P. 1
Istoria Culturii Si Civilizatiei

Istoria Culturii Si Civilizatiei

|Views: 2,609|Likes:
Published by Valdraf Laszlo

More info:

Published by: Valdraf Laszlo on Jan 10, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/13/2013

pdf

text

original

SORIN BULBOACĂ INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Vasile Goldiş University Press ARAD 2011 CUPRINS Introducere.

Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington) ………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Intelectualii. Universităţile în evul mediu………………………………… VII. Renaşterea ……………………………………………………………….. VIII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VIII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VIII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VIII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VIII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VIII.5. Magellan …………………………………………………………………. VIII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. IX.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII) ……….. IX.1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… IX.2. Grigore Ureche (circa 1590-1647) ……………………………………. IX.3. Miron Costin (1633-1691) ……………………………………………. IX.4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… IX.5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. IX.6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. X. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………… ……. XI. Reforma protestantă în Europa………………………………………… XI.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… XI.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... XI.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. XI.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… I.

XI.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. XI.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… XI.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. XII. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… XIII. Apariţia toleranţei religioase în Europa…………………………………. Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă …………………………………………………………. I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura.

1

Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, plus ştiinţele şi filosofia. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:

1. 2. 3.

cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci; cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice, obiceiurile;

cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură, respectiv raportul statuat. Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială; b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social; c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură; d)are un caracter structurat, prezintă un model specific; e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta; f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici, de forţe politice şi economice, de limbă şi religie; B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de inovare etc; C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc; D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific; E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană, cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul

este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM, cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. I.2. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei, transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică, cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba

2

germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune socialeconomică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă, civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii, îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. I.3. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui

d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou, ''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc. Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei, în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte, realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare

Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de
această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și

3

Coreea. statele din zonă.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și Huntington. iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. istorici și moderni. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite. . Asia și alfabetul latin. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui . In istoria recentă. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. în detrimentul Vestului.Civilizația „sinică”: cuprinde China. Turcia. stagnarea populației. la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. . dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul americani care trebuie să-și reafirme identitatea. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului.Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din printre care și România și Grecia. a opta civilizație. cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor.. explozia demografică in lumea islamică. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică. O cauză acest sens el oferă exemplul războaielor din fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. cea Sinică și Musulmană. Cu alte cuvinte. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească Asia. Mai mult. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. În acel moment. politică și militară. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Ca replică. după el. civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ . . în special cu Vestul. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. democrația parlamentară. în concepția autorului.Civilizația Africii subsahariene: poate să devină. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. capitalismul. statul cheie al lumii ortodoxe. Astfel puterea economică se mută către islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații. conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de populația locală. În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. Reforma și Iluminismul.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. Pe fondul acestei situații. droguri și criminalitatea. precum Australia sau Noua Zeelandă. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Taiwan și Vietnam. Singapore.. Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele. În accepțiunea lui Huntington. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia. ea a adoptat tehnologia occidentală. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”. În acelaș timp Occidentul se deosebește de Renașterea. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. . Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai contact” și “conflicte între state-nucleu”. Toți acești factori. civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului. Istoria. tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică.Civilizația hindică (India). cât și la granițe. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. . Astfel atacurile Europeană) și America de Nord. Ele vor determina o schimbare a puterii politice.multicivilizaționala. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele. economice și militare. puterea politică și cea militară o vor urma. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. șomajul. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. impunând instituții occidentale. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. În concepția lui Huntington. 4 . a aderat la NATO. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”.Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. în special cu Islamul și China. ca de pildă Coreea sau Vietnamul. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: . În cadrul lucrării sale. vestul Europei (Uniunea Evului Mediu. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente).Civilizația „musulmană”.. În Iugoslavia. este cel mai bun exemplu. modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei.Civilizația „vestică”: cuprinde. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. . Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. După ei.

Opera lui Augustin este impresionantă.identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. femeie. după Said. toate putând fi o sursă de identitate Paul Berman. IV-V) Biografia intelectuală. Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. fratele său Navigius. De agone christiano (Despre lupta creştină). S-a retras la proprietatea prietenului său. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. care tratează originea omului şi providenţa divină. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. Arabii. întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. în toamna anului 386. contradictorie. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală pentru o persoană. Vergilius. în această retragere mama sa. un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. a fost atras de erezia maniheenilor. la dorinţa tatălui său. De ordine (Despre ordine). Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. Tagaste. astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. o lume complexă. Augustin se apropie de operele lui Cicero. pe lângă studii. dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun. a plecat din Cartagina la Roma. spre a se pregăti . la Cassicciacum. a început să înveţe limba greacă. este o lucrare periculoasă. catolici sau ortodocși etc. până în 384. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. Ea suferă de faptul că e prea vagă. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. fiică. cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. De fapt. închisă este aplicată întregii societăți umane. în anii 373. În oraşul său natal. De exemplu. catedră plătită de oraş. La Cartagina. Se afla cu sine. A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. Națiuni precum India. începând chiar cu mediul familiar. de diferențele culturale dintre lumea germanică și aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura cea latină etc. la 35 km depărtare de Milano. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). În perioada studiilor. clară. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). păgân şi creştin. Scopul ei. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. Monica. în Africa de Nord. pe lângă literatura latină. În toamna anului 383. De Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). lipsit de dinamism și interacțiune culturală. Tacitus. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . În primul rând. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. Augustin a studiat gramatica. pentru primirea botezului. Din momentul apariției în 1993. mamă. iar abordarea amuzantă. rămânând în acest oraş până în 383. La Madaura. turcii. etc. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. artist. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. de a menține o stare de război pe timp de pace. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. pe când se afla retras la umbra unui arbore. Augustin a căzut în scepticism. războaiele regionale. teza lui Huntington a fost foarte criticată. La vârsta de 20 de ani.” În concluzie. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. Soliloquia (Solilocvii). i se păreau adevărate. Augustin a frecventat cercul maniheilor. a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. De natura boni (Despre natura binelui). La Cartagina. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. A început să citească Biblia dar. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei. numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. Aceste cifre. La scurt timp după convertire. Între anii 386-387. care dorea săl vadă retor. este acela de a legitima anumite politici. El argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită). O altă problemă este catolică și protestantă. Symmachus. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). întrucât deformează realitatea. în 374. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. masele trebuie să accepte redefinirea. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. atunci reşedinţă imperială. care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. Sprijinit de prefectul Romei. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. spunea că devenit democrații. De 5 . în prezenţa prietenului său Alypius. soție. între anii 365-369. Turcia. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. gramaticianul Verecundus. În orice caz. însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. lucrarea lui Huntington. iar Vestul însuși a fost dominat de Huntington definește civilizația ca un concept fix. unde a început să predea din 384. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. În acest timp. metropola Africii romane. cu care a rămas în legătură peste 10 ani. III. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. apoi literatura şi retorica la Madaura . nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. Dupa el. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). în ciuda caracterului inedit. dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. el renunţă la catedra de retor la Milano. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece.

etc. fiind consacrat preot în 391. Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi.magistro (Despre magistru). indicând locul redactării. Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. luând exemple din trecutul istoric al romanilor. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. b. scopul şi erorile comise. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. nu este nici necesar. 6 . După judecată. căruia autorul i-a adresat primele cărţi. cât din irealitate. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. care a dus la căderea întregului neam omenesc. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos. în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii. scrisă între 426 şi 428. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. ci se întrepătrund. potrivit gândirii lui Augustin. regele vandalilor. de la întemeiere. Cultul zeilor. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. al grecilor şi al celorlalte popoare. acestea au fost numeroase şi variate. de la Adam la Potopul lui Noe. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. În realitatea istorică. numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. e. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. nu atât din neputere sau nevoinţă. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. un rău necesar. Scriind această lucrare. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica. nici rău. Cartea. cum încercau păgânii să argumenteze. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. Augustin expune. în două cărţi. dar numai prin civitas Dei. împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. Statul laic este doar mijlocitor. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. un instrument. Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. făcând precizările şi completările necesare. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. La Augustin. menite să justifice creştinismul atât prin sine. în 13 cărţi. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. până la moartea mamei sale. Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). întâmplată la vârsta de 76 de ani. Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. S-a stabilit la Hippo – Regius. cu accent asupra păcatului. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. la 24 august 410. unde a păstorit până la moartea sa. De civitate Dei trebuia sa reînnoiască argumente devenite aproape tradiţionale. întreaga istorie. romanilor şi a altor popoare vechi. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). în viziunea lui Augustin. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. În prezentarea celor două cetăţi. precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. timpul. să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. de vizigoţii conduşi de Alaric. numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico. survenită în toamna anului 387. În această lucrare. din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. iubind doar eul. dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. în Africa de nord. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului). De la Milano. istoria este liniară şi nu ciclică. care nu există în realitate. în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. după Cartagina. Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. pe care le retractează sau le corectează. în 387 – 388. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar. la Roma. la judecata viitoare. Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. la Ostia. survenită la 28 august 430. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. opera istoricului roman Sallustius. De civitate Dei se divide în două părţi principale. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. prin comunitatea creştină a credincioşilor. petrecând o viaţă monastică de meditaţie. salvarea cerească (cărţile VI –IX). În viziunea lui Augustin. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. apoi. care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este legat de istorie. făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală. după o scurtă şedere la Cartagina. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. la consumarea secolelor. La sfârşitul anului 395. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). îşi caută propria slavă şi propriul bine. la judecata viitoare. scrisă între 397-401. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. de la Potop la Avraam. Despre poporul roman de Marcus Varro. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). gigantică. rege etc. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. scrise până în 427. c. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. Augustin s-a străduit.teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu. de la Avraam la David. căderile şi slăbiciunile sale personale. În Confessiones (Mărturisiri). unde a rămas trei ani (388-390). de la David la deportarea evreilor în Babilon. Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. combătând vehement aceste doctrine eretice. aceia care au prezidat la întemeiere şi. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. Zeii cetăţii. În prima parte (cărţile I – X). de la întemeierea Romei. care se ridică la perspectiva universalului. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. Proiectată ca o apologie. După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. Augustin s-a întors în 387. sub presiunea evenimentelor. f. în mâinile unui Dumnezeu veşnic. nu au putut face nici bine. d. cu pelagienii şi cu arienii. teologie şi de gramatică latină.

precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen.Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei. un manual de dialectică (De Dialectica). La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii. Utrecht. toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian. Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă. format în celebra mănăstire germană Fulda. de reperele biblice. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. animat de o profundă pasiune pentru antichitate. fără a fi plătiţi pentru aceasta. notele muzicale. unde erau redactate acte. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului. prin gândirea închisă în această carte. Evenimentele sunt descrise cu claritate. St. rupând cu gândirea antichităţii clasice. fixând strategia şi structurile. angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene. îşi făcea cunoscut programul educaţional. Paulin d’Aquilera. a retoricii antice. psalmii. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără. repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale. definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. pe baza unei politici educaţionale coerente. Doi episcopi. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg. la păcat şi la salvare. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. În timpul dinastiei merovingiene. De aceea. la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv. în care sunt înşiruite. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. s-a format “Academia Palatină”. s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor. Astfel. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York. manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică. începând cu veacul al VI-lea. Astfel. conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). aplicând tehnici de compilaţie. Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină. Vieţile celor 12 Cezari. În Capitularul din anul 789. evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. Fulda. IV. Călugării îşi preparau singuri pergamentul. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. În istoriografie. a realizat biografia lui Carol cel Mare. ceea ce nu anulează autenticitatea portretului. Prioritate absolută o are cronologia biblică. Dar. Chiar dacă nu erau originale. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius. în succesiune cronologică. calculul matematic. dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. În jurul anului 850. în sec. care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. la nivelul epocii. Suetonius. scrisori. Gallen. spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. geometria. registre. inspirându-se din biografia lui Augustus. Theodulf d’Orleans. la analelele regale. în care se studiau cele 7 arte liberale. Lucan. dialectica. Agobard din Lyon. La curţile suveranilor. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică. principalele centre de cultură erau curţile suveranilor. unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară. autor al unei istorii a longobarzilor. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei. a artificiilor stilistice. redactată între 813- 830. prin copiere manuală. din Grigore de 7 . dar proiectul nu s-a materializat. Reichenau. a servit ca instrumentum regni. ca instrument al puterii. cernelurile şi vopselele. a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor. lucrări complementare manualelor. Născut în Irlanda. a organizat. se produce o revigorare în plan cultural. din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. în primul rând. Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine. prin rolul acordat individului. şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi. care ţine cont. În jurul curţii imperiale de la Aachen. în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. IX). La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele. echilibrată şi precizia caracterizărilor. de ortografie latină (De ortographia). narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. Corbie şi Luxeuil. fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare. Pe lângă instrucţia religioasă. Alcuin de York (738-804). genul biografic. În Imperiul Carolingian. Eginhard. nu erau proprii. scriau. istorici ( Sallustius. care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria. Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate. cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor. cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu. istoricul Paul Diaconul. astronomia şi muzica) funcţionau la Tours. Augustin. Începând cu anul 773. a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale. filosofi ( Seneca). în epoca carolingiană. astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene. O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului. Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine. mai vechi. în general. Clemens Scotus. într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi. El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice. Astfel. prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. dar nu numai). alături de Paul Diaconul. din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul. marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. istoria a servit unor scopuri politice. Chemat pe continent de Carol cel Mare. retorica) şi quadrivium ( aritmetica. de gramatică latină (De gramatica). în care biruinţa va fi a celei dintâi. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. împrumutând întregi pasaje. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ CULTURALĂ Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). pe lângă Alcuin de York. Fără model. adică trivium ( gramatica. Horaţiu). dar a reflectat şi asupra destinului istoriei. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate. Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen. Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul. Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor. gramaticianul Petru din Pisa. să se înveţe. în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator. datorită declinului cultural al vremii. Petru din Pisa. într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. Orleans. care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere. la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-lea. Împăratul însuşi. Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni. Titus Livius şi parţial Tacitus). ci erau preluate din modelul latin. Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare). Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice. Eginhard a avut acces la documente secrete. Theodulf. a descrierilor. se stabilea ca. cu o perfectă cunoaştere a lor. la capitularii (cartularii). vine pe continent în cândva înainte de anul 847. iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului. Renaşterea Carolingiană a cultivat. a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor. reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate. VVIIII.

un vast dialog între magistru şi discipol. Girard de Roussillon. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. masele rămânând în ignoranţă şi incultură. ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. cu prilejul retragerii. îndeosebi. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. sa răspândit. Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea). cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură. vastă „epopee animalieră”. Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. redă varaite aspecte ale societăţii vremii. În Spania. poezia lirică. În Germania. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. Este ilustrată. care. Literatura orăşenească Literatura orăşenească. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIVlea). ariergarda francă. în secolele XI-XII şi în Germania. lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. Din sudul Franţei. raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. în anul 437. era subordonat teologiei. o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. cronici orăşeneşti etc. Germania. istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). Anglia. nordul Franţei. în secolele XII-XIII. mai ales. faptele de vitejie. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii. fixată în scris din secolul al XII-lea. începând cu secolul al XII-lea. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. în anul 778. etichetă elegantă. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. onoarea cavalerească. Ţara Galilor sau Irlanda. Au realizat cronici universale. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403). După anul 862. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. numită literatura curtenească. nordul Italiei. definitivate producţiile poetice respective. Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. care cunoştea limba latină sau greaca. naştere o bogată istoriografie privind. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . în cursul căreia. neavând acces la limbile de cultură. numite în Franţa fabliaux. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). luptă în care a căzut şi Hruotland. Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. Romanele cavalereţti. în 5 cărţi. din Munţii Pirinei. de truveri în nordul Franţei. În Europa Centrală a luat. saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. al literaturii era pus în concordanţă cu dogmele religioase. condusă de Hruotland. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie. O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus. apărute în secolul al XII-lea. în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. mai ales Carol cel Mare. Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). De Hominis Opificio. Datorită prelucrărilor succesive. episcop de Freising. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIVlea. în Germania de minnesangeri. aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff. În Cântarea lui Roland. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv). care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. de asemenea. ca: Gesta 8 . al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. Yvain – cavalerul cu leul. istoria ţărilor de aici. Adresată feudalităţii laice. îndeosebi. în Europa Apuseană şi centrală. Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. împotriva maurilor. prin prelucrări succesive. Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. comitele mărcii Bretania. istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. operă de o mare bogăţie de informaţii. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. de poeziile lirice. sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). în regiunea de la nord de Loara. Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. greaca în Imperiul Bizantin. menţionate în epoca carolingiană. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”. literatura de la curţile nobiliare. nobilimii şi regalităţii. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. curtenitoare. Datorită scopurilor şi mijloacelor sale. Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. în Catalonia. în Germania Schwank. Otto. Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. cronici eclezistice. în toate manifestările sale. Anglia şi Spania. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. ştiinţelor. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. manifestată în diverse forme. În Franţa. Marea masă a populaţiei era analfabetă. Destinată mediilor nobiliare. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. în primele secole ale Evului Mediu. Ancoratus. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). În funcţie de tematică. Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut.Nyssa. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. Istoriile (secolul al XIlea). unde s-au format relaţile vasale clasice. În ceea ce priveşte limba. Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea). sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare. care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. în anul 1204. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. mai ales cea provensală. în nordul Spaniei. Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII. datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. Dar. fidelitatea vasalică. Întregul conţinut al învăţământului. în forma păstrată. V. Garin lorenul. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni.inclusiv printr-o purtare. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. Raoul de Cambrai.

instalate pe lângă catedrale şi mănăstiri. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea). Pisa (1343). Praga (1348). învăţământul universitar se desfăşoară pe două nivele. fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. al XII-lea. Studenţii săraci frecventau colegiile. absolut originală şi caracteristică evului mediu. Heidelber (1385. limba de predare fiind una singură: latina. în două universităţi. aici funcţionând o renumită facultate de teologie. nu va fi înfiinţată decât în 1364. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. Universitatea din Paris se compune din 4 facultăţi: Arte. Spania). Universitatea veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi. Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii. universităţile fiind instituţii de învăţământ superior internaţionale. „cred ca să înţeleg” . al XIIlea în contextul renaşterii urbane europene. ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. fiind denumită sub forma: „universitas scholarium”. papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. la începutul sec. unde studiau programul 9 . şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. reconfirmată apoi de papalitate (1255). matrice a universităţii moderne. „universitas magistrorum”. UNIVERSITĂŢILE ÎN În primele secole ale evului mediu (V-XI). Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să se reunească. dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor universitare. şcolile de medicină de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234 se formează universitatea din Toulouse. Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după originea geografică în „naţiuni” (franceză. fondată la mijlocul sec. toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte. Viena (1365). instituţia fiind luată sub ocrotire papală. preluate de la indieni. al VI-lea. În fruntea fiecăruia se afla un rector ales o dată pe an. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306). La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. Medicină şi Teologie. capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Rectorul Universităţii era de obicei decanul Facultăţii de Arte. Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează din 1252. care mai ales în Summa theologica. Altele însă. Neapole (1224) iar în sec. Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi privilegiile ei fiscale şi juridice. Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. Bologna (Italia) – este prima universitate. Din secolul al XIII-lea. În aceeaşi perioadă. n-avea o programă de studii ferm stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor. VI. Universitatea medievală. concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. Facultatea de Teologie. Filosofia Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. Rectorul Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni. Universitatea era o federaţia de şcoli. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. monopolizată de călugării cerşetori. cultura este în declin. în primele decenii ale sec. Drept (drept canonic). picardă. Antichitatea grecoromană şi cu atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. la începutul sec. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. „universitas magistrorum et scholarium”. îi apăra în faţa puterilor exterioare (regele. Pavia (1361). Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257. dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. episcopul. Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. cea a italienilor sau a celor de dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti). el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. În Franţa. arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor. drept sau medicină). în Europa au apărut şi alte universităţi. Avignon (1303. drept sau medicină. În Peninsula Iberică. Cel mai mare număr de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. Germania). primind studenţii cei mai tineri. desemnat de corporaţia profesorilor şi studenţilor. În Italia apar universităţile din Padova (1222). deoarece învăţământul superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi. Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută). al XIII-lea. XIII-XVI. după mai multe tentative nereuşite. Oxford (Anglia). normandă şi engleză). dispărând orice formă de şcoală laică. combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. este o instituţie tipic europeană. calea raţională este suficientă. întemeiată în 1218 de regalitate. fiecare dintre ele având obiective diferite. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. nu pot fi demonstrate raţional. de aceea. fiind uneori desemnat sub acest nume. datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. foarte lent. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. În primul deceniu al sec. în veacurile XIV-XV. În sec. în timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris). Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. Facultăţile avea rolul de a organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor învăţământului academic. În această perioadă a evului mediu timpuriu. Mai întâi. o asociaţie a profesorilor şi studenţilor. Siena (1357). Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). grupaţi pe „naţiuni”. al XII-lea). care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). Cracovia (1364). dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă). Palermo (1224). O universitate trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie. În ceea ce priveşte organizarea studiilor. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele. La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din universitas.Hungarorum (Faptele ungurilor). pentru a da o bază raţională teologiei. apoi facultăţile „superioare” de teologie. Franţa). Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană. Valladolid (1346. trigonometriei. De departe cea mai numeroasă. Perugia (1308). Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Cambridge s-a născut prin plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). În locul lor s-a organizat. au făcut descoperiri în domeniul algebrei. a construit un sistem teologicfilosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine. Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului. Spania şi Italia. după dispariţia treptată a şcolilor antice în Galia. În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar. Ibn Roşd. Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi. Adversar al autoritarismului dogmatic. EVUL MEDIU INTELECTUALII. care susţinea că Pâmântul este rotund. adică era o comunitate. datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. însă şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”.

care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. mozaicuri etc. O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. fiind timpul capitalismului în formare. apeducte. La Bologna. temple. astronomia şi muzica. indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi aleagă universitatea. de regulă. Tacitus. XIIIXV: profesori. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. care aduceau cu ei un spirit nou în viaţa politică. cu spiritul critic. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. nu îşi găseau justificări în Biblie. în principiu. În opoziţie c idealul medieval al nobleţei de naştere. puteau apoi să urmeze una din cele trei facultăţi superioare. Universitatea medievală are o vocaţie universalistă. istorie. Idealul omului renascentist este viaţa activă. Orleans şi alte universităţi europene era însuşit dreptul roman. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. Predată într-o limbă universală (latină).). într-un context favorabil. Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii” regilor francezi. se extinde şi în Franţa. calculat. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. pentru cei mai buni absolvenţi. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. încheiate cu un examen de licenţă şi. examenele. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. cu doctoratul.) din antichitate. colecţionari de manuscrise şi restauratori. Polonia şi Ţările Române. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. Universitatea îşi putea crea propriile statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele. literatură. Aristotel. Ţările de Jos. Cultura antică. Comunitatea universitară era. pretutindeni aceeaşi. prin credinţa în superioritatea gândirii. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam. drept sau medicină. echilibrat. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. Corpus iuris civilis. această ştiinţă poate fi regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. Anglia şi. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. medici. ci în meritul personal al acestora. RENAŞTEREA Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon. studiile se încheiau. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. primatul raţiunii. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi de gândire favorabilă activităţii intelectuale. dialoguri. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. de desăvârşire a fiinţei umane. Absolvenţii. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri. Aristotel. la începutul sec. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. africană. se remarcau prin nivelul lor intelectual. a operelor antichităţii. inteligent.) şi opere de artă (statui ecvestre. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. Universitatea organiza şi întra-jutorarea frăţească între membrii săi. neobosiţi cercetători. Veneţia. Papa le confirma privilegiile. Suetonius etc. diferită de celelalte meserii urbane şi statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. spirit întreprinzător. Reprezentanţii Umanismului. artă. care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a statului. de teologie. picturi. Pentru cei care absolveau ciclul integral al învăţământului universitar. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. cuprinde gramatica. Primul ciclu. idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. al XIV-lea. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. cetăţi etc. în Europa încep să apară noile elite intelectuale. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. Se dezvoltă filologia latină. cursurile. al XIV –lea. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice. la o vârstă ce depăşea 30 de ani. În schimb. chibzuinţă. Renaşterea este un fenomen complex. Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica). India. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. inclusiv de factură laică. notari. filosofie. 1 . este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. În principal. din mai multe motive. al XIII-lea. cu gândirea liberă. să explice epoca Renaşterii. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. mai exact între anii 1320-1620. VII. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. este vorba de oraşul Florenţa. Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. Spiritul scolastic. principele sau condotierul. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. stăpânire de sine şi bărbăţie. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei. În sec. civilizaţia arabă. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. după 6 ani. Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. greacă şi ebraică. avocaţi etc. filosofiei şi literaturii. navigatorul sau descoperitorul. La absolvirea. Se produce treptat laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului. le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor exterioare. bazându-se pe „autorităţi” (Priscianus. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii. Renaşterea apare în Italia. ştiinţele naturii. Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea medievală din antichitate. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. a raţiunii. XIV-XVI. Titus Livius. Galienus.tradiţional al instrucţiunii antice. într-o formă mai slabă în Ungaria. Fără îndoială. filologice sau teologice. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. Japonia. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. laice sau ecleziastice. licenţă. păstrat în Codul lui Iustinian. format din 3 arte (trivium). adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. Gradele universitare erau valabile pretutindeni în Europa. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. retorica şi dialectica. doctorat) erau definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor. inventatorul. conferirea gradelor succesive (bacalaureat. În primul rând. Cu ajutorul criticii de text. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. În al doilea rând. geometrica. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. etc. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. istoriei. Germania.. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian. pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”. care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi dominicani). studenţii universităţilor medievale susţineau un examen de bacalaureat în arte. Următorul. Biblia. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China. America precolumbiană. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea sau coopta noii profesori. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. pentru cercetarea manuscriselor. reunea aritmetica. compus din 4 arte (cvadrivium).

În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. VIII. vinuri. care se treceau în două catastife diferite. Prin manifestările sale. ca în evul mediu clasic. Pe masa lor ţineau un registru pentru aşi transcrie operaţiunile. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. Florenţa şi Roma. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. A desemnat. cel de „profituri şi pierderi”. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. banca Fugger din Augsburg(Germania). Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice. Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. IV. construcţii navale. în primul deceniu al secolului al XVI-lea. De aici înainte. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. Veneţia şi în Ţările de Jos. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. fiind una de subzistenţă. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. După registrul pe care îl consulta. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. pentru formarea negustorilor. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea.În Italia sec. care uneori pot fi chiar oneroase. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. Lorenzo Valla. ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. Bruges. în prima jumătate a secolului al XV-lea. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. în frunte cu John Colet. mirodenii erau negociate pe bază de mostre. Elementul esenţial este diviziunea muncii. XV. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. unde anumite mărfuri . pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. iar la îndemână o pungă. o ediţie critică a Noului Testament (1516). Elogiul nebuniei. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. sensibil diferită de cea a Vulgatei. ca fostul arhiepiscop de Niceea. la Veneţia şi Florenţa. În acest mod. au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. tapiţerii. Tommaso Portinari. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. ulterior şi în Anglia. Amsterdam. XVI care produceau porţelanuri. Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării.XIV. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. Frescobaldi. în funcţie de numărul produselor efectuate. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. În sec. monahi cu finanţele dezorganizate. schimbau manual. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). În cadrul manufacturilor. sau cu referire la orice produs. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. cum erau bursele de la Anvers. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit. insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. pentru a obţine profitul. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. bazate pe erudiţia filologică latină. În sec. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). de consum. trecut la catolicism. în zorii vremurilor moderne. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. adică sfârşitul sec. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. precum 1 . care sunt germenii capitalismului. goblenuri. La origine. banca acelora care schimbau. deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. Manufacturile apar în sec. ei acordau de asemenea îm prumuturi. la început. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. Astfel. Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. Anvers. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia). autarhică. Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. de servicii poştale regulate. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. Apariţia băncilor.cereale. studiile clasice. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat. Apariţia capitalismului În evul mediu. Medici (Italia). Un cont suplimentar. Genova. renumite pentru stofele produse. Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul. al XIII-lea. Umanist distins. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. director al filialei Medici din Bruges. Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă. covoare. viciile şi slăbiciunile omeneşti. cuvântul „banco” este italian. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară. pentru că latina folosită în document nu este din sec. În Anglia. Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. greacă şi ebraică. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. al XIV-lea. instalaţi într-un loc public. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. clerici. postavuri. economia era naturală. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi. comerţului. ierarhia catolică în frunte cu papa. diversele monede europene. Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă iau împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată. care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. XIV. bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa). patroni. una în contul terţilor şi alta în contul de casă. Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. Renaşterea economică. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. La început. Theodor Gaza la Ferrara. în secolula al XV-lea şi Veneţia. De acum înainte. Astfel. Existau manufacturi în minerit. a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. Adagii (1500-1508). erau manufacturi la Gand.

ceea ce constituie o idee imposibilă. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. marginalizarea. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. la fel ca şi cel sărac. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri. de calvinism. trăncăneli. în mediul protestant. pe lângă o dietă severă. iniţiativa individuală. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu. În toate cazurile în care s-a menţinut doctrina predestinării. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. Împotriva tentaţiilor sexuale. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi. o poruncă dată de Dumnezeu. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). ci numai acţiunea serveşte. pierderea de timp este cel mai mare păcat. mai ales în Olanda în sec. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. În viziunea calvinismului. a flotei comerciale. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. iar cealaltă va rămâne damnată. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. care stau neclintite în eternitate. A evidenţiat. XX. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. În sec. capitalistă. a proceselor economice. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. Pentru fiecare credincios calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. Nu tihna şi desfătările. până la un punct. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane. În cursul dezvoltării sale. la sporirea gloriei Sale. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. succesul în viaţa economică. etica calvinistă prescrie. eşecul. deoarece. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. total diferită faţă de evul mediu clasic. ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. După epoca războaielor dinastice. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici.un scop în sine al vieţii. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. lux. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. a pieţii internaţionale. în mediul calvinist. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. mai ales. aceasta însemnând renaşterea economică.conform căruia. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. dacă nu este făcută cu frivolitate. iar cum munca este valorizată pozitiv. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. Pierderea de timp prin petreceri. pe care trebuie să o respecte. iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. a dirijării de către el. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. De aceea. ci o muncă profesională raţională. Dar dincolo de toate acestea. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială.mercantilismul. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă.şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore). Ca atare. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. Alternativ. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori. ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. În sec. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. bune sau rele. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. în particular. nu ca principiu. De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. ghinionul. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. de asemenea. Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. datate din 1340. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. bogăţia nu este un păcat. Dumnezeu nu cere muncă în sine. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi. chiar şi somnul prelungit. din timpuri străvechi. domiciliată în alt loc. XIV – XV se formează dreptul comercial modern. Munca este mijlocul ascetic verificat. la începutul sec. al XVIIlea. dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. Timpul este infinit de preţios. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. Registrele Massari din Genova. Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. adică mai 1 . Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie. XVI – XVII). mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. munca este în primul rând. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite.

A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor. calcul şi experienţă. În sec. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. rotaţia sa în jurul axei sale. În Franţa. care a revoluţionat lumea. a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. care înlocuieşte autoritatea. William Shakespeare. Timplul liber îl consacră studiilor. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. în scrierea sa utopică. ea nu mai înseamnă. Medieval prin viziunea teologicoaristotelică asupra lumii. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. acoperiţi de oprobiu. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. Casa lui Solomon. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. stilului. sunt închinate iubirii. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi.utilă societăţii. la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. preţuirea omului. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. Raiul. patrie. Noua Atlantidă (1620). la Mainz. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. În secolul al XIV-lea. al XVI –lea până în sec. o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. care a permis apariţia cărţii tipărite. printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. în care este narată povestea unui cavaler nebun. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. Totodată. Poeziile sale. Francis Bacon. cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. care a fost un autodidact. prin depozite şi magazine de stat. mai ales membri ai breslelor. Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. care a scris Don Quijote. XX. Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică. iar să fii leneş este un păcat. Dante Aligheri(1265-1321). al XIX-lea. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. ca poemul Africa. biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. o academie platoniciană . multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. Purgatoriul. H. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. Thomas Morus (sec. al XVII –lea. având în frunte un principe ales. dar care de fapt nu se află nicăieri. În Anglia. Decameronul înfăţişează. Renaşterea este şi vremea utopiei. ca în evul mediu. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. În antiteză cu teologii medievali. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. pe egalitate şi libertate. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. din epoca Renaşterii. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă. al XV-lea. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. în jurul anului 1450. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. realizată de către Gutenberg. observaţie. În 1456. Utopia este o insulă imaginară.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. În timpul evului mediu. Mulţi calvinişti. plasată în Oceanul Atlantic. bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. Purgatoriul şi Paradisul. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu. Faptul capital este experienţa. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). Astronomia În sec. meşteşugari şi antreprenori. Pe la jumătatea sec. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. Utopienii se ocupă cu agricultura. producerea lor în serie. din sec. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. în limba italiană. Producţia şi repartizarea bunurilor. la mijlocul sec. având 54 de oraşe-cetăţi. la mijlocul sec. în viaţa cotidiană. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. pe bază de raţiune. 1 . Tawney. în lucrarea Cetatea Soarelui. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. răpusă de ciumă. Leonardo da Vinci afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. pe locul legendarei Atlantide. reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. este tiparul cu litere mobile. tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. În Spania. al XVI-lea. ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă. cu un remarcabil talent narativ. Dobânda era considerată un păcat capital. ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute.

astronom german. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. cu această ocazie. familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. chiar şi un aruncător de flăcări. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. Astfel. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. fizician. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. Torino). univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. după modelul păsărilor. Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. vaporul cu roţi. arbalete cu targeri rapide. maşini de dragat canale. Nicolaus Copernic (14731543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului. A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. Fiind pasionat de mecanică. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine concepute din carnetele sale. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. arhitect. în tipare. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. filosof. dintre care 11 pot trage deodată. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. El studiază legile frecării. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. ciocane hidraulice. A susţinut teoria heliocentrică. în preajma morţii sale. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. Johann Kepler. aeroplanul. Perfecţionându-le. absolut remarcabile. pentru a evita moartea pe rug. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. dar care nu par să fi fost cu totul originale. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic.revoluţiile planetelor în jurul soarelui. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. războiul de ţesut mecanic. Kepler. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. Maşinile – unelte. cuptoare înalte. necesare obţinerii unui metal topit fluid. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . a confecţionat maşini pentru diferite industrii. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. dispozitive pentru escaladarea zidurilor. El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. Giordano Bruno (1548. El admite circulaţia sângelui. paraşuta. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. Progrese importante s-au realizat şi în medicină. de făcut şuruburi. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. De re metalica. noi mecanisme de pompe. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. automobilul. realizând studii de optică şi mecanică generală. Un astronom german. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii). cunoaşterea corpului uman făcându-se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. maşini de treflat. Franţa şi Italia. Astfel. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. astronom. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea 1 . A studiat zborul păsărilor. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. ajungând în sec. de formă aerodinamică. pictor. Din sec. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. desenându-le conice şi helicoidale. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. În secolul al XVI –lea. A studiat apariţia crăpăturilor. poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. pe orbite eliptice şi meuniforme. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. construit între 14571460.1600) în lucrarea sa Despre infinit. Între inginerii Renaşterii. Anglia. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. construirea de caleşti. Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna. Rocile stratificate formate din pături de mâl. a desenat laminoare. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. inginer. submarinul. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. carte publicată de un saxon în 1556. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. Asemenea altor ingineri din Renaştere. îi sugerează evoluţia geologică. Începând cu sec. studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. În 1540. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă. depuse succesiv de ape. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. a căutat. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. Medicul lui carol Quintul. revelator proiect al unei mentalităţi noi. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor. a publicat De la pirotechnia. Padova. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice.

O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. realist.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. „scopul scuză mijloacele folosite”. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. era pentru Machiavelli. Principele. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. ataşat curţii romane. a extinderii statului. moral sau religios. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. avem de-a face cu 3 umanisme. Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. graţie experienţelor de coloraţie. Pentru atingerea unui ţel nobil. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. care să-i asigure independenţa. la efecte. De pe acum. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. o concepţie care accentuează valoarea omului. rămâne însă un intelectual laic. a valorilor clasice. se opreşte la cauzalităţi. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului. În epoca Renaşterii. nu selectivă. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca.rocilor. marilor seniori. Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. fixată la pupă. religios sau de altă natură. a fost un protejat al lui Salutati. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. în opera sa Principele (1513). a valorilor antichităţii greco – romane. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. S-a născut la Arezzio. la 21 iunie. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec.astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. de la originea cetăţii până la 1455. Ca istoric. Cesare Borgia. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. de un principe energic. Modelul ideal de acţiune. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. de sorginte modernă. de principe. Din 1503 până în 1506. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. Petrarca este autorul unei lucrări. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. În Renaştere. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. 1510-1511). Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. a lipsei de scrupule şi cruzimii. Singurul lucru care contează este interesul statului. diferitelor filete ale unei căderi de apă. rămâne neschimbat. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. într-o familie de funcţionari. menţine sau pierde un principat. Îşi scrie opera în limba latină. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. adică şi manevrarea contra vântului. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. a aventurierilor. Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. accentuând umanul şi trăsăturile psihice. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. imitarea antichităţii este în prim – plan. aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. care sunt uşor de eludat. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. condotierilor. moral. fenomenelor economice. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. condiţiilor sociale. civilizaţia umană nu progresează. XIV – XV. În timpul misiunilor sale diplomatice. Poggio Bracciolini(1450-1509). De viris ilustribus. Ca istoric. în 1527. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. afirmă Machiavelli. Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. născut la Florenţa la 3 mai 1469. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. total eronat. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. în 8 cărţi. nu parţială. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. reducând peste măsură impozitele. activităţii comerciale. A murit în acelaşi an la Florenţa. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. la condiţii. cultivat în antichitatea latină şi greacă. principilor. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana 1 . sub forma unei monarhii absolute. Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. forme culturale care aparţin antichităţii. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. culturii şi artelor. Modelul este antic. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. a luptei regilor francezi contra puterii imperiale. a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. decât iubit dar nerespectat. Vechea ancoră în U. a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. în 1498. lucidă a instabilităţii politice a epocii. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. pentru realizarea unificării Italiei. devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. În 1512. Se focalizează asupra evenimentelor politice. Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. După eliberarea sa. a trădării şi asasinatului.

care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. iar poporul te urăşte. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. diverse gume. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Marile descoperiri geografice. îl putem socoti un om înţelept. Expediţiile de explorare şi de descoperire. căci instituţiile societăţii feudale. zahăr. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. au vizat aproape toate. cu comorile lor fabuloase. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. Balanţa comerţului levantin era pasivă. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. în spaţiul atlantic. ambră). Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. nucşoare şi cuişoare. zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. serbări şi spectacole. aceeaşi ţintă: Orientul. Pentru a-şi menţine popularitatea. italieni şi portughezi. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. În Istoriile florentine (1520-1525). şofran. Ele treceau prin zeci de mâini. taifunuri. pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. Cathay(China). obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. de exploarare a teritoriilor descoperite. poartă aprenta puternică a experienţei personale. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. parfumuri (mosc. Marile afaceri cu sclavi devin. Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. în viziunea lui Machiavelli. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. perle. Imperiul Han. condimente. Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. în primul rând. coloranţi. căci dacă cel care este mai puternic învinge. deschizând orizonturi noi. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. VIII. venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. prin pustiuri. cât poate mai mult. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. cererea depăşea constant oferta. după cum consideră el. pe Senegalul superior şi pe Niger. MARILE DESCOPERIEI GEOGRAFICE VIII. Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. sub diverse formulări. 1 . jefuite de beduini sau de piraţi. Comerţul cu sclavi. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). de peste mări şi oceane. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. covoare scumpe. începând cu secolul al XIII-lea. principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. căci. În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. principele va trebui. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente.principelui. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice. chiar dacă ai fortăreţe. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. Erau atacate mai ales vasele comerciale. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. un principe trebuie să se ferească. politice şi diplomatice. Primele călătorii care au depăşit mările interne. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. Piraţii. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. Se ştie azi că „Doradoul” medieval legendar se găsea în Africa. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. În ceea ce-i priveşte pe supuşi. transportate prin numeroase ţări. fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. europene. Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. peste ape. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt. ele nu te vor salva. a explorării tărâmurilor necunsocute. care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi. pentru a ajunge la aurul din Sudan. India. încă din epoca cruciadelor. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. vânduţi în Italia. în Imperiul Mali. adică atunci când. Setea de aur. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa. de a fi la discreţia altuia. Totul se făcea în cadre perfect legale. explorarea teritoriilor necunoscute. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania). să organizeze pentru popor. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt. menţineau trează ispita câştigului. mirodeniile erau şi scumpe. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. statul. rubine. faima de om mare şi desăvârşit. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. Robii negri. fără să şovăie în nici un fel. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat. Puţin piper. Cipangu (Japonia). chiar dacă situaţia externă este calmă. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever. rămâi prizonierul lui. India. spre insulele mirodeniilor. cu eventuale resurse de aur şi argint.1. Istoria Italiei. lucru pe care trebuie să-l obţină. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534). El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. diamnte. Spania şi Portugalia. Principele trebuie să se străduiască. şesături de mătase. camfor. ghimber. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. Esenţial pentru succesul în politică. Principala sa operă. dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. în anumite perioade ale anului. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. parfumurilor şi aromatelor. eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. se întrebuinţau mirodenii. lapislazuli etc. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. să-şi creeze prin orice acţiune. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. făceau comestibilă mâncarea. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident.

Expediţia din anul 1444. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. au pornit prin luna mai spre Ceuta.l boteză Cabo Bojador. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. de-a lungul coastei africane. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – Capul Furtunilor. a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. Pe la 1418. fildeş. din unele regiuni de pe coastele Africii. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi . Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456). De aceea. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul comerţ de sclavi”. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore.Arhipelegul Azore. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. În timpul său şi datorită lui. Pentru a continua explorarea coastei occidentale sudafricane. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. unde. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă. VIII. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. al Liberiei. ci se retrage spre est şi spre sud. aur şi sclavi. Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii. iar atitudinea africanilor. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute. câştigul realizat a fost enorm. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri. După ce pojarul s-a stins însă. Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. Dar comerţul cu sclavi. cu păduri de palmieri. infantele Henric. VIII. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. aducând aici colonişti portughezi. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume. Totul a fost minunat. În 1481. rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. ocolind coasta apuseană a Africii. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . fie complet necunoscute europenilor. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. fie cunoscute doar prin intermediari. situate în apropierea ecuatorului. a insulelor sau a continentelor. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. apoi insulele Principelui şi Sf. din paşnică. 1 . echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. Ugolini şi Valdino Vivaldi. Toma. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. În anii următori. numele de Capul Verde. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei. După 4 luni de navigaţie. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. dotate cu tunuri la bord. Navele erau dotate cu tunuri. Pe la jumătatea secolului al XV-lea. Expediţiile s-au succedat una după alta. în jurul anului 1430. Continuând explorările în direcţia sud. organizării marelui şantier naval din Sagres. În 1444. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. mosc. Gil Eanes de Azurara. compusă din 6 caravele. a unor negustori portughezi. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. undeva pe coasta de vest a Africii. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. La început fugeau de albi. Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. În continuarea căutării drumului spre India. Un mic nobil din garda sa. nepricepuţi în arta navigaţiei. dezvoltânduse plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. adică „purtătorul lui Hristos”. Înaintând spre sud. După succesul acestei reuşite. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe. pe care-l făceau portughezii cu arabii. fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). 3. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. exploratorii au descoperit. busole şi instrumente de calcul. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). a devenit ostilă. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. au fost construite primele caravele portugheze. mai bine dotată cu hărţi. Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. care a durat 7 ani. infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. cu familia sa şi cu alţi colonişti. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. când doi fraţi. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. între 1484-1486. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. pe o lungime de 3 500 de km. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. O dată cu descoperirea Capului Verde. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. prozelitismul religios. Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii. papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. ambii în serviciul Portugaliei.Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. cu toate că unii au murit pe drum.2. În anul 1431 şi în următorii ani. care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză.

pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale. periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare. După multe peripeţii. atât de răstălmăcite. Apoi revine la Lisabona. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. În schimb. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. Pe la sfârşitul anului 1479. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. Pe baza hartei lui Toscanelli. citite de navigatorul genovez. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. trecutul. Irlanda şi probabil coastele Islandei. cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. din Chios spre Flandra. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. Columb notase. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. Columb a calculat greşit distanţele geografice. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. la Porto Santo. până la descoperirea Canalului de Suez. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. nu cea scrisă). Acesta din urmă. ca acelea ale lui Cristofor Columb. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. Războiul odată terminat. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. unde au intrat în contact. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. În 1492. despre călătoria sa spre Guineea. originea sa genoveză. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. fostul căpitan al insulei Porto Santo. ţesături de preţ etc. Prin 1474 sau 1475. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. Cristofor Columb a copilărit la Genova. îndepărtându-se mult de coasta africană. patricieni genovezi. se născu şi fiul său Diego. portugheză. de ideea creştinării unor popoare “păgâne”.4. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. italiană ( genoveza) şi latina. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China). dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). coastele Braziliei. Columb se mută cu familia la Punchal. viitorul vicerege al Americii spaniole. Drept urmare. Acestora. Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: spaniola ( o castiliană imperfectă). După o scurtă şedere la Porto Santo. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. Aici. portugheza ( cea vorbită. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. În primul rând era problema distanţei. prin Oceanul Atlantic spre India şi China. Problema proiectului celebreri sale călătorii. Din Calcutta. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. efectuate din modeste interese de afaceri. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde). Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. încununată cu descoperirea Lumii Noi. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. după care amiralul a dat foc acestui vas. Flotila a pornit în martie 1500. Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. fiica lui Bartolomeo. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei. carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali.capitala insulei Madeira. Izvoarele confirmă. cardinal de Cambrais).Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. dar cu numai 6 din cele 13 corăbii. pe marginea a două cărţi citite. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. VIII. datorită exploratorilor. În anul 1478. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. ci şi o masă turbulentă. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. peste Atlantic. aproape în întregimea lor. în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451. fără să-şi dea seama. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. Cristoforo Colombo. Iar pentru comerţul mondial. În 1477 vizitează. În 1476 merge cu o flotilă . într-o familie modestă. la Chios. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana.1483. mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro. fapt care l-a încurajat pe explorator. Fanatismul religios. Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. negustorilor şi colonizatorilor. celelalte pierind în naufragii. 1 . cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane. escadra a ajuns la Calcutta. După 6 săptămâni. trimisă de Spinola şi di Negro. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. Descoperise. cu întregul lor echipaj. În Spania. descoperirea căii maritime. situată la nord-est de Madeira. După care. Însemnările marginale la diferite lucrări.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră. corăbii arabe de transport au fost jefuite. O rută perfect posibilă. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. în special cele oferite de Ptolemeu. portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). atât de ordin psihologic cât şi practic. Columb a fost pasionat de lectură. După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate de diferite mirodenii. a jucat şi el un rol important. Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. Drept răspuns.

a Curţii. adică 9-12 noduri. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada. ediţia latină a lui Marco Polo. La 28 mai 1493. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han. Don Luis de la Cerda. Dar fondurile şi aşa precare. convins că este vorba de continentul asiatic. Juan de la Cosa. Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. ajunsese principala preocupare. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei. dar cu suprastructuri înalte la provă. Joao al II-lea. săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. devenită obsesie. în fiecare provincie.Vicente Yanez Pinon.Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. La 27 octombrie 1492. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. Funcţiile de comandanţi. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. se întruni.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. de dezamăgiri şi de speranţe. duce de Medinacelli. Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. care aflase despre proiectul său. Au urmat ani de aşteptare. din arhipelegul Bahamas.). 3 oameni la libera sa alegere. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama. Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Amiralul a cercetat coastele Cubei. monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării 1 . cu studiul neîntrerupt. se arată mai binevoitor. urmărit şi de creditori. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. evreu convertit. Juan Perez. animale împăiate. E consultat în chestiuni de politică internaţională. fiind cucerită de planurile sale. Columb a ajuns în Spania. rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. în care Columb va investi o anumită sumă. vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. La 4 ianuarie 1493. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. După 4 ani de tergiversări. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. pe care a botetat. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. Columb dorea să continue aventura începută. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. Între timp. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi.San Salvador. apoi la Salamanca. În viziunea lui Santagel. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. Dar căutarea de aur. de optimism. ambii din Palos. la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. Străbătând Oceanul Atlantic. goi. După toate probabilităţile. O comisie specială. În 6 decembrie. În seara zilei de 14 octombrie 1492. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. de secunzi şi de piloţi. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. În vara anului 1491. cunoscutul său proiect. de oamenii prietenoşi. Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. în Andaluzia ( Spania). frumoşi la trup şi la chip. Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. vegetaţie şi ape. circa 18-27 km pe oră. erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. La 1 mai 1486. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. nestematele. regele Portugaliei. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. la început la Cordoba. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. cel de deasupra. Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. iar celor care o finanţează profituri. în fiecare insulă. la Palos. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. Columb descoperi insula Espanola. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. verdictul afost amânat. garline etc. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. Descoperitor dar şi coquistador. Proiectul nu a fost respins. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi. care apare în această convenţie cu apelativul “don”. Columb a propus din nou. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. de comisia regală. de vegetaţia bogată. era camera hărţilor. de regina Isabela. vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. să găsească aur. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. Fostul confesor al reginei Castiliei. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. Disperat. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). pe Nina. titlul fiind transmisibil succesorilor. Comisia regală. metalele preţioase. spre Indii. Francisco Martin Pinzon. Băştinaşii. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. de amărăciune. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492. fiind cu precădere spanioli. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. Soţia sa murise între timp. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. în 1488. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. Dezamăgit. Columb cunoaşte culmea gloriei. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. Întors în Spania. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. cu o suprafaţă mai mică. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. purtate în mare alai. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. plante rare. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. Cristobal Garcia Sarmento. Columb se consolă doar cu munca. Columb a descoperit o insulă. pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe. regelui Portugaliei. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. spre Spania. împreună cu fiul său Diego. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. Columb este un bun catolic. La Barcelona. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale. la 12 octombrie 1492. să-I onvertească pe indieni. La mijlocul lunii martie 1493. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. dar nici aprobat. în faţa înalţilor demnitari. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. să-l caute pe Marele Han. despre ape.

Victoria. ci pe cea de a lua în stăpânire. cereale. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. de câştiguri facile. 55 marinari). Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili. s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. Santa Maria la Redonda. Forţa. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor. a fost respectat de o parte şi de alta. deși erau total diferite. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. care nu accepta stăpânirea spaniolă. despre existenţa cărora aflase de la indieni. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. Victoria (85 tone. Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. apoi seminţe de legume. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. maiaşă. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. olandez. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Santiago (75 tone. Nici francezii. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. În 3 noiembrie 1493. Santa Cruz. CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. Insula celor 11 000 de fecioare. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă.6.5. Amiralul trebui să combată defăimările. Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. englez. nici englezii. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. pe care a numit-o Dominica. înaintea lui Aguado. La 10 noiembrie. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nord-vest. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. însărcinat cu examinarea conflictului. 42 marinari). s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. În timpul trecerii peste ocean. la 11 iunie 1496. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă. Columb se îndreaptă spre Spania. francez. Santa Maria la Antigua. VIII. în portul Cadiz. La 25 septembrie 1493. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. devenit papă şi cu sprijin castilian. La 30 mai 1498. Columb porni cu mare alai. dar şi de cupru şi de azotat de argint. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. unde ajunse.plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. După cercetarea coastelor Cubei. de a coloniza. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. poate pentru a descoperi alte insule. pe care le promisese. Deprez). în spaniolă a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. Abia în 1498. Pe 27 aprilie 1521. oameni dornici de aventuri. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. Cu 2 caravele. Apoi. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate. de a descoperi. Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. În Espanola. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. San Antonio (120 tone. în insula Mactan. Invitat. flota părăsi portul Cadiz. încredinţată de Coroană. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. celebrul tratat de la Tordesillas. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene. la sud de traseul primei călătorii. don Juan. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. au debarcat în Haiti. la 7 iunie 1494. Între timp. animale de povară. amnistiaţi cu acest prilej. la Curtea regală. 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. Guadelupe. Spaniolul Rodrigo Borgia. VIII. animale domestice. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. promotor al unei politici coloniale falimentare. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. aceştia s-au retras. pentru a găsi şi explora ţara aurului. Era o sarcină grea. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică. cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. vreo 1500 de oameni. trestie de zahăr. căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. un organizator incapabil. spaniol. Concepción (90 tone. care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. Descoperirile geografice au 2 . 45 marinari). Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. Columb era decis să urmeze un alt drum. timp de secole. 60 marinari) . Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante.27 aprilie 1521). Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. Puerta Rico. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola. a recurs la recrutarea de deţinuţi. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă. acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale. în 1496 mai trăia doar o treime. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. datată oficial la 3 mai 1494. în căutarea Espanolei. Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. Santa Ursula. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. după o lună de aşteptare. de Magalhães. Deseada şi Los Santas. A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat. Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. MAGELLAN Fernando Magellan ( în portugheză Fernão Fernando/Hernando de Magallanes) 1480 . Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. La 3 mai 1494. Columb trebui să se justifice.

portughezii au dat peste spaţii infinite. să nu se ocupe de afaceri. un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. musulmanii sau pur şi simplu uzura. În 1529. vânzând piperul la Lisabona cu 40. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. la expirarea mandatului său. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. bazată pe o puternică flotă de război. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. navlul. 2 . apoi prin privilegii. lent. ordinele călugăreşti. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. În schimbul muncii lor. Encomienda era o concesiune financiară. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi. Venezuela. iar comanditarii oficiului Casa da India. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. controla factoriile şi staţiile navale. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. În coloniile cu însemnătate mai mică. dar sistematic. stăpânul domeniului. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. considerate provincii transoceanice. costa 80 de ducaţi la Alexandria. în afară de Havana. care era de 3 ani. XVIII. a fost o societate particulară de negustori. Mascat. comanda flota şi armata. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”. Călătoria. Insulele Sonde. Portughezii. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. produse artizanale. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. Socotra. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. de la Honduras până la Darien). care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme. traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. decât în cel al conchistadorilor. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. destinată să protejeze corăbiile comerciale. Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. comerciale şi de administraţie colonială. uzurpare sau favoruri. propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. La început. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze. cu Egiptul. recruta trupele coloniale. Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. indienii trebuiau să primească hrană. Casa de Contratacion. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. Compus din 8 consilieri. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). a devenit un adevărat minister al comerţului. al coloniştilor. Furtunile. administra şi conducea justiţia. Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. numea pe funcţionari şi pe navigatori. un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. dar şi pe forturi. coasta Malabarului. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. Organizarea acestui imperiu. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. nu putea interveni în deliberările membrilor lui. Diu. Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. provocau grele pierderi flotei portugheze. dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. la Capul Bunei Speranţe. Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. postavuri. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. în Indii. Organul central era Consiliul Indiilor. cu sediul la Lisabona. O obţineau conchistadorii. precum şi cele pentru întreţinerea flotei. perle. mirodenii şi fildeş. cetăţi şi garnizoane. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. în consecinţă. înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. noi şantiere de construcţii navale. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. cu o populaţia redusă. la care aveau să se adauge. mai puţin în interesul Coroanei. ca simplu particular. apoi Panama. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. judecătoreşti. tonajul şi destinaţia corăbiilor. dus şi întors. El guverna. Viceregele. Datorită monopolului lor. trebuia să rămână în colonie 6 luni. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. iar în America de Sud – Brazilia. Casa da India. apoi mătăsuri. a luat forma monopolului de stat. Dar. mai degrabă maritim decât colonial. parfumuri. numit direct de rege. nucşoara şi cuişoare. apoi ghimbie. cu turcii. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. să trateze bine pe indieni. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni.oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic. Casa fixa data plecării flotelor. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. dispunea de docuri şi de magazine proprii. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. prin lupte cu populaţiile indigene . dura aproape 18 luni. În America. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru. abandonate din lipsă de mijloace. adică partea de nord şi cea de sud a Perului. Nueva Granada ( Columbia). feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. pietre preţioase. piraţii. La început chintalul de piper. curtenii. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. coasta orientală a Africii. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. şi-au permis să-i reducă preţul. Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. întemeiată în 1503. participa la distribuirea mărfurilor de import. adăpost. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. în caz de război. regele era reprezentat de un guvernator. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. Pe la 1572. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. una pe drum. după modelul Casei da India din Lisabona. soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. Dar flota. a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. situate la distanţă uriaţă de metropolă. fără a socoti celelalte mărfuri. iar numărul total al marinarilor. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. a unei agenţii monopoliste. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. Ori. în afară de rege. Pentru înlesnirea comerţului. numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper. Capitala Portugaliei s-a transformat întrun mare antrepozit de mărfuri orientale. Regele Portugaliei era primul armator. deci prin forţă. oceane şi ţări necunoscute. o parte din Moluce şi Macao în China. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . în sec. singură. deşi limitate. creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. financiare şi militare. Trei flote. monopoliza întregul comerţ colonial. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. peste mări. de fapt a şerbiei.

materii colorate. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. răspândindu-se de aici în întreaga Europă. care tolerau poligamia. 1548 – 6 300 000. a catolicismului în Lumea Nouă. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. în spălătorii de aur. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. au favorizat abuzurile şi arbitrariul. Dar inchiziţia spaniolă din America nu se prea ocupa cu problema ereziei. Pizzaro. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. 1532 – 16 800 000. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. din 25 de milioane de locuitori. dar nici un alb. Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr. Amsterdam. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe. 1568. În Mexic. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia. Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor. stofe. a convieţuit atât cu europenii albi. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic. cât şi cu sclavii negri. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. la vorbire. bumbac. care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni. În 1548. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. Inchizitorii din America. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. Teribila epidemie de gripă. precolumbiene. În procesul de osmoză. văduva regelui Ungariei. Londra. trişti. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. Comerţul cu coloniile era extrem de variat. Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). articole de lux şi sclavi negri. începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. ucideau copiii şi bătrânii. ajungând în 1553. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. IX. Mexic şi Cartagena.) au avut cu ele copii naturali. când a atins cifra de 100 – 120. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. Ludovic al II-lea (15161526) şi. aduşi special din insulele Canare. silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. supusă unui regim de muncă forţată. la eforturi fizice deosebite. De altfel. portughezii incendiau colibele.1. Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). metale (aramă şi mercur). munca istovitoare în mine. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. Înapoiat din Ţările de Jos. fricoşi. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI – lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. aduşi din Africa. pentru priceperea în limba greacă şi latină. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie. lemn de preţ. în mine. Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. mai ales argintul. În cele două Americi. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. stabilindu-se la Bruxelles. cacao.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. tutun. pentru talentul său poetic”. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. Vladislav al II-lea (1490-1516). descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. munca istovitoare pe domenii. din această cauză 2 . Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al Vlea!). pentru talentul la scris. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. slabi la muncă. a. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona. ca locţiitor al împăratului Ferdinand. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. numărul indienilor din Espanola. John Quevado. dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. unde a rămas până în 1538. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. instrumente şi arme de fier. ci se limita în principal la capturarea de sclavi. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%. mobile. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). în special în Mexic şi Peru. agravând situaţia populaţiei indigene. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. Îmbrăţişând cariera preoţească. pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an.porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). populaţia indigenă. Violenţa conchistadorilor. actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. cum ar fi de pildă sifilisul. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. Almagro ş. UMANISMUL (Sec. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane. în care monarhul constată că în urma împilărilor. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. O confirmă documentele vremii. După 90 de ani. au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. XVI-XVII) IX. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război. Alvarado. mexicani şi peruani.

unele chiar de Miron Costin. Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. spanioli. Basel. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. IX. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. divisione. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii. A corespondat cu umanişti belgieni. fiind mare vornic. Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. 1519). părinte. caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. carne. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. Cronica Poloniei. anterioară. Olahus a redactat şi un Chronicon. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. magistratibus et republica regni polonici (1576). Polonia sive de situ. ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Pe lângă limbile clasice. redactat probabil între anii 1642-1647. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. În Slovacia. franceză. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Moldova şi Ţara Românească. unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii. faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. Format în ambianţa Umanismului târziu. Catehism (Trnava. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles. GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean. habitu. În politica externă. Majoritatea interpolărilor au fost identificate. ei zic caro. Şi-a scris operele doar în limba latină. germani. în 1597. tatăl său. Principiile religiei creştine catolice(Viena. în limbile latină şi greacă. Sallustius). religioasă şi culturală. fămeia. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului. maghiară. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. În opera sa istorică. ce le zicem latini: pîne. A dovedit talent în poeziile sale. de către Mihail Kogălniceanu. vorbeşte şi polona. că de ne-am socoti pre amănuntu. fie în latină. de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. Ureche greșește originea doar a două 2 .fiind revendicat şi de cultura slovacă. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. noster și alte multe din limba lătinească. redactată de Ioachim Bielski. sub numele lui Martin Bielski. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. 1578. care accentua privilegiul. fapt rarisim în epocă. 1560). pater. conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. Cronicar umanist. al Antichităţii clasice. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. danezi şi italieni. latina. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. 1555). populis. 1536). un savant al Renaşterii europene. Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). latinitatea limbii române. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. în contrast cu viziunea medievală. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. Hungaria sive de originibus gentis. prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. Cunoscător al limbilor de cultură slavona. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă.. Dintre poeţii latini. Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. femina. la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. În veacul al XVII-lea. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. ameninţate de dominaţia otomană. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. în 1611). etnografice despre Ungaria. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. Xenofon. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. opuse misticii iezuite. precum şi alte opere de valoare. mulier. istorice sau geografice. Alți copiști. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. în timpul domniei lui Vasile Lupu. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. Olahus însă a fost în primul rând un european. În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi. 1560). Cracovia. cât mai ales un gen de descriere geograficoetnografică. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. găina. care încorporează analistica secolului al XV-lea. atribuit lui Eustratie logofătul. moribus. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. germană şi turcă. Cracovia. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. ei zic panis. în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. Nicolae din acelaşi oraş. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. între care se remarcă Elegia cea mare. fie că erau scrise în limba greacă. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română.2. regionis. al nostru. făcând puţine referiri la viaţa economică. ei zic galina. muiarea.. Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii. peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. toate cuvintele le-àm înțălege”. un umanist strălucit. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. Ureche a cunoscut şi cosmografii. care a fost publicată în Cracovia. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. Transilvania şi Banat. situ. Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). geografice. socială. fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice. Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină.

Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo. rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660).4. istoricului italian Filippo Buonacorsi. muntenilor și ardelenilor. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. se întoarce în Ţara Românească. pe istoricii bizantini Procopius. un poem filozofic pe tema Prin De neamul moldovenilor. IX. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor.). la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare.3. Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. Opiniile lui fortuna labilis. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români. începând cu originile. apărută în 1651-1657. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. Viața Lumii este prima sa operă originală. Nicolaus Olahus.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune. utilizând mai târziu. terminat în 1675. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. Prin 16521653. al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. 1667). întemeiat în 1636. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. amintirea. După un popas la Viena în 1669. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. al limbilor moderne (italiana în primul rând). care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești. care s-a distins prin destoinicie. hărnicie şi învăţătură. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. Din 1655 se află cu familia la Braşov. Philip Cluverius etc. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). Cronica lui Aleksander Gwagnin. Cronica Polonă. părinte – parentem). Moare în 1691. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei. Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. Face parte din influenta familie Cantacauzino. Paszkowski. prima în istoriografia românească. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino. un instrument de cercetare. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. mare vornic de Ţara de Jos. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…. credulitatea Ștefan Tomșa Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. care toți un neam și odată descălecați sîntu”. Datorită cunoştinţelor sale. inclusiv cronica lui Grigore Ureche. Zonaras şi Ioan Tzetzes. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo.cuvinte: femeie – familia. unde învaţă latina. viața ca vis. opera lui Ioan Sambucus. Miron Costin a fost un distins cărturar. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. De rebus Alexandri regi Macedonum. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani. în modelul pe care îl cultivă. prin intermediul lui M. conștientizarea valorii documentului scris. Cu Istoria Ţării Româneşti. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). în metodele pe care le foloseşte. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu. legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633. „toate alte țări știindu începuturile sale”. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. în care se găseau multe rarităţi bibliofile. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil. Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. Ca umanist şi istoric. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume. Ca om de cultură. Parcurge o carieră politică însemnată. apariţia istoriei. anul uciderii tatălui său. studiind la şcoala umanistă de aici. mare vornic de Ţara de Sus. IX. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. în Podolia. Ştefan Cantacuzino(1716). Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului.Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. greaca). A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. Românii trebuie să-și cunoască istoria. apoi în Italia. chiar pe lângă hatmanul Sobieski. discutând problema cunoaşterii istorice. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. fiind o bibliotecă vie. o lume-nșelătoare. spre exemplu. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. mare logofăt. care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia. apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. unde îl găsim din nou după 1663. în spiritul istoriografiei umaniste. a genealogiei. Miron Costin se întoarce în ţară. geografia. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. împreună cu fratele său Velicico. mare postelnic şi mare hatman al Moldovei. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. Vieţile paralele ale lui Plutarh. cea a Cantacuzinilor. În 1658 se află la Iaşi. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său. gramatica şi retorica. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. la nivelul priceperii lui istorice. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. Nobil polon de la 5 ani. în 1674. prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. în 1671-1675. fiind fiul lui Iancu Costin. Quintus Curtius. scrisoarea…”. Culegeri greceşti de 4 monarhii. Biblia. mare dregător şi al domniţei Elina. el face elogiul Italiei umanismului. 1611). Datorită studiilor sale umaniste. îndeosebi. apreciat ca „dascăl”. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. A cunoscut literatura istorică românească anterioară.1684. Ovidiu. Aeneas Sylvius Piccolomini. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti. soarta nedreaptă. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. bîrfele și stratagemele diplomatice. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. începând cu anul 1667. La Padova a învăţat logica. lui 2 . pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. De neamul moldovenilor. atunci cînd știe. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei. Viaţa lumii.1684). Matei Cromer etc. Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. istoria antică. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian.

prin 1672. era gros. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. desigur sub influenţa cantemiriană. ci numai iscălitura învățase de o făcea. Ion Neculce susţine că până la DucaVodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. De neamul moldovenilor. care au la bază întâmplări istorice reale. Critică vehement domnii fanariaţi. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . aşezată sub autoritatea Patriarhiei. despre care vorbește în cursul cronicii sale. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. IX. 5. de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise. dar era și cam grabnic la mânie. bun și vrednic. în multiple domenii de creaţie. care a văzut naşterea istoriografiei savante. Constantin Cantemir (1685-1693). Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. în problemele politice şi diplomatice. Altarul mănăstirii Putna de Aproape toți domnii. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. pe care o deţine. fac din el un istoric modern. 6. la minte așezat. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. timp de 4 ani în Ţara Românească. probabil şi rusă. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor). cenzurând-o uneori. Epictet. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. nu prea era cărturar. era și credincios la jurământ. în evoluţia spre lumea modernă. au 2 . transcris parţial de el. Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. ci și grupurile. Seneca şi Cicero). anticipând apariția lui Ion Creangă. cam cu grabă". Minciunile nu le iubea. dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. în cursul anului 1745. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". tradiţiile locale. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. la avere nu era lacom.Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. lângă Paşcani. După mamă. "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. o apreciază critic. pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino. pe care o cunoaşte. Constantin Cantemir (1685-1693). Ion Neculce. a parcurs treptele dregătoriilor. cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. În vremea exilului. Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. precizie terminologică modernă. vornic al Ţării de Sus. iar despre greci are un faimos pasaj. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. spiritul critic care îl animă. exercitată prin mijlocirea istoriei. E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. IX. ajunge din nou într-o mare dregătorie. în special după 1693. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. Studiul lumii clasice. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. dar apoi curând se întorcea". care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. se întoarce din nou la Istanbul. o istorie erudită. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. din marea boierime moldoveană. uscat. chipeș. Aprodul Purice de Alecsandri.. practică bună avea: mânca bine și bea bine. Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. numai era cu toane. Mânie avea strașnică. barba îi era albă ca zăpada". dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. Cronicii îi asociază cele 42 de legende. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. sau dreptate. de vechea înţelepciune arabă. era "om nestătător la voroavă (vorbă). El nu povesteşte istoria. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. amintind acel secol al XVII-lea european. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. sau frica lui Dumnezeu. burduhos. amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. națiunile (psihologia socială nu-i era străină). Fiul acestuia.a. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. ce am scris singur dintru a mea știință. Dumbrava roșie de Alecsandri.. la rudele sale cantacuzine. milostiv și răbdător. Tatăl său era Neculce vistierul. o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. făcea parte. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. ataşat umanismului padovan. Istoriografia anterioară. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă. învaţă limbile Bolintineanu. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. de multe ori răcnea tare. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. un mare savant (istoric. aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. A fost un deschizător de drumuri. împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. judecător drept. precum: Daniil Sihastru de Negruzzi. Socrate. planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. ci o argumentează (Virgil Cândea). la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. care a suscitat comparaţia cu SaintSimon. prezentarea evenimentelor trăite de autor. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. Palton. Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. reîntors în Moldova. Cronica lui Ion Neculce. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători. numai nici era prost. în casa bunicei sale. polonă. Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. din ramura Cantacuzinilor. creştină a istoriei. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate». Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont.". Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. în timpul domniei lui Grigore al IIIlea Ghica. pregătirea ştiinţifică. asimilat de Cantemir. La stat nu era mare. nici de pre un izvor a nimănui. cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. rumăn la față. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. Ion Neculce trăieşte. impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. literat. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. iar concepţia lui politică este evident boierească. În 1719. probabil. lângă Târgul Frumos. creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. nici unele de acestea nu sunt. în general orientale. geograf). la unele se arăta prea harnic. buzat. Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. ajungând mare spătar şi mare hatman. În prefață. Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică. se apropie de lumea musulmană. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino. filosofiei neoaristotelice. cu studii în Germania. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. ca fiu la viitorului domn al Moldovei. Pitagora. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). sau nevicleșug. Dimitrie Cantemir. ce se făcea aici cu iluştri profesori. fiind un excelent memorialist. câte un scurt portret sau câte o caracteristică. A copilărit la Blăgeşti. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. Când ajunge la domnia acestuia. Moare. grupate sub titlul O samă de cuvinte. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). întemeiată în mare parte pe descrierea. sau omenie. Ion Neculce nu a fost un erudit. Alexandra Cantacuzino. amăgitor. "carte nu știa. în care preda Teofil Corydaleu. o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe.

A fost opera lui capitală. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. datorită concurenţei în plan şcolar. un testament pe care îl transmite posterităţii. o lucrare de filozofie a istoriei. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. La sfârşitul anului 1627. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. iar ca interpretare. explicare. cu precădere în limba română. La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi. în spiritul programului Contrareformei. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. anul păcii de la Karlowitz. învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. Membru al Academiei din Berlin. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. XVI. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. ca de pildă cea din Făgăraş. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). Descrierea Moldovei (1716). în mod inevitabil. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (17171718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. negând acţiunea factorilor interni. fiind autorul a numeroase lucrări. Tot în Rusia. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. ia parte la lupta de la Zenta. etc. turceşti în mod special. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. Astfel că timp de mai multe decenii. alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). fiind o descriere geografică. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană. Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVIXVII. dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. folclorică etc. se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. se deschide la Caransebeş. arabă. În 1699. în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. neamului său. Un document din 1566 atestă această situaţie. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVIXVII După cele mai noi cercetări. în mediul ortodox. persană. Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. aşa cum se considera până nu demult. ajunge domn al Moldovei. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. În 1643. Ca metodă. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. modernizare a societăţii ruseşti. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. istorică. provocate de calvini. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. Versiunea latină a fost finalizată în 1717. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. Istoria Imperiului Otoman. 1735). fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”.turcă. în germană (1745). datorită traducerilor în limba engleză (1734. Aidu. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. este urmată de declin şi cădere. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. numit de sultan. În 1638. tradusă în mai multe limbi. Gheorghe Buitul. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. fiind conducătorul spiritual al unei şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi 2 . prin normele scrisului istoric pe care le fixează. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (17161717).. stăruie ideea unităţii poporului român. Ştefan Lelesz. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. În 1710. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. Orăştie. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. fost iezuit. promotor al ideilor Contrareformei. comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. în 1711. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. Pe baza legii evoluţiei ciclice. obligat să se refugieze în Rusia. La iniţiativa iezuitului de origine română. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. deoarece puţini cunoşteau maghiara. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. majoritatea fiind nobili. Dincolo de prozelitismul calvin. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. Gregorius Lonczai. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. La doar 33 de ani. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate. funcţionând până la finele veacului. Astfel. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. pentru cultura noastră medievală. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută. în 1626. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. mai ales teoria originii latine. Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. Ca filosof al istoriei. imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. o concepţie avansată despre cultură. notar al Caransebeşului. Predarea se făcea în limba română. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. Este o lucrare critică. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană. predilecţia pentru istoria culturii. care se înscrie în şcoala savantă europeană. a unei ordini raţionale. numărul elevilor a crescut la 42. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. XV dar ea se închide la mijlocul sec. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă.. domnia autoritară. în grafie latină. Hronicul româno-moldovlahilor (1719-1722). prin problematică şi concepţie. Prin Cantemir. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. în 1635. Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. stăruie în lumea ambasadelor. înlăturarea facţiunilor boiereşti. În operă. într-o direcţie determinată. Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. elaborate în exil. Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. X. odată cu răspândirea Reformei. Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. în franceză (1743). care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. fostul domn al Ţării Româneşti. În 1582. Desigur nu al tuturora. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. Fără a avea importanţa colegiilor reformate din AlbaIulia. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. fiind însă organizat pe baze confesionale.

timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. drept şi miscellance. după o versiune calvină maghiară. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. sunt datorate unui impuls intern. cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica. protopopul comitatului Hunedoara. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. necesare elevilor români. la Cluj. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”. Lapis Lydius (f. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius. După unele informaţii. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 16191623). 1661). lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). conform deciziilor luate de superintendentul calvin. teologie. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. devenind şi membru al ordinului iezuit. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. Oda închinată prietenului său din Basel. acristihuri). din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. Între 1669-1672. până la 14 iulie 1582. imnuri. 1667). redactând în latină. pastor în Caransebeş. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. având o iscălitură interesantă. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. Reforma a stimulat. poezie. cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). dicţionare. Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia.). murind în jurul anului 1712. După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. f. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. care-şi luase doctoratul (Papai). În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. botanică. medicină. 1663).învăţători. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. XIX. care apare la Alba-Iulia. de către un grup calvin: Ştefan Herce. în 1637. fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-1669). ode. ea respectă dogma ortodoxă. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. El este exponentul unui model cultural şi confesional. traduse în grai bănăţean-hunedorean. neverificate însă. după Pentateucul în limba maghiară. este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). a ţinut să-şi 2 . În mediul catolic. de Caransebeş”. pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. unul dintre nobilii români beneficiari. Moare la 18 aprilie 1678. Poematum. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament. fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. pastor din Lugoj şi Achirie. Volumele au fost clasificate. Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena.. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. dascăl în acelaşi oraş. vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. fiind fiul lui Nicolae Ivul. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. o antologie de 27 de poezii. Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. Philosophia novella (Zagreb. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. 1663). în diverse variante ale genului liric (poezii. fiind primul român primit în acest ordin. destinată românilor convertiţi. Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş.a. depăşind cifra de 400. Silit să părăsească Transilvania. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. pe domenii: enciclopedii. pe un document în limba latină. Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. publicat de Gaşpar Heltai în 1551. ci şi catolici şi protestanţi”. istorii. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. În anii 1672-1674. El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachicolatinum. Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. S-a remarcat prin încercări literare semnificative. Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. după care a ajuns la Ocna Sibiului. traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. Philosophia (Viena. Deşi lucrare de comandă calvină. fiind retipărită la Cluj în 1703. a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. Moise Peştişel. cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). retorică. Efrem Zăcan. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae.l. administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). publicată în 1674. loc. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte. Mihail Halici fiul se considera român. 1666). este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. Viena şi Caşovia (Kosice). În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae. la Caşovia. la Aiud. chiar de proprietar. Nob [ilius] Romanus Civis. Francisc Fogaraşi. Catehismul. urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior. În anul 1650. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. unde a putut să se distingă ca elev. cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. cu caractere latine şi ortografie ungurească. filosofie. ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. în 1648.

Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală. iar osemintele să-I fie împrăştiate.scrie numele pe verso. precum şi a limbii latine. Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. precum şi adeziunea umaniştilor. împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. rectorul Universităţii din Praga. Reforma se va repercuta şi în plan filosofic. pelerinajele. personală. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului. Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania. XVI) XI. cardinalii. conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. Hus admitea valabilitatea indulgenţelor. Predicator de mare succes. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. insistente tendinţe de autoculpabilizare. pornind de la o critică raţională a dogmelor. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că sar fi putut ajunga la adevărul religiei. Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică.care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci.papa. În tulburările grave care au urmat. conexiuni. a lollarzilor. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. nemijlocită de formalismul unor practici cultice. alimentate şi de predicile eruditului reformator. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. a bătrânilor. Biserica cealată. Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian. în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. Hus şi-a continuat violente-i predici. în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan). în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. intriganţi şi impostori. profesor de teologie.Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică. atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară. Esenţială este nu dogma. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet. gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. Hus nu era un gânditor cu totul original. meditaţia în singurătate. atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia). deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”.este aceea de a predica. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea.în detrimentul echilibrului interior al creştinului. rugăciunea. Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. condamnat ca eretic şi ars pe rug. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. care. cu divinitatea. John Wicliff (1330-1384). orfanilor etc). asigurată de umilinţă şi caritate. Hus a fost întemniţat. nici cultul. a devenit în curând periculoasă pentru stat. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff. consecinţe. pe religiozitatea interioară. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). este interpretarea literală a textului Bibliei. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului. conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor 2 . Pentru devotio moderna. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea. alături de motivele religioase. ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. contemplarea durerii lui. Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. ci şi de devotio moderna. neînţeleasă de credincioşi. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin. simplă. Pentru aceasta. Nici aceştia. intrau şi motive de ordin social şi naţional. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). Doctrina sa. Printr-o activitate misionară. se propunea doar o experienţă creştină directă. când se referă la revolta husită. cu substanţiale implicaţii. în coloniile olandeze din sudul Africii). precum şi a unor transformări sociale profunde. Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău. episcopii. Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. Ritualurile bisericeşti. În schimb. operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa.2. la capela “Betleem” din Praga. care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. XI. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. nici preoţii nu pot dezlega de păcate. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. indulgenţele. Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. mort în 1471). negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale. instituţia “vizibilă”. inutilă este întreaga sa ierarhie. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. Istoricii europeni. Unica normă a credinţei. au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. este cu totul de prisos. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios. din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi. a vieţii religioase. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. În schimb. a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. a făcut să fie deshumat. căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. nici chiar taina împărtăşaniei. rugăciunea individuală ( sau în grup). artistic sau literar. chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. XI. Vizând o regenerare a vieţii religioase. cât şi în rândurile maselor. în 1409. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415). Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). favorabil schimbării. După moartea lui Wicliff. prin Hristos. deşi au eşuat. Deşi excomunicat. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. caritatea. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. Sentimentul apăsător al păcatului originar. Când Hus a devenit. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”. John Wicliff. decan al Facultăţii de Arte. înnoirii doctrinare şi spirituale. din evul mediu clasic până în contemporaneitate. acum la sfârşitul evului mediu. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. de rugăciune şi meditaţie personală. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea.1. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând. Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. Ordinul l-a influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen.

a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. îndeosebi nobila familie Colonna. Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. cultura teologică a călugărilor era deficitară. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. de atâtea sărbători mondene. la vârsta de 3 ani. Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii. chiar până la vârsta de 70 de ani. litigiile dintre ei le scădeau considerabil autoritatea morală. vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. provenind nu numai din rândul umaniştilor. declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. lipsiţi adesea de pregătire teologică. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. incitând republica la război. La Roma. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. prestigiu şi venit. căsătoriile. lunga serie de sacrilegii. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului.de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. la curtea papală domneau corupţia. A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. Tată a doi fii nelegitimi. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. studiul teologic era neglijat. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. Maniac sexual. Sub pontificatul său. în schimb. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. de numiri de cardinali etc. vânzarea de indulgenţe. Inteligent. apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. rămase legendare în istoria papalităţii. care autoriza. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). Foarte cultivat. Rodrigo de Borja. Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. a cucerit Parma. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). Îi plăcea mult pescuitul. simonia. Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti. Perugia. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. era un caracter slab. totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. Cu Sixt al IV-lea. chiar prin trădări şi crime oribile. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. Petru. 2 . asasinate. ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. decăderea generală. Decăderea morală era generală în mănăstiri. improvizate. după desenele lui Bramante. incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. Iuliu al II-lea. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. care priveau posturile lor ca surse de putere. absenţa simţului datoriei. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). structurii şi organizării Bisericii. prieten al erudiţilor şi artiştilor. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. în 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sf. Următorul mare papă al Renaşterii. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. fastul. nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. ajutând-o. Perugia şi Reggio. cardinalul Jean de Lorraine. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. talent şi vivacitate. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). dar iubea cu pasiune şi muzica. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. ci şi la curţile episcopale. îl admira pe Ariosto. În 1506. în 1501. extinderii şi consolidării statului papal. chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. botezurile. manierat. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. ambiţios. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. Complet indiferent în problemele credinţei. Spaniol de origine. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. simonia. Bologna. Leon X ( Giovanni dei Medici. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. genovez înrudit cu familia Doria. aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii. Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale.creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. mort în 1513). suplinitori veniţi din altă parte. înmormântările etc. Inteligent. nepotismul şi simonia. de asistenţă socială cărora le erau destinate. de funcţii episcopale. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. fireşte remunerate. Preocupat mai mult de politică. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. “Totul era anapoda. aviditatea nestăpânită. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492). Mondenitatea. Regula claustrării nu era respectată. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIII-lea. energic. mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. Astfel. tolerând la curtea sa imoralitatea. cu ajutorul sadicului său fiu Cesare. era episcop vicar de Metz. cult. ignoranţi .

publicând în limba germană. de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. prin absurd. nu o instituţie divină. după cum am spus. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. Papa. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară). decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu. pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. neiertată” ( 6). este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). Dar Luther insistă. vina ar rămâne. Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă! > a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. în 1516. că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). aşa cum este administrată de preoţi” ( 2). nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. Una din marile sale contribuţii a fost publicarea. Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur.Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. omul simplu – 1 florin. “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. XI. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). ci <este>doar eliberat de pedepse. până la intrarea în împărăţia cerului” (4). protectorul său. trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). preotului”(7). prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. pentru acest lucru. clerul inferior – 6. carnea şi oasele oilor Domnului”( 50). dacă ar fi fost acum papă. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. spun laicii. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. “ Prin urmare. “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. Petru cu banii lui. “De ce papa. care erau în greceşte. refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. de aceea. prin scrierile lor. marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. instituite de către om”(34).El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. de îndată ce banii cad în cutie. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. ar prefera ca bazilica Sf. nobilii şi clerul mijlociu – 20. criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. o proclamare a iertării divine” ( 38). noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. mai bun. cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. pocăinţa nu este necesară” ( 35). “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. ci doar pe cele impuse de el”(20). ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. iar nu să adune bani. “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. “Orice creştin adevărat. pentru a le transmite direct papei. Luther formulează 95 de teze. ( 45). fie viu sau decedat. împreună cu învăţătorii lor”( 32). dar dă <banii>pentru indulgenţe. este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. mai sigur. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. Petru să se prefacă în cenuşă. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. Ieronim. anume. pentru a avea o audienţă cât mai largă. prin care omul se împacă cu El” ( 33). “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. în măsura în care acestea implică o vină”( 76). a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. Satira sa “Elogiul nebuniei”. iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). care trebuia să fie bunul păstor. “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). omul devine. “A spune că Sfântul Petru însuşi. Leon al X-lea trimite un 3 . de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire.”( 44). nu construieşte el bazilica Sf. dar nu nesemnificative. spunând. Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. când a realizat Vulgata.3. încât să poată mântui un om. ci mânia lui Dumnezeu”. intervine în favoarea sa. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). este o nebunie”( 75). “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. “Papa nu poate ierta nici o vină. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. negustorii – 3. “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el. “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii. sau. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. în acelaşi timp. “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. nu o poruncă”( 47). pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). dar când Biserica mediază . cu siguranţă. papa. chiar dacă el. Sume mai mici. arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. în schimbul unei sume de bani. “Dimpotrivă. când acestea mai sunt încă valabile?” (89). Astfel. nu cumpără indulgenţele papei. lăcomia şi avariţia pot spori. “Totuşi. iar cealaltă jumătate rămânând episcopului. Principele elector Frederic. “A socoti că iertările papale sunt atât de mari . căci ele reprezintă . “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. mai degrabă decât să fie construită din pielea. “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62).

maslul. practicat şi de necreştini. Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. de a scoate în afara legii. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. La reîntoarcerea de la Worms. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. Între timp. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. hirotonisirea. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. oricât ar dori să se îndrepte. a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. fără a se ajunge la nici un rezultat. pe drum spre Wittenberg. altele o resping. pe cel ce nu I se supune voinţei sale. caută pretexte diferite să o eludeze. Luther se prezintă. marii săi adepţi şi prieteni. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. Luther şi doctrina protestantă Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar. care se putea dispensa de interpretările date de cler. de cultură etc. între sfera lumii şi cea a credinţei. papalitatea. o pură superstiţie.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . ostentativ. Hirotonia întru preoţie nu este o taină. Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. Aici. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. că ar fi eretice. după care. Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. Mântuirea este acordată de graţia divină. Între 1517-1520 fuseseră tipărite aproximativ 300. La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. spre a i se asigura protecţia. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere. Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. Ideile teologice. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. sunt consecinţa păcatului originar. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. recunoscând doar botezul şi împărtăşania. Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. dezbaterile au durat 3 săptămâni. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. sacerdoţiul. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. la Roma. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. în fortăreaţa din Wartburg. În scrierile sale. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. practicile penitenţiale. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. ele sunt inerente naturii umane. ierarhia ecleziastică. dar şi cu vinul din potir. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. interpreta şi predica – permitea realizarea. adamic. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). Carol Quintul. În concepţia sa. după textul original grecesc şi ebraic.cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516- 3 . care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. în ocazii de petrecere şi ospeţe. în Franţa şi Anglia. pentru că n-a fost instituită de Hristos. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. Luther a scris un număr enorm de tratate. mai curând decât emanate din Scriptură. Omul nu poate evita păcatul. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii. Totul are nevoie de iertarea divină. Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. în caz de refuz. mirul şi spovedania). În prezenţa arbitrilor. erau citite şi comentate în toată Germania. ascetismul. decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. Corpus juris canonici. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. Convocat la Worms. Mulţi preoţi. păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. Zilele de post erau transformate. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. între raţiune şi revelaţie. cele 7 taine. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. scrierile sale publicate la scurte intervale. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. din punct de vedere moral. de educaţie. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. făcând fapte bune. între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. politice. printr-o argumentaţie în public. Luther nu retractează nimic. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. Scrierile lui erau citite de toată lumea. reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. în Elveţia şi chiar în Italia. altele tergiversează. nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise extrem de puternică. în mod practic. În formaţia sa teologică. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). al graţiei divine. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. a judeca. cunoşteau un succes extraordinar. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. În mai 1520. declarând categoric că nici papii. Noul împărat. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. educative. în Spania. după 13 ani de muncă. Maslul. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. Bordelurile au fost închise. cu adevărat pură. a interpreta Scriptura. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. Augustin.

Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. XI. între care pe primele locuri stau concupiscenţa. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. Acesta trebuie să arate că ascultând cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. considerându-le simple superstiţii. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă. de Judecata de Apoi. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia. În bătălia de la Kappel ( 1531). suficient în sine. La această ispită. independentă de biserica catolică. omul nu poate rezista. în care totul este corupt. când această ţară. este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. XI. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă. fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. rămânănd fidele catolicismului. Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. împrumutul cu dobândă să fie abolit. A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. la fel şi casele de toleranţă. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. prezintă într-un mod clar. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. cuvântul Scripturii. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. de Purgatoriu. A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. rezervată doar “celor aleşi”. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. icoanele au fost scoase din biserici. lăcomia. la penitenţe. trece la Reforma protestantă. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin). Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. ci doar prin adunarea credincioşilor. Calvin formulează principiul predestinării absolute. Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. Luther . conturându-se biserica anglicană. libertatea omului este o himeră. a fost învins de armata cantoanelor catolice. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. ai municipalităţii. XI. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor. Zwingli a fost rănit. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. Misa tradiţională a fost abolită. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. cultul sfinţilor. predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice.6. ideile autorului. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. 3 . contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă. catolicii au fost discriminaţi. În biserica catolică. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. singurul mijloc de mântuire este graţia divină. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor. adepţii reformatorului . Serviciul religios a fost simplificat.5. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. în Anglia. religiozitatea personală. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor.1518. acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti. dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. în speţă oraşul Zurich. la actul confesiunii. Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. Teama omului de Infern. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos. postul. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. intimă. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. ea este compusă numai din predestinaţi. Credincioşii din Zurich. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). oraşul Zurich a ieşit victorios. Din acest moment. Cât priveşte păcatul. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. repudierea autorităţii papei. aviditatea. apoi ucis. Calvin respinge toate ceremoniile. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. nu lega păcatul de plăcere. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante. Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. iar în 1534 prin Actul de supremaţie. fiind privaţi de anumite drepturi. care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate. A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. omul nu poate găsi mântuirea. la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale. celibatul preoţilor). Cancelarul regatului. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. Omul este predispus spre virtute. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. În contact strâns cu cercurile umaniste europene. Cantonul Zurich. înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. Prin credinţa omului. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase.4. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor. neatestate de Scriptură. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. În materie de cult. care sunt simple invenţii umane. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. îl împing la disperare.

mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. Totuşi. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane. dorea o reformă mai completă. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. regina Maria s-a stins din viaţă. Scoţia sau Flandra. în afară de câţiva ecleziastici. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. au fost. nici slăvirea vinerei mari. Foxe. aduceau săculeţe cu praf de puşcă. obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. regina Elisabeta. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. Episcopii veritabili protestanţi. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. Filip al II-lea. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. dar. conflictele religioase s-au acutizat. pentru a se evita cheltuielile. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. continua să ezite între luteranism şi catolicism. 3 . Amândoi au fost decapitaţi. din 8000 de preoţi. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. voia să impună. în Belgia. preoţii continuau să poarte stihar alb. precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. 7000 au acceptat schimbarea. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. care fusese un mare predicator protestant. cardinalul Pole. nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. cu forţa. căci noi. În religie. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. Într-un discurs de câteva ore. William Tyndale. cu voia Domnului. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. dacă era necesar. nu a existat nici o condamnare la moarte. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. Dar miniştri Elisabetei I. Astfel. să cânte la orgă. timid şi indecis. Actul de supremaţie. în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. La începutul domniei Elisabetei I. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. Victimele reginei Maria. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. susţinută de papalitate. arşi pe rug. Dar prigoana împotriva catolicismului continua. A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. nobililor protestanţi. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. a 47 de nobili englezi catolici. Impuneau un protestantism moderat. în toate casele englezilor. a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. ca cel de la Douai. Îngenuncherea. care avea să se găsească. iar alţii o pensie de 4 şilingi. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. validitatea legământului de castitate. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. în Cartea martirilor. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. crucifixele înlocuite cu stema regală. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. puţin numeroase. dar va dobândi şi merite”. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. Londra. mai intoleranţi decât regina. precum şi laici. devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. ci pentru înaltă trădare. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. care înainte de Reformă. Cranmer. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. În decembrie 1580. primul preot căsătorit. aprindem o asemenea torţă în Anglia. Dar regina Maria Tudor. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. Un act de uniformizare religioasă. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). nici agheasmă. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. În unele biserici. Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. La tron a urmat sora sa. ca Latimer.sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. Arhiepiscopul de Canterbury. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. ca să le scurteze chinurile. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. Fostul arhiepiscop Cranmer. ca şi în politică. În acelaşi timp. criptocatolicii nu au fost deloc tulburaţi. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. trebui s-o trimită în Germania. În numeroase domenii. să celebreze căsătorii cu verighete. Bătrânul episcop Latimer. încă tânără. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. Elisabeta I tergiversa. căuta calea de mijloc. când începu discuţia cu doctorii. o protestantă convinsă. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări. act care afirma transubstanţierea. el răspunse că citise Evangheliile. nu numai că nu va păcătui. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. pentru a doua oară. La 17 noiembrie 1558. care preceda întotdeauna supliciul. Începând din 1570. votat de Parlament. încât nu se va stinge niciodată”. un act de „capacitate”. au renunţat la demnităţile ecleziastice. Pe când unele comitate regretau catolicismul. N-a reuşit. Parlamentul englez a votat. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. În 1559. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. pentru prima dată în Anglia. s-a produs o reacţie catolică vehementă. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. bărbaţi şi femei din popor. trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. regina Elisabeta (1558-1603). pe care le atârnau de gâtul victimelor. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. Mai protestant decât arhiepiscopul. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. goliţi de maţe. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. vecină cu nebunia. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. alături de Biblie. În virtutea acestor documente oficiale. Cranmer. a fost ars pe rug la Oxford. în zelul său catolic intransigent. dar nu pentru erezie. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. părăsită de toţi. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. la Smithfield. vitraliile erau sparte. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. în defavoarea latinei. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. de catolici fervenţi. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. În momentul urcării pe tron. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă.

în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. a fost întâmpinat 3 . papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. câţiva s-au întors din Olanda şi veniră la Southampton. Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. Prin acest act. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. fie de tip englez. inclusiv legea talionului. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. alcătuită din catolici şi protestanţi. membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. care rămâne în sânul bisericii anglicane. Complotul a fost descoperit. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. În mintea oamenilor. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. Un al treilea grup era compus din independenţi. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. În 1604. fiind scutiţi de anumite obligaţii. pentru a examina petiţia lor. Protestanţii. Timp de un secol. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. pentru o vreme îndelungată. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. fiind instituită şi o curte de justiţie. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor. sub auspiciile regelui. cu unele restricţii. o grupare presbiteriană. pentru că legea nu a fost votată. La începutul domniei lui Iacob I Stuart. orice om politic. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. apare în Franţa. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. adulter şi depravare. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. fie de tip scoţian. care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. suprimarea semnului crucii la botezuri. pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. dar doreşte s-o reformeze. iar supuşii să asculte de ei. a verighetei la celebrarea căsătoriei. care acorda libertate religioasă protestanţilor. mai radicali. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă. După moartea Elisabetei I. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. Dintre aceste comploturi. mii de emigranţi au venit după ei în America. mai ales de cel trupesc. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I. În 1620. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart. care trebuia să îi transporte în America. li se acordau drepturi civile complete. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. Deşi crescut în religia calvină. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. în parlamentul din 1593. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610). În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I. prin poduri. în limba greacă) şi True Law of FreeMonarchies. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. În acest moment. care acceptă ritualul impus de monarhie. de separare a bisericii de afacerile politice. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. sperjur. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. Dacă ar fi putut. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. Ei doreau să reorganizeze statul înspirându-se numai din Biblie. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. în lumea modernă în general. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele.7. adică circa 5%. La începutul domniei lui Iacob I . câte un capelan catolic. cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. aveau oroare de păcat. regele Scoţiei. Edictul din Nantes. din respect faţă de libertatea individuală. un calvinist convins (16031625). Ei condamnau teatrul. prăbuşirea catolicismului în Anglia. dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. Alţi puritani. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. În zadar episcopii anglicani au propus. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. Unii dintre puritani.Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. care însă nu a avut succces atunci. XI. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi. a genoflexiunii în faţa altarului. stricta respectare a duminicii. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. se mai găsea. la finele secolului XVI. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane. nonconformistă. fiind astfel lipsiţi de şefii lor.pe episcopi şi pe unii credincioşi.

De fapt. în Paris. clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. Animat de curajul disperării. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. Paul Pellisson. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. Departe de a crea un stat în stat. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. Dar protestantismul a supravieţuit. practicarea credinţei protestante a fost circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. la un preţ de 10 livre de persoană. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. Cardinalul Richelieu. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. Mai mult. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). Pe fondul acestor realităţi. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. exilându-i pe preoţii care refuzau să se conformeze. Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. spre a fi educaţi în religia catolică. revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. La Rochelle. iar din punct de vedere demografic. Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. formate din judecători hughenoţi şi catolici. care nemulţumea ambele părţi. Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. care confirma stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. de o mică armată engleză. Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă. Fără a suspenda aplicarea edictului. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni.cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . În mai 1625. femeile violate. şeful lui. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. noul rege. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). Bărbaţii erau bătuţi. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. în iunie 1680. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. Pe câmpul de luptă. Li se închideau şcolile şi bisericile. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. Hughenoţii au participat la conducerea statului. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. au comandat armate. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. după 1630. Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. avocat şi editor. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să 3 . hughenoţii au înfruntat armata regală. Cât timp a trăit. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. regele Henric al IV-lea de Bourbon. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. În această privinţă. etc. Suedia în primul rând. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. autorităţile le încurajau să se poarte rău. intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. care fusese educat să deteste „erezia”. La sfaturile lui Richelieu. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. pe plan extern. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. ducat vecin cu Navarra. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când sa convertit la catolicism). 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. faptul nu este real. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. Mai mult. Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. În 1621-1622. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. Este greu de ajuns la statistici de încredere. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. Privit retrospectiv . majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Între 1661 şi 1679. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. În acelaşi timp. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. Dar în 1679. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. de durată şi periculoasă. Franţa a susţinut statele protestante. sub conducerea ducelui de Rohan. Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. hughenoţii s-au revoltat din nou. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. Confruntările militare au durat mai mulţi ani. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. Apoi.

La prima sesiune au participat 30 de preoţi. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare. şi in special papei. Cu toate acestea. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului. În acelaşi an 1536. Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559). A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. De exemplu. din nordul peninsulei italice. Totuşi. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. in sesiunea a XXIV-a. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. Nimeni nu 3 . iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. iar ultima la 4 decembrie 1563. În zonele îndepărtate. Pe termen îndelungat. care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase. În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. Însă se cerea referinţa la Vulgata. timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. la nevoie cu ajutorul forţei. Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei. exigenţele morale şi disciplinare. În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică. între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. În ceea ce priveşte episcopii. Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen. Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. Astfel. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. o rugă dublată de o blamare a trecutului. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. XII. aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica. îndeosebi a celui superior. definind sursele credinţei. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. Anglia şi Lumea Nouă. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină. de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. Au existat mai multe serii de sesiuni. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). iar cea de-a doua. au trecut nouă ani. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. eforturi de reformare au existat. viitorul papă Paul al III-lea. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa. ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. Contarini. Sadolet şi Pole. biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor.scape. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. Emigrarea atât de multor negustori. Brandenburg. ducând cu ei talentele şi priceperea. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată.cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. ce începe in anul 1541. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. Pe plan politic. spre groaza rudelor lor îndoliate. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma. a intoleranţei religioase. ignoranţa clerului. precum sudul Franţei. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. specifice lumii medievale. Participant la Conciliul de la Latran. care vor pregăti programul viitorului conciliu. prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento. Însă. Alaturi de Biblie. Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. Din motive de siguranţă – teama de ciumă . campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. AL XVI-LEA Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. până la deschiderea sa efectivă. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. Persecuţia a sporit. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Conciliul a adresat celor care numeau episcopii. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora.

franciscanii. Fulda (1584). Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”. castităţii. în special a celei spaniole.putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. cantoanele elveţiene. având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii. în momentul suprimării Ordinului. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556). o biserică democratică şi legată de noul sistem de administraţie locală. protestanţii şi evreii fiind persecutaţi crunt. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă. Roma. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice. castităţii. Polonia. Austria. Deputaţii nu erau antireligioşi sau anticatolici. urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani). Ungaria. eliberată de controlul străin (papal). Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. APARIŢIA TOLERANŢEI RELIGIOASE ÎN EUROPA. iar in 1566. iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Un ordin nou era cel theatin. FRANŢA Absolutismul monarhiei franceze din sec. seminarii engleze la Paris. XIII. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. Munster. urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”. În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564. seminarii irlandeze la Paris. Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574). În 1540 Paul al III-lea a acordat. Eliberat. Giovanni Palestrina (cca. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia. care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. cum ar fi dreptul de a decide cât impozit să plătească. Reforma bisericii catolice s-a sprijinit. Imperiul habsburgic. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. pau (în Scoţia). Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre. intitulată „Exerciţiile spirituale”. În februarie 1790. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. Olmutz (1578). Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior). Ei voiau pur şi simplu să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. un decret făcea distincţie între ordinele monastice care nu activau în 3 . repartizaţi în 39 de provincii. fiindu-le restricţionat accesul la orice demnitate publică. seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului. după care erau hirotonisiţi preoţi. simultană a mai multor funcţii bisericeşti. aprobat de papă în 1544). dar care au fost reorganizate (augustinii. dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. pe ordinele religioase. Renania. anglicanism (Anglia). Simao Rodriguez. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul. al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). Francis Xavier. Roma. Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei. A fost abolită în 1854. În Germania de sud. supunerii. unele deja existente. Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise. în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). iar preoţii erau plătiţi de stat. însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei. În Polonia. augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. devenind funcţionari publici. dominicanii. Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen. colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. ce de pildă episcopiile). iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. iezuiţii erau în numar de 23. numit „Compania lui Iisus”. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. a plecat la Paris (1529-1931). al XVIII-lea nu a permis funcţionarea libertăţii religioase. Olmutz. printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios. iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. ascultării. „Index Librorum Prohibitorium”. Adunarea a desfiinţat dijma plătită de credincioşi bisericii catolice şi pluralismul (deţinerea concomitentă. În 1585. Nagyzombat. Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. Salamanca. Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză. În plus. Boemia. benedictinii) şi înlăturate elementele corupte. Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii. În Germania şi Austria. care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor. o parte din Ungaria. Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. în bună măsură. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale. Diego Laynez. iar în 1773. al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici. catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană). în 1650 la 15. Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares.000. votând o serie de măsuri împotriva intoleranţei bisericii catolice. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată. În august 1789. Astfel. Nu aveau câtuşi de puţin intenţia să intre în conflict cu doctrinele bisericii sau cu funcţiile ei spirituale. A pus capăt vechilor privilegii corporative ale bisericii. Gratz. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei. cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. Douai. Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos. între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. Adunarea Constituantă voia să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri. confesiunea. Saint Omer. prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. Dillingen (1576). În Franţa. un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. fost ofiţer în armata spaniola. Polonia. Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie.500. reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. Pământurile bisericii catolice din Franţa au fost naţionalizate şi apoi vândute. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552. care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. predica.000 de membri. Alfonso Salmerons. Franţa. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est. Revoluţia franceză din 1789-1795 a încercat să creeze statul laic. pictura) şi a muzicii. ambele confesiuni erau bine reprezentate. limitat la 60 de persoane. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii. Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale). a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii.

cea care refuzase să depună jurământ. Cealaltă. În Franţa erau acum în vigoare 2 biserici catolice. în afară de parohi şi episcopi. XIX-XX. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. Primele au fost suprimate. dar chiar şi aşa. fiecare lună era împărţită în 3 perioade de 10 zile. fără să ţină seama de pontiful roman. numai 2 din cei 44 de episcopi şi 1/3 din ceilalţi clerici au depus jurământul. pentru a-l înlocui pe cel creştin. încetau să existe. Estimările numărului de preoţi care au renunţat la chemarea lor variază între 6000 (10% din totalul preoţilor constituţionali) la 20 000. În timpul lui Robespierre. Papa şi-a pierdut dreptul de a-i confirma pe noii episcopi. respectând cultul împăratului. Ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii catolice franceze. Napoleon I credea că toţi cetăţenii îi vor fi loiali. În octombrie 1793 a fost introdus un nou calendar revoluţionar. construieşte un stat laic. mulţi dintre clericii care depuseseră jurământul au retractat. care a luat diferite forme. clopotele şi argintăria au fost luate. În sec. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume. aşa încât misiunea de decreştinare a devenit un atac împotriva bisericii constituţionale. episcopii de către electorii departamentali iar preoţii de către cei districtuali. Aceleaşi drepturi au fost extinse şi asupra evreilor. potrivit cu anotimpul în care se afla: floreal. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv. au trecut câteva secole de tensiuni şi confruntări religioase. Această încercare brutală de a extirpa secole de credinţă creştină a afectat profund populaţia de la sate. când fusese proclamată republica. întrucât nu aveau nici un fel de contribuţie directă la binele obştesc. care punea la intrările cimitirelor inscripţii pe care se putea citi: „Moartea este un somn veşnic”. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare „pentru moment” deşi a fost interzisă călugărirea. Adunarea Constituantă nu a acceptat acest lucru iar în noiembrie 1790 a decretat că clerul trebuie să depună jurământ pe Constituţie. salariile lor fiind plătite din bugetul statului. perioada dintre 22 septembrie 1792 şi 21 septembrie 1793 a devenit anul I. vendemiaire etc. Dictatura iacobină a încetat să mai plătească salariile clerului din mai 1793 iar în noiembrie a ordonat ca toate bisericile din Paris să fie închise.comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. Clericii urmau să nu mai fie numiţi ci aleşi. scoţându-l fără jenă din calendarul sfinţilor pe ocupantul deja existent ala celei date. Aceasta adapta organizarea bisericii catolice cadrului administrativ al conducerii politice locale. iar preoţii catolici au fost uneori forţaţi să se căsătorească. era aprobată de papă dar era considerată de patrioţi ca fiind împotriva Revoluţiei. care a lăsatmari părţi din Franţa fără preoţi. în iulie 1790. thermidor. Decreştinarea a fost un atac virulent împotriva bisericii. dar până să ajungă la a fixa în Constituţia ţării principiul libertăţii de conştiinţă. Pastorii protestanţi au fost trataţi în acelaşi fel ca preoţii catolici. Decretul din decembrie 1789 al Adunării Constituante a acordat drepturi civile protestanţilor. s-a stabilit egalitatea tuturor confesiunilor în faţa legii. Napoleon l-a înfuriat pe papa Pius al VII-lea. Napoleon I este considerat astăzi. în cinstea Fiinţei supreme. Franţa a devenit un model de toleranţă religioasă pentru întreaga Europă şi pentru statele din alte continente. au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile a clerului. Anul era împărţit în 12 luni de 30 zile. Această mişcare s-a extins rapid pe teritoriul Franţei. catedrala Notre Dame din Paris a devenit Templul Raţiunii. Aceasta însemna că numărul episcopiilor scădea de la 135 la 83. Una. a fost. Concordatul dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea din 1801 a reglementat organizarea bisericii catolice franceze. împăratul Napoleon I Bonaparte (1804-1815) este cel care realizează efectiv separarea bisericii de stat. ca biserica să celebreze în tot Imperiul ziua de 16 august (ziua următoare zilei sale de naştere) drept ziua Sfântului Napoleon. Pentru prima dată în istoria Franţei. de foarte mulţi istorici. În Adunare. Spre sfârşitul anului 1793 mai rămăseseră în Franţa puţini preoţi refractari. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792. Când. întrucât toate funcţiile clericale. Astfel. decreştinarea. asigură libertatea religioasă şi de conştiinţă pentru toat e confesiunile creştine şi pentru evrei. papa a condamnat Constituţia civilă – în martie şi aprilie 1791. Au fost închise biserici. Pentru mulţi oameni simpli. după excesele din timpul Revoluţiei. Dar n-a existat câtuşi de puţin intenţia de apune capăt condiţiei bisericii catolice de biserică de stat în Franţa. biserica constituţională accepta revoluţia şi era respinsă de Roma papală. Noul calendar ignora duminicile şi sărbătorile bisericeşti. oferind un model întregii lumi. în septembrie 1791. în cele din urmă. ordonând. fie că era vorba de catolicism. Diocezele catolice urmau să coincidă cu departamentele. Napoleon I a restabilit religia catolică în Franţa. care nu reuşea să-i convingă pe ţărani să sprijine revoluţia. Urmau să fie nu numai mai puţini episcopi. În istoria Franţei şi a Europei. protestantism sau religia mozaică. cu 5 zile suplimentare. Preoţii erau siliţi să renunţe la preoţie şi mulţi au fost constrânşi să se căsătorească. În primăvara anului 1794. dintre toate aspectele terorii revoluţionare. fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. a religiei în special. În timpul dictaturii iacobine (1793-1794) s-au produs atacuri vehemente împotriva bisericii catolice. un modernizator al Europei. Nu a existat nici un conflict serios cu biserica catolică până la elaborarea Constituţiei civile a clerului. limitând însă foarte mult imixtiunea papală în Franţa. ci şi mai puţini clerici în general. majoritatea (incluzând mulţi episcopi). cel care a impus principiul libertăţii de conştiinţă şi religie în toate teritoriile şi statele cucerite de armata franceză. cel care i-a afectat cel mai mult. majoritatea bisericilor din ţară au fost închise. Acest fapt a dezbinat clerul. În felul acesta. Cei mai entuziaşti agenţi ai decreştinării erau reprezentanţi ca Fouche. au fost distruse cruci şi troiţe. 3 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->