu atât mai mult se evidenţiează necesitatea implementării unor exerciţii pregătitoare şi pretehnice care să faciliteze formarea acestor abilităţi.

36

Aceste exerciţii reprezintă primii paşi ai iniţierii în vederea orientării activităţilor motrice pentru formarea şi consolidarea unor reflexe condiţionate, stereotipuri dinamice, conexiuni neuro–musculare corecte, pentru formarea unor capacităţi şi abilităţi motrice generale caracteristice unor probe tehnice de alergare.

ALERGAREA UŞOARĂ ÎN TEMPO UNIFORM

Se execută pe terenul de sport al şcolii, în parcuri

sau pe pista stadionului. Se începe alergarea într-un tempo scăzut care se menţine pe tot parcursul distanţei de alergare. Se urmăreşte efectuarea unui pas alergător degajat, rularea talpei piciorului pe sol: – plantă – pingea – vârf; braţele pe lângă trunchi, îndoite din coate la 90 grade, efectuează o mişcare din articulaţia umărului înainte şi înapoi. Cuvinte cheie:

- aleargă uşor ;

- aleargă degajat;

37

- lasă umerii coborâţi;

- mişcă braţele;

- rulează talpa pe sol.

Greşeli frecvente:

- alergare rigidă din articulaţiile gleznelor ;

- ridicarea umerilor;

- rulare redusă la nivelul plantei;

- mişcări reduse la nivelul articulaţiilor umerilor.

Distanţele de alergare:

alergare uşoară 300 m, mers 100 m, alergare uşoară 300 m;

alergare uşoară 400 m – 600 m.

ALERGARE ŞERPUITĂ, CU SCHIMBAREA DIRECŢIEI DE ALERGARE Se execută pe terenul de sport al şcolii, în parcuri sau pe pista stadionului. Se începe alergarea într-un tempo scăzut care se menţine pe tot parcursul distanţei de alergare.

38

Se urmăreşte efectuarea unui pas alergător degajat, rularea talpei piciorului pe sol: – plantă – pingea – vârf; braţele pe lângă trunchi, îndoite din coate la 90 grade, efectuează o mişcare din articulaţia umărului înainte şi înapoi. La comanda profesorului, ocoliţi la stânga sau la dreapta, şirul de elevi schimbă direcţia de alergare, menţinând ritmul de alergare.

ALERGAREA PE TEREN VARIAT

Alergare uşoară în tempo moderat, efectuat pe teren variat, care să cuprindă porţiuni de iarbă, alei, dâmburi şi coborâşuri uşoare. Se execută pe distanţe de 600 m – 1200 m. Se urmăreşte efectuarea unui pas degajat, cu

poziţionarea corectă a trunchiului în timpul urcării sau

a coborârii pantelor, ori la trecerea unor obstacole. Cuvinte cheie:

- aleargă uşor ;

39

- aleargă degajat;

- umerii coborâţi;

- mişcă braţele;

- apleacă-te uşor la deal;

- amortizează contactul cu solul la coborârea pantelor. Greşeli frecvente:

-

gleznelor în timpul urcării sau coborârii pantelor,

- oscilaţii laterale sau frontale în timpul alergării.

alergare

rigidă

din

articulaţiile

genunchilor

şi

a

ALERGAREA

ADĂUGAŢI

LATERALĂ

CU

PAŞI

Deplasarea se realizează prin poziţionarea alergătorului lateral faţă de direcţia de alergare, cu un umăr (sau celălalt) pe direcţia de alergare, prin depărtarea şi apropierea picioarelor prin săltări uşoare, în plan lateral. Braţele se balansează lateral şi se încrucişează înaintea corpului, simultan cu mişcarea picioarelor.

40

Se urmăreşte ca aşezarea picioarelor pe sol să se efectueze pe pingea, pe partea exterioară a labei piciorului, prin flectarea şi extensia moderată a articulaţiilor gleznei, a genunchilor, în vederea amortizării şocurilor produse de săltările succesive ca urmare a deplasării. Totodată se insistă asupra executării coordonate a acţiunii braţelor şi a picioarelor.

coordonate a ac ţ iunii bra ţ elor ş i a picioarelor. Kinogram ă nr.1 Cuvinte

Kinogramă nr.1

Cuvinte cheie:

- rămâi pe direcţie cu umărul;

- balansează braţele lateral;

41

- ia contactul pe pingea;

- lasă umerii degajaţi.

Greşeli frecvente:

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor; - impulsia incompletă a piciorului de sprijin de la sol.

ALERGAREA LATERALĂ CU PAŞI ÎNCRUCIŞAŢI ANTERIOR

Deplasarea se realizează prin aşezarea alergătorului lateral faţă de direcţia de alergare, cu un umăr (sau celălalt) pe direcţia de deplasare, şi prin aducerea piciorului din spate mult înaintea celui din faţă, (acesta mişcare se efectuează energic). Braţele lăngă corp, se mişcă activ pentru menţinerea echilibrului. Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi anterior este un exerciţiu pregătitor în atletism.

42

În cadrul jocurilor sportive se foloseşte o variantă complexa a acestui pas şi anume, alergarea cu paşi încrucişaţi anterior şi posterior. Se urmăreşte ca aşezarea picioarelor pe sol să se efectueze pe pingea, pe partea exterioară a labei piciorului, prin flectarea şi extensia moderată a articulaţiilor gleznei, a genunchilor, în vederea amortizării şocurilor produse de săltările succesive ca urmare a deplasării. Totodată se insistă asupra executării coordonate

a acţiunii braţelor şi a picioarelor.

coordonate a ac ţ iunii bra ţ elor ş i a picioarelor. Kinogram ă nr.2 Cuvinte

Kinogramă nr.2

ţ iunii bra ţ elor ş i a picioarelor. Kinogram ă nr.2 Cuvinte cheie : -

Cuvinte cheie:

- rămâi cu umărul pe direcţie;

- trage activ piciorul din spate;

- du mult înainte piciorul din spate;

- mişcă braţele coordonat;

43

- nu te răsuci din bazin.

Greşeli frecvente:

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor;

- impulsia incompletă a piciorului de sprijin de la sol;

- piciorul din spate este adus incomplet în faţă şi aşezat prea repede pe sol.

ALERGAREA CU SPATELE

Este un exerciţiu complementar pentru dezvoltarea îndemânării şi a coordonării, deplasarea efectuându-se cu spatele pe direcţia de înaintare. În prima etapă alergarea cu spatele se execută urmărind o linie trasată pe teren, sau pe linia care face demarcaţia culoarelor, după care poate fi efectuată pe un teren fără semne de reper. Călcâiele sunt ridicate energic şi pendulează spre direcţia de deplasare. Trunchiul este uşor aplecat, braţele lucrează energic pe lângă corp.

44

Consolidează şi întăreşte percepţia intuitivă şi cea motrică a fazei pasului alergător posterior. Se urmăreşte menţinerea echilibrului, a orientării în spaţiu, a mişcărilor de coordonare dintre braţe şi membre inferioare.

rilor de coordonare dintre bra ţ e ş i membre inferioare. Kinogram ă nr.3 Cuvinte cheie

Kinogramă nr.3

Cuvinte cheie:

- ridică mult călcâiele şi împinge-le spre direcţia de alergare; - lucrează activ cu braţele; - lasă pasul cât mai larg. Greşeli frecvente:

- impulsia incompletă a piciorului de sprijin de la sol; - coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor;

45

- ridicarea insuficientă a călcâielor pe direcţia de deplasare şi deplasarea cu un fuleu redus.

B. EXERCIŢIILE PRETEHNICE (speciale)

Grupează exerciţii şi mijloace specifice aplicate în procesul de învăţare şi consolidare a unor deprinderi şi priceperi motrice specifice probelor atletice de alergare. Obiectivele acestor exerciţii sunt de consolidare a reflexelor condiţionate, stereotipurilor dinamice, a conexiunilor neuro–musculare specifice unor probe atletice, în vederea perfecţionării capacităţilor şi abilităţilor motrice superioare necesare alergărilor.

