SORIN BULBOACĂ INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Vasile Goldiş University Press ARAD 2011 CUPRINS Introducere.

Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington) ………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Intelectualii. Universităţile în evul mediu………………………………… VII. Renaşterea ……………………………………………………………….. VIII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VIII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VIII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VIII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VIII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VIII.5. Magellan …………………………………………………………………. VIII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. IX.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII) ……….. IX.1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… IX.2. Grigore Ureche (circa 1590-1647) ……………………………………. IX.3. Miron Costin (1633-1691) ……………………………………………. IX.4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… IX.5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. IX.6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. X. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………… ……. XI. Reforma protestantă în Europa………………………………………… XI.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… XI.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... XI.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. XI.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… I.

XI.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. XI.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… XI.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. XII. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… XIII. Apariţia toleranţei religioase în Europa…………………………………. Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă …………………………………………………………. I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura.

1

Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, plus ştiinţele şi filosofia. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:

1. 2. 3.

cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci; cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice, obiceiurile;

cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură, respectiv raportul statuat. Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială; b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social; c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură; d)are un caracter structurat, prezintă un model specific; e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta; f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici, de forţe politice şi economice, de limbă şi religie; B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de inovare etc; C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc; D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific; E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană, cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul

este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM, cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. I.2. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei, transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică, cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba

2

germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune socialeconomică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă, civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii, îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. I.3. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui

d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou, ''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc. Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei, în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte, realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare

Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de
această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și

3

conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de populația locală. cea Sinică și Musulmană. în concepția autorului. În concepția lui Huntington. . capitalismul. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele. Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai contact” și “conflicte între state-nucleu”. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020.multicivilizaționala. precum Australia sau Noua Zeelandă. . Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. În accepțiunea lui Huntington. . modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. Istoria. statele din zonă. șomajul. Cu alte cuvinte. Reforma și Iluminismul. statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. Turcia. este cel mai bun exemplu. eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. puterea politică și cea militară o vor urma. țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. droguri și criminalitatea. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. economice și militare. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. Astfel atacurile Europeană) și America de Nord. civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920.Civilizația „sinică”: cuprinde China. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. În Iugoslavia. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ . Singapore. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului. în detrimentul Vestului. în special cu Islamul și China. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului. . Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică.Civilizația „musulmană”. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Mai mult. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală. Ele vor determina o schimbare a puterii politice... impunând instituții occidentale. în special cu Vestul. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și Huntington. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Toți acești factori. Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional.Civilizația „vestică”: cuprinde. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul americani care trebuie să-și reafirme identitatea. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: . Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. statul cheie al lumii ortodoxe. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. 4 . În cadrul lucrării sale. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. În acel moment. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii. În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei. După ei. a aderat la NATO. stagnarea populației. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”.Civilizația hindică (India). Astfel puterea economică se mută către islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. vestul Europei (Uniunea Evului Mediu. cât și la granițe. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. . Taiwan și Vietnam. Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui . Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Coreea. Pe fondul acestei situații. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Ca replică.Civilizația Africii subsahariene: poate să devină.Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din printre care și România și Grecia. după el. O cauză acest sens el oferă exemplul războaielor din fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. a opta civilizație. factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească Asia.Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. politică și militară. democrația parlamentară. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale. In istoria recentă. Asia și alfabetul latin.. tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică. explozia demografică in lumea islamică. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații. istorici și moderni. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene. . În acelaș timp Occidentul se deosebește de Renașterea. ca de pildă Coreea sau Vietnamul. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente). ea a adoptat tehnologia occidentală.

care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. în ciuda caracterului inedit. S-a retras la proprietatea prietenului său. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei.” În concluzie. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina.identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. pe lângă literatura latină. El argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală pentru o persoană. Între anii 386-387. în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. unde a început să predea din 384. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. de diferențele culturale dintre lumea germanică și aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura cea latină etc. Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. La vârsta de 20 de ani. III. o lume complexă. Augustin a frecventat cercul maniheilor. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). după Said. a fost atras de erezia maniheenilor. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. închisă este aplicată întregii societăți umane. aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. până în 384. De Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. Se afla cu sine. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. spre a se pregăti . care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. Din momentul apariției în 1993. Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. Augustin se apropie de operele lui Cicero. este acela de a legitima anumite politici. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. lucrarea lui Huntington. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. în această retragere mama sa. care tratează originea omului şi providenţa divină. în Africa de Nord. catolici sau ortodocși etc. masele trebuie să accepte redefinirea. Scopul ei. păgân şi creştin. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. artist. Aceste cifre. Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. În primul rând. contradictorie. tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. începând chiar cu mediul familiar. în 374. De exemplu. cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. De 5 . i se păreau adevărate. între anii 365-369. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. iar Vestul însuși a fost dominat de Huntington definește civilizația ca un concept fix. turcii. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. Arabii. fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. la 35 km depărtare de Milano. clară. soție. unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. De fapt. La Cartagina. s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. Vergilius. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). A început să citească Biblia dar. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. La Cartagina. o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. Sprijinit de prefectul Romei. spunea că devenit democrații. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. Soliloquia (Solilocvii). în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită). metropola Africii romane. a început să înveţe limba greacă. IV-V) Biografia intelectuală. Națiuni precum India. În toamna anului 383. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. De natura boni (Despre natura binelui). De agone christiano (Despre lupta creştină). În orice caz. când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. în anii 373. Monica. Tacitus. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. întrucât deformează realitatea. de a menține o stare de război pe timp de pace. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. De ordine (Despre ordine). cu care a rămas în legătură peste 10 ani. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). teza lui Huntington a fost foarte criticată. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. catedră plătită de oraş. nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. în toamna anului 386. el renunţă la catedra de retor la Milano. În acest timp. etc. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). iar abordarea amuzantă. Ea suferă de faptul că e prea vagă. întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. Opera lui Augustin este impresionantă. un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. a plecat din Cartagina la Roma. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun. Dupa el. Turcia. fiică. Augustin a căzut în scepticism. La Madaura. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. apoi literatura şi retorica la Madaura . pe când se afla retras la umbra unui arbore. mamă. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. toate putând fi o sursă de identitate Paul Berman. rămânând în acest oraş până în 383. a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. lipsit de dinamism și interacțiune culturală. atunci reşedinţă imperială. Augustin a studiat gramatica. gramaticianul Verecundus. pentru primirea botezului. Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. Tagaste. femeie. numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. care dorea săl vadă retor. războaiele regionale. O altă problemă este catolică și protestantă. la Cassicciacum. este o lucrare periculoasă. La scurt timp după convertire. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. În oraşul său natal. pe lângă studii. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. în prezenţa prietenului său Alypius. Symmachus. însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. la dorinţa tatălui său. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr. În perioada studiilor. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. fratele său Navigius.

care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. sub presiunea evenimentelor. În prezentarea celor două cetăţi. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. pe care le retractează sau le corectează. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. nu atât din neputere sau nevoinţă. aceia care au prezidat la întemeiere şi. prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. în 387 – 388. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos. în 13 cărţi. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). cum încercau păgânii să argumenteze. de la Potop la Avraam. nu este nici necesar. unde a rămas trei ani (388-390). Proiectată ca o apologie. De la Milano. îşi caută propria slavă şi propriul bine. potrivit gândirii lui Augustin. în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. Augustin s-a întors în 387. S-a stabilit la Hippo – Regius. de la Avraam la David. salvarea cerească (cărţile VI –IX). scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi. prin comunitatea creştină a credincioşilor. întâmplată la vârsta de 76 de ani. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. acestea au fost numeroase şi variate. istoria este liniară şi nu ciclică. Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. ci se întrepătrund. după Cartagina. la Roma. care se ridică la perspectiva universalului. combătând vehement aceste doctrine eretice. iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. căruia autorul i-a adresat primele cărţi. nici rău. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. f. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. după o scurtă şedere la Cartagina. d. romanilor şi a altor popoare vechi. mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. De civitate Dei trebuia sa reînnoiască argumente devenite aproape tradiţionale. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. Cultul zeilor. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. în viziunea lui Augustin. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica. făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). Scriind această lucrare. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. gigantică. petrecând o viaţă monastică de meditaţie. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. apoi. în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. de la întemeierea Romei. În Confessiones (Mărturisiri). c. la consumarea secolelor. După judecată. preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). scrisă între 397-401. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). care a dus la căderea întregului neam omenesc. Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. Statul laic este doar mijlocitor. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. regele vandalilor. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. În realitatea istorică. În prima parte (cărţile I – X). unde a păstorit până la moartea sa. survenită la 28 august 430. al grecilor şi al celorlalte popoare. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. scopul şi erorile comise. în două cărţi. e. după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. Despre poporul roman de Marcus Varro. este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală. 6 . indicând locul redactării. precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului). După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. de la David la deportarea evreilor în Babilon. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. opera istoricului roman Sallustius. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. cât din irealitate. Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. Augustin expune. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. care nu există în realitate. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. la Ostia. la judecata viitoare. de la întemeiere. b. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. dar numai prin civitas Dei. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. până la moartea mamei sale. fiind consacrat preot în 391. cu accent asupra păcatului. menite să justifice creştinismul atât prin sine. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. La Augustin. iubind doar eul. Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este legat de istorie. scrise până în 427. A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. survenită în toamna anului 387.teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei. de vizigoţii conduşi de Alaric. la 24 august 410. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. timpul. în Africa de nord. Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. cu pelagienii şi cu arienii. la judecata viitoare. teologie şi de gramatică latină. După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. etc. Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). La sfârşitul anului 395. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu. căderile şi slăbiciunile sale personale. făcând precizările şi completările necesare. de la Adam la Potopul lui Noe. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). scrisă între 426 şi 428. Augustin s-a străduit. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. Zeii cetăţii. în mâinile unui Dumnezeu veşnic. În viziunea lui Augustin. Cartea. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. rege etc. în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii.magistro (Despre magistru). numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico. Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. întreaga istorie. Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. De civitate Dei se divide în două părţi principale. un instrument. un rău necesar. din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. În această lucrare. împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. nu au putut face nici bine. luând exemple din trecutul istoric al romanilor.

la analelele regale. Astfel. adică trivium ( gramatica. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii. operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu. reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate. dar a reflectat şi asupra destinului istoriei. Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare). Theodulf. la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. Prioritate absolută o are cronologia biblică. Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni. Astfel. Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale. care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. de gramatică latină (De gramatica). La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele. Vieţile celor 12 Cezari. Lucan. alături de Paul Diaconul. s-a format “Academia Palatină”. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. Începând cu anul 773. Evenimentele sunt descrise cu claritate. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. Astfel. narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. echilibrată şi precizia caracterizărilor. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără. iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului. a descrierilor. aplicând tehnici de compilaţie. Călugării îşi preparau singuri pergamentul. toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor. Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină. repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. în epoca carolingiană. în primul rând. în care sunt înşiruite. scrisori. filosofi ( Seneca). de reperele biblice. care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. prin rolul acordat individului. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg. Pe lângă instrucţia religioasă. dar nu numai). O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului. a servit ca instrumentum regni. Corbie şi Luxeuil. un manual de dialectică (De Dialectica). Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian. Doi episcopi. În timpul dinastiei merovingiene. în general. clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor. ceea ce nu anulează autenticitatea portretului. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. autor al unei istorii a longobarzilor. rupând cu gândirea antichităţii clasice. cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. psalmii. din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. animat de o profundă pasiune pentru antichitate. pe lângă Alcuin de York. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator. cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. istoria a servit unor scopuri politice. s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor.Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei. Suetonius. Chiar dacă nu erau originale. gramaticianul Petru din Pisa. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare. a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale. dialectica. în care biruinţa va fi a celei dintâi. prin gândirea închisă în această carte. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari. la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-lea. lucrări complementare manualelor. gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine. Fără model. în care se studiau cele 7 arte liberale. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri. într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi. Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen. în sec. În Capitularul din anul 789. şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi. Reichenau. manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică. Titus Livius şi parţial Tacitus). în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. retorica) şi quadrivium ( aritmetica. inspirându-se din biografia lui Augustus. începând cu veacul al VI-lea. VVIIII. Paulin d’Aquilera. a organizat. precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen. IX). Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate. se stabilea ca. realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv. cernelurile şi vopselele. să se înveţe. Eginhard a avut acces la documente secrete. istorici ( Sallustius. definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. în succesiune cronologică. care ţine cont. genul biografic. fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice. În jurul anului 850. Fulda. Theodulf d’Orleans. astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. Augustin. unde erau redactate acte. geometria. dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul. împrumutând întregi pasaje. la păcat şi la salvare. Agobard din Lyon. a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. a realizat biografia lui Carol cel Mare. de ortografie latină (De ortographia). unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară. În jurul curţii imperiale de la Aachen. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică. la capitularii (cartularii). Orleans. istoricul Paul Diaconul. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius. prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). Dar. angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene. Clemens Scotus. Alcuin de York (738-804). notele muzicale. scriau. format în celebra mănăstire germană Fulda. ca instrument al puterii. Împăratul însuşi. Gallen. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere. La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii. Născut în Irlanda. în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire. vine pe continent în cândva înainte de anul 847. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei. astronomia şi muzica) funcţionau la Tours. de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. În istoriografie. la nivelul epocii. pe baza unei politici educaţionale coerente. a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. îşi făcea cunoscut programul educaţional. Eginhard. se produce o revigorare în plan cultural. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului. Renaşterea Carolingiană a cultivat. registre. fixând strategia şi structurile. evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ CULTURALĂ Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). Petru din Pisa. St. În Imperiul Carolingian. La curţile suveranilor. Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate. Chemat pe continent de Carol cel Mare. principalele centre de cultură erau curţile suveranilor. din Grigore de 7 . prin copiere manuală. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York. cu o perfectă cunoaştere a lor. IV. calculul matematic. De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor. Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă. a retoricii antice. Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină. principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene. datorită declinului cultural al vremii. nu erau proprii. Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine. redactată între 813- 830. dar proiectul nu s-a materializat. din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. mai vechi. Utrecht. De aceea. fără a fi plătiţi pentru aceasta. Horaţiu). a artificiilor stilistice. ci erau preluate din modelul latin.

