O noua zi incepea, dar de ce aveam impresia ca se termina? Pur si simplu nu imi mai cunosteam locul pe aceasta lume.

Daca Dumnezeu are o misiune pentru noi totiatunci pe mine de ce m-a lasat sa fiu un blestem pentru toti ceilalti ? Incepeam sa ma simt din ce in ce mai vinovata si de multe ori aveam vedenii in legatura cu ceea ce facusem. Dar sa fii facut eu atat rau ? Fiecare minut insemna un iad pe pamant pentru mine . Numeroase imagini imi apareau in minte unele dupa altele. Si apoi acelasi raspuns in regaseam de fiecare data : Merit sa traiesc cu asta. - Vad ca te-ai trezit, spuse bunicul si zambi de parca as fi persoana lui preferata. De ce nu ma simteam in largul meu privindu-l atat de fericit ? De ce zacea in mine o teama neinchipuita, si ma simteam ca o pasare legata cu franghiile destinului ? - Lasa-ma! i-am raspuns nervoasa insa el a continuat sa zambeasca. - Asculta-maeu nu iti vreau decat binele. Sti prea bine ca sunt singura persoana pe care o mai ai langa tine. Ai uitat ce s-a intamplat cu mama ta ? Cu tatal tau ? Vrei sa patesc si eu la fel ? - Nu am nicio legatura cu moartea lor. - Pentru numele lui Dumnezeu, dar recunoaste odata ! Sti bine ca e vina ta ca au murit. Doar din cauza lucrurilor pe care le-ai spus, mama ta a plecat, te-a parasitca in urmatoarea zi sa aflii ca a murit ? E o coincidenta ? Poate nu mai ti tu minte, dar stiu prea bine cum tatal tau a decis sa te paraseasca fiindca ai fost o povara pentru ei. Si acum ma bagi si pe mine in pamant ! E numai vina ta ! Am trantit usa si am iesit nervoasa nestiind unde plec. Am privit doar trotuarul care se prelungea in fata mea ca un covor fara sfarsit. In ultimii trei ani, dupa moartea mamei mele, acestea erau singurele lucruri care le auzeam de la bunicul. Nu se putea ca eu sa fiu vinovata. Eram ? Desigur ca nu. Ori am facut-o in mod inconstient ? Aceste intrebari imi chinuiau mintea in timp ce ma aflam pe strada mare si aglomerata. De ce ma privea femeia de langa mine atat de suspicios ? Stia ce am facut ? Tu ai facut-o! am auzit-o strigand catre mine, dupa care toti ceilalti oameni se apropiau formand un cerc in jurul meu. Nu mai reuseam sa disting vocile, erau doar ecouri pierdute, la fel ca si sentimentele mele. Tu ai facut-o! Tu, pacoste ce esti! Vina ta!. Am cazut in genunchi disperata strigand cat de tare am puteam Lasati-ma odata in pace!. Cand am deschis ochii am vazut ca lumea mergea linistita pe strada, insa vreo trei-patru oameni se oprira inaintea mea. - Sunteti bine? Intreba una dintre femei, insa plangeam mult prea amarnic ca sa-i pot raspunde. M-a ridicat de pe jos si m-a condus la o casa ce se afla in apropiere. - E in regula, poti sa-mi povestesti ce s-a intamplat, spuse femeia. Pot sa te ajut. Nu mai puteam tine totul in mine, asa ca am povestit ce s-a intamplat printer lacrimi, tremurand ca un caine ud ce zacea in frigul iernii. Uimirea acestei femei crestea la fiecare cuvant care il rosteam. Dupa doua saptamani, timp in care m-am intalnit in fiecare zi cu aceasta femeie care s-a dovedit a fi psiholog, am reusit sa aflu multe lucruri cum ar fi faptul ca mama mea a murit din cauza unei boli care o avea de doi ani si ca tatal meu please din tara pentru ca bunicul il amenintase ca ma va rani daca nu pleaca. Mai multe amanunte nu am putut afla, asta era tot ce au vrut sa-mi spuna politistii care au investigat cazul pe

baza marturiilor psihologului, si apoi ale mele. Era bine ca am fost de acord sa relatez aceasta intamplare unor oameni de specialitate? In ciuda lucrurilor spuse de bunicul meu, nu puteam nega faptul ca ma atasasem de el. Era persoana care m-a crescut in acesti trei ani, cand tata a disparut. - Nu iti fa griji, mi-a spus psihologul. Lasa treaba in grija specialistilor. Sa fie adevarat faptul ca bunicul ma distrugea psihic pentru ca toata mostenirea tatalui ere trecuta pe numele meu? Pentru ca vroia doar banii? Nu steam ce sa mai cred. Am fost mult prea confuza in acesti trei ani pentru ca acum sa se clarifice totul deodata. Sentimentul de vinovatie tot nu-mi dadea pace si plangeam continuu indifferent de cat de mult incerca sa ma consoleze psihologul. Mi-au promis ca il vor gasi pe tata si va fi totul ca la inceput. Va fi? Simteam cum aerul trece prin mine ca si cum as avea numeroase gauri in intreg corpul. Speranta era tot ce imi ramasese. Speramsperam ca imi voi reveni si ca voi putea avea o familie fericita din nou.