MERS RULAT

Din mers uşor, se începe cu aşezarea călcâiului energic pe sol, printr-o presiune accentuată (trăgând mult de vârful piciorului în sus), continuând rularea pe

46

toată planta şi terminând mişcarea de rulare pe vârful plantei piciorului (rularea începe de la călcâi şi se termină prin ridicarea pe vârfuri). Braţele lucrează coordonat alternativ, îndoite din coate, înainte –înapoi pe lângă triunchi. Constituie mişcarea opusă jocului de gleznă, este un exerciţiu premergător învăţării jocului de glezne.

ţ iu premerg ă tor înv ăţă rii jocului de glezne. Cuvinte cheie : Kinogram ă

Cuvinte cheie:

Kinogramă nr.4

- rulează complet talpa;

- mişcă braţele;

- urcă-te pe vârfuri.

Greşeli frecvente:

- rulare rigidă a plantei piciorului pe sol;

- coordonare deficitară a mişcării braţelor cu cea a

47

picioarelor;

- ridicarea umerilor;

- urcare insuficientă pe vârfurile picioarelor.

ALERGAREA CU JOC DE GLEZNE

Constă dintr-o succesiune de extensii şi flexii efectuate la nivelul articulaţiei gleznelor, genunchilor şi a articulaţiei coxo-femurale, executate în diferite tempouri, accentul punându-se pe mişcarea de rulare vârf – călcâi. Talpa piciorului se aşază pe direcţie, insistând asupra mişcării de rulare. Deplasarea se efectuează liniar. Flexiile şi extensiile din articulaţiile genunchilor, şoldului şi a gleznelor se efectuează pe direcţie, şi relativ reduse, cu extensii complete în articulaţiile genunchilor, evitând oscilaţiile transversale sau antero – posterioare. Trunchiul este drept, braţele se mişcă pe lângă corp din articulaţia umerilor, păstrând unghiul de 90˚ în articulaţia cotului. Se urmăreşte menţinerea unei

48

poziţii degajate, acţiunea coordonată a braţelor şi a picioarelor.

ac ţ iunea coordonat ă a bra ţ elor ş i a picioarelor. Cuvinte cheie :

Cuvinte cheie:

Kinogramă nr.5

- rulează complet talpa;

- mişcă braţele pe lângă corp;

- umerii relaxaţi;

49

- întinde genunchiul;

- execută pe loc sau cu uşoară deplasare.

Greşeli frecvente:

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor;

- rularea (vârf-călcâi) insuficientă a plantei pe sol; - extensia incompletă în articulaţia genunchiului piciorului de sprijin.

ALERGAREA CU GENUNCHII SUS

„Alergarea cu genunchii sus” are ca punct de plecare alergarea cu „joc de glezne”, în care mişcările sunt mult mai ample din articulaţiile genunchilor şi cea coxo-femurală, prin ridicarea accentuata înainte şi în sus, a coapselor la diferite înălţimi. Gamba se menţine flexată pe coapsă, planta piciorului oscilant este în flexie (flexie plantară). Flexiile şi extensiile din articulaţiile genunchilor, şoldului şi a gleznelor se efectuează pe direcţie,

50

realizând extensii complete, şi evitând oscilaţiile transversale sau antero-posterioare. Trunchiul este drept, braţele se mişcă pe lângă corp din articulaţia umerilor, păstrând unghiul de 90˚ în articulaţia cotului. Consolidează şi întăreşte percepţia intuitivă şi cea motrică a fazei pasului alergător anterior. Deplasarea se efectuează liniar. Se urmăreşte menţinerea unei poziţii degajate, acţiunea coordonată a braţelor şi a picioarelor.

men ţ inerea unei pozi ţ ii degajate, ac ţ iunea coordonat ă a bra ţ

Kinogramă nr.6

51

Cuvinte cheie:

- trunchiul drept;

- mişcă braţele;

Greşeli frecvente:

- ridică genunchii;

- întinde genunchiul;

- nu te balansa;

- nu te lăsa pe spate.

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor;

- extensia

incompletă

în

articulaţia

genunchiului

piciorului de sprijin;

- lăsarea pe spate a trunchiului;

- oscilaţii transversale trunchiului.

sau

antero-posterioare

ale

ALERGAREA CU PENDULAREA GAMBELOR ÎNAPOI

Din alergare executată în diferite tempouri, trunchiul este uşor proiectat înainte, gambele pendulează energic înapoi, prin apropierea călcâielor la bazin. Dezvoltă mişcările ample din articulaţia

4

genunchilor, şi totodată are efect favorabil asupra amplitudinii mişcărilor din faza pasului posterior de alergare. Pentru corectitudinea execuţiei, se evidenţiază necesitatea plasării genunchiului piciorului pendulant în urma verticalei care uneşte proiecţia şoldului cu sprijinul pe sol.

piciorului pendulant în urma verticalei care une ş te proiec ţ ia ş oldului cu sprijinul
piciorului pendulant în urma verticalei care une ş te proiec ţ ia ş oldului cu sprijinul

Kinogramă nr.7

54

Cuvinte cheie:

- apleacă trunchiul uşor în faţă;

- mişcă braţele pe lângă corp;

- atinge cu călcâiul bazinul;

- lasă în urmă genunchiul;

- menţine coapsele pe direcţie;

- contactul cu solul pe pingea.

Greşeli frecvente:

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor;

- ridicarea insuficientă a călcâielor spre bazin;

- plasarea genunchiului piciorului pendulant, înaintea

verticalei

care uneşte proiecţia şoldului cu

sprijinul

pe sol;

- mişcări oscilatorii în planurile laterale şi frontale.

55

ALERGAREA CU PENDULAREA GAMBELOR ÎNAINTE

Cu trunchiul uşor lăsat pe spate, alergătorul se deplasează înainte, membrele inferioare executând o mişcare de forfecare, prin pendularea energică a gambelor înainte. Se recomandă ca în momentul maxim al pendulării gambelor înainte şi în sus, planta piciorului să fie în flexie. Dezvoltă mobilitatea în articulaţiiile genunchilor, şi dezvoltă grupele musculare aferente triplei extensii.

56

Kinogram ă nr.8 Cuvinte cheie : - las ă -te u ş or pe spate;

Kinogramă nr.8

Cuvinte cheie:

- lasă-te uşor pe spate;

- mişcă braţele;

- ridică gambele;

- trage de vârfurile picioarelor.

Greşeli frecvente:

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a

57

picioarelor;

- menţinerea plantei piciorului oscilant în extensie;

- piciorului oscilant.

insuficienta

extensie

în

articulaţia

genunchiului

ALERGARE CU PAS VÂSLIT

Din alergare cu genunchii sus, odată cu ridicarea spre orizontală a genunchilor, gambele sunt împinse energic înainte şi în sus, prin extensia maximă a articulaţiei genunchiului, apoi piciorul coboară întins spre sol. Trunchiul este lăsat uşor pe spate, braţele efectuează mişcări ample pentru echilibrarea mişcărilor din articulaţia coapsei, mărind efortul muscular şi amplitudinea acestora în faza pasului anterior al alergării. Poate să constituie un exerciţiu pregătitor pentru alergarea peste garduri.

58

Kinogram ă nr.9 Cuvinte cheie : - ridic ă activ genunchiul; - mi ş c

Kinogramă nr.9

Cuvinte cheie:

- ridică activ genunchiul;

- mişcă braţele;

- pendulează (întinde) în faţă gamba;

- trage de călcâi spre sol;

- nu te balansa. Greşeli frecvente:

59

- coordonarea deficitară a acţiunii braţelor cu cea a picioarelor ; - ridicarea insuficientă pe orizontală a genunchiului oscilant;

- întinderea incompletă a piciorului oscilant;

- oscilaţii frontale şi laterale ale trunchiului.

C. EXERCIŢIILE TEHNICE

Grupează exerciţii şi mijloace cu adresă directă pentru consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice complexe, necesare executării corecte şi eficace (din punct de vedere biomecanic), a procedeelor tehnice specifice alergărilor atletice. Scopul acestor exerciţii sunt:

de perfecţionare a reflexelor condiţionate, stereotipurilor dinamice, a conexiunilor neuro– musculare specifice unor probe de alergări; ridicarea la cote maxime a capacităţilor fizice ale individului;

60

perfecţionează abilităţile motrice complexe.

PASUL ALERGĂTOR DE VITEZĂ „LANSAT”

Definiţie:

Reprezintă parcurgerea unui interval (distanţă dată de alergare) în timpul căreia tempoul alergării (intensitatea) rămâne mereu constant. Tempourile de alergare sunt cuprinse de la moderat la maximal. Acest procedeu de alergare se utilizează în probele de 100 m – 400 m, şi are următoarele caracteristici 5 :

- contactul cu solul se face exclusiv pe pingea şi uşor pe partea externă a plantei piciorului, cu aceasta aflată în flexie dorsală;

- contactul cu solul se realizează eficace atunci când proiecţia C.G.C. pe sol, cade puţin în urma piciorului (pingeaua) alergătorului, pentru a reduce reacţia tangenţială a fazei de amortizare;

5 Alexei M., Monea Gh., Bogdan V., 1996, Tehnica probelor atletice, Curs, (pg. 40)

61

- faza de impulsie activă se realizează prin derularea amplă a plantei piciorului de sprijin, printr-o extensie puternică din articulaţia gleznei şi a genunchiului;

- împingerea în faţă a şoldului;

- plierea maximă a gambei pe coapsă, în faza de pendulare posterioară;

- avântarea rapidă înainte şi în sus a piciorului îndoit din genunchi, după care gamba începe să se deplieze de pe coapsă şi să coboare activ pe sol;

- trunchiul are o poziţie verticală sau uşor înclinat înainte cu 10˚-19˚, capul şi gâtul în continuarea trunchiului, cu privirea îndreptată înainte, spre linia de sosire;

- mişcările braţelor se realizează din axa umerilor, pe direcţia de alergare, îndoite din articulaţia cotului, la un unghi de 90˚, care tinde să se deschidă la pendularea spre înapoi până la 140˚, umerii trebuie sa fie relaxaţi;

62

- se urmăreşte permanent eliminarea oscilaţiilor laterale sau frontale.

Cuvinte cheie:

- impusie completă;

- aleargă degajat;

- mişcă braţele amplu;

- rămâi cu trunchiul

drept; Greşeli frecvente:

- alergare îngenuncheată;

- mişcări de braţe reduse şi în plan lateral;

- alergare galopată;

- oscilaţii laterale sau antero-posterioare.

- nu te clătina;

- ridică genunchii;

- privirea înainte.

PASUL ALERGĂTOR DE VITEZĂ „ACCELERAT” Definiţie:

Reprezintă parcurgerea unei distanţă date de alergare, în timpul căreia tempoul alergării (intensitatea) creşte exponenţial (spre maximal)

63

până la mijlocul intervalului de alergare, urmată de o decelerare treptată, până la oprirea totală a alergătorului.

În cazul pasului alergător „accelerat” se păstrează aceleaşi caracteristici tehnice şi biomecanice ca şi la pasul alergător lansat, diferenţa constând în faptul că:

- pe parcursul distanţei de alergare tempoul de alergare creşte progresiv, (accelerare), pentru ca la jumătatea distanţei de parcurs să se atingă viteza maximă, după care rata deplasării să descrească treptat (decelerare);

- dezvoltă simţul ritmului, formează capacitatea de evaluare a tempoului;

- pe tot parcursul distanţei de alergare, (mai accentuat în faza maximă a accelerării) se urmăreşte ca alergarea să se execute relaxat, prin ritmarea armonioasă a caden