de poeziile lirice. a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). cronici eclezistice. în Catalonia. poezia lirică. Yvain – cavalerul cu leul. onoarea cavalerească. Garin lorenul. raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. fidelitatea vasalică. mai ales cea provensală. Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. în secolele XII-XIII. vastă „epopee animalieră”. de truveri în nordul Franţei. împotriva maurilor. Datorită scopurilor şi mijloacelor sale. Ţara Galilor sau Irlanda. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. operă de o mare bogăţie de informaţii. prin prelucrări succesive. în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. În Franţa. în 5 cărţi. istoria ţărilor de aici. Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae. Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIVlea). în anul 1204. în cursul căreia. faptele de vitejie. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). care. neavând acces la limbile de cultură. Dar. nordul Franţei. începând cu secolul al XII-lea. Romanele cavalereţti. cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea). în regiunea de la nord de Loara. În Cântarea lui Roland. în anul 437. O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus.inclusiv printr-o purtare. Anglia şi Spania. sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). naştere o bogată istoriografie privind. în Germania de minnesangeri. Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. definitivate producţiile poetice respective. ştiinţelor. ariergarda francă. sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare. episcop de Freising. din Munţii Pirinei. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. în forma păstrată. cu prilejul retragerii. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). în anul 778. aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff. manifestată în diverse forme. în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni. menţionate în epoca carolingiană. În Europa Centrală a luat. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. îndeosebi. luptă în care a căzut şi Hruotland. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv). care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură. Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. Adresată feudalităţii laice. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. V. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. redă varaite aspecte ale societăţii vremii. datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. ca: Gesta 8 . în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii. al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. apărute în secolul al XII-lea. lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII. Au realizat cronici universale. Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. al literaturii era pus în concordanţă cu dogmele religioase. Ancoratus. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. cronici orăşeneşti etc. în toate manifestările sale. mai ales. Întregul conţinut al învăţământului. avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. în Germania Schwank. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. Este ilustrată. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. care cunoştea limba latină sau greaca. un vast dialog între magistru şi discipol. Anglia. îndeosebi. în primele secole ale Evului Mediu. nordul Italiei. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. în secolele XI-XII şi în Germania. mai ales Carol cel Mare. numite în Franţa fabliaux. După anul 862. Istoriile (secolul al XIlea). greaca în Imperiul Bizantin. Raoul de Cambrai. istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. era subordonat teologiei. comitele mărcii Bretania. CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. În funcţie de tematică. Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. nobilimii şi regalităţii. Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea). Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. condusă de Hruotland. În Germania. Din sudul Franţei. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. sa răspândit. fixată în scris din secolul al XII-lea.Nyssa. Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. în Europa Apuseană şi centrală. unde s-au format relaţile vasale clasice. De Hominis Opificio. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). Datorită prelucrărilor succesive. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. literatura de la curţile nobiliare. masele rămânând în ignoranţă şi incultură. ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. curtenitoare. Marea masă a populaţiei era analfabetă. numită literatura curtenească. în nordul Spaniei. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. de asemenea. În Spania. Girard de Roussillon. Literatura orăşenească Literatura orăşenească. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIVlea. un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403). Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. Germania. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). Otto. etichetă elegantă. Destinată mediilor nobiliare. În ceea ce priveşte limba.

în Europa au apărut şi alte universităţi. UNIVERSITĂŢILE ÎN În primele secole ale evului mediu (V-XI). Filosofia Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. Antichitatea grecoromană şi cu atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară. La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. Rectorul Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. au făcut descoperiri în domeniul algebrei. al XII-lea). grupaţi pe „naţiuni”. Cambridge s-a născut prin plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). VI. care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. fiecare dintre ele având obiective diferite. al VI-lea. picardă. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. reconfirmată apoi de papalitate (1255). aici funcţionând o renumită facultate de teologie. Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). fiind uneori desemnat sub acest nume. Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. Drept (drept canonic). învăţământul universitar se desfăşoară pe două nivele. capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt. o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti). papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. Studenţii săraci frecventau colegiile. Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). monopolizată de călugării cerşetori. Ibn Roşd. în două universităţi. Cel mai mare număr de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306). Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor. n-avea o programă de studii ferm stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. Universitatea din Paris se compune din 4 facultăţi: Arte. În Peninsula Iberică. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea). Germania). Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii. Universitatea era o federaţia de şcoli. Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. Rectorul Universităţii era de obicei decanul Facultăţii de Arte. episcopul.Hungarorum (Faptele ungurilor). Facultatea de Teologie. Universitatea medievală. Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după originea geografică în „naţiuni” (franceză. Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. În ceea ce priveşte organizarea studiilor. De departe cea mai numeroasă. Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să se reunească. O universitate trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie. Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. În sec. la începutul sec. apoi facultăţile „superioare” de teologie. În această perioadă a evului mediu timpuriu. Altele însă. Din secolul al XIII-lea. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris). ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. fondată la mijlocul sec. Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. îi apăra în faţa puterilor exterioare (regele. Universitatea veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi. cultura este în declin. nu pot fi demonstrate raţional. Perugia (1308). Viena (1365). „cred ca să înţeleg” . Oxford (Anglia). În Italia apar universităţile din Padova (1222). întemeiată în 1218 de regalitate. Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă). Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi privilegiile ei fiscale şi juridice. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. Cracovia (1364). al XIII-lea. universităţile fiind instituţii de învăţământ superior internaţionale. dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. drept sau medicină. La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din universitas. în timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. Medicină şi Teologie. calea raţională este suficientă. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). În Franţa. Pisa (1343). Mai întâi. intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. Neapole (1224) iar în sec. trigonometriei. În locul lor s-a organizat. doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune. Adversar al autoritarismului dogmatic. concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. În aceeaşi perioadă. fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi. Praga (1348). Avignon (1303. Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan. şcolile de medicină de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234 se formează universitatea din Toulouse. înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257. absolut originală şi caracteristică evului mediu. în primele decenii ale sec. după mai multe tentative nereuşite. o asociaţie a profesorilor şi studenţilor. În fruntea fiecăruia se afla un rector ales o dată pe an. Spania). unde studiau programul 9 . datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană. Franţa). Spania şi Italia. Pavia (1361). drept sau medicină). dispărând orice formă de şcoală laică. „universitas magistrorum”. ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei. În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. normandă şi engleză). al XIIlea în contextul renaşterii urbane europene. în veacurile XIV-XV. dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor universitare. cea a italienilor sau a celor de dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. instituţia fiind luată sub ocrotire papală. însă şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”. Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează din 1252. la începutul sec. Siena (1357). de aceea. preluate de la indieni. unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. după dispariţia treptată a şcolilor antice în Galia. datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. deoarece învăţământul superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi. Heidelber (1385. care mai ales în Summa theologica. cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. Bologna (Italia) – este prima universitate. care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). care susţinea că Pâmântul este rotund. a construit un sistem teologicfilosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine. limba de predare fiind una singură: latina. al XII-lea. adică era o comunitate. Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele. pentru a da o bază raţională teologiei. Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. nu va fi înfiinţată decât în 1364. este o instituţie tipic europeană. XIII-XVI. Facultăţile avea rolul de a organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor învăţământului academic. foarte lent. „universitas magistrorum et scholarium”. toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte. desemnat de corporaţia profesorilor şi studenţilor. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută). Valladolid (1346. matrice a universităţii moderne. În primul deceniu al sec. EVUL MEDIU INTELECTUALII. fiind denumită sub forma: „universitas scholarium”. Palermo (1224). instalate pe lângă catedrale şi mănăstiri. arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. primind studenţii cei mai tineri. Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului.

de regulă. Suetonius etc. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea sau coopta noii profesori. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. La absolvirea. Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii” regilor francezi. Universitatea organiza şi întra-jutorarea frăţească între membrii săi. greacă şi ebraică. chibzuinţă. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. calculat. Veneţia. neobosiţi cercetători. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”. Renaşterea este un fenomen complex. mai exact între anii 1320-1620. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. principele sau condotierul. În principal. care aduceau cu ei un spirit nou în viaţa politică. Anglia şi. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. cursurile. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei. 1 . RENAŞTEREA Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. conferirea gradelor succesive (bacalaureat. Titus Livius. pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. puteau apoi să urmeze una din cele trei facultăţi superioare. inventatorul. licenţă. pentru cei mai buni absolvenţi. filosofiei şi literaturii. temple. să explice epoca Renaşterii. studiile se încheiau. este vorba de oraşul Florenţa. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. spirit întreprinzător. artă. într-o formă mai slabă în Ungaria. cetăţi etc. se extinde şi în Franţa. Gradele universitare erau valabile pretutindeni în Europa. Fără îndoială. format din 3 arte (trivium). Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica). cuprinde gramatica. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. nu îşi găseau justificări în Biblie. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian. fiind timpul capitalismului în formare. compus din 4 arte (cvadrivium). dialoguri. În opoziţie c idealul medieval al nobleţei de naştere. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. prin credinţa în superioritatea gândirii. bazându-se pe „autorităţi” (Priscianus. Biblia. Se dezvoltă filologia latină. pentru cercetarea manuscriselor. a raţiunii. mozaicuri etc. VII. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. cu gândirea liberă. a operelor antichităţii. papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi dominicani). astronomia şi muzica. într-un context favorabil. în Europa încep să apară noile elite intelectuale. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. inclusiv de factură laică.tradiţional al instrucţiunii antice. Orleans şi alte universităţi europene era însuşit dreptul roman. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. Aristotel. civilizaţia arabă. Absolvenţii. care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. Se produce treptat laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului. de teologie. Cu ajutorul criticii de text. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. La Bologna. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. medici. literatură. avocaţi etc. navigatorul sau descoperitorul. primatul raţiunii. după 6 ani. Reprezentanţii Umanismului. O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic. drept sau medicină. diferită de celelalte meserii urbane şi statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. de desăvârşire a fiinţei umane. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. În primul rând. America precolumbiană. Tacitus. adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. al XIV-lea. filologice sau teologice. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. în principiu. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. păstrat în Codul lui Iustinian. ştiinţele naturii. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. al XIII-lea. India. Papa le confirma privilegiile. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. la o vârstă ce depăşea 30 de ani. Predată într-o limbă universală (latină). al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. În schimb. apeducte. pretutindeni aceeaşi. din mai multe motive. indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi aleagă universitatea. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi de gândire favorabilă activităţii intelectuale. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii. Corpus iuris civilis. Renaşterea apare în Italia. Aristotel. istorie. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. geometrica. Cultura antică. Ţările de Jos. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. Comunitatea universitară era. filosofie. Primul ciclu. idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. încheiate cu un examen de licenţă şi. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon. Polonia şi Ţările Române. ci în meritul personal al acestora. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. laice sau ecleziastice. picturi. echilibrat. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. la începutul sec. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. istoriei. cu doctoratul. Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea medievală din antichitate. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. Spiritul scolastic. care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a statului. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. XIV-XVI. al XIV –lea. africană. etc. stăpânire de sine şi bărbăţie. se remarcau prin nivelul lor intelectual.) şi opere de artă (statui ecvestre. examenele. cu spiritul critic. doctorat) erau definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor. Galienus. Universitatea medievală are o vocaţie universalistă. Pentru cei care absolveau ciclul integral al învăţământului universitar. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor exterioare. Universitatea îşi putea crea propriile statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele. Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. Idealul omului renascentist este viaţa activă. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. retorica şi dialectica.. Japonia. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. În al doilea rând. XIIIXV: profesori.) din antichitate. Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale. Germania.). studenţii universităţilor medievale susţineau un examen de bacalaureat în arte. În sec. care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. reunea aritmetica. această ştiinţă poate fi regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. notari. Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China. colecţionari de manuscrise şi restauratori. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. Următorul. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. inteligent. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice.

Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă iau împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată. În sec. viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. Medici (Italia). vinuri. în frunte cu John Colet. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. bazate pe erudiţia filologică latină. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). În Anglia. monahi cu finanţele dezorganizate. bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa). Bruges. de consum. trecut la catolicism. în funcţie de numărul produselor efectuate. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. Genova. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. patroni. în zorii vremurilor moderne. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). construcţii navale. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. În sec. care uneori pot fi chiar oneroase. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. pentru formarea negustorilor. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. A desemnat. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. schimbau manual. Apariţia capitalismului În evul mediu. În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. De aici înainte. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. sau cu referire la orice produs. În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat. erau manufacturi la Gand. Un cont suplimentar. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. covoare. autarhică. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. banca acelora care schimbau. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia). în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). studiile clasice. XV. tapiţerii. La origine. După registrul pe care îl consulta. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. adică sfârşitul sec. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. Frescobaldi. Veneţia şi în Ţările de Jos. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. Amsterdam. pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. XVI care produceau porţelanuri. ulterior şi în Anglia. ierarhia catolică în frunte cu papa. pentru că latina folosită în document nu este din sec. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb. Lorenzo Valla. Florenţa şi Roma. Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. cuvântul „banco” este italian. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. clerici. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. unde anumite mărfuri . mirodenii erau negociate pe bază de mostre. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. De acum înainte. sensibil diferită de cea a Vulgatei. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. de servicii poştale regulate. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă.cereale. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. care se treceau în două catastife diferite. care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. Elementul esenţial este diviziunea muncii. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. o ediţie critică a Noului Testament (1516). una în contul terţilor şi alta în contul de casă. La început. Elogiul nebuniei. punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. Tommaso Portinari. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. În acest mod. Anvers. viciile şi slăbiciunile omeneşti. Manufacturile apar în sec. Prin manifestările sale. Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe. centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. diversele monede europene. VIII. IV. Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării. în prima jumătate a secolului al XV-lea. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară.XIV. economia era naturală. Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. ca în evul mediu clasic. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. fiind una de subzistenţă. în primul deceniu al secolului al XVI-lea. la Veneţia şi Florenţa. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. Astfel. XIV. deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. Adagii (1500-1508). director al filialei Medici din Bruges. postavuri. Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. în secolula al XV-lea şi Veneţia. Umanist distins. Apariţia băncilor. Pe masa lor ţineau un registru pentru aşi transcrie operaţiunile. al XIII-lea. Astfel. pentru a obţine profitul. a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. la început. nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. care sunt germenii capitalismului. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi. Renaşterea economică. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. ei acordau de asemenea îm prumuturi.În Italia sec. goblenuri. Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. iar la îndemână o pungă. Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. banca Fugger din Augsburg(Germania). renumite pentru stofele produse. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. comerţului. În cadrul manufacturilor. greacă şi ebraică. cum erau bursele de la Anvers. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. instalaţi într-un loc public. cel de „profituri şi pierderi”. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. Theodor Gaza la Ferrara. Existau manufacturi în minerit. al XIV-lea. precum 1 . Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice. Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . ca fostul arhiepiscop de Niceea.

dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. Nu tihna şi desfătările. a proceselor economice. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. Ca atare. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi. total diferită faţă de evul mediu clasic. succesul în viaţa economică. munca este în primul rând. Împotriva tentaţiilor sexuale. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. mai ales în Olanda în sec. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. bogăţia nu este un păcat. A evidenţiat. În sec. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. XX. XVI – XVII). XIV – XV se formează dreptul comercial modern. a flotei comerciale. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever. în mediul calvinist. De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. marginalizarea. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite. dacă nu este făcută cu frivolitate. adică mai 1 . care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. chiar şi somnul prelungit. reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. capitalistă. de calvinism. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. iniţiativa individuală. al XVIIlea. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu. În sec. pe care trebuie să o respecte. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine. Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. În viziunea calvinismului. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. Timpul este infinit de preţios. În toate cazurile în care s-a menţinut doctrina predestinării. la începutul sec. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. Pierderea de timp prin petreceri. Pentru fiecare credincios calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. datate din 1340. De aceea. în mediul protestant. în particular. a dirijării de către el. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. la fel ca şi cel sărac. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie. a pieţii internaţionale. etica calvinistă prescrie. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). nu ca principiu. După epoca războaielor dinastice. de asemenea. la sporirea gloriei Sale. aceasta însemnând renaşterea economică. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. mai ales. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. În cursul dezvoltării sale. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. pierderea de timp este cel mai mare păcat. Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. lux. mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. o poruncă dată de Dumnezeu. ci o muncă profesională raţională. deoarece. din timpuri străvechi. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. ci numai acţiunea serveşte.mercantilismul. Registrele Massari din Genova. eşecul. Alternativ. ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. Dumnezeu nu cere muncă în sine. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. care stau neclintite în eternitate. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa. domiciliată în alt loc. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. pe lângă o dietă severă. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună.şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. iar cum munca este valorizată pozitiv. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. iar cealaltă va rămâne damnată. bune sau rele. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. trăncăneli. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane. Dar dincolo de toate acestea. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. până la un punct. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri.un scop în sine al vieţii. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană. Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie.conform căruia. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore). va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. Munca este mijlocul ascetic verificat. ghinionul. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi. ceea ce constituie o idee imposibilă. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică.

Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. În timpul evului mediu. Producţia şi repartizarea bunurilor. în viaţa cotidiană. din epoca Renaşterii. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. care a scris Don Quijote. prin depozite şi magazine de stat. care a fost un autodidact. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. În Franţa. H. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. al XVII –lea. o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. Faptul capital este experienţa. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. Decameronul înfăţişează. în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. ca poemul Africa. plasată în Oceanul Atlantic. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. cu un remarcabil talent narativ. la Mainz. preţuirea omului. Raiul. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. având 54 de oraşe-cetăţi. în jurul anului 1450. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică. Leonardo da Vinci afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. Utopia este o insulă imaginară. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. calcul şi experienţă. Purgatoriul şi Paradisul. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. în scrierea sa utopică. în limba italiană. În 1456. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. Renaşterea este şi vremea utopiei. Medieval prin viziunea teologicoaristotelică asupra lumii. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. În antiteză cu teologii medievali. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. care a revoluţionat lumea. 1 . o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. meşteşugari şi antreprenori. dar care de fapt nu se află nicăieri. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. observaţie. XX. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. o academie platoniciană . care a permis apariţia cărţii tipărite. Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului. În Spania. mai ales membri ai breslelor. care înlocuieşte autoritatea. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. Dobânda era considerată un păcat capital. reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. realizată de către Gutenberg. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. este tiparul cu litere mobile. În Anglia. Pe la jumătatea sec. Utopienii se ocupă cu agricultura. patrie. Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. pe egalitate şi libertate. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. la mijlocul sec. la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. iar să fii leneş este un păcat. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. în lucrarea Cetatea Soarelui. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute. William Shakespeare. Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern.utilă societăţii. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă. acoperiţi de oprobiu. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. Tawney. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. sunt închinate iubirii. Mulţi calvinişti. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. având în frunte un principe ales. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. Timplul liber îl consacră studiilor. Noua Atlantidă (1620).Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. Dante Aligheri(1265-1321). Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. al XV-lea. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. pe locul legendarei Atlantide. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. Totodată. al XIX-lea. stilului. Thomas Morus (sec. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. pe bază de raţiune. ca în evul mediu. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. rotaţia sa în jurul axei sale. al XVI-lea. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. din sec. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. Francis Bacon. al XVI –lea până în sec. Astronomia În sec. la mijlocul sec. ea nu mai înseamnă. Poeziile sale. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. răpusă de ciumă. producerea lor în serie. În secolul al XIV-lea. în care este narată povestea unui cavaler nebun. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. Casa lui Solomon. Purgatoriul. A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea. ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. În sec. ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă.

a publicat De la pirotechnia. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. a căutat. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice. El admite circulaţia sângelui. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. Progrese importante s-au realizat şi în medicină. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. Din sec. Padova. El studiază legile frecării. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. a confecţionat maşini pentru diferite industrii. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. construirea de caleşti. Medicul lui carol Quintul. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. carte publicată de un saxon în 1556. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. Johann Kepler. Giordano Bruno (1548. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. inginer.1600) în lucrarea sa Despre infinit. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. noi mecanisme de pompe. cu această ocazie. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. arhitect. arbalete cu targeri rapide. Astfel. a desenat laminoare. după modelul păsărilor. în tipare. În 1540. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. revelator proiect al unei mentalităţi noi. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. automobilul. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. absolut remarcabile. Maşinile – unelte. astronom. îi sugerează evoluţia geologică. Perfecţionându-le. Franţa şi Italia. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. de făcut şuruburi. Kepler. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. astronom german. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. dispozitive pentru escaladarea zidurilor. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. Fiind pasionat de mecanică. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. Torino). aeroplanul. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă. maşini de treflat. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor.revoluţiile planetelor în jurul soarelui. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine concepute din carnetele sale. A studiat zborul păsărilor. războiul de ţesut mecanic. ciocane hidraulice. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. necesare obţinerii unui metal topit fluid. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. Asemenea altor ingineri din Renaştere. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. de formă aerodinamică. În secolul al XVI –lea. Anglia. Un astronom german. desenându-le conice şi helicoidale. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. vaporul cu roţi. în preajma morţii sale. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. construit între 14571460. depuse succesiv de ape. dar care nu par să fi fost cu totul originale. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. De re metalica. pentru a evita moartea pe rug. A studiat apariţia crăpăturilor. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. pe orbite eliptice şi meuniforme. fizician. realizând studii de optică şi mecanică generală. Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. Între inginerii Renaşterii. Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. Astfel. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale. Nicolaus Copernic (14731543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. paraşuta. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. submarinul. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. dintre care 11 pot trage deodată. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. Începând cu sec. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii). Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. A susţinut teoria heliocentrică. maşini de dragat canale. studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. pictor. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. cunoaşterea corpului uman făcându-se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. Rocile stratificate formate din pături de mâl. chiar şi un aruncător de flăcări. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. cuptoare înalte. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. filosof. a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. ajungând în sec. univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea 1 .

Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. realist. XIV – XV. Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. a valorilor antichităţii greco – romane.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. fixată la pupă. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. marilor seniori. O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. Se focalizează asupra evenimentelor politice. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. în 8 cărţi. la condiţii. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici. a luptei regilor francezi contra puterii imperiale. Vechea ancoră în U. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. născut la Florenţa la 3 mai 1469. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. diferitelor filete ale unei căderi de apă. total eronat. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. nu selectivă. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. decât iubit dar nerespectat. într-o familie de funcţionari. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului. de sorginte modernă. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. S-a născut la Arezzio. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. sub forma unei monarhii absolute. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. forme culturale care aparţin antichităţii. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca. Îşi scrie opera în limba latină. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri. Din 1503 până în 1506. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. 1510-1511). a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec. a valorilor clasice. De viris ilustribus. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. moral. aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. În timpul misiunilor sale diplomatice. fenomenelor economice. Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. Singurul lucru care contează este interesul statului. la 21 iunie. Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. Pentru atingerea unui ţel nobil. Ca istoric. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana 1 . Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. a lipsei de scrupule şi cruzimii. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. era pentru Machiavelli. principilor. devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. de un principe energic. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. ataşat curţii romane. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. religios sau de altă natură. culturii şi artelor. avem de-a face cu 3 umanisme. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. În Renaştere. De pe acum. care să-i asigure independenţa. de principe. afirmă Machiavelli. reducând peste măsură impozitele. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. civilizaţia umană nu progresează. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. nu parţială. a fost un protejat al lui Salutati. O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. În epoca Renaşterii. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. Principele. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. a extinderii statului. adică şi manevrarea contra vântului. la efecte. moral sau religios. rămâne neschimbat. A murit în acelaşi an la Florenţa. menţine sau pierde un principat. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. a aventurierilor. Modelul ideal de acţiune. în 1498. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. o concepţie care accentuează valoarea omului. în 1527. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. se opreşte la cauzalităţi. pentru realizarea unificării Italiei. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. imitarea antichităţii este în prim – plan. rămâne însă un intelectual laic. condiţiilor sociale. După eliberarea sa. în opera sa Principele (1513). Modelul este antic. „scopul scuză mijloacele folosite”. adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui.rocilor. a trădării şi asasinatului.astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. accentuând umanul şi trăsăturile psihice. care sunt uşor de eludat. condotierilor. Petrarca este autorul unei lucrări. activităţii comerciale. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent. Cesare Borgia. cultivat în antichitatea latină şi greacă. lucidă a instabilităţii politice a epocii. Poggio Bracciolini(1450-1509). Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. graţie experienţelor de coloraţie. Ca istoric. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine. În 1512. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. de la originea cetăţii până la 1455.

insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. în spaţiul atlantic. eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. India. principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. Principala sa operă. MARILE DESCOPERIEI GEOGRAFICE VIII. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. europene. lapislazuli etc. Primele călătorii care au depăşit mările interne. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. în anumite perioade ale anului. faima de om mare şi desăvârşit. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. perle. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. coloranţi. explorarea teritoriilor necunoscute. şofran. în Imperiul Mali. jefuite de beduini sau de piraţi. care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi. care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. Se ştie azi că „Doradoul” medieval legendar se găsea în Africa. politice şi diplomatice. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt. de peste mări şi oceane. căci. chiar dacă ai fortăreţe. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. ambră). Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. cât poate mai mult. în viziunea lui Machiavelli. Expediţiile de explorare şi de descoperire. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. 1 . un principe trebuie să se ferească. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. îl putem socoti un om înţelept. încă din epoca cruciadelor. este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor. căci dacă cel care este mai puternic învinge. În ceea ce-i priveşte pe supuşi. Piraţii. rubine. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. ghimber. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. sub diverse formulări. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. poartă aprenta puternică a experienţei personale. prin pustiuri. lucru pe care trebuie să-l obţină. transportate prin numeroase ţări. Balanţa comerţului levantin era pasivă. fără să şovăie în nici un fel. rămâi prizonierul lui. nucşoare şi cuişoare. cu comorile lor fabuloase. pentru a ajunge la aurul din Sudan. au vizat aproape toate. să-şi creeze prin orice acţiune. obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. Imperiul Han. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat. de exploarare a teritoriilor descoperite.principelui. menţineau trează ispita câştigului. Totul se făcea în cadre perfect legale. dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. Erau atacate mai ales vasele comerciale. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). camfor. ele nu te vor salva. covoare scumpe.1. Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. Robii negri. serbări şi spectacole. Ele treceau prin zeci de mâini. Cipangu (Japonia). zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. italieni şi portughezi. Esenţial pentru succesul în politică. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534). în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Marile descoperiri geografice. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. adică atunci când. principele va trebui. erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente. deschizând orizonturi noi. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. căci instituţiile societăţii feudale. parfumuri (mosc. făceau comestibilă mâncarea. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. în primul rând. Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. Marile afaceri cu sclavi devin. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. a explorării tărâmurilor necunsocute. statul. India. pe Senegalul superior şi pe Niger. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. să organizeze pentru popor. Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. Istoria Italiei. Spania şi Portugalia. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. se întrebuinţau mirodenii. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. Principele trebuie să se străduiască. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. VIII. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. condimente. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. mirodeniile erau şi scumpe. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. iar poporul te urăşte. şesături de mătase. vânduţi în Italia. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. diverse gume. parfumurilor şi aromatelor. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt. În Istoriile florentine (1520-1525). Pentru a-şi menţine popularitatea. spre insulele mirodeniilor. pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. diamnte. de a fi la discreţia altuia. peste ape. venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. Cathay(China). aceeaşi ţintă: Orientul. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever. care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. taifunuri. cererea depăşea constant oferta. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. Puţin piper. începând cu secolul al XIII-lea. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania). chiar dacă situaţia externă este calmă. cu eventuale resurse de aur şi argint. după cum consideră el. Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. zahăr. Setea de aur. Comerţul cu sclavi. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa.

Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore. compusă din 6 caravele. câştigul realizat a fost enorm. După succesul acestei reuşite. Totul a fost minunat. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. din paşnică. aur şi sclavi. cu păduri de palmieri. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. situate în apropierea ecuatorului. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. pe care-l făceau portughezii cu arabii. În timpul său şi datorită lui. pe o lungime de 3 500 de km. teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. O dată cu descoperirea Capului Verde. De aceea.Arhipelegul Azore. Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. fie complet necunoscute europenilor. exploratorii au descoperit. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume. După 4 luni de navigaţie. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. După ce pojarul s-a stins însă. au fost construite primele caravele portugheze. Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. Expediţia din anul 1444. care a durat 7 ani. în jurul anului 1430. au pornit prin luna mai spre Ceuta. a insulelor sau a continentelor. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. cu familia sa şi cu alţi colonişti. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. VIII. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – Capul Furtunilor. infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. fie cunoscute doar prin intermediari. organizării marelui şantier naval din Sagres. Gil Eanes de Azurara. În continuarea căutării drumului spre India. În anii următori. 1 . papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. din unele regiuni de pe coastele Africii. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. În 1444. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care. când doi fraţi. ambii în serviciul Portugaliei. Navele erau dotate cu tunuri. mai bine dotată cu hărţi. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. ocolind coasta apuseană a Africii. nepricepuţi în arta navigaţiei. de-a lungul coastei africane. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. Înaintând spre sud. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. ci se retrage spre est şi spre sud. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. a devenit ostilă. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei. dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri. apoi insulele Principelui şi Sf. cu toate că unii au murit pe drum. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. numele de Capul Verde. 3. Dar comerţul cu sclavi. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă.2. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză. Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. fildeş. VIII. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. undeva pe coasta de vest a Africii. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . Ugolini şi Valdino Vivaldi. dezvoltânduse plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). Pentru a continua explorarea coastei occidentale sudafricane. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. infantele Henric. busole şi instrumente de calcul. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena. Un mic nobil din garda sa. echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. Expediţiile s-au succedat una după alta. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. Pe la 1418. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest.Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. între 1484-1486. al Liberiei. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş.l boteză Cabo Bojador. dotate cu tunuri la bord. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). În anul 1431 şi în următorii ani. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul comerţ de sclavi”. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. Pe la jumătatea secolului al XV-lea. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. unde. adică „purtătorul lui Hristos”. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. Continuând explorările în direcţia sud. echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie. Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456). Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. La început fugeau de albi.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi . Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. iar atitudinea africanilor. prozelitismul religios. a unor negustori portughezi. se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe. Toma. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. mosc. aducând aici colonişti portughezi. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. În 1481.

DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde). În anul 1478. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. Drept urmare. portugheza ( cea vorbită.1483. la Porto Santo. După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate de diferite mirodenii. dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). din Chios spre Flandra. datorită exploratorilor. efectuate din modeste interese de afaceri. încununată cu descoperirea Lumii Noi. care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. Drept răspuns. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. fapt care l-a încurajat pe explorator. ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră. Pe baza hartei lui Toscanelli. viitorul vicerege al Americii spaniole. după care amiralul a dat foc acestui vas. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. VIII. Aici. citite de navigatorul genovez. ci şi o masă turbulentă.Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. Izvoarele confirmă. noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. până la descoperirea Canalului de Suez. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral. trimisă de Spinola şi di Negro. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. negustorilor şi colonizatorilor. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana. În schimb. Problema proiectului celebreri sale călătorii. aproape în întregimea lor. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. la Chios. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. în special cele oferite de Ptolemeu. Acestora. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. Descoperise. peste Atlantic. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. Cristoforo Colombo. Cristofor Columb a copilărit la Genova. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. ca acelea ale lui Cristofor Columb. prin Oceanul Atlantic spre India şi China. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali. mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. 1 . situată la nord-est de Madeira.4. Însemnările marginale la diferite lucrări. COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane. despre călătoria sa spre Guineea. pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. Pe la sfârşitul anului 1479. Acesta din urmă. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. Iar pentru comerţul mondial. Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. În Spania. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei. dar cu numai 6 din cele 13 corăbii.capitala insulei Madeira. Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. cardinal de Cambrais). de ideea creştinării unor popoare “păgâne”. Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. îndepărtându-se mult de coasta africană. alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare. Irlanda şi probabil coastele Islandei. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. În 1477 vizitează. escadra a ajuns la Calcutta. Fanatismul religios. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. Columb se mută cu familia la Punchal. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. O rută perfect posibilă. originea sa genoveză. în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. După multe peripeţii. Prin 1474 sau 1475. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. fără să-şi dea seama. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. pe marginea a două cărţi citite. se născu şi fiul său Diego. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. a jucat şi el un rol important. corăbii arabe de transport au fost jefuite. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. Columb a calculat greşit distanţele geografice. În 1476 merge cu o flotilă . descoperirea căii maritime. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. cu întregul lor echipaj. atât de ordin psihologic cât şi practic. După 6 săptămâni. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. într-o familie modestă. cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. Apoi revine la Lisabona. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. Columb notase. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: spaniola ( o castiliană imperfectă). Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi. Flotila a pornit în martie 1500. În primul rând era problema distanţei. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. italiană ( genoveza) şi latina. ţesături de preţ etc. patricieni genovezi. pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. portugheză. Din Calcutta. fiica lui Bartolomeo. Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei. coastele Braziliei. Războiul odată terminat. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. nu cea scrisă). În 1492. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea. trecutul. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale. celelalte pierind în naufragii. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China). unde au intrat în contact. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451. După o scurtă şedere la Porto Santo. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. Columb a fost pasionat de lectură. După care. atât de răstălmăcite. fostul căpitan al insulei Porto Santo.

în fiecare insulă. în faţa înalţilor demnitari. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. de secunzi şi de piloţi. cel de deasupra. despre ape. de dezamăgiri şi de speranţe. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. devenită obsesie. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. titlul fiind transmisibil succesorilor. În vara anului 1491.Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. Dar fondurile şi aşa precare. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. pe care a botetat. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. verdictul afost amânat. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. garline etc. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. Columb dorea să continue aventura începută. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. Columb cunoaşte culmea gloriei. în care Columb va investi o anumită sumă. apoi la Salamanca. plante rare. Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. să-l caute pe Marele Han. de oamenii prietenoşi. Columb a ajuns în Spania. Băştinaşii. Cristobal Garcia Sarmento. dar nici aprobat. Disperat. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. din arhipelegul Bahamas. Juan Perez. 3 oameni la libera sa alegere. La 27 octombrie 1492. de vegetaţia bogată. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. a Curţii. pe Nina. vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. la 12 octombrie 1492. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. Columb este un bun catolic. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. frumoşi la trup şi la chip. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. cunoscutul său proiect. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. spre Spania. Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. urmărit şi de creditori. spre Indii. să găsească aur. Soţia sa murise între timp. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. Dezamăgit. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. E consultat în chestiuni de politică internaţională. animale împăiate. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. În 6 decembrie. Columb a propus din nou. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. de comisia regală. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. Descoperitor dar şi coquistador. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada. la Palos.Vicente Yanez Pinon. de amărăciune. Fostul confesor al reginei Castiliei. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama. În seara zilei de 14 octombrie 1492. fiind cu precădere spanioli. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb. evreu convertit. La 1 mai 1486. Străbătând Oceanul Atlantic. care aflase despre proiectul său. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. vegetaţie şi ape. lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. purtate în mare alai. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. ajunsese principala preocupare. care apare în această convenţie cu apelativul “don”. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi. împreună cu fiul său Diego. Juan de la Cosa. La Barcelona. goi. metalele preţioase. în 1488. era camera hărţilor. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. În viziunea lui Santagel. Francisco Martin Pinzon. regelui Portugaliei. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. la început la Cordoba. După toate probabilităţile. de regina Isabela. duce de Medinacelli. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han. Columb a descoperit o insulă. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. La mijlocul lunii martie 1493. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. Au urmat ani de aşteptare. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. ambii din Palos. se întruni. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. ediţia latină a lui Marco Polo. în fiecare provincie.). Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. în Andaluzia ( Spania). Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. Columb se consolă doar cu munca.San Salvador. Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. Amiralul a cercetat coastele Cubei. cu o suprafaţă mai mică. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). să-I onvertească pe indieni. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale. Comisia regală. de optimism. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. se arată mai binevoitor. Între timp. La 4 ianuarie 1493. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. La 28 mai 1493. iar celor care o finanţează profituri. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. regele Portugaliei. După 4 ani de tergiversări.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. Funcţiile de comandanţi. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei. dar cu suprastructuri înalte la provă. Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). fiind cucerită de planurile sale. Proiectul nu a fost respins. Întors în Spania. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. circa 18-27 km pe oră. nestematele. O comisie specială. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. Joao al II-lea. cu studiul neîntrerupt. Don Luis de la Cerda. convins că este vorba de continentul asiatic. monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării 1 . Columb descoperi insula Espanola. Dar căutarea de aur. rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. adică 9-12 noduri. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole.

Santiago (75 tone. după o lună de aşteptare. Între timp. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă. apoi seminţe de legume. trestie de zahăr. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. În Espanola. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone. deși erau total diferite. de a coloniza. Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. în 1496 mai trăia doar o treime. căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. englez. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene. în portul Cadiz. vreo 1500 de oameni. Pe 27 aprilie 1521. Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate. animale domestice. 42 marinari). Insula celor 11 000 de fecioare.plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. amnistiaţi cu acest prilej. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. Victoria. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. timp de secole. spaniol. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. MAGELLAN Fernando Magellan ( în portugheză Fernão Fernando/Hernando de Magallanes) 1480 . Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă.6. cereale. Invitat. Santa Maria la Redonda. Columb se îndreaptă spre Spania. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. în insula Mactan. la sud de traseul primei călătorii. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. Deprez). CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. VIII. care nu accepta stăpânirea spaniolă. ci pe cea de a lua în stăpânire.5. cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. devenit papă şi cu sprijin castilian. 55 marinari). Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante. Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. a fost respectat de o parte şi de alta. cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. În 3 noiembrie 1493. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. dar şi de cupru şi de azotat de argint. poate pentru a descoperi alte insule. pe care a numit-o Dominica. Columb porni cu mare alai. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nord-vest. Concepción (90 tone. La 25 septembrie 1493. de câştiguri facile. Guadelupe. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. 45 marinari). în căutarea Espanolei. acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale. Nici francezii. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola. olandez. Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. maiaşă. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. datată oficial la 3 mai 1494. Cu 2 caravele. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. don Juan. În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. a recurs la recrutarea de deţinuţi. Abia în 1498. Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. în spaniolă a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. Santa Ursula. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. promotor al unei politici coloniale falimentare. Spaniolul Rodrigo Borgia. A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat.27 aprilie 1521). Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. Victoria (85 tone. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. au debarcat în Haiti. un organizator incapabil. Amiralul trebui să combată defăimările. La 10 noiembrie. francez. 60 marinari) . pentru a găsi şi explora ţara aurului. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. În timpul trecerii peste ocean. de a descoperi. s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. Santa Maria la Antigua. unde ajunse. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. VIII. pe care le promisese. Deseada şi Los Santas. încredinţată de Coroană. înaintea lui Aguado. San Antonio (120 tone. Descoperirile geografice au 2 . Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. Columb era decis să urmeze un alt drum. la 7 iunie 1494. Era o sarcină grea. Forţa. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. La 3 mai 1494. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului. oameni dornici de aventuri. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. despre existenţa cărora aflase de la indieni. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. După cercetarea coastelor Cubei. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. Apoi. Columb trebui să se justifice. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică. de Magalhães. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. la Curtea regală. Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. la 11 iunie 1496. animale de povară. flota părăsi portul Cadiz. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. celebrul tratat de la Tordesillas. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Puerta Rico. aceştia s-au retras. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. însărcinat cu examinarea conflictului. La 30 mai 1498. nici englezii. Santa Cruz.

peste mări. Compus din 8 consilieri.oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. în caz de război. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. În schimbul muncii lor. Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi. stăpânul domeniului. în consecinţă. Dar. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. în Indii. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. cu turcii. Encomienda era o concesiune financiară. Călătoria. Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. cu o populaţia redusă. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. În coloniile cu însemnătate mai mică. În America. Mascat. Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. Organul central era Consiliul Indiilor. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze. Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). La început chintalul de piper. dura aproape 18 luni. a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. XVIII. uzurpare sau favoruri. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. ca simplu particular. bazată pe o puternică flotă de război. apoi prin privilegii. O obţineau conchistadorii. la care aveau să se adauge. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. situate la distanţă uriaţă de metropolă. Casa de Contratacion. abandonate din lipsă de mijloace. de fapt a şerbiei. Trei flote. dar şi pe forturi. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. prin lupte cu populaţiile indigene . regele era reprezentat de un guvernator. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. Casa fixa data plecării flotelor. propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. financiare şi militare. decât în cel al conchistadorilor. numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper. a devenit un adevărat minister al comerţului. piraţii. În 1529. numit direct de rege. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. Portughezii. cu sediul la Lisabona. tonajul şi destinaţia corăbiilor. care era de 3 ani. navlul. participa la distribuirea mărfurilor de import. Nueva Granada ( Columbia). un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. oceane şi ţări necunoscute. comanda flota şi armata. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. a unei agenţii monopoliste. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor. comerciale şi de administraţie colonială. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. Diu. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. Pe la 1572. a fost o societate particulară de negustori. judecătoreşti. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. al coloniştilor. apoi Panama. Datorită monopolului lor. una pe drum. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. iar numărul total al marinarilor. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. Regele Portugaliei era primul armator. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic. a luat forma monopolului de stat. şi-au permis să-i reducă preţul. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). nu putea interveni în deliberările membrilor lui. în afară de rege. numea pe funcţionari şi pe navigatori. El guverna. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. provocau grele pierderi flotei portugheze. nucşoara şi cuişoare. postavuri. destinată să protejeze corăbiile comerciale. controla factoriile şi staţiile navale. Viceregele. mirodenii şi fildeş. dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. La început. precum şi cele pentru întreţinerea flotei. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. considerate provincii transoceanice. curtenii. noi şantiere de construcţii navale. coasta Malabarului. Furtunile. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru. Organizarea acestui imperiu. traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla. vânzând piperul la Lisabona cu 40. deşi limitate. soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. coasta orientală a Africii. adăpost. administra şi conducea justiţia. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. parfumuri. singură. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. 2 . dus şi întors. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. lent. apoi ghimbie. întemeiată în 1503. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”. la Capul Bunei Speranţe. monopoliza întregul comerţ colonial. mai degrabă maritim decât colonial. portughezii au dat peste spaţii infinite. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. iar în America de Sud – Brazilia. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. în sec. dar sistematic. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. deci prin forţă. Dar flota. apoi mătăsuri. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme. Venezuela. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. trebuia să rămână în colonie 6 luni. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. cu Egiptul. cetăţi şi garnizoane. produse artizanale. perle. Ori. mai puţin în interesul Coroanei. să trateze bine pe indieni. adică partea de nord şi cea de sud a Perului. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. să nu se ocupe de afaceri. Casa da India. Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. de la Honduras până la Darien). Capitala Portugaliei s-a transformat întrun mare antrepozit de mărfuri orientale. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. o parte din Moluce şi Macao în China. la expirarea mandatului său. ordinele călugăreşti. Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. în afară de Havana. Socotra. Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. Insulele Sonde. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. dispunea de docuri şi de magazine proprii. A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. pietre preţioase. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. indienii trebuiau să primească hrană. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. costa 80 de ducaţi la Alexandria. iar comanditarii oficiului Casa da India. Pentru înlesnirea comerţului. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. recruta trupele coloniale. după modelul Casei da India din Lisabona. fără a socoti celelalte mărfuri. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . musulmanii sau pur şi simplu uzura.

care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. Londra. Ludovic al II-lea (15161526) şi. cât şi cu sclavii negri. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. 1548 – 6 300 000. unde a rămas până în 1538. ucideau copiii şi bătrânii. În procesul de osmoză. XVI-XVII) IX. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni.) au avut cu ele copii naturali. căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. Dar inchiziţia spaniolă din America nu se prea ocupa cu problema ereziei.porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). ajungând în 1553. la vorbire. bumbac. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. Teribila epidemie de gripă. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii. În 1548. Amsterdam. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. mai ales argintul. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe. UMANISMUL (Sec. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. metale (aramă şi mercur). Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). trişti. a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona. au favorizat abuzurile şi arbitrariul. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. populaţia indigenă. a catolicismului în Lumea Nouă. tutun. precolumbiene. mobile. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al Vlea!). descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. aduşi special din insulele Canare. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia. începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. din această cauză 2 . Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. în special în Mexic şi Peru. John Quevado. actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. portughezii incendiau colibele. silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. ca locţiitor al împăratului Ferdinand. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. IX. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. supusă unui regim de muncă forţată. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american. instrumente şi arme de fier. cacao. Înapoiat din Ţările de Jos. la eforturi fizice deosebite. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. 1568. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. pentru talentul la scris. Mexic şi Cartagena. de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. lemn de preţ. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. mexicani şi peruani. Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. De altfel. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. dar nici un alb. Violenţa conchistadorilor. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane. a convieţuit atât cu europenii albi. pentru talentul său poetic”. munca istovitoare în mine. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. articole de lux şi sclavi negri.1. stabilindu-se la Bruxelles. stofe. Îmbrăţişând cariera preoţească. răspândindu-se de aici în întreaga Europă. agravând situaţia populaţiei indigene. munca istovitoare pe domenii. Almagro ş. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI – lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. materii colorate. fricoşi. Vladislav al II-lea (1490-1516). Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. Pizzaro. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. care tolerau poligamia. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. cum ar fi de pildă sifilisul. O confirmă documentele vremii. Comerţul cu coloniile era extrem de variat. în care monarhul constată că în urma împilărilor. Alvarado. Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr. au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. În Mexic. aduşi din Africa. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an. 1532 – 16 800 000. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). din 25 de milioane de locuitori. în spălătorii de aur. a. Inchizitorii din America. unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. când a atins cifra de 100 – 120. văduva regelui Ungariei. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. ci se limita în principal la capturarea de sclavi. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). slabi la muncă. “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. După 90 de ani. socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. numărul indienilor din Espanola. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. În cele două Americi. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea. în mine. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. pentru priceperea în limba greacă şi latină.

Cracovia. Cunoscător al limbilor de cultură slavona. Olahus însă a fost în primul rând un european.fiind revendicat şi de cultura slovacă. GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean. fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice. În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi. Olahus a redactat şi un Chronicon. franceză. Catehism (Trnava. latinitatea limbii române. Şi-a scris operele doar în limba latină. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. populis. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română. geografice. ei zic galina. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii. că de ne-am socoti pre amănuntu. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii. Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. În veacul al XVII-lea. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. Alți copiști. peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. Sallustius). ameninţate de dominaţia otomană. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. habitu. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia.2. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. toate cuvintele le-àm înțălege”. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. fapt rarisim în epocă. Cronica Poloniei.. A corespondat cu umanişti belgieni. Polonia sive de situ.. Pe lângă limbile clasice. danezi şi italieni. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. Moldova şi Ţara Românească. părinte. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. anterioară. Cracovia. într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. mulier. la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. germană şi turcă. un savant al Renaşterii europene. Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. muiarea. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. femina. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului. moribus. ei zic panis. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. al Antichităţii clasice. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii. în limbile latină şi greacă. magistratibus et republica regni polonici (1576). ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. în 1611). redactată de Ioachim Bielski. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. Nicolae din acelaşi oraş. 1560). pater. Hungaria sive de originibus gentis. făcând puţine referiri la viaţa economică. socială. 1519). ei zic caro. carne. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. în 1597. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. 1536). redactat probabil între anii 1642-1647. Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. atribuit lui Eustratie logofătul. 1560). Format în ambianţa Umanismului târziu. prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. sub numele lui Martin Bielski. găina. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. situ. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă. unele chiar de Miron Costin. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. spanioli. În Slovacia. 1555). IX. faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. fie în latină. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. Cronicar umanist. 1578. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. un umanist strălucit. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles. al nostru. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. Ureche a cunoscut şi cosmografii. fiind mare vornic. în timpul domniei lui Vasile Lupu. Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. de către Mihail Kogălniceanu. A dovedit talent în poeziile sale. Principiile religiei creştine catolice(Viena. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. Transilvania şi Banat. etnografice despre Ungaria. fie că erau scrise în limba greacă. divisione. caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. care a fost publicată în Cracovia. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Dintre poeţii latini. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. Majoritatea interpolărilor au fost identificate. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. istorice sau geografice. regionis. În politica externă. maghiară. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. În opera sa istorică. Basel. vorbeşte şi polona. Xenofon. noster și alte multe din limba lătinească. cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. ce le zicem latini: pîne. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. precum şi alte opere de valoare. religioasă şi culturală. care încorporează analistica secolului al XV-lea. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. în contrast cu viziunea medievală. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. germani. care accentua privilegiul. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. între care se remarcă Elegia cea mare. opuse misticii iezuite. latina. tatăl său. cât mai ales un gen de descriere geograficoetnografică. fămeia. Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). Ureche greșește originea doar a două 2 .

împreună cu fratele său Velicico. mare dregător şi al domniţei Elina. A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice. Zonaras şi Ioan Tzetzes. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino. 1667). legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. întemeiat în 1636. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei. Quintus Curtius. la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. al limbilor moderne (italiana în primul rând). Philip Cluverius etc. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). gramatica şi retorica. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. Ovidiu. În 1658 se află la Iaşi. prin intermediul lui M. care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. Matei Cromer etc. în metodele pe care le foloseşte. credulitatea Ștefan Tomșa Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. IX. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche. care toți un neam și odată descălecați sîntu”. Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. viața ca vis. apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. începând cu anul 1667. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. apreciat ca „dascăl”. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. el face elogiul Italiei umanismului. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români. care s-a distins prin destoinicie. Vieţile paralele ale lui Plutarh. Ştefan Cantacuzino(1716). istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo. Paszkowski. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. Parcurge o carieră politică însemnată. Nicolaus Olahus. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. „toate alte țări știindu începuturile sale”. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. în 1671-1675. Din 1655 se află cu familia la Braşov. amintirea. în modelul pe care îl cultivă. chiar pe lângă hatmanul Sobieski. unde învaţă latina. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). prima în istoriografia românească. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia.1684. în Podolia. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu. apariţia istoriei. Nobil polon de la 5 ani. scrisoarea…”. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. studiind la şcoala umanistă de aici. fiind o bibliotecă vie. Aeneas Sylvius Piccolomini. soarta nedreaptă. Viața Lumii este prima sa operă originală. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). lui 2 . opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660). mare postelnic şi mare hatman al Moldovei. Culegeri greceşti de 4 monarhii. prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. Cronica lui Aleksander Gwagnin. Moare în 1691. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. a genealogiei. hărnicie şi învăţătură. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. bîrfele și stratagemele diplomatice. Cronica Polonă.1684). în care se găseau multe rarităţi bibliofile. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului. Opiniile lui fortuna labilis. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. mare vornic de Ţara de Jos. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. la nivelul priceperii lui istorice. al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. atunci cînd știe. Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. terminat în 1675. mare vornic de Ţara de Sus. După un popas la Viena în 1669. IX. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. Biblia. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…. conștientizarea valorii documentului scris. un poem filozofic pe tema Prin De neamul moldovenilor. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani.Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. începând cu originile. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. mare logofăt.3. Miron Costin se întoarce în ţară. în 1674. Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. apoi în Italia. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. Cu Istoria Ţării Româneşti. muntenilor și ardelenilor. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil. inclusiv cronica lui Grigore Ureche.cuvinte: femeie – familia. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. părinte – parentem). De rebus Alexandri regi Macedonum. utilizând mai târziu. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. pe istoricii bizantini Procopius. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. un instrument de cercetare. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor. A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei.4. De neamul moldovenilor. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. geografia. Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo. Ca umanist şi istoric. Viaţa lumii. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. în spiritul istoriografiei umaniste. Prin 16521653. care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune. o lume-nșelătoare. îndeosebi. fiind fiul lui Iancu Costin. Miron Costin a fost un distins cărturar. greaca). 1611). fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. anul uciderii tatălui său. Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. unde îl găsim din nou după 1663.). Datorită studiilor sale umaniste. istoria antică. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. La Padova a învăţat logica. istoricului italian Filippo Buonacorsi. spre exemplu. Datorită cunoştinţelor sale. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. Ca om de cultură. prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. discutând problema cunoaşterii istorice. rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. cea a Cantacuzinilor. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. A cunoscut literatura istorică românească anterioară. Face parte din influenta familie Cantacauzino. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său. apărută în 1651-1657. Românii trebuie să-și cunoască istoria. opera lui Ioan Sambucus. se întoarce în Ţara Românească.

Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. 5. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat.". amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. de multe ori răcnea tare. Când ajunge la domnia acestuia. impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. dar apoi curând se întorcea". ci o argumentează (Virgil Cândea). Ion Neculce susţine că până la DucaVodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. Mânie avea strașnică. sau dreptate. Dumbrava roșie de Alecsandri. aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. tradiţiile locale. Cronicii îi asociază cele 42 de legende. Palton. ce se făcea aici cu iluştri profesori. care a suscitat comparaţia cu SaintSimon. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. prezentarea evenimentelor trăite de autor. După mamă. exercitată prin mijlocirea istoriei. reîntors în Moldova. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. dar era și cam grabnic la mânie. 6. Alexandra Cantacuzino. grupate sub titlul O samă de cuvinte. Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. care a văzut naşterea istoriografiei savante. la rudele sale cantacuzine. la unele se arăta prea harnic. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. care au la bază întâmplări istorice reale. iar despre greci are un faimos pasaj. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". uscat. în evoluţia spre lumea modernă.Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. în care preda Teofil Corydaleu. El nu povesteşte istoria. era și credincios la jurământ. în casa bunicei sale. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. câte un scurt portret sau câte o caracteristică. din ramura Cantacuzinilor. o apreciază critic. A fost un deschizător de drumuri. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate».. în multiple domenii de creaţie. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . ataşat umanismului padovan. numai nici era prost. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont. fac din el un istoric modern. De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). pregătirea ştiinţifică. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino. Altarul mănăstirii Putna de Aproape toți domnii. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. nici unele de acestea nu sunt. Istoriografia anterioară. care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. "carte nu știa. Moare. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători. de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise. barba îi era albă ca zăpada". Minciunile nu le iubea. Dimitrie Cantemir. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino. întemeiată în mare parte pe descrierea. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. a parcurs treptele dregătoriilor. precizie terminologică modernă. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. iar concepţia lui politică este evident boierească. precum: Daniil Sihastru de Negruzzi. împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. fiind un excelent memorialist. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. în general orientale. învaţă limbile Bolintineanu. Ion Neculce nu a fost un erudit. făcea parte. Constantin Cantemir (1685-1693). o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. se întoarce din nou la Istanbul. pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. chipeș. prin 1672. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om. asimilat de Cantemir. cam cu grabă". burduhos. pe care o cunoaşte. națiunile (psihologia socială nu-i era străină). Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. Seneca şi Cicero). nici de pre un izvor a nimănui. De neamul moldovenilor. Ion Neculce trăieşte. sau nevicleșug. Constantin Cantemir (1685-1693). ce am scris singur dintru a mea știință.. Pitagora. practică bună avea: mânca bine și bea bine. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. cenzurând-o uneori. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. în special după 1693. lângă Paşcani. desigur sub influenţa cantemiriană. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. au 2 . Cronica lui Ion Neculce. Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. bun și vrednic. din marea boierime moldoveană. o istorie erudită. La stat nu era mare. vornic al Ţării de Sus. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. era "om nestătător la voroavă (vorbă). buzat. numai era cu toane. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. milostiv și răbdător. IX.a. probabil şi rusă. nu prea era cărturar. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. Ion Neculce. În prefață. probabil. Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. spiritul critic care îl animă. Studiul lumii clasice. geograf). rumăn la față. judecător drept. amintind acel secol al XVII-lea european. în problemele politice şi diplomatice. Fiul acestuia. de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. creştină a istoriei. În 1719. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. anticipând apariția lui Ion Creangă. Epictet. ca fiu la viitorului domn al Moldovei. se apropie de lumea musulmană. la avere nu era lacom. în cursul anului 1745. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. literat. polonă. În vremea exilului. amăgitor. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor). aşezată sub autoritatea Patriarhiei. sau omenie. Socrate. un mare savant (istoric. Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. timp de 4 ani în Ţara Românească. pe care o deţine. lângă Târgul Frumos. la minte așezat. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă. Aprodul Purice de Alecsandri. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. în timpul domniei lui Grigore al IIIlea Ghica. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. Critică vehement domnii fanariaţi. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). filosofiei neoaristotelice. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. ajunge din nou într-o mare dregătorie. Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. de vechea înţelepciune arabă. Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. IX.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. Tatăl său era Neculce vistierul. cu studii în Germania. despre care vorbește în cursul cronicii sale. A copilărit la Blăgeşti. ajungând mare spătar şi mare hatman. ci numai iscălitura învățase de o făcea. sau frica lui Dumnezeu. O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. era gros. creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. ci și grupurile. transcris parţial de el. dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe.

a unei ordini raţionale. folclorică etc. dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. La sfârşitul anului 1627. Hronicul româno-moldovlahilor (1719-1722). în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. Descrierea Moldovei (1716). care se înscrie în şcoala savantă europeană. Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. explicare. comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. anul păcii de la Karlowitz. învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. La doar 33 de ani. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte. Astfel. Ca metodă. 1735). fostul domn al Ţării Româneşti. turceşti în mod special. într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. în mod inevitabil. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (17171718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. Orăştie. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. ajunge domn al Moldovei.turcă. tradusă în mai multe limbi. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. ca de pildă cea din Făgăraş. Un document din 1566 atestă această situaţie. prin normele scrisului istoric pe care le fixează. XV dar ea se închide la mijlocul sec. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. Prin Cantemir. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. aşa cum se considera până nu demult. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. stăruie în lumea ambasadelor. Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. istorică. În 1710. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. deoarece puţini cunoşteau maghiara. în mediul ortodox. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. în germană (1745). fiind o descriere geografică. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. în spiritul programului Contrareformei. Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă. provocate de calvini. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. notar al Caransebeşului. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. pentru cultura noastră medievală. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. A fost opera lui capitală. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. fiind însă organizat pe baze confesionale. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. În 1699. înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. ia parte la lupta de la Zenta. Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). Fără a avea importanţa colegiilor reformate din AlbaIulia. cu precădere în limba română. Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. Gregorius Lonczai. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană. este urmată de declin şi cădere. predilecţia pentru istoria culturii. care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. odată cu răspândirea Reformei. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. fiind autorul a numeroase lucrări. X. domnia autoritară. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. înlăturarea facţiunilor boiereşti. obligat să se refugieze în Rusia. Ştefan Lelesz. fost iezuit. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. în franceză (1743). stăruie ideea unităţii poporului român. într-o direcţie determinată. Gheorghe Buitul. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. Aidu. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. iar ca interpretare. Istoria Imperiului Otoman. un testament pe care îl transmite posterităţii. alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. în grafie latină. o lucrare de filozofie a istoriei. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. numărul elevilor a crescut la 42. Astfel că timp de mai multe decenii. fiind conducătorul spiritual al unei şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi 2 . În 1643. o concepţie avansată despre cultură. În operă. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. modernizare a societăţii ruseşti. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută. Ca filosof al istoriei. Predarea se făcea în limba română. negând acţiunea factorilor interni. ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. Tot în Rusia. se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. La iniţiativa iezuitului de origine română. La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. funcţionând până la finele veacului. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. Este o lucrare critică. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVIXVII După cele mai noi cercetări. Membru al Academiei din Berlin. Versiunea latină a fost finalizată în 1717. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. numit de sultan. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. mai ales teoria originii latine. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. majoritatea fiind nobili. în 1711. arabă. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. XVI. Dincolo de prozelitismul calvin. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. neamului său. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. În 1638. prin problematică şi concepţie. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. Pe baza legii evoluţiei ciclice. promotor al ideilor Contrareformei. persană. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. Desigur nu al tuturora. datorită concurenţei în plan şcolar.. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. elaborate în exil. În 1582. Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVIXVII. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. datorită traducerilor în limba engleză (1734. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. în 1626. în 1635. Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. etc. prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană.. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. se deschide la Caransebeş. fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (17161717). în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică.

Între 1669-1672. din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachicolatinum. de către un grup calvin: Ştefan Herce. În anii 1672-1674. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. publicată în 1674. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. Francisc Fogaraşi. dicţionare. timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. Catehismul. Moise Peştişel. cu caractere latine şi ortografie ungurească. Viena şi Caşovia (Kosice). Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. 1663). cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). dascăl în acelaşi oraş. filosofie. Volumele au fost clasificate. Efrem Zăcan. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. medicină. neverificate însă. lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. teologie. Mihail Halici fiul se considera român. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. redactând în latină. unde a putut să se distingă ca elev. a ţinut să-şi 2 . În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. Nob [ilius] Romanus Civis. Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie. Oda închinată prietenului său din Basel. În mediul catolic. Philosophia novella (Zagreb. După unele informaţii. pastor din Lugoj şi Achirie. necesare elevilor români. Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. fiind retipărită la Cluj în 1703. după o versiune calvină maghiară. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. Philosophia (Viena. ceea ce i-a atras expulzarea din oraş.l. fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius. Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. după Pentateucul în limba maghiară. care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. având o iscălitură interesantă. este prima creaţie poetică de acest gen în limba română. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. unul dintre nobilii români beneficiari. în diverse variante ale genului liric (poezii. Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. Deşi lucrare de comandă calvină. retorică. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. Poematum. familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. devenind şi membru al ordinului iezuit. după care a ajuns la Ocna Sibiului. la Aiud. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. Silit să părăsească Transilvania. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. în 1637. istorii. loc. până la 14 iulie 1582. cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. publicat de Gaşpar Heltai în 1551. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. care apare la Alba-Iulia. Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia. În anul 1650. fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. destinată românilor convertiţi. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. de Caransebeş”. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament. lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş. cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. depăşind cifra de 400. care-şi luase doctoratul (Papai). traduse în grai bănăţean-hunedorean. După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni.a. imnuri. acristihuri). menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 16191623). drept şi miscellance. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-1669). Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. XIX. în 1648. poezie. ci şi catolici şi protestanţi”. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. o antologie de 27 de poezii. Reforma a stimulat. murind în jurul anului 1712. pe domenii: enciclopedii. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. protopopul comitatului Hunedoara. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena. pastor în Caransebeş. 1666). pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. 1663). S-a remarcat prin încercări literare semnificative. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. ode. Lapis Lydius (f. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. sunt datorate unui impuls intern. administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). fiind primul român primit în acest ordin. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. El este exponentul unui model cultural şi confesional. Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor. este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. fiind fiul lui Nicolae Ivul. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. pe un document în limba latină. la Caşovia. Moare la 18 aprilie 1678. Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae.. urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior. chiar de proprietar. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. ea respectă dogma ortodoxă. În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte.). conform deciziilor luate de superintendentul calvin. f. botanică. 1661).învăţători. la Cluj. 1667).

Ritualurile bisericeşti. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei.este aceea de a predica. În schimb. Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. John Wicliff. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că sar fi putut ajunga la adevărul religiei. căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. Vizând o regenerare a vieţii religioase. Printr-o activitate misionară. caritatea. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin. condamnat ca eretic şi ars pe rug. operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). artistic sau literar. rectorul Universităţii din Praga. XVI) XI. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania. prin Hristos. favorabil schimbării.2. Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. din evul mediu clasic până în contemporaneitate. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. Esenţială este nu dogma. gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff. cu divinitatea. pornind de la o critică raţională a dogmelor. instituţia “vizibilă”. Pentru devotio moderna. nemijlocită de formalismul unor practici cultice. XI. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. mort în 1471). Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian. în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. nici cultul. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând. rugăciunea individuală ( sau în grup). neînţeleasă de credincioşi. Nici aceştia. Deşi excomunicat. în coloniile olandeze din sudul Africii). Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. nici chiar taina împărtăşaniei. meditaţia în singurătate. Sentimentul apăsător al păcatului originar. care. După moartea lui Wicliff. predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară. indulgenţele. episcopii. Hus a fost întemniţat. cât şi în rândurile maselor. John Wicliff (1330-1384). simplă. este interpretarea literală a textului Bibliei.scrie numele pe verso. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet. conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor 2 . cardinalii. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale. în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. a lollarzilor. Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. asigurată de umilinţă şi caritate. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. conexiuni. Reforma se va repercuta şi în plan filosofic. intrau şi motive de ordin social şi naţional. este cu totul de prisos. rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. când se referă la revolta husită.1. la capela “Betleem” din Praga.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. a devenit în curând periculoasă pentru stat. Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. În tulburările grave care au urmat. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”. pe religiozitatea interioară. Hus nu era un gânditor cu totul original. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. Predicator de mare succes. alimentate şi de predicile eruditului reformator. insistente tendinţe de autoculpabilizare. Când Hus a devenit. Hus admitea valabilitatea indulgenţelor. în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan). se propunea doar o experienţă creştină directă. profesor de teologie. deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. decan al Facultăţii de Arte. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea. a făcut să fie deshumat. ci şi de devotio moderna. iar osemintele să-I fie împrăştiate. precum şi a limbii latine. Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia). din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi.Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică. consecinţe. înnoirii doctrinare şi spirituale. Doctrina sa. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor. precum şi a unor transformări sociale profunde. a bătrânilor. intriganţi şi impostori. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme. a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă. deşi au eşuat. cu substanţiale implicaţii. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415). atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău. au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. orfanilor etc). contemplarea durerii lui. Istoricii europeni.în detrimentul echilibrului interior al creştinului. rugăciunea. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. personală. Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. Biserica cealată. Pentru aceasta.papa. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea. împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. XI. În schimb. pelerinajele. acum la sfârşitul evului mediu. Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului. în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. în 1409. inutilă este întreaga sa ierarhie. a vieţii religioase.care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci. autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. Unica normă a credinţei. nici preoţii nu pot dezlega de păcate. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. precum şi adeziunea umaniştilor. Hus şi-a continuat violente-i predici. alături de motivele religioase. de rugăciune şi meditaţie personală. Ordinul l-a influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen.

Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. Cu Sixt al IV-lea. Rodrigo de Borja. cult. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. după desenele lui Bramante. chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. Tată a doi fii nelegitimi. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. talent şi vivacitate. de numiri de cardinali etc. vânzarea de indulgenţe. Complet indiferent în problemele credinţei. provenind nu numai din rândul umaniştilor. simonia. La Roma. ci şi la curţile episcopale. declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). Decăderea morală era generală în mănăstiri. Petru. Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. În 1506. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. lunga serie de sacrilegii. Astfel. Regula claustrării nu era respectată. tolerând la curtea sa imoralitatea. Bologna. Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti. care priveau posturile lor ca surse de putere. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. ignoranţi . prestigiu şi venit. simonia. Perugia. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. Leon X ( Giovanni dei Medici. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei. aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. botezurile. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. cu ajutorul sadicului său fiu Cesare. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. extinderii şi consolidării statului papal. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. incitând republica la război. înmormântările etc. pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi. care autoriza. sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. era un caracter slab. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). “Totul era anapoda. fastul. cardinalul Jean de Lorraine. mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. lipsiţi adesea de pregătire teologică. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. asasinate. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. litigiile dintre ei le scădeau considerabil autoritatea morală. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. Spaniol de origine. fireşte remunerate. chiar până la vârsta de 70 de ani. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. Preocupat mai mult de politică. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. ambiţios. chiar prin trădări şi crime oribile. în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIII-lea. improvizate. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. căsătoriile. rămase legendare în istoria papalităţii. de atâtea sărbători mondene. a cucerit Parma. la curtea papală domneau corupţia. nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. în schimb. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. mort în 1513). suplinitori veniţi din altă parte. Inteligent. Îi plăcea mult pescuitul. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere.de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. ajutând-o. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. Inteligent. prieten al erudiţilor şi artiştilor. cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. în 1501. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. studiul teologic era neglijat. nepotismul şi simonia. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. energic. îndeosebi nobila familie Colonna. de asistenţă socială cărora le erau destinate. dar iubea cu pasiune şi muzica. absenţa simţului datoriei. la vârsta de 3 ani. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). îl admira pe Ariosto. Iuliu al II-lea. genovez înrudit cu familia Doria. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. structurii şi organizării Bisericii. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492). 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. de funcţii episcopale. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. decăderea generală. Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. Următorul mare papă al Renaşterii. manierat.creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. cultura teologică a călugărilor era deficitară. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. 2 . Foarte cultivat. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. Mondenitatea. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. Sub pontificatul său. era episcop vicar de Metz. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. Perugia şi Reggio. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. Maniac sexual. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. aviditatea nestăpânită. în 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sf. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii.

pentru a le transmite direct papei. arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. Ieronim. dar dă <banii>pentru indulgenţe. prin absurd. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. mai sigur. în 1516. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. este o nebunie”( 75). de aceea. preotului”(7). noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. până la intrarea în împărăţia cerului” (4).Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi. “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. Petru cu banii lui.3. Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. “A spune că Sfântul Petru însuşi. căci ele reprezintă . iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). în acelaşi timp. pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). XI. ci <este>doar eliberat de pedepse. dar când Biserica mediază . Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. Dar Luther insistă. nobilii şi clerul mijlociu – 20. de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei. chiar dacă el. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. cu siguranţă. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). omul simplu – 1 florin. “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62). prin scrierile lor. ci mânia lui Dumnezeu”. aşa cum este administrată de preoţi” ( 2). dar nu nesemnificative. o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). Leon al X-lea trimite un 3 . iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. anume. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. în schimbul unei sume de bani. iar cealaltă jumătate rămânând episcopului. “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). care trebuia să fie bunul păstor. mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. nu cumpără indulgenţele papei. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. intervine în favoarea sa. mai degrabă decât să fie construită din pielea. de îndată ce banii cad în cutie. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. publicând în limba germană. refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale. “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. prin care omul se împacă cu El” ( 33). clerul inferior – 6. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. care erau în greceşte. pentru acest lucru. “De ce papa. nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. “Dimpotrivă. “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). “Orice creştin adevărat. negustorii – 3. o proclamare a iertării divine” ( 38). când acestea mai sunt încă valabile?” (89). “A socoti că iertările papale sunt atât de mari . “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el. vina ar rămâne. după cum am spus. Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. Principele elector Frederic. Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă! > a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire. ci doar pe cele impuse de el”(20). Sume mai mici. Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. Una din marile sale contribuţii a fost publicarea. “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. protectorul său. instituite de către om”(34).”( 44). îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. sau. nu o poruncă”( 47). este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. fie viu sau decedat. criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. carnea şi oasele oilor Domnului”( 50).El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. iar nu să adune bani. omul devine. spunând. spun laicii.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. nu construieşte el bazilica Sf. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). Satira sa “Elogiul nebuniei”. chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. dacă ar fi fost acum papă. nu o instituţie divină. “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. împreună cu învăţătorii lor”( 32). “ Prin urmare. Astfel. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. neiertată” ( 6). erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. ( 45). Petru să se prefacă în cenuşă. mai bun. decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu. “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii. nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). “Papa nu poate ierta nici o vină. în măsura în care acestea implică o vină”( 76). încât să poată mântui un om. Luther formulează 95 de teze. ar prefera ca bazilica Sf. pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. Papa. “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. pentru a avea o audienţă cât mai largă. când a realizat Vulgata. o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. papa. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur. în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. pocăinţa nu este necesară” ( 35). “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. “Totuşi. lăcomia şi avariţia pot spori. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară).

În scrierile sale. cele 7 taine. Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. Corpus juris canonici. maslul. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. în ocazii de petrecere şi ospeţe. a judeca. de cultură etc. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. ostentativ. sacerdoţiul. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. dezbaterile au durat 3 săptămâni. Între 1517-1520 fuseseră tipărite aproximativ 300. nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. declarând categoric că nici papii. după 13 ani de muncă. interpreta şi predica – permitea realizarea. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. că ar fi eretice. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. fără a se ajunge la nici un rezultat. ascetismul. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. caută pretexte diferite să o eludeze. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. În prezenţa arbitrilor. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). Hirotonia întru preoţie nu este o taină. cu adevărat pură. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. de a scoate în afara legii. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. altele tergiversează. Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. între sfera lumii şi cea a credinţei. Noul împărat. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. La reîntoarcerea de la Worms. Luther se prezintă. practicile penitenţiale. În formaţia sa teologică. soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. scrierile sale publicate la scurte intervale. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. al graţiei divine. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise extrem de puternică. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. după textul original grecesc şi ebraic. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. Bordelurile au fost închise. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. făcând fapte bune. pentru că n-a fost instituită de Hristos. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. pe drum spre Wittenberg. a interpreta Scriptura. mirul şi spovedania). Convocat la Worms. păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. Aici. papalitatea. oricât ar dori să se îndrepte. mai curând decât emanate din Scriptură. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. la Roma. Între timp. în caz de refuz. ele sunt inerente naturii umane. Ideile teologice. educative. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii. Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. pe cel ce nu I se supune voinţei sale. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru. practicat şi de necreştini. de educaţie. cunoşteau un succes extraordinar. Mulţi preoţi. Luther a scris un număr enorm de tratate. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. în mod practic. În concepţia sa. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos. erau citite şi comentate în toată Germania. în Elveţia şi chiar în Italia. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. marii săi adepţi şi prieteni. Luther nu retractează nimic. în Spania. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. ierarhia ecleziastică. politice. care se putea dispensa de interpretările date de cler. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează. Maslul. din punct de vedere moral. după care. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. între raţiune şi revelaţie. care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. hirotonisirea. Scrierile lui erau citite de toată lumea. Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. sunt consecinţa păcatului originar. adamic. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. recunoscând doar botezul şi împărtăşania. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516- 3 . în Franţa şi Anglia. Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. o pură superstiţie. printr-o argumentaţie în public. Augustin. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. Luther şi doctrina protestantă Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. altele o resping. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. Mântuirea este acordată de graţia divină. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere.cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. spre a i se asigura protecţia. Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. În mai 1520. Carol Quintul. în fortăreaţa din Wartburg. Zilele de post erau transformate. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. Totul are nevoie de iertarea divină.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. Omul nu poate evita păcatul. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. dar şi cu vinul din potir.

În materie de cult. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate. repudierea autorităţii papei. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. independentă de biserica catolică. Prin credinţa omului. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. La această ispită. Teama omului de Infern. singurul mijloc de mântuire este graţia divină. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. celibatul preoţilor). Misa tradiţională a fost abolită. ai municipalităţii. libertatea omului este o himeră. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. prezintă într-un mod clar. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale. acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. intimă. în Anglia. aviditatea. A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. iar în 1534 prin Actul de supremaţie. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. În bătălia de la Kappel ( 1531). ea este compusă numai din predestinaţi. suficient în sine. în speţă oraşul Zurich. Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel. Calvin respinge toate ceremoniile. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. considerându-le simple superstiţii. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. Din acest moment. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase. XI. cuvântul Scripturii. Cât priveşte păcatul. a fost învins de armata cantoanelor catolice. XI. când această ţară. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. ci doar prin adunarea credincioşilor. regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. rezervată doar “celor aleşi”. Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. În biserica catolică. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. de Judecata de Apoi. împrumutul cu dobândă să fie abolit. XI. celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. icoanele au fost scoase din biserici. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor. în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos. Omul este predispus spre virtute. A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). Serviciul religios a fost simplificat. lăcomia. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. Zwingli a fost rănit. predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. omul nu poate găsi mântuirea. neatestate de Scriptură. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. rămânănd fidele catolicismului. contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă.5. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. Cancelarul regatului.4. catolicii au fost discriminaţi. Calvin formulează principiul predestinării absolute. numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă.6. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. adepţii reformatorului . A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. religiozitatea personală. nu lega păcatul de plăcere. care sunt simple invenţii umane. Luther . omul nu poate rezista. cultul sfinţilor. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. ideile autorului. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). apoi ucis. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. postul. fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului. Cantonul Zurich. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. Acesta trebuie să arate că ascultând cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. 3 . la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia. dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. Credincioşii din Zurich. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma. între care pe primele locuri stau concupiscenţa. de Purgatoriu. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. trece la Reforma protestantă. Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. în care totul este corupt. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. îl împing la disperare. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin). Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. oraşul Zurich a ieşit victorios. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante.1518. fiind privaţi de anumite drepturi. conturându-se biserica anglicană. În contact strâns cu cercurile umaniste europene. la fel şi casele de toleranţă. la actul confesiunii. Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. la penitenţe. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic.

precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. Cranmer. care înainte de Reformă. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. nici agheasmă. puţin numeroase. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. Foxe. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. mai intoleranţi decât regina. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Pe când unele comitate regretau catolicismul. regina Maria s-a stins din viaţă. ca să le scurteze chinurile. bărbaţi şi femei din popor. vitraliile erau sparte. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. cu forţa. arşi pe rug. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. nobililor protestanţi. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. crucifixele înlocuite cu stema regală. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În 1559. dar va dobândi şi merite”. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. nici slăvirea vinerei mari. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări. Parlamentul englez a votat. În virtutea acestor documente oficiale. Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. act care afirma transubstanţierea. Episcopii veritabili protestanţi. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. când începu discuţia cu doctorii. Arhiepiscopul de Canterbury. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. a fost ars pe rug la Oxford. dar nu pentru erezie. în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. 3 . au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. Îngenuncherea. părăsită de toţi. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. Londra. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane. de catolici fervenţi. el răspunse că citise Evangheliile. nu a existat nici o condamnare la moarte. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. în Cartea martirilor. ca şi în politică. ci pentru înaltă trădare. în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. aduceau săculeţe cu praf de puşcă. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. La începutul domniei Elisabetei I. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. dorea o reformă mai completă. Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. Dar miniştri Elisabetei I. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. căuta calea de mijloc. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. pe care le atârnau de gâtul victimelor. s-a produs o reacţie catolică vehementă. goliţi de maţe. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. Impuneau un protestantism moderat. din 8000 de preoţi. nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. Scoţia sau Flandra. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. susţinută de papalitate. pentru a se evita cheltuielile. validitatea legământului de castitate. Totuşi. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism. William Tyndale. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. în toate casele englezilor. preoţii continuau să poarte stihar alb. a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. să cânte la orgă. timid şi indecis. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. o protestantă convinsă. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. Începând din 1570. în Belgia. Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. În decembrie 1580. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. regina Elisabeta (1558-1603). conflictele religioase s-au acutizat. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. primul preot căsătorit. cardinalul Pole. Fostul arhiepiscop Cranmer. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. ca Latimer. în defavoarea latinei. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. căci noi.sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. pentru prima dată în Anglia. voia să impună. În acelaşi timp. La tron a urmat sora sa. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. Astfel. pentru a doua oară. A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. continua să ezite între luteranism şi catolicism. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. Dar prigoana împotriva catolicismului continua. În momentul urcării pe tron. în zelul său catolic intransigent. obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. Amândoi au fost decapitaţi. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. Bătrânul episcop Latimer. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). Filip al II-lea. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. să celebreze căsătorii cu verighete. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. un act de „capacitate”. care fusese un mare predicator protestant. Elisabeta I tergiversa. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. Victimele reginei Maria. Actul de supremaţie. Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. Dar regina Maria Tudor. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. trebui s-o trimită în Germania. vecină cu nebunia. Mai protestant decât arhiepiscopul. precum şi laici. dar. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. Cranmer. alături de Biblie. N-a reuşit. la Smithfield. în afară de câţiva ecleziastici. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. În unele biserici. criptocatolicii nu au fost deloc tulburaţi. au fost. încă tânără. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. care preceda întotdeauna supliciul. Un act de uniformizare religioasă. tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. iar alţii o pensie de 4 şilingi. regina Elisabeta. a 47 de nobili englezi catolici. votat de Parlament. încât nu se va stinge niciodată”. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. nu numai că nu va păcătui. 7000 au acceptat schimbarea. dacă era necesar. În religie. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. În numeroase domenii. La 17 noiembrie 1558. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. aprindem o asemenea torţă în Anglia. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. care avea să se găsească. Într-un discurs de câteva ore. cu voia Domnului. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. au renunţat la demnităţile ecleziastice. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă. trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. ca cel de la Douai.

orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. Dintre aceste comploturi. a genoflexiunii în faţa altarului. la finele secolului XVI. prin poduri. apare în Franţa. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I.7. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. XI. Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică. fiind scutiţi de anumite obligaţii. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. Dacă ar fi putut. pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. adulter şi depravare. stricta respectare a duminicii. dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. regele Scoţiei. li se acordau drepturi civile complete. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. cu unele restricţii.pe episcopi şi pe unii credincioşi. aveau oroare de păcat. Timp de un secol. orice om politic. catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. mai radicali. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. a fost întâmpinat 3 . cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610). nonconformistă. În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I. inclusiv legea talionului. câţiva s-au întors din Olanda şi veniră la Southampton. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate. Edictul din Nantes. După moartea Elisabetei I. În 1604. adică circa 5%. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. pentru că legea nu a fost votată. În mintea oamenilor. fie de tip scoţian. în parlamentul din 1593. care rămâne în sânul bisericii anglicane. în limba greacă) şi True Law of FreeMonarchies. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. a verighetei la celebrarea căsătoriei. suprimarea semnului crucii la botezuri. o grupare presbiteriană. sub auspiciile regelui. Ei doreau să reorganizeze statul înspirându-se numai din Biblie. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. care însă nu a avut succces atunci. câte un capelan catolic. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. La începutul domniei lui Iacob I . pentru o vreme îndelungată. papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. care acorda libertate religioasă protestanţilor. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. din respect faţă de libertatea individuală. mai ales de cel trupesc. În acest moment. În 1620. care trebuia să îi transporte în America. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. Unii dintre puritani. Complotul a fost descoperit. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. alcătuită din catolici şi protestanţi. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. Un al treilea grup era compus din independenţi. care acceptă ritualul impus de monarhie. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. fiind instituită şi o curte de justiţie. fie de tip englez. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. Deşi crescut în religia calvină. Alţi puritani. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. pentru a examina petiţia lor. sperjur. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. La începutul domniei lui Iacob I Stuart. fiind astfel lipsiţi de şefii lor. membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. un calvinist convins (16031625). iar supuşii să asculte de ei. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. Ei condamnau teatrul. Prin acest act. Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. în lumea modernă în general. Protestanţii. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). În zadar episcopii anglicani au propus. dar doreşte s-o reformeze. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. se mai găsea. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor.Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. prăbuşirea catolicismului în Anglia. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. mii de emigranţi au venit după ei în America. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. de separare a bisericii de afacerile politice.

Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. practicarea credinţei protestante a fost circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei. În mai 1625. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. Dar protestantismul a supravieţuit. Bărbaţii erau bătuţi. Pe câmpul de luptă. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism.cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . Mai mult. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. De fapt. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. iar din punct de vedere demografic. care fusese educat să deteste „erezia”. Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. noul rege. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. spre a fi educaţi în religia catolică. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. Mai mult. Apoi. Este greu de ajuns la statistici de încredere. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când sa convertit la catolicism). Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. Cardinalul Richelieu. Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. În această privinţă. La sfaturile lui Richelieu. în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. regele Henric al IV-lea de Bourbon. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. în iunie 1680. Fără a suspenda aplicarea edictului. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. care nemulţumea ambele părţi. de durată şi periculoasă. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic. În acelaşi timp. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. au comandat armate. care confirma stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. hughenoţii s-au revoltat din nou. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. avocat şi editor. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să 3 . insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. La Rochelle. Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. de o mică armată engleză. şeful lui. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. femeile violate. în Paris. Animat de curajul disperării. unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. Privit retrospectiv . Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. după 1630. Confruntările militare au durat mai mulţi ani. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere. Li se închideau şcolile şi bisericile. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. sub conducerea ducelui de Rohan. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă. Franţa a susţinut statele protestante. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. Suedia în primul rând. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. În 1621-1622. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. Pe fondul acestor realităţi. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. Paul Pellisson. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. ducat vecin cu Navarra. clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. Dar în 1679. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. Hughenoţii au participat la conducerea statului. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis. pe plan extern. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa. majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali. Departe de a crea un stat în stat. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. formate din judecători hughenoţi şi catolici. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. autorităţile le încurajau să se poarte rău. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. hughenoţii au înfruntat armata regală. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. Cât timp a trăit. Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. etc. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. faptul nu este real. exilându-i pe preoţii care refuzau să se conformeze. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. la un preţ de 10 livre de persoană. Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. Între 1661 şi 1679. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion.

Pe plan politic. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. spre groaza rudelor lor îndoliate. care vor pregăti programul viitorului conciliu. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545. iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. precum sudul Franţei. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. exigenţele morale şi disciplinare. între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa. viitorul papă Paul al III-lea. campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. Conciliul a adresat celor care numeau episcopii. fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. Au existat mai multe serii de sesiuni. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. in sesiunea a XXIV-a. Totuşi. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici. care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. Alaturi de Biblie. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. îndeosebi a celui superior. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. AL XVI-LEA Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). definind sursele credinţei. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. În ceea ce priveşte episcopii. Contarini. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei. Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. ce începe in anul 1541. prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. XII. Sadolet şi Pole. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. până la deschiderea sa efectivă. Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. eforturi de reformare au existat. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. În zonele îndepărtate. Însă. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. au trecut nouă ani. ignoranţa clerului. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. Brandenburg. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Nimeni nu 3 . dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. ducând cu ei talentele şi priceperea. specifice lumii medievale. Pe termen îndelungat. De exemplu. o rugă dublată de o blamare a trecutului. Persecuţia a sporit. biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. iar cea de-a doua. 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. Participant la Conciliul de la Latran. papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. la nevoie cu ajutorul forţei. În acelaşi an 1536. Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină.scape. A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. şi in special papei. a intoleranţei religioase. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. Anglia şi Lumea Nouă. Cu toate acestea. din nordul peninsulei italice. conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559). În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale. Din motive de siguranţă – teama de ciumă . Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. Astfel.cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni. La prima sesiune au participat 30 de preoţi. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. Însă se cerea referinţa la Vulgata. Emigrarea atât de multor negustori. aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica. iar ultima la 4 decembrie 1563. La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare.

Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552. Giovanni Palestrina (cca.000. Fulda (1584). o parte din Ungaria. FRANŢA Absolutismul monarhiei franceze din sec. Saint Omer. devenind funcţionari publici. care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor. S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice. Dillingen (1576). Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie. colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. Pământurile bisericii catolice din Franţa au fost naţionalizate şi apoi vândute. al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană). Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. după care erau hirotonisiţi preoţi. iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10. fost ofiţer în armata spaniola. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares. Deputaţii nu erau antireligioşi sau anticatolici. franciscanii. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei. iar preoţii erau plătiţi de stat. castităţii. În plus. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul. confesiunea. limitat la 60 de persoane. predica. Roma. eliberată de controlul străin (papal). pictura) şi a muzicii. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă. printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani). Renania. Francis Xavier. o biserică democratică şi legată de noul sistem de administraţie locală. Nagyzombat. unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre. unele deja existente. Astfel. al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia. „Index Librorum Prohibitorium”. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. votând o serie de măsuri împotriva intoleranţei bisericii catolice. Polonia. Reforma bisericii catolice s-a sprijinit. în special a celei spaniole. În Germania şi Austria. Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre. În 1540 Paul al III-lea a acordat. la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564. iezuiţii erau în numar de 23. în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. Simao Rodriguez. Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574). Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. XIII. Revoluţia franceză din 1789-1795 a încercat să creeze statul laic. Alfonso Salmerons. un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. iar în 1773. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. În 1585. APARIŢIA TOLERANŢEI RELIGIOASE ÎN EUROPA. repartizaţi în 39 de provincii. anglicanism (Anglia).putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior). aprobat de papă în 1544). A fost abolită în 1854. dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale. Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii. Adunarea Constituantă voia să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri. în bună măsură. În Polonia. având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii. Douai. Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. dominicanii. în 1650 la 15. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. iar in 1566. dar care au fost reorganizate (augustinii. Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. Austria. În Franţa. care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556). Munster. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei. Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura. prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. Boemia. ambele confesiuni erau bine reprezentate. A pus capăt vechilor privilegii corporative ale bisericii. Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos. a plecat la Paris (1529-1931). Ungaria. benedictinii) şi înlăturate elementele corupte. Salamanca. Polonia. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. ascultării. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est. Olmutz (1578). Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase. Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise. În august 1789. Nu aveau câtuşi de puţin intenţia să intre în conflict cu doctrinele bisericii sau cu funcţiile ei spirituale.000 de membri. simultană a mai multor funcţii bisericeşti. seminarii engleze la Paris. augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen. Gratz. Olmutz. în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda. fiindu-le restricţionat accesul la orice demnitate publică. iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. cum ar fi dreptul de a decide cât impozit să plătească. însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei. Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale). iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. Eliberat. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. Franţa. urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”. cantoanele elveţiene.500. castităţii. Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză. în momentul suprimării Ordinului. pe ordinele religioase. Adunarea a desfiinţat dijma plătită de credincioşi bisericii catolice şi pluralismul (deţinerea concomitentă. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată. Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. Ei voiau pur şi simplu să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Roma. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. pau (în Scoţia). unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului. al XVIII-lea nu a permis funcţionarea libertăţii religioase. numit „Compania lui Iisus”. protestanţii şi evreii fiind persecutaţi crunt. În Germania de sud. intitulată „Exerciţiile spirituale”. trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor. ce de pildă episcopiile). un decret făcea distincţie între ordinele monastice care nu activau în 3 . Imperiul habsburgic. supunerii. În februarie 1790. Un ordin nou era cel theatin. seminarii irlandeze la Paris. Diego Laynez. În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei.

un modernizator al Europei. papa a condamnat Constituţia civilă – în martie şi aprilie 1791. ca biserica să celebreze în tot Imperiul ziua de 16 august (ziua următoare zilei sale de naştere) drept ziua Sfântului Napoleon. Au fost închise biserici. Cealaltă. Adunarea Constituantă nu a acceptat acest lucru iar în noiembrie 1790 a decretat că clerul trebuie să depună jurământ pe Constituţie. fiecare lună era împărţită în 3 perioade de 10 zile. 3 . majoritatea (incluzând mulţi episcopi). Aceasta însemna că numărul episcopiilor scădea de la 135 la 83. când fusese proclamată republica. în septembrie 1791. în cinstea Fiinţei supreme. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume. Napoleon l-a înfuriat pe papa Pius al VII-lea. care a lăsatmari părţi din Franţa fără preoţi. Anul era împărţit în 12 luni de 30 zile. fără să ţină seama de pontiful roman. Când. decreştinarea. În timpul dictaturii iacobine (1793-1794) s-au produs atacuri vehemente împotriva bisericii catolice. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare „pentru moment” deşi a fost interzisă călugărirea. pentru a-l înlocui pe cel creştin. era aprobată de papă dar era considerată de patrioţi ca fiind împotriva Revoluţiei. mulţi dintre clericii care depuseseră jurământul au retractat. Napoleon I credea că toţi cetăţenii îi vor fi loiali. Napoleon I a restabilit religia catolică în Franţa. Diocezele catolice urmau să coincidă cu departamentele. construieşte un stat laic. împăratul Napoleon I Bonaparte (1804-1815) este cel care realizează efectiv separarea bisericii de stat. dintre toate aspectele terorii revoluţionare. Noul calendar ignora duminicile şi sărbătorile bisericeşti. În sec. majoritatea bisericilor din ţară au fost închise. care punea la intrările cimitirelor inscripţii pe care se putea citi: „Moartea este un somn veşnic”. Napoleon I este considerat astăzi. care nu reuşea să-i convingă pe ţărani să sprijine revoluţia. asigură libertatea religioasă şi de conştiinţă pentru toat e confesiunile creştine şi pentru evrei. Franţa a devenit un model de toleranţă religioasă pentru întreaga Europă şi pentru statele din alte continente. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv. Concordatul dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea din 1801 a reglementat organizarea bisericii catolice franceze. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. cel care a impus principiul libertăţii de conştiinţă şi religie în toate teritoriile şi statele cucerite de armata franceză. a religiei în special. cu 5 zile suplimentare. de foarte mulţi istorici. Urmau să fie nu numai mai puţini episcopi. episcopii de către electorii departamentali iar preoţii de către cei districtuali. s-a stabilit egalitatea tuturor confesiunilor în faţa legii. iar preoţii catolici au fost uneori forţaţi să se căsătorească. În octombrie 1793 a fost introdus un nou calendar revoluţionar. în iulie 1790. catedrala Notre Dame din Paris a devenit Templul Raţiunii. Ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii catolice franceze. aşa încât misiunea de decreştinare a devenit un atac împotriva bisericii constituţionale. Nu a existat nici un conflict serios cu biserica catolică până la elaborarea Constituţiei civile a clerului. scoţându-l fără jenă din calendarul sfinţilor pe ocupantul deja existent ala celei date. în afară de parohi şi episcopi. încetau să existe. vendemiaire etc. Estimările numărului de preoţi care au renunţat la chemarea lor variază între 6000 (10% din totalul preoţilor constituţionali) la 20 000. cel care i-a afectat cel mai mult. care a luat diferite forme. Acest fapt a dezbinat clerul. dar chiar şi aşa. În primăvara anului 1794. Aceleaşi drepturi au fost extinse şi asupra evreilor. a fost. Pentru prima dată în istoria Franţei. biserica constituţională accepta revoluţia şi era respinsă de Roma papală. clopotele şi argintăria au fost luate. perioada dintre 22 septembrie 1792 şi 21 septembrie 1793 a devenit anul I. numai 2 din cei 44 de episcopi şi 1/3 din ceilalţi clerici au depus jurământul. thermidor. potrivit cu anotimpul în care se afla: floreal. au trecut câteva secole de tensiuni şi confruntări religioase. În Franţa erau acum în vigoare 2 biserici catolice. Această încercare brutală de a extirpa secole de credinţă creştină a afectat profund populaţia de la sate. ordonând. XIX-XX. Una. au fost distruse cruci şi troiţe. În felul acesta. fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Decreştinarea a fost un atac virulent împotriva bisericii. salariile lor fiind plătite din bugetul statului. Pastorii protestanţi au fost trataţi în acelaşi fel ca preoţii catolici. întrucât nu aveau nici un fel de contribuţie directă la binele obştesc. respectând cultul împăratului. oferind un model întregii lumi. Astfel. Spre sfârşitul anului 1793 mai rămăseseră în Franţa puţini preoţi refractari. Papa şi-a pierdut dreptul de a-i confirma pe noii episcopi. limitând însă foarte mult imixtiunea papală în Franţa. În Adunare. În istoria Franţei şi a Europei. Preoţii erau siliţi să renunţe la preoţie şi mulţi au fost constrânşi să se căsătorească. în cele din urmă. Această mişcare s-a extins rapid pe teritoriul Franţei. întrucât toate funcţiile clericale. Clericii urmau să nu mai fie numiţi ci aleşi. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792. Decretul din decembrie 1789 al Adunării Constituante a acordat drepturi civile protestanţilor. Cei mai entuziaşti agenţi ai decreştinării erau reprezentanţi ca Fouche. dar până să ajungă la a fixa în Constituţia ţării principiul libertăţii de conştiinţă. Dar n-a existat câtuşi de puţin intenţia de apune capăt condiţiei bisericii catolice de biserică de stat în Franţa. protestantism sau religia mozaică. ci şi mai puţini clerici în general.comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. fie că era vorba de catolicism. după excesele din timpul Revoluţiei. Aceasta adapta organizarea bisericii catolice cadrului administrativ al conducerii politice locale. În timpul lui Robespierre. au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile a clerului. Pentru mulţi oameni simpli. Primele au fost suprimate. cea care refuzase să depună jurământ. Dictatura iacobină a încetat să mai plătească salariile clerului din mai 1793 iar în noiembrie a ordonat ca toate bisericile din Paris să fie închise.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful