SORIN BULBOACĂ INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Vasile Goldiş University Press ARAD 2011 CUPRINS Introducere.

Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington) ………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Intelectualii. Universităţile în evul mediu………………………………… VII. Renaşterea ……………………………………………………………….. VIII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VIII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VIII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VIII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VIII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VIII.5. Magellan …………………………………………………………………. VIII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. IX.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII) ……….. IX.1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… IX.2. Grigore Ureche (circa 1590-1647) ……………………………………. IX.3. Miron Costin (1633-1691) ……………………………………………. IX.4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… IX.5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. IX.6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. X. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………… ……. XI. Reforma protestantă în Europa………………………………………… XI.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… XI.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... XI.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. XI.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… I.

XI.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. XI.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… XI.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. XII. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… XIII. Apariţia toleranţei religioase în Europa…………………………………. Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă …………………………………………………………. I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura.

1

Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, plus ştiinţele şi filosofia. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:

1. 2. 3.

cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci; cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice, obiceiurile;

cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură, respectiv raportul statuat. Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială; b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social; c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură; d)are un caracter structurat, prezintă un model specific; e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta; f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici, de forţe politice şi economice, de limbă şi religie; B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de inovare etc; C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc; D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific; E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană, cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul

este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM, cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. I.2. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei, transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică, cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba

2

germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune socialeconomică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă, civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii, îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. I.3. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui

d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou, ''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc. Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei, în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte, realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare

Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de
această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și

3

Taiwan și Vietnam. . În acelaș timp Occidentul se deosebește de Renașterea. economice și militare. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. democrația parlamentară. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei.Civilizația Africii subsahariene: poate să devină. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. . Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Istoria. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”. droguri și criminalitatea. la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. în special cu Islamul și China. Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui .Civilizația „vestică”: cuprinde. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia. cât și la granițe. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească Asia. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului. Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ . În acel moment. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. explozia demografică in lumea islamică. conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de populația locală. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite. vestul Europei (Uniunea Evului Mediu. statul cheie al lumii ortodoxe. statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. În cadrul lucrării sale. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: .Civilizația „sinică”: cuprinde China. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. în detrimentul Vestului. Mai mult.Civilizația hindică (India).multicivilizaționala. Coreea..Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. a aderat la NATO. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului. civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. În concepția lui Huntington. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. este cel mai bun exemplu. a opta civilizație. Astfel atacurile Europeană) și America de Nord. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. Ele vor determina o schimbare a puterii politice. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. după el. Singapore. Astfel puterea economică se mută către islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. Turcia. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. Reforma și Iluminismul. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. 4 . factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. în special cu Vestul. . tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. stagnarea populației. Ca replică. statele din zonă. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. Cu alte cuvinte. capitalismul.. În accepțiunea lui Huntington. ea a adoptat tehnologia occidentală. . In istoria recentă. . eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. în concepția autorului. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele. civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. șomajul. țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. După ei. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea.Civilizația „musulmană”. Asia și alfabetul latin. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). O cauză acest sens el oferă exemplul războaielor din fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. În Iugoslavia. modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. precum Australia sau Noua Zeelandă. cea Sinică și Musulmană. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. Toți acești factori. .Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din printre care și România și Grecia. Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și Huntington. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Pe fondul acestei situații. politică și militară. impunând instituții occidentale. Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai contact” și “conflicte între state-nucleu”. ca de pildă Coreea sau Vietnamul. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. istorici și moderni. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene.. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul americani care trebuie să-și reafirme identitatea. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente). China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. puterea politică și cea militară o vor urma. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații.

astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. gramaticianul Verecundus. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece. Opera lui Augustin este impresionantă. mamă. între anii 365-369. mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . Vergilius. a plecat din Cartagina la Roma. în ciuda caracterului inedit. De ordine (Despre ordine). Monica. de a menține o stare de război pe timp de pace. în toamna anului 386. el renunţă la catedra de retor la Milano. aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. până în 384. întrucât deformează realitatea. în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită). Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). S-a retras la proprietatea prietenului său. lucrarea lui Huntington. clară. la 35 km depărtare de Milano. când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. În toamna anului 383.” În concluzie. Între anii 386-387. spre a se pregăti . fiică. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). este acela de a legitima anumite politici. contradictorie. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). A început să citească Biblia dar. la dorinţa tatălui său. o lume complexă. III. În primul rând. a fost atras de erezia maniheenilor. etc. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. La Madaura. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. păgân şi creştin. La Cartagina. O altă problemă este catolică și protestantă. în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. Dupa el. o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. Augustin a frecventat cercul maniheilor. s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. soție. care tratează originea omului şi providenţa divină. Symmachus. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. începând chiar cu mediul familiar. apoi literatura şi retorica la Madaura . La Cartagina. numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. teza lui Huntington a fost foarte criticată. în anii 373. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. Soliloquia (Solilocvii). fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. atunci reşedinţă imperială. iar Vestul însuși a fost dominat de Huntington definește civilizația ca un concept fix. Scopul ei. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). pe când se afla retras la umbra unui arbore. El argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. a început să înveţe limba greacă. De natura boni (Despre natura binelui). după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr.identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. iar abordarea amuzantă. unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. În orice caz. turcii. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei. De Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). de diferențele culturale dintre lumea germanică și aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura cea latină etc. i se păreau adevărate. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . lipsit de dinamism și interacțiune culturală. De agone christiano (Despre lupta creştină). Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. Augustin a căzut în scepticism. rămânând în acest oraş până în 383. dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. în această retragere mama sa. războaiele regionale. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). Augustin a studiat gramatica. La vârsta de 20 de ani. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. Ea suferă de faptul că e prea vagă. Aceste cifre. Din momentul apariției în 1993. pe lângă studii. unde a început să predea din 384. Tagaste. În acest timp. în prezenţa prietenului său Alypius. Tacitus. IV-V) Biografia intelectuală. Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. este o lucrare periculoasă. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. în Africa de Nord. toate putând fi o sursă de identitate Paul Berman. De fapt. femeie. De exemplu. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). masele trebuie să accepte redefinirea. fratele său Navigius. metropola Africii romane. dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. în 374. pentru primirea botezului. artist. Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. închisă este aplicată întregii societăți umane. Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală pentru o persoană. În oraşul său natal. De 5 . Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. cu care a rămas în legătură peste 10 ani. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. Sprijinit de prefectul Romei. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. La scurt timp după convertire. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. care dorea săl vadă retor. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina. Turcia. la Cassicciacum. spunea că devenit democrații. după Said. Arabii. pe lângă literatura latină. În perioada studiilor. Națiuni precum India. întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. Augustin se apropie de operele lui Cicero. catolici sau ortodocși etc. Se afla cu sine. catedră plătită de oraş.

împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. Scriind această lucrare. un rău necesar. care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. la judecata viitoare. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). d. În viziunea lui Augustin. la Roma. îşi caută propria slavă şi propriul bine. Augustin s-a întors în 387. potrivit gândirii lui Augustin. prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. la consumarea secolelor. în două cărţi. c. în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii. de la David la deportarea evreilor în Babilon. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). romanilor şi a altor popoare vechi. la 24 august 410. la judecata viitoare. precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi. după Cartagina. făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). La Augustin. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. al grecilor şi al celorlalte popoare. de la Potop la Avraam. un instrument. săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. dar numai prin civitas Dei. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. care a dus la căderea întregului neam omenesc. nu este nici necesar. de la Avraam la David. La sfârşitul anului 395. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. b. teologie şi de gramatică latină. Despre poporul roman de Marcus Varro. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. De civitate Dei trebuia sa reînnoiască argumente devenite aproape tradiţionale. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. până la moartea mamei sale. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu. de la Adam la Potopul lui Noe. După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. căruia autorul i-a adresat primele cărţi. survenită la 28 august 430. numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). de la întemeiere. regele vandalilor. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii. acestea au fost numeroase şi variate. În prezentarea celor două cetăţi. 6 . cu accent asupra păcatului. cum încercau păgânii să argumenteze. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. nici rău. luând exemple din trecutul istoric al romanilor. de vizigoţii conduşi de Alaric. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. sub presiunea evenimentelor. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. Augustin s-a străduit. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. prin comunitatea creştină a credincioşilor. Proiectată ca o apologie. nu atât din neputere sau nevoinţă. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. Cartea. ci se întrepătrund. etc. apoi. De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico. Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. în Africa de nord. În Confessiones (Mărturisiri). pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. nu au putut face nici bine. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este legat de istorie. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului).magistro (Despre magistru). iubind doar eul. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. f. unde a păstorit până la moartea sa. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). gigantică. aceia care au prezidat la întemeiere şi. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. survenită în toamna anului 387. în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. rege etc.teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei. combătând vehement aceste doctrine eretice. Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală. în mâinile unui Dumnezeu veşnic. în viziunea lui Augustin. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). care nu există în realitate. scopul şi erorile comise. în 13 cărţi. după o scurtă şedere la Cartagina. să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). indicând locul redactării. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar. unde a rămas trei ani (388-390). Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. scrisă între 426 şi 428. Cultul zeilor. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica. Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. În realitatea istorică. la Ostia. din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. timpul. Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. În prima parte (cărţile I – X). După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. opera istoricului roman Sallustius. cât din irealitate. e. întreaga istorie. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). scrisă între 397-401. urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. S-a stabilit la Hippo – Regius. Statul laic este doar mijlocitor. În această lucrare. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. istoria este liniară şi nu ciclică. De la Milano. dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. scrise până în 427. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. de la întemeierea Romei. Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. pe care le retractează sau le corectează. După judecată. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. menite să justifice creştinismul atât prin sine. cu pelagienii şi cu arienii. întâmplată la vârsta de 76 de ani. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. Augustin expune. fiind consacrat preot în 391. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. petrecând o viaţă monastică de meditaţie. în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. De civitate Dei se divide în două părţi principale. salvarea cerească (cărţile VI –IX). mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. căderile şi slăbiciunile sale personale. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. Zeii cetăţii. făcând precizările şi completările necesare. în 387 – 388. iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. care se ridică la perspectiva universalului.

Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare). cernelurile şi vopselele. în care biruinţa va fi a celei dintâi. Reichenau. s-a format “Academia Palatină”. care ţine cont. de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. De aceea. notele muzicale. de ortografie latină (De ortographia). care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. Chiar dacă nu erau originale. Horaţiu). vine pe continent în cândva înainte de anul 847. îşi făcea cunoscut programul educaţional. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. Lucan. în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire. a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale. O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului. Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă. prin gândirea închisă în această carte. Clemens Scotus. În jurul curţii imperiale de la Aachen. prin rolul acordat individului. unde erau redactate acte. să se înveţe. a descrierilor. lucrări complementare manualelor. În timpul dinastiei merovingiene. Theodulf d’Orleans. redactată între 813- 830. scriau. nu erau proprii. rupând cu gândirea antichităţii clasice. St. Prioritate absolută o are cronologia biblică. dar a reflectat şi asupra destinului istoriei. Începând cu anul 773. istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. începând cu veacul al VI-lea. care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. la capitularii (cartularii). RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ CULTURALĂ Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină. Alcuin de York (738-804). aplicând tehnici de compilaţie. toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor. Suetonius. În Capitularul din anul 789. Astfel. Corbie şi Luxeuil. IV. clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari. format în celebra mănăstire germană Fulda. din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. ceea ce nu anulează autenticitatea portretului. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică. Fulda. Astfel. Astfel. VVIIII. dialectica. astronomia şi muzica) funcţionau la Tours. istoria a servit unor scopuri politice. Theodulf. se produce o revigorare în plan cultural. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără. datorită declinului cultural al vremii. echilibrată şi precizia caracterizărilor. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg. Utrecht. din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul. manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică. pe baza unei politici educaţionale coerente. definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi. cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. în general. spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. a organizat. fixând strategia şi structurile. de reperele biblice. la păcat şi la salvare. reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate. a servit ca instrumentum regni. registre. activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii. la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-lea. scrisori. în care se studiau cele 7 arte liberale. În Imperiul Carolingian. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator. realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York. Călugării îşi preparau singuri pergamentul. Pe lângă instrucţia religioasă. Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine. Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. din Grigore de 7 . Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor. principalele centre de cultură erau curţile suveranilor. iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. adică trivium ( gramatica. în epoca carolingiană. Augustin. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian. principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria. dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. ca instrument al puterii. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. psalmii. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei. a retoricii antice. animat de o profundă pasiune pentru antichitate. gramaticianul Petru din Pisa. care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere. Eginhard a avut acces la documente secrete. La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele. de gramatică latină (De gramatica). Gallen. istorici ( Sallustius. filosofi ( Seneca). Fără model. a artificiilor stilistice. Agobard din Lyon. La curţile suveranilor. geometria. pe lângă Alcuin de York. prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). se stabilea ca. Împăratul însuşi. Petru din Pisa. astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene. la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. în sec. marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. a realizat biografia lui Carol cel Mare. Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale. Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen. repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor. dar proiectul nu s-a materializat. IX). cu o perfectă cunoaştere a lor. precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen. Chemat pe continent de Carol cel Mare. genul biografic. mai vechi. cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. Evenimentele sunt descrise cu claritate. Dar. angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene. Orleans. dar nu numai). Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate. în succesiune cronologică. fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. la nivelul epocii. Eginhard. Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul. La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii. într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. calculul matematic. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius. Doi episcopi. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare. la analelele regale. inspirându-se din biografia lui Augustus. În jurul anului 850. retorica) şi quadrivium ( aritmetica. istoricul Paul Diaconul. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului. unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate. El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice. în primul rând. fără a fi plătiţi pentru aceasta. gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine. ci erau preluate din modelul latin. autor al unei istorii a longobarzilor. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. prin copiere manuală. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. în care sunt înşiruite. s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor. Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice. alături de Paul Diaconul. În istoriografie.Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei. Renaşterea Carolingiană a cultivat. operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu. Vieţile celor 12 Cezari. narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri. Paulin d’Aquilera. Născut în Irlanda. a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor. conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). împrumutând întregi pasaje. Titus Livius şi parţial Tacitus). un manual de dialectică (De Dialectica). Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni.

cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. de asemenea. mai ales. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII. în 5 cărţi. Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. Datorită scopurilor şi mijloacelor sale. în Germania Schwank. Este ilustrată. poezia lirică. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”. Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. din Munţii Pirinei. în Catalonia. După anul 862. în anul 1204. menţionate în epoca carolingiană. De Hominis Opificio. care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. apărute în secolul al XII-lea. sa răspândit. etichetă elegantă. Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. în nordul Spaniei. în cursul căreia. era subordonat teologiei. prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. în anul 778. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. Anglia şi Spania. fixată în scris din secolul al XII-lea. În Europa Centrală a luat. În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. neavând acces la limbile de cultură. Datorită prelucrărilor succesive. Otto. Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. îndeosebi. nobilimii şi regalităţii. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv).Nyssa. a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. prin prelucrări succesive. redă varaite aspecte ale societăţii vremii. care. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . În Germania. manifestată în diverse forme. Destinată mediilor nobiliare. ca: Gesta 8 . Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. numită literatura curtenească. Din sudul Franţei. de truveri în nordul Franţei. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea).inclusiv printr-o purtare. În Spania. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. În Franţa. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii. saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. în Europa Apuseană şi centrală. istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. vastă „epopee animalieră”. istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). mai ales Carol cel Mare. cronici eclezistice. care cunoştea limba latină sau greaca. Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. În Cântarea lui Roland. definitivate producţiile poetice respective. unde s-au format relaţile vasale clasice. Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială. Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). Întregul conţinut al învăţământului. în toate manifestările sale. cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIVlea. cronici orăşeneşti etc. îndeosebi. Anglia. sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). ariergarda francă. istoria ţărilor de aici. începând cu secolul al XII-lea. o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. cu prilejul retragerii. literatura de la curţile nobiliare. în forma păstrată. avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea). Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. de poeziile lirice. nordul Italiei. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. V. Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. în anul 437. fidelitatea vasalică. Ţara Galilor sau Irlanda. condusă de Hruotland. sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare. Germania. în primele secole ale Evului Mediu. în Germania de minnesangeri. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. comitele mărcii Bretania. O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. Yvain – cavalerul cu leul. Raoul de Cambrai. faptele de vitejie. Romanele cavalereţti. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie. curtenitoare. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIVlea). Dar. mai ales cea provensală. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. numite în Franţa fabliaux. al literaturii era pus în concordanţă cu dogmele religioase. al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. Au realizat cronici universale. Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. Adresată feudalităţii laice. masele rămânând în ignoranţă şi incultură. luptă în care a căzut şi Hruotland. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). Literatura orăşenească Literatura orăşenească. ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. în secolele XII-XIII. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. onoarea cavalerească. ştiinţelor. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff. Garin lorenul. Girard de Roussillon. împotriva maurilor. în secolele XI-XII şi în Germania. nordul Franţei. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. un vast dialog între magistru şi discipol. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae. Ancoratus. episcop de Freising. Marea masă a populaţiei era analfabetă. un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403). în regiunea de la nord de Loara. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). Istoriile (secolul al XIlea). naştere o bogată istoriografie privind. greaca în Imperiul Bizantin. a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. operă de o mare bogăţie de informaţii. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. În ceea ce priveşte limba. În funcţie de tematică.

instalate pe lângă catedrale şi mănăstiri. este o instituţie tipic europeană. Cel mai mare număr de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). Ibn Roşd. deoarece învăţământul superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi. Filosofia Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. Facultăţile avea rolul de a organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor învăţământului academic. adică era o comunitate. Adversar al autoritarismului dogmatic. În această perioadă a evului mediu timpuriu. unde studiau programul 9 . În Franţa. care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). Siena (1357). trigonometriei. drept sau medicină. Rectorul Universităţii era de obicei decanul Facultăţii de Arte. Perugia (1308). înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257. preluate de la indieni. şcolile de medicină de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234 se formează universitatea din Toulouse. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea). doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune. picardă. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. după mai multe tentative nereuşite. Drept (drept canonic). capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Spania). Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. fiind uneori desemnat sub acest nume. În Italia apar universităţile din Padova (1222). au făcut descoperiri în domeniul algebrei. O universitate trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie. datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. aici funcţionând o renumită facultate de teologie. desemnat de corporaţia profesorilor şi studenţilor. nu va fi înfiinţată decât în 1364. Franţa). n-avea o programă de studii ferm stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor. arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. Heidelber (1385. combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris). De departe cea mai numeroasă. În primul deceniu al sec. Universitatea medievală. Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii. Universitatea era o federaţia de şcoli. În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar. fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. în două universităţi. Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor. Altele însă. apoi facultăţile „superioare” de teologie. Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează din 1252. drept sau medicină). Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). grupaţi pe „naţiuni”. calea raţională este suficientă. dispărând orice formă de şcoală laică. Rectorul Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni. fiind denumită sub forma: „universitas scholarium”. normandă şi engleză). îi apăra în faţa puterilor exterioare (regele. foarte lent. Pisa (1343). Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută). şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. Facultatea de Teologie. în timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. pentru a da o bază raţională teologiei. Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan. Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după originea geografică în „naţiuni” (franceză. Pavia (1361). o asociaţie a profesorilor şi studenţilor. primind studenţii cei mai tineri. Neapole (1224) iar în sec. „universitas magistrorum”. învăţământul universitar se desfăşoară pe două nivele. Universitatea din Paris se compune din 4 facultăţi: Arte. Din secolul al XIII-lea. EVUL MEDIU INTELECTUALII. Germania). dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. episcopul. unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. la începutul sec.Hungarorum (Faptele ungurilor). În locul lor s-a organizat. Studenţii săraci frecventau colegiile. Cracovia (1364). întemeiată în 1218 de regalitate. Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. „universitas magistrorum et scholarium”. monopolizată de călugării cerşetori. în primele decenii ale sec. cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. Medicină şi Teologie. Valladolid (1346. care susţinea că Pâmântul este rotund. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. Viena (1365). după dispariţia treptată a şcolilor antice în Galia. al VI-lea. Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. al XII-lea. Avignon (1303. o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti). al XIIlea în contextul renaşterii urbane europene. dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor universitare. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. Oxford (Anglia). Mai întâi. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). în veacurile XIV-XV. toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte. care mai ales în Summa theologica. Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. XIII-XVI. papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306). a construit un sistem teologicfilosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine. fiecare dintre ele având obiective diferite. Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi privilegiile ei fiscale şi juridice. reconfirmată apoi de papalitate (1255). matrice a universităţii moderne. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. însă şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”. UNIVERSITĂŢILE ÎN În primele secole ale evului mediu (V-XI). nu pot fi demonstrate raţional. Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. Antichitatea grecoromană şi cu atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară. ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei. limba de predare fiind una singură: latina. Spania şi Italia. de aceea. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. În aceeaşi perioadă. La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. Bologna (Italia) – este prima universitate. Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului. În sec. dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă). instituţia fiind luată sub ocrotire papală. al XIII-lea. În Peninsula Iberică. cultura este în declin. cea a italienilor sau a celor de dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. universităţile fiind instituţii de învăţământ superior internaţionale. Universitatea veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi. Palermo (1224). În ceea ce priveşte organizarea studiilor. în Europa au apărut şi alte universităţi. „cred ca să înţeleg” . Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să se reunească. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. fondată la mijlocul sec. VI. Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din universitas. al XII-lea). Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană. Cambridge s-a născut prin plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. la începutul sec. Praga (1348). Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele. Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi. În fruntea fiecăruia se afla un rector ales o dată pe an. absolut originală şi caracteristică evului mediu.

Reprezentanţii Umanismului. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. Primul ciclu. în Europa încep să apară noile elite intelectuale. este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. se remarcau prin nivelul lor intelectual. Se produce treptat laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului.). cursurile. Universitatea îşi putea crea propriile statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele. de regulă. după 6 ani. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. cu gândirea liberă. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. laice sau ecleziastice. 1 . civilizaţia arabă. în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale. primatul raţiunii. această ştiinţă poate fi regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. medici. În principal. a operelor antichităţii. într-un context favorabil. inteligent. la o vârstă ce depăşea 30 de ani. Idealul omului renascentist este viaţa activă. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea medievală din antichitate. istorie. conferirea gradelor succesive (bacalaureat. apeducte. Biblia. Germania. VII. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. artă. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica). care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. neobosiţi cercetători. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi dominicani). Se dezvoltă filologia latină. În al doilea rând. În schimb. prin credinţa în superioritatea gândirii. Gradele universitare erau valabile pretutindeni în Europa. pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. Fără îndoială. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. Corpus iuris civilis. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. Aristotel. temple. spirit întreprinzător. picturi. cuprinde gramatica. fiind timpul capitalismului în formare. XIIIXV: profesori. stăpânire de sine şi bărbăţie. Titus Livius. Anglia şi.tradiţional al instrucţiunii antice. RENAŞTEREA Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. a raţiunii. drept sau medicină. care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. Cu ajutorul criticii de text. La Bologna. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. este vorba de oraşul Florenţa. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. Orleans şi alte universităţi europene era însuşit dreptul roman. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. Universitatea medievală are o vocaţie universalistă. Comunitatea universitară era. mozaicuri etc. ci în meritul personal al acestora. retorica şi dialectica. În primul rând. de teologie.. indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi aleagă universitatea. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. dialoguri. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii. În opoziţie c idealul medieval al nobleţei de naştere. istoriei. La absolvirea. care aduceau cu ei un spirit nou în viaţa politică. bazându-se pe „autorităţi” (Priscianus. inventatorul. din mai multe motive. idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor exterioare. filosofiei şi literaturii. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. Veneţia. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. doctorat) erau definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor. XIV-XVI. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei.) şi opere de artă (statui ecvestre. puteau apoi să urmeze una din cele trei facultăţi superioare. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. reunea aritmetica. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. licenţă. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. în principiu. Spiritul scolastic. India. mai exact între anii 1320-1620. Papa le confirma privilegiile. colecţionari de manuscrise şi restauratori. Următorul. America precolumbiană. Cultura antică. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. să explice epoca Renaşterii. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. geometrica. compus din 4 arte (cvadrivium). Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam. principele sau condotierul. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. În sec. studiile se încheiau. Suetonius etc. nu îşi găseau justificări în Biblie. Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. navigatorul sau descoperitorul. Aristotel. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. de desăvârşire a fiinţei umane. astronomia şi muzica. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. literatură. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. pentru cercetarea manuscriselor. păstrat în Codul lui Iustinian. greacă şi ebraică. într-o formă mai slabă în Ungaria. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri. pretutindeni aceeaşi. chibzuinţă. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. Polonia şi Ţările Române. Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii” regilor francezi. avocaţi etc. studenţii universităţilor medievale susţineau un examen de bacalaureat în arte. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. filosofie. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. al XIV –lea. Pentru cei care absolveau ciclul integral al învăţământului universitar. Ţările de Jos. Japonia. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. Predată într-o limbă universală (latină). africană. inclusiv de factură laică. adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. calculat. încheiate cu un examen de licenţă şi. la începutul sec. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. Renaşterea apare în Italia. diferită de celelalte meserii urbane şi statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. Renaşterea este un fenomen complex. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea sau coopta noii profesori. examenele. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. Universitatea organiza şi întra-jutorarea frăţească între membrii săi. al XIII-lea. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. format din 3 arte (trivium). Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon.) din antichitate. pentru cei mai buni absolvenţi. care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a statului. ştiinţele naturii. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. notari. cu spiritul critic. cu doctoratul. Absolvenţii. filologice sau teologice. echilibrat. Galienus. cetăţi etc. al XIV-lea. etc. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi de gândire favorabilă activităţii intelectuale. se extinde şi în Franţa. Tacitus. O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic.

diversele monede europene. În Anglia. Un cont suplimentar. De aici înainte. în frunte cu John Colet. banca Fugger din Augsburg(Germania). viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. În sec. Genova. erau manufacturi la Gand. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. IV. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară. Florenţa şi Roma. clerici. În cadrul manufacturilor. au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. Frescobaldi. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice. ulterior şi în Anglia. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. tapiţerii. Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. VIII. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. cuvântul „banco” este italian. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. covoare. Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. care uneori pot fi chiar oneroase. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. în zorii vremurilor moderne. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. monahi cu finanţele dezorganizate. În acest mod. insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. Lorenzo Valla. iar la îndemână o pungă. Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. director al filialei Medici din Bruges. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi.XIV. renumite pentru stofele produse. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. una în contul terţilor şi alta în contul de casă. În sec. Apariţia capitalismului În evul mediu. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea.cereale.În Italia sec. Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării. în primul deceniu al secolului al XVI-lea. mirodenii erau negociate pe bază de mostre. ca în evul mediu clasic. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. la început. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. După registrul pe care îl consulta. sensibil diferită de cea a Vulgatei. postavuri. fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. trecut la catolicism. În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia). al XIII-lea. unde anumite mărfuri . punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. în prima jumătate a secolului al XV-lea. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. la Veneţia şi Florenţa. Renaşterea economică. La origine. comerţului. greacă şi ebraică. nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul. pentru formarea negustorilor. Manufacturile apar în sec. ei acordau de asemenea îm prumuturi. La început. sau cu referire la orice produs. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. Astfel. instalaţi într-un loc public. schimbau manual. Bruges. pentru a obţine profitul. Apariţia băncilor. Elementul esenţial este diviziunea muncii. în funcţie de numărul produselor efectuate. bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa). Tommaso Portinari. ca fostul arhiepiscop de Niceea. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. fiind una de subzistenţă. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. de servicii poştale regulate. Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă iau împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată. ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. cum erau bursele de la Anvers. Veneţia şi în Ţările de Jos. de consum. Amsterdam. construcţii navale. o ediţie critică a Noului Testament (1516). A desemnat. Adagii (1500-1508). Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . bazate pe erudiţia filologică latină. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. al XIV-lea. Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. care se treceau în două catastife diferite. în secolula al XV-lea şi Veneţia. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. Prin manifestările sale. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe. care sunt germenii capitalismului. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. studiile clasice. adică sfârşitul sec. Pe masa lor ţineau un registru pentru aşi transcrie operaţiunile. a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. De acum înainte. goblenuri. Anvers. precum 1 . au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. autarhică. în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. Theodor Gaza la Ferrara. XV. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. vinuri. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. Astfel. care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. patroni. Existau manufacturi în minerit. viciile şi slăbiciunile omeneşti. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. Umanist distins. Medici (Italia). Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. XIV. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). pentru că latina folosită în document nu este din sec. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. Elogiul nebuniei. banca acelora care schimbau. cel de „profituri şi pierderi”. XVI care produceau porţelanuri. economia era naturală. ierarhia catolică în frunte cu papa. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat.

mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. XX. pierderea de timp este cel mai mare păcat. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. în mediul calvinist. a pieţii internaţionale. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. iniţiativa individuală. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. aceasta însemnând renaşterea economică. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. etica calvinistă prescrie. XIV – XV se formează dreptul comercial modern. de calvinism. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. deoarece. ci numai acţiunea serveşte. ceea ce constituie o idee imposibilă. ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. De aceea. adică mai 1 . Pentru fiecare credincios calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană.mercantilismul. În viziunea calvinismului. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. Dar dincolo de toate acestea. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. la începutul sec.conform căruia. chiar şi somnul prelungit.şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. Împotriva tentaţiilor sexuale. datate din 1340. în particular. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. a flotei comerciale. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie. din timpuri străvechi. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. ghinionul. în mediul protestant. o poruncă dată de Dumnezeu. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi. În cursul dezvoltării sale. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. Nu tihna şi desfătările. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri.un scop în sine al vieţii. ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. capitalistă. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi. iar cum munca este valorizată pozitiv. pe care trebuie să o respecte. până la un punct. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. al XVIIlea. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. După epoca războaielor dinastice. ci o muncă profesională raţională. Munca este mijlocul ascetic verificat. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). eşecul. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. marginalizarea. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. A evidenţiat. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. domiciliată în alt loc. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite. În sec. Registrele Massari din Genova. pe lângă o dietă severă. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. mai ales. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. bune sau rele. de asemenea. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. În toate cazurile în care s-a menţinut doctrina predestinării. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. Timpul este infinit de preţios. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. care stau neclintite în eternitate. a dirijării de către el. Pierderea de timp prin petreceri. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. munca este în primul rând. XVI – XVII). O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie. a proceselor economice. Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. Alternativ. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. la fel ca şi cel sărac. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. nu ca principiu. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu. iar cealaltă va rămâne damnată. reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. În sec. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. Dumnezeu nu cere muncă în sine. Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine. De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. trăncăneli. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. bogăţia nu este un păcat. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. Ca atare. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. lux. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. la sporirea gloriei Sale. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore). mai ales în Olanda în sec. succesul în viaţa economică. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. total diferită faţă de evul mediu clasic. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. dacă nu este făcută cu frivolitate. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever.

Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică. H. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. Totodată. o academie platoniciană . al XVI-lea. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. care înlocuieşte autoritatea. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. la mijlocul sec. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. la Mainz. XX. patrie. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. preţuirea omului. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. Renaşterea este şi vremea utopiei. În Anglia. Purgatoriul. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. care a revoluţionat lumea. În Franţa. Pe la jumătatea sec. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare. tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. producerea lor în serie. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. prin depozite şi magazine de stat. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. Purgatoriul şi Paradisul. meşteşugari şi antreprenori. Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. Astronomia În sec. mai ales membri ai breslelor. A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. sunt închinate iubirii. printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. care a scris Don Quijote. În Spania. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. realizată de către Gutenberg. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. în viaţa cotidiană. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului. Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). stilului. În 1456. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. ca în evul mediu. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. iar să fii leneş este un păcat. Leonardo da Vinci afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. este tiparul cu litere mobile. dar care de fapt nu se află nicăieri. Thomas Morus (sec. în lucrarea Cetatea Soarelui. Casa lui Solomon. Poeziile sale. Utopia este o insulă imaginară. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. plasată în Oceanul Atlantic. Tawney. în jurul anului 1450. în care este narată povestea unui cavaler nebun. Decameronul înfăţişează. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. pe bază de raţiune. din sec. Producţia şi repartizarea bunurilor. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. în scrierea sa utopică. la mijlocul sec. având 54 de oraşe-cetăţi. care a fost un autodidact. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. Dobânda era considerată un păcat capital. Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. răpusă de ciumă. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. calcul şi experienţă. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute. pe locul legendarei Atlantide. observaţie. Utopienii se ocupă cu agricultura. Faptul capital este experienţa. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. cu un remarcabil talent narativ. Raiul. Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. Mulţi calvinişti. rotaţia sa în jurul axei sale. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. al XVI –lea până în sec. Dante Aligheri(1265-1321). Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. 1 . Timplul liber îl consacră studiilor. Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. acoperiţi de oprobiu. pe egalitate şi libertate. o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea.utilă societăţii. al XVII –lea. Medieval prin viziunea teologicoaristotelică asupra lumii. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. în limba italiană. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. ca poemul Africa. William Shakespeare. cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. al XV-lea. Francis Bacon. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. al XIX-lea. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. care a permis apariţia cărţii tipărite. având în frunte un principe ales. din epoca Renaşterii. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. În antiteză cu teologii medievali. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. ea nu mai înseamnă. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. Noua Atlantidă (1620). În timpul evului mediu. în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. În secolul al XIV-lea. În sec. Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită.

submarinul. ciocane hidraulice. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea 1 . El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. În secolul al XVI –lea. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. maşini de treflat. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. automobilul. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. a desenat laminoare. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. pe orbite eliptice şi meuniforme. a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. chiar şi un aruncător de flăcări. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. A studiat zborul păsărilor. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. a căutat. Padova. toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. Între inginerii Renaşterii. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. Kepler. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. ajungând în sec. carte publicată de un saxon în 1556. Astfel. Anglia. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. în preajma morţii sale. Johann Kepler. Giordano Bruno (1548. Nicolaus Copernic (14731543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului. construit între 14571460. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. A studiat apariţia crăpăturilor. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. cunoaşterea corpului uman făcându-se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. războiul de ţesut mecanic. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. Începând cu sec. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. El studiază legile frecării. vaporul cu roţi. Progrese importante s-au realizat şi în medicină. El admite circulaţia sângelui. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. revelator proiect al unei mentalităţi noi. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. construirea de caleşti. Din sec. noi mecanisme de pompe. a confecţionat maşini pentru diferite industrii. inginer. Astfel. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. absolut remarcabile. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. De re metalica. maşini de dragat canale. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine concepute din carnetele sale. în tipare. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. necesare obţinerii unui metal topit fluid. de formă aerodinamică. astronom. cu această ocazie. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. paraşuta. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. filosof. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă. familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. realizând studii de optică şi mecanică generală. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. pictor. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. depuse succesiv de ape. după modelul păsărilor. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. Asemenea altor ingineri din Renaştere. a publicat De la pirotechnia. A susţinut teoria heliocentrică. Perfecţionându-le. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. dar care nu par să fi fost cu totul originale. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. cuptoare înalte. arbalete cu targeri rapide. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. Maşinile – unelte. de făcut şuruburi. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. În 1540. dispozitive pentru escaladarea zidurilor.1600) în lucrarea sa Despre infinit. Franţa şi Italia. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor. Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. aeroplanul. Fiind pasionat de mecanică. Torino). fizician. Medicul lui carol Quintul. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna. arhitect. Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. astronom german.revoluţiile planetelor în jurul soarelui. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. dintre care 11 pot trage deodată. Rocile stratificate formate din pături de mâl. îi sugerează evoluţia geologică. Un astronom german. desenându-le conice şi helicoidale. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. pentru a evita moartea pe rug. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii).

născut la Florenţa la 3 mai 1469. moral sau religios. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. În timpul misiunilor sale diplomatice. În 1512. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. imitarea antichităţii este în prim – plan. rămâne însă un intelectual laic. De viris ilustribus. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. de un principe energic. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. pentru realizarea unificării Italiei. decât iubit dar nerespectat. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici.rocilor. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. în opera sa Principele (1513). Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. la efecte. Singurul lucru care contează este interesul statului. Modelul ideal de acţiune. forme culturale care aparţin antichităţii. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. religios sau de altă natură. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. civilizaţia umană nu progresează. în 1527. Îşi scrie opera în limba latină. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. culturii şi artelor. sub forma unei monarhii absolute. moral. Pentru atingerea unui ţel nobil. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. era pentru Machiavelli. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. diferitelor filete ale unei căderi de apă. la 21 iunie. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. realist. aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. total eronat. nu selectivă. Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. Cesare Borgia. reducând peste măsură impozitele. Petrarca este autorul unei lucrări. a trădării şi asasinatului. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. Principele. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. Vechea ancoră în U. a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. fixată la pupă. a aventurierilor. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. afirmă Machiavelli. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. ataşat curţii romane. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. „scopul scuză mijloacele folosite”. Poggio Bracciolini(1450-1509). condiţiilor sociale. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. Din 1503 până în 1506. de sorginte modernă. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. care sunt uşor de eludat. căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. condotierilor. a valorilor clasice. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. avem de-a face cu 3 umanisme. cultivat în antichitatea latină şi greacă. 1510-1511). într-o familie de funcţionari. care să-i asigure independenţa. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. de principe. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. fenomenelor economice. nu parţială. activităţii comerciale. Ca istoric. Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. la condiţii. O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). După eliberarea sa. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent. accentuând umanul şi trăsăturile psihice. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. de la originea cetăţii până la 1455. XIV – XV. marilor seniori. se opreşte la cauzalităţi. a luptei regilor francezi contra puterii imperiale. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. A murit în acelaşi an la Florenţa. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. graţie experienţelor de coloraţie. S-a născut la Arezzio. Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. Se focalizează asupra evenimentelor politice. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. a valorilor antichităţii greco – romane. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana 1 .astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. În epoca Renaşterii. Ca istoric.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. în 1498. De pe acum. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. o concepţie care accentuează valoarea omului. rămâne neschimbat. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. lucidă a instabilităţii politice a epocii. a extinderii statului. Modelul este antic. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. adică şi manevrarea contra vântului. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. În Renaştere. Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. a lipsei de scrupule şi cruzimii. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. a fost un protejat al lui Salutati. menţine sau pierde un principat. principilor. în 8 cărţi.

Marile afaceri cu sclavi devin. vânduţi în Italia. rubine. mirodeniile erau şi scumpe. cu eventuale resurse de aur şi argint. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. covoare scumpe. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. de a fi la discreţia altuia. Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor. încă din epoca cruciadelor. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. diamnte. parfumuri (mosc. pe Senegalul superior şi pe Niger. zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. Se ştie azi că „Doradoul” medieval legendar se găsea în Africa. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. Erau atacate mai ales vasele comerciale. spre insulele mirodeniilor. fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. chiar dacă situaţia externă este calmă. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. lucru pe care trebuie să-l obţină. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. începând cu secolul al XIII-lea. cererea depăşea constant oferta. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. de exploarare a teritoriilor descoperite. explorarea teritoriilor necunoscute. perle. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. Principele trebuie să se străduiască. statul. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. în spaţiul atlantic. lapislazuli etc. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. Esenţial pentru succesul în politică.principelui. venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. Comerţul cu sclavi. făceau comestibilă mâncarea. zahăr. transportate prin numeroase ţări. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. să organizeze pentru popor. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. Totul se făcea în cadre perfect legale. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt. cu comorile lor fabuloase. au vizat aproape toate. chiar dacă ai fortăreţe. principele va trebui. Istoria Italiei. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. adică atunci când. Balanţa comerţului levantin era pasivă. dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. ambră). Pentru a-şi menţine popularitatea. care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. 1 . principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. în primul rând. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. VIII. Imperiul Han. obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. prin pustiuri. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. În ceea ce-i priveşte pe supuşi. în Imperiul Mali. CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Marile descoperiri geografice. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania). serbări şi spectacole. India. italieni şi portughezi. cât poate mai mult. ghimber. se întrebuinţau mirodenii. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. peste ape. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt. îl putem socoti un om înţelept. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident. Piraţii. şesături de mătase. Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534). sub diverse formulări. rămâi prizonierul lui. Puţin piper. Principala sa operă. şofran. condimente. MARILE DESCOPERIEI GEOGRAFICE VIII. În Istoriile florentine (1520-1525). în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. Cathay(China). pentru a ajunge la aurul din Sudan. diverse gume. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). în viziunea lui Machiavelli. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. căci. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. faima de om mare şi desăvârşit. menţineau trează ispita câştigului. Expediţiile de explorare şi de descoperire. Ele treceau prin zeci de mâini. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. poartă aprenta puternică a experienţei personale. pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat. să-şi creeze prin orice acţiune.1. politice şi diplomatice. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. după cum consideră el. jefuite de beduini sau de piraţi. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. căci instituţiile societăţii feudale. În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. a explorării tărâmurilor necunsocute. Primele călătorii care au depăşit mările interne. este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. de peste mări şi oceane. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. ele nu te vor salva. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever. Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. aceeaşi ţintă: Orientul. eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. taifunuri. parfumurilor şi aromatelor. erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. camfor. europene. deschizând orizonturi noi. Spania şi Portugalia. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. căci dacă cel care este mai puternic învinge. coloranţi. în anumite perioade ale anului. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente. Setea de aur. nucşoare şi cuişoare. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. India. Cipangu (Japonia). iar poporul te urăşte. un principe trebuie să se ferească. insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. Robii negri. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). fără să şovăie în nici un fel.

fie complet necunoscute europenilor. iar atitudinea africanilor. Expediţia din anul 1444. În continuarea căutării drumului spre India. Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. Gil Eanes de Azurara. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. infantele Henric. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. exploratorii au descoperit. trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei. În 1481. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie.2. a unor negustori portughezi. VIII.Arhipelegul Azore. organizării marelui şantier naval din Sagres. O dată cu descoperirea Capului Verde. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul comerţ de sclavi”. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. De aceea. a devenit ostilă. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. Expediţiile s-au succedat una după alta. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. La început fugeau de albi. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. dotate cu tunuri la bord. În timpul său şi datorită lui.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore. a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . cu familia sa şi cu alţi colonişti. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. au fost construite primele caravele portugheze. a insulelor sau a continentelor. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe. Totul a fost minunat. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute. când doi fraţi. Înaintând spre sud. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. După 4 luni de navigaţie. echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. Continuând explorările în direcţia sud. După ce pojarul s-a stins însă. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. între 1484-1486. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. Ugolini şi Valdino Vivaldi. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. fildeş. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi. pe o lungime de 3 500 de km. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. cu păduri de palmieri. dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri. Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. ci se retrage spre est şi spre sud.Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I. Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. cu toate că unii au murit pe drum. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. câştigul realizat a fost enorm. mosc. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. apoi insulele Principelui şi Sf. Navele erau dotate cu tunuri. aducând aici colonişti portughezi. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză. de-a lungul coastei africane. Dar comerţul cu sclavi. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. În anii următori. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. al Liberiei. Toma. în jurul anului 1430. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. undeva pe coasta de vest a Africii. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. numele de Capul Verde. Pe la 1418. Un mic nobil din garda sa. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. În anul 1431 şi în următorii ani. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. nepricepuţi în arta navigaţiei. care a durat 7 ani. VIII. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. unde. ocolind coasta apuseană a Africii. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. situate în apropierea ecuatorului. Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. aur şi sclavi. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. compusă din 6 caravele. mai bine dotată cu hărţi. 1 . a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. 3. din unele regiuni de pe coastele Africii.l boteză Cabo Bojador. Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi . ambii în serviciul Portugaliei. busole şi instrumente de calcul. fie cunoscute doar prin intermediari. După succesul acestei reuşite. teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. dezvoltânduse plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . pe care-l făceau portughezii cu arabii. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – Capul Furtunilor. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume. se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. prozelitismul religios. au pornit prin luna mai spre Ceuta. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest. adică „purtătorul lui Hristos”. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. Pentru a continua explorarea coastei occidentale sudafricane. Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456). În 1444. Pe la jumătatea secolului al XV-lea. din paşnică. Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care.

Pe la sfârşitul anului 1479. la Porto Santo. Problema proiectului celebreri sale călătorii. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. Drept răspuns. portugheză. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. până la descoperirea Canalului de Suez. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. unde au intrat în contact. nu cea scrisă). atât de răstălmăcite. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. VIII. citite de navigatorul genovez. trecutul. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. ca acelea ale lui Cristofor Columb. În anul 1478. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. fără să-şi dea seama. Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi. În 1477 vizitează. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. În Spania. peste Atlantic. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. Izvoarele confirmă. la Chios. Columb notase. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime.Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. situată la nord-est de Madeira. după care amiralul a dat foc acestui vas. portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. corăbii arabe de transport au fost jefuite. patricieni genovezi. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. Columb se mută cu familia la Punchal. de ideea creştinării unor popoare “păgâne”. atât de ordin psihologic cât şi practic. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451. fapt care l-a încurajat pe explorator. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde). Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. despre călătoria sa spre Guineea. După o scurtă şedere la Porto Santo. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism. într-o familie modestă. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. escadra a ajuns la Calcutta. viitorul vicerege al Americii spaniole. Prin 1474 sau 1475. îndepărtându-se mult de coasta africană. După care. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. Descoperise. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. se născu şi fiul său Diego. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. portugheza ( cea vorbită. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia. datorită exploratorilor. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. pe marginea a două cărţi citite. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. negustorilor şi colonizatorilor. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. Columb a fost pasionat de lectură. Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. Fanatismul religios. italiană ( genoveza) şi latina. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură.capitala insulei Madeira. ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră. Însemnările marginale la diferite lucrări. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana. aproape în întregimea lor.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare. Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. În 1476 merge cu o flotilă . prin Oceanul Atlantic spre India şi China. Din Calcutta. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. 1 . dar cu numai 6 din cele 13 corăbii. care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. trimisă de Spinola şi di Negro. Flotila a pornit în martie 1500. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. a jucat şi el un rol important. ţesături de preţ etc. îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama. descoperirea căii maritime. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. În primul rând era problema distanţei. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. Cristofor Columb a copilărit la Genova. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China). Columb a calculat greşit distanţele geografice. Apoi revine la Lisabona. în special cele oferite de Ptolemeu. dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. încununată cu descoperirea Lumii Noi. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. fiica lui Bartolomeo. frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate de diferite mirodenii. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. După 6 săptămâni. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. fostul căpitan al insulei Porto Santo. Irlanda şi probabil coastele Islandei. După multe peripeţii. Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. Drept urmare. O rută perfect posibilă. Acesta din urmă. În schimb. Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei. Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. cardinal de Cambrais).4. carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. celelalte pierind în naufragii. Aici. Acestora. originea sa genoveză. din Chios spre Flandra. În 1492. Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: spaniola ( o castiliană imperfectă). alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. cu întregul lor echipaj. COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane.1483. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. Pe baza hartei lui Toscanelli. ci şi o masă turbulentă. după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali. Iar pentru comerţul mondial. coastele Braziliei. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. efectuate din modeste interese de afaceri. Războiul odată terminat. Cristoforo Colombo. pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale.

monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării 1 . din arhipelegul Bahamas. verdictul afost amânat. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. vegetaţie şi ape. ambii din Palos. Comisia regală. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama. În 6 decembrie.). de regina Isabela. se arată mai binevoitor. fiind cucerită de planurile sale. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene.Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. Disperat. de oamenii prietenoşi. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei. După 4 ani de tergiversări. Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. Proiectul nu a fost respins. urmărit şi de creditori.Vicente Yanez Pinon. evreu convertit. Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. regele Portugaliei. Descoperitor dar şi coquistador. La 28 mai 1493. la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. E consultat în chestiuni de politică internaţională. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi. garline etc. proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). goi. În seara zilei de 14 octombrie 1492. de amărăciune. La 27 octombrie 1492. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). pe care a botetat. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. ajunsese principala preocupare. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. cunoscutul său proiect. pe Nina. Juan de la Cosa. plante rare. care apare în această convenţie cu apelativul “don”. Amiralul a cercetat coastele Cubei. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. de secunzi şi de piloţi. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. spre Indii. La Barcelona. Dar căutarea de aur. purtate în mare alai. metalele preţioase. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. La 4 ianuarie 1493. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. să-I onvertească pe indieni. Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. Au urmat ani de aşteptare. Fostul confesor al reginei Castiliei. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). Columb este un bun catolic. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. Columb a ajuns în Spania. În vara anului 1491. de optimism. rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. În viziunea lui Santagel. de vegetaţia bogată. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. regelui Portugaliei. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. la Palos. cu o suprafaţă mai mică. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. în care Columb va investi o anumită sumă. fiind cu precădere spanioli. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. de dezamăgiri şi de speranţe. Între timp. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. nestematele. iar celor care o finanţează profituri. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. Cristobal Garcia Sarmento. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf.San Salvador. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. dar cu suprastructuri înalte la provă. Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. După toate probabilităţile. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. dar nici aprobat. Băştinaşii. Columb a propus din nou. La 1 mai 1486. erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. Întors în Spania. era camera hărţilor. devenită obsesie. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. la 12 octombrie 1492. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. cel de deasupra. Joao al II-lea. circa 18-27 km pe oră. frumoşi la trup şi la chip. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. Columb descoperi insula Espanola. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. Columb se consolă doar cu munca. Soţia sa murise între timp. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. spre Spania. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. despre ape. Columb cunoaşte culmea gloriei. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. în fiecare insulă. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi. cu studiul neîntrerupt. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. la început la Cordoba. Francisco Martin Pinzon. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492. a Curţii. Columb a descoperit o insulă. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. care aflase despre proiectul său. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe. el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. să-l caute pe Marele Han. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. să găsească aur. duce de Medinacelli. se întruni. apoi la Salamanca. de comisia regală. animale împăiate.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. Columb dorea să continue aventura începută. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. Funcţiile de comandanţi. adică 9-12 noduri. împreună cu fiul său Diego. titlul fiind transmisibil succesorilor. în 1488. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada. O comisie specială. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. 3 oameni la libera sa alegere. La mijlocul lunii martie 1493. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale. ediţia latină a lui Marco Polo. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. în fiecare provincie. Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. Don Luis de la Cerda. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. Juan Perez. în faţa înalţilor demnitari. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Dezamăgit. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. în Andaluzia ( Spania). Străbătând Oceanul Atlantic. Dar fondurile şi aşa precare. convins că este vorba de continentul asiatic. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb.

cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. în 1496 mai trăia doar o treime. Santa Ursula. Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. Guadelupe. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. Insula celor 11 000 de fecioare. Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate. pentru a găsi şi explora ţara aurului. Nici francezii. 42 marinari). flota părăsi portul Cadiz.6. timp de secole. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. înaintea lui Aguado. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă. datată oficial la 3 mai 1494. După cercetarea coastelor Cubei. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. a recurs la recrutarea de deţinuţi. San Antonio (120 tone. Victoria (85 tone. Santa Maria la Redonda. devenit papă şi cu sprijin castilian. de Magalhães. apoi seminţe de legume. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene. ci pe cea de a lua în stăpânire.5. de a descoperi. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone.27 aprilie 1521). Santiago (75 tone. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nord-vest. care nu accepta stăpânirea spaniolă. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. În timpul trecerii peste ocean. francez. maiaşă. deși erau total diferite. au debarcat în Haiti. 60 marinari) . Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. pe care a numit-o Dominica. Puerta Rico. la sud de traseul primei călătorii. încredinţată de Coroană. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. pe care le promisese. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. Columb era decis să urmeze un alt drum. Santa Maria la Antigua. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale. Cu 2 caravele. Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. promotor al unei politici coloniale falimentare. Pe 27 aprilie 1521. de câştiguri facile. despre existenţa cărora aflase de la indieni. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene.plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. Abia în 1498. În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. aceştia s-au retras. la 7 iunie 1494. La 25 septembrie 1493. În Espanola. Deseada şi Los Santas. în căutarea Espanolei. în portul Cadiz. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. la Curtea regală. cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. unde ajunse. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. spaniol. Forţa. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola. poate pentru a descoperi alte insule. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. Deprez). în insula Mactan. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. Columb trebui să se justifice. În 3 noiembrie 1493. 55 marinari). MAGELLAN Fernando Magellan ( în portugheză Fernão Fernando/Hernando de Magallanes) 1480 . Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. amnistiaţi cu acest prilej. Concepción (90 tone. Spaniolul Rodrigo Borgia. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. dar şi de cupru şi de azotat de argint. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. celebrul tratat de la Tordesillas. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. Columb porni cu mare alai. s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. 45 marinari). Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. în spaniolă a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. La 30 mai 1498. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor. Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. VIII. animale de povară. s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. Santa Cruz. Între timp. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. însărcinat cu examinarea conflictului. după o lună de aşteptare. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. de a coloniza. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. don Juan. A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat. Columb se îndreaptă spre Spania. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. Victoria. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. a fost respectat de o parte şi de alta. olandez. Descoperirile geografice au 2 . 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. cereale. englez. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. Invitat. trestie de zahăr. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. animale domestice. oameni dornici de aventuri. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă. La 3 mai 1494. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. La 10 noiembrie. nici englezii. vreo 1500 de oameni. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. un organizator incapabil. Amiralul trebui să combată defăimările. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. VIII. Apoi. Era o sarcină grea. căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. la 11 iunie 1496.

a luat forma monopolului de stat. cu turcii. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. pietre preţioase. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. regele era reprezentat de un guvernator. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. provocau grele pierderi flotei portugheze. Viceregele. 2 . El guverna. Călătoria. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. bazată pe o puternică flotă de război. numea pe funcţionari şi pe navigatori. în afară de Havana. noi şantiere de construcţii navale. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. Insulele Sonde. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. adică partea de nord şi cea de sud a Perului. financiare şi militare. navlul. Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. vânzând piperul la Lisabona cu 40. în afară de rege. dispunea de docuri şi de magazine proprii. În America. parfumuri. judecătoreşti. A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. adăpost. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. prin lupte cu populaţiile indigene . apoi Panama. Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. XVIII. al coloniştilor. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru.oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. Organizarea acestui imperiu. a devenit un adevărat minister al comerţului. decât în cel al conchistadorilor. situate la distanţă uriaţă de metropolă. recruta trupele coloniale. dar sistematic. în consecinţă. postavuri. Encomienda era o concesiune financiară. după modelul Casei da India din Lisabona. a unei agenţii monopoliste. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. Casa fixa data plecării flotelor. cu sediul la Lisabona. să nu se ocupe de afaceri. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper. nucşoara şi cuişoare. să trateze bine pe indieni. trebuia să rămână în colonie 6 luni. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. curtenii. precum şi cele pentru întreţinerea flotei. mirodenii şi fildeş. a fost o societate particulară de negustori. ca simplu particular. dus şi întors. tonajul şi destinaţia corăbiilor. lent. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. apoi ghimbie. Pentru înlesnirea comerţului. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . peste mări. Organul central era Consiliul Indiilor. abandonate din lipsă de mijloace. apoi mătăsuri. dura aproape 18 luni. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. deci prin forţă. cu o populaţia redusă. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. Diu. În coloniile cu însemnătate mai mică. coasta orientală a Africii. cu Egiptul. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze. stăpânul domeniului. la Capul Bunei Speranţe. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. singură. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. iar comanditarii oficiului Casa da India. o parte din Moluce şi Macao în China. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme. Casa de Contratacion. Regele Portugaliei era primul armator. mai degrabă maritim decât colonial. Venezuela. una pe drum. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. de fapt a şerbiei. Casa da India. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. Mascat. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. dar şi pe forturi. la care aveau să se adauge. Capitala Portugaliei s-a transformat întrun mare antrepozit de mărfuri orientale. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. şi-au permis să-i reducă preţul. întemeiată în 1503. În 1529. Socotra. dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. ordinele călugăreşti. monopoliza întregul comerţ colonial. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. Portughezii. Nueva Granada ( Columbia). Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. produse artizanale. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. participa la distribuirea mărfurilor de import. administra şi conducea justiţia. în sec. ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. cetăţi şi garnizoane. controla factoriile şi staţiile navale. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic. O obţineau conchistadorii. comerciale şi de administraţie colonială. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. comanda flota şi armata. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni. apoi prin privilegii. traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla. Compus din 8 consilieri. Dar. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. de la Honduras până la Darien). creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. Dar flota. în Indii. un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. La început. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. destinată să protejeze corăbiile comerciale. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. uzurpare sau favoruri. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. nu putea interveni în deliberările membrilor lui. indienii trebuiau să primească hrană. piraţii. feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. musulmanii sau pur şi simplu uzura. portughezii au dat peste spaţii infinite. La început chintalul de piper. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. în caz de război. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. iar în America de Sud – Brazilia. costa 80 de ducaţi la Alexandria. Trei flote. coasta Malabarului. Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. care era de 3 ani. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi. fără a socoti celelalte mărfuri. oceane şi ţări necunoscute. Furtunile. Pe la 1572. considerate provincii transoceanice. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. Ori. care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. mai puţin în interesul Coroanei. deşi limitate. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. perle. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. În schimbul muncii lor. numit direct de rege. un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. iar numărul total al marinarilor. Datorită monopolului lor. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. la expirarea mandatului său. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”.

Alvarado. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. instrumente şi arme de fier. actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. pentru talentul la scris. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. aduşi special din insulele Canare. pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. a. munca istovitoare pe domenii. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie. cum ar fi de pildă sifilisul. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane. Mexic şi Cartagena. tutun. stabilindu-se la Bruxelles. În 1548. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic. ci se limita în principal la capturarea de sclavi. care tolerau poligamia. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie. IX. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. Înapoiat din Ţările de Jos. precolumbiene. O confirmă documentele vremii. de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI – lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. în special în Mexic şi Peru. În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. 1568. a convieţuit atât cu europenii albi. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). agravând situaţia populaţiei indigene. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. 1532 – 16 800 000. Dar inchiziţia spaniolă din America nu se prea ocupa cu problema ereziei. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. răspândindu-se de aici în întreaga Europă. RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. populaţia indigenă. Vladislav al II-lea (1490-1516).porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. ajungând în 1553. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. slabi la muncă. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. În Mexic. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american. bumbac. care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni. portughezii incendiau colibele. UMANISMUL (Sec. au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. munca istovitoare în mine. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. mobile. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. dar nici un alb. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. metale (aramă şi mercur). “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. în mine. După 90 de ani. Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr. stofe. la vorbire. lemn de preţ. dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. Inchizitorii din America. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. ucideau copiii şi bătrânii. începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. trişti. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%. Comerţul cu coloniile era extrem de variat. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. 1548 – 6 300 000. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. Amsterdam. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). XVI-XVII) IX. Teribila epidemie de gripă. ca locţiitor al împăratului Ferdinand.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. cât şi cu sclavii negri. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. când a atins cifra de 100 – 120. socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. în spălătorii de aur. fricoşi. Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii.1.) au avut cu ele copii naturali. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. din 25 de milioane de locuitori. au favorizat abuzurile şi arbitrariul. mexicani şi peruani. la eforturi fizice deosebite. Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. Îmbrăţişând cariera preoţească. John Quevado. În procesul de osmoză. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al Vlea!). Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. În cele două Americi. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. Pizzaro. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. cacao. articole de lux şi sclavi negri. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni. Violenţa conchistadorilor. Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. materii colorate. pentru priceperea în limba greacă şi latină. a catolicismului în Lumea Nouă. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). mai ales argintul. Ludovic al II-lea (15161526) şi. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. De altfel. supusă unui regim de muncă forţată. pentru talentul său poetic”. în care monarhul constată că în urma împilărilor. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. Almagro ş. unde a rămas până în 1538. aduşi din Africa. a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. Londra. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. numărul indienilor din Espanola. văduva regelui Ungariei. Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor. din această cauză 2 . Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona.

redactat probabil între anii 1642-1647.fiind revendicat şi de cultura slovacă. 1536). care încorporează analistica secolului al XV-lea. ei zic caro. precum şi alte opere de valoare. cât mai ales un gen de descriere geograficoetnografică. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. habitu. Cronica Poloniei. tatăl său. A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. Xenofon. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Ureche greșește originea doar a două 2 . Dintre poeţii latini. unele chiar de Miron Costin. muiarea. Pe lângă limbile clasice. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. magistratibus et republica regni polonici (1576). Sallustius). în 1597. franceză. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. regionis. Transilvania şi Banat. Ureche a cunoscut şi cosmografii. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles. care a fost publicată în Cracovia. în contrast cu viziunea medievală. IX. A corespondat cu umanişti belgieni. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. că de ne-am socoti pre amănuntu. Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. Olahus însă a fost în primul rând un european. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. În opera sa istorică. În Slovacia.. între care se remarcă Elegia cea mare. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. carne. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. Olahus a redactat şi un Chronicon. la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. în limbile latină şi greacă. Hungaria sive de originibus gentis. ei zic galina. toate cuvintele le-àm înțălege”. ei zic panis. divisione. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. opuse misticii iezuite. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română. pater. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. de către Mihail Kogălniceanu. moribus. istorice sau geografice. atribuit lui Eustratie logofătul. conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. populis. 1519). În veacul al XVII-lea. găina. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. în 1611). Moldova şi Ţara Românească. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. Majoritatea interpolărilor au fost identificate. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. în timpul domniei lui Vasile Lupu. într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. 1555). germani. Format în ambianţa Umanismului târziu. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. Alți copiști. situ. făcând puţine referiri la viaţa economică. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume. maghiară. un savant al Renaşterii europene. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă. 1560). Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. 1560). femina. părinte.. Basel. vorbeşte şi polona. fiind mare vornic. Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. etnografice despre Ungaria. danezi şi italieni. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. În politica externă. latinitatea limbii române. Polonia sive de situ. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Cracovia. fămeia. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii. GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean.2. germană şi turcă. fapt rarisim în epocă. Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. geografice. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii. ameninţate de dominaţia otomană. un umanist strălucit. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. al nostru. prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. mulier. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. noster și alte multe din limba lătinească. Şi-a scris operele doar în limba latină. Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii. fie că erau scrise în limba greacă. al Antichităţii clasice. spanioli. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. Cracovia. Cronicar umanist. Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). redactată de Ioachim Bielski. socială. 1578. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. ce le zicem latini: pîne. care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Cunoscător al limbilor de cultură slavona. fie în latină. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. Nicolae din acelaşi oraş. care accentua privilegiul. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. A dovedit talent în poeziile sale. Principiile religiei creştine catolice(Viena. cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. Catehism (Trnava. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. anterioară. sub numele lui Martin Bielski. latina. religioasă şi culturală.

Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. Paszkowski. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. terminat în 1675. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. în 1674. în metodele pe care le foloseşte. anul uciderii tatălui său. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633. Datorită studiilor sale umaniste. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. discutând problema cunoaşterii istorice. greaca). Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. chiar pe lângă hatmanul Sobieski. credulitatea Ștefan Tomșa Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. se întoarce în Ţara Românească. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. prima în istoriografia românească. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. Viața Lumii este prima sa operă originală. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660). unde învaţă latina. care toți un neam și odată descălecați sîntu”. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei.1684. Matei Cromer etc. Din 1655 se află cu familia la Braşov. Ca om de cultură. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. Prin 16521653. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. cea a Cantacuzinilor. începând cu originile. mare dregător şi al domniţei Elina. spre exemplu. care s-a distins prin destoinicie. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune. anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. apreciat ca „dascăl”. Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. un poem filozofic pe tema Prin De neamul moldovenilor. Cronica lui Aleksander Gwagnin. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. bîrfele și stratagemele diplomatice. fiind o bibliotecă vie. istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo. utilizând mai târziu. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. geografia. Miron Costin a fost un distins cărturar. părinte – parentem). întemeiat în 1636. la nivelul priceperii lui istorice. Parcurge o carieră politică însemnată. Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. Aeneas Sylvius Piccolomini. în spiritul istoriografiei umaniste. îndeosebi. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. istoria antică. fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani. împreună cu fratele său Velicico. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo. un instrument de cercetare. hărnicie şi învăţătură. Ca umanist şi istoric. în modelul pe care îl cultivă. al limbilor moderne (italiana în primul rând). A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei. mare vornic de Ţara de Jos. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. Miron Costin se întoarce în ţară. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia. În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. Cronica Polonă. fiind fiul lui Iancu Costin. 1611). conștientizarea valorii documentului scris. într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. mare logofăt. pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. unde îl găsim din nou după 1663. pe istoricii bizantini Procopius. „toate alte țări știindu începuturile sale”. Cu Istoria Ţării Româneşti. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului. Datorită cunoştinţelor sale. în 1671-1675. apariţia istoriei. apărută în 1651-1657. prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. Philip Cluverius etc. opera lui Ioan Sambucus. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor. Nicolaus Olahus. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). După un popas la Viena în 1669. Face parte din influenta familie Cantacauzino. Nobil polon de la 5 ani. atunci cînd știe. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. în care se găseau multe rarităţi bibliofile. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. soarta nedreaptă. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. a genealogiei.cuvinte: femeie – familia. Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. începând cu anul 1667. prin intermediul lui M. A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. IX. Moare în 1691.1684). Viaţa lumii. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…. 1667). Opiniile lui fortuna labilis. mare postelnic şi mare hatman al Moldovei.4. rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. mare vornic de Ţara de Sus. în Podolia. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). o lume-nșelătoare. inclusiv cronica lui Grigore Ureche. la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare. fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume. La Padova a învăţat logica. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. amintirea. scrisoarea…”. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. studiind la şcoala umanistă de aici. Ştefan Cantacuzino(1716). De rebus Alexandri regi Macedonum. Românii trebuie să-și cunoască istoria. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. A cunoscut literatura istorică românească anterioară. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. viața ca vis. IX. Culegeri greceşti de 4 monarhii. În 1658 se află la Iaşi. el face elogiul Italiei umanismului.). Zonaras şi Ioan Tzetzes. care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu.3. Vieţile paralele ale lui Plutarh. Biblia. muntenilor și ardelenilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. lui 2 . istoricului italian Filippo Buonacorsi. Quintus Curtius. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. Ovidiu. gramatica şi retorica. De neamul moldovenilor. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. apoi în Italia. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”.

Dimitrie Cantemir. făcea parte. De neamul moldovenilor. ci și grupurile. era "om nestătător la voroavă (vorbă). dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor). Cronica lui Ion Neculce. probabil. în casa bunicei sale. ce am scris singur dintru a mea știință. era și credincios la jurământ. națiunile (psihologia socială nu-i era străină). câte un scurt portret sau câte o caracteristică. a parcurs treptele dregătoriilor. Istoriografia anterioară. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. probabil şi rusă. geograf). ajungând mare spătar şi mare hatman. o istorie erudită. care au la bază întâmplări istorice reale. lângă Târgul Frumos. Când ajunge la domnia acestuia. prezentarea evenimentelor trăite de autor. milostiv și răbdător. Altarul mănăstirii Putna de Aproape toți domnii. dar apoi curând se întorcea". uscat. ci o argumentează (Virgil Cândea). "carte nu știa. barba îi era albă ca zăpada". fiind un excelent memorialist. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino.Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. cu studii în Germania.. la avere nu era lacom. un mare savant (istoric. din marea boierime moldoveană. Studiul lumii clasice. dar era și cam grabnic la mânie. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. era gros. pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat. la minte așezat. A copilărit la Blăgeşti. transcris parţial de el. Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. pe care o cunoaşte. numai nici era prost. din ramura Cantacuzinilor. Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. care a suscitat comparaţia cu SaintSimon. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători. Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. Moare. creştină a istoriei. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. Ion Neculce nu a fost un erudit. de multe ori răcnea tare. Constantin Cantemir (1685-1693). Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. rumăn la față. au 2 . Mânie avea strașnică. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. filosofiei neoaristotelice. IX. Critică vehement domnii fanariaţi. pe care o deţine. sau nevicleșug. O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. asimilat de Cantemir. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. în general orientale. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. Minciunile nu le iubea. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". pregătirea ştiinţifică. creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. în cursul anului 1745. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. În prefață. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. 5. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. Epictet. la unele se arăta prea harnic. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. Constantin Cantemir (1685-1693). Pitagora. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. Aprodul Purice de Alecsandri. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. ce se făcea aici cu iluştri profesori. buzat. desigur sub influenţa cantemiriană. în timpul domniei lui Grigore al IIIlea Ghica. vornic al Ţării de Sus. aşezată sub autoritatea Patriarhiei.a. nici unele de acestea nu sunt. iar concepţia lui politică este evident boierească. amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. tradiţiile locale. pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. La stat nu era mare. despre care vorbește în cursul cronicii sale. El nu povesteşte istoria. Palton. Alexandra Cantacuzino. impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. ci numai iscălitura învățase de o făcea. care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. După mamă. cenzurând-o uneori. Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. sau frica lui Dumnezeu. sau omenie. de vechea înţelepciune arabă. învaţă limbile Bolintineanu. Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. în multiple domenii de creaţie.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. în evoluţia spre lumea modernă. practică bună avea: mânca bine și bea bine. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. lângă Paşcani. În 1719. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. care a văzut naşterea istoriografiei savante. Tatăl său era Neculce vistierul. numai era cu toane. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. nici de pre un izvor a nimănui. cam cu grabă". Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. grupate sub titlul O samă de cuvinte. prin 1672. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. sau dreptate. fac din el un istoric modern. literat. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. 6. Fiul acestuia. amintind acel secol al XVII-lea european. exercitată prin mijlocirea istoriei. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). în special după 1693. Socrate. judecător drept. amăgitor. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. anticipând apariția lui Ion Creangă. Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. A fost un deschizător de drumuri. precum: Daniil Sihastru de Negruzzi. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă.". Cronicii îi asociază cele 42 de legende. împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. spiritul critic care îl animă. Ion Neculce. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. se întoarce din nou la Istanbul. Seneca şi Cicero). ataşat umanismului padovan. în problemele politice şi diplomatice. precizie terminologică modernă. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. se apropie de lumea musulmană. nu prea era cărturar. iar despre greci are un faimos pasaj. burduhos. IX. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. în care preda Teofil Corydaleu. ca fiu la viitorului domn al Moldovei. ajunge din nou într-o mare dregătorie. întemeiată în mare parte pe descrierea. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. Ion Neculce susţine că până la DucaVodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. bun și vrednic. planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate». În vremea exilului. chipeș. o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. o apreciază critic. Dumbrava roșie de Alecsandri. timp de 4 ani în Ţara Românească. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Ion Neculce trăieşte. de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont.. la rudele sale cantacuzine. Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om. de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise. cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. polonă. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). reîntors în Moldova.

ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. Prin Cantemir. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. promotor al ideilor Contrareformei. obligat să se refugieze în Rusia. Este o lucrare critică. numărul elevilor a crescut la 42. 1735). prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană. La iniţiativa iezuitului de origine română. Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. Gheorghe Buitul. XVI. Versiunea latină a fost finalizată în 1717. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. deoarece puţini cunoşteau maghiara. a unei ordini raţionale. care se înscrie în şcoala savantă europeană. fostul domn al Ţării Româneşti. În 1582. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (17171718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. iar ca interpretare. în mod inevitabil. învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. în mediul ortodox. datorită concurenţei în plan şcolar. Descrierea Moldovei (1716). învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. A fost opera lui capitală. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. înlăturarea facţiunilor boiereşti. se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. Hronicul româno-moldovlahilor (1719-1722). explicare. Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVIXVII. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. modernizare a societăţii ruseşti. fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). în spiritul programului Contrareformei. domnia autoritară. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. fost iezuit. În 1638. majoritatea fiind nobili. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. mai ales teoria originii latine. Orăştie. La sfârşitul anului 1627. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. fiind autorul a numeroase lucrări. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. cu precădere în limba română. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi. turceşti în mod special. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. se deschide la Caransebeş. fiind conducătorul spiritual al unei şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi 2 . Astfel că timp de mai multe decenii. ajunge domn al Moldovei. Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. notar al Caransebeşului. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVIXVII După cele mai noi cercetări. neamului său.. în 1635. Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană. Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). în germană (1745). arabă. Predarea se făcea în limba română. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. etc. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. în grafie latină. dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. fiind o descriere geografică. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. Istoria Imperiului Otoman. Desigur nu al tuturora. Ca filosof al istoriei. fiind însă organizat pe baze confesionale. elaborate în exil. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. Membru al Academiei din Berlin. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. XV dar ea se închide la mijlocul sec. în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. prin normele scrisului istoric pe care le fixează. datorită traducerilor în limba engleză (1734. un testament pe care îl transmite posterităţii.turcă. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (17161717). într-o direcţie determinată. imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. La doar 33 de ani. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. Astfel. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă. În 1710. folclorică etc. Un document din 1566 atestă această situaţie. Gregorius Lonczai. stăruie în lumea ambasadelor. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate.. anul păcii de la Karlowitz. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. În 1643. într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. Fără a avea importanţa colegiilor reformate din AlbaIulia. în 1626. Pe baza legii evoluţiei ciclice. Aidu. numit de sultan. tradusă în mai multe limbi. o concepţie avansată despre cultură. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. istorică. funcţionând până la finele veacului. prin problematică şi concepţie. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. X. ca de pildă cea din Făgăraş. provocate de calvini. Ştefan Lelesz. în franceză (1743). ia parte la lupta de la Zenta. care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. predilecţia pentru istoria culturii. În 1699. Ca metodă. pentru cultura noastră medievală. Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. În operă. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. aşa cum se considera până nu demult. persană. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). în 1711. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. Dincolo de prozelitismul calvin. odată cu răspândirea Reformei. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. Tot în Rusia. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. o lucrare de filozofie a istoriei. stăruie ideea unităţii poporului român. este urmată de declin şi cădere. negând acţiunea factorilor interni. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută.

Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. istorii. Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. botanică. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. necesare elevilor români. în 1648. pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. El este exponentul unui model cultural şi confesional. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. ci şi catolici şi protestanţi”. teologie. Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. XIX. El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachicolatinum. fiind primul român primit în acest ordin. Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. până la 14 iulie 1582. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. În mediul catolic.l. Nob [ilius] Romanus Civis. publicată în 1674. poezie. redactând în latină.. Mihail Halici fiul se considera român. fiind fiul lui Nicolae Ivul. Moare la 18 aprilie 1678. menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. dascăl în acelaşi oraş. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-1669). Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie.învăţători. retorică. semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius. Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. În anul 1650. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. având o iscălitură interesantă. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. 1661). familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). sunt datorate unui impuls intern. protopopul comitatului Hunedoara. vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. fiind retipărită la Cluj în 1703. Moise Peştişel. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. Efrem Zăcan. Silit să părăsească Transilvania. Francisc Fogaraşi. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica. loc. filosofie. ea respectă dogma ortodoxă. Reforma a stimulat. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. Philosophia (Viena. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. în 1637. Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. neverificate însă. de Caransebeş”. Oda închinată prietenului său din Basel. fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. 1666). este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. care apare la Alba-Iulia. dicţionare. Lapis Lydius (f. după care a ajuns la Ocna Sibiului. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte. În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. medicină. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. destinată românilor convertiţi. Volumele au fost clasificate. conform deciziilor luate de superintendentul calvin. În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. pastor din Lugoj şi Achirie. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. a ţinut să-şi 2 . iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. devenind şi membru al ordinului iezuit. cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). Viena şi Caşovia (Kosice). A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. traduse în grai bănăţean-hunedorean. Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. la Cluj. urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior. lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. Philosophia novella (Zagreb. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena. imnuri. lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. unul dintre nobilii români beneficiari. f. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. 1663). ode. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. de către un grup calvin: Ştefan Herce. cu caractere latine şi ortografie ungurească. Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş. depăşind cifra de 400. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 16191623). după o versiune calvină maghiară. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). o antologie de 27 de poezii. menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae. 1667). pe un document în limba latină. După unele informaţii.a. 1663). cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. după Pentateucul în limba maghiară. la Caşovia. în diverse variante ale genului liric (poezii. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. Poematum. S-a remarcat prin încercări literare semnificative. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). publicat de Gaşpar Heltai în 1551. acristihuri). După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. Catehismul. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament. pastor în Caransebeş. la Aiud. În anii 1672-1674. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. pe domenii: enciclopedii. unde a putut să se distingă ca elev.). administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. chiar de proprietar. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. murind în jurul anului 1712. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. drept şi miscellance. Deşi lucrare de comandă calvină. Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. Între 1669-1672. care-şi luase doctoratul (Papai).

mort în 1471). a devenit în curând periculoasă pentru stat. asigurată de umilinţă şi caritate. simplă. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415). operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa. Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală.scrie numele pe verso. instituţia “vizibilă”. XVI) XI. prin Hristos. la capela “Betleem” din Praga. decan al Facultăţii de Arte. John Wicliff (1330-1384). Hus admitea valabilitatea indulgenţelor. consecinţe. a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. când se referă la revolta husită. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. profesor de teologie. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. Când Hus a devenit. se propunea doar o experienţă creştină directă. În schimb. Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”. deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”. a lollarzilor. rectorul Universităţii din Praga. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec. contemplarea durerii lui.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia). în 1409. Nici aceştia. intriganţi şi impostori. alimentate şi de predicile eruditului reformator. nici preoţii nu pot dezlega de păcate. Printr-o activitate misionară. atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea. în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan).este aceea de a predica. precum şi a limbii latine. este cu totul de prisos. meditaţia în singurătate. Istoricii europeni. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că sar fi putut ajunga la adevărul religiei. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania.în detrimentul echilibrului interior al creştinului. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău. Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului. atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. XI. care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. orfanilor etc). rugăciunea individuală ( sau în grup). în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”. autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. Esenţială este nu dogma. caritatea. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei. a bătrânilor. Hus şi-a continuat violente-i predici. deşi au eşuat. Reforma se va repercuta şi în plan filosofic.care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci. Unica normă a credinţei. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. favorabil schimbării.1. insistente tendinţe de autoculpabilizare. este interpretarea literală a textului Bibliei. împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. înnoirii doctrinare şi spirituale. de rugăciune şi meditaţie personală. nemijlocită de formalismul unor practici cultice. Vizând o regenerare a vieţii religioase. din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi. negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. care. Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian. episcopii. În tulburările grave care au urmat. Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. precum şi a unor transformări sociale profunde. iar osemintele să-I fie împrăştiate. cardinalii. a vieţii religioase. a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. cu divinitatea.2. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. nici chiar taina împărtăşaniei. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. a făcut să fie deshumat. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme. ci şi de devotio moderna. ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. Ordinul l-a influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen. personală. neînţeleasă de credincioşi. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet. Pentru aceasta. Deşi excomunicat. alături de motivele religioase. indulgenţele. chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară. După moartea lui Wicliff. rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. În schimb. Predicator de mare succes. în coloniile olandeze din sudul Africii). Hus nu era un gânditor cu totul original. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. Doctrina sa. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. XI. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. pornind de la o critică raţională a dogmelor. conexiuni. inutilă este întreaga sa ierarhie. nici cultul. cât şi în rândurile maselor. pe religiozitatea interioară. din evul mediu clasic până în contemporaneitate. artistic sau literar.papa. rugăciunea. cu substanţiale implicaţii.Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică. Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin. condamnat ca eretic şi ars pe rug. Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică. Biserica cealată. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. Sentimentul apăsător al păcatului originar. pelerinajele. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. Pentru devotio moderna. căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. precum şi adeziunea umaniştilor. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). John Wicliff. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. Ritualurile bisericeşti. intrau şi motive de ordin social şi naţional. acum la sfârşitul evului mediu. Hus a fost întemniţat. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor. în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor 2 . au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff.

ci şi la curţile episcopale. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. de funcţii episcopale. Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. Sub pontificatul său. extinderii şi consolidării statului papal. “Totul era anapoda. în schimb. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. simonia. Bologna.creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. de asistenţă socială cărora le erau destinate. Foarte cultivat. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. chiar prin trădări şi crime oribile. decăderea generală. genovez înrudit cu familia Doria. ajutând-o. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. La Roma. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. Perugia. suplinitori veniţi din altă parte. Perugia şi Reggio. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. înmormântările etc. Rodrigo de Borja. cu ajutorul sadicului său fiu Cesare. Decăderea morală era generală în mănăstiri. energic. a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei. Iuliu al II-lea. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. Leon X ( Giovanni dei Medici. Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. litigiile dintre ei le scădeau considerabil autoritatea morală. botezurile. Complet indiferent în problemele credinţei. vânzarea de indulgenţe. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. în 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sf. simonia. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. Mondenitatea. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. lunga serie de sacrilegii. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. căsătoriile. cardinalul Jean de Lorraine. pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. aviditatea nestăpânită. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. Maniac sexual. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. improvizate. Petru. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Cu Sixt al IV-lea. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere. Îi plăcea mult pescuitul. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. în 1501. nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. prieten al erudiţilor şi artiştilor. prestigiu şi venit. Regula claustrării nu era respectată. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. Preocupat mai mult de politică. A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. ambiţios. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. ignoranţi . Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti. de numiri de cardinali etc. asasinate. dar iubea cu pasiune şi muzica. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. chiar până la vârsta de 70 de ani. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). nepotismul şi simonia. Inteligent. cult. Tată a doi fii nelegitimi. Inteligent. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii. totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. îl admira pe Ariosto. mort în 1513).de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. la curtea papală domneau corupţia. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. fastul. talent şi vivacitate. incitând republica la război. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIII-lea. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. era un caracter slab. declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. la vârsta de 3 ani. fireşte remunerate. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. absenţa simţului datoriei. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. care priveau posturile lor ca surse de putere. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. era episcop vicar de Metz. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. după desenele lui Bramante. care autoriza. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492). aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. 2 . devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. lipsiţi adesea de pregătire teologică. În 1506. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. studiul teologic era neglijat. structurii şi organizării Bisericii. Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi. manierat. 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. Următorul mare papă al Renaşterii. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. tolerând la curtea sa imoralitatea. Astfel. rămase legendare în istoria papalităţii. cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. a cucerit Parma. îndeosebi nobila familie Colonna. Spaniol de origine. Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. cultura teologică a călugărilor era deficitară. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. provenind nu numai din rândul umaniştilor. de atâtea sărbători mondene. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii.

anume. mai degrabă decât să fie construită din pielea. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). spun laicii. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. o proclamare a iertării divine” ( 38). când a realizat Vulgata. Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. “De ce papa. prin absurd. publicând în limba germană. “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62). până la intrarea în împărăţia cerului” (4). încât să poată mântui un om. “Totuşi. iar cealaltă jumătate rămânând episcopului. o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el. îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. mai sigur.3. este o nebunie”( 75). preotului”(7). că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. omul devine. vina ar rămâne. “ Prin urmare. Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. în 1516. îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. aşa cum este administrată de preoţi” ( 2). pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale. cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. când acestea mai sunt încă valabile?” (89). în schimbul unei sume de bani. prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. care erau în greceşte. protectorul său. ar prefera ca bazilica Sf. “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. Leon al X-lea trimite un 3 . criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. dar dă <banii>pentru indulgenţe. Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. ci doar pe cele impuse de el”(20). preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. împreună cu învăţătorii lor”( 32).Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. în acelaşi timp. spunând. Una din marile sale contribuţii a fost publicarea.”( 44). chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). de aceea. iar nu să adune bani. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. pocăinţa nu este necesară” ( 35). “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. de îndată ce banii cad în cutie. “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. nobilii şi clerul mijlociu – 20. Sume mai mici. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). carnea şi oasele oilor Domnului”( 50). nu construieşte el bazilica Sf. omul simplu – 1 florin. iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. Petru să se prefacă în cenuşă. decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. neiertată” ( 6). pentru a le transmite direct papei. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii. nu o poruncă”( 47). ( 45). pentru acest lucru. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. fie viu sau decedat. “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. Ieronim. lăcomia şi avariţia pot spori.El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. “Papa nu poate ierta nici o vină. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară). instituite de către om”(34). negustorii – 3. adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). Astfel. Dar Luther insistă. sau. arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. ci mânia lui Dumnezeu”. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. mai bun. chiar dacă el. Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei. Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur. Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. “A socoti că iertările papale sunt atât de mari . ci <este>doar eliberat de pedepse. după cum am spus. Luther formulează 95 de teze. intervine în favoarea sa. “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). papa. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. care trebuia să fie bunul păstor. XI. pentru a avea o audienţă cât mai largă. Petru cu banii lui. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). Papa. nu cumpără indulgenţele papei. prin care omul se împacă cu El” ( 33). mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. Satira sa “Elogiul nebuniei”. Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. “A spune că Sfântul Petru însuşi. nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. clerul inferior – 6. refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. dacă ar fi fost acum papă. Principele elector Frederic. “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). în măsura în care acestea implică o vină”( 76). cu siguranţă. “Dimpotrivă. nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). dar când Biserica mediază . “Orice creştin adevărat. Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă! > a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). prin scrierile lor. căci ele reprezintă . nu o instituţie divină. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. dar nu nesemnificative.

în ocazii de petrecere şi ospeţe. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează. cele 7 taine. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. Noul împărat. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. Luther se prezintă. Hirotonia întru preoţie nu este o taină. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. Mântuirea este acordată de graţia divină. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. între raţiune şi revelaţie. Zilele de post erau transformate. Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. ostentativ. pe drum spre Wittenberg. făcând fapte bune. cunoşteau un succes extraordinar. de a scoate în afara legii. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. În prezenţa arbitrilor. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. erau citite şi comentate în toată Germania. sunt consecinţa păcatului originar. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. Totul are nevoie de iertarea divină. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. Maslul. adamic. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. că ar fi eretice. între sfera lumii şi cea a credinţei. Luther nu retractează nimic. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. sacerdoţiul. Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. Scrierile lui erau citite de toată lumea. în caz de refuz. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). recunoscând doar botezul şi împărtăşania. care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. oricât ar dori să se îndrepte. Luther a scris un număr enorm de tratate. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. a judeca. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. fără a se ajunge la nici un rezultat. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. În scrierile sale. Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. pentru că n-a fost instituită de Hristos. declarând categoric că nici papii. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos. papalitatea. de cultură etc. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. Omul nu poate evita păcatul. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. marii săi adepţi şi prieteni. Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. cu adevărat pură. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult. dezbaterile au durat 3 săptămâni. Între 1517-1520 fuseseră tipărite aproximativ 300. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. la Roma. în Franţa şi Anglia. Ideile teologice. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. Carol Quintul.cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. maslul. În formaţia sa teologică. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. La reîntoarcerea de la Worms. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. o pură superstiţie. mirul şi spovedania). după care. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516- 3 . La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. altele o resping. a interpreta Scriptura. Convocat la Worms. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. În mai 1520. ascetismul. a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. după textul original grecesc şi ebraic. de educaţie. Corpus juris canonici. practicat şi de necreştini. dar şi cu vinul din potir. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. spre a i se asigura protecţia. Augustin. după 13 ani de muncă. în mod practic. păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. Mulţi preoţi. educative. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. Aici. caută pretexte diferite să o eludeze. decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. Bordelurile au fost închise. printr-o argumentaţie în public. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. Între timp. ele sunt inerente naturii umane. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. ierarhia ecleziastică. În concepţia sa. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. în Elveţia şi chiar în Italia. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). în fortăreaţa din Wartburg. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. practicile penitenţiale. mai curând decât emanate din Scriptură. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. Luther şi doctrina protestantă Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. al graţiei divine. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. care se putea dispensa de interpretările date de cler. interpreta şi predica – permitea realizarea. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). pe cel ce nu I se supune voinţei sale. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise extrem de puternică. în Spania. între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). altele tergiversează. pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. politice. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. hirotonisirea. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. din punct de vedere moral. scrierile sale publicate la scurte intervale.

a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. În bătălia de la Kappel ( 1531). Credincioşii din Zurich. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic. în speţă oraşul Zurich. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă. ci doar prin adunarea credincioşilor. lăcomia. considerându-le simple superstiţii. la actul confesiunii. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante. A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos. religiozitatea personală. contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă. la fel şi casele de toleranţă. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. apoi ucis. suficient în sine. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. La această ispită. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. prezintă într-un mod clar. libertatea omului este o himeră. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. Calvin formulează principiul predestinării absolute. Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. Calvin respinge toate ceremoniile. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate. în Anglia. la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. icoanele au fost scoase din biserici. repudierea autorităţii papei. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. iar în 1534 prin Actul de supremaţie. la penitenţe. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. XI. Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. de Purgatoriu.6. regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. În contact strâns cu cercurile umaniste europene. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. În biserica catolică. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. când această ţară. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului.1518. Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. Serviciul religios a fost simplificat. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. omul nu poate găsi mântuirea. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată. îl împing la disperare. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. Cancelarul regatului. XI. Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. postul. aviditatea. ea este compusă numai din predestinaţi. neatestate de Scriptură. de Judecata de Apoi. Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. în care totul este corupt. singurul mijloc de mântuire este graţia divină. Omul este predispus spre virtute. 3 . Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor. înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. rămânănd fidele catolicismului. Cantonul Zurich. trece la Reforma protestantă. În materie de cult. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). intimă.4. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă. Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. Luther . dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. Teama omului de Infern. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. Misa tradiţională a fost abolită. între care pe primele locuri stau concupiscenţa. împrumutul cu dobândă să fie abolit. celibatul preoţilor). numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. adepţii reformatorului . care sunt simple invenţii umane. Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. fiind privaţi de anumite drepturi. conturându-se biserica anglicană. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. Cât priveşte păcatul. omul nu poate rezista. rezervată doar “celor aleşi”. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. ai municipalităţii. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin).5. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. Din acest moment. cuvântul Scripturii. Zwingli a fost rănit. nu lega păcatul de plăcere. Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice. este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. oraşul Zurich a ieşit victorios. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. XI. Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. independentă de biserica catolică. catolicii au fost discriminaţi. cultul sfinţilor. A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. a fost învins de armata cantoanelor catolice. Prin credinţa omului. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. ideile autorului. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. Acesta trebuie să arate că ascultând cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor.

Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. în Belgia. mai intoleranţi decât regina. În virtutea acestor documente oficiale. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. în Cartea martirilor. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. Într-un discurs de câteva ore. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Cranmer. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. cu voia Domnului. au renunţat la demnităţile ecleziastice. nobililor protestanţi. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. să cânte la orgă. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. regina Elisabeta (1558-1603). în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. regina Maria s-a stins din viaţă. în toate casele englezilor. Totuşi. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. în zelul său catolic intransigent. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. preoţii continuau să poarte stihar alb. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. să celebreze căsătorii cu verighete. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. vecină cu nebunia. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. În 1559. la Smithfield. aduceau săculeţe cu praf de puşcă. pentru prima dată în Anglia. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. dar va dobândi şi merite”. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. încât nu se va stinge niciodată”. Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. un act de „capacitate”. nici slăvirea vinerei mari. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. vitraliile erau sparte. ca Latimer. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. alături de Biblie. nu numai că nu va păcătui. aprindem o asemenea torţă în Anglia. Astfel. care înainte de Reformă. 3 . tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. votat de Parlament. pe care le atârnau de gâtul victimelor. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. precum şi laici. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. căuta calea de mijloc. voia să impună. în defavoarea latinei. În numeroase domenii. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. cardinalul Pole. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. susţinută de papalitate. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. Începând din 1570. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. puţin numeroase. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Elisabeta I tergiversa. Cranmer. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. Bătrânul episcop Latimer. s-a produs o reacţie catolică vehementă. când începu discuţia cu doctorii. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. continua să ezite între luteranism şi catolicism. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. părăsită de toţi. În decembrie 1580. din 8000 de preoţi. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. Parlamentul englez a votat. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. Fostul arhiepiscop Cranmer. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. În unele biserici. Mai protestant decât arhiepiscopul. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. dar nu pentru erezie. Victimele reginei Maria. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. arşi pe rug. nu a existat nici o condamnare la moarte. Arhiepiscopul de Canterbury. a 47 de nobili englezi catolici. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. În religie. care preceda întotdeauna supliciul. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Pe când unele comitate regretau catolicismul. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. căci noi. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. ca să le scurteze chinurile. Actul de supremaţie. pentru a doua oară. care fusese un mare predicator protestant. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. Îngenuncherea. La tron a urmat sora sa. Dar miniştri Elisabetei I. nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. Scoţia sau Flandra. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). validitatea legământului de castitate. La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. nici agheasmă. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. a fost ars pe rug la Oxford. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. crucifixele înlocuite cu stema regală. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. au fost. N-a reuşit. Dar regina Maria Tudor. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. Londra. Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. el răspunse că citise Evangheliile. pentru a se evita cheltuielile. a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. ca cel de la Douai. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. primul preot căsătorit. ci pentru înaltă trădare. trebui s-o trimită în Germania. conflictele religioase s-au acutizat. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. Amândoi au fost decapitaţi. regina Elisabeta. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. În acelaşi timp. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. dorea o reformă mai completă. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. încă tânără. Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. Impuneau un protestantism moderat. trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. care avea să se găsească. Foxe. A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. de catolici fervenţi. bărbaţi şi femei din popor. William Tyndale. cu forţa. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. goliţi de maţe. La începutul domniei Elisabetei I. iar alţii o pensie de 4 şilingi. Un act de uniformizare religioasă.sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. Episcopii veritabili protestanţi. au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. timid şi indecis. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. în afară de câţiva ecleziastici. În momentul urcării pe tron. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. criptocatolicii nu au fost deloc tulburaţi. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. o protestantă convinsă. 7000 au acceptat schimbarea. ca şi în politică. dacă era necesar. act care afirma transubstanţierea. dar. Dar prigoana împotriva catolicismului continua. Filip al II-lea. La 17 noiembrie 1558.

fie de tip scoţian. În acest moment. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. cu unele restricţii. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. iar supuşii să asculte de ei. Edictul din Nantes. XI. pentru că legea nu a fost votată. regele Scoţiei. de separare a bisericii de afacerile politice. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. orice om politic. mii de emigranţi au venit după ei în America. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. În 1604. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. inclusiv legea talionului. care însă nu a avut succces atunci. a genoflexiunii în faţa altarului. care rămâne în sânul bisericii anglicane. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. la finele secolului XVI. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. nonconformistă. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610). membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. pentru a examina petiţia lor. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. Un al treilea grup era compus din independenţi. Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. adică circa 5%. La începutul domniei lui Iacob I Stuart. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. stricta respectare a duminicii. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. Ei condamnau teatrul. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. sperjur. papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. aveau oroare de păcat. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. în parlamentul din 1593. în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. mai ales de cel trupesc. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. Ei doreau să reorganizeze statul înspirându-se numai din Biblie. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. Dacă ar fi putut. câţiva s-au întors din Olanda şi veniră la Southampton. apare în Franţa. Timp de un secol. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. La începutul domniei lui Iacob I . li se acordau drepturi civile complete. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart. fie de tip englez. În zadar episcopii anglicani au propus. Dintre aceste comploturi. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. se mai găsea. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele. prăbuşirea catolicismului în Anglia. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. În mintea oamenilor. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului. catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I. pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. În 1620. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. fiind astfel lipsiţi de şefii lor. un calvinist convins (16031625). din respect faţă de libertatea individuală. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane.Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. mai radicali. fiind instituită şi o curte de justiţie. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. în lumea modernă în general. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. Alţi puritani. care trebuia să îi transporte în America. prin poduri. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. După moartea Elisabetei I. cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. adulter şi depravare. sub auspiciile regelui. în limba greacă) şi True Law of FreeMonarchies. Complotul a fost descoperit. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). Unii dintre puritani. care acceptă ritualul impus de monarhie. a fost întâmpinat 3 . Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. suprimarea semnului crucii la botezuri. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I. Prin acest act. alcătuită din catolici şi protestanţi. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. care acorda libertate religioasă protestanţilor. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă.pe episcopi şi pe unii credincioşi. câte un capelan catolic.7. pentru o vreme îndelungată. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. o grupare presbiteriană. Protestanţii. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. fiind scutiţi de anumite obligaţii. dar doreşte s-o reformeze. Deşi crescut în religia calvină. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. a verighetei la celebrarea căsătoriei. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace.

unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. şeful lui. Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). Animat de curajul disperării. Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. Paul Pellisson. Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. De fapt. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. În acelaşi timp. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. La Rochelle. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic.cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. Hughenoţii au participat la conducerea statului. Suedia în primul rând. Departe de a crea un stat în stat. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. La sfaturile lui Richelieu. insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. care fusese educat să deteste „erezia”. Dar în 1679. Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. Mai mult. autorităţile le încurajau să se poarte rău. în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. În mai 1625. în Paris. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. Mai mult. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. care nemulţumea ambele părţi. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. Privit retrospectiv . Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. Apoi. noul rege. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. ducat vecin cu Navarra. veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. după 1630. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. Este greu de ajuns la statistici de încredere. În 1621-1622. Cât timp a trăit. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). regele Henric al IV-lea de Bourbon. pe plan extern. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. Dar protestantismul a supravieţuit. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. Pe fondul acestor realităţi. Confruntările militare au durat mai mulţi ani. la un preţ de 10 livre de persoană. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. Fără a suspenda aplicarea edictului. exilându-i pe preoţii care refuzau să se conformeze. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când sa convertit la catolicism). formate din judecători hughenoţi şi catolici. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. de durată şi periculoasă. Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. iar din punct de vedere demografic. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. etc. hughenoţii au înfruntat armata regală. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. au comandat armate. de o mică armată engleză. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. în iunie 1680. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. spre a fi educaţi în religia catolică. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali. Bărbaţii erau bătuţi. hughenoţii s-au revoltat din nou. Pe câmpul de luptă. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. Cardinalul Richelieu. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. Franţa a susţinut statele protestante. intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. În această privinţă. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. sub conducerea ducelui de Rohan. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. avocat şi editor. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să 3 . Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. femeile violate. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. practicarea credinţei protestante a fost circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. faptul nu este real. Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. Între 1661 şi 1679. care confirma stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. Li se închideau şcolile şi bisericile.

Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. viitorul papă Paul al III-lea. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni. Emigrarea atât de multor negustori. Conciliul a adresat celor care numeau episcopii. specifice lumii medievale. 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545. justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma.scape. până la deschiderea sa efectivă. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată. din nordul peninsulei italice. Cu toate acestea. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. o rugă dublată de o blamare a trecutului. În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei. conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. Pe plan politic. În acelaşi an 1536. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. De exemplu. precum sudul Franţei. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. spre groaza rudelor lor îndoliate. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. Anglia şi Lumea Nouă. care vor pregăti programul viitorului conciliu. între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. Participant la Conciliul de la Latran. Astfel. La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică.cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559). Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. Pe termen îndelungat. Totuşi. Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen. ce începe in anul 1541. in sesiunea a XXIV-a. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei. eforturi de reformare au existat. În zonele îndepărtate. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. iar ultima la 4 decembrie 1563. AL XVI-LEA Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. definind sursele credinţei. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. Însă se cerea referinţa la Vulgata. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. îndeosebi a celui superior. Brandenburg. ignoranţa clerului. Alaturi de Biblie. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa. Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. la nevoie cu ajutorul forţei. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină. ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. La prima sesiune au participat 30 de preoţi. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. exigenţele morale şi disciplinare. iar cea de-a doua. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. În ceea ce priveşte episcopii. Contarini. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. Din motive de siguranţă – teama de ciumă . Nimeni nu 3 . papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. a intoleranţei religioase. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. Persecuţia a sporit. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. XII. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. Au existat mai multe serii de sesiuni. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. au trecut nouă ani. şi in special papei. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. ducând cu ei talentele şi priceperea. S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale. campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica. Însă. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. Sadolet şi Pole. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă.

S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului.000. cum ar fi dreptul de a decide cât impozit să plătească. Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise. urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”. iar preoţii erau plătiţi de stat. printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios. având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă. urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani). la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est. Revoluţia franceză din 1789-1795 a încercat să creeze statul laic. Adunarea Constituantă voia să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri. iar in 1566. iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană). franciscanii. trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie. în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda. Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. Renania. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. supunerii. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”. Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. Nagyzombat. Imperiul habsburgic. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei.000 de membri. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares. Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase. Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen. pau (în Scoţia). Roma. cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. În Franţa. Pământurile bisericii catolice din Franţa au fost naţionalizate şi apoi vândute. Gratz. Douai. Saint Omer. reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. Deputaţii nu erau antireligioşi sau anticatolici. În Germania şi Austria. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii. Diego Laynez. ambele confesiuni erau bine reprezentate. În Germania de sud. o parte din Ungaria. Reforma bisericii catolice s-a sprijinit. unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre. dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. ce de pildă episcopiile). însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei. ascultării. castităţii. Polonia. Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei. Nu aveau câtuşi de puţin intenţia să intre în conflict cu doctrinele bisericii sau cu funcţiile ei spirituale. Simao Rodriguez. simultană a mai multor funcţii bisericeşti. votând o serie de măsuri împotriva intoleranţei bisericii catolice. FRANŢA Absolutismul monarhiei franceze din sec. Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574). iezuiţii erau în numar de 23. „Index Librorum Prohibitorium”. protestanţii şi evreii fiind persecutaţi crunt. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. Polonia. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior). Ei voiau pur şi simplu să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556). APARIŢIA TOLERANŢEI RELIGIOASE ÎN EUROPA. iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul. Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos. repartizaţi în 39 de provincii. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. a plecat la Paris (1529-1931). Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale). În 1540 Paul al III-lea a acordat. al XVIII-lea nu a permis funcţionarea libertăţii religioase. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată. în special a celei spaniole. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei. confesiunea. seminarii irlandeze la Paris. prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. fiindu-le restricţionat accesul la orice demnitate publică.putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. Salamanca. benedictinii) şi înlăturate elementele corupte. al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici. al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564. castităţii. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia. numit „Compania lui Iisus”. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii. care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor. În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei. Ungaria. Munster. seminarii engleze la Paris. în momentul suprimării Ordinului. Eliberat. seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. devenind funcţionari publici. XIII. A pus capăt vechilor privilegii corporative ale bisericii. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor. Olmutz (1578). În Polonia. limitat la 60 de persoane. pe ordinele religioase.500. Francis Xavier. dar care au fost reorganizate (augustinii. Boemia. Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. predica. aprobat de papă în 1544). În februarie 1790. Roma. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552. în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. un decret făcea distincţie între ordinele monastice care nu activau în 3 . Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii. A fost abolită în 1854. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre. dominicanii. iar în 1773. colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. eliberată de controlul străin (papal). Giovanni Palestrina (cca. în 1650 la 15. Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura. care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale. iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. Un ordin nou era cel theatin. În 1585. intitulată „Exerciţiile spirituale”. Fulda (1584). iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. după care erau hirotonisiţi preoţi. unele deja existente. fost ofiţer în armata spaniola. În plus. Astfel. pictura) şi a muzicii. în bună măsură. Olmutz. În august 1789. Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. Adunarea a desfiinţat dijma plătită de credincioşi bisericii catolice şi pluralismul (deţinerea concomitentă. Franţa. cantoanele elveţiene. anglicanism (Anglia). Dillingen (1576). Alfonso Salmerons. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. o biserică democratică şi legată de noul sistem de administraţie locală. Austria.

scoţându-l fără jenă din calendarul sfinţilor pe ocupantul deja existent ala celei date. Primele au fost suprimate. 3 . Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. Napoleon I este considerat astăzi. Aceasta adapta organizarea bisericii catolice cadrului administrativ al conducerii politice locale. Pentru prima dată în istoria Franţei. fără să ţină seama de pontiful roman. aşa încât misiunea de decreştinare a devenit un atac împotriva bisericii constituţionale. în iulie 1790. Această încercare brutală de a extirpa secole de credinţă creştină a afectat profund populaţia de la sate. în cele din urmă. întrucât toate funcţiile clericale. Anul era împărţit în 12 luni de 30 zile. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume. fiecare lună era împărţită în 3 perioade de 10 zile. Nu a existat nici un conflict serios cu biserica catolică până la elaborarea Constituţiei civile a clerului. Noul calendar ignora duminicile şi sărbătorile bisericeşti. Aceasta însemna că numărul episcopiilor scădea de la 135 la 83. construieşte un stat laic. În timpul dictaturii iacobine (1793-1794) s-au produs atacuri vehemente împotriva bisericii catolice. potrivit cu anotimpul în care se afla: floreal. cel care i-a afectat cel mai mult. clopotele şi argintăria au fost luate. dar chiar şi aşa. un modernizator al Europei. perioada dintre 22 septembrie 1792 şi 21 septembrie 1793 a devenit anul I. ci şi mai puţini clerici în general. iar preoţii catolici au fost uneori forţaţi să se căsătorească. Spre sfârşitul anului 1793 mai rămăseseră în Franţa puţini preoţi refractari. episcopii de către electorii departamentali iar preoţii de către cei districtuali. în afară de parohi şi episcopi. limitând însă foarte mult imixtiunea papală în Franţa. au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile a clerului. care a lăsatmari părţi din Franţa fără preoţi. Dar n-a existat câtuşi de puţin intenţia de apune capăt condiţiei bisericii catolice de biserică de stat în Franţa. a religiei în special. care a luat diferite forme. Cealaltă. după excesele din timpul Revoluţiei. protestantism sau religia mozaică. Estimările numărului de preoţi care au renunţat la chemarea lor variază între 6000 (10% din totalul preoţilor constituţionali) la 20 000. biserica constituţională accepta revoluţia şi era respinsă de Roma papală. salariile lor fiind plătite din bugetul statului. Adunarea Constituantă nu a acceptat acest lucru iar în noiembrie 1790 a decretat că clerul trebuie să depună jurământ pe Constituţie. Pastorii protestanţi au fost trataţi în acelaşi fel ca preoţii catolici. Acest fapt a dezbinat clerul. În timpul lui Robespierre. În sec. dar până să ajungă la a fixa în Constituţia ţării principiul libertăţii de conştiinţă. XIX-XX. Cei mai entuziaşti agenţi ai decreştinării erau reprezentanţi ca Fouche. în septembrie 1791. respectând cultul împăratului. Pentru mulţi oameni simpli. numai 2 din cei 44 de episcopi şi 1/3 din ceilalţi clerici au depus jurământul. Napoleon I credea că toţi cetăţenii îi vor fi loiali. cu 5 zile suplimentare. Decretul din decembrie 1789 al Adunării Constituante a acordat drepturi civile protestanţilor. În Franţa erau acum în vigoare 2 biserici catolice. Astfel. asigură libertatea religioasă şi de conştiinţă pentru toat e confesiunile creştine şi pentru evrei. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv. mulţi dintre clericii care depuseseră jurământul au retractat. împăratul Napoleon I Bonaparte (1804-1815) este cel care realizează efectiv separarea bisericii de stat. Diocezele catolice urmau să coincidă cu departamentele. majoritatea bisericilor din ţară au fost închise. decreştinarea. Franţa a devenit un model de toleranţă religioasă pentru întreaga Europă şi pentru statele din alte continente. a fost. Una. Aceleaşi drepturi au fost extinse şi asupra evreilor. Napoleon I a restabilit religia catolică în Franţa. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792. când fusese proclamată republica. Preoţii erau siliţi să renunţe la preoţie şi mulţi au fost constrânşi să se căsătorească. În istoria Franţei şi a Europei. dintre toate aspectele terorii revoluţionare. thermidor. majoritatea (incluzând mulţi episcopi). Dictatura iacobină a încetat să mai plătească salariile clerului din mai 1793 iar în noiembrie a ordonat ca toate bisericile din Paris să fie închise. era aprobată de papă dar era considerată de patrioţi ca fiind împotriva Revoluţiei. papa a condamnat Constituţia civilă – în martie şi aprilie 1791. cea care refuzase să depună jurământ. în cinstea Fiinţei supreme. care nu reuşea să-i convingă pe ţărani să sprijine revoluţia. catedrala Notre Dame din Paris a devenit Templul Raţiunii. În felul acesta. Concordatul dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea din 1801 a reglementat organizarea bisericii catolice franceze. Clericii urmau să nu mai fie numiţi ci aleşi. Napoleon l-a înfuriat pe papa Pius al VII-lea. În primăvara anului 1794. În Adunare. întrucât nu aveau nici un fel de contribuţie directă la binele obştesc. fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. ca biserica să celebreze în tot Imperiul ziua de 16 august (ziua următoare zilei sale de naştere) drept ziua Sfântului Napoleon. ordonând. încetau să existe. cel care a impus principiul libertăţii de conştiinţă şi religie în toate teritoriile şi statele cucerite de armata franceză. de foarte mulţi istorici. Când. au trecut câteva secole de tensiuni şi confruntări religioase. Decreştinarea a fost un atac virulent împotriva bisericii. Această mişcare s-a extins rapid pe teritoriul Franţei. Au fost închise biserici. Ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii catolice franceze. fie că era vorba de catolicism. În octombrie 1793 a fost introdus un nou calendar revoluţionar. Urmau să fie nu numai mai puţini episcopi. care punea la intrările cimitirelor inscripţii pe care se putea citi: „Moartea este un somn veşnic”. pentru a-l înlocui pe cel creştin. Papa şi-a pierdut dreptul de a-i confirma pe noii episcopi.comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. s-a stabilit egalitatea tuturor confesiunilor în faţa legii. vendemiaire etc. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare „pentru moment” deşi a fost interzisă călugărirea. au fost distruse cruci şi troiţe. oferind un model întregii lumi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful