SORIN BULBOACĂ INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Vasile Goldiş University Press ARAD 2011 CUPRINS Introducere.

Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington) ………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Intelectualii. Universităţile în evul mediu………………………………… VII. Renaşterea ……………………………………………………………….. VIII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VIII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VIII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VIII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VIII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VIII.5. Magellan …………………………………………………………………. VIII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. IX.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII) ……….. IX.1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… IX.2. Grigore Ureche (circa 1590-1647) ……………………………………. IX.3. Miron Costin (1633-1691) ……………………………………………. IX.4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… IX.5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. IX.6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. X. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………… ……. XI. Reforma protestantă în Europa………………………………………… XI.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… XI.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... XI.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. XI.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… I.

XI.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. XI.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… XI.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. XII. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… XIII. Apariţia toleranţei religioase în Europa…………………………………. Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă …………………………………………………………. I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura.

1

Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, plus ştiinţele şi filosofia. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:

1. 2. 3.

cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci; cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice, obiceiurile;

cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură, respectiv raportul statuat. Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială; b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social; c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură; d)are un caracter structurat, prezintă un model specific; e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta; f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici, de forţe politice şi economice, de limbă şi religie; B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de inovare etc; C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc; D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific; E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană, cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul

este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM, cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. I.2. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei, transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică, cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba

2

germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune socialeconomică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă, civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii, îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. I.3. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui

d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou, ''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc. Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei, în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte, realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare

Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de
această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și

3

În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. . Toți acești factori. istorici și moderni.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și Huntington. stagnarea populației. vestul Europei (Uniunea Evului Mediu. Singapore. cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică. după el. în detrimentul Vestului. 4 . Astfel puterea economică se mută către islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. a opta civilizație. Turcia. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai contact” și “conflicte între state-nucleu”. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ .Civilizația „vestică”: cuprinde. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul americani care trebuie să-și reafirme identitatea. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele.Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. În concepția lui Huntington. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. în special cu Vestul. Asia și alfabetul latin. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească Asia. Istoria. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: . Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan.. Astfel atacurile Europeană) și America de Nord. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia. capitalismul. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. statele din zonă. puterea politică și cea militară o vor urma. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. ea a adoptat tehnologia occidentală. cât și la granițe. țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor.Civilizația hindică (India). În acel moment. șomajul. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele.multicivilizaționala. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. droguri și criminalitatea. Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. în concepția autorului. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. în special cu Islamul și China. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. . . statul cheie al lumii ortodoxe. Ca replică. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. politică și militară. Coreea. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. . democrația parlamentară. precum Australia sau Noua Zeelandă. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. În acelaș timp Occidentul se deosebește de Renașterea. Pe fondul acestei situații. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. Taiwan și Vietnam. conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de populația locală. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui . Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică. Mai mult. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. explozia demografică in lumea islamică. In istoria recentă. Reforma și Iluminismul. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene. civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. ca de pildă Coreea sau Vietnamul. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident.Civilizația „sinică”: cuprinde China. Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. este cel mai bun exemplu. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente).. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii. După ei. Ele vor determina o schimbare a puterii politice.. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920. impunând instituții occidentale. Cu alte cuvinte. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. economice și militare. cea Sinică și Musulmană. dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”. . Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului.Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din printre care și România și Grecia. În Iugoslavia. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. O cauză acest sens el oferă exemplul războaielor din fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații. . Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. a aderat la NATO. În cadrul lucrării sale. În accepțiunea lui Huntington. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite.Civilizația Africii subsahariene: poate să devină.Civilizația „musulmană”.

turcii. este o lucrare periculoasă. unde a început să predea din 384. păgân şi creştin. Se afla cu sine.” În concluzie. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală pentru o persoană. Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. Dupa el. contradictorie. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. soție. artist. iar Vestul însuși a fost dominat de Huntington definește civilizația ca un concept fix. la dorinţa tatălui său. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. Tacitus. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei. o lume complexă. în anii 373. IV-V) Biografia intelectuală. o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. Augustin se apropie de operele lui Cicero. Națiuni precum India. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. La Cartagina. spre a se pregăti . Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . Augustin a studiat gramatica. lucrarea lui Huntington. Ea suferă de faptul că e prea vagă. În acest timp. mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. Vergilius. de a menține o stare de război pe timp de pace. pentru primirea botezului. lipsit de dinamism și interacțiune culturală. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina. catolici sau ortodocși etc. A început să citească Biblia dar. A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. după Said. De exemplu. rămânând în acest oraş până în 383. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. El argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. La Cartagina. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece. pe lângă literatura latină. apoi literatura şi retorica la Madaura . În perioada studiilor. teza lui Huntington a fost foarte criticată. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. în Africa de Nord. S-a retras la proprietatea prietenului său. toate putând fi o sursă de identitate Paul Berman. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. care dorea săl vadă retor. Augustin a frecventat cercul maniheilor. În primul rând. catedră plătită de oraş. care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. pe când se afla retras la umbra unui arbore. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. Turcia. el renunţă la catedra de retor la Milano. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). este acela de a legitima anumite politici. femeie. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). Aceste cifre. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). în ciuda caracterului inedit. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. La Madaura. La vârsta de 20 de ani. la Cassicciacum. gramaticianul Verecundus. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. închisă este aplicată întregii societăți umane. rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. O altă problemă este catolică și protestantă. a plecat din Cartagina la Roma. războaiele regionale. fiică. în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită).identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. în prezenţa prietenului său Alypius. De Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. Monica. Tagaste. În toamna anului 383. Augustin a căzut în scepticism. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. pe lângă studii. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). Sprijinit de prefectul Romei. dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. masele trebuie să accepte redefinirea. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. III. astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. întrucât deformează realitatea. etc. atunci reşedinţă imperială. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr. însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. De agone christiano (Despre lupta creştină). începând chiar cu mediul familiar. a început să înveţe limba greacă. care tratează originea omului şi providenţa divină. iar abordarea amuzantă. dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. Symmachus. Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. în această retragere mama sa. cu care a rămas în legătură peste 10 ani. De ordine (Despre ordine). la 35 km depărtare de Milano. spunea că devenit democrații. de diferențele culturale dintre lumea germanică și aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura cea latină etc. La scurt timp după convertire. în 374. Arabii. până în 384. între anii 365-369. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. Între anii 386-387. Din momentul apariției în 1993. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). De fapt. Opera lui Augustin este impresionantă. În oraşul său natal. unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. De 5 . Soliloquia (Solilocvii). Scopul ei. în toamna anului 386. a fost atras de erezia maniheenilor. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. În orice caz. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. De natura boni (Despre natura binelui). fratele său Navigius. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. clară. mamă. metropola Africii romane. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. i se păreau adevărate. în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală.

apoi. al grecilor şi al celorlalte popoare. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). aceia care au prezidat la întemeiere şi. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. de la David la deportarea evreilor în Babilon. acestea au fost numeroase şi variate. să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos. etc. un instrument. de la întemeierea Romei. dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. iubind doar eul. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. care nu există în realitate. În această lucrare. precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. unde a păstorit până la moartea sa. pe care le retractează sau le corectează. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). Augustin expune. Cultul zeilor. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. f. Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. la 24 august 410. cum încercau păgânii să argumenteze. de la Adam la Potopul lui Noe. e. istoria este liniară şi nu ciclică. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. cu pelagienii şi cu arienii. la Roma. În Confessiones (Mărturisiri). c. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. petrecând o viaţă monastică de meditaţie. luând exemple din trecutul istoric al romanilor. în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. care se ridică la perspectiva universalului. Despre poporul roman de Marcus Varro. rege etc. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. după o scurtă şedere la Cartagina. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. Statul laic este doar mijlocitor. Augustin s-a întors în 387. planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. întâmplată la vârsta de 76 de ani.magistro (Despre magistru). cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica. combătând vehement aceste doctrine eretice. în viziunea lui Augustin. La sfârşitul anului 395. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie. după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. S-a stabilit la Hippo – Regius. romanilor şi a altor popoare vechi. 6 . De civitate Dei trebuia sa reînnoiască argumente devenite aproape tradiţionale. un rău necesar. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). sub presiunea evenimentelor. făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). după Cartagina. făcând precizările şi completările necesare. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. În prezentarea celor două cetăţi. prin comunitatea creştină a credincioşilor. În viziunea lui Augustin. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. survenită la 28 august 430. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. potrivit gândirii lui Augustin. opera istoricului roman Sallustius. În prima parte (cărţile I – X). d. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. până la moartea mamei sale. dar numai prin civitas Dei. Scriind această lucrare. Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. indicând locul redactării. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. timpul. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. Augustin s-a străduit. Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). la consumarea secolelor. Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. survenită în toamna anului 387. După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar. în 387 – 388. Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii. teologie şi de gramatică latină. cu accent asupra păcatului. În realitatea istorică. cât din irealitate. în două cărţi. scrise până în 427. în 13 cărţi. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico. La Augustin. regele vandalilor. de vizigoţii conduşi de Alaric. Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. b. în Africa de nord. în mâinile unui Dumnezeu veşnic. mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. scopul şi erorile comise. Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. Cartea. care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. întreaga istorie. împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. Zeii cetăţii. la judecata viitoare. numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. nu au putut face nici bine. în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii. După judecată. de la Potop la Avraam. preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). la judecata viitoare. De la Milano. îşi caută propria slavă şi propriul bine. căruia autorul i-a adresat primele cărţi. gigantică. Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este legat de istorie. Proiectată ca o apologie. prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. unde a rămas trei ani (388-390). de la întemeiere. menite să justifice creştinismul atât prin sine. căderile şi slăbiciunile sale personale. urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. la Ostia. Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. De civitate Dei se divide în două părţi principale. Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. scrisă între 426 şi 428. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. nu atât din neputere sau nevoinţă. ci se întrepătrund. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului). care a dus la căderea întregului neam omenesc.teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei. fiind consacrat preot în 391. de la Avraam la David. salvarea cerească (cărţile VI –IX). în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). nu este nici necesar. scrisă între 397-401. scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu. nici rău.

a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor. în care se studiau cele 7 arte liberale. scriau. lucrări complementare manualelor. Pe lângă instrucţia religioasă. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără. Lucan. gramaticianul Petru din Pisa. pe baza unei politici educaţionale coerente. Chemat pe continent de Carol cel Mare. de ortografie latină (De ortographia). de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. Theodulf. începând cu veacul al VI-lea. narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. Renaşterea Carolingiană a cultivat. la păcat şi la salvare. prin rolul acordat individului. să se înveţe. genul biografic. Începând cu anul 773. Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice. într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. la analelele regale. dar proiectul nu s-a materializat. Orleans. fără a fi plătiţi pentru aceasta. Doi episcopi. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ CULTURALĂ Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). format în celebra mănăstire germană Fulda. Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă. Alcuin de York (738-804). prin gândirea închisă în această carte. fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. La curţile suveranilor. redactată între 813- 830. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. Agobard din Lyon. dialectica. a servit ca instrumentum regni. în care biruinţa va fi a celei dintâi. ci erau preluate din modelul latin. Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul. a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale. istorici ( Sallustius. Petru din Pisa. împrumutând întregi pasaje. spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. dar nu numai). VVIIII. în care sunt înşiruite. De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York. Călugării îşi preparau singuri pergamentul. conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). Suetonius. în sec. Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen. a artificiilor stilistice. se produce o revigorare în plan cultural. Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină. Împăratul însuşi. Prioritate absolută o are cronologia biblică. a realizat biografia lui Carol cel Mare. care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică. cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. s-a format “Academia Palatină”. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate. echilibrată şi precizia caracterizărilor. prin copiere manuală. În timpul dinastiei merovingiene. geometria. realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv. a organizat. Augustin. cu o perfectă cunoaştere a lor. Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. Dar. El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice. retorica) şi quadrivium ( aritmetica. îşi făcea cunoscut programul educaţional. în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. Corbie şi Luxeuil. de gramatică latină (De gramatica). operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu. Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică. toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor. principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria. marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului. angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene. într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. Gallen. Fără model. pe lângă Alcuin de York. în succesiune cronologică. iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului. Astfel. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg. a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. Fulda. în primul rând. nu erau proprii. s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor. autor al unei istorii a longobarzilor. La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii. În Capitularul din anul 789. De aceea. Eginhard a avut acces la documente secrete. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri. filosofi ( Seneca). principalele centre de cultură erau curţile suveranilor. a descrierilor. ca instrument al puterii. mai vechi. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian. IX). adică trivium ( gramatica. ceea ce nu anulează autenticitatea portretului. Theodulf d’Orleans. la capitularii (cartularii). Utrecht. Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine. calculul matematic. Astfel. din Grigore de 7 . Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei. la nivelul epocii. St. În istoriografie. astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. datorită declinului cultural al vremii. Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare). aplicând tehnici de compilaţie. unde erau redactate acte. rupând cu gândirea antichităţii clasice. În jurul curţii imperiale de la Aachen. La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele. activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. animat de o profundă pasiune pentru antichitate. istoria a servit unor scopuri politice. care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. Astfel. repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. dar a reflectat şi asupra destinului istoriei. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene. la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-lea. Horaţiu). se stabilea ca. În Imperiul Carolingian. În jurul anului 850. clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor. Chiar dacă nu erau originale. din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul. dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. Eginhard. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare. Reichenau. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii. a retoricii antice. istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate. Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor. prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius. Paulin d’Aquilera. Titus Livius şi parţial Tacitus). care ţine cont. astronomia şi muzica) funcţionau la Tours. Vieţile celor 12 Cezari. la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen. registre. care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere. vine pe continent în cândva înainte de anul 847. în epoca carolingiană. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. în general. definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară.Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei. cernelurile şi vopselele. un manual de dialectică (De Dialectica). de reperele biblice. fixând strategia şi structurile. Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni. alături de Paul Diaconul. în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire. IV. Evenimentele sunt descrise cu claritate. psalmii. scrisori. Clemens Scotus. şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi. istoricul Paul Diaconul. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului. notele muzicale. inspirându-se din biografia lui Augustus. Născut în Irlanda. Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale.

O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. masele rămânând în ignoranţă şi incultură. Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). Literatura orăşenească Literatura orăşenească. cu prilejul retragerii. în toate manifestările sale. un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403). Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea). în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. istoria ţărilor de aici. Anglia şi Spania. Dar. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”.Nyssa. în anul 1204. lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. prin prelucrări succesive. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. sa răspândit. referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIVlea. Raoul de Cambrai.inclusiv printr-o purtare. în anul 437. Yvain – cavalerul cu leul. redă varaite aspecte ale societăţii vremii. în secolele XII-XIII. fixată în scris din secolul al XII-lea. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. În funcţie de tematică. Este ilustrată. unde s-au format relaţile vasale clasice. Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae. doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. Datorită prelucrărilor succesive. Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. vastă „epopee animalieră”. de asemenea. Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . în Catalonia. aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. în Europa Apuseană şi centrală. După anul 862. al literaturii era pus în concordanţă cu dogmele religioase. faptele de vitejie. începând cu secolul al XII-lea. operă de o mare bogăţie de informaţii. apărute în secolul al XII-lea. poezia lirică. V. De Hominis Opificio. Din sudul Franţei. în cursul căreia. fidelitatea vasalică. de poeziile lirice. era subordonat teologiei. onoarea cavalerească. care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII. în secolele XI-XII şi în Germania. în nordul Spaniei. În ceea ce priveşte limba. nobilimii şi regalităţii. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. Au realizat cronici universale. Adresată feudalităţii laice. Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. luptă în care a căzut şi Hruotland. care. În Franţa. Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. literatura de la curţile nobiliare. Istoriile (secolul al XIlea). saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. în 5 cărţi. de truveri în nordul Franţei. Garin lorenul. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. În Cântarea lui Roland. istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. numită literatura curtenească. a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. în Germania de minnesangeri. În Europa Centrală a luat. mai ales. Germania. cronici orăşeneşti etc. condusă de Hruotland. neavând acces la limbile de cultură. Girard de Roussillon. îndeosebi. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. în Germania Schwank. Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). din Munţii Pirinei. avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. cronici eclezistice. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. episcop de Freising. Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea). nordul Franţei. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. etichetă elegantă. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIVlea). care cunoştea limba latină sau greaca. În Germania. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. naştere o bogată istoriografie privind. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. ariergarda francă. în forma păstrată. Întregul conţinut al învăţământului. Romanele cavalereţti. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv). prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. Anglia. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. împotriva maurilor. comitele mărcii Bretania. cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). Datorită scopurilor şi mijloacelor sale. greaca în Imperiul Bizantin. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. Otto. În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). în regiunea de la nord de Loara. datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. ca: Gesta 8 . mai ales Carol cel Mare. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. mai ales cea provensală. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. manifestată în diverse forme. menţionate în epoca carolingiană. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). Ancoratus. un vast dialog între magistru şi discipol. ştiinţelor. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii. în anul 778. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. În Spania. sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare. numite în Franţa fabliaux. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. Ţara Galilor sau Irlanda. în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni. curtenitoare. nordul Italiei. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. îndeosebi. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. definitivate producţiile poetice respective. Marea masă a populaţiei era analfabetă. Destinată mediilor nobiliare. în primele secole ale Evului Mediu.

Franţa). La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt. de aceea. Rectorul Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni. Adversar al autoritarismului dogmatic. arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. învăţământul universitar se desfăşoară pe două nivele. după dispariţia treptată a şcolilor antice în Galia. în timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. Valladolid (1346. În fruntea fiecăruia se afla un rector ales o dată pe an. Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii. apoi facultăţile „superioare” de teologie. a construit un sistem teologicfilosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine.Hungarorum (Faptele ungurilor). Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să se reunească. Oxford (Anglia). absolut originală şi caracteristică evului mediu. matrice a universităţii moderne. UNIVERSITĂŢILE ÎN În primele secole ale evului mediu (V-XI). Perugia (1308). În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează din 1252. însă şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”. care susţinea că Pâmântul este rotund. instalate pe lângă catedrale şi mănăstiri. pentru a da o bază raţională teologiei. De departe cea mai numeroasă. Rectorul Universităţii era de obicei decanul Facultăţii de Arte. înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257. ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. VI. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după originea geografică în „naţiuni” (franceză. Universitatea medievală. fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi. Universitatea din Paris se compune din 4 facultăţi: Arte. Palermo (1224). Din secolul al XIII-lea. al VI-lea. în veacurile XIV-XV. Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). normandă şi engleză). Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. fiind denumită sub forma: „universitas scholarium”. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea). Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor universitare. care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. Studenţii săraci frecventau colegiile. şcolile de medicină de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234 se formează universitatea din Toulouse. În locul lor s-a organizat. Spania şi Italia. Cel mai mare număr de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. Cracovia (1364). Ibn Roşd. datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă). XIII-XVI. „cred ca să înţeleg” . Germania). după mai multe tentative nereuşite. limba de predare fiind una singură: latina. fondată la mijlocul sec. Universitatea veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi. al XIIlea în contextul renaşterii urbane europene. o asociaţie a profesorilor şi studenţilor. Facultăţile avea rolul de a organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor învăţământului academic. unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. al XIII-lea. au făcut descoperiri în domeniul algebrei. Bologna (Italia) – este prima universitate. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306). „universitas magistrorum et scholarium”. Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută). Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. universităţile fiind instituţii de învăţământ superior internaţionale. trigonometriei. desemnat de corporaţia profesorilor şi studenţilor. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris). nu pot fi demonstrate raţional. fiecare dintre ele având obiective diferite. Spania). întemeiată în 1218 de regalitate. Pavia (1361). Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană. Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor. Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului. este o instituţie tipic europeană. la începutul sec. Filosofia Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. Cambridge s-a născut prin plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). În Italia apar universităţile din Padova (1222). Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). instituţia fiind luată sub ocrotire papală. Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi privilegiile ei fiscale şi juridice. În Franţa. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. foarte lent. primind studenţii cei mai tineri. doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune. Altele însă. aici funcţionând o renumită facultate de teologie. „universitas magistrorum”. reconfirmată apoi de papalitate (1255). concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. cultura este în declin. la începutul sec. nu va fi înfiinţată decât în 1364. La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din universitas. cea a italienilor sau a celor de dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele. Medicină şi Teologie. Siena (1357). combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. Avignon (1303. calea raţională este suficientă. al XII-lea). ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti). dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan. În aceeaşi perioadă. Neapole (1224) iar în sec. EVUL MEDIU INTELECTUALII. îi apăra în faţa puterilor exterioare (regele. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. Pisa (1343). În Peninsula Iberică. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. Universitatea era o federaţia de şcoli. unde studiau programul 9 . cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. episcopul. Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). În această perioadă a evului mediu timpuriu. Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. Praga (1348). Facultatea de Teologie. Viena (1365). În sec. picardă. grupaţi pe „naţiuni”. În primul deceniu al sec. Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Antichitatea grecoromană şi cu atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară. preluate de la indieni. n-avea o programă de studii ferm stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor. toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte. Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. fiind uneori desemnat sub acest nume. Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. În ceea ce priveşte organizarea studiilor. deoarece învăţământul superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi. Mai întâi. Heidelber (1385. O universitate trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie. drept sau medicină). monopolizată de călugării cerşetori. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. adică era o comunitate. care mai ales în Summa theologica. în două universităţi. în primele decenii ale sec. Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. al XII-lea. drept sau medicină. Drept (drept canonic). în Europa au apărut şi alte universităţi. dispărând orice formă de şcoală laică.

este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. al XIV –lea. neobosiţi cercetători. Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. pentru cei mai buni absolvenţi.tradiţional al instrucţiunii antice. nu îşi găseau justificări în Biblie. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. etc. inventatorul. într-un context favorabil. reunea aritmetica. Cultura antică. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. din mai multe motive. de teologie. licenţă. studiile se încheiau. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. Universitatea îşi putea crea propriile statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. Următorul. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. Orleans şi alte universităţi europene era însuşit dreptul roman. la o vârstă ce depăşea 30 de ani. Renaşterea apare în Italia. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. Polonia şi Ţările Române. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. principele sau condotierul. în Europa încep să apară noile elite intelectuale. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. drept sau medicină. ci în meritul personal al acestora. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. Galienus. dialoguri. se extinde şi în Franţa. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. Renaşterea este un fenomen complex. Pentru cei care absolveau ciclul integral al învăţământului universitar. care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. Veneţia. africană. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. prin credinţa în superioritatea gândirii. cetăţi etc. În sec. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi de gândire favorabilă activităţii intelectuale. picturi. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. temple. adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. a operelor antichităţii. astronomia şi muzica. după 6 ani. RENAŞTEREA Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. Cu ajutorul criticii de text. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. În primul rând. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. Reprezentanţii Umanismului. de desăvârşire a fiinţei umane. inteligent. laice sau ecleziastice. Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. Primul ciclu. a raţiunii. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”. civilizaţia arabă. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian. papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi dominicani). de regulă. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. Germania. fiind timpul capitalismului în formare. examenele. se remarcau prin nivelul lor intelectual. geometrica. XIIIXV: profesori. artă. Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea medievală din antichitate. mozaicuri etc. pretutindeni aceeaşi. filologice sau teologice. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice. Fără îndoială. format din 3 arte (trivium). În al doilea rând. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea sau coopta noii profesori. spirit întreprinzător. Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica). Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. cursurile. calculat. Gradele universitare erau valabile pretutindeni în Europa. avocaţi etc. este vorba de oraşul Florenţa. această ştiinţă poate fi regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. Japonia. Ţările de Jos. conferirea gradelor succesive (bacalaureat. Corpus iuris civilis. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”. într-o formă mai slabă în Ungaria. Biblia. care aduceau cu ei un spirit nou în viaţa politică. Universitatea organiza şi întra-jutorarea frăţească între membrii săi. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec.) din antichitate. America precolumbiană. Idealul omului renascentist este viaţa activă. păstrat în Codul lui Iustinian. apeducte. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. Spiritul scolastic.. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei. cu gândirea liberă. inclusiv de factură laică. Tacitus. mai exact între anii 1320-1620. în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale. studenţii universităţilor medievale susţineau un examen de bacalaureat în arte. VII. stăpânire de sine şi bărbăţie. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. medici. Titus Livius. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. cu doctoratul. bazându-se pe „autorităţi” (Priscianus. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri. Se dezvoltă filologia latină. istoriei. Aristotel. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii. filosofie. 1 . pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic.). compus din 4 arte (cvadrivium). La Bologna. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. echilibrat. XIV-XVI. Anglia şi. diferită de celelalte meserii urbane şi statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii” regilor francezi. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. ştiinţele naturii. care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. primatul raţiunii. doctorat) erau definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor. la începutul sec. în principiu. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. istorie. le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor exterioare. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. cuprinde gramatica. La absolvirea. indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi aleagă universitatea. literatură. pentru cercetarea manuscriselor. filosofiei şi literaturii. chibzuinţă. În schimb. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. Aristotel. navigatorul sau descoperitorul. al XIII-lea. Comunitatea universitară era. puteau apoi să urmeze una din cele trei facultăţi superioare. Absolvenţii. care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a statului. al XIV-lea. Se produce treptat laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului. încheiate cu un examen de licenţă şi. retorica şi dialectica. colecţionari de manuscrise şi restauratori.) şi opere de artă (statui ecvestre. În opoziţie c idealul medieval al nobleţei de naştere. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. În principal. notari. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. Papa le confirma privilegiile. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. cu spiritul critic. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. să explice epoca Renaşterii. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. greacă şi ebraică. Universitatea medievală are o vocaţie universalistă. India. Predată într-o limbă universală (latină). Suetonius etc. Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China.

ei acordau de asemenea îm prumuturi. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară. în frunte cu John Colet. Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. economia era naturală. mirodenii erau negociate pe bază de mostre. nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb. a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. Tommaso Portinari. În sec. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat. Existau manufacturi în minerit. schimbau manual. Elementul esenţial este diviziunea muncii. patroni. bazate pe erudiţia filologică latină. tapiţerii. una în contul terţilor şi alta în contul de casă. o ediţie critică a Noului Testament (1516). care sunt germenii capitalismului. punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. Lorenzo Valla. la Veneţia şi Florenţa. Pe masa lor ţineau un registru pentru aşi transcrie operaţiunile. Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. ca fostul arhiepiscop de Niceea. XIV. diversele monede europene. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi. sau cu referire la orice produs. banca acelora care schimbau. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. Apariţia capitalismului În evul mediu. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. în prima jumătate a secolului al XV-lea. al XIII-lea. VIII. Anvers. După registrul pe care îl consulta. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. De acum înainte. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. construcţii navale. vinuri. renumite pentru stofele produse. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. Adagii (1500-1508). studiile clasice. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. erau manufacturi la Gand. de consum. autarhică. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. trecut la catolicism. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. Astfel. precum 1 . Umanist distins. instalaţi într-un loc public. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. ca în evul mediu clasic. XVI care produceau porţelanuri. Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. covoare. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă. greacă şi ebraică. În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. Apariţia băncilor. în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. clerici. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice.În Italia sec. care se treceau în două catastife diferite. monahi cu finanţele dezorganizate. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. adică sfârşitul sec. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea. La origine. au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. al XIV-lea. viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. Veneţia şi în Ţările de Jos. sensibil diferită de cea a Vulgatei. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. Florenţa şi Roma. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe. Astfel. În Anglia. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. iar la îndemână o pungă. Theodor Gaza la Ferrara. centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. cum erau bursele de la Anvers. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. cel de „profituri şi pierderi”. Prin manifestările sale. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. XV. banca Fugger din Augsburg(Germania). Medici (Italia). De aici înainte. A desemnat. în zorii vremurilor moderne. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia). goblenuri. de servicii poştale regulate. postavuri. În sec. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. în primul deceniu al secolului al XVI-lea. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul.cereale. Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă iau împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată. insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. La început. Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării.XIV. fiind una de subzistenţă. director al filialei Medici din Bruges. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. ulterior şi în Anglia. viciile şi slăbiciunile omeneşti. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. Renaşterea economică. în funcţie de numărul produselor efectuate. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. comerţului. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. ierarhia catolică în frunte cu papa. Bruges. Un cont suplimentar. pentru a obţine profitul. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. care uneori pot fi chiar oneroase. IV. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. pentru formarea negustorilor. În acest mod. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. pentru că latina folosită în document nu este din sec. În cadrul manufacturilor. Amsterdam. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. Frescobaldi. fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. Manufacturile apar în sec. în secolula al XV-lea şi Veneţia. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. Genova. Elogiul nebuniei. unde anumite mărfuri . În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. la început. cuvântul „banco” este italian. bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa).

deoarece. Registrele Massari din Genova. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă. În cursul dezvoltării sale. până la un punct. bune sau rele. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. în particular. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane. În sec.mercantilismul. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. de asemenea. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. Munca este mijlocul ascetic verificat. reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. în mediul protestant. mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. XX. pe care trebuie să o respecte. Timpul este infinit de preţios. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie. iar cum munca este valorizată pozitiv. ghinionul. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. pierderea de timp este cel mai mare păcat. Pierderea de timp prin petreceri. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu. Împotriva tentaţiilor sexuale.şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. nu ca principiu. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. eşecul. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. După epoca războaielor dinastice. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. bogăţia nu este un păcat. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici. A evidenţiat. Dar dincolo de toate acestea. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. la sporirea gloriei Sale. succesul în viaţa economică. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună. aceasta însemnând renaşterea economică. total diferită faţă de evul mediu clasic. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. la începutul sec. în mediul calvinist. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. În viziunea calvinismului. XIV – XV se formează dreptul comercial modern. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. de calvinism. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. din timpuri străvechi. munca este în primul rând. XVI – XVII). iar cealaltă va rămâne damnată. o poruncă dată de Dumnezeu. ci o muncă profesională raţională. ceea ce constituie o idee imposibilă. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri. ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. mai ales. dacă nu este făcută cu frivolitate. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. etica calvinistă prescrie. datate din 1340. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. al XVIIlea. chiar şi somnul prelungit. a flotei comerciale. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine.un scop în sine al vieţii. marginalizarea. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie. Pentru fiecare credincios calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore). trăncăneli. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri. a pieţii internaţionale. a dirijării de către el. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. În sec. care stau neclintite în eternitate. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. adică mai 1 . pe lângă o dietă severă. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. iniţiativa individuală. Nu tihna şi desfătările. a proceselor economice. ci numai acţiunea serveşte. capitalistă. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. Ca atare. domiciliată în alt loc. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. De aceea. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. Dumnezeu nu cere muncă în sine. În toate cazurile în care s-a menţinut doctrina predestinării. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. lux. Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. mai ales în Olanda în sec. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite.conform căruia. la fel ca şi cel sărac. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. Alternativ. care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi.

producerea lor în serie. al XVI-lea. patrie. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. William Shakespeare. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. din epoca Renaşterii. stilului. al XIX-lea. ca în evul mediu. Raiul. în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. În Anglia. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). care a permis apariţia cărţii tipărite. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. care a revoluţionat lumea. A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor. Thomas Morus (sec. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. Totodată. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. având 54 de oraşe-cetăţi. biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. în care este narată povestea unui cavaler nebun. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. în lucrarea Cetatea Soarelui. o academie platoniciană . Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. Producţia şi repartizarea bunurilor. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. ca poemul Africa.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. preţuirea omului. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. Decameronul înfăţişează. În antiteză cu teologii medievali. al XVI –lea până în sec. Renaşterea este şi vremea utopiei. ea nu mai înseamnă. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare. la Mainz. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. rotaţia sa în jurul axei sale. observaţie. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. Casa lui Solomon. Mulţi calvinişti. Noua Atlantidă (1620). Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. În sec. Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. al XV-lea. printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). În secolul al XIV-lea. Faptul capital este experienţa. pe bază de raţiune. Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. În 1456. Medieval prin viziunea teologicoaristotelică asupra lumii. Leonardo da Vinci afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. în scrierea sa utopică. realizată de către Gutenberg. mai ales membri ai breslelor. reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. meşteşugari şi antreprenori. care înlocuieşte autoritatea. care a fost un autodidact. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. în jurul anului 1450. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. Tawney. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. este tiparul cu litere mobile.utilă societăţii. Utopienii se ocupă cu agricultura. multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. cu un remarcabil talent narativ. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. acoperiţi de oprobiu. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. 1 . plasată în Oceanul Atlantic. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică. care a scris Don Quijote. Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. prin depozite şi magazine de stat. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. având în frunte un principe ales. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. În Spania. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. XX. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. Utopia este o insulă imaginară. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. Purgatoriul. Dobânda era considerată un păcat capital. Pe la jumătatea sec. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. iar să fii leneş este un păcat. răpusă de ciumă. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. la mijlocul sec. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. Dante Aligheri(1265-1321). Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. Purgatoriul şi Paradisul. din sec. Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. H. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă. Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. Timplul liber îl consacră studiilor. dar care de fapt nu se află nicăieri. Poeziile sale. ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. calcul şi experienţă. la mijlocul sec. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute. Francis Bacon. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. Astronomia În sec. tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu. sunt închinate iubirii. În Franţa. pe locul legendarei Atlantide. în viaţa cotidiană. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. pe egalitate şi libertate. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. al XVII –lea. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. în limba italiană. În timpul evului mediu.

Medicul lui carol Quintul. revelator proiect al unei mentalităţi noi. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. dispozitive pentru escaladarea zidurilor. Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. Anglia. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. Padova. A studiat apariţia crăpăturilor. cu această ocazie. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. maşini de dragat canale. Perfecţionându-le. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. cunoaşterea corpului uman făcându-se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea 1 . Un astronom german. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. desenându-le conice şi helicoidale. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. pictor. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . A susţinut teoria heliocentrică. Astfel. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. De re metalica. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii). Între inginerii Renaşterii. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. astronom. În 1540. familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. Maşinile – unelte. pentru a evita moartea pe rug. a publicat De la pirotechnia. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. Rocile stratificate formate din pături de mâl. literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. necesare obţinerii unui metal topit fluid. carte publicată de un saxon în 1556. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. arbalete cu targeri rapide. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. ajungând în sec. vaporul cu roţi. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine concepute din carnetele sale. a desenat laminoare. submarinul. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. construit între 14571460. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. El admite circulaţia sângelui. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. fizician. chiar şi un aruncător de flăcări. după modelul păsărilor. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. dar care nu par să fi fost cu totul originale. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă.1600) în lucrarea sa Despre infinit. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. filosof. univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. inginer. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. Astfel. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. pe orbite eliptice şi meuniforme. Johann Kepler. Începând cu sec. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. Giordano Bruno (1548. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. automobilul. toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. Kepler. ciocane hidraulice. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. absolut remarcabile. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). astronom german. El studiază legile frecării. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. a căutat. poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. paraşuta. construirea de caleşti. Torino). A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. dintre care 11 pot trage deodată. aeroplanul. Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. arhitect. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. Franţa şi Italia. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. a confecţionat maşini pentru diferite industrii. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. îi sugerează evoluţia geologică. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. Fiind pasionat de mecanică. noi mecanisme de pompe. Nicolaus Copernic (14731543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. de făcut şuruburi. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic. de formă aerodinamică. realizând studii de optică şi mecanică generală.revoluţiile planetelor în jurul soarelui. Asemenea altor ingineri din Renaştere. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna. depuse succesiv de ape. a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. cuptoare înalte. A studiat zborul păsărilor. maşini de treflat. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. În secolul al XVI –lea. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. războiul de ţesut mecanic. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. Progrese importante s-au realizat şi în medicină. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. Din sec. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. în tipare. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. în preajma morţii sale.

Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. menţine sau pierde un principat. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. la condiţii.astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. Îşi scrie opera în limba latină. care să-i asigure independenţa. a trădării şi asasinatului. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. religios sau de altă natură. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. în opera sa Principele (1513). Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). Principele. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. de la originea cetăţii până la 1455. Se focalizează asupra evenimentelor politice. forme culturale care aparţin antichităţii. Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. activităţii comerciale. adică şi manevrarea contra vântului. Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. de un principe energic. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. Pentru atingerea unui ţel nobil. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. nu parţială. avem de-a face cu 3 umanisme. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. „scopul scuză mijloacele folosite”. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici. S-a născut la Arezzio. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. După eliberarea sa. de sorginte modernă. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. de principe. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. rămâne însă un intelectual laic. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana 1 . Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. Modelul este antic. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. marilor seniori. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. într-o familie de funcţionari. a valorilor antichităţii greco – romane. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. În epoca Renaşterii.rocilor. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. XIV – XV. a aventurierilor. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. Singurul lucru care contează este interesul statului. total eronat. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). ataşat curţii romane. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. condiţiilor sociale. era pentru Machiavelli. la efecte. În timpul misiunilor sale diplomatice. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec. Ca istoric. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. 1510-1511). căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. care sunt uşor de eludat. fenomenelor economice. condotierilor.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. În 1512. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. decât iubit dar nerespectat. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. imitarea antichităţii este în prim – plan. devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. Vechea ancoră în U. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. pentru realizarea unificării Italiei. a valorilor clasice. în 1498. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. Cesare Borgia. O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. culturii şi artelor. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. o concepţie care accentuează valoarea omului. Din 1503 până în 1506. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. la 21 iunie. O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. nu selectivă. reducând peste măsură impozitele. diferitelor filete ale unei căderi de apă. civilizaţia umană nu progresează. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. Ca istoric. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. Petrarca este autorul unei lucrări. lucidă a instabilităţii politice a epocii. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. Poggio Bracciolini(1450-1509). cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. a lipsei de scrupule şi cruzimii. accentuând umanul şi trăsăturile psihice. a fost un protejat al lui Salutati. a extinderii statului. în 1527. De viris ilustribus. principilor. fixată la pupă. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. afirmă Machiavelli. Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. Modelul ideal de acţiune. graţie experienţelor de coloraţie. Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. realist. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. născut la Florenţa la 3 mai 1469. moral. rămâne neschimbat. sub forma unei monarhii absolute. se opreşte la cauzalităţi. moral sau religios. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. A murit în acelaşi an la Florenţa. în 8 cărţi. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent. cultivat în antichitatea latină şi greacă. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. a luptei regilor francezi contra puterii imperiale. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. De pe acum. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. În Renaştere.

Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. Primele călătorii care au depăşit mările interne. îl putem socoti un om înţelept. venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. Expediţiile de explorare şi de descoperire. politice şi diplomatice. Pentru a-şi menţine popularitatea. zahăr. explorarea teritoriilor necunoscute. parfumurilor şi aromatelor. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. principele va trebui. Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. rubine. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. europene. În Istoriile florentine (1520-1525).principelui. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. făceau comestibilă mâncarea. spre insulele mirodeniilor. pe Senegalul superior şi pe Niger. în primul rând. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. vânduţi în Italia. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor. statul. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. Robii negri. după cum consideră el. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. taifunuri. în Imperiul Mali. Erau atacate mai ales vasele comerciale. chiar dacă situaţia externă este calmă. în anumite perioade ale anului. iar poporul te urăşte. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. de exploarare a teritoriilor descoperite. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. Ele treceau prin zeci de mâini. în spaţiul atlantic. zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. Comerţul cu sclavi. Se ştie azi că „Doradoul” medieval legendar se găsea în Africa. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. adică atunci când. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. Spania şi Portugalia. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt. se întrebuinţau mirodenii. CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Marile descoperiri geografice. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. India. aceeaşi ţintă: Orientul. coloranţi. să organizeze pentru popor. în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. 1 . să-şi creeze prin orice acţiune. Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. italieni şi portughezi. mirodeniile erau şi scumpe. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. covoare scumpe. pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. Puţin piper. încă din epoca cruciadelor. poartă aprenta puternică a experienţei personale. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534). lucru pe care trebuie să-l obţină. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente. au vizat aproape toate. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. Cathay(China). lapislazuli etc. care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. menţineau trează ispita câştigului. este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. deschizând orizonturi noi. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. jefuite de beduini sau de piraţi. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. Setea de aur. căci instituţiile societăţii feudale. ambră). eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. pentru a ajunge la aurul din Sudan. de peste mări şi oceane. În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. ele nu te vor salva. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. parfumuri (mosc. VIII. prin pustiuri. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. Imperiul Han. ghimber. Principele trebuie să se străduiască. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. sub diverse formulări. Esenţial pentru succesul în politică. fără să şovăie în nici un fel. faima de om mare şi desăvârşit. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. diverse gume. căci. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt. şesături de mătase. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). cu comorile lor fabuloase. În ceea ce-i priveşte pe supuşi. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. Totul se făcea în cadre perfect legale. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). nucşoare şi cuişoare. un principe trebuie să se ferească. perle. rămâi prizonierul lui. cererea depăşea constant oferta. condimente. Principala sa operă. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. Marile afaceri cu sclavi devin. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. MARILE DESCOPERIEI GEOGRAFICE VIII. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. chiar dacă ai fortăreţe. în viziunea lui Machiavelli. diamnte. Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. Piraţii. Cipangu (Japonia). camfor. începând cu secolul al XIII-lea. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. serbări şi spectacole. peste ape. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa. a explorării tărâmurilor necunsocute. cu eventuale resurse de aur şi argint. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania). Istoria Italiei. cât poate mai mult. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. India. Balanţa comerţului levantin era pasivă. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. căci dacă cel care este mai puternic învinge.1. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. şofran. transportate prin numeroase ţări. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. de a fi la discreţia altuia. care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi.

Pe la jumătatea secolului al XV-lea. cu familia sa şi cu alţi colonişti. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. infantele Henric. fie complet necunoscute europenilor. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. între 1484-1486. VIII. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. apoi insulele Principelui şi Sf. aur şi sclavi. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul comerţ de sclavi”. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. Înaintând spre sud. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. a unor negustori portughezi. Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. De aceea. Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456). a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. 3. În timpul său şi datorită lui. Dar comerţul cu sclavi. organizării marelui şantier naval din Sagres. După succesul acestei reuşite. iar atitudinea africanilor. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – Capul Furtunilor. infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. Pentru a continua explorarea coastei occidentale sudafricane. câştigul realizat a fost enorm. Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi . se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. pe care-l făceau portughezii cu arabii. O dată cu descoperirea Capului Verde. La început fugeau de albi. de-a lungul coastei africane. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. prozelitismul religios. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume. ci se retrage spre est şi spre sud. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. ocolind coasta apuseană a Africii. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. unde. situate în apropierea ecuatorului. dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. VIII. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. Expediţia din anul 1444. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. numele de Capul Verde. au pornit prin luna mai spre Ceuta. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. După ce pojarul s-a stins însă. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. fildeş. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. a devenit ostilă. cu toate că unii au murit pe drum. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. cu păduri de palmieri. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore. mai bine dotată cu hărţi. Toma. dezvoltânduse plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. Navele erau dotate cu tunuri. În anii următori. nepricepuţi în arta navigaţiei.Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. În 1444. ambii în serviciul Portugaliei. mosc. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş. În 1481. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii. care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. compusă din 6 caravele. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. dotate cu tunuri la bord. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. Continuând explorările în direcţia sud. pe o lungime de 3 500 de km. 1 . care a durat 7 ani.Arhipelegul Azore. fie cunoscute doar prin intermediari. din unele regiuni de pe coastele Africii. busole şi instrumente de calcul. Ugolini şi Valdino Vivaldi. Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. exploratorii au descoperit. Un mic nobil din garda sa. Gil Eanes de Azurara. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care. Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. din paşnică. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. adică „purtătorul lui Hristos”. Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. undeva pe coasta de vest a Africii. Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). al Liberiei. În continuarea căutării drumului spre India. Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I.l boteză Cabo Bojador. În anul 1431 şi în următorii ani. în jurul anului 1430. a insulelor sau a continentelor. După 4 luni de navigaţie. papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. Totul a fost minunat. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă. aducând aici colonişti portughezi. Pe la 1418. au fost construite primele caravele portugheze. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. când doi fraţi. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). Expediţiile s-au succedat una după alta.2.

mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. celelalte pierind în naufragii. Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. Columb notase. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). ca acelea ale lui Cristofor Columb. dar cu numai 6 din cele 13 corăbii. ţesături de preţ etc. descoperirea căii maritime. portugheza ( cea vorbită. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde). în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. fostul căpitan al insulei Porto Santo. În primul rând era problema distanţei. fiica lui Bartolomeo. Drept răspuns. citite de navigatorul genovez. În schimb. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism. unde au intrat în contact. Apoi revine la Lisabona. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. până la descoperirea Canalului de Suez. Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. Cristofor Columb a copilărit la Genova. fără să-şi dea seama. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. escadra a ajuns la Calcutta. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. corăbii arabe de transport au fost jefuite. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră. de ideea creştinării unor popoare “păgâne”. carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. situată la nord-est de Madeira. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China). la Porto Santo. în special cele oferite de Ptolemeu. Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi.4. îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama. Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. O rută perfect posibilă. încununată cu descoperirea Lumii Noi. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură. Flotila a pornit în martie 1500. după care amiralul a dat foc acestui vas.1483.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. atât de ordin psihologic cât şi practic. atât de răstălmăcite. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. După multe peripeţii. originea sa genoveză. Acestora. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. În anul 1478. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei. Din Calcutta. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare.capitala insulei Madeira. coastele Braziliei. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. În 1476 merge cu o flotilă . Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. 1 . DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. despre călătoria sa spre Guineea. După 6 săptămâni. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. viitorul vicerege al Americii spaniole. trecutul. Războiul odată terminat. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. Columb a calculat greşit distanţele geografice. Irlanda şi probabil coastele Islandei. După o scurtă şedere la Porto Santo. noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. Pe la sfârşitul anului 1479. patricieni genovezi. Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. Problema proiectului celebreri sale călătorii. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia. Izvoarele confirmă. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. Columb a fost pasionat de lectură. pe marginea a două cărţi citite. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. trimisă de Spinola şi di Negro. din Chios spre Flandra. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. Acesta din urmă. Columb se mută cu familia la Punchal. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea. într-o familie modestă. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. nu cea scrisă). peste Atlantic. În Spania. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. se născu şi fiul său Diego. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. a jucat şi el un rol important. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral.Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. În 1477 vizitează. Însemnările marginale la diferite lucrări. italiană ( genoveza) şi latina. fapt care l-a încurajat pe explorator. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. Cristoforo Colombo. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. la Chios. După care. efectuate din modeste interese de afaceri. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. aproape în întregimea lor. datorită exploratorilor. prin Oceanul Atlantic spre India şi China. Drept urmare. îndepărtându-se mult de coasta africană. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. Descoperise. Iar pentru comerţul mondial. cu întregul lor echipaj. pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale. cardinal de Cambrais). după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali. pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana. VIII. ci şi o masă turbulentă. Prin 1474 sau 1475. negustorilor şi colonizatorilor. portugheză. Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: spaniola ( o castiliană imperfectă). Pe baza hartei lui Toscanelli. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. În 1492. Aici. După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate de diferite mirodenii. Fanatismul religios.

Columb a descoperit o insulă. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. era camera hărţilor. Columb a propus din nou. la Palos.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. Proiectul nu a fost respins. Juan Perez. În seara zilei de 14 octombrie 1492. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. În vara anului 1491. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. spre Spania. cunoscutul său proiect. de oamenii prietenoşi. La Barcelona. în care Columb va investi o anumită sumă. la început la Cordoba. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. Dar fondurile şi aşa precare. Columb dorea să continue aventura începută. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. ajunsese principala preocupare. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. Columb descoperi insula Espanola. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. Columb se consolă doar cu munca. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. plante rare. rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. la 12 octombrie 1492. de amărăciune. Don Luis de la Cerda. regelui Portugaliei. care aflase despre proiectul său. Amiralul a cercetat coastele Cubei. Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. fiind cu precădere spanioli. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. După 4 ani de tergiversări. la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. spre Indii. de vegetaţia bogată. purtate în mare alai. dar nici aprobat. lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. Dar căutarea de aur. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. să-l caute pe Marele Han. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. 3 oameni la libera sa alegere. ediţia latină a lui Marco Polo. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi. După toate probabilităţile. se arată mai binevoitor. în Andaluzia ( Spania). Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. Columb cunoaşte culmea gloriei. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492. Descoperitor dar şi coquistador. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. E consultat în chestiuni de politică internaţională. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării 1 . Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. metalele preţioase. în fiecare insulă. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. să găsească aur. Funcţiile de comandanţi. Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). La 27 octombrie 1492.). apoi la Salamanca. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. a Curţii. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. O comisie specială. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. vegetaţie şi ape. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. Între timp. frumoşi la trup şi la chip. Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. pe care a botetat. împreună cu fiul său Diego. cel de deasupra. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. La 4 ianuarie 1493. goi. de optimism. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. În 6 decembrie. care apare în această convenţie cu apelativul “don”. devenită obsesie. urmărit şi de creditori. Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. în 1488. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama. în faţa înalţilor demnitari. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. Întors în Spania. Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. regele Portugaliei. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. Au urmat ani de aşteptare. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. garline etc. La 1 mai 1486. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. de secunzi şi de piloţi. În viziunea lui Santagel. Străbătând Oceanul Atlantic. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. în fiecare provincie. adică 9-12 noduri. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. Juan de la Cosa. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). fiind cucerită de planurile sale. verdictul afost amânat. pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe. vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada. iar celor care o finanţează profituri. Dezamăgit.Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. titlul fiind transmisibil succesorilor. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. Joao al II-lea. de regina Isabela. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). Fostul confesor al reginei Castiliei. Soţia sa murise între timp. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. din arhipelegul Bahamas. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. dar cu suprastructuri înalte la provă. Disperat. să-I onvertească pe indieni. Comisia regală. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. convins că este vorba de continentul asiatic. evreu convertit. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. Cristobal Garcia Sarmento. pe Nina. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. La 28 mai 1493. La mijlocul lunii martie 1493. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale. despre ape. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. de dezamăgiri şi de speranţe. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. cu studiul neîntrerupt. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. nestematele. circa 18-27 km pe oră. animale împăiate. Columb este un bun catolic. Columb a ajuns în Spania. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han.San Salvador. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. cu o suprafaţă mai mică. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei.Vicente Yanez Pinon. se întruni. ambii din Palos. de comisia regală. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. Băştinaşii. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. duce de Medinacelli. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. Francisco Martin Pinzon.

Columb porni cu mare alai. don Juan. MAGELLAN Fernando Magellan ( în portugheză Fernão Fernando/Hernando de Magallanes) 1480 . olandez. înaintea lui Aguado. Invitat. celebrul tratat de la Tordesillas. cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. au debarcat în Haiti. Spaniolul Rodrigo Borgia. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. Santa Maria la Antigua. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. La 10 noiembrie. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. aceştia s-au retras. Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone. Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate. Forţa. Cu 2 caravele. unde ajunse. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nord-vest. în 1496 mai trăia doar o treime. englez. francez. 42 marinari). a recurs la recrutarea de deţinuţi. amnistiaţi cu acest prilej.5. vreo 1500 de oameni. însărcinat cu examinarea conflictului. la Curtea regală. Abia în 1498. Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. Santa Ursula. ci pe cea de a lua în stăpânire. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. apoi seminţe de legume. 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. spaniol. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului. timp de secole. încredinţată de Coroană. poate pentru a descoperi alte insule. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. Era o sarcină grea. Deprez). cereale. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. VIII. la 11 iunie 1496. în spaniolă a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. Concepción (90 tone. Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili.6. nici englezii. Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. animale de povară. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. dar şi de cupru şi de azotat de argint. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. datată oficial la 3 mai 1494. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. la sud de traseul primei călătorii. flota părăsi portul Cadiz. La 25 septembrie 1493. Deseada şi Los Santas. La 30 mai 1498. în căutarea Espanolei. Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante. pentru a găsi şi explora ţara aurului. promotor al unei politici coloniale falimentare. 45 marinari). San Antonio (120 tone. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. După cercetarea coastelor Cubei. deși erau total diferite. Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. În 3 noiembrie 1493. Victoria. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor. În timpul trecerii peste ocean. animale domestice. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. de a descoperi. Insula celor 11 000 de fecioare. Santiago (75 tone. Columb trebui să se justifice. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. pe care le promisese. Pe 27 aprilie 1521. 55 marinari). Columb se îndreaptă spre Spania. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole.27 aprilie 1521). Nici francezii. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. Santa Cruz. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. despre existenţa cărora aflase de la indieni. s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. care nu accepta stăpânirea spaniolă. Columb era decis să urmeze un alt drum. Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. devenit papă şi cu sprijin castilian. În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. Guadelupe. după o lună de aşteptare. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Victoria (85 tone. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. de Magalhães. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. în portul Cadiz. la 7 iunie 1494. oameni dornici de aventuri. de câştiguri facile. un organizator incapabil. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. Apoi. Amiralul trebui să combată defăimările. a fost respectat de o parte şi de alta. CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. trestie de zahăr. pe care a numit-o Dominica. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică.plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. Santa Maria la Redonda. Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. Între timp. În Espanola. Descoperirile geografice au 2 . în insula Mactan. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. VIII. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola. A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. La 3 mai 1494. de a coloniza. maiaşă. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene. Puerta Rico. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. 60 marinari) . Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene.

propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. parfumuri.oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic. stăpânul domeniului. Compus din 8 consilieri. deşi limitate. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. Mascat. considerate provincii transoceanice. dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. uzurpare sau favoruri. Pe la 1572. regele era reprezentat de un guvernator. El guverna. Nueva Granada ( Columbia). Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. În schimbul muncii lor. destinată să protejeze corăbiile comerciale. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. numea pe funcţionari şi pe navigatori. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru. a unei agenţii monopoliste. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. care era de 3 ani. fără a socoti celelalte mărfuri. trebuia să rămână în colonie 6 luni. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . Casa fixa data plecării flotelor. Insulele Sonde. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. comanda flota şi armata. perle. în sec. piraţii. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme. Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. ordinele călugăreşti. Venezuela. în afară de Havana. coasta Malabarului. 2 . nu putea interveni în deliberările membrilor lui. nucşoara şi cuişoare. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. Organizarea acestui imperiu. iar comanditarii oficiului Casa da India. judecătoreşti. întemeiată în 1503. apoi ghimbie. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. o parte din Moluce şi Macao în China. mai degrabă maritim decât colonial. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. al coloniştilor. Capitala Portugaliei s-a transformat întrun mare antrepozit de mărfuri orientale. În coloniile cu însemnătate mai mică. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”. musulmanii sau pur şi simplu uzura. dispunea de docuri şi de magazine proprii. pietre preţioase. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla. şi-au permis să-i reducă preţul. cu Egiptul. mirodenii şi fildeş. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. deci prin forţă. în consecinţă. oceane şi ţări necunoscute. creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. indienii trebuiau să primească hrană. soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. dus şi întors. Organul central era Consiliul Indiilor. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. cu turcii. XVIII. tonajul şi destinaţia corăbiilor. cu o populaţia redusă. cu sediul la Lisabona. Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. numit direct de rege. comerciale şi de administraţie colonială. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. În 1529. costa 80 de ducaţi la Alexandria. Casa da India. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi. singură. la Capul Bunei Speranţe. Regele Portugaliei era primul armator. A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. La început. peste mări. Portughezii. dura aproape 18 luni. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). Viceregele. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. de fapt a şerbiei. ca simplu particular. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. lent. noi şantiere de construcţii navale. în caz de război. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. La început chintalul de piper. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. Dar. apoi prin privilegii. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. coasta orientală a Africii. adică partea de nord şi cea de sud a Perului. apoi mătăsuri. una pe drum. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. Diu. la expirarea mandatului său. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). Dar flota. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. O obţineau conchistadorii. portughezii au dat peste spaţii infinite. bazată pe o puternică flotă de război. ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. Casa de Contratacion. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze. postavuri. participa la distribuirea mărfurilor de import. după modelul Casei da India din Lisabona. provocau grele pierderi flotei portugheze. Ori. a luat forma monopolului de stat. controla factoriile şi staţiile navale. apoi Panama. Trei flote. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. să nu se ocupe de afaceri. în Indii. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. iar în America de Sud – Brazilia. Pentru înlesnirea comerţului. mai puţin în interesul Coroanei. Furtunile. dar şi pe forturi. dar sistematic. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. Călătoria. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. În America. abandonate din lipsă de mijloace. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. în afară de rege. navlul. precum şi cele pentru întreţinerea flotei. să trateze bine pe indieni. cetăţi şi garnizoane. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. administra şi conducea justiţia. la care aveau să se adauge. prin lupte cu populaţiile indigene . Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. Encomienda era o concesiune financiară. a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. curtenii. Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. vânzând piperul la Lisabona cu 40. care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. situate la distanţă uriaţă de metropolă. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. decât în cel al conchistadorilor. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. a fost o societate particulară de negustori. de la Honduras până la Darien). Datorită monopolului lor. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. a devenit un adevărat minister al comerţului. monopoliza întregul comerţ colonial. recruta trupele coloniale. financiare şi militare. produse artizanale. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. adăpost. iar numărul total al marinarilor. Socotra. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper.

dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. Mexic şi Cartagena. În Mexic. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. populaţia indigenă. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. a convieţuit atât cu europenii albi. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an. când a atins cifra de 100 – 120. articole de lux şi sclavi negri. mobile. 1568. unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). stabilindu-se la Bruxelles. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%.) au avut cu ele copii naturali. Dar inchiziţia spaniolă din America nu se prea ocupa cu problema ereziei. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. cum ar fi de pildă sifilisul. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. tutun. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane. materii colorate. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . agravând situaţia populaţiei indigene. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. bumbac. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526. pentru talentul său poetic”. XVI-XVII) IX. silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. precolumbiene. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. în care monarhul constată că în urma împilărilor. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. au favorizat abuzurile şi arbitrariul. prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI – lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. portughezii incendiau colibele. Teribila epidemie de gripă. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. cât şi cu sclavii negri. Comerţul cu coloniile era extrem de variat. care tolerau poligamia. care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni. pentru talentul la scris. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe.1. de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. pentru priceperea în limba greacă şi latină. răspândindu-se de aici în întreaga Europă. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. ajungând în 1553. După 90 de ani. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. Alvarado. Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. 1532 – 16 800 000. ucideau copiii şi bătrânii. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. supusă unui regim de muncă forţată. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al Vlea!). Almagro ş. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. În 1548. trişti. la vorbire. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie.porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). Inchizitorii din America. Ludovic al II-lea (15161526) şi. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). 1548 – 6 300 000. lemn de preţ. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. numărul indienilor din Espanola. unde a rămas până în 1538. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. metale (aramă şi mercur). aduşi special din insulele Canare. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. slabi la muncă. Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic. mai ales argintul. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni. munca istovitoare în mine. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. în special în Mexic şi Peru. O confirmă documentele vremii. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. În cele două Americi. Îmbrăţişând cariera preoţească. Înapoiat din Ţările de Jos. instrumente şi arme de fier. din această cauză 2 . Vladislav al II-lea (1490-1516). a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. munca istovitoare pe domenii. Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). cacao. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. aduşi din Africa. în spălătorii de aur. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. în mine. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american. UMANISMUL (Sec. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. văduva regelui Ungariei. John Quevado. De altfel. mexicani şi peruani. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea. la eforturi fizice deosebite. a. În procesul de osmoză. a catolicismului în Lumea Nouă. dar nici un alb. Amsterdam. Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. Pizzaro. în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie. ca locţiitor al împăratului Ferdinand. arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. ci se limita în principal la capturarea de sclavi. Violenţa conchistadorilor. stofe. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. Londra. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. fricoşi. au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona. din 25 de milioane de locuitori. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia. IX. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii.

GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. moribus. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. Alți copiști. cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. unele chiar de Miron Costin. situ. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. regionis. În politica externă. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. noster și alte multe din limba lătinească. pater. Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). Olahus însă a fost în primul rând un european. A corespondat cu umanişti belgieni. în 1597. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. istorice sau geografice. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. precum şi alte opere de valoare. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. A dovedit talent în poeziile sale. de către Mihail Kogălniceanu. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. Cracovia. Transilvania şi Banat. În veacul al XVII-lea. tatăl său.. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. ce le zicem latini: pîne. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. fie în latină. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . al Antichităţii clasice. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă. toate cuvintele le-àm înțălege”. care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. franceză. latinitatea limbii române. carne. la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. 1578. Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. ei zic panis. În Slovacia. conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. danezi şi italieni. în limbile latină şi greacă. redactat probabil între anii 1642-1647. faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. Cunoscător al limbilor de cultură slavona. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. vorbeşte şi polona. Cronicar umanist. 1536). Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. Basel. maghiară. atribuit lui Eustratie logofătul. Hungaria sive de originibus gentis. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii. religioasă şi culturală. prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. Sallustius). fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice. Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. care încorporează analistica secolului al XV-lea. 1555). în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. germani. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. părinte. redactată de Ioachim Bielski. fămeia. habitu. făcând puţine referiri la viaţa economică. Nicolae din acelaşi oraş. Majoritatea interpolărilor au fost identificate. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume. Polonia sive de situ. Şi-a scris operele doar în limba latină. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. Dintre poeţii latini. fie că erau scrise în limba greacă. între care se remarcă Elegia cea mare. În opera sa istorică. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. Olahus a redactat şi un Chronicon.fiind revendicat şi de cultura slovacă. Pe lângă limbile clasice. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. Ureche a cunoscut şi cosmografii. Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română. în timpul domniei lui Vasile Lupu. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). socială. ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. al nostru. anterioară. cât mai ales un gen de descriere geograficoetnografică. găina. unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii.2. 1560). Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. spanioli. muiarea. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului. ameninţate de dominaţia otomană. Principiile religiei creştine catolice(Viena. un savant al Renaşterii europene. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. Xenofon. latina. fiind mare vornic. 1560). că de ne-am socoti pre amănuntu. 1519). În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi. Catehism (Trnava. un umanist strălucit. Cracovia. magistratibus et republica regni polonici (1576).. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. ei zic galina. divisione. Format în ambianţa Umanismului târziu. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. care a fost publicată în Cracovia. sub numele lui Martin Bielski. IX. peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. ei zic caro. opuse misticii iezuite. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles. Cronica Poloniei. geografice. germană şi turcă. fapt rarisim în epocă. etnografice despre Ungaria. Ureche greșește originea doar a două 2 . Moldova şi Ţara Românească. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. populis. care accentua privilegiul. în contrast cu viziunea medievală. în 1611). femina. mulier. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I.

A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. muntenilor și ardelenilor. prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. mare postelnic şi mare hatman al Moldovei. Din 1655 se află cu familia la Braşov. „toate alte țări știindu începuturile sale”. Cronica Polonă. După un popas la Viena în 1669. Datorită cunoştinţelor sale. La Padova a învăţat logica. 1611). Matei Cromer etc. Cronica lui Aleksander Gwagnin. prima în istoriografia românească. Miron Costin se întoarce în ţară. spre exemplu. care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia. în metodele pe care le foloseşte. un poem filozofic pe tema Prin De neamul moldovenilor. gramatica şi retorica. Quintus Curtius. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. care s-a distins prin destoinicie. opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660). îndeosebi. inclusiv cronica lui Grigore Ureche.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune.cuvinte: femeie – familia. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…. A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. 1667). care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. el face elogiul Italiei umanismului. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. istoricului italian Filippo Buonacorsi. Biblia. IX. De neamul moldovenilor. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. fiind fiul lui Iancu Costin. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo. În 1658 se află la Iaşi. De rebus Alexandri regi Macedonum. Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. Vieţile paralele ale lui Plutarh. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. mare dregător şi al domniţei Elina. bîrfele și stratagemele diplomatice. fiind o bibliotecă vie. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius.). În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. prin intermediul lui M. credulitatea Ștefan Tomșa Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. chiar pe lângă hatmanul Sobieski. amintirea. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. scrisoarea…”. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. Nicolaus Olahus. într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. la nivelul priceperii lui istorice. A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu. anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Philip Cluverius etc. Moare în 1691. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani. unde învaţă latina. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. mare vornic de Ţara de Sus. Ovidiu. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. Opiniile lui fortuna labilis. împreună cu fratele său Velicico. Culegeri greceşti de 4 monarhii. în spiritul istoriografiei umaniste. cea a Cantacuzinilor. Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. mare logofăt. se întoarce în Ţara Românească. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. în care se găseau multe rarităţi bibliofile. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino. unde îl găsim din nou după 1663. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Viaţa lumii. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. un instrument de cercetare. o lume-nșelătoare. Cu Istoria Ţării Româneşti. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei. începând cu originile. opera lui Ioan Sambucus. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. A cunoscut literatura istorică românească anterioară. rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. Aeneas Sylvius Piccolomini. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. Românii trebuie să-și cunoască istoria. părinte – parentem). Viața Lumii este prima sa operă originală. Miron Costin a fost un distins cărturar. apreciat ca „dascăl”. care toți un neam și odată descălecați sîntu”. Zonaras şi Ioan Tzetzes. pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. apoi în Italia. Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo.1684. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633. Parcurge o carieră politică însemnată. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). în 1671-1675. a genealogiei. viața ca vis.4. atunci cînd știe. Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. studiind la şcoala umanistă de aici. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. în modelul pe care îl cultivă. discutând problema cunoaşterii istorice. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. Ştefan Cantacuzino(1716). legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. întemeiat în 1636. apărută în 1651-1657. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. Ca om de cultură. care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). Datorită studiilor sale umaniste. anul uciderii tatălui său. începând cu anul 1667. apariţia istoriei. Ca umanist şi istoric. conștientizarea valorii documentului scris. în 1674. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. soarta nedreaptă. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume.Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. istoria antică. geografia. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian.1684). A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei. utilizând mai târziu.3. terminat în 1675. la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare. pe istoricii bizantini Procopius. greaca). al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. al limbilor moderne (italiana în primul rând). IX. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. în Podolia. lui 2 . Prin 16521653. mare vornic de Ţara de Jos. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. Face parte din influenta familie Cantacauzino. Paszkowski. Nobil polon de la 5 ani. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. hărnicie şi învăţătură. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche.

impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont. ci și grupurile. Aprodul Purice de Alecsandri. se apropie de lumea musulmană. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise. în evoluţia spre lumea modernă. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino. Epictet. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate». Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. ce se făcea aici cu iluştri profesori.. literat. Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. ci o argumentează (Virgil Cândea). Cronicii îi asociază cele 42 de legende. Constantin Cantemir (1685-1693). Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. Palton. sau dreptate. uscat. IX. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor). sau omenie. Ion Neculce trăieşte. dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. În vremea exilului. ca fiu la viitorului domn al Moldovei. Studiul lumii clasice. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. spiritul critic care îl animă. Ion Neculce nu a fost un erudit. "carte nu știa. ajungând mare spătar şi mare hatman. După mamă. un mare savant (istoric. cu studii în Germania. IX. exercitată prin mijlocirea istoriei. despre care vorbește în cursul cronicii sale. precum: Daniil Sihastru de Negruzzi. Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. amăgitor. probabil şi rusă. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. făcea parte.. pregătirea ştiinţifică. Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. transcris parţial de el. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. pe care o cunoaşte. numai nici era prost. Moare. câte un scurt portret sau câte o caracteristică. Seneca şi Cicero). fiind un excelent memorialist. judecător drept. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). era "om nestătător la voroavă (vorbă). A copilărit la Blăgeşti. națiunile (psihologia socială nu-i era străină). care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. tradiţiile locale. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. la minte așezat. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. Mânie avea strașnică. reîntors în Moldova. asimilat de Cantemir. geograf). E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. de vechea înţelepciune arabă. precizie terminologică modernă. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). la rudele sale cantacuzine. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". În prefață. desigur sub influenţa cantemiriană. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino. prezentarea evenimentelor trăite de autor. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). care a suscitat comparaţia cu SaintSimon. cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. cam cu grabă". milostiv și răbdător. la unele se arăta prea harnic. planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. buzat. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . creştină a istoriei. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. Tatăl său era Neculce vistierul.Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. se întoarce din nou la Istanbul. lângă Paşcani. Pitagora. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. ajunge din nou într-o mare dregătorie. în special după 1693. numai era cu toane. pe care o deţine. fac din el un istoric modern. învaţă limbile Bolintineanu. O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat.". Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om. Constantin Cantemir (1685-1693). au 2 . împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. în cursul anului 1745. barba îi era albă ca zăpada". Alexandra Cantacuzino. de multe ori răcnea tare. Dumbrava roșie de Alecsandri. iar concepţia lui politică este evident boierească. practică bună avea: mânca bine și bea bine. întemeiată în mare parte pe descrierea. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. aşezată sub autoritatea Patriarhiei. din marea boierime moldoveană. prin 1672. ataşat umanismului padovan. 5. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. dar era și cam grabnic la mânie. Cronica lui Ion Neculce. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. rumăn la față. era gros. Dimitrie Cantemir. cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. ci numai iscălitura învățase de o făcea. aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. El nu povesteşte istoria. ce am scris singur dintru a mea știință. Fiul acestuia. în general orientale. "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. o apreciază critic. iar despre greci are un faimos pasaj. Ion Neculce susţine că până la DucaVodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. chipeș. Când ajunge la domnia acestuia. sau frica lui Dumnezeu. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. în problemele politice şi diplomatice. în timpul domniei lui Grigore al IIIlea Ghica. grupate sub titlul O samă de cuvinte. vornic al Ţării de Sus. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă. a parcurs treptele dregătoriilor. bun și vrednic. filosofiei neoaristotelice. Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. cenzurând-o uneori.a. de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. probabil.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. nici unele de acestea nu sunt. dar apoi curând se întorcea". o istorie erudită. polonă. pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. care au la bază întâmplări istorice reale. care a văzut naşterea istoriografiei savante. anticipând apariția lui Ion Creangă. în casa bunicei sale. lângă Târgul Frumos. timp de 4 ani în Ţara Românească. Ion Neculce. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. din ramura Cantacuzinilor. Altarul mănăstirii Putna de Aproape toți domnii. nici de pre un izvor a nimănui. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. 6. Istoriografia anterioară. o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. Minciunile nu le iubea. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători. creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. amintind acel secol al XVII-lea european. în multiple domenii de creaţie. în care preda Teofil Corydaleu. A fost un deschizător de drumuri. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. nu prea era cărturar. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. Socrate. sau nevicleșug. Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. burduhos. o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. În 1719. pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. Critică vehement domnii fanariaţi. La stat nu era mare. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. era și credincios la jurământ. De neamul moldovenilor. la avere nu era lacom.

Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. obligat să se refugieze în Rusia. cu precădere în limba română. a unei ordini raţionale. înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. folclorică etc. datorită traducerilor în limba engleză (1734. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. Tot în Rusia. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. stăruie ideea unităţii poporului român. Astfel că timp de mai multe decenii. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. Desigur nu al tuturora.. deoarece puţini cunoşteau maghiara. numit de sultan. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută. Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. prin problematică şi concepţie. o concepţie avansată despre cultură. Fără a avea importanţa colegiilor reformate din AlbaIulia. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. istorică. persană. în mod inevitabil. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. ia parte la lupta de la Zenta. Aidu. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. Versiunea latină a fost finalizată în 1717. se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”. Pe baza legii evoluţiei ciclice. negând acţiunea factorilor interni. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. La iniţiativa iezuitului de origine română. episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. într-o direcţie determinată. stăruie în lumea ambasadelor. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. înlăturarea facţiunilor boiereşti. un testament pe care îl transmite posterităţii. Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. aşa cum se considera până nu demult. fiind autorul a numeroase lucrări. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. Ştefan Lelesz. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. Gheorghe Buitul. Gregorius Lonczai. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). odată cu răspândirea Reformei. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. promotor al ideilor Contrareformei. turceşti în mod special. se deschide la Caransebeş. Dincolo de prozelitismul calvin. domnia autoritară. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. în 1711. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. Prin Cantemir. mai ales teoria originii latine. Predarea se făcea în limba română. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. elaborate în exil. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. în 1635. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. În 1638. precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (17161717). dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. iar ca interpretare. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. În operă. prin normele scrisului istoric pe care le fixează. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. Ca filosof al istoriei. A fost opera lui capitală. în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică. Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană. XV dar ea se închide la mijlocul sec. învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. În 1643. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVIXVII După cele mai noi cercetări. X. în franceză (1743). modernizare a societăţii ruseşti. pentru cultura noastră medievală. În 1710. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. care se înscrie în şcoala savantă europeană. în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. o lucrare de filozofie a istoriei. fostul domn al Ţării Româneşti. Hronicul româno-moldovlahilor (1719-1722). Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVIXVII. notar al Caransebeşului. imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. Membru al Academiei din Berlin. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte. fiind o descriere geografică. provocate de calvini. Ca metodă. Istoria Imperiului Otoman. în germană (1745). etc. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. fost iezuit.turcă. ca de pildă cea din Făgăraş. În 1582. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. majoritatea fiind nobili. funcţionând până la finele veacului.. În 1699. Orăştie. alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (17171718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate. în mediul ortodox. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. este urmată de declin şi cădere. în grafie latină. predilecţia pentru istoria culturii. datorită concurenţei în plan şcolar. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. Este o lucrare critică. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. Un document din 1566 atestă această situaţie. într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. La sfârşitul anului 1627. ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. XVI. Descrierea Moldovei (1716). arabă. ajunge domn al Moldovei. tradusă în mai multe limbi. fiind însă organizat pe baze confesionale. fiind conducătorul spiritual al unei şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi 2 . La doar 33 de ani. Astfel. anul păcii de la Karlowitz. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). neamului său. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. în spiritul programului Contrareformei. 1735). explicare. numărul elevilor a crescut la 42. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. în 1626.

Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. în 1648. este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi.. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte. care-şi luase doctoratul (Papai). la Caşovia. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius. ci şi catolici şi protestanţi”. a ţinut să-şi 2 . iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. redactând în latină. În anul 1650. pe domenii: enciclopedii. imnuri. ea respectă dogma ortodoxă. conform deciziilor luate de superintendentul calvin. chiar de proprietar. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. fiind fiul lui Nicolae Ivul. Deşi lucrare de comandă calvină. Philosophia novella (Zagreb. fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. pastor din Lugoj şi Achirie. În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor. 1663). Viena şi Caşovia (Kosice). urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior.învăţători.). o antologie de 27 de poezii. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). Catehismul. istorii. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. Oda închinată prietenului său din Basel. cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. poezie. lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. la Aiud. 1666). ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. ode. filosofie. fiind primul român primit în acest ordin.l. Nob [ilius] Romanus Civis. murind în jurul anului 1712. retorică. f. Poematum. medicină. Între 1669-1672. drept şi miscellance. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. Lapis Lydius (f. publicat de Gaşpar Heltai în 1551. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. Silit să părăsească Transilvania. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”. cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. până la 14 iulie 1582. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. de către un grup calvin: Ştefan Herce. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. protopopul comitatului Hunedoara. El este exponentul unui model cultural şi confesional. Moise Peştişel. Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. XIX. din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. având o iscălitură interesantă. devenind şi membru al ordinului iezuit. care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. După unele informaţii. În mediul catolic. administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. pe un document în limba latină. publicată în 1674. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. unde a putut să se distingă ca elev. timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. dascăl în acelaşi oraş. în 1637. S-a remarcat prin încercări literare semnificative. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 16191623). Efrem Zăcan. cu caractere latine şi ortografie ungurească. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. botanică. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. 1661). neverificate însă. fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. după Pentateucul în limba maghiară. pastor în Caransebeş. menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). traduse în grai bănăţean-hunedorean. de Caransebeş”. vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. În anii 1672-1674. Mihail Halici fiul se considera român. care apare la Alba-Iulia. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. după o versiune calvină maghiară. sunt datorate unui impuls intern. a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae. loc. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. 1663). este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. Reforma a stimulat. Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. în diverse variante ale genului liric (poezii. fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. 1667). Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. Francisc Fogaraşi.a. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). destinată românilor convertiţi. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. unul dintre nobilii români beneficiari. la Cluj. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. Philosophia (Viena. Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. Moare la 18 aprilie 1678. necesare elevilor români. După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. dicţionare. acristihuri). teologie. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachicolatinum. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-1669). Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. Volumele au fost clasificate. după care a ajuns la Ocna Sibiului. familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. fiind retipărită la Cluj în 1703. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. depăşind cifra de 400. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament.

a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. neînţeleasă de credincioşi. în coloniile olandeze din sudul Africii). Istoricii europeni. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415).Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. John Wicliff. decan al Facultăţii de Arte. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. precum şi adeziunea umaniştilor. Hus nu era un gânditor cu totul original. rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. mort în 1471). ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă. de rugăciune şi meditaţie personală. XI. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios.scrie numele pe verso. nici cultul. indulgenţele. la capela “Betleem” din Praga. Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară. XI. nici chiar taina împărtăşaniei. Doctrina sa. Nici aceştia. Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. din evul mediu clasic până în contemporaneitate. Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. consecinţe. din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi. Hus admitea valabilitatea indulgenţelor.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. Unica normă a credinţei. a făcut să fie deshumat. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin.este aceea de a predica. atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. nici preoţii nu pot dezlega de păcate. negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. Printr-o activitate misionară. când se referă la revolta husită. ci şi de devotio moderna. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. cardinalii. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea. Ordinul l-a influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen. Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. a bătrânilor. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. Deşi excomunicat. a devenit în curând periculoasă pentru stat. artistic sau literar. alimentate şi de predicile eruditului reformator. rugăciunea. precum şi a limbii latine. cu substanţiale implicaţii. Reforma se va repercuta şi în plan filosofic.2. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. pornind de la o critică raţională a dogmelor.în detrimentul echilibrului interior al creştinului.care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci. caritatea. în 1409. Sentimentul apăsător al păcatului originar. Vizând o regenerare a vieţii religioase. inutilă este întreaga sa ierarhie. a vieţii religioase. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet. a lollarzilor. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului. Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor 2 . este cu totul de prisos. deşi au eşuat. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. Când Hus a devenit. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). În schimb. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. prin Hristos. a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. care. se propunea doar o experienţă creştină directă. XVI) XI. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău.1. conexiuni. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că sar fi putut ajunga la adevărul religiei. în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. orfanilor etc). autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). Pentru devotio moderna. este interpretarea literală a textului Bibliei. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. acum la sfârşitul evului mediu. Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian. rugăciunea individuală ( sau în grup). Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec. John Wicliff (1330-1384). Esenţială este nu dogma. episcopii. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa. Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme. instituţia “vizibilă”. În tulburările grave care au urmat. În schimb. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). contemplarea durerii lui. Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. simplă. Predicator de mare succes. intrau şi motive de ordin social şi naţional. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. meditaţia în singurătate. au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. precum şi a unor transformări sociale profunde. condamnat ca eretic şi ars pe rug. Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei. După moartea lui Wicliff. cât şi în rândurile maselor. iar osemintele să-I fie împrăştiate. Pentru aceasta. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. personală. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. asigurată de umilinţă şi caritate. Hus şi-a continuat violente-i predici. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. Biserica cealată. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. intriganţi şi impostori. conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. pelerinajele. deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”. nemijlocită de formalismul unor practici cultice. profesor de teologie. Hus a fost întemniţat. în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan). Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului.papa. favorabil schimbării. gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. înnoirii doctrinare şi spirituale. alături de motivele religioase. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff. rectorul Universităţii din Praga. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea. pe religiozitatea interioară. cu divinitatea. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia). insistente tendinţe de autoculpabilizare. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. Ritualurile bisericeşti.

Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi.creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. îndeosebi nobila familie Colonna. chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. suplinitori veniţi din altă parte. Perugia. Perugia şi Reggio. Petru. Iuliu al II-lea. ambiţios. Mondenitatea. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. decăderea generală. declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. ignoranţi . incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. prieten al erudiţilor şi artiştilor. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. cultura teologică a călugărilor era deficitară. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. studiul teologic era neglijat. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. talent şi vivacitate. ci şi la curţile episcopale. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. Rodrigo de Borja. Complet indiferent în problemele credinţei. Leon X ( Giovanni dei Medici. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. la curtea papală domneau corupţia. A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492). lipsiţi adesea de pregătire teologică. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. “Totul era anapoda. Spaniol de origine. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. Inteligent. totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. provenind nu numai din rândul umaniştilor. care priveau posturile lor ca surse de putere. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. la vârsta de 3 ani. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. energic. tolerând la curtea sa imoralitatea. Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. Următorul mare papă al Renaşterii. manierat. Decăderea morală era generală în mănăstiri. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. înmormântările etc. de asistenţă socială cărora le erau destinate. cult. Maniac sexual. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. absenţa simţului datoriei. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). fireşte remunerate. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere. ajutând-o. Îi plăcea mult pescuitul. mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. cardinalul Jean de Lorraine. genovez înrudit cu familia Doria. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. improvizate. Preocupat mai mult de politică. chiar până la vârsta de 70 de ani. chiar prin trădări şi crime oribile. structurii şi organizării Bisericii. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. În 1506. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. botezurile. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. prestigiu şi venit. în 1501. în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIII-lea. era un caracter slab. de numiri de cardinali etc.de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. căsătoriile. simonia. în schimb. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. Cu Sixt al IV-lea. Astfel. 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. aviditatea nestăpânită. Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. a cucerit Parma. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. nepotismul şi simonia. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). 2 . cu ajutorul sadicului său fiu Cesare. Bologna. rămase legendare în istoria papalităţii. Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. Tată a doi fii nelegitimi. mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. Regula claustrării nu era respectată. Sub pontificatul său. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii. fastul. incitând republica la război. apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). lunga serie de sacrilegii. mort în 1513). simonia. litigiile dintre ei le scădeau considerabil autoritatea morală. care autoriza. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. asasinate. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. era episcop vicar de Metz. Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. Inteligent. de funcţii episcopale. în 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sf. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. îl admira pe Ariosto. dar iubea cu pasiune şi muzica. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale. La Roma. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. extinderii şi consolidării statului papal. vânzarea de indulgenţe. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. Foarte cultivat. după desenele lui Bramante. de atâtea sărbători mondene.

“A socoti că iertările papale sunt atât de mari . ci mânia lui Dumnezeu”. nu o poruncă”( 47). “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. lăcomia şi avariţia pot spori. mai degrabă decât să fie construită din pielea. chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. când acestea mai sunt încă valabile?” (89). chiar dacă el. până la intrarea în împărăţia cerului” (4). “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). Sume mai mici. Petru cu banii lui. pentru a le transmite direct papei. o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. ar prefera ca bazilica Sf. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii. Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur. “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. Astfel. XI. “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el.3. aşa cum este administrată de preoţi” ( 2). pocăinţa nu este necesară” ( 35). neiertată” ( 6). de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). “A spune că Sfântul Petru însuşi. ci <este>doar eliberat de pedepse. iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). prin care omul se împacă cu El” ( 33). trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. papa. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. nu cumpără indulgenţele papei. carnea şi oasele oilor Domnului”( 50). noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. în 1516. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu. instituite de către om”(34). mai sigur. dar nu nesemnificative. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. vina ar rămâne. “Totuşi. dacă ar fi fost acum papă.”( 44). în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). o proclamare a iertării divine” ( 38). mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. încât să poată mântui un om. în schimbul unei sume de bani. este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. sau. “De ce papa. de aceea. iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei. publicând în limba germană. ci doar pe cele impuse de el”(20). prin scrierile lor. ( 45). Petru să se prefacă în cenuşă. “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). Principele elector Frederic. Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. spunând. în acelaşi timp. “ Prin urmare. dar când Biserica mediază . “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62). arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. căci ele reprezintă . de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire. marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. nu construieşte el bazilica Sf. “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. fie viu sau decedat. Satira sa “Elogiul nebuniei”. a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. pentru acest lucru. Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. Ieronim. negustorii – 3. “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară). împreună cu învăţătorii lor”( 32). clerul inferior – 6. iar nu să adune bani. protectorul său.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. în măsura în care acestea implică o vină”( 76). preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). când a realizat Vulgata. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). omul devine. preotului”(7).El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. intervine în favoarea sa. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. pentru a avea o audienţă cât mai largă. iar cealaltă jumătate rămânând episcopului.Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi. este o nebunie”( 75). adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. după cum am spus. care trebuia să fie bunul păstor. că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). care erau în greceşte. dar dă <banii>pentru indulgenţe. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. prin absurd. nu o instituţie divină. o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. de îndată ce banii cad în cutie. Papa. Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. “Papa nu poate ierta nici o vină. omul simplu – 1 florin. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. spun laicii. Luther formulează 95 de teze. “Orice creştin adevărat. Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă! > a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). Una din marile sale contribuţii a fost publicarea. nobilii şi clerul mijlociu – 20. cu siguranţă. “Dimpotrivă. Leon al X-lea trimite un 3 . nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. Dar Luther insistă. cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. anume. mai bun.

Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). cu adevărat pură. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. pe cel ce nu I se supune voinţei sale. soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. de a scoate în afara legii. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. marii săi adepţi şi prieteni. recunoscând doar botezul şi împărtăşania. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. ele sunt inerente naturii umane. altele tergiversează.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. În mai 1520. interpreta şi predica – permitea realizarea. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. Hirotonia întru preoţie nu este o taină. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. fără a se ajunge la nici un rezultat. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. În formaţia sa teologică. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii. care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. Între timp. Scrierile lui erau citite de toată lumea. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. că ar fi eretice. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. Mulţi preoţi. făcând fapte bune. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. În scrierile sale. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. între sfera lumii şi cea a credinţei. caută pretexte diferite să o eludeze. Între 1517-1520 fuseseră tipărite aproximativ 300. Noul împărat. Luther nu retractează nimic. Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. Zilele de post erau transformate. dar şi cu vinul din potir. între raţiune şi revelaţie. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar. Mântuirea este acordată de graţia divină. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. în Spania. Convocat la Worms. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516- 3 . cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. maslul. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. La reîntoarcerea de la Worms. adamic. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). Carol Quintul. din punct de vedere moral. papalitatea.cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. spre a i se asigura protecţia. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. oricât ar dori să se îndrepte. altele o resping. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. de cultură etc. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. Bordelurile au fost închise. care se putea dispensa de interpretările date de cler. pe drum spre Wittenberg. ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. scrierile sale publicate la scurte intervale. Ideile teologice. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. mai curând decât emanate din Scriptură. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. ascetismul. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult. politice. cele 7 taine. o pură superstiţie. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează. declarând categoric că nici papii. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. în caz de refuz. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise extrem de puternică. a judeca. reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. în ocazii de petrecere şi ospeţe. hirotonisirea. pentru că n-a fost instituită de Hristos. Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. după textul original grecesc şi ebraic. a interpreta Scriptura. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. cunoşteau un succes extraordinar. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. în Elveţia şi chiar în Italia. În concepţia sa. în mod practic. Luther şi doctrina protestantă Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. printr-o argumentaţie în public. al graţiei divine. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. practicile penitenţiale. Omul nu poate evita păcatul. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. erau citite şi comentate în toată Germania. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. Totul are nevoie de iertarea divină. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. după 13 ani de muncă. de educaţie. continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. Augustin. ierarhia ecleziastică. interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. dezbaterile au durat 3 săptămâni. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. practicat şi de necreştini. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. ostentativ. în Franţa şi Anglia. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. în fortăreaţa din Wartburg. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. educative. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru. la Roma. Luther se prezintă. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii. păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. sunt consecinţa păcatului originar. a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. sacerdoţiul. Luther a scris un număr enorm de tratate. după care. Maslul. Aici. recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. mirul şi spovedania). Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. Corpus juris canonici. În prezenţa arbitrilor.

ai municipalităţii. Acesta trebuie să arate că ascultând cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. Cât priveşte păcatul. Omul este predispus spre virtute. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. În contact strâns cu cercurile umaniste europene. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate. la penitenţe. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. lăcomia. Luther . Misa tradiţională a fost abolită. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. icoanele au fost scoase din biserici. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. Calvin formulează principiul predestinării absolute. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. În materie de cult. Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. oraşul Zurich a ieşit victorios. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. ci doar prin adunarea credincioşilor. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă. Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante. Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. independentă de biserica catolică. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. când această ţară. prezintă într-un mod clar. În bătălia de la Kappel ( 1531). care sunt simple invenţii umane. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. singurul mijloc de mântuire este graţia divină. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. Zwingli a fost rănit. omul nu poate rezista. intimă. XI. Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos. XI. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). Credincioşii din Zurich. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. Calvin respinge toate ceremoniile. de Judecata de Apoi. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. la fel şi casele de toleranţă. La această ispită. religiozitatea personală. XI. conturându-se biserica anglicană. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor. cuvântul Scripturii. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. Serviciul religios a fost simplificat. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. nu lega păcatul de plăcere. îl împing la disperare. A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. trece la Reforma protestantă. rămânănd fidele catolicismului. A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . între care pe primele locuri stau concupiscenţa. în Anglia. regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. neatestate de Scriptură. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată.1518. adepţii reformatorului . iar în 1534 prin Actul de supremaţie. catolicii au fost discriminaţi. celibatul preoţilor). Teama omului de Infern. Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. a fost învins de armata cantoanelor catolice. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin). Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. în care totul este corupt. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. în speţă oraşul Zurich. la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. suficient în sine. Cantonul Zurich. la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale.6. de Purgatoriu. Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma. Prin credinţa omului. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase. cultul sfinţilor. 3 . rezervată doar “celor aleşi”. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor. contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. Cancelarul regatului. fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului. acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti.5. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. În biserica catolică. Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel.4. repudierea autorităţii papei. dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. postul. Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. ideile autorului. fiind privaţi de anumite drepturi. considerându-le simple superstiţii. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice. împrumutul cu dobândă să fie abolit. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. libertatea omului este o himeră. ea este compusă numai din predestinaţi. apoi ucis. Din acest moment. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. omul nu poate găsi mântuirea. la actul confesiunii. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor. aviditatea.

Pe când unele comitate regretau catolicismul. Dar prigoana împotriva catolicismului continua. validitatea legământului de castitate. ca să le scurteze chinurile. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. William Tyndale. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. regina Elisabeta (1558-1603). 7000 au acceptat schimbarea. Bătrânul episcop Latimer. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. În religie. din 8000 de preoţi. pe care le atârnau de gâtul victimelor. căci noi. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. în Cartea martirilor. să celebreze căsătorii cu verighete. în afară de câţiva ecleziastici. care avea să se găsească. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. În unele biserici. Începând din 1570. ca Latimer. care preceda întotdeauna supliciul. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. pentru prima dată în Anglia. act care afirma transubstanţierea. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. cu forţa. pentru a se evita cheltuielile. Îngenuncherea. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. în zelul său catolic intransigent. nu numai că nu va păcătui. dacă era necesar. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. nu a existat nici o condamnare la moarte. În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. precum şi laici. căuta calea de mijloc. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. la Smithfield. nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. Amândoi au fost decapitaţi. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. au renunţat la demnităţile ecleziastice. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane.sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. aprindem o asemenea torţă în Anglia. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. un act de „capacitate”. votat de Parlament. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. iar alţii o pensie de 4 şilingi. mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. a 47 de nobili englezi catolici. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. Dar miniştri Elisabetei I. bărbaţi şi femei din popor. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. vecină cu nebunia. Actul de supremaţie. o protestantă convinsă. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. Un act de uniformizare religioasă. timid şi indecis. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări. regina Elisabeta. În acelaşi timp. nobililor protestanţi. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. Foxe. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă. La începutul domniei Elisabetei I. Mai protestant decât arhiepiscopul. dorea o reformă mai completă. preoţii continuau să poarte stihar alb. crucifixele înlocuite cu stema regală. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. s-a produs o reacţie catolică vehementă. puţin numeroase. nici agheasmă. cu voia Domnului. Dar regina Maria Tudor. dar nu pentru erezie. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. pentru a doua oară. care fusese un mare predicator protestant. de catolici fervenţi. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. primul preot căsătorit. care înainte de Reformă. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. arşi pe rug. încă tânără. să cânte la orgă. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. în Belgia. Episcopii veritabili protestanţi. cardinalul Pole. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. încât nu se va stinge niciodată”. Arhiepiscopul de Canterbury. în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. în defavoarea latinei. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. ca cel de la Douai. când începu discuţia cu doctorii. Elisabeta I tergiversa. dar va dobândi şi merite”. Scoţia sau Flandra. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. mai intoleranţi decât regina. ca şi în politică. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. susţinută de papalitate. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. a fost ars pe rug la Oxford. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. el răspunse că citise Evangheliile. La tron a urmat sora sa. regina Maria s-a stins din viaţă. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. voia să impună. nici slăvirea vinerei mari. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. Victimele reginei Maria. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. La 17 noiembrie 1558. trebui s-o trimită în Germania. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. Fostul arhiepiscop Cranmer. Totuşi. Parlamentul englez a votat. Cranmer. În virtutea acestor documente oficiale. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. dar. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. ci pentru înaltă trădare. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. În momentul urcării pe tron. Astfel. 3 . Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. În numeroase domenii. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. goliţi de maţe. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. în toate casele englezilor. În 1559. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. Într-un discurs de câteva ore. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. N-a reuşit. criptocatolicii nu au fost deloc tulburaţi. au fost. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. aduceau săculeţe cu praf de puşcă. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. continua să ezite între luteranism şi catolicism. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. În decembrie 1580. conflictele religioase s-au acutizat. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Londra. alături de Biblie. Impuneau un protestantism moderat. devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. Filip al II-lea. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. vitraliile erau sparte. Cranmer. părăsită de toţi. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism.

papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I.pe episcopi şi pe unii credincioşi. iar supuşii să asculte de ei. în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. a genoflexiunii în faţa altarului. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. în lumea modernă în general. pentru o vreme îndelungată. fiind astfel lipsiţi de şefii lor. Complotul a fost descoperit. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Protestanţii. pentru că legea nu a fost votată. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. Unii dintre puritani. Dintre aceste comploturi. care însă nu a avut succces atunci. care acceptă ritualul impus de monarhie. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. Prin acest act. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart. orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. care rămâne în sânul bisericii anglicane. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610).7. alcătuită din catolici şi protestanţi. Un al treilea grup era compus din independenţi. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. În zadar episcopii anglicani au propus. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă. pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. XI. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele. În 1604. orice om politic. La începutul domniei lui Iacob I . dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. cu unele restricţii. adulter şi depravare. membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. Ei condamnau teatrul. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. a verighetei la celebrarea căsătoriei. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. pentru a examina petiţia lor. În 1620. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. apare în Franţa. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. Ei doreau să reorganizeze statul înspirându-se numai din Biblie. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. stricta respectare a duminicii. a fost întâmpinat 3 . prăbuşirea catolicismului în Anglia. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. fiind scutiţi de anumite obligaţii. În mintea oamenilor. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. o grupare presbiteriană. care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. un calvinist convins (16031625). prin poduri. care trebuia să îi transporte în America. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. li se acordau drepturi civile complete. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. de separare a bisericii de afacerile politice. După moartea Elisabetei I. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi. fiind instituită şi o curte de justiţie. Alţi puritani. fie de tip englez. inclusiv legea talionului. Dacă ar fi putut. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. care acorda libertate religioasă protestanţilor. mai ales de cel trupesc. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. în parlamentul din 1593. mii de emigranţi au venit după ei în America. La începutul domniei lui Iacob I Stuart. adică circa 5%. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). sperjur. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. suprimarea semnului crucii la botezuri. la finele secolului XVI. sub auspiciile regelui. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. Timp de un secol. Deşi crescut în religia calvină. câte un capelan catolic. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). dar doreşte s-o reformeze. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. aveau oroare de păcat. regele Scoţiei. nonconformistă. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. mai radicali. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. se mai găsea. fie de tip scoţian. În acest moment. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi.Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. câţiva s-au întors din Olanda şi veniră la Southampton. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. din respect faţă de libertatea individuală. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. Edictul din Nantes. în limba greacă) şi True Law of FreeMonarchies.

Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. etc. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. autorităţile le încurajau să se poarte rău. Este greu de ajuns la statistici de încredere. de durată şi periculoasă. în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. în iunie 1680. intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. avocat şi editor. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. Mai mult. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. La Rochelle. care nemulţumea ambele părţi. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. care fusese educat să deteste „erezia”. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. Apoi. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să 3 . Suedia în primul rând. Cât timp a trăit. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. după 1630. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. În această privinţă. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. Hughenoţii au participat la conducerea statului. practicarea credinţei protestante a fost circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. şeful lui. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. au comandat armate. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. pe plan extern. femeile violate. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. ducat vecin cu Navarra. Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. în Paris. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. Mai mult. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. la un preţ de 10 livre de persoană. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. În 1621-1622. faptul nu este real. înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. Li se închideau şcolile şi bisericile. Pe fondul acestor realităţi. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. Departe de a crea un stat în stat. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic. Confruntările militare au durat mai mulţi ani. Dar în 1679. Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Franţa a susţinut statele protestante. Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). Fără a suspenda aplicarea edictului. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. regele Henric al IV-lea de Bourbon. Cardinalul Richelieu. hughenoţii s-au revoltat din nou. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. Bărbaţii erau bătuţi. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. noul rege. De fapt. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când sa convertit la catolicism). Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. sub conducerea ducelui de Rohan. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis.cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali. La sfaturile lui Richelieu. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. de o mică armată engleză. Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion. Pe câmpul de luptă. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. care confirma stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. Animat de curajul disperării. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. Între 1661 şi 1679. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. În mai 1625. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. hughenoţii au înfruntat armata regală. iar din punct de vedere demografic. Dar protestantismul a supravieţuit. Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism. Privit retrospectiv . exilându-i pe preoţii care refuzau să se conformeze. În acelaşi timp. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. formate din judecători hughenoţi şi catolici. Paul Pellisson. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. spre a fi educaţi în religia catolică. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere.

între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. Pe plan politic. Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare. Brandenburg. din nordul peninsulei italice. În acelaşi an 1536. Alaturi de Biblie. dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. iar ultima la 4 decembrie 1563. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei. La prima sesiune au participat 30 de preoţi. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. Însă. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. îndeosebi a celui superior. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. specifice lumii medievale. aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. De exemplu. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. ce începe in anul 1541. şi in special papei. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni. care vor pregăti programul viitorului conciliu. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Din motive de siguranţă – teama de ciumă . Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Contarini. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă. În zonele îndepărtate. viitorul papă Paul al III-lea. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. Conciliul a adresat celor care numeau episcopii. AL XVI-LEA Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. exigenţele morale şi disciplinare. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor. papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. Anglia şi Lumea Nouă. Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559). În ceea ce priveşte episcopii. la nevoie cu ajutorul forţei. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Totuşi. până la deschiderea sa efectivă. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată. ducând cu ei talentele şi priceperea. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici. justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. Cu toate acestea. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului. Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. o rugă dublată de o blamare a trecutului. iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. Pe termen îndelungat. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei.scape. definind sursele credinţei. Au existat mai multe serii de sesiuni. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. iar cea de-a doua. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. a intoleranţei religioase. ignoranţa clerului. in sesiunea a XXIV-a. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento. Nimeni nu 3 . Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. au trecut nouă ani. În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. XII. Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. Emigrarea atât de multor negustori. precum sudul Franţei. conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. spre groaza rudelor lor îndoliate. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. Însă se cerea referinţa la Vulgata. Sadolet şi Pole. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. eforturi de reformare au existat. Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen. Persecuţia a sporit. Astfel. Participant la Conciliul de la Latran. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase.cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică.

Olmutz (1578). „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă. Deputaţii nu erau antireligioşi sau anticatolici. pau (în Scoţia). A fost abolită în 1854. Reforma bisericii catolice s-a sprijinit. dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei. votând o serie de măsuri împotriva intoleranţei bisericii catolice. ascultării. însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei. benedictinii) şi înlăturate elementele corupte.500. pe ordinele religioase. pictura) şi a muzicii. Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză. cantoanele elveţiene. Munster. Austria. Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale). simultană a mai multor funcţii bisericeşti. seminarii engleze la Paris. Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. ce de pildă episcopiile). Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est. ambele confesiuni erau bine reprezentate. Revoluţia franceză din 1789-1795 a încercat să creeze statul laic. prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. în momentul suprimării Ordinului. unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre. iezuiţii erau în numar de 23. Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase. Salamanca. „Index Librorum Prohibitorium”. protestanţii şi evreii fiind persecutaţi crunt. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior). Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen. În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată. În Germania de sud. trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Franţa. Roma. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. Polonia. În august 1789. În 1585. supunerii. Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei.putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. Saint Omer. Eliberat. Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574). Simao Rodriguez. fost ofiţer în armata spaniola. cum ar fi dreptul de a decide cât impozit să plătească. Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. Douai. Imperiul habsburgic. Diego Laynez. Pământurile bisericii catolice din Franţa au fost naţionalizate şi apoi vândute. În Polonia. În plus. unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. În Franţa. Polonia.000. dar care au fost reorganizate (augustinii. În februarie 1790. XIII. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia. care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. fiindu-le restricţionat accesul la orice demnitate publică. în special a celei spaniole. Olmutz. urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”. unele deja existente. castităţii. al XVIII-lea nu a permis funcţionarea libertăţii religioase. printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios. Gratz. în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda. a plecat la Paris (1529-1931). Francis Xavier. APARIŢIA TOLERANŢEI RELIGIOASE ÎN EUROPA. eliberată de controlul străin (papal). castităţii. Ei voiau pur şi simplu să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556). predica. Boemia. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii. Renania. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. Un ordin nou era cel theatin. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. după care erau hirotonisiţi preoţi. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564. o biserică democratică şi legată de noul sistem de administraţie locală. în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). devenind funcţionari publici. Alfonso Salmerons. seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. Giovanni Palestrina (cca. Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura. o parte din Ungaria. Nagyzombat. având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii.000 de membri. un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552. iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. confesiunea. Astfel. În 1540 Paul al III-lea a acordat. limitat la 60 de persoane. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului. iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici. franciscanii. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor. în bună măsură. Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii. iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10. care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. Adunarea Constituantă voia să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri. a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii. Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise. al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). Nu aveau câtuşi de puţin intenţia să intre în conflict cu doctrinele bisericii sau cu funcţiile ei spirituale. urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani). anglicanism (Anglia). între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. seminarii irlandeze la Paris. Dillingen (1576). Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”. iar in 1566. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre. Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. iar preoţii erau plătiţi de stat. Ungaria. A pus capăt vechilor privilegii corporative ale bisericii. augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. intitulată „Exerciţiile spirituale”. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares. dominicanii. aprobat de papă în 1544). catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană). Roma. iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie. Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos. reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. numit „Compania lui Iisus”. repartizaţi în 39 de provincii. FRANŢA Absolutismul monarhiei franceze din sec. Adunarea a desfiinţat dijma plătită de credincioşi bisericii catolice şi pluralismul (deţinerea concomitentă. în 1650 la 15. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale. În Germania şi Austria. Fulda (1584). S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. iar în 1773. un decret făcea distincţie între ordinele monastice care nu activau în 3 .

Adunarea Constituantă nu a acceptat acest lucru iar în noiembrie 1790 a decretat că clerul trebuie să depună jurământ pe Constituţie. care nu reuşea să-i convingă pe ţărani să sprijine revoluţia. Pentru prima dată în istoria Franţei. Decretul din decembrie 1789 al Adunării Constituante a acordat drepturi civile protestanţilor. Pastorii protestanţi au fost trataţi în acelaşi fel ca preoţii catolici. Spre sfârşitul anului 1793 mai rămăseseră în Franţa puţini preoţi refractari. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792. Estimările numărului de preoţi care au renunţat la chemarea lor variază între 6000 (10% din totalul preoţilor constituţionali) la 20 000. Când. Ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii catolice franceze. În timpul lui Robespierre. aşa încât misiunea de decreştinare a devenit un atac împotriva bisericii constituţionale. întrucât nu aveau nici un fel de contribuţie directă la binele obştesc. dintre toate aspectele terorii revoluţionare. majoritatea (incluzând mulţi episcopi). Au fost închise biserici. Primele au fost suprimate. vendemiaire etc. Una. În istoria Franţei şi a Europei. au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile a clerului. thermidor. după excesele din timpul Revoluţiei. În Adunare. Cei mai entuziaşti agenţi ai decreştinării erau reprezentanţi ca Fouche. dar până să ajungă la a fixa în Constituţia ţării principiul libertăţii de conştiinţă. în cinstea Fiinţei supreme. În sec. Această încercare brutală de a extirpa secole de credinţă creştină a afectat profund populaţia de la sate. oferind un model întregii lumi. cea care refuzase să depună jurământ. Napoleon l-a înfuriat pe papa Pius al VII-lea. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume. Pentru mulţi oameni simpli.comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. Aceleaşi drepturi au fost extinse şi asupra evreilor. Napoleon I este considerat astăzi. ordonând. decreştinarea. numai 2 din cei 44 de episcopi şi 1/3 din ceilalţi clerici au depus jurământul. s-a stabilit egalitatea tuturor confesiunilor în faţa legii. cel care a impus principiul libertăţii de conştiinţă şi religie în toate teritoriile şi statele cucerite de armata franceză. de foarte mulţi istorici. Decreştinarea a fost un atac virulent împotriva bisericii. papa a condamnat Constituţia civilă – în martie şi aprilie 1791. ca biserica să celebreze în tot Imperiul ziua de 16 august (ziua următoare zilei sale de naştere) drept ziua Sfântului Napoleon. Napoleon I a restabilit religia catolică în Franţa. care a lăsatmari părţi din Franţa fără preoţi. Noul calendar ignora duminicile şi sărbătorile bisericeşti. Clericii urmau să nu mai fie numiţi ci aleşi. fie că era vorba de catolicism. În octombrie 1793 a fost introdus un nou calendar revoluţionar. Acest fapt a dezbinat clerul. construieşte un stat laic. care a luat diferite forme. fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. clopotele şi argintăria au fost luate. Urmau să fie nu numai mai puţini episcopi. ci şi mai puţini clerici în general. biserica constituţională accepta revoluţia şi era respinsă de Roma papală. Astfel. Preoţii erau siliţi să renunţe la preoţie şi mulţi au fost constrânşi să se căsătorească. Cealaltă. în iulie 1790. cu 5 zile suplimentare. mulţi dintre clericii care depuseseră jurământul au retractat. În primăvara anului 1794. scoţându-l fără jenă din calendarul sfinţilor pe ocupantul deja existent ala celei date. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare „pentru moment” deşi a fost interzisă călugărirea. Această mişcare s-a extins rapid pe teritoriul Franţei. Papa şi-a pierdut dreptul de a-i confirma pe noii episcopi. împăratul Napoleon I Bonaparte (1804-1815) este cel care realizează efectiv separarea bisericii de stat. Dar n-a existat câtuşi de puţin intenţia de apune capăt condiţiei bisericii catolice de biserică de stat în Franţa. episcopii de către electorii departamentali iar preoţii de către cei districtuali. în afară de parohi şi episcopi. XIX-XX. Concordatul dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea din 1801 a reglementat organizarea bisericii catolice franceze. întrucât toate funcţiile clericale. Franţa a devenit un model de toleranţă religioasă pentru întreaga Europă şi pentru statele din alte continente. 3 . În timpul dictaturii iacobine (1793-1794) s-au produs atacuri vehemente împotriva bisericii catolice. majoritatea bisericilor din ţară au fost închise. când fusese proclamată republica. catedrala Notre Dame din Paris a devenit Templul Raţiunii. perioada dintre 22 septembrie 1792 şi 21 septembrie 1793 a devenit anul I. fiecare lună era împărţită în 3 perioade de 10 zile. salariile lor fiind plătite din bugetul statului. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. un modernizator al Europei. au trecut câteva secole de tensiuni şi confruntări religioase. care punea la intrările cimitirelor inscripţii pe care se putea citi: „Moartea este un somn veşnic”. respectând cultul împăratului. Anul era împărţit în 12 luni de 30 zile. În felul acesta. Dictatura iacobină a încetat să mai plătească salariile clerului din mai 1793 iar în noiembrie a ordonat ca toate bisericile din Paris să fie închise. au fost distruse cruci şi troiţe. fără să ţină seama de pontiful roman. potrivit cu anotimpul în care se afla: floreal. În Franţa erau acum în vigoare 2 biserici catolice. Aceasta însemna că numărul episcopiilor scădea de la 135 la 83. Nu a existat nici un conflict serios cu biserica catolică până la elaborarea Constituţiei civile a clerului. era aprobată de papă dar era considerată de patrioţi ca fiind împotriva Revoluţiei. limitând însă foarte mult imixtiunea papală în Franţa. iar preoţii catolici au fost uneori forţaţi să se căsătorească. a religiei în special. încetau să existe. protestantism sau religia mozaică. Aceasta adapta organizarea bisericii catolice cadrului administrativ al conducerii politice locale. dar chiar şi aşa. a fost. în cele din urmă. Diocezele catolice urmau să coincidă cu departamentele. asigură libertatea religioasă şi de conştiinţă pentru toat e confesiunile creştine şi pentru evrei. în septembrie 1791. Napoleon I credea că toţi cetăţenii îi vor fi loiali. pentru a-l înlocui pe cel creştin. cel care i-a afectat cel mai mult.