SORIN BULBOACĂ INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Vasile Goldiş University Press ARAD 2011 CUPRINS Introducere.

Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington) ………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Intelectualii. Universităţile în evul mediu………………………………… VII. Renaşterea ……………………………………………………………….. VIII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VIII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VIII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VIII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VIII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VIII.5. Magellan …………………………………………………………………. VIII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. IX.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII) ……….. IX.1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… IX.2. Grigore Ureche (circa 1590-1647) ……………………………………. IX.3. Miron Costin (1633-1691) ……………………………………………. IX.4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… IX.5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. IX.6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. X. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………… ……. XI. Reforma protestantă în Europa………………………………………… XI.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… XI.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... XI.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. XI.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… I.

XI.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. XI.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… XI.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. XII. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… XIII. Apariţia toleranţei religioase în Europa…………………………………. Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă …………………………………………………………. I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura.

1

Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, plus ştiinţele şi filosofia. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:

1. 2. 3.

cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci; cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice, obiceiurile;

cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură, respectiv raportul statuat. Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială; b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social; c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură; d)are un caracter structurat, prezintă un model specific; e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta; f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici, de forţe politice şi economice, de limbă şi religie; B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de inovare etc; C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc; D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific; E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană, cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul

este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM, cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. I.2. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei, transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică, cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba

2

germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune socialeconomică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă, civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii, îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. I.3. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui

d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou, ''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc. Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei, în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte, realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare

Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de
această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și

3

civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920. Asia și alfabetul latin. modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului. în special cu Islamul și China. În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei. Cu alte cuvinte. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. statele din zonă. Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. Astfel atacurile Europeană) și America de Nord. după el. droguri și criminalitatea. conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de populația locală. În accepțiunea lui Huntington.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul americani care trebuie să-și reafirme identitatea. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. în concepția autorului. șomajul. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ . Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale.. Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui . a opta civilizație. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. . În unele cazuri el folosește însă și alte criterii. .Civilizația Africii subsahariene: poate să devină. Toți acești factori.Civilizația „vestică”: cuprinde. Astfel puterea economică se mută către islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. . Turcia. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. în detrimentul Vestului. ea a adoptat tehnologia occidentală. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”. cea Sinică și Musulmană. puterea politică și cea militară o vor urma. Coreea. impunând instituții occidentale. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. În acel moment.. O cauză acest sens el oferă exemplul războaielor din fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Singapore. După ei. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Pe fondul acestei situații. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare.Civilizația „sinică”: cuprinde China. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. istorici și moderni. democrația parlamentară.. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia. Mai mult. în special cu Vestul. . El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional.Civilizația „musulmană”. cât și la granițe. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai contact” și “conflicte între state-nucleu”. tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică. In istoria recentă. stagnarea populației. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească Asia. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. precum Australia sau Noua Zeelandă. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. Ca replică. politică și militară. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: . Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală. În acelaș timp Occidentul se deosebește de Renașterea. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. Reforma și Iluminismul. explozia demografică in lumea islamică. iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. În concepția lui Huntington. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și Huntington. Istoria.Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din printre care și România și Grecia. În Iugoslavia. 4 . la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. . cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. capitalismul. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele. vestul Europei (Uniunea Evului Mediu. ca de pildă Coreea sau Vietnamul.multicivilizaționala. este cel mai bun exemplu. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Ele vor determina o schimbare a puterii politice. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente). . Taiwan și Vietnam. Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA.Civilizația hindică (India). statul cheie al lumii ortodoxe. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide.Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. a aderat la NATO. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. economice și militare. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. În cadrul lucrării sale. statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului.

Augustin se apropie de operele lui Cicero. rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”.identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. În oraşul său natal. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. Symmachus. a început să înveţe limba greacă. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală pentru o persoană. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. gramaticianul Verecundus. S-a retras la proprietatea prietenului său. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei. însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. masele trebuie să accepte redefinirea. Opera lui Augustin este impresionantă. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. De Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). pe lângă literatura latină. turcii. De 5 . La Cartagina. spunea că devenit democrații. războaiele regionale. de a menține o stare de război pe timp de pace. iar abordarea amuzantă. dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. la 35 km depărtare de Milano. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. Vergilius. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. el renunţă la catedra de retor la Milano. iar Vestul însuși a fost dominat de Huntington definește civilizația ca un concept fix. Arabii. A început să citească Biblia dar. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. contradictorie. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. care dorea săl vadă retor. În toamna anului 383. În perioada studiilor. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece. mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. lucrarea lui Huntington. Tagaste. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. În acest timp. De fapt. după Said. A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. teza lui Huntington a fost foarte criticată. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). De natura boni (Despre natura binelui). Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. Soliloquia (Solilocvii). O altă problemă este catolică și protestantă. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. în toamna anului 386. Augustin a căzut în scepticism. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. III. unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. în 374. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. unde a început să predea din 384. a plecat din Cartagina la Roma. toate putând fi o sursă de identitate Paul Berman. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. închisă este aplicată întregii societăți umane. IV-V) Biografia intelectuală. La vârsta de 20 de ani. Turcia. La scurt timp după convertire. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. rămânând în acest oraş până în 383.” În concluzie. Națiuni precum India. soție. metropola Africii romane. fiică. În orice caz. catedră plătită de oraş. cu care a rămas în legătură peste 10 ani. a fost atras de erezia maniheenilor. în Africa de Nord. în această retragere mama sa. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. în ciuda caracterului inedit. El argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. apoi literatura şi retorica la Madaura . în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. între anii 365-369. lipsit de dinamism și interacțiune culturală. astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. o lume complexă. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. până în 384. mamă. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. de diferențele culturale dintre lumea germanică și aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura cea latină etc. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. pe când se afla retras la umbra unui arbore. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . fratele său Navigius. artist. s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. în prezenţa prietenului său Alypius. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina. începând chiar cu mediul familiar. În primul rând. Aceste cifre. aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. femeie. care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun. pe lângă studii. Tacitus. Monica. este acela de a legitima anumite politici. este o lucrare periculoasă. De ordine (Despre ordine). Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. la Cassicciacum. atunci reşedinţă imperială. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). Ea suferă de faptul că e prea vagă. în anii 373. la dorinţa tatălui său. Sprijinit de prefectul Romei. De exemplu. catolici sau ortodocși etc. spre a se pregăti . etc. pentru primirea botezului. La Cartagina. Augustin a studiat gramatica. Între anii 386-387. când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). întrucât deformează realitatea. păgân şi creştin. Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). La Madaura. o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. i se păreau adevărate. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. care tratează originea omului şi providenţa divină. în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită). după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr. fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. Se afla cu sine. clară. De agone christiano (Despre lupta creştină). Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. Scopul ei. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. Dupa el. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. Din momentul apariției în 1993. Augustin a frecventat cercul maniheilor. numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor.

În prezentarea celor două cetăţi. în Africa de nord. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. unde a păstorit până la moartea sa. scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi.teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei. de la Adam la Potopul lui Noe. nici rău. din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. istoria este liniară şi nu ciclică. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. care se ridică la perspectiva universalului. în două cărţi. După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. scrisă între 426 şi 428. la consumarea secolelor. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. pe care le retractează sau le corectează. b. În realitatea istorică. Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. îşi caută propria slavă şi propriul bine. întâmplată la vârsta de 76 de ani. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii. numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). în 387 – 388. după o scurtă şedere la Cartagina. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. La Augustin. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. cu pelagienii şi cu arienii. unde a rămas trei ani (388-390). După judecată. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos. în mâinile unui Dumnezeu veşnic. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. etc. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. în viziunea lui Augustin. nu au putut face nici bine. În viziunea lui Augustin. Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. Zeii cetăţii. să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). Proiectată ca o apologie. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului). preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. timpul. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico. Cartea. mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. f. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. în 13 cărţi. Despre poporul roman de Marcus Varro. împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. La sfârşitul anului 395. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este legat de istorie. luând exemple din trecutul istoric al romanilor. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. survenită în toamna anului 387. cât din irealitate. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar. Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. salvarea cerească (cărţile VI –IX). făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). de la Avraam la David. Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). iubind doar eul. De civitate Dei trebuia sa reînnoiască argumente devenite aproape tradiţionale. Augustin s-a străduit. în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. În Confessiones (Mărturisiri). în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. la 24 august 410. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. care a dus la căderea întregului neam omenesc. apoi. un rău necesar. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. sub presiunea evenimentelor. regele vandalilor. la judecata viitoare. potrivit gândirii lui Augustin. Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. de la Potop la Avraam. numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). nu atât din neputere sau nevoinţă. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. gigantică. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. romanilor şi a altor popoare vechi. Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. petrecând o viaţă monastică de meditaţie. iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica. planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. după Cartagina. De la Milano. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală. 6 . Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. rege etc. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. al grecilor şi al celorlalte popoare. un instrument. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). căruia autorul i-a adresat primele cărţi. indicând locul redactării. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. cum încercau păgânii să argumenteze. d. survenită la 28 august 430. opera istoricului roman Sallustius. de la întemeierea Romei. dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. până la moartea mamei sale. de la David la deportarea evreilor în Babilon. la judecata viitoare. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. Cultul zeilor. de la întemeiere. dar numai prin civitas Dei. Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. nu este nici necesar. prin comunitatea creştină a credincioşilor. căderile şi slăbiciunile sale personale. Augustin expune. Augustin s-a întors în 387. scopul şi erorile comise. După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. de vizigoţii conduşi de Alaric. ci se întrepătrund. Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. aceia care au prezidat la întemeiere şi. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. De civitate Dei se divide în două părţi principale. făcând precizările şi completările necesare. întreaga istorie. Scriind această lucrare. cu accent asupra păcatului. În această lucrare. În prima parte (cărţile I – X). scrisă între 397-401. S-a stabilit la Hippo – Regius. menite să justifice creştinismul atât prin sine. teologie şi de gramatică latină. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu.magistro (Despre magistru). Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. fiind consacrat preot în 391. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. care nu există în realitate. Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. la Roma. scrise până în 427. Statul laic este doar mijlocitor. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. e. urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. combătând vehement aceste doctrine eretice. la Ostia. acestea au fost numeroase şi variate. c. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii.

St. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator. Născut în Irlanda. Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină. la nivelul epocii. în primul rând. Alcuin de York (738-804). Lucan. dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. Titus Livius şi parţial Tacitus). rupând cu gândirea antichităţii clasice. operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu. repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. Theodulf. definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. a organizat. a retoricii antice. prin gândirea închisă în această carte. fixând strategia şi structurile. La curţile suveranilor. calculul matematic. În Capitularul din anul 789. în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. în care se studiau cele 7 arte liberale. Fără model. Horaţiu). ceea ce nu anulează autenticitatea portretului. cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. adică trivium ( gramatica. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor. un manual de dialectică (De Dialectica). Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate. în sec. geometria. La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii. scriau. registre. Eginhard. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari. la păcat şi la salvare. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate. Paulin d’Aquilera. a servit ca instrumentum regni. O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului. scrisori. astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. Împăratul însuşi. să se înveţe. gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine. în care sunt înşiruite. Astfel. Doi episcopi. Gallen. conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. care ţine cont. VVIIII. În jurul anului 850. gramaticianul Petru din Pisa. alături de Paul Diaconul. de ortografie latină (De ortographia). fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. nu erau proprii. Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare). format în celebra mănăstire germană Fulda. filosofi ( Seneca). Theodulf d’Orleans. În istoriografie. Clemens Scotus. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ CULTURALĂ Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). Vieţile celor 12 Cezari. unde erau redactate acte. psalmii. lucrări complementare manualelor. clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor. la analelele regale. Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului. a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. retorica) şi quadrivium ( aritmetica. marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale. istorici ( Sallustius. în epoca carolingiană. la capitularii (cartularii). prin copiere manuală. Astfel. în general. spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. În timpul dinastiei merovingiene. principalele centre de cultură erau curţile suveranilor. în care biruinţa va fi a celei dintâi. se stabilea ca. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York. De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără. autor al unei istorii a longobarzilor. mai vechi. activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian. IX). Reichenau. istoria a servit unor scopuri politice. într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare. se produce o revigorare în plan cultural. notele muzicale. care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere. pe lângă Alcuin de York. din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul. Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă. Augustin. cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. Eginhard a avut acces la documente secrete. Utrecht. La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele.Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei. unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară. De aceea. genul biografic. principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria. dar nu numai). Fulda. precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen. s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor. În Imperiul Carolingian. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor. inspirându-se din biografia lui Augustus. angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene. la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-lea. Petru din Pisa. dialectica. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg. datorită declinului cultural al vremii. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii. din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale. ca instrument al puterii. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. dar proiectul nu s-a materializat. echilibrată şi precizia caracterizărilor. dar a reflectat şi asupra destinului istoriei. aplicând tehnici de compilaţie. ci erau preluate din modelul latin. istoricul Paul Diaconul. a descrierilor. începând cu veacul al VI-lea. Agobard din Lyon. Pe lângă instrucţia religioasă. Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor. Chemat pe continent de Carol cel Mare. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene. a artificiilor stilistice. îşi făcea cunoscut programul educaţional. Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice. cu o perfectă cunoaştere a lor. animat de o profundă pasiune pentru antichitate. Orleans. Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină. în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire. şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi. a realizat biografia lui Carol cel Mare. Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen. la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. în succesiune cronologică. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius. istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. Călugării îşi preparau singuri pergamentul. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei. Evenimentele sunt descrise cu claritate. din Grigore de 7 . care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului. vine pe continent în cândva înainte de anul 847. prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). împrumutând întregi pasaje. cernelurile şi vopselele. de gramatică latină (De gramatica). de reperele biblice. s-a format “Academia Palatină”. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. Dar. astronomia şi muzica) funcţionau la Tours. realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv. narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. Suetonius. Renaşterea Carolingiană a cultivat. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. redactată între 813- 830. Astfel. Chiar dacă nu erau originale. Începând cu anul 773. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică. care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice. Corbie şi Luxeuil. IV. prin rolul acordat individului. pe baza unei politici educaţionale coerente. În jurul curţii imperiale de la Aachen. Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni. fără a fi plătiţi pentru aceasta. reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate. Prioritate absolută o are cronologia biblică.

redă varaite aspecte ale societăţii vremii. Ancoratus. episcop de Freising. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. Este ilustrată. în anul 778. al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. în regiunea de la nord de Loara. ştiinţelor. de truveri în nordul Franţei. în Germania de minnesangeri. Anglia. vastă „epopee animalieră”. Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. Istoriile (secolul al XIlea). Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. nordul Italiei. curtenitoare. în forma păstrată. saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. în nordul Spaniei. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. Germania. în Catalonia. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. luptă în care a căzut şi Hruotland. apărute în secolul al XII-lea.inclusiv printr-o purtare. al literaturii era pus în concordanţă cu dogmele religioase. Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. Raoul de Cambrai. prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). îndeosebi. istoria ţărilor de aici. Din sudul Franţei. Întregul conţinut al învăţământului. CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. Ţara Galilor sau Irlanda. Literatura orăşenească Literatura orăşenească. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. îndeosebi. operă de o mare bogăţie de informaţii. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. sa răspândit. Romanele cavalereţti. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut. Garin lorenul. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIVlea. în 5 cărţi. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. manifestată în diverse forme. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . fixată în scris din secolul al XII-lea. literatura de la curţile nobiliare. aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff. sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare. În ceea ce priveşte limba. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. mai ales Carol cel Mare. După anul 862. Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. Girard de Roussillon. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea). în anul 437. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. menţionate în epoca carolingiană. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv). ca: Gesta 8 . Otto. care cunoştea limba latină sau greaca. De Hominis Opificio. a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIVlea). care. prin prelucrări succesive. începând cu secolul al XII-lea. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. În Spania. un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403). istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). Datorită prelucrărilor succesive. cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus. definitivate producţiile poetice respective. V. În Europa Centrală a luat. Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. în secolele XII-XIII. Adresată feudalităţii laice. faptele de vitejie. datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. În Cântarea lui Roland. în secolele XI-XII şi în Germania. în primele secole ale Evului Mediu.Nyssa. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. nordul Franţei. naştere o bogată istoriografie privind. onoarea cavalerească. în Europa Apuseană şi centrală. Dar. Au realizat cronici universale. din Munţii Pirinei. Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială. Datorită scopurilor şi mijloacelor sale. în cursul căreia. mai ales. doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură. în toate manifestările sale. era subordonat teologiei. nobilimii şi regalităţii. poezia lirică. Anglia şi Spania. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. ariergarda francă. Marea masă a populaţiei era analfabetă. masele rămânând în ignoranţă şi incultură. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). În funcţie de tematică. o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni. În Franţa. Destinată mediilor nobiliare. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). mai ales cea provensală. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. un vast dialog între magistru şi discipol. unde s-au format relaţile vasale clasice. Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. fidelitatea vasalică. cronici eclezistice. condusă de Hruotland. greaca în Imperiul Bizantin. În Germania. cronici orăşeneşti etc. etichetă elegantă. Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea). Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. de poeziile lirice. Yvain – cavalerul cu leul. numite în Franţa fabliaux. Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). în Germania Schwank. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii. de asemenea. Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. neavând acces la limbile de cultură. cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. numită literatura curtenească. comitele mărcii Bretania. cu prilejul retragerii. în anul 1204. împotriva maurilor.

Franţa). Bologna (Italia) – este prima universitate. Rectorul Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni. Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. O universitate trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie. fiecare dintre ele având obiective diferite. „universitas magistrorum et scholarium”. Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii. pentru a da o bază raţională teologiei. nu va fi înfiinţată decât în 1364. deoarece învăţământul superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi. în veacurile XIV-XV. Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan. n-avea o programă de studii ferm stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor. după mai multe tentative nereuşite. unde studiau programul 9 . Drept (drept canonic). învăţământul universitar se desfăşoară pe două nivele. Universitatea din Paris se compune din 4 facultăţi: Arte. Valladolid (1346. drept sau medicină). primind studenţii cei mai tineri. Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele. În ceea ce priveşte organizarea studiilor. Cel mai mare număr de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). şcolile de medicină de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234 se formează universitatea din Toulouse. şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. apoi facultăţile „superioare” de teologie. Rectorul Universităţii era de obicei decanul Facultăţii de Arte. Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. EVUL MEDIU INTELECTUALII. Universitatea medievală. au făcut descoperiri în domeniul algebrei. absolut originală şi caracteristică evului mediu. Viena (1365). XIII-XVI. La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei. la începutul sec. „universitas magistrorum”. papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. Palermo (1224). este o instituţie tipic europeană. Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. Spania). În Italia apar universităţile din Padova (1222). la începutul sec. după dispariţia treptată a şcolilor antice în Galia. al XII-lea). Neapole (1224) iar în sec. monopolizată de călugării cerşetori. Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. drept sau medicină. Oxford (Anglia). Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută). foarte lent. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. picardă. Mai întâi. episcopul. Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi privilegiile ei fiscale şi juridice. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306). VI. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). al XIIlea în contextul renaşterii urbane europene. arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului. Spania şi Italia. Praga (1348). care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. Facultatea de Teologie. doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune. în timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar. al XII-lea. care susţinea că Pâmântul este rotund. el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. În aceeaşi perioadă. fondată la mijlocul sec. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris). Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. preluate de la indieni. Antichitatea grecoromană şi cu atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară. dispărând orice formă de şcoală laică. Germania). UNIVERSITĂŢILE ÎN În primele secole ale evului mediu (V-XI). trigonometriei. întemeiată în 1218 de regalitate. îi apăra în faţa puterilor exterioare (regele. Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor. Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. „cred ca să înţeleg” . în Europa au apărut şi alte universităţi. Siena (1357). intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. În Franţa. Perugia (1308). La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din universitas. Heidelber (1385. matrice a universităţii moderne. dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor universitare. aici funcţionând o renumită facultate de teologie. în două universităţi. calea raţională este suficientă. o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti). Filosofia Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. Avignon (1303. Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană. nu pot fi demonstrate raţional. În sec. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. Cambridge s-a născut prin plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). Ibn Roşd. instituţia fiind luată sub ocrotire papală. reconfirmată apoi de papalitate (1255). Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. desemnat de corporaţia profesorilor şi studenţilor. Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să se reunească. toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte. Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. În Peninsula Iberică. Universitatea era o federaţia de şcoli. Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după originea geografică în „naţiuni” (franceză. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. cultura este în declin. Universitatea veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi. Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. Pavia (1361). instalate pe lângă catedrale şi mănăstiri. Adversar al autoritarismului dogmatic. care mai ales în Summa theologica. fiind uneori desemnat sub acest nume. În această perioadă a evului mediu timpuriu. adică era o comunitate.Hungarorum (Faptele ungurilor). În primul deceniu al sec. Facultăţile avea rolul de a organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor învăţământului academic. Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi. Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă). fiind denumită sub forma: „universitas scholarium”. al XIII-lea. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). a construit un sistem teologicfilosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine. de aceea. cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. cea a italienilor sau a celor de dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. în primele decenii ale sec. Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). normandă şi engleză). grupaţi pe „naţiuni”. al VI-lea. dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. Din secolul al XIII-lea. o asociaţie a profesorilor şi studenţilor. capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Altele însă. limba de predare fiind una singură: latina. Pisa (1343). concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. În locul lor s-a organizat. însă şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”. ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. Studenţii săraci frecventau colegiile. combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea). Cracovia (1364). Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează din 1252. De departe cea mai numeroasă. Medicină şi Teologie. universităţile fiind instituţii de învăţământ superior internaţionale. În fruntea fiecăruia se afla un rector ales o dată pe an.

format din 3 arte (trivium). idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. Universitatea medievală are o vocaţie universalistă. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. filosofiei şi literaturii. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi dominicani). În al doilea rând. prin credinţa în superioritatea gândirii. notari. cuprinde gramatica. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”. În schimb. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei. în principiu. care aduceau cu ei un spirit nou în viaţa politică. retorica şi dialectica. pretutindeni aceeaşi. care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a statului. Suetonius etc. într-o formă mai slabă în Ungaria. ştiinţele naturii. este vorba de oraşul Florenţa. Cu ajutorul criticii de text. Japonia. Universitatea îşi putea crea propriile statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele. Se produce treptat laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. pentru cercetarea manuscriselor.) din antichitate. medici. se extinde şi în Franţa. la începutul sec. Fără îndoială. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. cursurile. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. Corpus iuris civilis. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. diferită de celelalte meserii urbane şi statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. picturi. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. Primul ciclu. încheiate cu un examen de licenţă şi. America precolumbiană. spirit întreprinzător. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon. Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China. examenele. drept sau medicină. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. Ţările de Jos. al XIV –lea. conferirea gradelor succesive (bacalaureat. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam. este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. XIV-XVI. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”. Renaşterea este un fenomen complex. cu doctoratul. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. primatul raţiunii. neobosiţi cercetători. colecţionari de manuscrise şi restauratori. adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. Aristotel. dialoguri. Tacitus. la o vârstă ce depăşea 30 de ani. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri. greacă şi ebraică. Se dezvoltă filologia latină. literatură. Biblia. În primul rând. africană. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. În principal. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. chibzuinţă. Germania. Papa le confirma privilegiile. păstrat în Codul lui Iustinian. Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea medievală din antichitate. Cultura antică. această ştiinţă poate fi regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. La absolvirea. navigatorul sau descoperitorul. Titus Livius. Idealul omului renascentist este viaţa activă.tradiţional al instrucţiunii antice. civilizaţia arabă. istoriei. inclusiv de factură laică. Galienus. ci în meritul personal al acestora. care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. în Europa încep să apară noile elite intelectuale. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. Universitatea organiza şi întra-jutorarea frăţească între membrii săi. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea sau coopta noii profesori. bazându-se pe „autorităţi” (Priscianus. VII. Orleans şi alte universităţi europene era însuşit dreptul roman. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. Polonia şi Ţările Române. XIIIXV: profesori. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. licenţă. Absolvenţii. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. al XIII-lea. filosofie. inventatorul. reunea aritmetica. Predată într-o limbă universală (latină). Spiritul scolastic. etc. de regulă.) şi opere de artă (statui ecvestre. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. laice sau ecleziastice. nu îşi găseau justificări în Biblie. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. Aristotel. avocaţi etc. cu gândirea liberă. care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. într-un context favorabil. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. a operelor antichităţii. le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor exterioare. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica). RENAŞTEREA Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii. stăpânire de sine şi bărbăţie. puteau apoi să urmeze una din cele trei facultăţi superioare. să explice epoca Renaşterii. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. Reprezentanţii Umanismului. pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. artă. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. Comunitatea universitară era. La Bologna. studenţii universităţilor medievale susţineau un examen de bacalaureat în arte. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian.. al XIV-lea. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. geometrica. Renaşterea apare în Italia. se remarcau prin nivelul lor intelectual. mozaicuri etc. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice. filologice sau teologice. de teologie. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi de gândire favorabilă activităţii intelectuale. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. inteligent. astronomia şi muzica. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi aleagă universitatea. cu spiritul critic. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. În sec. compus din 4 arte (cvadrivium). Veneţia. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. istorie. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. echilibrat. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. cetăţi etc. apeducte. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. după 6 ani. pentru cei mai buni absolvenţi. calculat. Gradele universitare erau valabile pretutindeni în Europa. Pentru cei care absolveau ciclul integral al învăţământului universitar. Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii” regilor francezi. din mai multe motive.). studiile se încheiau. de desăvârşire a fiinţei umane. doctorat) erau definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. 1 . a raţiunii. principele sau condotierul. în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale. temple. Următorul. India. În opoziţie c idealul medieval al nobleţei de naştere. Anglia şi. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. mai exact între anii 1320-1620. fiind timpul capitalismului în formare.

au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. la Veneţia şi Florenţa. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. Renaşterea economică. director al filialei Medici din Bruges. În cadrul manufacturilor. viciile şi slăbiciunile omeneşti. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. Un cont suplimentar. Theodor Gaza la Ferrara. Anvers. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. Frescobaldi. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. Bruges. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. monahi cu finanţele dezorganizate. Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. XVI care produceau porţelanuri. insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. În Anglia. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb. Astfel. o ediţie critică a Noului Testament (1516). Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării. studiile clasice.cereale. IV. Florenţa şi Roma. pentru că latina folosită în document nu este din sec. Umanist distins. În sec. În sec. goblenuri. pentru formarea negustorilor. A desemnat. ulterior şi în Anglia. instalaţi într-un loc public. banca Fugger din Augsburg(Germania). tapiţerii. Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă iau împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată. sau cu referire la orice produs. centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. bazate pe erudiţia filologică latină. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. cel de „profituri şi pierderi”. După registrul pe care îl consulta. în funcţie de numărul produselor efectuate. mirodenii erau negociate pe bază de mostre. adică sfârşitul sec. Elogiul nebuniei. fiind una de subzistenţă. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. VIII. Adagii (1500-1508). economia era naturală. renumite pentru stofele produse. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. construcţii navale. la început. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. al XIII-lea. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. în primul deceniu al secolului al XVI-lea. în frunte cu John Colet. ierarhia catolică în frunte cu papa. Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. în secolula al XV-lea şi Veneţia. Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. Pe masa lor ţineau un registru pentru aşi transcrie operaţiunile. ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. greacă şi ebraică. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. unde anumite mărfuri . De acum înainte. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. de consum. pentru a obţine profitul. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. La origine. XV.XIV. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa). diversele monede europene. covoare. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. ei acordau de asemenea îm prumuturi. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat. a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul. Genova. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. cum erau bursele de la Anvers. care se treceau în două catastife diferite. care sunt germenii capitalismului. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. postavuri. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. iar la îndemână o pungă. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. una în contul terţilor şi alta în contul de casă. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. sensibil diferită de cea a Vulgatei. viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice. La început. Prin manifestările sale. Medici (Italia). Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . al XIV-lea. Veneţia şi în Ţările de Jos. vinuri. autarhică. comerţului. Astfel. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi. în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară. ca în evul mediu clasic. clerici. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. de servicii poştale regulate. a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). în zorii vremurilor moderne. precum 1 . Elementul esenţial este diviziunea muncii. ca fostul arhiepiscop de Niceea. deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. erau manufacturi la Gand. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. Manufacturile apar în sec. În acest mod. trecut la catolicism. nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. Lorenzo Valla. fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. Amsterdam. patroni. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea. Apariţia capitalismului În evul mediu. Apariţia băncilor. cuvântul „banco” este italian. schimbau manual. banca acelora care schimbau. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. Existau manufacturi în minerit. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. în prima jumătate a secolului al XV-lea. pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. Tommaso Portinari. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. XIV. care uneori pot fi chiar oneroase. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. De aici înainte. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia).În Italia sec.

de asemenea. a pieţii internaţionale. O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori. mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. mai ales în Olanda în sec. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. După epoca războaielor dinastice. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). la sporirea gloriei Sale. nu ca principiu. domiciliată în alt loc. Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. mai ales.mercantilismul. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite. marginalizarea. datate din 1340. Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. chiar şi somnul prelungit. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă. de calvinism. Dar dincolo de toate acestea. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere muncă în sine. deoarece. În sec. În cursul dezvoltării sale. a flotei comerciale. De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. Timpul este infinit de preţios. munca este în primul rând. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. dacă nu este făcută cu frivolitate. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri. iar cum munca este valorizată pozitiv. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună. Alternativ. Pierderea de timp prin petreceri. ci numai acţiunea serveşte. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. eşecul. Ca atare. care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. ceea ce constituie o idee imposibilă. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. al XVIIlea.şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. capitalistă. la fel ca şi cel sărac. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. în particular. a proceselor economice. Pentru fiecare credincios calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. În viziunea calvinismului. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore).conform căruia. XVI – XVII). va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. din timpuri străvechi. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. în mediul calvinist. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. adică mai 1 . reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. Munca este mijlocul ascetic verificat. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. Nu tihna şi desfătările. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică. succesul în viaţa economică. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu.un scop în sine al vieţii. pe lângă o dietă severă. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. până la un punct. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici. Împotriva tentaţiilor sexuale. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. pe care trebuie să o respecte. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. lux. iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. la începutul sec. În sec. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. Registrele Massari din Genova. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. XIV – XV se formează dreptul comercial modern. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. bogăţia nu este un păcat. trăncăneli. care stau neclintite în eternitate. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. în mediul protestant. iar cealaltă va rămâne damnată. o poruncă dată de Dumnezeu. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. ghinionul. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. XX. ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. În toate cazurile în care s-a menţinut doctrina predestinării. a dirijării de către el. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. iniţiativa individuală. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. pierderea de timp este cel mai mare păcat. Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. bune sau rele. De aceea. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. ci o muncă profesională raţională. A evidenţiat. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi. total diferită faţă de evul mediu clasic. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. etica calvinistă prescrie. aceasta însemnând renaşterea economică.

ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. răpusă de ciumă. este tiparul cu litere mobile. În Franţa. care a permis apariţia cărţii tipărite. al XVI-lea. al XV-lea. Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. dar care de fapt nu se află nicăieri. ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. Pe la jumătatea sec. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului. multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. meşteşugari şi antreprenori. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. Thomas Morus (sec. Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea. care a revoluţionat lumea. în viaţa cotidiană. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute. cu un remarcabil talent narativ. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. în limba italiană. XX. Francis Bacon. Tawney. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. Purgatoriul şi Paradisul. Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită. al XVI –lea până în sec. în scrierea sa utopică. Mulţi calvinişti. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. sunt închinate iubirii. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. producerea lor în serie. realizată de către Gutenberg. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. În secolul al XIV-lea. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. Utopia este o insulă imaginară. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. pe egalitate şi libertate. al XVII –lea. bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. plasată în Oceanul Atlantic. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. Faptul capital este experienţa. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern. În sec. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). Dobânda era considerată un păcat capital. la mijlocul sec. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. ca în evul mediu. pe locul legendarei Atlantide. Producţia şi repartizarea bunurilor. calcul şi experienţă. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. la Mainz. Timplul liber îl consacră studiilor. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. în lucrarea Cetatea Soarelui. În 1456. În timpul evului mediu. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. patrie. Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. Poeziile sale. Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. Astronomia În sec. A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. având 54 de oraşe-cetăţi. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. preţuirea omului. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. care a fost un autodidact. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. iar să fii leneş este un păcat. care a scris Don Quijote. Purgatoriul. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare. stilului. din epoca Renaşterii. Dante Aligheri(1265-1321). Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. William Shakespeare. printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. ca poemul Africa. Decameronul înfăţişează. prin depozite şi magazine de stat. Totodată. H. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. În Anglia. Casa lui Solomon. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă. în care este narată povestea unui cavaler nebun.utilă societăţii. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. ea nu mai înseamnă. Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. Leonardo da Vinci afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. având în frunte un principe ales. acoperiţi de oprobiu. o academie platoniciană . la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. În antiteză cu teologii medievali. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. care înlocuieşte autoritatea. rotaţia sa în jurul axei sale. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. Utopienii se ocupă cu agricultura. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). observaţie. din sec. pe bază de raţiune. al XIX-lea. în jurul anului 1450. În Spania. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. Noua Atlantidă (1620). la mijlocul sec. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. 1 . reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. Raiul. biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. Renaşterea este şi vremea utopiei. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. mai ales membri ai breslelor. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. Medieval prin viziunea teologicoaristotelică asupra lumii. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică.

toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. Perfecţionându-le. Asemenea altor ingineri din Renaştere. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. Un astronom german. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). Maşinile – unelte. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. realizând studii de optică şi mecanică generală. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. inginer. Padova. Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. construirea de caleşti. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. filosof. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. cu această ocazie. A susţinut teoria heliocentrică. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine concepute din carnetele sale. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei.revoluţiile planetelor în jurul soarelui. dar care nu par să fi fost cu totul originale. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. A studiat zborul păsărilor. a desenat laminoare. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. Astfel. Medicul lui carol Quintul. în tipare. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. Astfel. arhitect. submarinul. astronom. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. carte publicată de un saxon în 1556. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. Din sec. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. cunoaşterea corpului uman făcându-se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. pe orbite eliptice şi meuniforme. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. maşini de treflat. ajungând în sec. chiar şi un aruncător de flăcări. Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. Johann Kepler. Între inginerii Renaşterii. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă. după modelul păsărilor. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . de formă aerodinamică. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. în preajma morţii sale. El studiază legile frecării. a confecţionat maşini pentru diferite industrii. Kepler. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. automobilul. Torino). În 1540. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. vaporul cu roţi. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. Rocile stratificate formate din pături de mâl. dintre care 11 pot trage deodată. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. maşini de dragat canale. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. îi sugerează evoluţia geologică. construit între 14571460. Fiind pasionat de mecanică. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. cuptoare înalte. desenându-le conice şi helicoidale. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. dispozitive pentru escaladarea zidurilor. a publicat De la pirotechnia. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. de făcut şuruburi. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii). Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. pentru a evita moartea pe rug. a căutat. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. astronom german. A studiat apariţia crăpăturilor. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. ciocane hidraulice. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. Giordano Bruno (1548. războiul de ţesut mecanic. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea 1 . arbalete cu targeri rapide. noi mecanisme de pompe. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. pictor. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. De re metalica. paraşuta. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. Anglia. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. Franţa şi Italia. În secolul al XVI –lea. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. necesare obţinerii unui metal topit fluid. A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. aeroplanul. Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. fizician.1600) în lucrarea sa Despre infinit. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor. literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Începând cu sec. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. El admite circulaţia sângelui. Progrese importante s-au realizat şi în medicină. Nicolaus Copernic (14731543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului. depuse succesiv de ape. absolut remarcabile. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. revelator proiect al unei mentalităţi noi. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale.

într-o familie de funcţionari. de sorginte modernă.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. Se focalizează asupra evenimentelor politice. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. condiţiilor sociale. a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. moral. devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. marilor seniori. În timpul misiunilor sale diplomatice. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. o concepţie care accentuează valoarea omului. Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. nu selectivă. cultivat în antichitatea latină şi greacă. diferitelor filete ale unei căderi de apă. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. ataşat curţii romane. în opera sa Principele (1513). Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. XIV – XV. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. După eliberarea sa. Modelul este antic. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. adică şi manevrarea contra vântului. Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. S-a născut la Arezzio. O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. principilor. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. De pe acum. în 1498. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec. afirmă Machiavelli. era pentru Machiavelli. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. În Renaştere. cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui.rocilor. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. Poggio Bracciolini(1450-1509). Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. condotierilor. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. la efecte. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. În 1512. moral sau religios. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului. În epoca Renaşterii.astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. Singurul lucru care contează este interesul statului. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. în 8 cărţi. rămâne neschimbat. religios sau de altă natură. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. a aventurierilor. se opreşte la cauzalităţi. a valorilor antichităţii greco – romane. avem de-a face cu 3 umanisme. Pentru atingerea unui ţel nobil. a valorilor clasice. imitarea antichităţii este în prim – plan. De viris ilustribus. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. total eronat. Modelul ideal de acţiune. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. fenomenelor economice. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. Principele. fixată la pupă. culturii şi artelor. rămâne însă un intelectual laic. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. sub forma unei monarhii absolute. Îşi scrie opera în limba latină. Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. Ca istoric. lucidă a instabilităţii politice a epocii. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. a extinderii statului. căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. de principe. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. Vechea ancoră în U. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. de un principe energic. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). accentuând umanul şi trăsăturile psihice. activităţii comerciale. Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. graţie experienţelor de coloraţie. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. a trădării şi asasinatului. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. care să-i asigure independenţa. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. „scopul scuză mijloacele folosite”. la condiţii. menţine sau pierde un principat. nu parţială. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. pentru realizarea unificării Italiei. a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. a fost un protejat al lui Salutati. Ca istoric. de la originea cetăţii până la 1455. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine. la 21 iunie. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. realist. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana 1 . a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. a lipsei de scrupule şi cruzimii. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. civilizaţia umană nu progresează. decât iubit dar nerespectat. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. Petrarca este autorul unei lucrări. născut la Florenţa la 3 mai 1469. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. Cesare Borgia. a luptei regilor francezi contra puterii imperiale. A murit în acelaşi an la Florenţa. care sunt uşor de eludat. forme culturale care aparţin antichităţii. Din 1503 până în 1506. Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. în 1527. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. reducând peste măsură impozitele. 1510-1511).

pentru a ajunge la aurul din Sudan. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania). Puţin piper. În ceea ce-i priveşte pe supuşi. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. Marile afaceri cu sclavi devin. Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident. făceau comestibilă mâncarea. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. se întrebuinţau mirodenii. Se ştie azi că „Doradoul” medieval legendar se găsea în Africa. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. şesături de mătase. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. deschizând orizonturi noi. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat.principelui. zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. europene. Principele trebuie să se străduiască. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. în viziunea lui Machiavelli. ghimber. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. pe Senegalul superior şi pe Niger. este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. Ele treceau prin zeci de mâini. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. vânduţi în Italia. Imperiul Han. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. italieni şi portughezi. fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. VIII. covoare scumpe. dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. India. nucşoare şi cuişoare. lucru pe care trebuie să-l obţină. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. de exploarare a teritoriilor descoperite. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. politice şi diplomatice. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. Setea de aur. Spania şi Portugalia. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. chiar dacă ai fortăreţe. jefuite de beduini sau de piraţi. căci instituţiile societăţii feudale. prin pustiuri. Totul se făcea în cadre perfect legale. ambră). după cum consideră el. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt. au vizat aproape toate. adică atunci când. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice. pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. peste ape. Comerţul cu sclavi. care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. îl putem socoti un om înţelept. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. fără să şovăie în nici un fel. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534). cererea depăşea constant oferta. iar poporul te urăşte. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. Principala sa operă. de a fi la discreţia altuia. 1 . Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. camfor. a explorării tărâmurilor necunsocute. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. începând cu secolul al XIII-lea. India. să-şi creeze prin orice acţiune. parfumuri (mosc. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. ele nu te vor salva. în anumite perioade ale anului. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). în spaţiul atlantic. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. căci. în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. Istoria Italiei. şofran. aceeaşi ţintă: Orientul. Expediţiile de explorare şi de descoperire. rubine. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. perle. În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. Cipangu (Japonia). Robii negri. rămâi prizonierul lui. parfumurilor şi aromatelor. un principe trebuie să se ferească. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. menţineau trează ispita câştigului. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. în Imperiul Mali. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever.1. spre insulele mirodeniilor. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. Pentru a-şi menţine popularitatea. taifunuri. cât poate mai mult. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. Piraţii. CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Marile descoperiri geografice. Primele călătorii care au depăşit mările interne. obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. transportate prin numeroase ţări. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. diverse gume. El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. în primul rând. diamnte. În Istoriile florentine (1520-1525). erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. poartă aprenta puternică a experienţei personale. Esenţial pentru succesul în politică. serbări şi spectacole. chiar dacă situaţia externă este calmă. statul. coloranţi. faima de om mare şi desăvârşit. condimente. principele va trebui. sub diverse formulări. Erau atacate mai ales vasele comerciale. explorarea teritoriilor necunoscute. încă din epoca cruciadelor. cu eventuale resurse de aur şi argint. care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. lapislazuli etc. MARILE DESCOPERIEI GEOGRAFICE VIII. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. mirodeniile erau şi scumpe. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa. Balanţa comerţului levantin era pasivă. Cathay(China). de peste mări şi oceane. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. zahăr. cu comorile lor fabuloase. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. să organizeze pentru popor. căci dacă cel care este mai puternic învinge. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor.

Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi . trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. Pe la jumătatea secolului al XV-lea. Pe la 1418. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena. fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). busole şi instrumente de calcul. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei. din unele regiuni de pe coastele Africii. din paşnică. Totul a fost minunat. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume. mai bine dotată cu hărţi. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – Capul Furtunilor. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. a devenit ostilă. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. în jurul anului 1430. Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii. nepricepuţi în arta navigaţiei. După succesul acestei reuşite. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. Un mic nobil din garda sa. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. Expediţiile s-au succedat una după alta. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş. mosc. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest. undeva pe coasta de vest a Africii. cu toate că unii au murit pe drum. Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. VIII. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. cu păduri de palmieri. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. La început fugeau de albi. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. ocolind coasta apuseană a Africii. ci se retrage spre est şi spre sud. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri.Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . fie complet necunoscute europenilor. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. După 4 luni de navigaţie. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. câştigul realizat a fost enorm. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. Ugolini şi Valdino Vivaldi. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul comerţ de sclavi”. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. al Liberiei. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. În timpul său şi datorită lui. care a durat 7 ani. Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . Navele erau dotate cu tunuri. infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. În continuarea căutării drumului spre India. organizării marelui şantier naval din Sagres. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). Expediţia din anul 1444. numele de Capul Verde. De aceea.Arhipelegul Azore. În 1481. Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. când doi fraţi. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi. infantele Henric. care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză. echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. Pentru a continua explorarea coastei occidentale sudafricane. pe o lungime de 3 500 de km. unde. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. O dată cu descoperirea Capului Verde. a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. 3. fildeş. VIII. Toma. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă. Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. apoi insulele Principelui şi Sf.l boteză Cabo Bojador.2. adică „purtătorul lui Hristos”. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. cu familia sa şi cu alţi colonişti. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. Continuând explorările în direcţia sud. Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. iar atitudinea africanilor. Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. au fost construite primele caravele portugheze. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. între 1484-1486. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. În 1444. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. fie cunoscute doar prin intermediari. ambii în serviciul Portugaliei. După ce pojarul s-a stins însă. echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie. pe care-l făceau portughezii cu arabii. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. de-a lungul coastei africane. Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. compusă din 6 caravele. prozelitismul religios. 1 . dotate cu tunuri la bord. a unor negustori portughezi.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. dezvoltânduse plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). aducând aici colonişti portughezi. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. Dar comerţul cu sclavi. rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. Gil Eanes de Azurara. În anii următori. Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456). În anul 1431 şi în următorii ani. au pornit prin luna mai spre Ceuta. exploratorii au descoperit. Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore. Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. situate în apropierea ecuatorului. a insulelor sau a continentelor. aur şi sclavi. Înaintând spre sud.

Din Calcutta. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud. coastele Braziliei. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. După care. Columb se mută cu familia la Punchal. ci şi o masă turbulentă. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. Cristofor Columb a copilărit la Genova. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. În primul rând era problema distanţei. Pe la sfârşitul anului 1479. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei. aproape în întregimea lor.1483. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. În anul 1478. Acestora. până la descoperirea Canalului de Suez. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. peste Atlantic.capitala insulei Madeira. Columb notase. îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama. Drept răspuns. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. După o scurtă şedere la Porto Santo. fiica lui Bartolomeo. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. fostul căpitan al insulei Porto Santo. viitorul vicerege al Americii spaniole. În Spania. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. În 1492. atât de ordin psihologic cât şi practic. Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. Descoperise. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. atât de răstălmăcite. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana. portugheza ( cea vorbită. citite de navigatorul genovez. escadra a ajuns la Calcutta. pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism. la Chios. a jucat şi el un rol important. pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. cardinal de Cambrais). După multe peripeţii. Columb a fost pasionat de lectură. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. O rută perfect posibilă. italiană ( genoveza) şi latina. După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate de diferite mirodenii. Fanatismul religios. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde). de ideea creştinării unor popoare “păgâne”. cu întregul lor echipaj. prin Oceanul Atlantic spre India şi China. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea. dar cu numai 6 din cele 13 corăbii. În schimb. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. Izvoarele confirmă. dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. Columb a calculat greşit distanţele geografice. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. portugheză. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură. ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră.Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. celelalte pierind în naufragii. efectuate din modeste interese de afaceri. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China). care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. patricieni genovezi. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. la Porto Santo. din Chios spre Flandra. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. Însemnările marginale la diferite lucrări. Problema proiectului celebreri sale călătorii. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. VIII. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. 1 . carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. unde au intrat în contact. noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. În 1477 vizitează. corăbii arabe de transport au fost jefuite. În 1476 merge cu o flotilă . Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: spaniola ( o castiliană imperfectă). pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. Prin 1474 sau 1475. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. Pe baza hartei lui Toscanelli. datorită exploratorilor. Acesta din urmă. după care amiralul a dat foc acestui vas. Irlanda şi probabil coastele Islandei. portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare. descoperirea căii maritime. într-o familie modestă. Flotila a pornit în martie 1500. pe marginea a două cărţi citite. Drept urmare. cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. negustorilor şi colonizatorilor. Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. îndepărtându-se mult de coasta africană. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. ca acelea ale lui Cristofor Columb. Iar pentru comerţul mondial. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro.4. situată la nord-est de Madeira. trecutul. se născu şi fiul său Diego. Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. Apoi revine la Lisabona. Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. despre călătoria sa spre Guineea. în special cele oferite de Ptolemeu. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. Războiul odată terminat. După 6 săptămâni. nu cea scrisă). încununată cu descoperirea Lumii Noi. fapt care l-a încurajat pe explorator. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. ţesături de preţ etc. fără să-şi dea seama. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. trimisă de Spinola şi di Negro. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. Cristoforo Colombo. originea sa genoveză. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. Aici. Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei.

în care Columb va investi o anumită sumă. Columb a descoperit o insulă. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. Întors în Spania. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. La Barcelona. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. 3 oameni la libera sa alegere. el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. iar celor care o finanţează profituri. În vara anului 1491. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. despre ape. vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. Joao al II-lea. care apare în această convenţie cu apelativul “don”. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. La 1 mai 1486. Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. frumoşi la trup şi la chip. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. care aflase despre proiectul său. Francisco Martin Pinzon. duce de Medinacelli. Băştinaşii. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. Au urmat ani de aşteptare. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. pe care a botetat. rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. Columb se consolă doar cu munca. garline etc. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. regele Portugaliei. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. Columb este un bun catolic. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. Don Luis de la Cerda. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. evreu convertit. Funcţiile de comandanţi. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. După 4 ani de tergiversări. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe. urmărit şi de creditori. fiind cucerită de planurile sale. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. devenită obsesie.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. dar nici aprobat. în 1488. dar cu suprastructuri înalte la provă. După toate probabilităţile. Fostul confesor al reginei Castiliei. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. ambii din Palos. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. Cristobal Garcia Sarmento. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama. regelui Portugaliei. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. era camera hărţilor. Proiectul nu a fost respins. Juan Perez. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. de dezamăgiri şi de speranţe. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. cu o suprafaţă mai mică. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. plante rare. În seara zilei de 14 octombrie 1492. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene. Dezamăgit. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). se întruni. metalele preţioase. să-l caute pe Marele Han. titlul fiind transmisibil succesorilor. Între timp. nestematele. Comisia regală. în Andaluzia ( Spania). Amiralul a cercetat coastele Cubei. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. de secunzi şi de piloţi. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. fiind cu precădere spanioli. în fiecare insulă. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. Columb a ajuns în Spania. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. verdictul afost amânat. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. Disperat. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. La 27 octombrie 1492. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. de comisia regală. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). goi. spre Indii. împreună cu fiul său Diego. să-I onvertească pe indieni. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. să găsească aur. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. la 12 octombrie 1492. ajunsese principala preocupare. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. La 28 mai 1493. În 6 decembrie. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. Străbătând Oceanul Atlantic. Columb a propus din nou. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han. cunoscutul său proiect.). de amărăciune. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. animale împăiate.Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi. Dar fondurile şi aşa precare. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei. Columb descoperi insula Espanola. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. de oamenii prietenoşi. O comisie specială. Columb dorea să continue aventura începută. adică 9-12 noduri. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb. cel de deasupra. Juan de la Cosa. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. convins că este vorba de continentul asiatic. Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. din arhipelegul Bahamas. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării 1 . Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. vegetaţie şi ape. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. de optimism. apoi la Salamanca. Dar căutarea de aur. La mijlocul lunii martie 1493. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. de regina Isabela. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. La 4 ianuarie 1493.San Salvador. spre Spania. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale. Columb cunoaşte culmea gloriei.Vicente Yanez Pinon. lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. a Curţii. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492. purtate în mare alai. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. se arată mai binevoitor. pe Nina. circa 18-27 km pe oră. ediţia latină a lui Marco Polo. la început la Cordoba. săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. cu studiul neîntrerupt. Descoperitor dar şi coquistador. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. În viziunea lui Santagel. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. la Palos. E consultat în chestiuni de politică internaţională. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Soţia sa murise între timp. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. de vegetaţia bogată. în fiecare provincie. în faţa înalţilor demnitari.

Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. în căutarea Espanolei. Spaniolul Rodrigo Borgia. englez. Santa Ursula. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. Columb porni cu mare alai. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. Santa Cruz. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. de câştiguri facile. Puerta Rico. la 7 iunie 1494. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. celebrul tratat de la Tordesillas. flota părăsi portul Cadiz. Abia în 1498. a fost respectat de o parte şi de alta. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. Între timp. amnistiaţi cu acest prilej. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. Era o sarcină grea. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. pentru a găsi şi explora ţara aurului. MAGELLAN Fernando Magellan ( în portugheză Fernão Fernando/Hernando de Magallanes) 1480 . Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. încredinţată de Coroană. Santiago (75 tone. Insula celor 11 000 de fecioare. a recurs la recrutarea de deţinuţi. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. Forţa. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. 60 marinari) . A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat. Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. Santa Maria la Redonda. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. însărcinat cu examinarea conflictului. Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. Amiralul trebui să combată defăimările. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului. După cercetarea coastelor Cubei.5. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. de Magalhães. promotor al unei politici coloniale falimentare.6. spaniol. Victoria (85 tone. În timpul trecerii peste ocean. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nord-vest. Concepción (90 tone. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. animale domestice. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. devenit papă şi cu sprijin castilian. Victoria. Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate.plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor. pe care a numit-o Dominica. Columb era decis să urmeze un alt drum. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene. Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. înaintea lui Aguado. în 1496 mai trăia doar o treime. Nici francezii. La 30 mai 1498. în insula Mactan. ci pe cea de a lua în stăpânire. olandez. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. Columb se îndreaptă spre Spania. dar şi de cupru şi de azotat de argint. de a descoperi. nici englezii. francez. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). 42 marinari). San Antonio (120 tone. În Espanola. la sud de traseul primei călătorii. Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. în portul Cadiz. unde ajunse. în spaniolă a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. Deseada şi Los Santas. Invitat. au debarcat în Haiti. 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. La 3 mai 1494. 45 marinari). animale de povară. cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. deși erau total diferite. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. vreo 1500 de oameni. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. la Curtea regală. aceştia s-au retras. despre existenţa cărora aflase de la indieni. la 11 iunie 1496. VIII. oameni dornici de aventuri. Apoi. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. care nu accepta stăpânirea spaniolă. Cu 2 caravele. s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. datată oficial la 3 mai 1494. după o lună de aşteptare. maiaşă. pe care le promisese. VIII. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. Columb trebui să se justifice. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. Guadelupe. cereale. poate pentru a descoperi alte insule. Santa Maria la Antigua. Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante. La 25 septembrie 1493. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. 55 marinari). timp de secole. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. Descoperirile geografice au 2 . trestie de zahăr. Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. La 10 noiembrie. don Juan. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă. un organizator incapabil. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola. de a coloniza. Pe 27 aprilie 1521. acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale.27 aprilie 1521). căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă. Deprez). Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică. apoi seminţe de legume. În 3 noiembrie 1493.

numit direct de rege. Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. a fost o societate particulară de negustori. ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. În America. pietre preţioase. Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. El guverna. nucşoara şi cuişoare. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. Călătoria. singură. de la Honduras până la Darien). Casa da India. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. Compus din 8 consilieri. care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. cu Egiptul. decât în cel al conchistadorilor. iar comanditarii oficiului Casa da India. apoi mătăsuri. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. XVIII. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. La început. musulmanii sau pur şi simplu uzura. soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. indienii trebuiau să primească hrană. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. considerate provincii transoceanice. propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. Nueva Granada ( Columbia). dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. situate la distanţă uriaţă de metropolă. adăpost. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. tonajul şi destinaţia corăbiilor. mai puţin în interesul Coroanei. în consecinţă. la Capul Bunei Speranţe. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. În schimbul muncii lor. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi. costa 80 de ducaţi la Alexandria. cu turcii. la care aveau să se adauge. Capitala Portugaliei s-a transformat întrun mare antrepozit de mărfuri orientale. trebuia să rămână în colonie 6 luni. administra şi conducea justiţia. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. Socotra. Datorită monopolului lor. în sec. prin lupte cu populaţiile indigene . Encomienda era o concesiune financiară. iar în America de Sud – Brazilia. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. apoi prin privilegii. judecătoreşti. bazată pe o puternică flotă de război. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. Organizarea acestui imperiu. de fapt a şerbiei. peste mări. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. uzurpare sau favoruri. perle. care era de 3 ani. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. şi-au permis să-i reducă preţul. O obţineau conchistadorii. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. cu sediul la Lisabona. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. monopoliza întregul comerţ colonial. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze.oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper. recruta trupele coloniale. Viceregele. deşi limitate. oceane şi ţări necunoscute. participa la distribuirea mărfurilor de import. iar numărul total al marinarilor. a luat forma monopolului de stat. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. Venezuela. financiare şi militare. Ori. Pe la 1572. piraţii. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. Casa fixa data plecării flotelor. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. comerciale şi de administraţie colonială. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. În 1529. a unei agenţii monopoliste. un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. navlul. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. curtenii. a devenit un adevărat minister al comerţului. stăpânul domeniului. întemeiată în 1503. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. al coloniştilor. dus şi întors. Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). abandonate din lipsă de mijloace. ca simplu particular. a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. Mascat. mirodenii şi fildeş. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic. comanda flota şi armata. Dar flota. să nu se ocupe de afaceri. destinată să protejeze corăbiile comerciale. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. ordinele călugăreşti. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. dar sistematic. provocau grele pierderi flotei portugheze. adică partea de nord şi cea de sud a Perului. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. coasta Malabarului. înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. Regele Portugaliei era primul armator. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). dispunea de docuri şi de magazine proprii. portughezii au dat peste spaţii infinite. produse artizanale. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. la expirarea mandatului său. 2 . apoi Panama. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. coasta orientală a Africii. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. precum şi cele pentru întreţinerea flotei. Furtunile. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). postavuri. Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. în caz de război. La început chintalul de piper. noi şantiere de construcţii navale. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. cu o populaţia redusă. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. apoi ghimbie. un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. parfumuri. în afară de Havana. în Indii. dura aproape 18 luni. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. o parte din Moluce şi Macao în China. lent. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. Organul central era Consiliul Indiilor. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. Portughezii. în afară de rege. Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. Insulele Sonde. Diu. mai degrabă maritim decât colonial. să trateze bine pe indieni. dar şi pe forturi. controla factoriile şi staţiile navale. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. fără a socoti celelalte mărfuri. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. regele era reprezentat de un guvernator. după modelul Casei da India din Lisabona. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. În coloniile cu însemnătate mai mică. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. deci prin forţă. cetăţi şi garnizoane. Casa de Contratacion. Pentru înlesnirea comerţului. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. Dar. vânzând piperul la Lisabona cu 40. A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. numea pe funcţionari şi pe navigatori. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. Trei flote. nu putea interveni în deliberările membrilor lui. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru. una pe drum. traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla.

silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. mai ales argintul. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al Vlea!). răspândindu-se de aici în întreaga Europă. Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. metale (aramă şi mercur). Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. Almagro ş. în care monarhul constată că în urma împilărilor. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. John Quevado. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). Vladislav al II-lea (1490-1516). articole de lux şi sclavi negri. ci se limita în principal la capturarea de sclavi. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. trişti.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. Comerţul cu coloniile era extrem de variat. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. Ludovic al II-lea (15161526) şi. a catolicismului în Lumea Nouă. mobile. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război.porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. portughezii incendiau colibele. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. Violenţa conchistadorilor. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. pentru talentul său poetic”. Amsterdam. de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american. din 25 de milioane de locuitori. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. slabi la muncă. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. O confirmă documentele vremii. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). De altfel. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. Dar inchiziţia spaniolă din America nu se prea ocupa cu problema ereziei. arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. aduşi special din insulele Canare. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. au favorizat abuzurile şi arbitrariul. aduşi din Africa. socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . în mine. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. Înapoiat din Ţările de Jos. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. agravând situaţia populaţiei indigene. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. Îmbrăţişând cariera preoţească. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. UMANISMUL (Sec. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%. din această cauză 2 . Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr. 1532 – 16 800 000. În 1548. instrumente şi arme de fier. Inchizitorii din America. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. bumbac. XVI-XVII) IX. numărul indienilor din Espanola. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. când a atins cifra de 100 – 120. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie. în special în Mexic şi Peru. dar nici un alb. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. IX. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. În Mexic. Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. precolumbiene. materii colorate. Teribila epidemie de gripă. munca istovitoare pe domenii. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI – lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. mexicani şi peruani. fricoşi. lemn de preţ. pentru priceperea în limba greacă şi latină. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. la eforturi fizice deosebite. cum ar fi de pildă sifilisul. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea. actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. care tolerau poligamia. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. tutun. În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. Londra. a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. supusă unui regim de muncă forţată. pentru talentul la scris.1. în spălătorii de aur. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. la vorbire. ca locţiitor al împăratului Ferdinand. populaţia indigenă. cât şi cu sclavii negri. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. 1568. În procesul de osmoză. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. În cele două Americi. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. unde a rămas până în 1538. văduva regelui Ungariei. stofe. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia. 1548 – 6 300 000. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. cacao. a. dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. munca istovitoare în mine. stabilindu-se la Bruxelles. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea.) au avut cu ele copii naturali. După 90 de ani. Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. a convieţuit atât cu europenii albi. Pizzaro. ajungând în 1553. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii. Mexic şi Cartagena. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. Alvarado. ucideau copiii şi bătrânii. în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie.

divisione.fiind revendicat şi de cultura slovacă. noster și alte multe din limba lătinească. Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. Sallustius). Principiile religiei creştine catolice(Viena. IX. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. vorbeşte şi polona. Cronica Poloniei. fapt rarisim în epocă. toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două 2 . fie că erau scrise în limba greacă. Cracovia. geografice. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. muiarea. magistratibus et republica regni polonici (1576). un umanist strălucit. care încorporează analistica secolului al XV-lea. ei zic galina. părinte. danezi şi italieni. În Slovacia.. În opera sa istorică. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. Xenofon. Basel. redactat probabil între anii 1642-1647. habitu. 1536). Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). de către Mihail Kogălniceanu. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). Alți copiști. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. Catehism (Trnava. A dovedit talent în poeziile sale. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. socială. germani. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. Moldova şi Ţara Românească. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română. maghiară. regionis. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. opuse misticii iezuite. pater. care a fost publicată în Cracovia. Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. Cronicar umanist. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. în 1597. etnografice despre Ungaria. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. Cunoscător al limbilor de cultură slavona. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I. În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. redactată de Ioachim Bielski. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. spanioli. care accentua privilegiul. într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles.. în contrast cu viziunea medievală. Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii. fie în latină. A corespondat cu umanişti belgieni. conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. istorice sau geografice. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. moribus.2. Format în ambianţa Umanismului târziu. franceză. în timpul domniei lui Vasile Lupu. Olahus a redactat şi un Chronicon. anterioară. Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. sub numele lui Martin Bielski. mulier. în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. fămeia. al Antichităţii clasice. Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. între care se remarcă Elegia cea mare. latina. Hungaria sive de originibus gentis. Transilvania şi Banat. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume. A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. 1560). al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. Polonia sive de situ. tatăl său. unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. Dintre poeţii latini. Cracovia. Pe lângă limbile clasice. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. În politica externă. GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean. făcând puţine referiri la viaţa economică. ei zic panis. latinitatea limbii române. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. Şi-a scris operele doar în limba latină. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. 1560). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. ameninţate de dominaţia otomană. că de ne-am socoti pre amănuntu. femina. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. germană şi turcă. fiind mare vornic. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. Ureche a cunoscut şi cosmografii. unele chiar de Miron Costin. cât mai ales un gen de descriere geograficoetnografică. un savant al Renaşterii europene. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. ei zic caro. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. În veacul al XVII-lea. 1555). Majoritatea interpolărilor au fost identificate. precum şi alte opere de valoare. Olahus însă a fost în primul rând un european. 1519). Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. populis. ce le zicem latini: pîne. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii. al nostru. 1578. Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului. atribuit lui Eustratie logofătul. în 1611). situ. Nicolae din acelaşi oraş. carne. găina. religioasă şi culturală. în limbile latină şi greacă. ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice.

Miron Costin a fost un distins cărturar. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. al limbilor moderne (italiana în primul rând). în 1674. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. mare postelnic şi mare hatman al Moldovei. Culegeri greceşti de 4 monarhii. gramatica şi retorica. împreună cu fratele său Velicico.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune. 1611). în 1671-1675. un instrument de cercetare. terminat în 1675. Viaţa lumii. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. IX. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. mare vornic de Ţara de Jos. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. în care se găseau multe rarităţi bibliofile. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. mare vornic de Ţara de Sus. Ovidiu. pe istoricii bizantini Procopius. Philip Cluverius etc. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. un poem filozofic pe tema Prin De neamul moldovenilor. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. Prin 16521653. cea a Cantacuzinilor. îndeosebi. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești. fiind o bibliotecă vie. chiar pe lângă hatmanul Sobieski. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români.1684). Cronica lui Aleksander Gwagnin. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. Face parte din influenta familie Cantacauzino. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. Quintus Curtius. opera lui Ioan Sambucus. Nobil polon de la 5 ani. amintirea. utilizând mai târziu. Aeneas Sylvius Piccolomini. Parcurge o carieră politică însemnată. „toate alte țări știindu începuturile sale”. De rebus Alexandri regi Macedonum. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. viața ca vis. care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. scrisoarea…”. studiind la şcoala umanistă de aici. A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. începând cu originile. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume. geografia.3. 1667). Matei Cromer etc. se întoarce în Ţara Românească. la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare. greaca). muntenilor și ardelenilor. la nivelul priceperii lui istorice. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633. mare dregător şi al domniţei Elina. Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo. unde învaţă latina. întemeiat în 1636. soarta nedreaptă. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. bîrfele și stratagemele diplomatice.4. fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani. mare logofăt. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche. Paszkowski. Cronica Polonă. Vieţile paralele ale lui Plutarh. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului. o lume-nșelătoare. Din 1655 se află cu familia la Braşov. apoi în Italia. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. Moare în 1691. anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise.Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. apariţia istoriei. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. anul uciderii tatălui său.1684. inclusiv cronica lui Grigore Ureche. Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. Biblia. IX. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti. prima în istoriografia românească. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. Datorită cunoştinţelor sale. apărută în 1651-1657. lui 2 . La Padova a învăţat logica. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor. Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. atunci cînd știe. Cu Istoria Ţării Româneşti. fiind fiul lui Iancu Costin. fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. Ca om de cultură. prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian. A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice. discutând problema cunoaşterii istorice. istoria antică. apreciat ca „dascăl”. credulitatea Ștefan Tomșa Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. începând cu anul 1667. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. În 1658 se află la Iaşi. Ştefan Cantacuzino(1716). A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. Miron Costin se întoarce în ţară. Viața Lumii este prima sa operă originală. părinte – parentem). A cunoscut literatura istorică românească anterioară. opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660). istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său.cuvinte: femeie – familia. Nicolaus Olahus. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. spre exemplu. care s-a distins prin destoinicie. Zonaras şi Ioan Tzetzes. pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius. conștientizarea valorii documentului scris. hărnicie şi învăţătură. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). în metodele pe care le foloseşte. prin intermediul lui M. Opiniile lui fortuna labilis. Datorită studiilor sale umaniste. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino.). După un popas la Viena în 1669. a genealogiei. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. istoricului italian Filippo Buonacorsi. el face elogiul Italiei umanismului. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. în modelul pe care îl cultivă. care toți un neam și odată descălecați sîntu”. De neamul moldovenilor. în spiritul istoriografiei umaniste. rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. Ca umanist şi istoric. Românii trebuie să-și cunoască istoria. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. unde îl găsim din nou după 1663. în Podolia.

o apreciază critic. Socrate. se apropie de lumea musulmană. de vechea înţelepciune arabă. ci și grupurile. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. uscat. El nu povesteşte istoria. Dumbrava roșie de Alecsandri. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. Studiul lumii clasice. care a văzut naşterea istoriografiei savante. iar concepţia lui politică este evident boierească. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. Ion Neculce. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. timp de 4 ani în Ţara Românească. Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. Tatăl său era Neculce vistierul. sau nevicleșug. în special după 1693. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. care a suscitat comparaţia cu SaintSimon. cu studii în Germania. A fost un deschizător de drumuri. amintind acel secol al XVII-lea european. Ion Neculce trăieşte. fac din el un istoric modern. dar apoi curând se întorcea". "carte nu știa. Cronicii îi asociază cele 42 de legende. prin 1672. dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. era și credincios la jurământ. nici unele de acestea nu sunt. ci o argumentează (Virgil Cândea). DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . buzat. Constantin Cantemir (1685-1693). națiunile (psihologia socială nu-i era străină). de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. spiritul critic care îl animă. burduhos. Mânie avea strașnică. Critică vehement domnii fanariaţi. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. De neamul moldovenilor. numai era cu toane. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). ajunge din nou într-o mare dregătorie. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. Seneca şi Cicero). câte un scurt portret sau câte o caracteristică. La stat nu era mare. Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om. Dimitrie Cantemir. În 1719. în casa bunicei sale. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. care au la bază întâmplări istorice reale. polonă. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. Palton. Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. asimilat de Cantemir. geograf). lângă Paşcani. fiind un excelent memorialist. de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise. era "om nestătător la voroavă (vorbă). Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. a parcurs treptele dregătoriilor. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. judecător drept. barba îi era albă ca zăpada". E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. cam cu grabă". aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. la avere nu era lacom. din ramura Cantacuzinilor. în problemele politice şi diplomatice. au 2 . pregătirea ştiinţifică. IX. Minciunile nu le iubea. Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont. pe care o deţine. 5. în evoluţia spre lumea modernă. filosofiei neoaristotelice.a. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. exercitată prin mijlocirea istoriei. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino. se întoarce din nou la Istanbul. ca fiu la viitorului domn al Moldovei. în cursul anului 1745. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate». ci numai iscălitura învățase de o făcea. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. era gros. După mamă. aşezată sub autoritatea Patriarhiei.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. ataşat umanismului padovan. lângă Târgul Frumos. transcris parţial de el. din marea boierime moldoveană. IX. ajungând mare spătar şi mare hatman. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. precum: Daniil Sihastru de Negruzzi. făcea parte. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă. Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. Când ajunge la domnia acestuia. Cronica lui Ion Neculce. dar era și cam grabnic la mânie. Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. probabil. în care preda Teofil Corydaleu. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. Moare. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor).. Fiul acestuia. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. bun și vrednic. Ion Neculce susţine că până la DucaVodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. literat. milostiv și răbdător. Istoriografia anterioară. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. Ion Neculce nu a fost un erudit. vornic al Ţării de Sus. în general orientale. învaţă limbile Bolintineanu. la minte așezat. pe care o cunoaşte. iar despre greci are un faimos pasaj. precizie terminologică modernă. Alexandra Cantacuzino. Epictet. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. de multe ori răcnea tare. o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. întemeiată în mare parte pe descrierea. rumăn la față. numai nici era prost. impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. 6. planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. un mare savant (istoric. o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. În prefață. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. ce se făcea aici cu iluştri profesori. sau frica lui Dumnezeu. În vremea exilului. Aprodul Purice de Alecsandri. dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. sau omenie. la rudele sale cantacuzine. Altarul mănăstirii Putna de Aproape toți domnii. despre care vorbește în cursul cronicii sale. nici de pre un izvor a nimănui. reîntors în Moldova.". tradiţiile locale. Pitagora. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat. ce am scris singur dintru a mea știință. la unele se arăta prea harnic. creştină a istoriei. o istorie erudită. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). sau dreptate. anticipând apariția lui Ion Creangă. cenzurând-o uneori. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. desigur sub influenţa cantemiriană.Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. grupate sub titlul O samă de cuvinte. cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. în multiple domenii de creaţie. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. nu prea era cărturar. prezentarea evenimentelor trăite de autor. în timpul domniei lui Grigore al IIIlea Ghica. A copilărit la Blăgeşti. Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. practică bună avea: mânca bine și bea bine. Constantin Cantemir (1685-1693). care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". chipeș. probabil şi rusă. amăgitor..

Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. în 1635. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. aşa cum se considera până nu demult. Tot în Rusia. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. persană. Ca metodă. La iniţiativa iezuitului de origine română. odată cu răspândirea Reformei. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. Orăştie. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (17171718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (17161717). provocate de calvini. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. X. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. Astfel că timp de mai multe decenii. modernizare a societăţii ruseşti. funcţionând până la finele veacului. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. Este o lucrare critică. Desigur nu al tuturora. explicare. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. tradusă în mai multe limbi. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. în mod inevitabil. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. Gheorghe Buitul. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. Membru al Academiei din Berlin. fost iezuit. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. ca de pildă cea din Făgăraş. În 1643. Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). în franceză (1743). învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. notar al Caransebeşului. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. arabă. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. XV dar ea se închide la mijlocul sec. stăruie ideea unităţii poporului român. În operă. cu precădere în limba română. elaborate în exil. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. Fără a avea importanţa colegiilor reformate din AlbaIulia. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. numit de sultan. Predarea se făcea în limba română. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. neamului său. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. domnia autoritară. în mediul ortodox. într-o direcţie determinată. 1735). comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. este urmată de declin şi cădere. predilecţia pentru istoria culturii. imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. fiind conducătorul spiritual al unei şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi 2 . fiind autorul a numeroase lucrări. Ca filosof al istoriei. în 1711. Aidu. ia parte la lupta de la Zenta. prin problematică şi concepţie. o lucrare de filozofie a istoriei. Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. istorică. Descrierea Moldovei (1716). La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi. normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte. prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană.. înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. XVI. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. Dincolo de prozelitismul calvin. turceşti în mod special. înlăturarea facţiunilor boiereşti. iar ca interpretare. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. promotor al ideilor Contrareformei. Gregorius Lonczai. fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”. Ştefan Lelesz. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută. fiind o descriere geografică. La doar 33 de ani. într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate. majoritatea fiind nobili. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). În 1710. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. ajunge domn al Moldovei. se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. un testament pe care îl transmite posterităţii. Prin Cantemir. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. Hronicul româno-moldovlahilor (1719-1722). negând acţiunea factorilor interni.turcă. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă. numărul elevilor a crescut la 42. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. care se înscrie în şcoala savantă europeană. obligat să se refugieze în Rusia. în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică. datorită traducerilor în limba engleză (1734. Un document din 1566 atestă această situaţie. datorită concurenţei în plan şcolar. mai ales teoria originii latine. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. în grafie latină. anul păcii de la Karlowitz. o concepţie avansată despre cultură. deoarece puţini cunoşteau maghiara. În 1638. în 1626. Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVIXVII. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. stăruie în lumea ambasadelor. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). A fost opera lui capitală. Versiunea latină a fost finalizată în 1717.. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVIXVII După cele mai noi cercetări. care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. etc. fostul domn al Ţării Româneşti. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. prin normele scrisului istoric pe care le fixează. dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. Istoria Imperiului Otoman. Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. în germană (1745). În 1699. pentru cultura noastră medievală. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. se deschide la Caransebeş. folclorică etc. La sfârşitul anului 1627. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. Astfel. a unei ordini raţionale. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. în spiritul programului Contrareformei. fiind însă organizat pe baze confesionale. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. În 1582. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. Pe baza legii evoluţiei ciclice.

Moare la 18 aprilie 1678. a ţinut să-şi 2 . drept şi miscellance. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor. ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. acristihuri). în 1637. În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae. În mediul catolic. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. botanică. administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. poezie. în diverse variante ale genului liric (poezii. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena. care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. după Pentateucul în limba maghiară. este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. 1661). Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie. După unele informaţii. S-a remarcat prin încercări literare semnificative. traduse în grai bănăţean-hunedorean. Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş.învăţători. care-şi luase doctoratul (Papai). după care a ajuns la Ocna Sibiului. fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. imnuri. menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). Lapis Lydius (f. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 16191623). Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. pe domenii: enciclopedii. unde a putut să se distingă ca elev. Viena şi Caşovia (Kosice). Mihail Halici fiul se considera român. Nob [ilius] Romanus Civis. după o versiune calvină maghiară. Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior. de Caransebeş”. teologie. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. devenind şi membru al ordinului iezuit. filosofie.. redactând în latină. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. chiar de proprietar. 1667). loc.l. o antologie de 27 de poezii. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-1669). fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. Reforma a stimulat. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. depăşind cifra de 400.a. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). neverificate însă. Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. Efrem Zăcan. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachicolatinum. vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. publicat de Gaşpar Heltai în 1551. protopopul comitatului Hunedoara. Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. ode. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). la Cluj. cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. pe un document în limba latină. f. În anul 1650. pastor în Caransebeş. fiind retipărită la Cluj în 1703. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. care apare la Alba-Iulia. XIX. dicţionare. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius. ea respectă dogma ortodoxă. 1663). fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. istorii. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. la Aiud. În anii 1672-1674. cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. Catehismul. timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte. publicată în 1674. Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. murind în jurul anului 1712. Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae. 1666). la Caşovia. El este exponentul unui model cultural şi confesional. Moise Peştişel. În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. Oda închinată prietenului său din Basel. fiind fiul lui Nicolae Ivul. Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. unul dintre nobilii români beneficiari. sunt datorate unui impuls intern. având o iscălitură interesantă. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni. medicină. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament. destinată românilor convertiţi. Francisc Fogaraşi.). Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. fiind primul român primit în acest ordin. 1663). A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. retorică. Philosophia novella (Zagreb. conform deciziilor luate de superintendentul calvin. După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. de către un grup calvin: Ştefan Herce. ci şi catolici şi protestanţi”. Philosophia (Viena. Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. Poematum. Silit să părăsească Transilvania. Deşi lucrare de comandă calvină. dascăl în acelaşi oraş. este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. Între 1669-1672. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. până la 14 iulie 1582. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi. în 1648. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. Volumele au fost clasificate. necesare elevilor români. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. cu caractere latine şi ortografie ungurească. pastor din Lugoj şi Achirie.

a bătrânilor. cu substanţiale implicaţii. inutilă este întreaga sa ierarhie. intriganţi şi impostori. XVI) XI. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei.în detrimentul echilibrului interior al creştinului. alături de motivele religioase. precum şi a unor transformări sociale profunde. iar osemintele să-I fie împrăştiate. a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. conexiuni. negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. episcopii. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. XI.2.care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci.1. Ordinul l-a influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen. precum şi adeziunea umaniştilor. Sentimentul apăsător al păcatului originar. Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală. Hus nu era un gânditor cu totul original. pelerinajele. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. Reforma se va repercuta şi în plan filosofic. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios. în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan). Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme. rugăciunea. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. favorabil schimbării. atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. a lollarzilor. meditaţia în singurătate. a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa. Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. când se referă la revolta husită. a făcut să fie deshumat. este interpretarea literală a textului Bibliei. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. caritatea. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415). în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. John Wicliff (1330-1384). cardinalii. a devenit în curând periculoasă pentru stat. Predicator de mare succes. în coloniile olandeze din sudul Africii). Hus admitea valabilitatea indulgenţelor. neînţeleasă de credincioşi. Pentru aceasta. contemplarea durerii lui. Printr-o activitate misionară. indulgenţele. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând. în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. Hus a fost întemniţat. atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. Biserica cealată. pornind de la o critică raţională a dogmelor. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”. din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec. a vieţii religioase. conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. După moartea lui Wicliff. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. mort în 1471). pe religiozitatea interioară. Doctrina sa. Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. personală. insistente tendinţe de autoculpabilizare. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff. gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. cât şi în rândurile maselor. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară. din evul mediu clasic până în contemporaneitate. condamnat ca eretic şi ars pe rug. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea. precum şi a limbii latine. ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă. alimentate şi de predicile eruditului reformator. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”.Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică. Unica normă a credinţei. simplă. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău. XI. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor.papa. În tulburările grave care au urmat. în 1409. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). intrau şi motive de ordin social şi naţional. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. se propunea doar o experienţă creştină directă.scrie numele pe verso. cu divinitatea. este cu totul de prisos. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor 2 . nemijlocită de formalismul unor practici cultice. instituţia “vizibilă”. deşi au eşuat. nici chiar taina împărtăşaniei. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că sar fi putut ajunga la adevărul religiei. Când Hus a devenit. Istoricii europeni. Pentru devotio moderna. John Wicliff. Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. Nici aceştia. Deşi excomunicat. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia).este aceea de a predica. Vizând o regenerare a vieţii religioase. autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). Esenţială este nu dogma. rugăciunea individuală ( sau în grup). consecinţe. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea. rectorul Universităţii din Praga. în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. înnoirii doctrinare şi spirituale. Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”. Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. care.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. de rugăciune şi meditaţie personală. la capela “Betleem” din Praga. artistic sau literar. Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian. orfanilor etc). Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. În schimb. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului. în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. prin Hristos. Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. nici preoţii nu pot dezlega de păcate. asigurată de umilinţă şi caritate. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. Ritualurile bisericeşti. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică. În schimb. Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. decan al Facultăţii de Arte. ci şi de devotio moderna. acum la sfârşitul evului mediu. Hus şi-a continuat violente-i predici. profesor de teologie. nici cultul.

A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. nepotismul şi simonia. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. În 1506. suplinitori veniţi din altă parte. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. extinderii şi consolidării statului papal. lunga serie de sacrilegii. Preocupat mai mult de politică. fastul. Bologna. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. ci şi la curţile episcopale. Iuliu al II-lea. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti. era episcop vicar de Metz. Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi. de funcţii episcopale. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. îndeosebi nobila familie Colonna. 2 . Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. în 1501. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492). Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Inteligent. Tată a doi fii nelegitimi. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. a cucerit Parma. absenţa simţului datoriei. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. tolerând la curtea sa imoralitatea. Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. îl admira pe Ariosto. asasinate. decăderea generală. prieten al erudiţilor şi artiştilor. declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. Îi plăcea mult pescuitul. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). Următorul mare papă al Renaşterii. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. Inteligent. “Totul era anapoda. Astfel.creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei. Petru. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. cardinalul Jean de Lorraine. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. dar iubea cu pasiune şi muzica. Decăderea morală era generală în mănăstiri. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. simonia. căsătoriile. ajutând-o. prestigiu şi venit. talent şi vivacitate. cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. cult. manierat. sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an. în schimb. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale. Rodrigo de Borja. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. Spaniol de origine. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii. care priveau posturile lor ca surse de putere. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. Perugia. mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). Foarte cultivat. 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Leon X ( Giovanni dei Medici. incitând republica la război. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. Mondenitatea. cultura teologică a călugărilor era deficitară. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. în 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sf. Perugia şi Reggio. de numiri de cardinali etc. în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. studiul teologic era neglijat. chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. înmormântările etc. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. fireşte remunerate. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. Regula claustrării nu era respectată. ambiţios. provenind nu numai din rândul umaniştilor. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). chiar până la vârsta de 70 de ani.de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. de atâtea sărbători mondene. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. ignoranţi . Sub pontificatul său. mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. lipsiţi adesea de pregătire teologică. Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. botezurile. totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. improvizate. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. Cu Sixt al IV-lea. aviditatea nestăpânită. genovez înrudit cu familia Doria. chiar prin trădări şi crime oribile. rămase legendare în istoria papalităţii. care autoriza. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. Maniac sexual. litigiile dintre ei le scădeau considerabil autoritatea morală. aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. la vârsta de 3 ani. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIII-lea. de asistenţă socială cărora le erau destinate. structurii şi organizării Bisericii. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. vânzarea de indulgenţe. Complet indiferent în problemele credinţei. simonia. la curtea papală domneau corupţia. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. La Roma. după desenele lui Bramante. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. cu ajutorul sadicului său fiu Cesare. era un caracter slab. mort în 1513). energic. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii.

carnea şi oasele oilor Domnului”( 50). o proclamare a iertării divine” ( 38). mai degrabă decât să fie construită din pielea. când acestea mai sunt încă valabile?” (89). “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. după cum am spus. “De ce papa. căci ele reprezintă . a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. vina ar rămâne. pentru acest lucru. arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. dar nu nesemnificative. “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. Leon al X-lea trimite un 3 . “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. Luther formulează 95 de teze. “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). ci mânia lui Dumnezeu”. negustorii – 3. Petru cu banii lui. de îndată ce banii cad în cutie. preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. “Papa nu poate ierta nici o vină. “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). sau. pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. Principele elector Frederic. erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. XI. îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). pentru a le transmite direct papei. spunând. preotului”(7). în 1516.Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi. dar când Biserica mediază .3. că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). nobilii şi clerul mijlociu – 20. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. mai sigur. lăcomia şi avariţia pot spori. “Totuşi. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. Ieronim. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. ci <este>doar eliberat de pedepse. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. spun laicii. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62). marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. protectorul său. pentru a avea o audienţă cât mai largă. Satira sa “Elogiul nebuniei”. mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. instituite de către om”(34). când a realizat Vulgata. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. dar dă <banii>pentru indulgenţe. îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. nu construieşte el bazilica Sf. prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur. “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. nu o instituţie divină. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară). “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. chiar dacă el. omul simplu – 1 florin. ci doar pe cele impuse de el”(20). nu o poruncă”( 47). criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. nu cumpără indulgenţele papei. “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire. publicând în limba germană. iar cealaltă jumătate rămânând episcopului. adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. aşa cum este administrată de preoţi” ( 2). iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. în acelaşi timp. Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă! > a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). care trebuia să fie bunul păstor. Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei. atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. clerul inferior – 6. ar prefera ca bazilica Sf. “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. Astfel. prin scrierile lor. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. mai bun. “Dimpotrivă. “A socoti că iertările papale sunt atât de mari .”( 44). Dar Luther insistă. cu siguranţă. “ Prin urmare. “Orice creştin adevărat. Petru să se prefacă în cenuşă. de aceea. ( 45). decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. prin absurd. Papa. o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. dacă ar fi fost acum papă. prin care omul se împacă cu El” ( 33). “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. încât să poată mântui un om. este o nebunie”( 75). Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. fie viu sau decedat. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). pocăinţa nu este necesară” ( 35). REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. neiertată” ( 6). până la intrarea în împărăţia cerului” (4). nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el. iar nu să adune bani. “A spune că Sfântul Petru însuşi. în schimbul unei sume de bani. intervine în favoarea sa. în măsura în care acestea implică o vină”( 76). anume.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. Una din marile sale contribuţii a fost publicarea. Sume mai mici. care erau în greceşte.El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). papa. împreună cu învăţătorii lor”( 32). omul devine. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii.

Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. Hirotonia întru preoţie nu este o taină. recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. a judeca. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează. între raţiune şi revelaţie. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. în fortăreaţa din Wartburg. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult. În mai 1520. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. Mântuirea este acordată de graţia divină. de educaţie. al graţiei divine. o pură superstiţie. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. marii săi adepţi şi prieteni. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. erau citite şi comentate în toată Germania. la Roma. oricât ar dori să se îndrepte. Luther nu retractează nimic. Corpus juris canonici. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii.cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. altele tergiversează. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise extrem de puternică. cunoşteau un succes extraordinar. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. Luther se prezintă. care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. spre a i se asigura protecţia. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. mirul şi spovedania). pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. Noul împărat. Între timp. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. În formaţia sa teologică. ascetismul. decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. practicile penitenţiale. Augustin. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. în Franţa şi Anglia. În scrierile sale. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516- 3 . pe cel ce nu I se supune voinţei sale. Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. în Elveţia şi chiar în Italia. Omul nu poate evita păcatul. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. cele 7 taine. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. pe drum spre Wittenberg. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere. În prezenţa arbitrilor. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. declarând categoric că nici papii. Zilele de post erau transformate. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. Totul are nevoie de iertarea divină. de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. Luther a scris un număr enorm de tratate. interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. educative. sunt consecinţa păcatului originar. a interpreta Scriptura. după textul original grecesc şi ebraic. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). din punct de vedere moral. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. practicat şi de necreştini. ele sunt inerente naturii umane. papalitatea. între sfera lumii şi cea a credinţei. după 13 ani de muncă. caută pretexte diferite să o eludeze. politice. de cultură etc. soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. Maslul. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. adamic. dar şi cu vinul din potir. Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. ierarhia ecleziastică. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. hirotonisirea. care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. scrierile sale publicate la scurte intervale. în caz de refuz. Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru. altele o resping. Între 1517-1520 fuseseră tipărite aproximativ 300. cu adevărat pură. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. interpreta şi predica – permitea realizarea. ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. pentru că n-a fost instituită de Hristos. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. care se putea dispensa de interpretările date de cler. fără a se ajunge la nici un rezultat. Carol Quintul. Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. ostentativ. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). de a scoate în afara legii. Ideile teologice. intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. în ocazii de petrecere şi ospeţe. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. Convocat la Worms. că ar fi eretice. Scrierile lui erau citite de toată lumea. în mod practic. dezbaterile au durat 3 săptămâni. Mulţi preoţi. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. La reîntoarcerea de la Worms. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. sacerdoţiul. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . după care. făcând fapte bune. mai curând decât emanate din Scriptură. În concepţia sa. printr-o argumentaţie în public. recunoscând doar botezul şi împărtăşania. Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. maslul. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. în Spania. Aici. Luther şi doctrina protestantă Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. Bordelurile au fost închise.

În contact strâns cu cercurile umaniste europene. la fel şi casele de toleranţă. Serviciul religios a fost simplificat. Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. la actul confesiunii. trece la Reforma protestantă. Cât priveşte păcatul. Zwingli a fost rănit. la penitenţe. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic. cultul sfinţilor. Calvin respinge toate ceremoniile. oraşul Zurich a ieşit victorios. religiozitatea personală. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. singurul mijloc de mântuire este graţia divină. A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. care sunt simple invenţii umane. Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. libertatea omului este o himeră. La această ispită. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia. Cancelarul regatului. rămânănd fidele catolicismului. Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. celibatul preoţilor). neatestate de Scriptură. repudierea autorităţii papei. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice. suficient în sine. Acesta trebuie să arate că ascultând cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante. Luther . Credincioşii din Zurich. rezervată doar “celor aleşi”. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. a fost învins de armata cantoanelor catolice. Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. apoi ucis. între care pe primele locuri stau concupiscenţa. ai municipalităţii. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. iar în 1534 prin Actul de supremaţie. Teama omului de Infern. omul nu poate găsi mântuirea. XI. XI. fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului.1518. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. când această ţară. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor. catolicii au fost discriminaţi. independentă de biserica catolică. ea este compusă numai din predestinaţi. ci doar prin adunarea credincioşilor. Calvin formulează principiul predestinării absolute. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). aviditatea. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. de Purgatoriu.6. postul. adepţii reformatorului .5. Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel. celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. cuvântul Scripturii. lăcomia. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă. este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă. În materie de cult. icoanele au fost scoase din biserici. ideile autorului. Cantonul Zurich. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. prezintă într-un mod clar. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. considerându-le simple superstiţii. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor. 3 . la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. nu lega păcatul de plăcere. conturându-se biserica anglicană. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. îl împing la disperare. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor. în Anglia. A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. de Judecata de Apoi. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. fiind privaţi de anumite drepturi. Misa tradiţională a fost abolită. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. intimă. În biserica catolică. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. XI. numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale. în speţă oraşul Zurich. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. În bătălia de la Kappel ( 1531). A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. Din acest moment. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. în care totul este corupt. înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin). omul nu poate rezista. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos.4. Omul este predispus spre virtute. Prin credinţa omului. împrumutul cu dobândă să fie abolit.

au fost. nu numai că nu va păcătui. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. în Cartea martirilor. dar. în afară de câţiva ecleziastici. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. care avea să se găsească. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. trebui s-o trimită în Germania. tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. ca să le scurteze chinurile. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. În 1559. La începutul domniei Elisabetei I. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. dacă era necesar. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. Cranmer. pentru a doua oară. Pe când unele comitate regretau catolicismul. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. În numeroase domenii. criptocatolicii nu au fost deloc tulburaţi. Totuşi. a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. Mai protestant decât arhiepiscopul. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. în toate casele englezilor. Actul de supremaţie. ca şi în politică. vitraliile erau sparte. dar va dobândi şi merite”. Începând din 1570. mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. validitatea legământului de castitate. mai intoleranţi decât regina. pe care le atârnau de gâtul victimelor. regina Elisabeta (1558-1603). alături de Biblie. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. preoţii continuau să poarte stihar alb. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. Arhiepiscopul de Canterbury. căuta calea de mijloc. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. Dar regina Maria Tudor. La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. Un act de uniformizare religioasă. a 47 de nobili englezi catolici. dar nu pentru erezie. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. La tron a urmat sora sa. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. goliţi de maţe. obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. act care afirma transubstanţierea. continua să ezite între luteranism şi catolicism. ca Latimer. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. regina Maria s-a stins din viaţă. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Victimele reginei Maria. William Tyndale. devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. Îngenuncherea. nobililor protestanţi. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. părăsită de toţi. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. În religie. în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. încă tânără. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. votat de Parlament. să cânte la orgă. nici slăvirea vinerei mari. căci noi. s-a produs o reacţie catolică vehementă. pentru a se evita cheltuielile. timid şi indecis. au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. primul preot căsătorit. susţinută de papalitate. trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. în Belgia. Bătrânul episcop Latimer. când începu discuţia cu doctorii. în zelul său catolic intransigent. ca cel de la Douai. puţin numeroase. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism. voia să impună. 3 . A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. În acelaşi timp. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. 7000 au acceptat schimbarea. Scoţia sau Flandra. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). a fost ars pe rug la Oxford. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. o protestantă convinsă. de catolici fervenţi. care preceda întotdeauna supliciul. arşi pe rug. Episcopii veritabili protestanţi. au renunţat la demnităţile ecleziastice. Amândoi au fost decapitaţi. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări. iar alţii o pensie de 4 şilingi. cu forţa. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. Dar miniştri Elisabetei I. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. un act de „capacitate”. bărbaţi şi femei din popor. Astfel. Cranmer. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. La 17 noiembrie 1558. În unele biserici. din 8000 de preoţi. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane. cu voia Domnului. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. Dar prigoana împotriva catolicismului continua. nici agheasmă. precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. În virtutea acestor documente oficiale. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. să celebreze căsătorii cu verighete. Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. încât nu se va stinge niciodată”. el răspunse că citise Evangheliile. cardinalul Pole. Impuneau un protestantism moderat. conflictele religioase s-au acutizat. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. Filip al II-lea. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. care înainte de Reformă. Într-un discurs de câteva ore. dorea o reformă mai completă. Elisabeta I tergiversa. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. precum şi laici. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. N-a reuşit. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. care fusese un mare predicator protestant.sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. regina Elisabeta. la Smithfield. nu a existat nici o condamnare la moarte. crucifixele înlocuite cu stema regală. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. Foxe. În decembrie 1580. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. vecină cu nebunia. În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. Londra. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. aprindem o asemenea torţă în Anglia. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. Parlamentul englez a votat. Fostul arhiepiscop Cranmer. în defavoarea latinei. ci pentru înaltă trădare. În momentul urcării pe tron. Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. pentru prima dată în Anglia. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. aduceau săculeţe cu praf de puşcă.

inclusiv legea talionului. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. Prin acest act. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. un calvinist convins (16031625). care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului.pe episcopi şi pe unii credincioşi. în parlamentul din 1593. iar supuşii să asculte de ei. Dintre aceste comploturi. nonconformistă. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. care rămâne în sânul bisericii anglicane. Ei doreau să reorganizeze statul înspirându-se numai din Biblie. li se acordau drepturi civile complete. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. Complotul a fost descoperit. În zadar episcopii anglicani au propus. mai radicali. alcătuită din catolici şi protestanţi. Alţi puritani. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. care acorda libertate religioasă protestanţilor. În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I.7. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. în lumea modernă în general. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. în limba greacă) şi True Law of FreeMonarchies. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. pentru a examina petiţia lor. Ei condamnau teatrul. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. aveau oroare de păcat. După moartea Elisabetei I. fiind scutiţi de anumite obligaţii.Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. Dacă ar fi putut. În acest moment. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. cu unele restricţii. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. care trebuia să îi transporte în America. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. regele Scoţiei. care însă nu a avut succces atunci. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. dar doreşte s-o reformeze. La începutul domniei lui Iacob I Stuart. Edictul din Nantes. câte un capelan catolic. catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică. apare în Franţa. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. mai ales de cel trupesc. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. XI. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. stricta respectare a duminicii. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. mii de emigranţi au venit după ei în America. se mai găsea. orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. Deşi crescut în religia calvină. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor. la finele secolului XVI. fiind astfel lipsiţi de şefii lor. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. pentru o vreme îndelungată. o grupare presbiteriană. fiind instituită şi o curte de justiţie. cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. În mintea oamenilor. pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. Unii dintre puritani. orice om politic. din respect faţă de libertatea individuală. Un al treilea grup era compus din independenţi. În 1604. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. adulter şi depravare. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. În 1620. a genoflexiunii în faţa altarului. fie de tip englez. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. fie de tip scoţian. suprimarea semnului crucii la botezuri. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. adică circa 5%. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. Protestanţii. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610). Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. care acceptă ritualul impus de monarhie. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. a fost întâmpinat 3 . sub auspiciile regelui. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. prăbuşirea catolicismului în Anglia. Timp de un secol. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. pentru că legea nu a fost votată. prin poduri. de separare a bisericii de afacerile politice. sperjur. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. La începutul domniei lui Iacob I . Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. câţiva s-au întors din Olanda şi veniră la Southampton. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. a verighetei la celebrarea căsătoriei.

Dar în 1679. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. practicarea credinţei protestante a fost circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. În această privinţă. Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. Paul Pellisson. Pe fondul acestor realităţi. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. în iunie 1680. faptul nu este real. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni. Confruntările militare au durat mai mulţi ani. Mai mult. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa.cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. Mai mult. femeile violate. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. noul rege. intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă. Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. Apoi. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. la un preţ de 10 livre de persoană. veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. Suedia în primul rând. Franţa a susţinut statele protestante. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. Fără a suspenda aplicarea edictului. unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. iar din punct de vedere demografic. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. în Paris. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. Bărbaţii erau bătuţi. înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. de o mică armată engleză. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis. La sfaturile lui Richelieu. etc. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. Departe de a crea un stat în stat. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. În mai 1625. de durată şi periculoasă. spre a fi educaţi în religia catolică. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. Între 1661 şi 1679. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când sa convertit la catolicism). Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. Li se închideau şcolile şi bisericile. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. Pe câmpul de luptă. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. avocat şi editor. În acelaşi timp. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. Cât timp a trăit. hughenoţii s-au revoltat din nou. Privit retrospectiv . Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali. De fapt. autorităţile le încurajau să se poarte rău. Este greu de ajuns la statistici de încredere. exilându-i pe preoţii care refuzau să se conformeze. regele Henric al IV-lea de Bourbon. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion. hughenoţii au înfruntat armata regală. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism. ducat vecin cu Navarra. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. şeful lui. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. pe plan extern. insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. Dar protestantismul a supravieţuit. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. au comandat armate. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. sub conducerea ducelui de Rohan. care fusese educat să deteste „erezia”. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. care confirma stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. În 1621-1622. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. La Rochelle. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. care nemulţumea ambele părţi. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. Cardinalul Richelieu. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. formate din judecători hughenoţi şi catolici. Animat de curajul disperării. după 1630. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. Hughenoţii au participat la conducerea statului. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să 3 .

Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. care vor pregăti programul viitorului conciliu. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină. au trecut nouă ani. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. îndeosebi a celui superior. Au existat mai multe serii de sesiuni. care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase. 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. viitorul papă Paul al III-lea. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. la nevoie cu ajutorul forţei. Persecuţia a sporit. constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului. Conciliul a adresat celor care numeau episcopii. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. Alaturi de Biblie. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559). timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei. Participant la Conciliul de la Latran. La prima sesiune au participat 30 de preoţi. Anglia şi Lumea Nouă. iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă. La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici. a intoleranţei religioase. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen. iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Contarini. in sesiunea a XXIV-a. şi in special papei. Cu toate acestea. Pe plan politic. precum sudul Franţei. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. ducând cu ei talentele şi priceperea. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. În zonele îndepărtate. din nordul peninsulei italice. ignoranţa clerului. spre groaza rudelor lor îndoliate. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. ce începe in anul 1541. Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. În acelaşi an 1536. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. Astfel. papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. iar cea de-a doua. eforturi de reformare au existat. Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale. exigenţele morale şi disciplinare. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. Din motive de siguranţă – teama de ciumă . iar ultima la 4 decembrie 1563. Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. Însă se cerea referinţa la Vulgata. Brandenburg. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată. Sadolet şi Pole. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. până la deschiderea sa efectivă. campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento.scape. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor. Totuşi. În ceea ce priveşte episcopii. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică. Însă. În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei. de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. definind sursele credinţei. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. Pe termen îndelungat. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. specifice lumii medievale. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. De exemplu. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. o rugă dublată de o blamare a trecutului.cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. Nimeni nu 3 . Emigrarea atât de multor negustori. AL XVI-LEA Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. XII. prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa.

castităţii. Gratz. însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei. trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie. Saint Omer. iar în 1773. Francis Xavier.putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. pau (în Scoţia). Salamanca. Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”. colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. predica. eliberată de controlul străin (papal). Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura. Alfonso Salmerons. o biserică democratică şi legată de noul sistem de administraţie locală. FRANŢA Absolutismul monarhiei franceze din sec. Douai. Ei voiau pur şi simplu să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre. pictura) şi a muzicii. S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice. în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). seminarii irlandeze la Paris. la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. Polonia. iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10. benedictinii) şi înlăturate elementele corupte. seminarii engleze la Paris. având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii. În plus. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. devenind funcţionari publici. pe ordinele religioase. În Germania şi Austria. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. anglicanism (Anglia). repartizaţi în 39 de provincii. o parte din Ungaria. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă. fiindu-le restricţionat accesul la orice demnitate publică. A fost abolită în 1854. Polonia. Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. Un ordin nou era cel theatin. în special a celei spaniole. protestanţii şi evreii fiind persecutaţi crunt. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. a plecat la Paris (1529-1931). Pământurile bisericii catolice din Franţa au fost naţionalizate şi apoi vândute.500. Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase. Revoluţia franceză din 1789-1795 a încercat să creeze statul laic. Roma. unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. Fulda (1584). iezuiţii erau în numar de 23. într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia. Nu aveau câtuşi de puţin intenţia să intre în conflict cu doctrinele bisericii sau cu funcţiile ei spirituale. seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. În august 1789. a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii. urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani). simultană a mai multor funcţii bisericeşti. Olmutz. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului.000 de membri. Dillingen (1576). augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. votând o serie de măsuri împotriva intoleranţei bisericii catolice. dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. În 1585. fost ofiţer în armata spaniola. limitat la 60 de persoane. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre. între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”. În Franţa. În 1540 Paul al III-lea a acordat. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată. În februarie 1790. Eliberat. iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. aprobat de papă în 1544). Reforma bisericii catolice s-a sprijinit. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul.000. În Polonia. iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. Boemia. Renania. Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale). ce de pildă episcopiile). franciscanii. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. Munster. Adunarea a desfiinţat dijma plătită de credincioşi bisericii catolice şi pluralismul (deţinerea concomitentă. APARIŢIA TOLERANŢEI RELIGIOASE ÎN EUROPA. Ungaria. Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză. A pus capăt vechilor privilegii corporative ale bisericii. al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor. care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. un decret făcea distincţie între ordinele monastice care nu activau în 3 . cantoanele elveţiene. Diego Laynez. ascultării. intitulată „Exerciţiile spirituale”. Austria. cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei. dominicanii. Simao Rodriguez. „Index Librorum Prohibitorium”. Imperiul habsburgic. Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574). Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise. catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană). În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei. Astfel. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares. Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii. Olmutz (1578). supunerii. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556). iar in 1566. al XVIII-lea nu a permis funcţionarea libertăţii religioase. după care erau hirotonisiţi preoţi. în momentul suprimării Ordinului. numit „Compania lui Iisus”. unele deja existente. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. În Germania de sud. XIII. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei. reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. Roma. Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. ambele confesiuni erau bine reprezentate. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei. Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos. Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen. Nagyzombat. confesiunea. Adunarea Constituantă voia să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri. castităţii. al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici. dar care au fost reorganizate (augustinii. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. în 1650 la 15. în bună măsură. cum ar fi dreptul de a decide cât impozit să plătească. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564. iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. Deputaţii nu erau antireligioşi sau anticatolici. Giovanni Palestrina (cca. Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. Franţa. un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior). iar preoţii erau plătiţi de stat. printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios. Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii.

Dictatura iacobină a încetat să mai plătească salariile clerului din mai 1793 iar în noiembrie a ordonat ca toate bisericile din Paris să fie închise. fie că era vorba de catolicism. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792.comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. Decretul din decembrie 1789 al Adunării Constituante a acordat drepturi civile protestanţilor. în afară de parohi şi episcopi. potrivit cu anotimpul în care se afla: floreal. Urmau să fie nu numai mai puţini episcopi. Napoleon l-a înfuriat pe papa Pius al VII-lea. Când. În istoria Franţei şi a Europei. s-a stabilit egalitatea tuturor confesiunilor în faţa legii. în iulie 1790. Estimările numărului de preoţi care au renunţat la chemarea lor variază între 6000 (10% din totalul preoţilor constituţionali) la 20 000. care a lăsatmari părţi din Franţa fără preoţi. majoritatea bisericilor din ţară au fost închise. În sec. episcopii de către electorii departamentali iar preoţii de către cei districtuali. care nu reuşea să-i convingă pe ţărani să sprijine revoluţia. după excesele din timpul Revoluţiei. thermidor. Aceasta însemna că numărul episcopiilor scădea de la 135 la 83. Una. Acest fapt a dezbinat clerul. Aceleaşi drepturi au fost extinse şi asupra evreilor. Dar n-a existat câtuşi de puţin intenţia de apune capăt condiţiei bisericii catolice de biserică de stat în Franţa. decreştinarea. Noul calendar ignora duminicile şi sărbătorile bisericeşti. în cele din urmă. Napoleon I credea că toţi cetăţenii îi vor fi loiali. Napoleon I a restabilit religia catolică în Franţa. numai 2 din cei 44 de episcopi şi 1/3 din ceilalţi clerici au depus jurământul. Concordatul dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea din 1801 a reglementat organizarea bisericii catolice franceze. în cinstea Fiinţei supreme. Pentru prima dată în istoria Franţei. vendemiaire etc. dar până să ajungă la a fixa în Constituţia ţării principiul libertăţii de conştiinţă. întrucât nu aveau nici un fel de contribuţie directă la binele obştesc. respectând cultul împăratului. protestantism sau religia mozaică. cel care i-a afectat cel mai mult. catedrala Notre Dame din Paris a devenit Templul Raţiunii. cea care refuzase să depună jurământ. În Adunare. cu 5 zile suplimentare. a fost. Preoţii erau siliţi să renunţe la preoţie şi mulţi au fost constrânşi să se căsătorească. iar preoţii catolici au fost uneori forţaţi să se căsătorească. întrucât toate funcţiile clericale. fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. ci şi mai puţini clerici în general. În Franţa erau acum în vigoare 2 biserici catolice. au fost distruse cruci şi troiţe. un modernizator al Europei. Franţa a devenit un model de toleranţă religioasă pentru întreaga Europă şi pentru statele din alte continente. ca biserica să celebreze în tot Imperiul ziua de 16 august (ziua următoare zilei sale de naştere) drept ziua Sfântului Napoleon. care punea la intrările cimitirelor inscripţii pe care se putea citi: „Moartea este un somn veşnic”. Napoleon I este considerat astăzi. În octombrie 1793 a fost introdus un nou calendar revoluţionar. Diocezele catolice urmau să coincidă cu departamentele. biserica constituţională accepta revoluţia şi era respinsă de Roma papală. Cealaltă. În timpul lui Robespierre. Primele au fost suprimate. asigură libertatea religioasă şi de conştiinţă pentru toat e confesiunile creştine şi pentru evrei. Această mişcare s-a extins rapid pe teritoriul Franţei. Spre sfârşitul anului 1793 mai rămăseseră în Franţa puţini preoţi refractari. când fusese proclamată republica. au trecut câteva secole de tensiuni şi confruntări religioase. Pentru mulţi oameni simpli. Această încercare brutală de a extirpa secole de credinţă creştină a afectat profund populaţia de la sate. Au fost închise biserici. Clericii urmau să nu mai fie numiţi ci aleşi. a religiei în special. În timpul dictaturii iacobine (1793-1794) s-au produs atacuri vehemente împotriva bisericii catolice. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. mulţi dintre clericii care depuseseră jurământul au retractat. pentru a-l înlocui pe cel creştin. cel care a impus principiul libertăţii de conştiinţă şi religie în toate teritoriile şi statele cucerite de armata franceză. scoţându-l fără jenă din calendarul sfinţilor pe ocupantul deja existent ala celei date. În felul acesta. perioada dintre 22 septembrie 1792 şi 21 septembrie 1793 a devenit anul I. au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile a clerului. construieşte un stat laic. salariile lor fiind plătite din bugetul statului. Ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii catolice franceze. Papa şi-a pierdut dreptul de a-i confirma pe noii episcopi. limitând însă foarte mult imixtiunea papală în Franţa. împăratul Napoleon I Bonaparte (1804-1815) este cel care realizează efectiv separarea bisericii de stat. era aprobată de papă dar era considerată de patrioţi ca fiind împotriva Revoluţiei. Pastorii protestanţi au fost trataţi în acelaşi fel ca preoţii catolici. încetau să existe. Adunarea Constituantă nu a acceptat acest lucru iar în noiembrie 1790 a decretat că clerul trebuie să depună jurământ pe Constituţie. în septembrie 1791. Anul era împărţit în 12 luni de 30 zile. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare „pentru moment” deşi a fost interzisă călugărirea. papa a condamnat Constituţia civilă – în martie şi aprilie 1791. Nu a existat nici un conflict serios cu biserica catolică până la elaborarea Constituţiei civile a clerului. fără să ţină seama de pontiful roman. Astfel. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume. fiecare lună era împărţită în 3 perioade de 10 zile. de foarte mulţi istorici. Aceasta adapta organizarea bisericii catolice cadrului administrativ al conducerii politice locale. Cei mai entuziaşti agenţi ai decreştinării erau reprezentanţi ca Fouche. Decreştinarea a fost un atac virulent împotriva bisericii. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv. dar chiar şi aşa. În primăvara anului 1794. majoritatea (incluzând mulţi episcopi). dintre toate aspectele terorii revoluţionare. care a luat diferite forme. ordonând. 3 . XIX-XX. clopotele şi argintăria au fost luate. oferind un model întregii lumi. aşa încât misiunea de decreştinare a devenit un atac împotriva bisericii constituţionale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful