Portofoliu

-curente literare si culturale in perioada interbelica-

Cirstean Paul Clasa a XII-a B Colegiul National Stefan cel Mare

Cuprins

Pg. 1 Cuprins

Pg. 2 Curent literar Pg. 3 Clasicism Pg. 5 Realism Pg. 6 Romantism Pg. 9 Simbolism Pg. 12 Parnasianism Pg. 14 Expresionism Pg. 16 Modernism Pg. 17 Traditionalism Pg. 19 Avangardism Pg. 20 Bibliografie

Curentul Literar
Curentul literar este greu de definit el desemnand o realitate (cea artistica) de o complexitate uriasa in continua prefacere si reasezare in primul rand recalcitranta la etichetari si delimitari stricte definitive.

Curentul literar este o miscare literara de o anumita amploare si durata, convergenta a unor principii generale de natura complexa (artistica, ideologica, filozofica) exprimate in literatura, care se pot subsuma unor viziuni comune intr-o anumita perioada istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci. In functie de perioada in care s-au desfasurat curentele literare se impart in zece mari epoci ale literaturii: Umanismul Clasicismul Iluminismul Romantismul Realismul Naturalismul Parnasianismul Simbolismul Expresionismul Parnasianismul

Clasicism
Clasicismul reprezinta o ampla miscare cultural-artistica, manifestata pregnant in secolele XVII-XVIII, avandu-si nucleul ideologic si estetic in Franta, unde a si fost teoretizat de criticul si poetul Boileau. Dincolo de limitarile rigide ale cronologiei literar-estetice, clasicismul este inteles ca un mod de a crea durabil si esential", o trasatura definitorie a artei mari, fiindca marea literatura este in fond aceea de stil clasic, iar ce este maret in romantism, baroc apartine tot tinutei clasice" (G. Calinescu, Sensul clasicismului). in literatura universala, curentul s-a manifestat in mai multe etape, astfel incat putem vorbi de un clasicism antic greco-roman, de unul francez (secolele XVII-XVIII), precum si de ecouri ale clasicismului pana in literatura secolului XX. La fel ca si romantismul, clasicismul reprezinta o atitudine estetica prezenta permanent in constiinta umana: Clasic e o notiune mobila ce se aplica oricarei forme de arta ajunsa la maturitate, adica la suprema sa expresie de echilibru intre forma si fond" (Eugen Lovinescu). Clasicismul se identifica in sensul cel mai curent cu secolul al XVII-lea francez,

perioada domniei lui Ludovic al XlV-lea, fiind ilustrat de scriitori precum Moliere, La Fontaine, Racine, Boileau, La Bruyere, Bossuet. Principalele trasaturi comune scriitorilor clasici constau in admiratia pentru antici, rigoarea compozitionala, gustul dreptei masuri, cautarea naturalului si a verosimilului, finetea analizei morale si psihologice, puritatea si claritatea stilului. Scriitorul clasic este rational, lucid lipsit de fantezie, prudent, evita particularul, interesandu-se cu exclusivitate de general, nu admite obscurul, vagul, eterogenul, diversitatea, nuanta carora le opune cu autoritate un model ferm, evident si clar, tinzand spre perfectiune. in formarea esteticii clasice, Rene Bray evidentiaza trei perioade importante: I. Perioada Renasterii franceze si a activitatii Pleiadei, circumscrisa celei de-a doua jumatati a secolului al XVI-lea; ideea dominanta pe plan estetic este acum cea a imitatiei anticilor, respectarea valorilor impuse de acestia; II. Perioada 1600-1660, cand se inlocuieste primatul imitatiei cu primatul regulilor si incepe sa se faca distinctia intre imitatia servila" si imitatia liberala", supusa exigentelor ratiunii si deci selectiva; III. Perioada ce corespunde Satirelor lui Boileau, ca moment initial, cu prelungiri pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea ; acum primatul regulilor este inlocuit de cel al gustului clasic, constand in precizie, noblete, caracter moralizator si elevat. Clasicii se intorc permanent la izvoarele culturii si la valorile perene. Ei cauta formele esentiale si eterne, redescopera si reactualizeaza perfectiunea si idealitatea concretizate in acele acte arhetipale de recuperare a frumusetii pure si absolute. Se afirma o noua pozitie fata de procesul creatiei: ingenuitatii, inspiratiei si spontaneitatii li se opune rigoarea artei", incat raportul traditional natura - arta este detronat de tehnica artistica. Sunt valorizate acum indeosebi efortul creator, mestesugul, tenacitatea, luciditatea, maiestria; clasicismul ajunge astfel imperativ si categoric, supus unor reguli estetice guvernate de ceea ce francezii concentrau in expresia ilfaut. Esenta clasicismului, postulata de principiul rationalitatii, se afla concentrata in cateva reguli de baza: Regula verosimilitati - isi are originea in distinctia pe care Aristotel, in Poetica, o facea intre poezie si istorie : prima infatiseaza fapte ce s-ar putea intampla, cea de-a doua fapte ce sau intamplat, prima - universalul, a doua - particularul, de unde concluzia ca datoria poetului nu este sa povesteasca lucruri intamplate cu adevarat, ci lucruri care ar putea sa se intample, in marginile verosimilului si ale necesarului. Regula bunei-cuviinte - esentiala pentru societatea aristocratica atat de cultivata de clasici. in virtutea acesteia, termenii concreti, populari sau familiari, ca si cei tehnici, sunt exclusi din limba genurilor inalte" (tragedia, poemul eroic) si admisi, cu restrictii totusi, in genurile joase" sau umile" (unele specii de comedie); scenele violente din tragedie nu trebuie sa se desfasoare in fata publicului, ci trebuie relatate indirect, dupa incheierea lor. Regula miraculosului - se aplica doar in genurile eroice, tragedia si epopeea, constand in folosirea frecventa a tehnicii personificarii si alegoriei, prin care zeitatile intervin in actiunile oamenilor.

 Regula celor trei unitati -raza de actiune (episoadele trebuie sa aiba un caracter convergent, corespunzator unui conflict principal, cu un numar redus de protagonisti), de spatiu (actiunea se petrece in acelasi loc) si de timp (durata actiunii nu depaseste 24 de ore). Regula genurilor - fiecare gen isi are un specific al sau, incat poetii nu pot excela decat in unul, conform talentului si inzestrarii lor naturale. Desi vag conturat ca moment cultural distinct, clasicismul romanesc s-a manifestat la sfarsitul secolului al XVIII-lea, prin activitatea poetilor Vacaresti in Muntenia, a lui Conachi si Gheorghe Asachi in Moldova, a Scolii Ardelene in Transilvania. Cea mai importanta ilustrare a genului clasic in aceasta perioada ii apartine lui I. Budai-Deleanu -epopeea eroicomico-satirica Tiganiada. Reprezentanti ai clasicismului in literatura romana, in secolul al XVIII-lea si al XIXlea, mai ales, se remarca Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creanga si Ioan Slavici. Clasicismul romanesc, tardiv, nu a fost atat de exigent si de pur" ca cel francez, supra-punandu-se cu elemente apartinand altor curente literare : iluminism, romantism, realism. In lucrarea Clasicism, romantism, baroc, G. Calinescu stabileste deosebirile dintre clasicism si romantism, curente literare opuse ca doctrina si problematica: Clasicul, aratand interes pentru tipurile eterne, are despre lume o viziune caracterologica. Romanticul vine cu interes istoric. Romanticii toti sunt niste istorici, in vreme ce clasicii sunt moralisti . Clasicul traieste in lumea ideala statica, mitologica, romanticul in universul propriu fantastic".

Realismul

Realismul este curentul literar care tinde sa dea o reprezentare veridica realitatii, sa infatiseze cu obiectivitate adevarul, sa observe existenta reala. Impresia deosebita produsa la jumatatea secolului al XIX-lea de prograsul stiintelor naturii ii indeamna pe scriitori sa incerce aplicarea, in creatia literara, a unor metode impuse de dezvoltarea stiintei. Scriitorii realisti se indreapta spre viata sociala, reprezentand omul ca produs al mediului in care traieste.In realism personajele sunt tipice, reprezentative pentru o intreaga categorie umana si sociala.Intre curentele literare apar frecvent interferente. Astfel, in opera unor mari scriitori relisti, ca Balzac sau Stendhal se intalnesc multe elemente romantice. Realismul poate fi definit prin trasaturile sale definitorii: Reprezentarea veridica a realitatii Obiectivitatea scriitorului Prezenta unor persanoje tipice in imprejurari tipice

 Preocuparea pentru social Lipsa idealizarii sau a abstractizarii Atitudinea cristica fata de societate exprimata intr-un stil sobru si impersonal Asemeni oricarui curent literar de o importanta maxima in dezvoltarea ulterioara a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un sef de scoala si un teoretician care a dat nastere acestui curent, l-a denumit si si-a sustinut opinia in decursul intregii cariere artistice. Pentru realism principiile au fost fundamentate si teoretizate de Sthendal (pseudonimul lui Henry Boyle - 1783-1842 - prozator si eseis francez) care a apreciat ca romanul realist nu este decat o oglinda ce reflecta atat cerul albastru -frumusetea vietii, bucuria de a trai- cat si noroiul din baltoace -partea neplacuta, mizera a vietii. Oglinda este cea care prezinta universul nedeformat de sufletul oricarui scriitor, de aceea realistii nu pot fi acuzati ca ar fi prezentat altceva decat adevarul. Reprezentantii curentului realist in liretarura europeana sunt: Charles Dickens "Marile sperante", "Casa umbrelor", Stendhal - "Rosu si Negru", "Manastirea din Parma", Gustave Flaubert - " Doamne Bovary", Tolstoi - "Razboi si pace", "Ana Karenina", Thacheray - "Balciul desertaciunilor", Dostoievsky - "Crima si pedeapsa", "Fratii Karamazov". In literatura romana, realismul este reprezentat de in operele lui Nicolae Filimon "Ciocoii vechi si noi", Ion Luca Caragiale - "In vreme de razboi", Ioan Slavici - "Moara cu noroc", Liviu Rebreanu - "Ion", "Rascoala", George Calinescu - "Enigma Otiliei", "Scrinul Negru", Marin Preda - "Moromotii", "Delirul", Hortensia Papadat-Bengescu - "Concert de muzica de Bach".

Romantism

Unul dintre curentele cele mai semnificative curente literare si cu o mare dezvoltare este romantismul. Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor burghezo-democrate si a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in campul literaturii un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale clasicismului, inclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIXlea, romantismul este o miscare literara complexa cu tendinte adeseori contradictorii. Astfel, distingem un romantism avantat, vizionar si revolutionar; un altul caracterizat prin regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la procesul de innoiri; in sfarsit, o a treia categorie de romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a tradat interesele poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trasaturi si o metoda de creatie proprie.

In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats, Shelley, Shakespere in Anglia; Novalis, Chamisso, Heine in Germania; Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas, Stendhal in Franta; Puskin, Lermontov in Rusia. Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si politice din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca predomina, coexista alaturi de clasicism si realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica dominanta si elemente clasice sau realiste. In al doilea rand, romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului national. Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu. In evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape: Intr-o prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt Vasile Carlova, Heliade Radulescu sau Gh. Asachi prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic care poate servi ca exemplu al luptei prezentate in care visul, fantasticul si meditatia primeaza. O a doua etapa, momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon folcloric, asa cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Muresianu. O a treia etapa postpasoptista cand burghezia realizeaza monstruoasa coalitie tradand masele populare, duce la maturizarea estetica a romantismului, dar si la o reactie critica si pamfletara fata de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu in natura si mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet Mihai Eminescu. Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se prelungeste apoi si mai tarziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu. Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a poporului. Specificitatea romantismului romanesc se exprima in specii literare ca doina si balada de inspiratie populara, meditatia si elegia, drama, legenda istorica si poemul in versuri sau in proza si se concretizeaza in opere de aparte tinuta estetica si inalt mesaj patriotic. Operele reprezentative pentru romantismul romanesc sunt: Poezii populare ale romanilor, Coana Chirita la Iasi(Vasile Alecsandri), Cantarea Romaniei (Alecu Russo). Principalele caracteristici ale romantismului universal: Romantismul inlatura si neaga normele si metodele prescrise de clasicism; nu exista decat legi generale, specifice artei literare in sine, izvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratat.

 Fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al spontaneitatii si sinceritatii emotionale. Izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite, dandu-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului, considerate ca manifestari specifice ale genului popular; natura, cu totul ignorata in literatura clasica devine obiect de admiratie si mijloc de exprimare a sentimentelor. Personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului. Romanticii isi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala. In toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite in complexitatea vietii sociale si psihice, in continua si, adeseori, neasteptata transformare. In timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce in literatura un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi categorii estetice, ca uratul, grotescul in opozitie cu frumosul, feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul operei sau intre personaje diferite: adeseori acelasi personaj este creionat in trasaturi contraste un fizic frumos ascunde un suflet murdar si pervers, in timp ce o figura respingatoare are un suflet nobil. Genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus in epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; in aceiasi poezie lirica pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel; in proza apar elemente de poem. Particularitatile romantismului: Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare. Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare in urma unei evolutii lente cu origini in tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii intalnim drama burgheza, comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, intamplarile supranaturale, atractia pentru elementul ocult isi gaseste locul in productia dramatica, sfidand uneori legile teatrului care pretinde personaje cu existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv justificabile. In domeniul dramei romantice se remarca in Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, in Franta se remarca V. Hugo care are ca model pe Shakespere. Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui Xalter Scott o realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice. Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa raspandire in romantism,romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru specificul istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile

istorice ale romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile transformiste, sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in preajma si in perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta. Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat. Atitudinea romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic, pentru ca mai mult decat valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei epoci trecute el ofera numeroase implicatii de ordin etic si estetic. Cateva dintre cele mai decisive tendinte ale curentului care au conlucrat la prodigioasa inflorescenta a fantasticului in literatura romantica sunt: atractia pentru folclor, viziunea mitica, sondajele in straturile profunde ale constiintei, fascinatia tenebrelor interioare, predilectia pentru expresia simbolica. Scriitorii romantici au aspirat cu totii la o fericire ideala. Romantismul apare ca un avant al genului individual in cautarea Absolutului.

Simbolism

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ca o reactie impotriva parnasianismului (miscare literara aparuta la randul ei ca o reactie impotriva romantismului, a efuziunii sentimentului in poezie si care a impins poezia in extrema cealalta, ajungandu-se ca aceasta sa devina un simplu exercitiu de virtuozitate tehnica, poezia sa fie lipsita de sentiment, sa fie o simpla relatare impersonala). Termenul de simbolism a fost intrebuintat pentru prima data ca nume dat unei miscari literare de catre Jean Moreas in articolul Le Symbolisme, aparut in revista Figaro Letteraire din 1886. Departe de a se fi manifestat ca un curent unitar, simbolismul francez se prezinta ca un conglomerat de scoli si grupari literare dintre care numai cea a lui Moreas se considera propriu-zis simbolista. In ciuda diferentelor de terminologie, pe toti poetii francezi ai momentului i-a unit reactia impotriva parnasianismului, dorinta de innoire a liricii prin readucerea sentimentului in poezie si, in special, cultivarea simbolului. Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire. Trsturile simbolismului literar:

 Raportul dintre simbol (semn,cuvant) i eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, aadar sugestia este o manier artistic obligatorie a creaiei simboliste. Tema general o constituie starea confuz i nevrotic a poetului ntr-o societate superficial, meschin, incapabil s perceap, s inteleag i s aprecieze nivelul artei adevrate. Alte teme i motive simboliste: oraul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea scitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolant, motivul apei ca substana eroziv, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc. Poezia simbolist exprim numai atitudini poetice sau stri sufleteti specifice acestui curent literar: tristeea, dezgustul, oboseala psihic, disperarea, apsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fr a fi numite. Corespondena dintre cuvintele-simbol i elementele din natur este principalul procedeu artistic de construire a poeziilor simboliste. Trsturile obiectului din natur sugereaz strile interioare ale eului liric. (De ex: cuvntul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare cenuie, maleabil i cu o sonoritate surd) Preferina pentru imagini imprecise, difuze, fr contur. Muzicalitatea creaiei simboliste se construiete fie prin prezena instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea interioar a versurilor (prin verbe sau interjecii auditive). Cromatica este de asemenea fie exprimat direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerat prin corespondene. Olfactivul se manifest prin mirosuri puternice. Sinestezia este un procedeu artistic care marcheaz asocierea concomitent a mai multor percepii diferite (sunet,culoare, parfum) i trezirea simultan a simurilor. Versul liber este o noutate prozodic; refrenul accentueaz starea poetic, prin repetiia cromatic, olfactiv sau muzical a simbolurilor.

Pentru exprimarea corespondentelor, a legaturilor ascunse dintre lucruri, poetul trebuie sa se abtina de la a descrie, de la a povesti, caci potrivit esteticii simboliste, poezia nu-si numeste obiectul, ci il sugereaza, asa cum se exprima un alt reprezentant al simbolismului francez, Stephan Mallarme: a numi un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin cate putin, a-l sugera -; iata visul!. Poezia ne transmite sensuri, rostul ei este de a trezi anumite sentimente prin puterea de sugestie a cuvintelor, de a comunica chiar inefabilul si prin aceasta se inrudeste cu muzica. Un alt poet simbolist francez, Paul Verlaine, preda in poezia sa, Arta poetica, pentru nuanta in defavoarea culorii, dar si pentru muzicalitatea versurilor, considerand ca versul impar creeaza o mai buna acustica pentru exprimarea starilor vagi, nedefinite, pentru renuntarea la sintaxa traditionala, si chiar la rima. Simbolismul romanesc s-a dezvoltat sub influenta simbolismului francez, avand continut si evolutie proprii. A aparut intr-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, in imprejurari care reclamau innoirea liricii, fara a nega poezia romaneasca anterioara, dar depasind orizontul rural in care fixasera literatura poetii semanatoristi si poporanisti. Tematica poeziei se largeste prin patrunderea in versurile lor a orasului cu parcuri, gradini, statui, a tinuturilor indepartate, exotice, a instrumentelor muzicale, a pietrelor pretioase, a 10

parfumurilor, a florilor de gradina, a navelor, iahturilor, porturilor etc. Aceste motive se reunesc in cateva teme specifice: iubirea (motiv de reverie, de nevroza, targul provincial , spatiu al izolarii); natura (loc al corespondentelor). Cel care a deschis portile simbolismului romanesc a fost Alexandru Macedonski, prin activitatea sa din cadrul cenaclului si al revistei Literatorul. Inca din 1880 Macedonski publica articolul Despre logica poeziei in care se fac apropieri intre muzica si poezie (Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii) si este revelata deosebirea dintre poezie si proza, poezia avand logica ei, diferita de proza (Logica poeziei e, daca ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim). Intr-un alt articol, Poezia viitorului, in care apreciaza ca sunetele joaca rolul imaginilor, ajunge la concluzia ca poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine. Privita in ansamblu, creatia poetica a lui Macedonski ne este intru totul simbolista. Astfel, in Ciclul noptilor intalnim mult mai multe teme si motive romantice, asa cum este Noapte de decemvrie, scrisa pe tema conditiei geniului, in timp ce Poema rondelurilor se incadreaza in estetica simbolista prin cultivarea corespondentelor, a sugestiei. In evolutia simbolismului romanesc se cunosc trei etape: O prima etapa este reprezentata de poeti precum Stefan Petica si Iuliu Cezar Savescu, care se si declara primii simbolisti din cultura romana si in creatia carora se regasesc multe motive simboliste: fascinatia tinuturilor indepartate (La polul nord -; I. C. Savescu), prezenta instrumentelor muzicale (Viori aprinse, femeile), repetitiile in scopuri muzicale, etc. O a doua etapa e reprezentata de poetii grupati in jurul revistei Viata noua, condusa de Ovid Deususianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Incepand cu 1908 asistam la largirea sferei curentului prin aparitia mai multor volume si reviste simboliste asa cum este revista lui Ion Minulescu -; Revista celorlalti, care prin articolul-program Aprindeti tortele celebra noul, ciudatul, bizarul in poezie. In poezie, Minulescu a cultivat o originalitate ostentativa, stridenta, manifestand interes, in special, fata de tehnica simbolista, prin cultivarea numarului fatidic 3, prin folosirea repetitiei si a lait-motivelor in scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa dezvolta toate temele si motivele majore ale acestui curent: evadarea spre tinuturi indepartate, exotice (Romanta celor trei corabii, Romanta celor trei galere), descrierea unor tinuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezenta unor topusuri specifice mediului citadin (parcul, circul, scoala, portul, gara etc.), prezenta unor termeni livresti (nume de poeti, pictori, compozitori, titluri de opere etc.). Ultima etapa a simbolismului romanesc e reprezentat de poezia lui George Bacovia, poetul cel mai reprezentativ si mai controversat in acelasi timp. Spre deosebire de majoritatea poetilor simbolisti, fascinati de transparentele cromatice, la Bacovia se situeaza ostentativ sub semnul plumbului pentru ca ceea ce intentioneaza el sa sugereze nu e fluidul, inefabilul trairilor sufletesti, ci trairile dure, tensionate, sufocante. Poet al violetului, culoarea saturniana, dar si al maladivului, sugerat de galben, si al negrului ( culoare a claustrarii, vecina cu moartea), Bacovia a realizat ventilare deliberata a peisajului, in functie de trairile interioare. Prin cultivarea unor stari sufletesti abisale, zguduitoare, Bacovia depaseste cadrul esteticii simboliste, apropiindu-se de poezia moderna a secolului XX.

11

Parnasianism

Termenul provine de la Parnas, munte consacrat lui Apollo si muzelor in mitologia greaca, si numeste gruparea poetilor francezi care, in jurul anului 1850, s-au detasat de lirismul romantic, cultivand o poezie rece, impersonala si savanta. Numele scolii este dat de titlul culegerii de poezii Le Parnasse contemporaine, publicata in 1866, reunind poeti diferiti ca formula artistica si optiune estetica, dar atrasi de himera frumusetii perfecte". Parnasianismul este curent in poezie, aparut in Franta, spre jumatatea secolului al XlXlea, care cultiva virtuozitatea imaginii, evocarea grandioasa a naturii si a civilizatiilor trecute, descrierea stralucirii exterioare a lucrurilor, constructia savanta a limbii. Obsesia pentru frumusetea artei, detasarea ei de orice utilitate sociala sunt subliniate de Theophile Gautier: Poetul trebuie sa realizeze Frumosul prin continuarea complexa, savanta si armonica a liniilor, a culorilor si a sunetelor nu mai putin decat prin toate posibilitatile pasiunii, ale cugetarii, ale stiintei si fanteziei", opera de arta este semnul frumusetii sensibile.

12

Indiferenta fata de utilitatea sociala sau morala, cultul frumusetii pure, ura fata de poezia lipsita de rigoare din cauza caracterului ei exterior prea sentimental, iata trasaturile cele mai comune ale doctrinei parnasienilor." (Philippe Van Tieghem, Marile doctrine in Franta) O sinteza a trasaturilor parnasianismului este propusa de Margareta Dolinescu: Idealul de perfectiune, echilibrul, intoarcerea catre miturile antice sunt trasaturi care ne fac sa consideram parnasianismul o noua renastere, in sens modern, a clasicismului antic. Asimilarea unora dintre trasaturile fundamentale ale parnasianismului, cum sunt tendinta catre meditatie, seninatatea olimpiana, jocul intre sensibil si inteligibil, corespunde spiritualitatii romanesti. Principalele trasaturi ale parnasianismului: Afirma autonomia esteticului, sustinand, prin T. Gautier, teoria artei pentru arta. Dezamagiti de societate si de inutilitatea angajarii revolutionare, poetii se izoleaza de lumea actiunii. Se cultiva o poezie picturala, rece, obiectiva, cu structuri savante (lirismul impersonal). Se remarca intelectualismul, eruditia textelor, recursul la mituri sau peisaje exotice, contemplarea detasata sau meditatia filosofica. Descrierile de natura surprind pitorescul, puritatea liniilor, transparenta culorilor, iar cultul pietrelor pretioase sporeste impresia lirica si aspiratia catre perfectiune. Poetii cauta perfectiunea formala, corectitudinea versurilor, sonoritatile cuvintelor, rimele rare. A cultivat mai ales poezia cu forma fixa (sonetul, rondelul, trioletul), pentru a incatusa in reguli si limite rigide efluviile sentimentelor. Vocabularul preferat este ales, stralucitor, iar stilul se caracterizeaza prin rafinament si eleganta. Estetica parnasianismului: n primul rnd, parnasianismul a nsemnat obiectivitate fa de nebulozitile lirice ale romantismului, obiectivitate susinut i solicitat de formele prozodice fixe cultivate, punnd inspiraia i fluctuaiile ei n tipare, ntru cristalizare, spre a intra apoi n circuit ca produs nobil (n-nobilator) care s par de provenien exterioar, din afara eu-lui. Frumosul preferat de parnasieni era cel din picturile i sculpturile antichitii, din miturile i istoriile civilizaiilor arhe-tipale din toate ariile planetei, ndeosebi (dup cum arat i numele micrii, de la pelasgo-thracul munte al muzelor, Parnas) din Hellada. n spiritul parnasienilor, antichitatea capt culori vii, picturalul, vizualul dominnd totul: nimfe cu sni albi, cobornd din inuturi marmoreene, cu corpuri mldioase, mbietoare, de culoarea

13

petalelor de trandafir, mprtiind parfumuri, mai ales de liliac, levnic, roze, cu mbriri graioase, ntr-o muzic misterioas a lirelor, cu apariia bacantelor ntr-un triplu delir etc. Reprezentanti in literatura universala : Theophile Gautier, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire. Reprezentanti in literatura romana: Stefan Petica, Al. Macedonski, Ion Barbu, Ion Pillat.

Expresionism
Forma de manifestare a modernismului in arta si in literatura germana, expresionismul este un curent important al avangardei europene, aparut in legatura cu tensiunea spirituala a anilor 1911-1925, inainte si in timpul primului razboi mondial. Numele a fost folosit in relatie cu un ciclu de tablouri numite expresionisme" de un modest pictor francez - Julien Auguste Herve, iar alteori a fost pus pe seama lui Louis Vauxelles, cronicarul de arta plastica de la ziarul Le Figaro, care a definit picturile lui Matisse drept expresioniste". Oricum, primele manifestari si consideratii asupra esteticii expresioniste se refera la arta plastica, zona in care curentul s-a manifestat semnificativ. Esenta doctrinei expresioniste este data de intensitatea expresiei, de tendinta de a da forma trairii launtrice, sentimentelor si nelinistilor omenesti, alaturi de o covarsitoare aspiratie spre absolut. Creatiile artistice, fie literare, fie plastice, reflecta criza societatii in preajma primei conflagratii mondiale, contradictiile sociale, progresul tehnic, dezvoltarea industriala dublate de alienarea insului ce isi presimte 14

inutilitatea, agonia marilor imperii, o profunda criza a valorilor morale si estetice. Subiectivitatea, sentimentul, trairea patetic stilizate sunt termenii-cheie in poetica expresionista, instaurand si ideea unui destin uman comun, cu radacini in mit. instrainarea, sentimentul apocalipsei, teama de vid vor duce la deformarile din plastica, la stridente cromatice, iar in plan literar la strigatul eului traumatizat ce se intoarce spre originar, spre paradigma mitica, spre timpurile primordiale, cand fiinta se integra firesc cosmicului, ca singure forme de salvare. Refuzul lumii in care este prins implacabil eul poetic, negarea orasului incarnare a infamului, spatiu al nebuniei - determina miscarea poeziei si a teatrului spre mituri, credinte, rituri stravechi, intoarcere in timp, in zonele arhetipale ale culturii. O importanta definitie este data curentului si starii de spirit a expresionismului de Hermann Bahr: Omul e lipsit de suflet, natura lipsita de om. Niciodata n-a existat o epoca mai rascolita de disperare, de oroarea mortii. Nicicand o mai sepulcrala liniste n-a mai dominat peste lume. Nicicand bucuria n-a fost mai absenta si libertatea mai moarta. Si iata disperarea urland : omul isi cere urland sufletul, un singur strigat de suferinta se inalta din trupul nostru. Chiar si arta urla in intuneric, cheama in ajutor, invoca spiritul: este Expresionismul. Caracteristici: Nevoia de absolut, aspiratia spre ideal. Protestul antiburghez, negarea artei traditionale, refuzul modelelor consacrate. Cautarea ineditului, a originalului, a increatului. Descatusarea afectiva, patosul trairii impins la extaz, la tipat" (N. Balota). Interesul pentru traditii, mituri, credinte stravechi, folosind modelul artei primitive. Aspiratia spre o sinteza a culturii, o opera totala de arta (pictura, muzica, dans, poezie cuprinse sinestezic in opera creata). Interesul pentru patologic, fascinatia morbidului. Poezia surprinde tragismul conditiei existentiale, ia forma strigatului profetic. Tendinta de spiritualizare a trairii; lirismul se adanceste uneori intr-o viziune mai rafinata, de natura cosmica si metafizica. Teme si motive predilecte: tristetea si nelinistea metafizica, disperarea, absenta, neantul, moartea, dezagregarea eului, natura

15

halucinanta. Categorii estetice explorate - fantasticul, macabrul, grotescul, miticul, magicul. Imagini poetice vii, stranii, contrastante. Plasticitatea viziunii poetice, tusele groase, pasta densa a expresiilor. Limbaj violent, socant uneori. Reprezentanti in literatura universala: Gottfried Bienn, Georg Heym, Georg Kaiser (Germania), Georg Trakl, Franz Werfel, Franz Kafka, Theodor Daubler (Austria), August Strindberg (Suedia). Reprezentanti in literatura romana: Lucian Blaga, Al. Philippide, T. Arghezi, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu.

Modernism

Modernismul apare n literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a ncearcat sa puna de acord expresia artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la mbogatirea mijloacelor de creatie artistica. In critica literara romaneasca, cel care a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui sistem, gandind si creand in spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu si revista Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o noua faza a de evolutie: o buna parte a literaturii, mai ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului, va scrie el in 1937, facand, in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian este unul teoretic si consta intr-o bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiare literara. El este cel care a construit teoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veaculuicare determina, in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor. Teoria lui Maiorescu, cu privire la formele fara fond, prin care era condamnat importul de forme culturale straine, este contrazisa de Lovinescu prin ideea formelor care isi 16

creeaza, treptat, fondul. Principiile de la Sburatorul, care au fost reluate in Istoria literaturii romane contemporane, sunt: racordarea la spiritul veacului; sincronizarea cu Occidentul, in plan cultural si literar, prin imitatia formelor, dar si prin realizarea diferentierii; mutatia valorilor estetice (sub influenta factorilor istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferinta pentru tematica citadina, pentru psihologii mai complicate si pentru spiritul analitic; promovarea noilor talente si ,,revizuirea clasicilor; incredera in progres si refuzul autohtonizarii excesive a literaturii. Scriitorii promovati la Sburatorul sunt: Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Anton Holban, Camul Baltazar, F. Aderca. Modernismul este descris cel mai bine prin opera poetilor din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si anume: Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme, Paul Valery, Paul Eluard, Eugenio Montale, T.S. Eliot etc. Acestia sunt considerati "clasici" ai poeziei moderne, Charles Baudelaire fiind chiar primul teoretician al modernismului. Poezia moderna se caracterizeaza prin ermetism, elitism, sinceritate, frangmentarism, antimimesis, impersonalizare, simboluri personale, si nu in ultimul rand imbinarea in imagini a concretului cu abstractul. Modernismul in literatura romana se regaseste in poeziile lui Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi.

Traditionalismul

Traditionalismul este o orientare literara din prima jumatatea secolului al XX-lea a literaturii romane catre folclor si etnografie, catre civilizatia rurala in tematica operelor literare, concomitent cu respingerea culturii urbane moderne. Are o latura beletristica, realizata prin texte literare si o latura ideological, evidenta in scrieri teoretice, de tip socio-politic, ambele referitoare la situatia economica si sociala a societatii romanesti din primul sfert al sec. XX, cand s-a constatat un conflict intre directia burgheza a dezvoltarii ei si un traditionalism care nu admitea adaptarea la forme si procese noi in viata sociala. Inteles astfel, traditionalismul apare ca o continuare a directiei inaugurate de Dacia Literara si Junimea, dar intr-o maniera radicala, respingand adaptarea la cultura moderna si conservand interesul pentru valorile nationale. Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si diferite prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere: samanatorismul, poporanismul, gandirismul.

17

 Samanatorismul isi trage numele de la revista Samanatorul, aparuta la Bucuresti sub conducerea lui N. Iorga, principalele trasaturi fiind: idilizarea vietii satului si a taranului, prin reducerea lor la o serie de evenimente placute, legate de contactul cu natura, iubirea, cantecul, poezia(baladele si idilele lui G. Cosbuc); elogiul dreptatii, facute de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de altadata(Doina- St. O. Iosif); considerareavietii urbane drept un factor distructiv pentru sufletul taranesc curat, nealterat, orasul fiind vazut ca un loc al pierzaniei ( Din umbra zidurilor- O. Goga); prezentarea armonioasa a relatiei dintre boieri si tarani, conditionata de apartenenta boierilor la vechile familii aristocrate romanesti( Viata la taraD. Zamfirescu) Speciile cultivate de samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme epice(idilele), in proza -; schite, povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea. Alti reprezentanti: Emil Garleanu, Al. Vlahuta. Poporanismul este un curent literar is politic dezv. in Europa Centrala si Orientala, la noi fiind introdus de C-tin Stere, dupa modul rusesc. Aspectul literar este sustinut de revista ieseana Viata romaneasca, condusa de G. Ibraileanu. Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se deosebeste de samanatorism prin: evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la munca trudnica si la mizerie (O. Goga); lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie in lumea satului ( fefeleaga- I. Agarbiceanu); considerarea intelectualilor drept niste luminatori ai satelor, avand datoria de a ridica nivelul de cultura. Din punct de vedere formal: Tablouri descriptive sumbre, caracterizate prin amestecul suferintei fizice si morale, care implica si un sentiment de mila, de duiosie al autorilor, ceea ce confera un pronuntat aspect liric textelor. Alti reprezentanti: G. Galaction, Jean Bart Gandirismul este numele unui curent care provine de la revista Gandirea, aparuta la Cluj(1921) si care s-a mutat la Bucuresti, teoreticfianul curentului fiind N. Crainic, dar meritul curentului si al revistei consta in atragerea in jurul ei a unor mari scriitori interbelici, chiar daca nu s-au integrat acestei ideologi: L. Blaga, V. Voiculescu, T. Arghezi, A. Maniu, Aron Cotrus. In opera lui Blaga intalnim elemente expresioniste care justifica incadrarea lui la modernism; Arghezi este un poet simbolist si ermetic, promotorul unei noi estetici literare. Dintre trasaturile gandirismului enumeram: reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credinte stravechi, precrestine, de mituri (V. Voiculescu- Lostrita), prezenta unor personaje biblice in viata profana (transcendentul care coboara- Blaga); evocarea trecutului istoric intr-o maniera mitologizanta (versuri- Mateiu Caragiale); observarea unui vitalism in construirea personajelor, surprinse in situatii dilematice care conduc la o moarte tragica( Mesterul Manole- Blaga); existenta unei corespondente intre mediul geografic si desfasurarea vietii interioare a personajelor( spatiul mioritic- Blaga); existenta unui ethos intemeiat pe religiozitatea ortodoxa(conceptie expusa de N. Crainic in studiul Sensul traditiei). Chiar daca N. Crainic absolutizeaza orientarea culturii romanesti spre Orioent, fiind impotriva influentelor Europei Occidental, d.p.d.v. formal , scriitorii grupati in jurul revistei Gandirea, au preluat unele mijloace de realizare din curentele moderniste, astfel incat, spre deosebire de samanatorism si poporanism, in literatura gandirista se remarca o sinteza intre traditionalism si modernism( poezia lui Blaga asociaza fondul traditionalist cu versificatia

18

moderna, iar traditionalismul arghezian imbraca forme ermetice: artele poetice, Psalmii) Pe langa acesti poeti se remarca in perioada interbelica Ion Pillat, al carui volum Pe Arges in sus(1923) l-a consacrat pe poet traditionalist. In versurile sale, evoca satul natal, cu perioada copilariei, plina de amintiri frumoase, cu biserica de altadata, cu o autohtonizare a reprezentarilor religioase, raiul aflandu-se la Muscel, iar Sfanta Familie traind pe langa Raul Doamnei. Un alt exemplu de literatura scrisa in spirit traditionalist il constitue poezia lui N. Crainic Sesuri natale, in care peisajul dunarean se naste in poezie intr-o relatie de suprapunere a imaginilor copilariei cu cele ale maturitatii.

Avangardismul

Avangardismul, ca miscare literara europeana, are ca punct de plecare curentul nonconformist cunoscut sub numele de dadaism, initiat la Zurich in 1916 de romanul Tristan Tzara (1896-1963), devenit ulterior poet de limba franceza, Cuvantul "dada" a fost luat la intamplare de Tzara dintr-un dictionar "Larousse", iar "Cabaretul Voltaire" din Zurich a constituit locul care a reunit intelectuali de diverse nationalitati, veniti in Elvetia pentru a nu participa in nici un fel la primul razboi mondial: Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp si altii. Ei initiaza o miscare culturala si artistica de negare a artei traditionale, ca semn al unui teribilism care contesta, uneori, insasi ideea de arta si literatura. in "Manifestul Dada" din 1918, Tristan Tzara pledeaza pentru o umanitate purificata prin libertate absoluta, fiecare om avand dreptul sa strige, sa-si faureasca "arta sa, in maniera sa, cunoscand fie bucuria de a urca ca o sageata spre repausuri astrale, fie pe aceea de a cobori in mine unde imbobocesc flori de cadavre si de spasme fertile". Dada inseamna "Libertate urlet de culori ondulate, intalnire a tuturor contrariilor si a tuturor contradictiilor, a oricarui motiv grotesc, a oricarei incoerente: VIATA". Pentru a crea o poezie dadaista trebuie sa decupezi din ziare niste cuvinte la intamplare, apoi le amesteci si le extragi in ordine aleatorie, le copiezi si aceasta este creatia care te reprezinta ca artist. De altfel, Tristan Tzara directioneaza amanuntit tehnica poeziei dadaiste in "Manifestul despre iubirea slaba si iubirea amara", publicat in 1920. 19

Dadaistii sfideaza traditia, negand toate conventiile si normele literare, considerand ca "E de implinit o mare munca distructiva, negativa" si ducand astfel la un conformism al contestarii si la o conventie a negatiei oricaror principii, promovand antiliteratura, antimuzica, antipictura. Miscarea s-a autodizolvat in 1921. Avangardismul romanesc s-a sincronizat cu cel european, manifestandu-se in cateva formule artistice identificabile, prin initierea unor curente literare ca: futurismul, constructivismul, dadaismul, suprarealismul. Constructivism-ul, grupat in jurul revistei "Contimporanul" condusa de Ion Vinea, sustinea corespondenta perfecta dintre tehnologia moderna in plina dezvoltare, care imita natura, depasind-o prin forme noi si inventii uimitoare si arta, care trebuia sa imite tehnica moderna. Dintre colaboratorii acestei reviste fac parte nu numai scriitori, ci si pictori, sculptori, actori: Tudor Arghezi, I.Barbu, Felix Aderca, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, Constantin Brancusi etc. Miscarea de avangarda ilustreaza o stare de criza prin acte anarhice si revolte spectaculoase.Actiune de soc, avangarda are functie regeneratoare si dischizatoare de drum.In literatura romana se poate vorbi despre un avangardism activ mai ales in anii 1922-1932 prin intermediul unor reviste Contemporanul, Urmuz, Alge etc. Ca precursor al avangardismului poate fi socotit Urmuz care,prin prozele sale insolite unice,anunta absurdul suprarealist. Acest ziar a fost condus deinitiatorul avangardismului romanesc Tudor Arghezi. Reprezentanti din literatura romana: Tudor Arghezi, Macedonski, Davidescu, Aderca.

Bibliografie
www.referatele.com www.wikipedia.org www.clopotel.ro www.autorii.ro www.preferatele.com

20