SORIN BULBOACĂ INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI Vasile Goldiş University Press ARAD 2011 CUPRINS Introducere.

Conceptele de cultură şi civilizaţie……………………. I.1. Conceptul de cultură…………………………………………………… I.2. Conceptul de civilizaţie ………………………………………………… I.3. Conceptul de aculturaţie ………………………………………………. II. Ciocnirea civilizaţiilor (Samuel Huntington) ………………………… III. De la cultura antică păgână la cultura creştină: Augustin (sec. IV-V)…… IV. Renaşterea culturală carolingiană …………………………………… V. Cultura Europei Apusene în Evul Mediu ………………………………… VI. Intelectualii. Universităţile în evul mediu………………………………… VII. Renaşterea ……………………………………………………………….. VIII. Marile descoperiri geografice (sec. XV-XVI) …………………………….. VIII. 1. Cauzele marilor descoperiri geografice …………………………………. VIII. 2. Descoperirile geografice ale portughezilor …………………………….. VIII.3. Vasco da Gama …………………………………………………………. VIII.4. Descoperirile geografice ale spaniolilor. Columb……………………… VIII.5. Magellan …………………………………………………………………. VIII. 6. Consecinţele marilor descoperiri geografice ………………………….. IX.Renaşterea în Ţările Române. Umanismul (sec. XVI-XVII) ……….. IX.1. Nicolaus Olahus ……………………………………………………… IX.2. Grigore Ureche (circa 1590-1647) ……………………………………. IX.3. Miron Costin (1633-1691) ……………………………………………. IX.4. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) ………………………… IX.5. Ion Neculce (circa 1672-1745) …………………………………………. IX.6. Dimitrie Cantemir (1673-1723) – preiluminist ………………………….. X. Umanismul românesc din Banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. XVI – XVII………………………………………………………………… ……. XI. Reforma protestantă în Europa………………………………………… XI.1. Preliminarii şi antecedente ……………………………………………… XI.2. Cauzele Reformei protestante ……………………………………………... XI.3. Reforma protestantă în Germania …………………………………………. XI.4. Reforma în Elveţia germană. Huldreich Zwingli ……………………………………… I.

XI.5. Reforma lui Jean Calvin…………………………………………………………….. XI.6. Reforma în Anglia …………………………………………………………………… XI.7. Reforma protestantă în Franţa ………………………………………………………. XII. Reforma catolică şi Contrareforma ………………………………… XIII. Apariţia toleranţei religioase în Europa…………………………………. Bibliografie ………………………………………………………… Teste grilă …………………………………………………………. I. INTRODUCERE. CONCEPTELE DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE I.1. Conceptul de cultură Termenul de cultură a fost introdus în antropologia sociala, devenind un termen tehnic, de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În Introducerea la Cultura Primitiva(1871), el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. Însa extraordinara proliferare a conceptului şi, implicit, a termenului de cultură ne obliga la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structurale şi tehnice ale acestuia. Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturala la cea bazată pe valori. „Cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis). În anul 1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina, din partea UNESCO, sa inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultura; ei au descoperit nu mai puţin de 146! Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“(cultura animi), prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezenta la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum, agricultura). Aceasta concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. Cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, dar şi pentru cea interioară, subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Cultura este detaşare de natura iar etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.Învăţatul domnitor Dimitrie Cantemir sublinia superioritatea omului înzestrat cu binefacerile culturii. Ralph Linter definea conceptul de cultură ca fiind totalitatea cunoştinţelor, aptitudinilor şi modelelor obişnuite de comportament pe care le au în comun şi pe care le transmit membrii unei societăţi. Într-o altă accepţiune, termenul de cultură reprezintă un fenomen colectiv, aceasta fiind acceptată de toţi indivizii care trăiesc în acelaşi mediu social. Cultura este un fenomen care se dezvoltă în timp şi care presupune o continuitate fluidă trecut-prezent-viitor. Filosoful francez iluminist Voltaire îngloba în conceptul de cultură: comerţ, industrie, idei, credinţe şi datini, obiceiuri, aspiraţii şi prejudecăţi. Generaţia marilor filosofi germani Kant, Fichte şi Hegel defineşte cultura ca fiind perfecţiune şi disciplină a raţiunii, libertatea spiritului, întruchiparea în activitatea practică a spiritului obiectiv. „Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan şi nu au nici o pretenţie la o valorificare universală sau constrângătoare" - susţine Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filosof al istoriei. Caracterul de spontaneitate atribuit creaţiilor de cultură în această definiţie ne arată legătura lor intima cu însăşi esenţa spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naşte. Naşterea aceasta, care se numeşte de obicei inspiraţie, e de-a pururea o taină vecină cu divinitatea, ce scapă încercărilor de explicaţie. Când Burckhardt îi atribuie mai departe lipsa de pretenţie la universalitate şi neconstrângere, o face in primul rând pentru că defineşte cultura în raport cu statul şi cu religia. După el, trei mari puteri caracterizează istoria: statul, religia şi cultura.

1

Statul şi religia sunt constantele istoriei, faţă de care cultura e o putere în necontenită mişcare, în creaţie continuă: totuşi neprevăzută. Lipsa de universalitate vine de asemenea din caracterul cel mai izbitor al unei culturi, care e limba. "in fruntea tuturor culturilor – afirmă Burckhardt - sta o minune: limbile!" Şi cum limba e certificatul de autenticitate al geniului etnic, se înţelege ca fizionomia unei culturi o dă originalitatea naţională. Suma tuturor creaţiilor spirituale, ce alcătuiesc cultura, e specificată de Burckhardt în felul următor: artele în număr de cinci: poezia, muzica, pictura, sculptura şi arhitectura, plus ştiinţele şi filosofia. Dimitrie Gusti pune în evidenţă trei caracteristici ale culturii:

1. 2. 3.

cultura obiectivă reprezentată printr-un sistem de bunuri culturale care determină stilul unei epoci; cultura instituţională care cuprinde statul, biserica, şcoala, organizaţiile economice, obiceiurile;

cultura personală, cu referire la atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de cultură, respectiv raportul statuat. Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, consideră cultura o permanenţă, a continuitate, exprimată printr-o matrice stilistică. Indiferent de abordarea adoptată în definirea culturii, se pot identifica următoarele elemente specifice de bază: Cultura este un fenomen intelectual colectiv, în sensul că reflectă în plan spiritual modul specific de existenţă al unui grup uman, al unei comunităţi sau a unei naţiuni. Ea este formată dintr-un ansamblu de valori, comportamente şi simboluri care disting membrii unui grup de cei ai unui alt grup. Cultura prezintă următoarele caracteristici: a) are un caracter dobândit, ea se dobândeşte prin învăţare şi experienţă şi caracterizează omul ca fiinţă socială; b)are un caracter colectiv, este împărtăşită de membrii unei comunităţi, grup social; c) are caracter simbolic, reprezintă reflectarea spirituală a raporturilor interumane şi a relaţiilor societate-natură; d)are un caracter structurat, prezintă un model specific; e) are caracter persistent, se transmite pe fondul unor acumulări treptate de la o generaţie la alta; f) are caracter dinamic, se schimbă în timp, se adaptează gradual şi continuu, chiar dacă individul sau forţele sociale încearcă să se opună schimbării. Cultura este influenţată de acţiunea mai multor factori, care delimitează clar sferele culturii: A) cultura naţională – definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat, se află în interacţiune cu culturile regionale şi subregionale, configurate de factori geografici şi istorici, de forţe politice şi economice, de limbă şi religie; B)cultura industrială – evidenţiază specificul unei ramuri sau al unor subramuri, fiind determinată de factori precum: natura procesului decizional, dinamica tehnologică, gradul de inovare etc; C) cultura funcţională – exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale din cadrul organizaţiilor: producţie, contabilitate, marketing, financiar etc; D) cultura profesională – exprimă modul în care persoana este educată, pregătită, instruită şi motivată pentru realizarea unui efort de muncă specific; E) cultura organizaţională – este determinată de un sistem de credinţe şi valori împărtăşite de către toţi membrii unei organizaţii, care se formează în interiorul ei şi care orientează comportamentul angajaţilor. Sociologul Ioan Mihăilescu, in lucrarea „Sociologie generala”(2000), defineşte cultura ca fiind „ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune care caracterizează o populaţie sau o societate, inclusiv materializarea acestor modele in lucru”. Relaţia dintre cultura şi societate este una de interdependenţă. Legătura dintre cultură şi societate este atât de puternică, încât specialiştii pun semnul egalităţii între ele. Totuşi, prin cultură înţelegem produsele ideatice şi spirituale ale unui grup, iar prin societate înţelegem un grup relativ autonom care se autoreproduce, ocupa acelaşi teritoriu şi participă la o cultura comuna. Aşadar, nu există cultură în afara unei societăţi şi nici societate fără o anumită cultură. Adesea, cultura este desemnată prin termeni generali, ca de exemplu, cultura americană, cultura engleză, franceză, germană ş.a.m.d.. In prezent, conceptul

este folosit la nivel organizaţional pentru a contura politica unei corporaţii. Astfel, se poate vorbi de cultura IBM, cultura Shell, cultura MacDonald’s, e.t.c.. Dar nu e mai puţin adevărat că o cultură moare cu poporul care a zămislit-o. Sunt cazuri însă când ea supravieţuieşte ca putere fecundă pentru alte culturi şi aceste cazuri le determină rasa şi religia. Poate mai mult decât orice alt domeniu, negocierea internaţională are ca premisă diversitatea culturală. Există mii de culturi şi subculturi care nu pot fi integrate într-un tot unitar. Abordarea unei negocieri internaţionale trebuie să aibă ca punct de plecare recunoaşterea diferenţelor culturale, găsirea punctelor comune şi acceptarea limitelor acestora din urmă. Diferenţele pot apare nu numai la nivel de naţiune sau regiune, ci şi la nivel de grup de persoane, departament sau organizaţie. Ele privesc comportamentul şi aptitudinile şi au calitatea de a fi observabile şi cunoscute de către negociatori. Dar există şi diferenţe legate de valori, atitudini, credinţe şi identităţi care nu pot fi sesizate decât prin contact direct cu o alta cultură şi care, de obicei, sunt “ascunse”. Punctele comune pot constitui un avantaj important în negociere, care trebuie exploatat. Găsirea lor presupune, însă, o bună cunoaştere a unei culturi. De asemenea, trebuie respectate limitele până la care acestea pot fi folosite pentru a evita încălcarea principiului diversităţii culturale. O greşeală făcută adesea de negociatorii neexperimentaţi este considerarea partenerului ca fiind “egal” în ceea ce priveşte valorile culturale. Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoştinţe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cât şi alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii. De asemenea, cultura reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viaţă ce tinde sa fie împărtăşit de toţi membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile şi valorile cât şi implementarea lor în instrumentele materiale şi artefacte. I.2. CONCEPTUL DE CIVILIZAŢIE Etimologic, termenul ''civilizaţie'' derivă din latina clasică unde adjectivul civilis şi substantivul civilitas desemnează calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni: politeţea, amabilitatea. La greci şi romani condiţia de cetăţean era sinonimă cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala îl considerau modelul perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce era în afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior în raport cu lumea lor civilizată. Civilizaţia românească s-a format sub influenţa Apusului (ex Occidente lux); bunurile materiale componente ale civilizaţiei, transformându-se în deprinderi adaptate la structura temperamentală, se prefac în valori sufleteşti – cultură, ceea ce înseamnă transformarea civilizaţiei în cultură (Eugen Lovinescu). Viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric, civilizaţie, adică tehnica materială, altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti; două concepte inseparabile şi simultane, unul privind lumea materială – civilizaţia, altul de natură exclusiv sufletească – cultura, fiecare în domeniul propriu şi nu într-o conlucrare corelativă (Simion Mehedinţi). Lucian Blaga şi Tudor Vianu, filosofi şi teoreticieni ai culturii, în perioada interbelică, cultivă concepţii diferenţiate doar prin nuanţe. Blaga consideră cultura o permanenţă, o continuitate, exprimată printr-o „matrice stilistică”. Civilizaţia este o modalitate existenţială inferioară culturii. Vianu apreciază civilizaţia drept cultură socială parţială, valoarea tehnico-economică. Conceptul de cultură ar fi mai cuprinzător, cel de civilizaţie unul din aspectele culturii. Termenul civilizaţie, afirmă Alexandru Tănase în lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a apărut pe la 1766 şi a fost introdus în circulaţie de raţionaliştii secolului al XVIII-lea, în primul rând de Voltaire şi enciclopediştii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' în raport cu ''epocile întunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvântului ''civilizaţie'' s-a păstrat până în vremurile noastre. În timp ce unii autori recunosc ca îndreptăţit numai termenul de ''civilizaţie'', alţii manifestă preferinţă pentru termenul de ''cultură'' atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Iată, de exemplu, Kultur din limba

2

germană corespunde în mare masură cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu înţelesul ce se conferă termenului de civilizaţie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultăţi de ordin semantic, o altă categorie de dificultăţi ţine de ceea ce efectiv desemnează termenul de ''civilizaţie''. Aceste noi dificultăţi se circumscriu întrebării: ce acţiuni şi produse ale acţiunii umane intra în sfera civilizaţiei? Foarte mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale, ''cultura materială''. Pentru alţii, termenul ''civilizaţie'' se referă la diverse stări ale societăţii, adică la formele elevate de organizare a societăţii. Guizot afirmă în acest sens: ''Se poate spune ca civilizaţia este ansamblul elementelor unei vieţi sociale organizate, care au asigurat umanităţii preponderenţa sa asupra altor animale şi stăpânirea pământului''. ''Civilizaţia'', raportată la cultură, desemnează cultura conştientă de rosturile şi valorile ei. Alteori, dimpotrivă, civilizaţia ar fi expresia decăderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizaţiile în raport cu ceea ce Marx numea ''formaţiune socialeconomică''. In acest caz civilizaţia poartă denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a înfăţişat societatea umană: civilizaţia primitivă, civilizaţia antică, civilizaţia feudală, civilizaţia moderna (capitalistă), civilizaţia socialistă. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie îndeosebi arheologiei şi, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge între: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia fierului, civilizaţia industrială etc. Aici criteriul tehnic rămâne totuşi unul general, el subordonându-şi sau asociindu-şi alte criterii, îndeosebi axiologice şi economice, şi introduce, într-o oarecare masură, şi o perspectivă cronologică în raporturile dintre aceste civilizaţii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosită îndeosebi de istoricii culturii, înclinaţi să pună în evidenţă originalitatea aproape ireductibilă a diferitelor culturi şi aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizaţiei umane. Astfel, se face distincţie între civilizaţii ca: egipteană, mesopotamiană, greco-romană, chineză, indiană etc. Sau, depaşindu-se ''spaţiul'' unui popor, se identifică ''arii'' de civilizaţie mai largi: europeană, orientală, africană etc. În foarte multe aspecte, această perspectivă este asemănătoare cu concepţia etnografiei asupra civilizaţiei.

obiectivă... Civilizaţia duce la realizarea existenţei umane şi la transformarea mediului exterior prin tehnică''. I.3. CONCEPTUL DE ACULTURAŢIE Difuzia sau contagiunea culturală poate avea loc de exemplu între state ce au o forţă militară şi politică aproximativ egala şi au străbătut etape egale în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală. În alte situaţii, acest fenomen are loc între sisteme socioculturale cu totul diferite în ceea ce priveşte reperele amintite. Exemple clare pot fi văzute în momentele de cucerire şi colonializare a diferitelor regiuni ale lumii de către statele Europei moderne. Expansiunea Coca Cola, McDonald constituie un fenomen de contagiune culturală, ca expresie a culturii corporatiste dar şi aculturaţie. În aceste cazuri se spune că, adesea cultura celor mai puternice state este impusă celor mai puţin dezvoltate popoare şi culturi. Rămâne de văzut, una este să construieşti pe un spaţiu străin şi alta este ca acea construcţie/concept să şi fie asimilată în cultură.Achiziţia unei culturi străine de către un popor se numeşte aculturaţie. Dar chiar şi în cazul cuceririlor, trăsături ale populaţiei cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură aşa zis mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situaţia englezilor ce „au cucerit” India. Tot la o astfel de situaţie exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale, jocuri şi motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria ca oamenii nu sunt creativi şi că, odată creată o cultură aceasta se răspândeşte peste tot. II. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR (SAMUEL HUNTINGTON) “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993. Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc. Samuel Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identitații culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor ramâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” . În esență, teza provocatoare și importanta a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Samuel Huntington, fost consilier politic a lui

d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se înţelege, fie o concepţie dominantă, care a marcat modul de viata a celor ce au împărtaşit-o în masă, fie, mai nou, ''suportul'' informaţiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizaţia budistă, creştină, islamică, sau civilizaţia cărţii, civilizaţia tehnotronică etc. Perspectiva istoriei (istorică). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizaţiei, subliniază Alexandru Tănase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societăţii, civilizaţia fiind astfel definită ca o etapă relativ evoluata în istoria umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii''. Din aceasta perspectivă, civilizaţia ar fi o etapa târzie a istoriei omenirii, al cărei început s-a făcut doar cu câteva mii de ani în urma, în momentul în care, în anumite zone şi la anumite populaţii, s-a depăşit stadiul tribal de organizare. Civilizaţia înseamnă un ansamblu de realizări în economie, politică, cultură, care au facut posibilă trecerea spre forme mai mobile de viaţă. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate şi progresul ireversibil al raţiunii. ''Civilizaţia reprezintă efortul uman de cucerire a lumii naturii şi culturii prin mijloacele inteligenţei, în sfera ştiinţei, tehnicii şi planificării''. Raymond Aron susţine, la rându-i: ''Civilizaţia cuprinde pe de o parte, orice cunoaştere pozitivă asupra naturii şi omului, pe de altă parte, realizarea acestei cunoaşteri în tehnica. Este în acelaşi timp proces de cunoaştere şi acumulare

Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de
această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie: Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și

3

Samuel Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente).. eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua. Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani. odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele. Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de populația locală. Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. 4 . puterea politică și cea militară o vor urma. Mai mult. este cel mai bun exemplu. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite. precum Australia sau Noua Zeelandă. stagnarea populației. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații: . Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare.America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și Huntington. modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si nici o occidentalizare a acesteia. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii. în special cu Vestul. În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei.Civilizația hindică (India). ca de pildă Coreea sau Vietnamul. statul cheie al lumii ortodoxe. Astfel puterea economică se mută către islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea. a aderat la NATO. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele. În cadrul lucrării sale. Istoria. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Taiwan și Vietnam. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice.multicivilizaționala. vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații. În Iugoslavia. cea Sinică și Musulmană. Toți acești factori. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”. autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. după el. Asia și alfabetul latin. .Civilizația Africii subsahariene: poate să devină. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia. În concepția lui Huntington. În acel moment. vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale. în detrimentul Vestului. în concepția autorului. În acelaș timp Occidentul se deosebește de Renașterea. In istoria recentă. datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA.Civilizația „musulmană”. dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident.. dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală. istorici și moderni. si autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale. . civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide.Civilizația „vestică”: cuprinde. Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin. statele din zonă. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf (1991). Ele vor determina o schimbare a puterii politice. vestul Europei (Uniunea Evului Mediu. factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică. Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizații. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. Primul tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică.Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice. dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare. cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. droguri și criminalitatea. politică și militară. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. După ei. cât și la granițe. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. ea a adoptat tehnologia occidentală. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui . Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică. Reforma și Iluminismul. . Turcia. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ . O cauză acest sens el oferă exemplul războaielor din fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul americani care trebuie să-și reafirme identitatea. democrația parlamentară.Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din printre care și România și Grecia. iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. a opta civilizație. Coreea. Ca replică. . Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații. explozia demografică in lumea islamică. Pe fondul acestei situații. Singapore. Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească Asia. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920. capitalismul.. mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. În accepțiunea lui Huntington. Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. la care se adauga pretențiile universaliste ale Vestului.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. Cu alte cuvinte. Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului. impunând instituții occidentale.Civilizația „sinică”: cuprinde China. țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor. în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică. . statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene. Astfel atacurile Europeană) și America de Nord. în special cu Islamul și China. și caută să adere la Uniunea European Australia este catalogată la fel. șomajul. cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai contact” și “conflicte între state-nucleu”. . economice și militare.

În primul rând. Lectura Eneadelor lui Plotin şi a Sfintei Scripturi l-a fermecat şi a produs în sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Scopul ei. astfel că nu există o civilizație islamică și nici o civilizație occidentală. clară. pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni diferite asupra lumii. în ciuda caracterului inedit. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu folosește un criteriu clar de delimitare a civilizațiilor. pe lângă literatura latină. de diferențele culturale dintre lumea germanică și aceea că civilizația „vestică” nu ține cont de: ramura cea latină etc. cu care a rămas în legătură peste 10 ani. Alții au arătat ca civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă. în anii 373. Symmachus. Soliloquia (Solilocvii). unde i s-a oferit un post de profesor de retorică. Dupa el. De agone christiano (Despre lupta creştină). la dorinţa tatălui său. La Cartagina. În acest timp. iar abordarea amuzantă.identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția. spre a se pregăti . apoi literatura şi retorica la Madaura . rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaționale”. toate putând fi o sursă de identitate Paul Berman. a început să înveţe limba greacă. De Fide et Symbolo (Despre credinţă şi crez). unde a început să predea din 384. i se păreau adevărate. nesistematică a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. Turcia. o critică la adresa tezei lui Huntington dupa care va izbucni un inevitabil conflict civilizațional. care tratează originea omului şi providenţa divină. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică. masele trebuie să accepte redefinirea. pe când se afla retras la umbra unui arbore. Edward Said în lucrarea „Ciocnirea ignoranței” . De fapt. Printre lucrările cele mai importante elaborate de Augustin menţionăm: Enchiridion (Manual de credinţă). Națiuni precum India. între anii 365-369. care-l va preocupa până la sfârşitul vieţii. tânărul Augustin s-a lăsat pradă distracţiilor şi plăcerilor. este acela de a legitima anumite politici. el renunţă la catedra de retor la Milano. el a compus dialogurile Contra Academicos (Contra Academicilor). Scena convertirii sale la creştinism a avut loc în iulie 386 şi s-a petrecut în liniştea grădinii casei în care locuia la Milano. Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au dictatură și fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale. De natura boni (Despre natura binelui). În perioada studiilor. turcii. care dorea săl vadă retor. contradictorie. după Said. Ea suferă de faptul că e prea vagă. unde a deschis o şcoală şi a adunat în jurul lui un mare număr de discipoli. când a început să audieze la Milano predicile Sfântului Ambrozie. În orice caz. De Symbolo ad catechumenos (Despre Crez către catehumeni). aceea de a distorsiona percepția individuală asupra unor civilizații”. Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. lucrarea lui Huntington. însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. până în 384. În oraşul său natal. El argumentează că principala cauză a violenței este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliații: hinduiști sau musulmani. întrucât îndoielile filosofilor din şcoala numită Noua Academie. soție. evidenţiind un efort intelectual ieşit din comun. este o lucrare periculoasă. Din momentul apariției în 1993. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace și nu face nici un efort în a ne face să înțelegem lumea contemporană sau să ajute la reconcilierea a mai multor culturi. a plecat din Cartagina la Roma. Tacitus. 218 scrieri şi peste 500 de predici (păstrate doar în parte). în care combate scepticismul Noii Academii şi lucrările: De vita beata (Despre viaţa fericită). Suetonius şi manifestă un interes special pentru astrologie. pe lângă studii. Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în orăşelul Tagaste din provincia romană Numidia. rămânând în acest oraş până în 383. în toamna anului 386. La scurt timp după convertire. teza lui Huntington a fost foarte criticată. dar aceştia l-au decepţionat cu fanteziile lor referitoare la unele chestiuni de ordin ştiinţific. un dialog între Augustin şi sufletul său cu privire la Dumnezeu. sub îndrumarea Sfântului Ambrozie. mai ales când luăm în considerare relațiile deosebite dintre SUA și Arabia Saudită. IV-V) Biografia intelectuală. Augustin se apropie de operele lui Cicero. O altă problemă este catolică și protestantă. lipsit de dinamism și interacțiune culturală. femeie. Studii riguroase au arătat ca nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de după războiul rece. elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară. în prezenţa prietenului său Alypius. De ordine (Despre ordine). cartea lui se bazează pe dovezi de o evidență amuzantă. Sprijinit de prefectul Romei. s-au accentuat imediat după sfârșitul Războiului Rece. Se afla cu sine.” În concluzie. Opera lui Augustin este impresionantă. etc. De quantitate animae (Despre cantitatea sufletului). Augustin s-a apropiat de ideile neoplatonicilor Plotin şi Porfiriu. De exemplu. A părăsit în 376 Tagaste pentru Cartagina. iar dovezile pentru o ciocnire a civilizațiilor nu sunt convingătoare. III. Formaţia intelectuală a sfântului Augustin este tipică pentru o lume în tranziţie. Valorile se transmit mult mai ușor decât lasă Huntington să se înțeleagă. De 5 . mamă. artist. în Africa de Nord. fratele său Navigius. Datorită ajutorului generos al unui prieten al familiei. A început să citească Biblia dar. pe care le va deplânge şi regreta cu sinceritate în lucrarea sa Confessiones (Mărturisiri). dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”. de a menține o stare de război pe timp de pace. sunt cu atât mai impresionante şi revelatoare cu cât opera augustiniană a fost realizată în contextul în care funcţia episcopală pe care o exercita i-a pretins asumarea unor atribuţii religioase şi administrativ – juridice copleşitoare prin diversitatea lor şi prin risipa de timp pe care o presupuneau. care s-a străduit mult pentru convertirea soţului şi a fiului. tatăl său Patricius fiind un păgân convertit la creştinism în 371 iar mama sa Monica fiind o creştină plină de pietate şi devotament. spunea că devenit democrații. A fost atras îndeosebi de metafizica maniheenilor. în această retragere mama sa. Augustin a studiat gramatica. De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). atunci reşedinţă imperială. Augustin a făcut între anii 370 – 374 studii superioare la Cartagina. la Cassicciacum. Amartya Sen a scris lucrarea “Identitate și violență: Iluzia unui destin” . La Madaura. Augustin este o personalitate care a avut un impact puternic asupra gândirii istorice şi filosofice a evului mediu. DE LA CULTURA ANTICĂ PĂGÂNĂ LA CULTURA CREŞTINĂ: AUGUSTIN (sec. a cărei cunoaştere şi a îmbogăţit-o apoi prin lectură. La vârsta de 20 de ani. întrucât deformează realitatea. fiică. în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală. numărând 113 tratate – dintre care unele de dimensiuni considerabile-. la 35 km depărtare de Milano. Augustin a căzut în scepticism. catolici sau ortodocși etc. Augustin obţine postul de profesor de retorică la Milano. păgân şi creştin. Augustin a frecventat cercul maniheilor. catedră plătită de oraş. a fost atras de erezia maniheenilor. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului față de islam care a fost perceput ca o mișcare antioccidentală. începând chiar cu mediul familiar. pentru primirea botezului. diferențele culturale dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam. Aceasta este puterea unui text bine scris și convingător. iar Vestul însuși a fost dominat de Huntington definește civilizația ca un concept fix. Vergilius. metropola Africii romane. închisă este aplicată întregii societăți umane. în cartea sa “Teroare și liberalism” susține că în ziua de azi nu există o graniță culturală pentru o persoană. și nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hinduist. Monica. A fost prin excelenţă un gânditor care a meditat asupra fenomenelor contemporane şi a încercat să desluşească dinamica dezvoltării istorice a timpului său. gramaticianul Verecundus. O alta critică la adresa cărții este lansată de defunctul Papa Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul si creștinismul sunt interpretate greșit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice. fiul său nelegitim Adeodatus şi câţiva prieteni. Aceste cifre. după care omul nu poate ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea nici unui adevăr. S-a retras la proprietatea prietenului său. o lume complexă. În toamna anului 383. în 374. Arabii. Sub influenţa filosofului păgân Manlius Theodorus. La Cartagina. Augustin a devenit profesor de gramatică în oraşul său natal Tagaste. războaiele regionale. Tagaste. Între anii 386-387.

A asociat apoi rolul tradiţiei biblice care i-a furnizat noţiunile fundamentale cu care va opera: popor. S-a stabilit la Hippo – Regius. scrisă între 413 şi 426 şi cuprinzând 22 de cărţi. dar numai prin civitas Dei. demonstrând erudiţia lui Augustin: Republica lui Cicero. Zeii cetăţii. al grecilor şi al celorlalte popoare. spiritualitatea sufletului şi importanţa liberului arbitru al omului. survenită în toamna anului 387. de la Adam la Potopul lui Noe. de la exilul evreilor la întruparea lui Hristos. în 13 cărţi. începând cu căderea îngerilor răi din ceruri şi căderea primei perechi de oameni (Adam şi Eva ) în păcatul originar. de la întemeierea Romei. În Confessiones (Mărturisiri). planul în care istoria va fi scrisă de acum înainte. prin comunitatea creştină a credincioşilor. în care Augustin înfăţişează dezvoltarea întregii omeniri într-o operă de mari proporţii. Politeismul este respins ca un conglomerat care este incapabil să asigure pacea şi fericirea pe pământ (cărţile I-V). c. După moartea neaşteptată a fiului său Adeodatus în 390. istoria este liniară şi nu ciclică. cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identică cu Biserica. Augustin a fost hirotonit episcop de Hippo. la judecata viitoare. unde a rămas trei ani (388-390). În această lucrare. dar furnizează prin arhitectura gândirii care stă la baza ei. căruia autorul i-a adresat primele cărţi. În urma lecturii asidue a Bibliei şi a unor opere filosofice. Cadrul istoriei universale este prezentat de succcesiunea celor 6 vârste sau epoci: a. Augustin s-a angajat în polemici cu donatiştii. lupta dintre două cetăţi: civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu). f. este o lucrare unică în genul ei în vechea literatură creştină medievală. Cea mai importantă dintre operele lui Augustin şi cea mai celebră este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). Scriind această lucrare. un instrument. Despre poporul roman de Marcus Varro. care este cetatea celor buni şi virtuoşi în antiteză cu civitas terrena (cetatea pământească). de la Avraam la David. când cei buni vor fi răsplătiţi de Dumnezeu iar cei răi şi păcătoşi vor fi pedepsiţi după gravitatea faptelor lor rele: În timpul desfăşurării istoriei umanităţii. La sfârşitul anului 395. Augustin expune. timpul. ci se întrepătrund. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care. de la naşterea lui Hristos la sfârşitul timpurilor. prezintă cu sinceritate întâmplările vieţii sale. aceia care au prezidat la întemeiere şi. la judecata viitoare. urma să fie mai curând de conjunctură decât de teologie şi filosofie a istoriei în modalitate sistematică. opera istoricului roman Sallustius. după Cartagina. dar mai ales prin dezvăluirea polemică a gravelor slăbiciuni şi erori ale păgânismului. De la Milano. s-a întors în toamna anului 388 în oraşul său natal Tagaste. în mâinile unui Dumnezeu veşnic. la consumarea secolelor. Primele 10 cărţi apologetico – polemice sunt continuate de teologie şi metafizică a istoriei în următoarele 12 cărţi. Retractiones (Retractări sau Revizuiri). după o scurtă şedere la Cartagina. survenită la 28 august 430. care va continua până la triumful final al cetăţii cereşti. 6 . Statul laic este doar mijlocitor. Augustin a reuşit să descopere existenţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu. După moartea mamei sale a mai rămas un an la Roma. care cuprind laolaltă 232 de cărţi. mileniul reprezintă epoca dintre întrupare şi a doua venire a lui Hristos. preluate de la istorici păgâni ca Marcus Terentius Varro. la 24 august 410. scopul şi erorile comise. În realitatea istorică. Augustin crede că ţelul sau scopul istoriei se află dincolo de istorie. cu pelagienii şi cu arienii. regele vandalilor. rege etc. b. sub presiunea evenimentelor. A fost redactată la dorinţa tribunului Marcellus. O vină tragică părea să înceapă să-i domine pe romani. nu este nici necesar. luând exemple din trecutul istoric al romanilor.teologică a antichităţii târzii ci şi prima mare încercare de filosofie a istoriei. la Roma. iar aceia ai cetăţii terestre vor avea parte de pedeapsa veşnică. d. Augustin a lărgit termenul de civitas(cetate). Augustin a primit botezul într-o atmosferă de mare şi strălucită sărbătoare. Augustin s-a străduit. întâmplată la vârsta de 76 de ani. cu accent asupra păcatului. iar de aici toţi trei au dorit să se întoarcă în Africa. Augustin s-a întors în 387. De civitate Dei se divide în două părţi principale.magistro (Despre magistru). scrisă între 426 şi 428. menite să justifice creştinismul atât prin sine. la Ostia. teologie şi de gramatică latină. fiind consacrat preot în 391. Proiectată ca o apologie. Mama sa s-a îmbolnăvit însă pe drum şi a murit la 56 de ani în toamna anului 387 la Ostia. de vizigoţii conduşi de Alaric. căderile şi slăbiciunile sale personale. îşi caută propria slavă şi propriul bine. Fiecare perioadă reprezintă un segment al eternităţii în care se încadrează şi istoria evreilor dar şi istoria greco – romană. întreaga istorie. Ocazia elaborării acestei lucrări se explică printr-un fapt contemporan: devastarea Romei. Timpul devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu. De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului). numită şi civitas coelestis(cetatea cerească). Conţinutul istoriei umanităţii reprezintă. petrecând o viaţă monastică de meditaţie. romanilor şi a altor popoare vechi. Cultul zeilor. să combată acuzaţiile păgânilor care susţineau că nenorocirile Imperiului Roman şi căderea Romei sub barbari se datorează creştinilor. Cartea. etc. nu atât din neputere sau nevoinţă. nici rău. făcând precizările şi completările necesare. Augustin a schiţat şi o teologie a istoriei. În viziunea lui Augustin. împreuna cu mama sa Monica şi cu fratele său Navigius. Augustin nu are în vedere un rol viitor pentru evrei în istorie şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul din Apocalipsa. aceştia fiind doar nişte închipuiri şi născociri ale minţii omeneşti. e. al doilea oraş ca mărime în provincia romană Africa. pentru a-şi fi părăsit zeii cetăţii. Augustin a încercat la moartea mamei sale o durere profundă şi s-a decis să consacre tot restul zilelor sale slujirii lui Dumnezeu. Aici Augustin a compus în 389 dialogul De Musica (Despre muzică) şi unele dintre scrierile contra maniheilor. reculegere şi rugăciune şi discutând cu prietenii săi probleme de filozofie. pe care-i cunoştea mai bine decât oricare altul. cele două cetăţi sau împărăţii nu sunt despărţite. Separarea definitivă se va face la sfârşitul lumii. indicând locul redactării. lupta permanentă între cetatea lui Dumnezeu şi cetatea pământească. După judecată. numită şi civitas diaboli (cetatea diavolului). În prezentarea celor două cetăţi. în care se poate urmări evoluţia gândirii teologice şi filosofice augustiniene. scrisă între 397-401. de la David la deportarea evreilor în Babilon. care este cetatea celor răi şi păcătoşi dar în cele din urmă biruinţa va fi a celei dintâi. potrivit gândirii lui Augustin. un rău necesar. Augustin dovedeşte cu argumente din istoria grecilor. cât din irealitate. În partea a doua a lucrării sale (cărţile XI – XXII). scrise până în 427. Cetatea lui Dumnezeu este formată din toate fiinţele umane şi cereşti care îl adoră pe Dumnezeu şi caută doar slava Lui. membrii cetăţii lui Dumnezeu se vor bucura de fericirea veşnică. care a dus la căderea întregului neam omenesc. Nu este o lucrare de istorie propriu-zisă. după cum cetatea pământească nu este identică cu statul civil. precum şi cu exemple din Vechiul şi Noul Testament că cinstirea şi venerarea zeilor nu au contribuit la creşterea Imperiului Roman şi la prosperitatea societăţii romane. care se ridică la perspectiva universalului. de la întemeiere. în 387 – 388. (cuvinte cheie ce indică o dimensiune politică întemeiată pe o experienţă terestră). pe care le retractează sau le corectează. care nu există în realitate. de la Potop la Avraam. Augustin face enumerarea celor 93 de opere ale sale. acestea au fost numeroase şi variate. nici folositor pentru mântuirea şi fericirea sufletului şi moştenirea vieţii veşnice în împărăţia cea luminoasă şi eternă a lui Dumnezeu. iubind doar eul. unde a păstorit până la moartea sa. pentru că aceştia au abandonat cultul zeităţilor şi tradiţiile romane. în viziunea lui Augustin. din lucrarea acestuia Antiquitas rerum humanorum et divinarum. săvârşit chiar de Sfântul Ambrozie în catedrala din Milano. În prima parte (cărţile I – X). La Augustin. În noaptea Paştelui din 24 aprilie 387. în a treia lună a asediului oraşului de către Genseric. salvarea cerească (cărţile VI –IX). apoi. în două cărţi. gigantică. împreună cu fiul său Adeodatus şi cu prietenul său Alypius. cu argumente şi dovezi preluate din istoria Romei. Gândirea politică a lui Augustin s-a forjat în raport de două mari tradiţii: cultura greco – romană şi cea a scrierilor iudeo – creştine. În ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru redactarea monumentalei lucrări De civitate Dei. făcându-l sinonim cu cel de societas (societate). Augustin a vândut mica sa proprietate din Tagaste şi a împărţit banii săracilor. combătând vehement aceste doctrine eretice. De civitate Dei trebuia sa reînnoiască argumente devenite aproape tradiţionale. în Africa de nord. Dumnezeu este Domn al istoriei şi nu este legat de istorie. nu au putut face nici bine. cum încercau păgânii să argumenteze. prin care se ajunge la construirea cetăţii divine. De civitate Dei este nu numai cea mai completă operă apologetico. A reţinut de la Platon ideea cetăţii ideale. până la moartea mamei sale.

Lucan. care a cunoscut secretele şi intrigile anturajului imperial. reşedinţele episcopale şi îndeosebi mănăstirile mai însemnate. Cea mai importantă operă istorică realizată de Eginhard este Vita Caroli Magni. În Imperiul Carolingian. în epoca carolingiană. cu posibilitatea de a infuza în societate ideologia imperială. Alcuin este şi autorul unor tratate teologice şi filosofice (De Trinitate. a organizat. să se înveţe. Împăratul însuşi. prin copiere manuală. Născut în Irlanda. VVIIII. istoric preocupat de trecutul vizigoţilor din Spania etc. animat de o profundă pasiune pentru antichitate. Theodulf intenţiona să deschidă şcoli chiar în sate şi târguri. marea reformă educaţională în Imperiul Carolingian. Alcuin a redactat o serie de manuale (destinate în primul rând Academiei Palatine de la Aachen. istoria a servit unor scopuri politice. datorită declinului cultural al vremii. din Grigore de 7 . Pardulle de Laon şi Hincmar de Reims îi solicită lui Johannes Scotus Eriugena să combată doctrina greşită a lui Gottschalk referitoare la predestinarea divină. de gramatică latină (De gramatica). Orleans. cu o perfectă cunoaştere a lor. scrisori. la capitularii (cartularii). îşi făcea cunoscut programul educaţional. începând cu veacul al VI-lea. dar a reflectat şi asupra destinului istoriei. Doi episcopi. activează ca profesor la Academia Palatină întemeiată de Alcuin la curtea lui Carol cel Mare. în şcolile din fiecare episcopie şi mănăstire. într-o latină care încearcă să se apropie de latina clasică. Suetonius. Înserează în opera lui jurămintele de la Strassbourg. manualele elaborate de Alcuin erau bune compendii în formă catehetică. Eginhard. în succesiune cronologică. O serie de trăsături atribuite de Eginhard în Vita Caroli împăratului. a artificiilor stilistice. genul biografic. Astfel. Vieţile celor 12 Cezari. spre a fi în măsură să predice într-un limbaj elevat şi pentru a pătrunde mai uşor în misterele Sfintelor Scripturi. Vita Caroli Magni a îndeplinit şi o misiune de natură ideologică. istorici ( Sallustius. ci erau preluate din modelul latin. fixând strategia şi structurile. operele unor autori clasici latini: poeţi (Ovidiu. adică trivium ( gramatica. a realizat biografia lui Carol cel Mare. La curţile suveranilor. Începând cu anul 773. la nivelul epocii. într-o scrisoare circulară către episcopi şi abaţi. Remarcabile sunt aprecierile Sfântului Augustin referitoare la importanţa timpului în istoria umana şi divină. Martianus Capella (secolul al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în cele 7 arte liberale. Evoluţia umanităţii depinde de voinţa divină. Eginhard a avut acces la documente secrete. la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul veacului al IX-lea. Agobard din Lyon. redactată între 813- 830. mai vechi. Paulin d’Aquilera. Fulda. nu erau proprii. În condiţiile regresului cultural al vremii şi ale instaurării monopolului spiritual al clerului. unde preoţii urmau să realizeze o instrucţie elementară. în care biruinţa va fi a celei dintâi. realizată la curtea lui Carol cel Pleşuv. Modelul latin a servit în sensul oferirii autorului a unor mijloace de exprimare. dar proiectul nu s-a materializat. cernelurile şi vopselele. La iniţiativa lui Alcuin se întemeiază o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele. Prioritate absolută o are cronologia biblică. Nithard (circa 790 – 847) a scris lucrarea Historiarum Libri Quator. Cu realizarea acestui program cultural a fost mandatat eruditul cleric Alcuin din York. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ CULTURALĂ Cultura clasică s-a păstrat în regatele „barbare din Occident şi după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). Eginhard nu ar fi putut să confere structura maiestuoasă. Augustin. Eginhard care scrie Vita Caroli Magni ( Viaţa lui Carol cel Mare). s-a format “Academia Palatină”. pe baza unei politici educaţionale coerente. gramaticianul Petru din Pisa. Evenimentele sunt descrise cu claritate. La Augustin asistăm la o relativizare a viziunii greco – romane a cetăţii. În timpul dinastiei merovingiene. retorica) şi quadrivium ( aritmetica. Călugării îşi preparau singuri pergamentul. astronomia şi muzica) funcţionau la Tours. principalul centru de activitate culturală îl reprezenta cancelaria. De animae ratione) precum şi al Dialogului asupra retoricii şi virtuţilor. format în celebra mănăstire germană Fulda. în primul rând. lucrări complementare manualelor. Tot aici se aflau şi călugări-cronicari. Eginhard utilizează ca model lucrarea lui Suetonius. în care se studiau cele 7 arte liberale. a oferit întregului ev mediu o nouă perspectivă asupra istoriei universale. iar oamenii de cultură proveneau aproape exclusiv din rândurile clerului. evenimentele politice mai însemnate desfăşurate în perioada 768-829. clerul trebuia să depună zel şi în studierea literelor. Există apoi istorii ale episcopiilor din Imperiul Carolingian.Se remarcă la Augustin o tentativă de periodizare a istoriei. filosofi ( Seneca). împrumutând întregi pasaje. St. Renaşterea Carolingiană a cultivat. Cele mai cunoscute instituţii de învăţământ carolingiene. în general. Conţinutul istoriei sale în plan filosofic este lupta între cetatea lui Dumnezeu şi sunt cetatea Satanei. Chiar dacă nu erau originale. prin gândirea închisă în această carte. prin lucrările paradigmatice ale lui Eginhard (circa 770 – 840). Este un mare traducător: din opera lui Dionisie Areopagitul. registre. În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate. IX). Corbie şi Luxeuil. Fără model. pe lângă Alcuin de York. Alcuin de York (738-804). dar nu numai). Titus Livius şi parţial Tacitus). din vremea în care s-a făcut partajarea Imperiului Carolingian. istoricul Paul Diaconul. unde erau redactate acte. vine pe continent în cândva înainte de anul 847. Augustin nu numai că a lărgit viziunea cetăţii antice. care ţine cont. scriau. prin rolul acordat individului. notele muzicale. aplicând tehnici de compilaţie. Gallen. care redactau analele oficiale sau poeţi de curte şi rapsozi. alături de Paul Diaconul. IV. în care sunt înşiruite. El a fost creatorul latinei clasice eclesiastice. Clemens Scotus. definit prin succesiunea generaţiilor şi a civilizaţiilor. ceea ce nu anulează autenticitatea portretului. Utrecht. narând evenimentele politice şi militare din anii 814 – 843. care a reprezentat instrumentul unic al culturii în evul mediu şi Renaştere. rupând cu gândirea antichităţii clasice. Printre membrii respectivei grupări intelectuale se numără. dialectica. fost abate la celebra mănăstire Jarrow din Anglia. gramatica latina şi tot ceea ce ajută instrucţiei şi formării virtuţilor creştine. cunoscută sub denumirea de “Renaştere Carolingiană”. se stabilea ca. Reichenau. la păcat şi la salvare. Theodulf d’Orleans. de reperele biblice. Este cea mai reprezentativă scriere istorică a Renaşterii Carolingiene. calculul matematic. se produce o revigorare în plan cultural. la corespondenţa imperială cu papalitatea şi cu alte state importante ale vremii. Evul Mediu a preluat din antichitate numai o parte a tezaurului ei cultural. din Ambigua lui Maxim Mărturisitorul. În jurul curţii imperiale de la Aachen. şcolile se degradaseră iar împăratul Carol cel Mare a decis reformarea celor existente şi înfiinţarea altora noi. de ortografie latină (De ortographia). angajându-se coordonarea operei reformatoare carolingiene. echilibrată şi precizia caracterizărilor. dar şi pentru alţi tineri de condiţie mai modestă. psalmii. a descrierilor. un manual de dialectică (De Dialectica). repudiind teza succesiunii ciclice a civilizaţiilor. Dar. principalele centre de cultură erau curţile suveranilor. Carol cel Mare a căutat să atragă la curtea sa din Aachen o serie de personalităţi culturale şi ecleziastice strălucite ale vremii. în care este afirmată ideea sacralităţii dinastiei carolingiene. Astfel. la analelele regale. Lucrarea scrisă de Eginhard are o valoare deosebită deoarece biografia împăratului a fost redactată de un personaj prezent în intimitatea curţii. În istoriografie. a servit ca instrumentum regni. ca instrument al puterii. fără a fi plătiţi pentru aceasta. conferindu-i învăţatului englez supranumele de „liberalium artium sacralium”(sanctuar al artelor liberale). toate acestea în primul rând pentru copiii nobililor. astfel încât „cleric” şi „ştiutor de carte” deveniseră aproape sinonime. Petru din Pisa. Clerici ai capelei curţii din Aachen au întocmit Analele regatului francilor. De aceea. în sec. Horaţiu). autor al unei istorii a longobarzilor. Chemat pe continent de Carol cel Mare. Johannes Scotus Eriugena (circa 810 – 870) este o altă ilustră personalitate a Renaşterii Carolingiene. a fost redactată cronica episcopilor de Metz (sec. a influenţei crescânde a creştinismului şi a sistemului de transmitere a cunoştinţelor. În jurul anului 850. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. inspirându-se din biografia lui Augustus. Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. geometria. s-a afirmat că viaţa lui Carol cel Mare apare apare ca a 13-a viaţă a împăraţilor. Vita Caroli Magni demonstrează o stăpânire perfectă a limbii latine. Pe lângă instrucţia religioasă. de fapt un cerc de cărturari erudiţi care gravitau în jurul împăratului. a retoricii antice. În Capitularul din anul 789. Astfel. precum şi în ambianţa palatului imperial de la Aachen. O serie de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compilaţii. Theodulf.

curtenitoare. sunt redate în două mari opere în limba franceză: Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. În Cântarea lui Roland. Geoffrey Chaucer (a doua jumătate a veacului al XIV-lea). a fost atacată şi nimicită într-o ambuscadă de muntenii basci în defileul de la Roncevaux. Manuscrisele autorilor clasici greco-romani erau copiate de călugări în mănăstiri. condusă de Hruotland. raportate de fapt la Occident: Raoul Glaber. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. nordul Italiei. unde s-au format relaţile vasale clasice. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi. în contextul bătăliilor desfăşurate în Războiul de 100 de ani. în secolele XII-XIII. Este ilustrată. slava în Europa Răsăriteană (inclusiv în Ţara Românească şi Moldova). Girard de Roussillon. etichetă elegantă. În Franţa. al literaturii era pus în concordanţă cu dogmele religioase. de asemenea. în Germania Schwank. era subordonat teologiei. iar principalele realizări sunt în domeniul disciplinelor umaniste. ştiinţelor. cuprinzând poemele Cântecul lui Roland şi Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi „ciclului feudal” mai târziu . începând cu secolul al XII-lea. doar fiii nobililor şi ai vasalilor având acces la şcoală şi cultură. care a redat cu o mare forţă de expresie viaţa din Parisul epocii sale. definitivate producţiile poetice respective. în primele secole ale Evului Mediu. mai ales cea provensală. Ancoratus. cronici „oficiale” ale unor regi şi state medievale. în secolele XI-XII şi în Germania. Destinată mediilor nobiliare. cronici orăşeneşti etc. un vast dialog între magistru şi discipol. Printre cele mai răspândite romane se numără Romanele Mesei Rotunde şi Tristan şi Isolda. Se remarcă mai ales Cronicile lui jean Froissart (secolul al XIV-lea). De Hominis Opificio. referitoare îndeosebi la istoria Franţei şi a Angliei în secolul al XIVlea. în care apare o lume animală simbolizând categorii şi tipuri uamne ale societăţii vremii. în anul 437. Resurecţia culturală continuă şi în timpul domniilor succesorilor lui Carol cel Mare ( Ludovic cel Pios şi Carol cel Pleşuv). Cultura a continuat să rămână apanajul clerului. exprimată în limbile vorbite şi constând în opere în proză şi în versuri cu pronunţate trăsături satirice. sâmburele de adevăr istoric îl reprezintă campania organizată de Carol cel Mare.Nyssa. Germania. femeile fiind discriminate în ceea ce priveşte accesul la educaţie (mai ales la învăţământul superior) şi la cultură. masele rămânând în ignoranţă şi incultură. prin prelucrări succesive. care în partea a doua a Romanului Trandafirului a făcut o aspră critică a clerului. în Europa Apuseană şi centrală. din Munţii Pirinei. V. istoricul Nithard sau polihistorul Hrabanus Maurus. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. Literatura cavalerească Literatura din veacurile XI-XIII oglindeşte modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din vremea respectivă. Raoul de Cambrai. menţionate în epoca carolingiană. episcop de Freising. Anglia. greaca în Imperiul Bizantin. mai ales Carol cel Mare. Datorită scopurilor şi mijloacelor sale. În funcţie de tematică. fapt care le-a asigurat o mai largă circulaţie. Anglia şi Spania. Ele aparţin „ciclului regal” mai timpuriu. Istoriile (secolul al XIlea). în 5 cărţi. operele istoriografice au o tematică variată: cronici „universale”. Renaşterea carolingiană a avut efecte culturale reduse. Majoritatea elevilor din şcolile medievale şi a studenţilor din Universităţi erau bărbaţi. În ceea ce priveşte limba. cuprinzând poemele Guillaume d*Orange. prin activitatea şi opera unor personalităţi de excepţie ca gânditorul irlandez John Scotus Eriugena. Jean de Meung(veacul al XIII-lea). în Catalonia. Având la origine cântece epice de tradiţie populară şi orală. redă varaite aspecte ale societăţii vremii. reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. neavând acces la limbile de cultură. împotriva maurilor. Unul dintre genurile cele mai răspândite îl reprezintă povestirile în versuri din secolele XII-XIII. de truveri în nordul Franţei. îndeosebi. Otto. nobilimii şi regalităţii. al unor aristocraţi de la curte şi al unui număr restrâns de slujbaşi. poemele epice franceze (chansons de geste) s-au născut. a dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare din folclorul celtic din Bretania. Marea masă a populaţiei era analfabetă. Sâmburele de adevăr istoric îl constituie înfrângerea şi masaacrarea unui grup de burgunzi de către huni. luptă în care a căzut şi Hruotland. dar care relatează evenimente şi fapte petrecute în veacurile anterioare. în anul 1204. în anul 778. comitele mărcii Bretania. onoarea cavalerească. cronici ale unor evenimente (îndeosebi referitoare la cruciade). operă de o mare bogăţie de informaţii. În Franţa sudică a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi primele decenii ale veacului al XIII-lea. naştere o bogată istoriografie privind. în Germania de minnesangeri. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chretien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). aşa cum remarca celebrul istoric francez Jacques Le Goff. vastă „epopee animalieră”. ariergarda francă. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. evenimentele şi personajele aparţinând unor epoci mai îndepărtate sunt prezentate în poemele epice ca evenimente şi personaje caracteristice vremii în care au fost elaborate şi. cronicile erau scrise aproape numai în limba latină. Johannes Scotus Eriugena redactează Peri physeon (De divisionae naturae. Din sudul Franţei. Au realizat cronici universale. avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de iubita sa. literatura de la curţile nobiliare. ăpoemele epice au ca teme predilecte războiul. lucrare apreciată în literatura de specialitate ca fiind una dintre puţinele sinteze filosofice ale evului mediu timpuriu. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz de Vivar în confruntările cu maurii. alcătuit la abaţia regală din Saint-denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Phillippe de Comines (a adoua jumătate a secolului al XV-lea). Adresată feudalităţii laice. CULTURA EUROPEI APUSENE ÎN EVUL MEDIU Caracteristici ale culturii medievale europene Cultura Europei medievale este profund impregnată de religie.inclusiv printr-o purtare. sau Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci de Guibert de Nogent (ambele datând de la începutul veacului al XII-lea). saga islandeză se împarte în „saga istorică” şi „saga de familie”. mai ales. în timp ce începând cu veacul al XIV –lea a crescut numărul operelor alcătuiite în limbile vorbite. care cunoştea limba latină sau greaca. O altă trăsătură constă în utilizarea unor limbi de cultură: latina în Apus. În Europa Centrală a luat. Yvain – cavalerul cu leul. care nu avea suficiente cunoştinţe de limba latină. literatura cavalerească este scrisă în limbile vorbite. poezia lirică. Garin lorenul. ca: Gesta 8 . cu prilejul retragerii. alcătuite de trubaduri în sudul Franţei. Romanele cavalereţti. îndeosebi. Epopeea scandinavă este cuprinsă în „saga islandeză”. Întregul conţinut al învăţământului. autor al Povestirilor din Canterbury sau Francois Villon (adoua jumătate a secolului al XV-lea). în cursul căreia. istoria ţării şi vieţile unor regi se împletesc în numeroase cronici medievale: Viaţa lui Ludovic (al VI-lea) cel Gros de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). Ţara Galilor sau Irlanda. în timp ce a doua cuprinde biografiile oamenilor de vază din Islanda secolului al X-lea sau evenimente din lumea vikingilor. Literatura orăşenească Literatura orăşenească. cel mai răspândit poem epic este Cântecul Cidului. Oglindind modul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada de apogeu a raporturilor vasalice şi a cavalerismului. în care iun loc important îl deţin suveranii carolingieni. Mediului orăşenesc îi aparţin poeţi ca Rutebeuf (secolul al XIII-lea). în nordul Spaniei. fixată în scris din secolul al XII-lea. După anul 862. cronici eclezistice. Cronici sau despre cele două cetăţi (secolul al XII-lea). În aceeaşi epocă a luat naştere şi ciclul eroic – satiric în versuri care alcătuieşte Romanul Vulpoiului (Roman de Renard). care. fidelitatea vasalică. în forma păstrată. nordul Franţei. un tratat al Sfântului Epifanios (mort în 403). de poeziile lirice. Renaşterea Caroligiană este una limitată la o elită politică şi socială. În Germania. datează de la finele secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. Viaţa Sfântului Ludovic (al IX-lea) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIVlea). Dintre numeroasele scrieri dedicate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim. manifestată în diverse forme. faptele de vitejie. istoria ţărilor de aici. numite în Franţa fabliaux. numită literatura curtenească. proveniţi din medii nobilare sau orăşeneşti. În Spania. Prima conţine o istorie a regilor norvegieni până în anul 1177. în regiunea de la nord de Loara. în toate manifestările sale. sa răspândit. Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. Dar. o largă răspândire a avut Cântecul Nibelungilor. Datorită prelucrărilor succesive. Cultura medievală se adresa unei elite restrânse a populaţiei. apărute în secolul al XII-lea.

La Duns Scot credinţa şi raţiunea sunt bine delimitate. în timp ce magistraţii formează Colegiul Doctorilor. care susţinea că Pâmântul este rotund. Ştiinţa a progresat lent în Evul Mediu. şcolile de medicină de la Montpellier au fost ridicate la rang de universitate de un emisar pontifical în 1220 iar în 1234 se formează universitatea din Toulouse. Viena (1365). dreptul la grevă şi la secesiune şi monopolul conferirii gradelor universitare. Originea universităţilor se regăseşte în marile şcoli catedrale episcopale din sec. al XIIlea în contextul renaşterii urbane europene. picardă. fiind denumită sub forma: „universitas scholarium”. Palermo (1224). Universitatea medievală era o instituţie corporativă (legal recunoscută). pentru a da o bază raţională teologiei. care cuprinde o serie de ştiri referitoare la Ţările Române (îndeosebi la Moldova). Ibn Roşd. adică era o comunitate. episcopul. s-a ridicat de timpuriu un ţir de gânditori. cunoscută prin traduceri integrale şi prin comentariile filosofului arab din Spania. este o instituţie tipic europeană. Geneza intelectualului medieval se plasează în sec. Cele mai vechi statute păstrate ale Universităţii din Bologna datează din 1252. ci pentru că studenţii proveneau din toate regiunile Europei. instituţia fiind luată sub ocrotire papală. Roger bacon (secolul al XIII-lea) a folosit datele ştiinţelor naturii pentru a explica lumea în mod realist. Franţa). a construit un sistem teologicfilosofic în care a încercat să încorporeze aristotelismul dogmaticii creştine. fiecare dintre ele având obiective diferite. Perugia (1308). Răspândirea realizărilor ştiinţifice ale antichităţii în Europa Apuseană se datorează arabilor. EVUL MEDIU INTELECTUALII. deoarece învăţământul superior din antichitate nu era organizat pe facultăţi. Cercetând feneomenele naturii pe baza observaţiei şi exdperienţei. Studenţii săraci frecventau colegiile. Biserica catolică a încercat să găsească în opera lui Aristotel argumentele filosofice menite să contribuie la menţinerea subordonării filosofiei faţă de teologie şi a raţiunii faţă de credinţă. drept sau medicină). la începutul sec. Cea mai mare influenţă a avut-o opera filosofică a lui Aristotel asupra gândirii europene. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învăţătura lui Ptolomeu. al XIII-lea apar universităţi medievale la Sorbona (Paris). primind studenţii cei mai tineri. Oxford (Anglia). Facultăţile avea rolul de a organiza studiile între-un mod uniform şi de a veghea la respectarea strictă a cerinţelor învăţământului academic. VI. Neapole (1224) iar în sec. datorită caracterului limitat al gândirii omeneşti. matrice a universităţii moderne. Avignon (1303. fondate şi controlate de episcopi şi abaţi. În aceeaşi perioadă. calea raţională este suficientă. dispărând orice formă de şcoală laică. Facultatea de Teologie. Universitatea era o federaţia de şcoli. Acest efort se reflectă îndeosebi în opera teologică şi filosofică a lui Thoma d*Aquino (secolul al XIII-lea). În primul deceniu al sec. „cred ca să înţeleg” . al VI-lea. monopolizată de călugării cerşetori. În Peninsula Iberică. intelectualii din Europa Apuseană au avut posibilitatea să cunoască filosofia clasică greacă. Altele însă. după dispariţia treptată a şcolilor antice în Galia. în Europa au apărut şi alte universităţi. Spania). al XII-lea). La Bologna se constată o situaţie specifică deoarece aici profesorii nu fac parte din universitas. Spania şi Italia. Rectorul Universităţii din Paris era ales doar pentru 3 luni. nu pot fi demonstrate raţional. În fruntea fiecăruia se afla un rector ales o dată pe an. Rectorul Universităţii era de obicei decanul Facultăţii de Arte. Cronica cehilor a lui Cosma din Praga (secolul al XII-lea). în două universităţi. Universitatea medievală. Cracovia (1364). Antichitatea grecoromană şi cu atât mai puţin lumea Orientului n-a cunoscut instituţia universitară. grupaţi pe „naţiuni”. numit de apuseni Averroes (veacul al XII-lea). cea a italienilor sau a celor de dincoace de munţi şi cea a străinilor sau a celor de peste munţi. Istoria Poloniei a lui Jan Dlugosz (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Împotriva adepţilor conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă. Praga (1348). UNIVERSITĂŢILE ÎN În primele secole ale evului mediu (V-XI). dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experienţă. învăţământul universitar se desfăşoară pe două nivele. absolut originală şi caracteristică evului mediu. Celelalte facultăţi erau conduse fiecare de câte un decan. XIII-XVI. Comuna ajunge să recunoască autonomia universitară şi privilegiile ei fiscale şi juridice. Valladolid (1346. Universitatea din Paris se compune din 4 facultăţi: Arte. universităţile fiind instituţii de învăţământ superior internaţionale. În Franţa. fiecare magistru menţinându-şi autoritatea asupra studenţilor săi. fondată la mijlocul sec. concept exprimat prin teya lui Anselm de Canterbury. În ceea ce priveşte organizarea studiilor. Mai întâi.Hungarorum (Faptele ungurilor). la începutul sec. şi-a manifestat încrederea în puterea raţiunii şi a cercetării experimentale. au făcut descoperiri în domeniul algebrei. instalate pe lângă catedrale şi mănăstiri. Cel mai mare număr de profesori şi de studenţi îl avea facultatea de arte. Siena (1357). o reţea de şcoli ecleziastice (bisericeşti). Au folosit şi răspândit „cifrele arbe”. Cambridge s-a născut prin plecarea unor profesori şi studenţi de la Oxford (1209). În Italia apar universităţile din Padova (1222). toţi studenţii urmau cursurile Facultăţii de Arte. reconfirmată apoi de papalitate (1255). după mai multe tentative nereuşite. limba de predare fiind una singură: latina. Thoma considera că unele învăţături ale religiei creştine pot fi înţelese pe cale raţională. „universitas magistrorum et scholarium”. capelanul regelui Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt. unde li se asigurau cazare şi masă gratuite. Germania). o asociaţie a profesorilor şi studenţilor. de aceea. Filosofia Începând cu veacurile XII-XIII a avut loc o înfruntare filosofică asupra raportului dintre credinţă şi raţiune. susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. Biserica şi-a impus cvasimonopolul asupra învăţământului. îi apăra în faţa puterilor exterioare (regele. foarte lent. doar Universitatea din Salamanca s-a putu impune. concept exprimat prin sintagma”înţeleg ca să cred”. Arabii au înlesnit progresele geografiei prin aplicarea cuceririlor matematice în cartografie. Diversele „naţiuni” studenţeşti au reuşit să se reunească. Din secolul al XIII-lea. Un asemenea colegiu a fost la origine Sorbona pariziană. arabii au descoperit acizii minerali şi proprietăţile unor metale. Corporaţia universitară nu regrupează decât studenţii. n-avea o programă de studii ferm stabilită şi nici nu acorda un titlu academic la finalizarea studiilor. Bologna (Italia) – este prima universitate. în primele decenii ale sec. drept sau medicină. apoi facultăţile „superioare” de teologie. Drept (drept canonic). Adversar al autoritarismului dogmatic. întemeiată în 1218 de regalitate. datorită traducerilor integrale şi a unor comentarii în limba latină făcută de filosofi din Spania arabă. înfiinţată de Robert de Sorbon în 1257. O universitate trebuia să aibe cel puţin două facultăţi: una de „arte liberale” şi o facultate superioară (teologie. în veacurile XIV-XV. al XIII-lea. În această perioadă a evului mediu timpuriu. papa) şi negocia cu acestea acordarea sau confirmarea libertăţilor şi privilegiilor care-i garantau autonomia şi personalitatea morală. scrisă cândva în veacul al XII de notarul anonoim al regelui Ungariei(probabil Bela al III-lea). ci trebuie considerate adevăruri revelate pe baza credinţei. Facultatea de Arte avea o organizare specială: profesorii şi studenţii erau repartizaţi după originea geografică în „naţiuni” (franceză. care conţine ştiri valoroase despre românii din Transilvania în veacurile X-XII. Se numea „studium generale” nu pentru că programa de studiu ar fi inclus toate disciplinele. normandă şi engleză). însă şcolile erau grupate în facultăţi: facultatea pregătitoare în „arte”. Pierre Abellard a inversat termenii tezei lui Anselm. Universitatea veghea asupra disciplinei generale a comunităţii de magistri şi studenţi. el consideră că pentru a ajunge la cunoaştere. XIII a apărut Universitatea din Paris iar în 1215 un comisar pontifical i-a acordat primele statute şi privilegii scrise. al XII-lea. cultura este în declin. care mai ales în Summa theologica. dar cu anumite restricţii la nivel local şi dreptul de a face apel la papă). În locul lor s-a organizat. În sec. trigonometriei. De departe cea mai numeroasă. Puterea corporaţiei universitare se sprijinea pe 3 privilegii esenţiale: autonomia jurisdicţională (în cadrul Bisericii catolice. al XIV-lea s-au întemeiat universităţi la Roma (1306). Medicină şi Teologie. În 1219 Universitatea capătă ca şef pe arhidiaconul de Bologna ce pare să fi jucat rolul de cancelar. „universitas magistrorum”. desemnat de corporaţia profesorilor şi studenţilor. combătând teoria neştiinţifică a bisericii catolice referitoare la forma Pâmântului. Pavia (1361). nu va fi înfiinţată decât în 1364. Pisa (1343). unde studiau programul 9 . preluate de la indieni. Heidelber (1385. aici funcţionând o renumită facultate de teologie. fiind uneori desemnat sub acest nume.

compus din 4 arte (cvadrivium). într-un context favorabil. licenţă. Titus Livius. ci şi asupra culturii antice în limbile greacă şi ebraică. bazându-se pe „autorităţi” (Priscianus. Tacitus. studenţii universităţilor medievale susţineau un examen de bacalaureat în arte. literatură.). O mare importanţă a căpătat învăţământul juridic. puteau apoi să urmeze una din cele trei facultăţi superioare. Idealul omului renascentist este viaţa activă. astronomia şi muzica. conferirea gradelor succesive (bacalaureat. În schimb. Criteriul valorii oamenilor nu mai rezidă în naştere. etc. temple. Ipostazele Umanismului Umanismul cunoaşte mai multe ipostaze. Aristotel. calculat. inclusiv de factură laică. India. La absolvirea. El cuprinde două cicluri şi „şapte arte liberale”. Anglia şi. Renaşterea timpurie apare şi se manifestă în Italia în sec. care a realizat o nouă traducere a Noului Testament în limba latină şi astfel s-a văzut că o serie de dogme susţinute de papalitate. În opoziţie c idealul medieval al nobleţei de naştere. a constituit pentru umanişti un model şi îndeosebi o călăuză. adepţi ai libertăţilor cetăţeneşti. care implică un complex de calităţi: inteligenţă. Ţările de Jos. încrederea în valorile umane şi posibilitatea de perfecţionare. Universităţile erau legate direct şi aşezate sub protecţia papalităţii. cursurile.) din antichitate. Acest universalism era cel al ştiinţei transmise de universitate (scolastica). Interesul umaniştilor s-a îndreptat nu numai asupra creaţiei antice în limba latină. artă. În Renaştere este preţuit omul întreprinzător. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi a fost Erasmus din Rotterdam. Leon Battista Alberti îndemna la folosirea raţională a timpului şi la buna organizare a muncii. Universitatea îşi putea crea propriile statute pentru a-şi fixa disciplina internă şi a-şi stabili regulile de funcţionare: programele. Sistemul educaţiei umaniste tindea spre formarea omului util societăţii prin „studia humanitatis”. păstrat în Codul lui Iustinian. doctorat) erau definite liber în fiecare facultate de adunarea profesorilor.tradiţional al instrucţiunii antice. Cu ajutorul criticii de text. greacă şi ebraică. într-o formă mai slabă în Ungaria. de desăvârşire a fiinţei umane. nu cea contemplativă a călugărilor cufundaţi în meditaţii. al XIII-lea. de unde rezultă antropocentrismul Renaşterii. Absolvenţii. se extinde şi în Franţa. inventatorul. examenele. care au constituit o sursă de inspiraţie pentru artiştii renascentişti. picturi. să explice epoca Renaşterii. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a creaţiei culturale antice. umaniştii au reconstituit textul operelor originale ale scriitorilor antici Platon. mozaicuri etc. Cultura antică. datorită dezvoltării economice a oraşelor italiene unde au apărut numeroşi mecena. al spiritului critic şi experienţei faţă de autoritate şi biserică. cu caracter laic şi bazată pe raţiune. indiferent unde fuseseră obţinute iar studenţii puteau să-şi aleagă universitatea. pretutindeni aceeaşi. care aduceau cu ei un spirit nou în viaţa politică. diferită de celelalte meserii urbane şi statutul membrilor săi era apropiat de cel al clericilor. încheiate cu un examen de licenţă şi. la o vârstă ce depăşea 30 de ani. este tot mai mult înlocuit cu discuţiile libere. chibzuinţă. care au susţinut lupta regalităţii contra papalităţii şi efortul de centralizare a statului. America precolumbiană.. Milano şi înseamnă în esenţă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa politică a cetăţii. drept sau medicină. individualismul înlocuind ierarhia socială a valorilor cu cea culturală. Umanismul critic se referă la dezvoltarea în Renaştere a criticii de text. dintre care cele mai importante sunt următoarele: Umanismul civic apare în jurul anului 1400 la Florenţa. Aici s-au format juriştii imperiali ai lui Frederic Barbarosa şi mai târziu „legiştii” regilor francezi. Comunitatea universitară era. care şi-au permis să sponsorizeze opere de artă. Următorul. primatul raţiunii. Pentru istoricul francez Jean Delumeau. istoriei. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele omului. Primul ciclu. în esenţă rezultatul întâlnirii dintre valorile antichităţii clasice şi creativitatea poporului italian. dialoguri. Criteriul naşterii pe care se sprijineau privilegiile feudale este înlocuit cu cel al meritului. stăpânire de sine şi bărbăţie. Orleans şi alte universităţi europene era însuşit dreptul roman. cu spiritul critic. laice sau ecleziastice. Spiritul scolastic. care pleca de la dogmele stabilite odată pentru totdeauna. Scopul umanismului civic era să formeze cetăţeni întreprinzători şi activi. În Renaştere se dezvoltă o cultură laică şi e cultivată personalitatea umană sub toate aspectele. 1 . Predată într-o limbă universală (latină). În primul rând. filosofie. a operelor antichităţii. inteligent. cu gândirea liberă. Renaşterea apare în Italia. în principiu. fiind timpul capitalismului în formare. Universitatea organiza şi întra-jutorarea frăţească între membrii săi. XIV-XVI. în Europa încep să apară noile elite intelectuale. la începutul sec. ca de exemplu doctrina Purgatoriului. istorie. Renaşterea este un fenomen complex. al XIV-lea. răspândindu-se ulterior şi în alte oraşe italiene precum Genova. prin credinţa în superioritatea gândirii. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea burgheziei florentine de la mijlocul secolului al XV-lea. Umanismul critic şi erudit este aplicat filologiei. Fără îndoială. Suetonius etc. Autonomia universitară era reală şi asigura exercitarea unei libertăţi de gândire favorabilă activităţii intelectuale. datorită faptului că în Italia s-au păstrat cele mai multe monumente (de exemplu foruri. Se produce treptat laicizarea funcţionarilor din aparatul birocratic al statului. se remarcau prin nivelul lor intelectual. Înţelepciunea devine criteriul principal de valoare al oamenilor. Veneţia. Dispunerea acestor discipline în cele două cicluri şi conţinutul lor cu fost preluate de lumea medievală din antichitate. Tot în aceste universităţi s-au format şi alte elite intelectuale ale sec. cu doctoratul. unde familia Medici a susţinut construcţia de monumente şi opere de artă. filologice sau teologice. echilibrat. a raţiunii. din mai multe motive. În această perioadă este apreciat omul de afaceri. Pentru cei care absolveau ciclul integral al învăţământului universitar. pentru cei mai buni absolvenţi. la stabilirea regulilor pentru analizarea unei opere istorice. RENAŞTEREA Renaşterea este prin excelenţă un fenomen european. Umanismul este un termen complementar pentru Renaştere şi desemnează concepţia optimistă despre om ca măsură a tuturor lucrurilor. în numele său cancelarul conferea licenţa şi tot el îi proteja pe profesori şi studenţi împotriva „abuzurile” autorităţilor locale. geometrica. Tot din rândurile lor au fost recrutaţi consilierii şi dregătorii regali. ci în meritul personal al acestora. Aristotel. Japonia. Corpus iuris civilis.) şi opere de artă (statui ecvestre. figuri şi tipuri reprezentative ale Renaşterii. este vorba de oraşul Florenţa. Calităţile omului Renaşterii erau concepute a fi strâns legate de activitatea depusă în slujba binelui public. neobosiţi cercetători. Galienus. le asigura apărarea şi-i reprezenta în faţa autorităţilor exterioare. cetăţi etc. fiind înlăturate interpolările prin compararea manuscriselor şi analiza lor riguroasă. Papa le confirma privilegiile. filosofiei şi literaturii. după 6 ani. ştiinţele naturii. Germania. de teologie. africană. apeducte. civilizaţia arabă. cuprinde gramatica. spirit întreprinzător. În principal. Reprezentanţii Umanismului. medici. Gradele universitare erau valabile pretutindeni în Europa. nu îşi găseau justificări în Biblie. notari. principele sau condotierul. Biblia. XIIIXV: profesori. papalitatea aştepta din partea universităţilor ca ele să fie auxiliarele doctrinale fidele şi conforme autorităţii romane şi să-i accepte în cadrul lor pe călugării cerşetori (franciscani şi dominicani). Renaşterea înseamnă promovarea Occidentului în vremea în care civilizaţia europeană a depăşit în mod decisiv civilizaţiile paralele: China. această ştiinţă poate fi regăsită în mod uniform în toate universităţile din lumea creştină. pentru ca în veacurile XV-XVI Renaşterea se difuzează. Periodizarea Renaşterii Istoricul francez Jean Delumeau plasează Renaşterea între sec. Există o multitudine de definiţii care încearcă să caracterizeze. retorica şi dialectica. Universitatea medievală are o vocaţie universalistă. al XIV –lea. În al doilea rând. navigatorul sau descoperitorul. reunea aritmetica. Umanismul critic şi erudit s-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică. Singură îşi recruta noii studenţi în vederea înmatriculării şi tot singură îşi alegea sau coopta noii profesori. VII. Umanismul civic era menit să formeze cetăţeni capabili a servi cu pricepere şi devotament interesele burgheziei şi ale republicii florentine. pentru cercetarea manuscriselor. format din 3 arte (trivium). La Bologna. idealul social-moral renascentist este exprimat prin termenul italian de virtu. de regulă. Ideile umanismului civic sunt susţinute de Giordano Bruni sau Leon Baptista Alberti. Se dezvoltă filologia latină. care a dat impuls activităţii culturale în variate domenii: filologie. avocaţi etc. În sec. colecţionari de manuscrise şi restauratori. mai exact între anii 1320-1620. Polonia şi Ţările Române. studiile se încheiau. Un apropiat al lui Lorenzo Magnificul considera că virtu „numai ea singură face pe oameni nobili”.

care a constituit un instrument de lucru extrem de necesar pentru aceia care doreau să înveţe să scrie în latineşte corect şi elegant. Critica filologică a fost aplicată şi textelor religioase. pe care se întemeia autoritatea şi domeniile papale în Italia centrală. La început. ulterior şi în Anglia. unde anumite mărfuri . goblenuri. Contabilitatea în partidă dublă consta în a opera mereu pentru a înregistra o tranzacţie comercială . nu uitau să-şi avertizeze corespondenţii prin curieri speciali. Florenţa şi Veneţia au întemeiat şcoli comerciale iar negustorii italieni au abandonat cifrele romane în favoarea celor arabe. în primul deceniu al secolului al XVI-lea. În felul acesta se acumulează capitalul (surplusul de bani). Împrumuturile acordate de bănci prevăd şi dobânzi. insuficientă în raport cu nevoile economiei şi comerţului. Elementul esenţial este diviziunea muncii. ordinul de virament dat de client era exclusiv oral. cum erau bursele de la Anvers. Astfel. care se treceau în două catastife diferite. al XIV-lea. patroni. adică sfârşitul sec. În cadrul manufacturilor. în unele centre ale comerţului internaţional au fost înfiinţate burse. XV-XVI sunt faimoase băncile Strozzi. au predat limba greacă Manuel Chrysoloras şi Gemistos Plethon la Florenţa. Umanist distins. un om de afaceri se putea mulţumi cu o contabilitate simplă. Era suficient ordinul unui client şi acordul partenerului său pentru ca amândoi să figureze în contul aceleiaşi bănci. trecut la catolicism. Manufacturile apar în sec. Lorenzo Valla a întocmit şi un lexicon Despre expresiile elegante ale limbii latine. vinuri. Umanismul critic a pregătit terenul pentru Reforma protestantă. textile(pentru producerea postavului în Ţările de Jos şi Anglia). La origine.cereale. ei acordau de asemenea îm prumuturi. Băncile Bardi şi Peruzzi din Italia au falimentat fiindcă iau împrumutat regelui Eduard al III-lea al Angliei sume enorme pe care nu au putut să le recupereze niciodată. Existau manufacturi în minerit. Genova. o ediţie critică a Noului Testament (1516). fiind una de subzistenţă. În Renaştere apar însă inovaţii în viaţa economică care vor duce la geneza capitalismului: Apariţia manufacturilor în Florenţa. economia era naturală. Veneţia şi în Ţările de Jos. Toată producţia manufacturilor era destinată vânzării. Anvers. Apariţia muncii salariate în cadrul manufacturilor este un stimulent puternic pentru creşterea producţiei. Bruges. Erasm a publicat mai multe ediţii mereu amplificate ale culegerii sale de maxime antice. precum 1 . fiecare lucrător executând doar o anumită operaţie în cadrul procesului de producţie. Biserica catolică nu admitea dobânda şi profitul. Bursele de mărfuri s-au creat în Renaştere pentru înlesnirea tranzacţiilor comerciale cu volum şi valoare mare. covoare. Astfel. cuvântul „banco” este italian. Într-o perioadă în care creditul era puţin dezvoltat. De aici înainte. omul de afaceri din Renaştere putea cunoaşte nemijlocit în orice moment situaţia registrului contabil de casă. diversele monede europene. cu două înscrisuri egale şi de sens contrar: debit şi credit.În Italia sec. Şi banca familiei Medici din Florenţa a suferit mari pierderi financiare pentru că i-au împrumutat pe Eduard al IV-lea şi Carol Temerarul. sensibil diferită de cea a Vulgatei. mult mai simple şi mai uşor de mânuit. Pe masa lor ţineau un registru pentru aşi transcrie operaţiunile. renumite pentru stofele produse. precum şi a unei lucrări în care satirizează moravurile preoţilor şi călugărilor catolici din vremea sa. punctul în care au ajuns tranzacţiile cu partenerul cutare sau cutare. a permis să se măsoare variabile într-un patrimoniu în funcţie de operaţiunile trecute în alte evidenţe. Acesta a făcut adnotări pe textul Vulgatei lui Ieronim. XVI care produceau porţelanuri. viramentul dintr-un cont într-altul printr-o mişcare contabilă a devenit practică obişnuită. bancherul trebuind să îl noteze de îndată în scripte. Dar arhivele toscane demonstrează existenţa cecului în Italia încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Medici (Italia). Theodor Gaza la Ferrara. excelent cunoscător al culturii clasice şi al limbilor latină şi greacă. în frunte cu John Colet. Unii cărturari bizantini emigraţi au adus manuscrise greceşti sau au sprijint studiile elenice. tapiţerii. Gheorghe Trapezuntis la Veneţia. Prin manifestările sale. În acest mod. Sistemul a apărut la Veneţia şi s-a răspândit rapid în toată Italia şi în factoriile italiene comerciale din străinătate. construcţii navale. la Veneţia şi Florenţa. În sec. Pentru a nu fi surprinse deloc de mutaţiile monetare bruşte. bancheri dar şi statului (de exemplu în Franţa). ca în evul mediu clasic. banca acelora care schimbau. iar comerţul ocupa un loc minor deoarece seniorul nu cumpăra decât mirodenii şi produse de lux. Contabilitatea în partidă dublă a fost o invenţie capitală în tehnica afacerilor din Renaştere. pe baza criticii filologice a demonstrat că donaţia lui Constantin cel Mare este un fals alcătuit în secolul al VIII-lea de către oamenii din anturajul papei. Lorenzo Valla. clerici. De acum înainte. schimbau manual. bancherii erau pândiţi de riscuri şi adesea dădeau faliment. de servicii poştale regulate. necesităţile băncii şi ale comerţului nu au contribuit mai puţin decât exigenţele politicii la crearea. Adagii (1500-1508). deoarece înfrângerile suferite de englezi în războiul de 100 de ani l-au determinat pe rege să nu mai plătească creditele acordate de băncile italiene. După registrul pe care îl consulta. Apariţia băncilor. Apariţia băncilor ca instituţii de credit se produce în Italia în sec. greacă şi ebraică. ierarhia catolică în frunte cu papa. cu textul grecesc însoţit de o nouă traduicere latină. director al filialei Medici din Bruges. Elogiul nebuniei. Un cont suplimentar. Dezvoltarea capitalismului determină constituirea unor puternice companii comerciale. negustorii – bancheri căpătaseră obiceiul să indice în subsolul scrisorilor pe care le adresau corespondenţilor lor cursurile de schimb.XIV. studiile clasice. XV. câtă vreme cercul corespondenţilor săi era limitat. fiind de două tipuri: centralizate sau dispersate (în industria textilă). Studiul limbii elene a fost facilitat de venirea unor cărturari bizantini emigranţi în Italia. a fost un consilier consultat de Carol Temerarul. Renaşterea economică. în plus Carol Temerarul dispărând prematur în 1477. în secolula al XV-lea şi Veneţia. autarhică. sau cu referire la orice produs. de consum. cunoscut sub numele de cardinalul Bessarion. pentru a obţine profitul. banca Fugger din Augsburg(Germania). Apariţia capitalismului În evul mediu. comerţului. în funcţie de numărul produselor efectuate. care au predat limba greacă şi au întocmit dicţionare şi gramatici pentru învăţarea ei. Bancherii italieni sunt primii care încep să împartă conturile în debite şi credite. În sec. activitate în care s-au remarcat „reformatorii de la Oxford”. în zorii vremurilor moderne. În Anglia. figura dominantă a umanismului erudit european a fost Desideriu Erasm de Rotterdam (circa 1467-1536). Amsterdam. Lisabona sau Londra Formarea tehnicii comerciale În secolele XIII. Băncile sunt instituţii financiare care acordă capital investitorilor care vor să deschidă o afacere. care sunt germenii capitalismului. se dezvoltă contabilitatea în partidă dublă: credit şi debit. Într-o epocă în care moneda metalică era relativ rară. iar la îndemână o pungă. ci aparţine epocii lui Carol cel Mare. bazate pe erudiţia filologică latină. care uneori pot fi chiar oneroase. care la rândul lui este investit pentru a aduce profit. XIV. centralizarea procesului de producţie se derula în clădiri şi cu mijloace aparţinând întreprinzătorilor: negustori. mirodenii erau negociate pe bază de mostre. cel de „profituri şi pierderi”. erau manufacturi la Gand. al XIII-lea. una în contul terţilor şi alta în contul de casă. ca fostul arhiepiscop de Niceea. Dat fiind că în mai multe locuri din Europa existau încă din secolul al XV-lea pieţe de schimburi organizate în mod regulat. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. monahi cu finanţele dezorganizate. pentru formarea negustorilor. În cazul unui eveniment neaşteptat susceptibil de răsunet pe piaţa schimburilor. Dar înmulţirea tranzacţiilor şi dezvoltarea creditului au provocat inflaţie de scripte şi necesitatea de a specializa personal în domeniul contabilităţii. Tommaso Portinari. În Franţa au apărut manufacturile regale în sec. Lorenzo Valla a luat în dezbatere aşa numita donaţie a lui Constantin cel Mare. instalaţi într-un loc public. la început. Cei care cântăreau şi schimbau monedele au căpătat obiceiul de a primi depunerile clienţilor lor spre a le fructifica. încheindu-se şi variate operaţii băneşti în legătură cu desfăşurarea activităţii comerciale şi bancare. Florenţa şi Roma. VIII. În primele decenii ale secolului al XVI-lea. pentru că latina folosită în document nu este din sec. în rest toate erau confecţionate de meşteşugarii de pe domeniu. Principalele centre de studii elenice din Italia au fost Florenţa. în prima jumătate a secolului al XV-lea. A desemnat. au făcut progrese la universităţile din Oxford şi Cambridge. fiecare operaţiune necesita două înscrisuri egale şi semne contrare. postavuri. Frescobaldi. viramentul bancar s-a bucurat de o rapidă trecere şi a înviorat activitatea economică. Dat fiind că nu se mărgineau numai să transfere sume dintr-un cont într-altul şi foloseau în comerţ şi banii care le erau încredinţaţi. marile firme bancare se străduiau să plaseze în consilile suveranilor reprezentanţi care le informau despre intenţiile autorităţilor. viciile şi slăbiciunile omeneşti. IV.

ci pentru a îmbrăţişa o profesie mai plăcută lui Dumnezeu. bogăţia unui stat constă cu precădere în bani şi cantitatea de metal preţios. pe care trebuie să o respecte. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre cei damnaţi. XIV – XV se formează dreptul comercial modern. potrivit voinţei clar revelate a lui Dumnezeu. văzând mâna Acestuia în toate evenimentele vieţii. nu ca principiu. XX. Etica economică în Renaştere: Calvin În Renaştere apare şi o etică economică. iniţiativa individuală. deoarece. sunt absolut condamnabile din punct de vedere moral. dacă nu este făcută cu frivolitate. Descoperirea tiparului a facilitat răspândirea contabilităţii în partidă dublă. lux. Nici schimbarea profesiei nu este privită ca reprobabilă în sine. Efectul cel mai semnificativ pe care l-au avut Calvin şi calviniştii a fost acela asupra atitudinii faţă de economie şi faţă de activitatea economică. dar a pus accentul pe autarhia (autonomia comercială) statelor. etica calvinistă prescrie. Mercantilismul a reprezentat prima expresie a implicării statului în viaţa economică. în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afara şi de deasupra lumii. În sec.mercantilismul. Semnul că cineva este predestinat pentru mântuire era. Teza sa se sprijină pe afirmaţia că multe aspecte care diferenţiază capitalismul de alte sisteme economice pot fi categoric legate de protestantism şi. Mercantilismul a fost elaborat şi aplicat în perioada „capitalismului comercial” (sec. graţia divină nu poate fi pierdută de cei cărora li se adresează şi nici nu poate fi atinsă de cei cărora le-a refuzat-o. Timpul este infinit de preţios. Pentru fiecare credincios calvin în parte se ridicau în orice moment întrebările care împingeau în planul al doilea toate celelalte interese: Sunt eu oare cel ales? Şi cum aş putea fi sigur că sunt? În viaţa pământească cei aleşi nu se deosebesc în exterior cu nimic de cei damnaţi şi chiar şi toate experienţele subiective ale celor aleşi sunt posibile şi la cei damnaţi. total diferită faţă de evul mediu clasic. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. A considera că un merit sau o vină omenească ar contribui la acest destin ar însemna că hotărârile absolut libere ale lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. ci numai acţiunea serveşte. o poruncă dată de Dumnezeu. Dumnezeu nu cere muncă în sine. De aceea. sunt asociate tot atâtor semne prin care ni se arată că nu suntem aleşi de către un Dumnezeu drept şi extrem de sever. reprezintă primul exemplu cunoscut al noii tehnici. până la un punct. în mediul protestant. iar cum munca este valorizată pozitiv. XIII apare cambia (scrisoarea de schimb). ci şi faţă de toate regulile monahale din întreaga lume. În sec. calvinismul a introdus în lume o aristocraţie spirituală a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate. ci o muncă profesională raţională. care stau neclintite în eternitate. Durata vieţii este infinit de mică şi de preţioasă pentru ca ea să „stabilească” vocaţia proprie. Sunt reprobabile din punct de vedere etic lenevia şi poftele trupeşti şi. a flotei comerciale. ascetismul (autodisciplinare severă care exclude plăcerile personale) care era o caracteristică a celor mai mulţi calvinişti şi a dedus că acesta a încurajat lupta necurmată pentru sporirea bogăţiei ca un scop în sine. peste cel necesar menţinerii sănătăţii (6 până la maximum 8 ore). În viziunea calvinismului. scopul providenţial al împărţirii pe profesii se recunoaşte după roadele ei. a ocupării de colonii şi a exploatării resurselor acestora. În toate cazurile în care s-a menţinut doctrina predestinării. iar prin faptul că include şi viaţa matrimonială are consecinţe mai mari decât prima. Nici cel bogat nu trebuie să mănânce fără să muncească. domiciliată în alt loc. Mijlocul cel mai eficient în acest sens era încurajarea exporturilor şi o balanţă comercială activă. ceea ce a generat concurenţă şi conflicte. pe lângă o dietă severă. Acest punct de vedere este asociat în special cu numele lui Max Weber. datate din 1340. bune sau rele. îmbogăţirea prin muncă ajunge să fie considerată un semn al alegerii divine. marginalizarea. mai ales. mercantilismul a adus după sine era războaielor comerciale. XVI – XVII). Prin ancorarea eticii sale în doctrina predestinării. O axiomă a mercantilismului afirma că activitatea comercială este producătoare de bogăţie. căci fiecare oră pierdută diminuează lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu. Dat fiind că hotărârile sunt neclintite. Max Weber s-a referit la preceptele calvinismului din sec. în opoziţie categorică nu numai faţă de Orient. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. Ca atare. ar putea fi privite ca transformabile prin acţiunea umană. rămâne totuşi porunca lui Dumnezeu. Oamenii ajung să măsoare apropierea de Dumnezeu pornind de la succesele vieţii de aici. calvinismul a adăugat ceva pozitiv: ideea necesităţii de a confirma credinţa în viaţa profesională laică. Absenţa dorinţei de a munci este un simpton al absenţei stării de graţie. bogăţia nu este un păcat.un scop în sine al vieţii. să plătească unei terţe persoane o anumită sumă de bani. Puritanul calvinist urmărea comportamentul lui Dumnezeu la fel ca pe al său. iar cealaltă va rămâne damnată. Omul nu poate şti dinainte dacă este dintre cei aleşi sau dintre damnaţi. ceea ce constituie o idee imposibilă. dar era o datorie a „aleşilor” lui Dumnezeu. Calvin afirmă că nu ştim decât că o parte din oameni va fi mântuită. din timpuri străvechi. Cambia sau poliţa este o scrisoare prin care o persoană invită altă persoană. Ideea puritană de profesie pune accentul pe caracterul metodic al ascezei profesionale. în celebra carte Etica protestantă şi spiritul capitalismului. XVII care demonstrează clar că promovarea valorii adăugate (a valorii mereu crescânde a bogăţiei) nu numai că era oportună. o aristocraţie care este despărţită de restul omenirii damnate pentru eternitate printr-o prăpastie în principiu de netrecut. capitalistă. al XVIIlea. a proceselor economice. El şi-a dezvoltat teza potrivit căreia dezvoltarea capitalismului datorează foarte mult calvinismului. Sfinţirea vieţii putea astfel să adopte aproape caracterul unei afaceri. Această mentalitate protestantă a încurajat iniţiativa privată. munca este în primul rând. Dar Dumnezeu doreşte munca socială a creştinului. iar o a patra persoană garantează plata prin semnătura sa. Mercantilismul a contribuit la dezvoltarea economică a societăţii europene. Asceza sexuală puritană se deosebeşte de cea monahală numai ca nuanţă. Potrivit schemei puritane interpretate pragmatic. succesul în viaţa economică. trăncăneli. alimentaţie vegetariană şi băi reci şi preceptul: „munceşte din greu în profesia ta”. a fost prezentă întrebarea dacă există semne sigure după care s-ar putea recunoaşte apartenenţa la categoria celor aleşi. Universul este predestinat să servească numai preamăririi lui Dumnezeu. O nouă concepţie economică: mercantilismul În Renaştere pare o nouă concepţie economică. chiar şi somnul prelungit. aceasta însemnând renaşterea economică. pierderea de timp este cel mai mare păcat. acelaşi caracter îl poartă şi munca profesională în slujba vieţii pământeşti a colectivităţii. la sporirea gloriei Sale. Unul dintre cele mai vizibile semne exterioare este chiar succesul sau eşecul – social sau financiar. în mediul calvinist. Cum însă nu poate trăi cu această veşnică îndoială. eşecul. Alternativ. Registrele Massari din Genova. mai ales în Olanda în sec. de asemenea. dar în multe privinţe şi mai sigură decât toate interesele vieţii pământeşti. căci El vrea ca întocmirea socială a vieţii să fie potrivită poruncilor Sale. Problema decisivă este cum a fost suportată această doctrină a predestinării într-o vreme în care lumea de dincolo nu era numai importantă. adică mai 1 . Munca este mijlocul ascetic verificat. Nu tihna şi desfătările. abaterea de la aspiraţia spre viaţa sfântă. Munca socială a calvinismului în lumea aceasta este numai munca „in majorem Dei gloriam”. În cursul dezvoltării sale.conform căruia. ghinionul. la începutul sec. Munca este mijlocul specific de prevenire împotriva tuturor ispitelor. Pierderea de timp prin petreceri. cel puţin atunci când are loc în dauna muncii profesionale. Pentru un calvinist sincer exista o legătură intrinsecă între predestinare şi succesul în afaceri. a dirijării de către el. chiar dacă nu este nevoit să muncească pentru satisfacerea nevoilor sale. cu singura excepţie a încrederii întemeiate pe credinţă şi care persistă finaliter. Dar dincolo de toate acestea. a pieţii internaţionale. A evidenţiat. care a fost profesor de ştiinţe sociale la mai multe universităţi germane. apare spiritul capitalist şi o nouă mentalitate burgheză având ca mobil setea de câştig sau profituri. ea fiind apreciată ca atare de Biserica Occidentului. După epoca războaielor dinastice.şi valoarea globală a profitului sau pierderilor. De aici preocuparea pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii. De aceea şi contemplarea pasivă este lipsită de valoare sau chiar condamnabilă. va încerca să-şi confirme elecţiunea pornind de la citirea unor semne exterioare. în particular. care a facilitat foarte mult comerţul internaţional. la fel ca şi cel sărac. Împotriva tentaţiilor sexuale. de calvinism. Politica de stat trebuie astfel orientată încât să aducă tezaurului public cantităţi cât mai mari din aceste valori.

patrie. ea nu mai înseamnă. Teza de bază a lui Tawney era că ideile economice specifice feudalismului au fost treptat înlocuite de capitalism în mare parte datorită Reformei protestante. Deşi fiecare utopian poate avea credinţa lui. Timplul liber îl consacră studiilor. al XV-lea. Cel mai renumit adept al ideilor lui Max Weber în Marea Britanie a fost R. în cadrul căruia se exprimă bucuria de a trăi. Succesul obţinut prin muncă este un semn de la Dumnezeu că cel care se bucură de el se numără printre aleşii Lui. pentru studierea aprofundată a filosofiei greceşti. sunt închinate iubirii. iar să fii leneş este un păcat. Francois Rabelais a scris Gargantua şi Pantagruel. Leonardo da Vinci afirma că „Universul ascunde sub aparenţele sale un fel de matematică reală”. Tawney. Utopienii se ocupă cu agricultura. ci cunoştinţe dobândite prin observaţie directă a fenomenelor naturii. Aici trăieşte o societate a cărei activitate este dirijată de o academie ştiinţifică. pe bază de raţiune. care înlocuieşte autoritatea. ca în evul mediu. fireşte cel mai important din punct de vedere practic: profitabilitatea din punct de vedere al economiei private. a aşezat insula Bensalem în Oceanul Atlantic. Astronomia În sec. în viaţa cotidiană. îndeosebi a operelor lui Platon şi Aristotel. H. dar remarca că spiritul capitalismului se înrudeşte cu protestantismul ca un întreg şi nu doar cu calvinismul. acoperiţi de oprobiu. care a revoluţionat lumea. care a permis apariţia cărţii tipărite. meşteşugari şi antreprenori. biserica catolică considera că este un păcat să obţii profituri împrumutând bani altora. o sumă de cunoştinţe date o dată pentru totdeauna şi transmise invariabil din generaţie în generaţie. Producţia şi repartizarea bunurilor. la mijlocul sec. Galileo Galilei remarca: „Dumnezeu a scris Universul în caractere matematice” şi „Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţiile matematice”. Thomas Morus (sec. în limba italiană. Idei asemănătoare se regăsesc şi la italianul Tommaso Campanella. plasată în Oceanul Atlantic. având în frunte un principe ales. În Spania. ca poemul Africa. În creaţia literară îşi găsesc loc dragostea pentru natură. William Shakespeare. Filosofia Renaşterii redeşteaptă interesul pentru antichitate. Dante manifesta în acelaşi timp o preţuire specială pentru creaţiile şi figurile reprezentative ale antichităţii. Francesco Petrarca(1304-1474) a compus numeroase poezii. stilului. Faptul capital este experienţa. la mijlocul sec. care a fost un autodidact. în parte pentru a-şi întări convingerea că se află printre aleşi. în frunte cu oraşul capoitală Amauroton. toţi fiind obligaţi să lucreze 6 ore pe zi. în care a prezentat tabloul unei societăţi ideale. Tawney este de părere că adepţii calvinismului. atât conţinutului cât şi formei de exprimare. În Franţa. bazată pe sistemul geocentric şi având ca ideal restaurarea puterii imperiale. răpusă de ciumă. pe egalitate şi libertate. pe locul legendarei Atlantide. tipuri umane din toate straturile societăţii italiene a timpului. multe dintre ele dedicate iubitei lui Laura. Raiul. Renaşterea este şi vremea utopiei. Este o societe transformată prin ştiinţă şi tehnică şi condusă de savanţi. realizată de către Gutenberg. care a scris Don Quijote. scrise în dialectul toscan şi adunate într-o culegere intitulată Canţonierul sau Rime risipite. contribuind decisiv la formarea acestei limbi. în care narează al doilea război punic sau lucrarea Despre bărbaţi iluştri. în lucrarea Cetatea Soarelui.utilă societăţii. având 54 de oraşe-cetăţi. în scrierea sa utopică. Petrarca fiind considerat primul poet liric modern. În sec. observaţie. Purgatoriul şi Paradisul. În 1456. Noua Atlantidă (1620). prin depozite şi magazine de stat. calcul şi experienţă. Calvinismul era împotriva satisfacerii plăcerii personale. respingând toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă. preţuirea omului. Rolul acestor 3 mari autori a constat în faptul că ei au alcătuit limba italiană literară. pe insulă domneşte cea mai deplină toleranţă religioasă. Utilitatea unei profesii şi faptul de a fi plăcută lui Dumnezeu se apreciază în primul rând după criterii morale şi apoi după acelea ale importanţei bunurilor produse pentru „comunitate” dar urmează şi un al treilea criteriu. deplasările şi problemele demografice sunt minuţios reglementate. Una dintre cele mai răspândite convingeri era aceea potrivit căreia să munceşti din greu este o virtute. Călătoria în lumea umbrelor este călăuzită de poetul latin Vergiliu. Utopienii îşi aleg organe locale şi un Senat. Dante Aligheri(1265-1321). bazate pe proprietatea comună asupra bunurilor. al XVI –lea până în sec. care cuprinde 3 părţi majore: Infernul. în jurul anului 1450. Medieval prin viziunea teologicoaristotelică asupra lumii. XX. meşteşugurile şi cu alte îndeletiniciri folositoare.Inventarea tiparului a determinat ieftinirea cărţilor. ceea ce însemna mai mult timp şi mai multă energie disponibile pentru activitatea productivă. Renaşterea ştiinţifică şi tehnică Ştiinţa a devenit. XIV în Italia scriitorii abandonează limba latină în favoarea limbii italiene populare. o satiră acidă la adresa moravurilor clerului din sec. Această nouă etică economică a favorizat decisiv răspândirea capitalismului în Europa Occidentală. Mulţi calvinişti. cartea devenind accesibilă maselor astfel că devine un instrument de cultură. rupt de realitate care luptă cu morile de vânt. al XIX-lea. o academie platoniciană . cunoştinţele ştiinţifice au început să aibă o tot mai mare aplicatibilitate în prcatică. Se dezvoltă astronomia prin intermediul lui Copernic care în 1453 a dovedit sfericitatea Pământului. Ideile sale au fost publicate în cartea Religia şi ascensiunea capitalismului. Dobânda era considerată un păcat capital. Casa lui Solomon. la sfârşitul secolului al XIII –lea a anunţat Renaşterea prin Divina Comedie. cu un remarcabil talent narativ. producerea lor în serie. mai ales membri ai breslelor. Lorenzo Magnificul a organizat la Florenţa. În antiteză cu teologii medievali. al XVII –lea. Preocuparea pentru antichitate se reflectă la Petrarca în studierea sistematică atât a culturii antice latine cât şi a celei elene. Decameronul înfăţişează. În Anglia elisabetană s-a remarcat cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. 1 . din sec. reprezentatul cel mai important al literaturii renascentiste a fost Miguel Cervantes. Pe la jumătatea sec. O invenţie în oraşul Mainz din Germania. Bogăţia este dăunătoare numai atunci când devine un scop în sine. Toţi utopienii sunt liberi şi egali dar pentru munci grele au sclavi recrutaţi dintre cei care făptuiesc delicte grave. al XVI –lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă: se afirmă suveranitatea raţiunii şi a experienţei. În Anglia. s-au luptat din greu pentru a se bucura de succes. rotaţia sa în jurul axei sale. Deoarece calvinismul se caracterizează prin acceptarea unei discipline stricte şi prin preponderenţa acţiunii în faţa contemplaţiei. Chiar şi cei mai tineri erau învăţaţi că „diavolul îşi face de lucru acolo unde îşi face culcuş lenea”. Francis Bacon. Tawney susţinea în general ideile lui Weber. XVI) a scris o carte intitulată Utopia(Nicăieri). Totodată. Proprietatea este comună iar „bunurile se împart între toţi deopotrivă”. care cuprinde biografiile unor personalităţi romane. Literatura Umaniştii au acordat o atenţie dosebită. oglindind o preocupare deosebită pentru analiza sentimentelor omeneşti. din epoca Renaşterii. au fost dispuşi să muncească mai mult şi au dovedit mai multă iniţiativă decât membrii oricăror alte grupări religioase. Gutenberg a tipărit Biblia cu 42 de rânduri pe pagină. Giovanni Boccacccio (1313-1375) a realizat Decameronul. la Mainz. în colecţionarea manuscriselor unor opere clasice precum şi în scrierea unor opere în limba latină cu subiect din antichitatea romană. ceea ce îl arată ca pe un precursor al Renaşterii. îndeosebi din oraşe (Florenţa în primul rând). Calvin a fost dispus să accepte un mod de abordare mai flexibil al creşterii dobânzilor la împrumuturi şi nu era de acord cu ideea că sporirea averii personale este un păcat. Însăşi ideea de ştiinţă se schimbă. cele mai multe grupări calvine au echivalat succesul cu bogăţia lumească. În timpul evului mediu. El a observat că zonele din Europa în care capitalismul a apărut mai timpuriu şi cu mai multă forţă coincid în mare măsură cu ţările în care a avut o mare influenţă protestantismul. ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. dar care de fapt nu se află nicăieri. exerciţiilor fizice şi desfătărilor morale şi artistice. A deveni bogat prin propriile eforturi era socotit drept cea mai sigură dovadă că te aşteaptă mântuirea. În secolul al XIV-lea. printre membrii ei numărându-se şi Marsimo Ficino şi Pico de la Mirandola. A împrumuta bani era cel mai adesea lăsat în contul evreilor. Acumularea de bani a devenit de aceea o activitate onorabilă. o cunoaştere în permanentă înnoire şi îmbogăţire. Poeziile sale. Opera înfăţişează călătoria alegorică a lui Dante în cele trei tărâmuri de dincolo de viaţă – Infernul. în care este narată povestea unui cavaler nebun. al XVI-lea. Utopia este o insulă imaginară. este tiparul cu litere mobile. Purgatoriul. Dante îl aşază pe papă în fundul iadului.

Nicolaus Copernic (14731543) a abandonat teoria scolastică că Pământul este centrul Universului.revoluţiile planetelor în jurul soarelui. Consolidarea statului şi creşterea autorităţii sale peste teritorii mai întinse decât în evul mediu clasic au funcţionat în favoarea tehnicii. Biringuccio care era un inginer militar din Sienna. Fiind pasionat de mecanică. să obţină cunoştinţe generale aplicabile în diversitatea cazurilor respective. Franţa şi Italia. Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată. Leonardo a construit canale de irigaţie în Lombardia (la Milano. Leonardo a acordat o atenţie specială problemei angrenajelor. astronom german. În calitate de arhitect şi hidrotehnician. de făcut şuruburi. a desenat laminoare. sunt inovaţii ale Renaşterii care îşi au sorgintea în ridicarea nivelului de viaţă a unei civilizaţii care câştiga în bogăţie. carte publicată de un saxon în 1556. Metoda experimentală a fost aplicată şi în domeniul ştiinţelor medicale. construirea de caleşti. Cărbunele fosil începe să fie utilizat şi în forjele din nordul Franţei (sec. Torino). maşini de dragat canale. Leonardo da Vinci a fost mai degrabă hidrotehnician. Spaniolul Miguel Servente a descoperit circulaţia sângelui iar chirurgul francez Ambroise Pare a reuşit să facă operaţii de amputare şi a practicat ligatura contra hemoragiilor. pictor. XVI până la dimensiuni de 9 metri înălţime şi 7 metri diametru. A abordat cu precădere 3 mari probleme: formarea albiilor râurilor. Un astronom german. automobilul. dacă nu trece prin demonstraţiile matematice. fără a trebui c apiesa să fie modelată dintr-un şingou supus unui lung proces de forjare la cald. Leonardo da Vinci (1452-1519) este cea mai complexă personalitate a Renaşterii: matematician. paraşuta. astronom. De re metalica. a demonstrat că planetele se mişcă în jurul Soarelui. de formă aerodinamică. În Renaştere s-a produs o veritabilă promovare a tehnicii. pentru a evita moartea pe rug. pe orbite eliptice şi meuniforme. Leonardo preconizase să scrie un tratat despre apă. echilibrului şi căderii corpurilor şi proclamă imposibilitatea de a crea forţă din nimic. a depus eforturi să calculeze rezistenţa grinzilor pătrate şi cilindrice. studiul vârtejurilor şi cel al mişcării apei. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţile mari. A studiat zborul păsărilor. a demonstrat că planetele se învârt în jurul soarelui. arhitect. cuptoare înalte. Asemenea altor ingineri din Renaştere. ciocane hidraulice. Pentru că a susţinut că Pâmântul se învârteşte. a căutat să dea cele mai bune formule matematice cupolelor şi sistemelor de bolţi. Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) plănuia. noi mecanisme de pompe. Leonardo da Vinci respinge toate cunoştinţele care nu se întemeiază pe experienţă ca fizica scolasticilor şi doctrinele lor filosofice. Desenele lui Leonardo demonstrează un studiu aprofundat de aparate necesare săpării de canale. libere sau încastrate şi repartiţia sarcinii pe care o poate suporta un arc. Andre Vesale (1514 – 1564) a întemeiat anatomia umană modernă. Prima lucrare tipărită care se ocupă de formarea şi cercetarea zăcămintelor metalifere a fost Bergbuchlein (1505). Tot Leonardo a conceput scări diferite de asalt. XV începe să fie folosită şi fonta (aliaj de fier cu carbon) în Germania. cu această ocazie. compară ochiul cu o cameră obscură şi face din creier organul senzaţiilor şi al gândirii. Medicul lui carol Quintul. maşini de treflat. filosof. necesare obţinerii unui metal topit fluid. literatura tehnică a acordat un loc cu deosebire important metalurgiei. El formulează teoria formării şi propagării undelor pe care o aplică la lumină şi la sunete. să instaleze în Colosseum un atelier pentru prelucrarea lânii. în care se putea introduce mai mult combustibil şi se puteau realiza temperaturi înalte. În Renaştere se dezvoltă noi tehnici miniere. Leonardo putea să facă ansamblul producţiei industriale să progreseze.1600) în lucrarea sa Despre infinit. a fost urmărit de Inchiziţie şi obligat să-şi abjure propriile convingeri. A susţinut teoria heliocentrică. pe orbite eliptice şi cu viteze neuniforme. Desenele lui Leonardo dovedesc că nimic nu l-a pasionat mai mult decât disecţia. un tun montat pe afet cu 33 de ţevi. meştegul turnării şi fabricării de tunuri. submarinul. după modelul păsărilor. Dacă a ignorat posibilitatea de uzură prin acţiunea 1 . în tipare. Leonardo a realizat devierea râului Arno în Italia precum şi sistematizarea râului Adda. referindu-se cu predilecţie la metalurgia metalelor preţioase . Tezele sale au fost considerate contrare doctrinei oficiale a bisericii catolice iar Giordano Bruno a fost condamnat de Inchiziţie la arderea pe rug şi opera sa a fost interzisă. A schiţat şi un aparat care să măsoare greutatea aerului. construit între 14571460. Grandios este proiectul unui canal care trebuia să facă legătura între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Padova. ajungând în sec. Elveţianul Paracelsus (1493-1541) a făcut din stimularea „forţei vitale” a organismului principiul terapeutic fundametal: medicul trebuie să intervină în punctul în care forţa vitală e slăbită. A realizat studii de perfecţionare a ecluzelor. realizând studii de optică şi mecanică generală. El admite circulaţia sângelui. rămas în stadiul de proiect dar notaţiile pe care le-a lăsat cu privire la hidraulică sunt importante. care reprezintă un inventar al cunoştinţelor epocii pentru tot ce are legătură cu activitatea minieră şi de prelucrare a metalelor. de şlefuit suprafaţa oglinzilor. arbalete cu targeri rapide. a fost cel dintâi care s-a ocupat de industria textilă şi a căutat să îi mecanizeze mai mult operaţiunile obişnuite. Leonardo era pasionat de mecanică şi a desenat o mulţime de maşini. Galileo Galilei (1564-1642) era sigur că Dumnezeu a scris universul în tipare matematice. univers şi lume a susţinut că lumea constă dintr-un număr nesfârşit de sisteme solare cuprinse într-un univers infinit. Metalul în stare fluidă putea fi turnat acum în forme. Astfel. Leonardo formulează legi de mecanica flidelor. XVI se folosesc pompele pentru evacuarea apei. aeroplanul. Anglia. a confecţionat maşini pentru diferite industrii. inginer. Johann Kepler. depuse succesiv de ape. Galilei a adus noi argumente în sprijinul teoriei heliocentrice. revelator proiect al unei mentalităţi noi. A combătut cauterizarea rănilor provocate de armele de foc. Aplicarea forţei hidraulice la introducerea forţată a aerului în cuptoarele de reducere a fierului a dus la construirea de furnale. absolut remarcabile. Angrenajele erau utilizabile în industrii multiple. chiar şi un aruncător de flăcări. În secolul al XVI –lea. cât în curiozitatea minţii sale şi în metodă. a căutat. Astfel. a mişcării de rotaţie şi revoluţie a Pământului. dintre care 11 pot trage deodată. căutând să le facă mai solide şi mai ordonate. Leonardo da Vinci a realizat invenţii în domeniul tehnologiei militare: care de luptă echipate cu coase care printr-un sistem de rotaţie puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. dispozitive pentru escaladarea zidurilor. Planul barajului mobil de pe Isonzo a fost conceput pentru a inunda câmpiile din jur în scop militar defensiv. prin conjugarea de observaţii riguroase şi date cifrice. în preajma morţii sale. Perfecţionându-le. Ingenioase ventilatoare rotative împrospătau aerul din fundul galeriilor. fizician. Rocile stratificate formate din pături de mâl. XIII – XIV) în locul cărbunelui de lemn. a publicat De la pirotechnia. Studiile lui Leonardo pentru maşini de dărăcit şi tuns lâna sunt printre cele mai originale şi mai bine concepute din carnetele sale. a lucrat pentru familia Sforza la asanarea Vigevano şi i-a propus acestuia să amenajeze cursul Addei. Între inginerii Renaşterii. pe care a studiat-o ca anatomist şi artist. În 1540. Din sec. El studiază legile frecării. Kepler. vaporul cu roţi. Măreţia tehnicianului Leonardo constă mai puţin în „invenţiile” sale. Progrese importante s-au realizat şi în medicină. toate aceste invenţii îşi găsesc o primă schiţă în opera lui Leonardo da Vinci. războiul de ţesut mecanic. Invenţiile au nevoie de suportul unui public care exercită asupra tehnicienilor o presiune fertilă. desenându-le conice şi helicoidale. care devine o preocupare a principilor şi a statelor din epocă. înlocuirea progresivă a cufărului cu dulapul. Guvernele au putut să organizeze mai bine spaţiul pe care îl controlau şi au dispus de mijloace financiare sporite pentru a finanţa lucrările mari şi mai ales pentru a alimenta bugetele militare tot mai consistente. Utilizarea crescândă a paharului de sticlă. îi sugerează evoluţia geologică. Începând cu sec. a desenat schiţe pentru maşini de zbor. familia Forza a făcut eforturi pentru a regulariza râul Pad şi a legat Milano de lacul Como prin canalul Martesana. Naşterea politicilor de factură tehnică a fost comandată cu evidenţă de dezvoltarea armelor de foc şi de necesitatea de a exista apărare împotriva lor. cunoaşterea corpului uman făcându-se prin studii anatomice şi prin disecţia cadavrelor. A ajuns la concluzii pertinente referitoare la vechimea mai mică sau mai mare a unui fluviu în funcţie de rapiditatea cursului şi de adâncimea albiei. cauzele care provoacă prăbuşirea zidurilor. dar care nu par să fi fost cu totul originale. Maşinile – unelte. A studiat apariţia crăpăturilor. a încercat să schiţeze o teorie a zborului şi a conceput o maşină de zbor. Acest tratat a fost eclipsat de tratatul lui Agricola. poduri de campanie demontabile sau poduri militare suspendate. obişnuinţa de a utiliza furculiţe. Giordano Bruno (1548. Leonardo a întemeiat anatomia comparată (urmărind acelaşi organ la diferite specii).

Renaşterea se caracterizează printr-o dezvoltare economică fără precedent. în care referindu-se la acţiunile de unificare duse în cuprinsul statului papal de Cesare Borgia. Cercetează manuscrise latine în biblioteci germane. Leonardo Bruni(1369-1444) este autorul unor comentarii despre evenimentele din cetăţile italiene. civilizaţia umană nu progresează. Ca istoric. a fragmentării în atâtea state adverse a Italiei. Se distanţează de vechile interpretări de sorginte providenţialistă. Pentru atingerea unui ţel nobil. Leonardo a înţeles în schimb că un curent este mai rapid în centrul râului decât la maluri şi a ajuns chiar să distingă. decât iubit dar nerespectat. în balamale şi afundată chiar sub suprafaţa apei. total eronat. a aventurierilor. condiţiilor sociale. Epoca Renaşterii se reflectă în istoriografie sub forma unei noi concepţii şi metode istorice. moral sau religios. A fost secretar al Consiliului celor 10 care conduceau negocierile diplomatice şi supravegheau operaţiunile militare ale Republicii. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp. a fost suspectat de mulţi republicani că susţine casa de Medici. Al doilea umanism italian este reprezentat de o pleiadă de valoroşi istorici din sec. a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente şi patriotice a bunurilor publice. Din 1503 până în 1506. nu parţială. imitarea antichităţii este în prim – plan. a valorilor clasice. la condiţii. forme culturale care aparţin antichităţii. a trădării şi asasinatului. Petrarca a subliniat valoarea vieţii active şi caracterul social al umanismului adevărat. În ciuda încercărilor sale de a câştiga încrederea casei de Medici. spre care se îndreaptă întreaga atenţie. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. într-o familie de funcţionari. Filipo Villani a realizat lucrarea Despre florentinii iluştri iar Dino Compagni a scris Istoria florentină. Printre misiunile sale diplomatice s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504. avem de-a face cu 3 umanisme. căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana 1 . adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. realist. activităţii comerciale. Modelul este antic. care sunt uşor de eludat. s-a retras pe un domeniu de lângă Florenţa. Niccolo Machiavelli (1469 – 1527) este autorul unei etici politice laice. Poggio Bracciolini(1450-1509). Se focalizează asupra evenimentelor politice. Ca istoric. De viris ilustribus. culturii şi artelor. S-a născut la Arezzio. chiar dacă a participat la conciliul de la Basel. „raţiunea de stat” care se confundă cu interesul conducătorului său. rămâne însă un intelectual laic. Evoluţia istoriografiei italiene În esenţă. ataşat curţii romane. graţie experienţelor de coloraţie. se opreşte la cauzalităţi.” Principele să-şi propună deci să învingă în luptă şi să-şi păstreze statul iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi socotite oricând onorabile şi fiecare le va lăuda. nu a redobândit niciodată poziţia sa favorabilă în cadrul guvernului. Îşi scrie opera în limba latină. urmăreşte să arate cum se poate dobândi. Niccolo Machiavelli este primul mare filosof politic al Renaşterii. de la originea cetăţii până la 1455. care exercita o presiune prea puternică asupra fundului corăbiei fusese înlocuită prin ancora cu braţ scurtat. care era preocupat la vremea respectivă de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală. Primul umanism italian este reprezentat de Petrarca la început. care să-i asigure independenţa. deoarece credea că italiana nu este în măsură să exprime idei înalte. Este mai bine să pară zgârcit decât prea generos şi să nu risipească bogăţia statului. rămâne neschimbat. Machiavelli a intrat în serviciul guvernului Florenţei ca şi contabil şi a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine. nivelul mediu al omenirii nu poate fi ridicat. în 1527. Deşi armatele de mercenari erau în mod curent folosite în această perioadă. o concepţie care accentuează valoarea omului. Istoriografia Renaşterii Renaşterea a fost un timp de generală resurecţie în sfera civilizaţiei. De pe acum. Această lucrare a fost considerată dintru început (şi uneori continuă să fie privită şi azi). În timpul misiunilor sale diplomatice. Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florenţei. adică şi manevrarea contra vântului. la 21 iunie. fixată la pupă. Renaşterea a însemnat o redescoperire a clasicismului. era pentru Machiavelli. cultivat în antichitatea latină şi greacă. a cunoscut mulţi principi italieni şi a putut să le studieze strategiile politice. la perversitate şi cruzime faţă de orice alt considerent. Giovanni Villani manifestă o extraordinară preţuire a scriitorilor antici. a ambiţiilor şi rapacităţii papilor. care se aliniază unei concepţii istorice asemănătoare aceleia profesate de Petrarca. În epoca Renaşterii. menţine sau pierde un principat. moral. nu selectivă. Principele trebuie să fie viclean şi inteligent.rocilor. a extinderii statului. Modelul ideal de acţiune. sub forma unei monarhii absolute. Principele reflectă aspiraţia spre realizarea unificării Italiei. diferitelor filete ale unei căderi de apă. născut la Florenţa la 3 mai 1469. la Curia papală (în 1506) şi la împăratul german (1507-1508). condotierilor. Petrarca este autorul unei lucrări. principilor. să speculeze atent situaţia politică internaţională în vederea măririi. Principele trebuie să ştie să folosească forţa şi viclenia: „un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să –şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”. Vechea ancoră în U. În 1512. După eliberarea sa. Giovanni Boccacccio a scris Viaţa lui Dante. în special cele ale condotierului Cesare Borgia. lucidă a instabilităţii politice a epocii. omul de stat obişnuit dovedeşte un egoism prin care îşi promovează interesele numai în dauna vecinului său. afirmă Machiavelli. în 1498. Doar că Renaşterea a venit cu o receptare globală. în opera sa Principele (1513). aceasta permitea schimbări iuţi ale direcţiei şi făcea cu putinţă manevrarea completă. Cesare Borgia. marilor seniori. a fost un protejat al lui Salutati. Şi evul mediu a fost totuşi o epocă care a vehiculat idei. un stat nu prosperă decât în detrimentul altuia. devenită pradă conflictelor interne şi invaziilor străine. Machiavelli a fost destituit din funcţie şi arestat pentru scurt timp pentru o presupusă conspiraţie împotriva noii puteri.astfel că genul a creat o adevărată vogă în epocă. Limitele inginerului şi inventatorului Leonardo sunt evidente deoarece a fost lipsit de un limbaj adecvat şi de instrumente de măsură. de principe. „scopul scuză mijloacele folosite”. Singurul lucru care contează este interesul statului. Principele nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent. justificate de scopul nobil pe care şi-l propune principele. unde şi-a scris cele mai importante lucrări. ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii. Preocuparea esenţială a principelui şi chiar singura care trebuie să-i dirijeze guvernarea trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. care înseamnă tot atâtea trepte în cunoaşterea istorică. de sorginte modernă. progresele navigaţiei au fost cu mult mai importante decât cele ale circulaţiei terestre deoarece marile călătorii geografice şi stabilirea de relaţii regulate cu Lumea Nouă şi Extremul Orient s-au numărat printre faptele majore ale epocii. prin cristalizarea unei civilizaţii citadine dar nu reprezintă o ruptură totală faţă de evul mediu. a lipsei de scrupule şi cruzimii. îndrăzneţ şi indiferent până la amoralitate. Este mai bine să fie crud când e nevoie decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fi temut dar respectat. Începând cu veacul al XIII-lea se răspândise treptat folosirea cârmei cu chilă. O situaţie din care Italia nu putea fi salvată şi unificată decât de o mână de fier. a luptei regilor francezi contra puterii imperiale. să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statutului pe autoritatea legilor. Se afirmă ca trăsătură distinctivă a Renaşterii antropocentrismul. căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. Etică politică a lui Machiavelli are o fundamentare de ordin metafizic: natura umană este un aliaj de bine şi rău. Mai uşor de manevrat decât ramele laterale de odinioară. religios sau de altă natură. la efecte. Opera lui este dedicată istoriei Florenţei. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. Principele trebuie să fie atât de înţelept încât să evite acele josnicii care l-ar face să piardă statul. A murit în acelaşi an la Florenţa. XIV – XV. fiind un bun cunoscător al limbii greceşti. Principele. când celebra familie Medici a recâştigat puterea asupra Florenţei şi republica a fost dizolvată. pentru realizarea unificării Italiei. O guvernare eficientă trebuie să ţină sub control supuşii: „Ce altceva este o guvernare dacă nu mijlocul de a-i ţine în frâu pe supuşi?” Ceea ce conferă sistemului de gândire al lui Machiavelli o consistenţă reală şi un fond obiectiv este considerarea realistă. Opera lui a fost tradusă în limba italiană vulgară. În Renaştere. fapt care explică preocuparea sa pentru colecţionarea de amnuscrise antice. reducând peste măsură impozitele. cu subliniere la adresa măreţiei monumentelor Romei. accentuând umanul şi trăsăturile psihice. în 8 cărţi. fenomenelor economice. 1510-1511). de un principe energic. Era considerat un om crud dar cruzimea lui a restabilit ordinea în statul papal din centrul Italiei. a valorilor antichităţii greco – romane.

Robii negri. principele va trebui. adică atunci când. Etica politică a unui principe de succes presupune refuzul categoric al linguşirii. Un principe nu trebuie să se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalţi. făceau comestibilă mâncarea. ambră). este modul în care îşi alege secretarii şi miniştrii. un principe trebuie să se ferească. zahăr. cererea depăşea constant oferta. Erau scumpe pentru că se aduceau de departe. politice şi diplomatice. lucru pe care trebuie să-l obţină. În căutare de târguri de sclavi şi de surse de sclavi s-au lansat marii financiari ai vremii. Legendele ţesute în legătură cu ţările africane. praf de ghimber sau scorţişoară dădeau gust. a fost cauza economică principală a expansiunii europene şi a marilor descoperiri geografice. condimente. care vizau nu numai aurul ci şi obţinerea de sclavi.1. Pirateria practicată de portughezi şi spanioli a lărgit câmpul lor de acţiune în spaţiul insular al Oceanului Atlantic şi în ţinuturile vestice ale continentului negru. dacă aceştia sunt capabili şi credincioşi. Un principe prudent îşi va alege în stat sfetnici înţelepţi. după cum consideră el. iar oamenii de afaceri au stimulat şi finanţat opera de colonizare. să organizeze pentru popor. Principele care se teme mai mult de poporul său decât de străini trebuie să ridice fortăreţe. cu eventuale resurse de aur şi argint. Esenţial pentru succesul în politică. determinând scurgerea metalului nobil spre Orient pentru plata mirodeniilor. Mitul aurului a constituit imboldul cel mai eficace în orgaizarea şi realizarea marilor explorări şi descoperiri. Machiavelli prezintă istoria Florenţei pe scurt. ele nu te vor salva. scrisă în ultimii ani ai vieţii şi cuprinzând evenimentele dintre moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) şi moartea papei Clement al VII-lea (1534). lapislazuli etc. Se ştie azi că „Doradoul” medieval legendar se găsea în Africa. Expediţiile de piraterie au însemant adesea unica şcoală a unora dintre temerarii care au descoperit mările şi oceanele globului în epoca marilor descoperiri. fără să şovăie în nici un fel. transportate prin numeroase ţări. mai ales în Catalonia şi Andaluzia(Spania). fiind indispensabile în bucătăria vremii: piper negru. în Imperiul Mali. Ştiri necontrolate despre o misterioasă ţară a aurului (El Dorado) s-au răspândit cu repeziciune. Imperiul Han. Această atitudine va fi întotdeauna mai folositoare decât poziţia de a sta neutru. Erau căutaţi mai ales sclavii negri din Africa. Resursele de metal preţios ale Europei erau insuficiente. Comerţul cu sclavi. în viziunea lui Machiavelli. Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor. Erau atacate mai ales vasele comerciale. camfor. supuse pericolului de a fi pierdute în furtuni. Machiavelli este impresionat de organizarea instituţională a regatului Franţei. serbări şi spectacole. Aur a căutat şi Cristofor Columb în America. Principele trebuie să se străduiască. dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adevărul şi numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă şi nu privitor la altele. biserica catolică şi dreptul considerau robia o instituţie legală şi utilă. deschizând orizonturi noi. faima de om mare şi desăvârşit. Nu există un alt mod de a se apăra de linguşiri decât acela de a-i face pe oameni să înţeleagă că principele nu se va supăra sau înfuria dacă i se va spune adevărul. Balanţa comerţului levantin era pasivă. taifunuri. India. În anotimpul friguros se consumau mari cantităţi de carne sărată. pentru evitarea sau excluderea intermediarilor arabi. Puţin piper. de exploarare a teritoriilor descoperite. mirodeniile erau şi scumpe. Primele călătorii care au depăşit mările interne. Machiavelli afirmă răspicat că cea dintâi părere pe care o avem despre inteligenţa unui conducător de stat ne-o formăm cunoscându-i pe oamenii pe care îi are în jurul lui. cu comorile lor fabuloase. căci. peste ape. Francesco Guicciardini (1484-1540) a participat ca diplomat la marile evenimente ale istoriei Italiei din deceniile 2-4 ale secolului al XVI-lea. se întrebuinţau mirodenii. chiar dacă situaţia externă este calmă. căci instituţiile societăţii feudale. diverse gume. europene. obişnuiţi cu robirea maurilor în timpul Reconquistei. Principala sa operă. India. italieni şi portughezi. Pentru a putea suporta un asemenea regim sever. explorarea teritoriilor necunoscute. venituri uriaşe pentru cei care descopereau căile directe de acces spre ţara aurului. reprezintă consecinţa logică a unei serii de eforturi îndrăzneţe şi răbdătoare. de a fi la discreţia altuia. descriind raporturile politice şi diplomatice ale Florenţei cu celelalte state italiene sau străine. deoarece atunci când poporul ia arma în mână. de peste mări şi oceane. îl putem socoti un om înţelept. coloranţi. Un principe este preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat. chiar dacă ai fortăreţe. Cipangu (Japonia). În ceea ce-i priveşte pe supuşi. care acţionau cu acordul suveranului sau a autorităţii urbane. sub diverse formulări. Reducerea posibilităţilor de achiziţionare a sclavilor în Levant a dus la scumpirea lor. menţineau trează ispita câştigului. Expediţiile de explorare şi de descoperire. perle. cât poate mai mult. Principele trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile şi să asculte părerile lor dar să decidă singur. rămâi prizonierul lui. CAUZELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Marile descoperiri geografice. este sigur că nu vor lipsi niciodată străinii care să vină în ajutor. Ele treceau prin zeci de mâini. au lărgit sfera de acţiune a negustorilor europeni până în regiunea tropicală a continentului african. statul. VIII. Setea de aur. de pe coasta Malabarului sau din Ceylon. prin pustiuri. pentru a ajunge la aurul din Sudan. poartă aprenta puternică a experienţei personale. pe care a avut prilejul să-l cunoască destul de bine în timpul misiunilor sale diplomatice şi pe care îl consideră statul cel mai puternic şi mai bine articulat din Europa. spre insulele mirodeniilor. principele trebuie să se teamă că duşmanii ar putea unelti în taină. În Istoriile florentine (1520-1525). au vizat aproape toate. atacau cu scopul de a captura şi de a jefui corăbiile altui stat sau oraş. eludând monopolul italian în general şi îndeosebi concurenţa genovezilor. căci dacă cel care este mai puternic învinge. Cathay(China). pentru că a ştiut să descopere însuşirile lor şi să-i păstreze fideli faţă de el. rubine. erau folosiţi la munci agricole sau învăţau un meşteşug iar profitul rezultat din munca celor înrobiţi era însuţit de stăpânii lor. Europa medievală era tributară Asiei în special pentru produsele aromate şi coloniale. din antichitate până în secolul al XIII-lea şi pe larg până la moartea lui Lorenzo Magnificul (1492). Marile afaceri cu sclavi devin. în afară de faptul că nevoia îl constrânge la aceasta. parfumuri (mosc. Pirateria şi comerţul au pus la dispoziţie capitalurile necesare pentru echiparea navelor în vederea explorării zonei Oceanului Atlantic. Scopul exploratorilor europeni era descoperirea drumului direct spre Indii. insistând îndeosebi asupra vieţii politice şi organizării instituţionale. descoperirea „insulelor mirodeniilor”. parfumurilor şi aromatelor. pe Senegalul superior şi pe Niger. jefuite de beduini sau de piraţi. nucşoare şi cuişoare. MARILE DESCOPERIEI GEOGRAFICE VIII. Robii din Levant erau vânduţi la târgurile de scalvi orientale şi prea puţini ajungeau în Occident. Tocmai pentru că erau atât de solicitate. 1 . care au produs modificxări radicale şi profunde în viaţa oamenilor şi a popoarelor. să-şi creeze prin orice acţiune. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt. în primul rând. Istoria Italiei. covoare scumpe. Pirateria s-a practicat concomitent cu comerţul cu sclavi şi era încă unul din mijoacele de îmbogăţire. şesături de mătase. zeci de intermediari realizau profituri exorbitante din negoţul cu aromatele şi mirodeniile Orientului. În Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1512-1520). aceeaşi ţintă: Orientul. un apanaj exclusiv al portughezilor şi spaniolilor. Un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil. vânduţi în Italia. ghimber. Machiavelli anticipează celebrul principiu al balanţei puterilor în Europa. Totul se făcea în cadre perfect legale. a stimulat şi el explorările şi descoperirile geografice.principelui. Prima greşeală pe care o poate face un principe priveşte tocmai alegerea oamenilor lui de încredere. Spania şi Portugalia. El se poate pune la adăpost de o situaţie ca aceasta dacă se străduieşte să nu fie urât sau dispreţuit şi dacă face astfel ca poporul să fie mereu mulţumit de el. Piraţii. în spaţiul atlantic. şofran. în anumite perioade ale anului. istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănţuirea cauzală a evenimentelor şi de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent. diamnte. care a luat un nou avânt în secolul al XIII-lea. care constituiau baza farmaceuticii din vremea respectivă. a explorării tărâmurilor necunsocute. Principele trebuie să arate că iubeşte virtuţile şi să-i onoreze pe aceia care strălucesc într-o artă anumită. Pentru a-şi menţine popularitatea. încă din epoca cruciadelor. iar poporul te urăşte. începând cu secolul al XIII-lea.

ocolind coasta apuseană a Africii. arhipeleag pe care portughezii l-au botezat Madeira. care au descoperit întâmplător Insulele Capului Verde. fildeş. se supuse poruncii date de principe şi plecă în larg. Abia peste 10 ani vor continua portughezii expediţiile spre India prin Vasco da Gama. VIII. Prinţul Henric voia să le includă între posesiunile coroanei şi l-a trimis pe Velho Cabral să le ia în stăpânire. ceea ce îl determină pe rege să schimbe numele acelei extremităţi stâncoase şi neospitaliere în Capul Bunei Speranţe. unde. Desigur că îndrăzneţii genovezi au pierit în lupta cu furtunile. pulbere de aur şi un condiment asemănător piperului. Cu anul 1441 începe în istoria descoperirilor geografice epoca negoţului cu sclavi negri. O dată cu descoperirea Capului Verde. Navele erau dotate cu tunuri. Continuând explorările în direcţia sud. Dotat cu un pronunţat simţ al aventurii. al Coastei de Fildeş şi al Coastei Aurului. explorări soldate cu importante cantităţi de fildeş. În anul următor Zarco reveni în insulele descoperite de el. În continuarea căutării drumului spre India. cu o înclinaţie spre studiul geografiei şi al navigaţiei dar dispunând şi de considerabile resurse economico – financiare. Iar de aici până în India mai era desigur o distanţă nebănuit de lungă. într-o bulă în care era vorba de “cinstitul comerţ de sclavi”. cu păduri de palmieri. care a durat 7 ani. fiind compusă din 2 corăbii grele(fiecare cu o încărcătură de 120 de tone). au pornit prin luna mai spre Ceuta. infantele Henric. Henric a preluat în mare măsură aceste acţiuni în contul şi beneficiul regalităţii. Toma. un vas uşor şi rapid de 50 de tone şi o corabie mare de 200 de tone pentru transportul proviziilor pentru 3 ani. În anii următori. escadra a ajuns în golful Sfânta Elena.2. coasta occidentală a Africii a fost explorată şi cartografiată din Gibraltar până în Guineea. care primise misiunea de a căuta “coasta Guineei”. echipând cu ajutorul unor negustori 2 corăbii. La început fugeau de albi. Şi în anul 1428 se mai vedea fum peste micul arhipeleag. El ajunse până la un puternic promontoriu pe care. nepricepuţi în arta navigaţiei. undeva pe coasta de vest a Africii. a unor negustori portughezi. acum îi primeau cu săgeţi otrăvite şi cu lănci. pământul îngrăşat de cenuşa ce conţinea săruri de potasiu a dat roade bogate. corăbiile lor s-au întors încărcate cu un mare număr de sclavi. Sunt câteva menţiuni de pe la 1291. a insulelor sau a continentelor. în jurul anului 1430. cu familia sa şi cu alţi colonişti. urmând apoi să iasă în larg pentru a încerca să ajungă în India. Regele Joao al II-lea trimite îndată o flotilă comandată de Diego Cao cu misiunea de a întemeia o colonie şi de a exploata marile zăcăminte de aur din regiunea Coastei Aurului. a îmbarcat de pe coasta africană 165 de negri şi. Dar pe hărţile italiene ele erau plasate mult mai spre vest. Expediţia fraţilor Vivaldi a avut loc în timp ce Marco Polo se afla în China. Joao Zarco şi Tristao Vaz Teixeira şi o împinse spre coastele unor insule necunoscute. al Liberiei. prozelitismul religios. Escadra a pornit la 8 iulie 1497 din portul Lisabonei. la miticul rege – preot Ioan şi la o posibilă alianţă cu acesta împotriva musulmanilor. De abia după 12 ani acest cap a fost depăşit. Un mic nobil din garda sa. Expediţia a atins extremitatea sudică a continentului – Capul Furtunilor. în timp ce flota portugheză se situa pe primul loc în lume.Arhipelegul Azore. regele Manuel I cel Mare echipează sub supravegherea lui Bartolomeo Diaz o escadră. Papalitatea şi-a dat consimţământul în 1454. De aceea. Dinis Diaz a trecut de gurile fluviului Senegal. portughezii ocolesc capul Bojador( 1434) şi Capul Alb ( 1441). între 1484-1486. Calea maritimă spre India fusese astfel descoperită. alte expediţii aduseră şi aici colonişti. VIII. Visând mereu la bogăţiile legendare ale Africii. Expediţia se întoarce în Portugalia aducând sclavi . Semnătura lui Columb anterioară anului 1492 era „Xpo ferens” . DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE PORTUGHEZILOR Descoperirea ţărilor. infantele Henric s-a dedicat timp de 45 de ani. De aici Diaz constată că coasta continentului Africa nu mai înaintează spre vest. când doi fraţi. Paralel cu activitatea de explorare a coastei africane. Comerţul cu sclavi negri era extrem de rentabil şi din această cauză negustorii portughezi se “băteau” să obţină licenţe de expediţie din partea principelui. După 4 luni de navigaţie. După ce pojarul s-a stins însă. pe care-l făceau portughezii cu arabii. prinţul portughez Henric Navigatorul a trimis o nouă expediţie spre miazăzi. trecând de Capul Bunei Speranţe şi navigând spre nord de-a lungul coastei orientale africane. Pe la 1418. pe care le credea ale Nigerului şi era convins că era vorba de un afluent al Nilului. portughezii au descoperit şi explorat succesiv: litoralul Guineei. Primii care în evul mediu au încercat să facă unele descoperiri în Oceanul Atlantic se pare că au fost genovezii.În 1445 sunt trimise spre coastele africane occidentale 26 de corăbii. dotate cu tunuri la bord. iar stadiul la care ajunsese economia solicita pieţe noi unde să se poată cumpăra marfa căutată de statele apusene şi unde puteau să se vândă produsele acestora. cu toate că unii au murit pe drum. mai bine dotată cu hărţi. În timpul său şi datorită lui. După succesul acestei reuşite. Velho Cabral descoperă şi ocupă toate insulele arhipeleagului Azore. de-a lungul coastei africane. Pentru a continua explorarea coastei occidentale sudafricane. dar a izbucnit un mare incendiu în uriaşele păduri. După ce au înaintat în apele Senegalului şi au explorat sumar Gambia. au fost construite primele caravele portugheze. dezvoltânduse plantaţii de trestie de zahăr şi viţă de vie (vestitul vin de Madeira). din unele regiuni de pe coastele Africii. câştigul realizat a fost enorm. papa confirmă printr-o bulă drepturile portughezilor în Africa. Pe la jumătatea secolului al XV-lea. cu care ocazie sunt descoperite gurile fluviului Senegal. din paşnică. inclusiv clima şi vegetaţia luxuriantă. constructorii navali din Portugalia au realizat corabia anume făcută pentru călătorii pe ocean – caravela – acţionată cu ajutorul velelor. Au urmat expediţiile veneţianului Alvise Ca da Mosto ( 1455) şi genovezului Antoniotto Usodimare ( 1456). Gil Eanes de Azurara. teoria geografilor din evul mediu despre regiunile tropicale nelocuite a căzut pentru totdeauna în desuetudine. În 1481. regele Joao al II-lea îl trimite în 1487 pe Bartolomeo Diaz cu două mici corăbii de război şi un vas de transport cu provizii. ci se retrage spre est şi spre sud. compusă din 6 caravele. Dar comerţul cu sclavi. Expediţiile s-au succedat una după alta. sau răpirile din ce în ce mai dese au ajuns să fie cunoscute.l boteză Cabo Bojador. iar atitudinea africanilor. numindu-l comandant pe tânărul curtean de origine nobilă Vasco da Gama. a devenit posibilă doar atunci când un anumit nivel ştiinţific şi cultural devenise un bun câştigat pentru societatea Europei de Apus. aur şi sclavi. apoi insulele Principelui şi Sf. busole şi instrumente de calcul. numele de Capul Verde. Totul a fost minunat. Se căutau insulele care figurau deja pe unele hărţi italiene de la 1350: “Insulele şoimilor” . care nu puteau lăsa indiferentă monarhia portugheză. La 8 mai 1444 Cabral atinse coasta uneia dintre insulele arhipeleagului pe care o botează San Miguel. Cristobal însemnând „cel care îl are pe Hristos”. se organizau expediţii şi în largul Oceanului Atlantic. Dar portughezii nu s-au grăbit să urmeze acest drum descurajator de lung: peste 10 000 de km de la Lisabona la Capul Bunei Speranţe. 3. fie cunoscute doar prin intermediari. În anul 1431 şi în următorii ani. mosc. gurile fluviului Congo şi coasta Angolei. Henric Navigatorul a afirmat că scopul principal al expediţiilor portugheze în Africa este convertirea păgânilor idolatri. ambii în serviciul Portugaliei. Urmându-şi drumul spre sud a dat unui promontoriu. Expediţia din anul 1444. a devenit ostilă. precum şi o întreagă bibliotecă documentară specifică. organizării marelui şantier naval din Sagres. care utilizează forţa vântului şi nu cu ajutorul vâslaşilor. 1 . rămas în istorie cu epitetul de “Navigatorul”. sume pe care le-a investit în explorări şi în organizarea expediţiilor. Chiar numele lui iniţial era Cristobal Columb. Ugolini şi Valdino Vivaldi.Printre cauzele care au condus la marile explorări şi descopriri geografice se află şi misionarismul. fie complet necunoscute europenilor. situate în apropierea ecuatorului. pe o lungime de 3 500 de km. exploratorii au descoperit. o furtună îndepărtă de coasta africană o mică corabie în care se aflau 2 nobili. Succesele de o deosebită importanţă istorică ale navigatorilor şi exploratorilor portughezi din această primă etapă ( 1415 – 1460) se datorează în cea mai mare măsură fiului regelui Joao I. Înaintând spre sud. VASCO DA GAMA Descoperirea de dată recentă a “Indiilor Occidentale” de către Cristofor Columb crea Spaniei avantaje uriaşe. Cortes suţinea că luptă în Mexic pentru „slava lui Dumnezeu” iar Cristofor Columb intenţiona convertirea la catolicism a sălbaticilor păgâni din Lumea Nouă. aducând aici colonişti portughezi. În 1444. echipajul era format din 200 de oameni în timp ce căpitanii aveau la dispoziţie cele mai moderne instrumente de navigaţie. adică „purtătorul lui Hristos”.

COLUMB În timp ce portughezii continuau să exploreze coastele africane. portugheza ( cea vorbită. Actele de ferocitate au caracterizat această expediţie a lui Vasco da Gama: o corabie arabă transportând 400 de pelerini spre Mecca a fost prădată de preţioasa sa încărcătură. În Spania. atât de răstălmăcite. căpitanului I-a adus importante privilegii financiare şi titlul de amiral al Indiilor. Irlanda şi probabil coastele Islandei. cu cele din descrierile călătoriilor lui Marco Polo şi ale altor exploratori. fără să-şi dea seama. geografii şi navigatorii erau tot mai preocupaţi de găsirea unei rute mai scurte şi mai directe spre India sau spre Cathay (China) – o rută care să urmeze direcţia vestică. fapt care l-a încurajat pe explorator. cardinal de Cambrais). Cristoforo Colombo. Drept răspuns. a ancorat într-un punct estic al Americii de Sud.1483. evreiască sau franceză nu a putut fi demonstrată documentar. rezultând o evaluare fictivă a distanţei dintre Lisabona şi Cathay ( China). portughezii s-au întors la Lisabona (iulie 1501). După ce a cumpărat de la alţi localnici o mare cantitate de diferite mirodenii. Pierduseră 6 vase dar valoarea mărfurilor aduse depăşea de două ori suma cheltuită cu organizarea expediţiei şi pierderile suferite. În 1492. puţinele sale scrisori sunt întocmite în spaniolă( castiliană) sau în limba latină. datorită exploratorilor. După care. VIII. descoperirea căii maritime. ci şi o masă turbulentă. îndată după întoarcerea lui Vasco da Gama. negustorilor şi colonizatorilor. 38 de pescari nevinovaţi au fost spânzuraţi de catarge iar cadavrele aruncate în mare. nu cea scrisă). efectuate din modeste interese de afaceri. încununată cu descoperirea Lumii Noi. fiica lui Bartolomeo. pe care comandantul l-a numit Vera Cruz. a fost echipată o flotilă de 13 corăbii. cucerirea regatului maur al Granadei pusese capăt îndelungatei lupte de eliberare a ţării de sub musulmani. s-a născut la Genova între 25 august şi 31 octombrie 1451. Această rută vestică prezenta însă riscuri mult mai mari în comparaţie cu cea urmată de navigatorii portughezi. situată la nord-est de Madeira. Columb însuşi este de o discreţie totală în ce priveşte copilăria. după cum o sugerau atâţia mari erudiţi ai antichităţii. trecutul. după cum o confirma şi Ptolemeu şi comentatorii săi medievali. despre călătoria sa spre Guineea. cu întregul lor echipaj. După o scurtă şedere la Porto Santo. Harta lui Toscanelli l-a convins pe Columb că navigaţia transoceanică era posibilă şi lipsită de dificultăţi. periculoasă pentru monarhie şi burghezia oraşelor în curs de dezvoltare. Columb a fost pasionat de lectură. Limba sa maternă nu era italiana ci dialectul genovez. 1 . După multe peripeţii. la Chios. Columb a calculat greşit distanţele geografice. Războiul odată terminat. pusă sub comanda lui Pedro Alvarez Cabral. atât de ordin psihologic cât şi practic. Columb s-a căsătorit cu Filipa de Perestrello e Moniz. Columb participă la o expediţie comercială organizată de doi membri ai familiei Spinola şi de Paolo di Negro. Iar pentru comerţul mondial. fiind ajutat în această direcţie şi de fratele său Bartolomeo. coastele Braziliei. unde au intrat în contact. În Portugalia şi apoi pe insula Madeira. care deţinea înalta funcţie de astronom al Republicii. Drept urmare. Vasco da Gama s-a reîntors pe aceeaşi rută(până la Capul Verde).4. deţinând monopolul comercial cu Asia de Sud şi de Est. dar care nu a semnat niciodată altfel decât Christo Ferens ( “Purtătorul lui Hristos”). la Porto Santo. patricieni genovezi. Aici. nu trrebuie privită exclusiv prin prisma corespondenţei sale cu savantul florentin Paolo Toscanelli. În 1502 porneşte o nouă expediţie comandată de Vasco da Gama şi formată din 20 de corăbii. ucigându-le aproape 50 de oameni care debarcaseră. 13 corăbii s-au reîntors în Portugalia încărcate cu pradă şi mirodenii de o valoare colosală în timp ce altele au rămas în zonă pentru a intercepta vasele arabe şi a contracara în felul acesta concurenţa negustorilor locali. ancorând în portul Lisabonei după o călătorie care durase aproape 2 ani. fostul căpitan al insulei Porto Santo. ca acelea ale lui Cristofor Columb. peste Atlantic. Acesta din urmă. pe marginea a două cărţi citite. prin Oceanul Atlantic spre India şi China. îndeletnicirile sale înainte de a călători pe mare. Cristofor Columb şi “Lumea Nouă” Puţine sunt în istorie personalităţile a căror origine. biografie şi fapte să fi fost atât de controversate. În primul rând era problema distanţei. noile condiţii istorice pledau în favoarea expansiunii transoceanice. citite de navigatorul genovez. în special cele oferite de Ptolemeu. dar cu numai 6 din cele 13 corăbii. Pe baza hartei lui Toscanelli. pe care spaniolii îl numesc Cristobal Colon. Columb e ccuprins de febra călătoriilor maritime. îndepărtându-se mult de coasta africană. Dar principalul mobil era situaţia economică mai mult decât precară a Spaniei. carte ce a contribuit la formarea concepţiei sale cosmografice. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE SPANIOLILOR. În 1477 vizitează. care a ars cu toţi cei aflaţi la bord. Îndreptându-se apoi spre Capul Bunei Speranţe şi ocolindu-l. Columb se află în slujba lui Paolo di Negro. Fanatismul religios. escadra a ajuns la Calcutta. ţesături de preţ etc. Prima expediţie a lui Vasco da Gama s-a soldat – din punctul de vedere al profitului comercial. corăbii arabe de transport au fost jefuite. a jucat şi el un rol important. alimentat în timpul secolelor de luptă cu musulmanii. mii de nobili rămăseseră nu numai o categorie de războinici virtual disponibilă. Harta a fost întocmită pentru regele Portugaliei dar o copie a ei ar fi fost expediată şi lui Columb. Aici Columb şi-a lărgit orizontul prin lectura unor lucrări de geografie. Nici una dintre opiniile despre originea sa spaniolă. Negustorii arabi din Calcutta au refuzat să facă comerţ cu portughezii. În anul 1478. bine înarmate şi cu echipaj de 1500 de oameni. fără ocupaţie şi fără perspectivele câştigurilor sau prăzilor pe care li le asigurase Reconquista. viitorul vicerege al Americii spaniole. În schimb. pe care o aprecia cu mult mai mică ca în realitate. va rămâne factorul determinant timp de 5 secole. care venise în Portugalia schimbându-şi meseria de ţesător cu cea de cartograf. Columb se mută cu familia la Punchal. Cabral a bombardat oraşul şi a incendiat câteva zeci de corăbii arabe. Descoperise. perspectiva aventurii militare şi colonialiste le promitea îmbogăţirea rapidă. din cele 4 nave s-au întors doar 2 iar din membrii echipajului abia 55 de oameni. trimisă de Spinola şi di Negro. După 6 săptămâni. se născu şi fiul său Diego. Izvoarele confirmă. Prin 1474 sau 1475. Din Calcutta. după care escadra a ancorat în faţa marelui oraş Calcutta din India. Portugalia a devenit astfel o mare putere maritimă. Nu se ştie când şi unde a învăţat Cristofor Columb sau dacă este vorba de un autodidact genial. În dreptul ţărmurilor Africii orientale au trebuit să fie debarcaţi şi părăsiţi câteva sute de oameni bolnavi. de ideea creştinării unor popoare “păgâne”. dat fiind că opera de cucerire şi colonizare era susţinută şi de misionarism.capitala insulei Madeira.cu rezultate mult sub aşteptări: puţine mirodenii şi obiecte preţioase. Problema proiectului celebreri sale călătorii. Columb notase. până la descoperirea Canalului de Suez. pe atunci important centru al comerţului cu produse coloniale. Începutul activităţii sale nautice a fost probabil cel obişnuit pentru mulţi genovezi: scurte călătorii de cabotaj pe mici ambarcaţiuni cu vele latine. unde negustorii arabi controlau aproape întregul comerţ cu sudul Indiei. cuprinde judicioase note marginale ale marelui navigator. Flotila şi-a continuat drumul pentru a pedepsi Calcutta: oraşul a fost bombardat în repetate rânduri. italiană ( genoveza) şi latina. Limba spaniolă a învăţat-o probabil în Portugalia.Exploratorii au ajuns în porturile Mozambic şi Mombasa. din Chios spre Flandra. O corabie a fost trimisă la Lisabona pentru a anunţa descoperirea unei mari “insule”. De această dată epidemia de scorbut a făcut ravagii teribile. care-l trimite să cumpere mari cantităţi de zahăr în insula Madeira. O rută perfect posibilă. pe care ar fi vizitat-o în anii 1482. originea sa genoveză. Imago Mundi a lui Petrus de Alliaco ( Pierre d’ Ailly. Tezaurul statului era gol în timp ce resursele Portugaliei crescuseră enorm. Columb ştia sau cel puţin citea în 4 limbi: spaniola ( o castiliană imperfectă). portugheză. se pare că ar fi alcătuit în 1474 o hartă a lumii în care încerca să pună de acord datele antice. Contactele comerciale(şi conflictele) au continuat şi după traversarea Mării Arabiei. Flotila a pornit în martie 1500. după care amiralul a dat foc acestui vas. Cristofor Columb a copilărit la Genova. aproape în întregimea lor. În 1476 merge cu o flotilă . în cadrul unei expediţii genoveze Anglia. Apoi revine la Lisabona. Însemnările marginale la diferite lucrări. dar şi în conflict cu navigatorii şi negustorii arabi locali. într-o familie modestă. Pe la sfârşitul anului 1479. Acestora. Columb nu folosea în corespondenţa sa italiana. celelalte pierind în naufragii. Ostilitatea întâmpinată de Vasco da Gama din partea arabilor şi aliaţilor lor din India a convins monarhia portugheză de necesitatea înfruntării acestei concurenţe comerciale de pe poziţii de forţă. Vasco da Gama I-a eliminat pe negustorii arabi din comerţul cu mirodenii şi i-a obligat pe rajahii locali să se supună regelui Portugaliei. frica de necunoscut şi imposibilitatea de a determina cu certitudine longitudinea.

Cele 3 corăbii aveau o singură punte şi erau joase la apă. Juan de la Cosa. Columb descoperi insula Espanola. evreu convertit. să-l caute pe Marele Han. pe care a botetat. La 4 ianuarie 1493. cu studiul neîntrerupt. Proiectul lui Columb a fost susţinut şi de Luiz de Santagel. săptămâni în şir participă la serbările de la Curte. 3 oameni la libera sa alegere. Acesta primi cu bunăvoinţă propunerea genovezului şi o încredinţă spre examinare “Consiliului de matematicieni” care avea mandatul de a studia proiectele de călătorii transoceanice. cunoscut prin preocupările sale în domeniul astronomiei. Columb cunoaşte culmea gloriei. iar arhiepiscopul de Toledo îl primeşte cu onoruri regale. La 1 mai 1486. verdictul afost amânat. în Andaluzia ( Spania). proiectul lui Columb a fost respins ( în 1490). duce de Medinacelli. despre ape. de amărăciune. în faţa înalţilor demnitari. regelui Portugaliei. vistiernicul regelui Ferdinand de Aragon. i se conferă prerogativa de a judeca în pricinile ivite în legătură cu aceste mărfuri şi afacerişi dreptul la 1/8 din veniturile traficului maritim. căci numai în Orient puteau fi necesare aceste limbi în eventuale tratative cu principii localnici. În 6 decembrie. dar nici aprobat. Columb a citit istoria naturală a lui Pliniu. demonstrează că proiectul lui Columb de a atinge coastele continentului asistic şi de a vizita Imperiul Marelui Han era real. în care Columb va investi o anumită sumă. Cristobal Garcia Sarmento. notând cu lux de amănunte impresiile sale despre relief. Întors în Spania. spre Indii. La Barcelona. Spaniolii au trecut din insulă în insulă. Regele nu era dispus să facă cheltuieli pentru realizarea unor proiecte de a căror reuşită nu era convins. de regina Isabela. de dezamăgiri şi de speranţe. Exploratorul este invitat la Santa Fe iar consiliul convocat pentru a lua o decizie în chestiunea proiectului prezentat de genovezi. Disperat. rămâneau de rezolvat doar aspectele juridice şi administrative ale acţiunii. Juan Perez. de oamenii prietenoşi. în fiecare provincie. cel de deasupra. Columb a ajuns în Spania. vegetaţie şi ape. Imago Mundi a lui Pierre d’Ailly. Dezamăgit. Juan de la Cosa şi Peralonso Pinzon. să găsească aur. Juan Nino şi Sancho Ruiz de Gama. sub preşedinţia lui Hernando de Talavera. fiind primit la Barcelona de regele Ferdinand şi regina Isabella. a intervenit pentru a I se acorda o nouă audienţă lui Columb. de secunzi şi de piloţi. amiralul a primit o nouă confirmare a privilegiilor şi prerogativelor sale. urmărit şi de creditori. Descoperitor dar şi coquistador. goi. de comisia regală. din arhipelegul Bahamas. Nu aveau arme şi nu cunoşteau fierul. Calităţile nautice ale vaselor erau excelente pentru acea vreme. care spera să profite de pe urma realizării proiectului navigatorului genovez. Prezenţa în calitate de translator a lui Luis de Torres. Proiectul nu a fost respins. Pe Santa Maria se afla la pupă o construcţie cu 2 etaje: cel de jos era utilizat la păstrarea materialelor de navigaţie ale corabiei ( ancore. metalele preţioase. În viziunea lui Santagel. lucrări de geografie ale lui Plutarh şi Ptolemeu. Calculele fanteziste ale acestuia nu inspiraseră probabil încredere înaltului conclav ştiinţific. spiţeriile şi alte mărfuri achiziţionate. Răspunsul l-a dezamăgit dar nu l-a adus la disperare. Probabil proiectul lui Columb a fost respins şi din motive financiare. conştientă de riscul unei asemenea expediţii manifesta neîncredere faţă de datele expuse de genovez. Columb a vizitat din nou mănăstirea La Rabida. purtate în mare alai. fiind cucerită de planurile sale. la început la Cordoba. convins că este vorba de continentul asiatic. recunoscându-i – se implicit intrarea în casta nobilimii spaniole. Era însă prea târziu deoarece Bartolomeo Diaz descoperise Capul Bunei Speranţe şi drumul spre Indii. Fostul confesor al reginei Castiliei. Columb a descoperit insula Juana ( Cuba). Costul expediţiei şi sprijinul Isabellei fiind asigurate. devenită obsesie. Marinarii erau în număr de 90: 40 pe Santa Maria şi câte 25 pe celelalte douăcaravele. la 12 octombrie 1492. în 1488. Prin documentul regal din 30 aprilie 1492. De pretutindeni veneau oameni care aflaseră despre expediţie şi dsespre descoperirea Indiilor. dar cu suprastructuri înalte la provă. Imediat după descoperirea “Indiilor” de către Columb. Joao al II-lea. adică 9-12 noduri. Băştinaşii. circa 18-27 km pe oră.Vicente Yanez Pinon. plante rare. care aflase despre proiectul său. cu Martin Alonso Pinzon şi cu fratele acestuia. În înţelegerea încheiată la 17 aprilie 1492. Dar căutarea de aur. le pipăiră hainele cu o naivitate puerilă.San Salvador. În vara anului 1491. Au urmat ani de aşteptare. Columb şi ceilalţi exploratori au fost însă dezamăgiţi deoarece nu găsiseră aur. pe Pinta – Martin Alonso Pinzon. titlul fiind transmisibil succesorilor. Dar fondurile şi aşa precare. După toate probabilităţile. expediţia transoceanică trebuia să aducă suveranilor spanioli teritorii şi faimă. cu dreptul de a propune pentru diferite funcţii. Caorabia Santa Maria fusese contractată de Columb direct de la proprietarul ei. Columb e primit în audienţă la Alcazarul din Cordoba. Pinzon făurise şi el planul de a străbate Oceanul Întunecat pentru a ajunge în Cipangu. se ordonase oraşului Palos să echipeze corăbii ăpentru expediţia pe mare a lui Cristofor Columb. Columb trăia din subsidii primite din partea Coroanei. a fost prezentat la 1484 de Columb lui Joao al II-lea. erau deţinute pe Santa Maria – vasul amiral – de Columb. Columb se frământa cum să tragă foloase de pe urma indigenilor.Proiectul de a atinge ţărmurile Asiei navigând spre apus. prin intermediul cărpra a făcut cunoştinţă cu doi încercaţi navigatori şi piloţi. Santagel a avansat suma de 1 900 000 de maravendis pentru expediţia lui Columb. La mijlocul lunii martie 1493. Lui Columb i se conferă titlul de amiral al tuturor insulelor şi pământurilor pe care le va descoperi. vrea aurul pe care nu-l au şi nu ia măsuri de intimidare numai pentru că speră să afle mai uşor unde se găsesc zăcămintele de aur. Obiectivul expediţiei lui Columb era căutarea unui drum spre Imperiul Marelui Han. rămânând uimiţi de tot ceea ce vedeau. Funcţiile de comandanţi. pe care o porecli Fernandina ( azi Long Island). se arată mai binevoitor. După 4 ani de tergiversări. cunoscutul său proiect. La 27 octombrie 1492. E consultat în chestiuni de politică internaţională. amiralul Columb a ordonat ridicarea ancorei spre patrie. ediţia latină a lui Marco Polo. Historia rerum ubique gestarum ( scrisă de papa Pius al II-lea) etc. Amiralul a cercetat coastele Cubei. iar celor care o finanţează profituri. Îi vrea transformaţi în robi ai Spaniei. au fost la început timoraţi apoi I-au înconjurat din toate părţile pe europeni. Regii Ferdinand şi Isabella nu se pronunţaseră încă. apoi la Salamanca. Cei de faţă îl salutară pe Columb ca amiral şi vicerege şi îi jurară supunere. Columb se consolă doar cu munca. cunoscător al limbilor ebraică şi arabă. Soţia sa murise între timp. pentru a-l întâmpina pe amiral şi a admira tot ce fusese adus de peste ocean: indieni cu brăţări şi salbe. sunt expuse pretenţiile formulate de Columb. Oraşul i-a oferit însă numai 2 corăbii: Nina şi Pinta. spre Spania. unde l-a întâlnit pe prorul Fray Juan Perez. cu o suprafaţă mai mică. Prozelitismul constituie pentru Columb unul din scopurile expediţiei. Columb a părăsit Portugalia şi a ajuns pe la mijlocul anului 1485. se arătă dispus să pună la dispoziţia lui Columb mijloacele necesare pentru organizarea unei expediţii spre Cipangu şi ceru în acest sens aprobarea Curţii. ajunsese principala preocupare. garline etc. animale împăiate. la Palos. să-I onvertească pe indieni. trebuiau elaborate stipulaţiile înţelegerii ce urma a fi încheiată între suveranii spanioli şi navigatorul genovez. Don Luis de la Cerda. Columb părăsi insula San Salvador şi atinse în ziua următoare o altă insulă. fiind cu precădere spanioli. el fiind convins de sentimentul providenţial al misiunii sale. de optimism. la care se adaugă cel de vicerege şi guvernator. Membrii consiliului l-au sfătuit pe regele Portugaliei să respingă proiectul lui Columb. pe care o numi Santa Maria de la Concepcion ( azi Rum). se întruni. care apare în această convenţie cu apelativul “don”.de a ajunge în Cipangu(Japonia) şi în Imperiul Marelui Han. nu puteau fi investite într-o încercare al cărei succes nu era sigur. La 28 mai 1493. se pare că e vorba de actuala insulă Watling. Drumul spre Indii a început la 3 august 1492. Columb a propus din nou. confesorul reginei şi viitor arhiepiscop de Granada.). Bonetele roşii şi şiragurile de mărgele de sticlă pe care le oferiră spaniolii le provocară o bucurie deosebită. Columb a prezentat relatarea expediţiei sale. i s-a acordat suma de 335 000 maravedis. cu lănci şi vase în mâini şi papagali pe umăr. Ele puteau parcurge 10-15 mile italiene. Columb este un bun catolic. Columb dorea să continue aventura începută. frumoşi la trup şi la chip. monarhia spaniolă trecu la ofensiva diplomatică în vederea asigurării 1 . în fiecare insulă. pe Nina. Francisco Martin Pinzon. unde Columb găsi un protector în persoana lui Fraz Antonio de Marchena. În seara zilei de 14 octombrie 1492. Străbătând Oceanul Atlantic. I se acordă privilegiul de a dispune de 1/10 din valorile. Columb a descoperit o insulă. regele Portugaliei. Comisia regală. de vegetaţia bogată. ambii din Palos. era camera hărţilor. împreună cu fiul său Diego. Apoi descoperi o insulă cu o formă alungită. Drumul lui Columb de la Sevilla la Barcelona a fost un adevărat triumf. Între timp. În apropiere se găsea mănăstirea franciscană La Rabida. a Curţii. O comisie specială. Columb deveni oaspete permanent al ducelui. nestematele.

Au pătruns într-o regiune muntoasă şi săracă în care se găseau zăcăminte de aur. timp în care s-a făcut ultima revizie și aprovizionarea completă. În timpul trecerii peste ocean. oameni dornici de aventuri. armele de foc şi câinii vor fi de aici înainte folosite împotriva indienilor. flota părăsi portul Cadiz. unde a ajuns în 29 septembrie 1494. incaşă etc) şi formarea imperiilor coloniale : portughez. Pe 27 aprilie 1521. pe care a numit-o Dominica. de Magalhães.plenipotenţei sale asupra drumului spre vest şi a teritoriilor descoperite. Dar după ce au fost trase câteva salve de bombarde şi a fost lansată împotriva indienilor o haită de câini. Guadelupe. devenit papă şi cu sprijin castilian. San Antonio (120 tone. datată oficial la 3 mai 1494. În Espanola. VIII. cereale. Dar ea a salvat pacea în Peninsula Iberică. trestie de zahăr. Această expediţie nu mai avea misiunea de a explora. Graţie spiritului conciliant al spaniolilor. Regele Portugaliei pretindea însă că aceste teritorii aparţin de drept Portugaliei. La 20 septembrie 1519 flota s-a desprins de țărm și a început călătoria. Santa Maria la Antigua. În luna aprilie a fost concepută bula Inter caetera. Drojdia societăţii urma să colonizeze Indiile Apusene. astfel că au început tratative diplomatice directe între Spania şi Portugalia în această chestiune. olandez. a căror imaginaţie fusese stimulată de ştirile despre fabuloasele bogăţii din această parte a lumii. a recurs la recrutarea de deţinuţi. În cele din urmă mica escadră s-a întors în Espanola. unde ajunse. În 3 noiembrie 1493. Columb a trecut la represalii dure împotriva populaţiei băştinase. încredinţată de Coroană. Invitat. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediției: Trinidad (110 tone. Chiar dacă amiralul nu obţinuse cărăbiile solicitate. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Abia în 1498. Dificultăţile de pe insulă au fost atribuite amiralului şi curtea regală a fost asaltată de plângeri. Şi ştirile despre dificultăţile intervenite în viaţa coloniei întemeiate de Columb încurajau pe cei ce puneau piedici în calea înfăptuirii noului proiect. amiralul se îndreaptă din nou se îndreaptă din nou spre insula Jamaica. amiralul a ordonat să se ridice ancorele şi se îndreptă spre nord-vest. dar aceasta putea s-o facă numai în Spania şi nu în Espanola. dar abia la 20 august atinse capul vestic al insulei. Tratatul a intrat în vigoare şi cu toată relativitatea sa. de câştiguri facile. Columb terminase pregătirile pentru cea de-a doua sa expediţie: 14 caravele şi 3 nave mari de transport. poate pentru a evita o întâlnire cu corăbiile portugheze. primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. Nici francezii. în portul Cadiz. dar şi de cupru şi de azotat de argint. Santiago (75 tone. la Curtea regală. a fost respectat de o parte şi de alta. poate pentru a descoperi alte insule. 45 marinari). Magellan a elaborat un sistem de semnalizare atât de bun încât nici o corabie din flota sa nu s-a rătăcit. vreo 1500 de oameni. Deseada şi Los Santas. Victoria. francez. Columb descoperi Jamaica dar spaniolii au fost întâmpinaţi de indieni războinici. Magellan este ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. a obţinut în schimb reconfirmarea privilegiilor şi a drepturilor sale. aceştia s-au retras. Rezultatele lor practice au fost incamparabil superioare celor ale marii aventrui a cruciadelor. 60 marinari) . La 10 noiembrie. Insula celor 11 000 de fecioare. în 1496 mai trăia doar o treime. La 3 mai 1494. de a coloniza. Victoria (85 tone. celebrul tratat de la Tordesillas. Columb navigă în direcţia insulei Madeira. escadra lui Columb a pornit într-o nouă expediţie spre Indiile occidentale. Concepción (90 tone. Luau parte funcţionari regali şi preoţi. VIII. Apoi. Dintr-o populaţie de aproape 100 000 de locuitori. Columb era decis să urmeze un alt drum.6. 32 marinari) au părăsit orașul Sevilla navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de Barrameda unde au staționat mai mult de 5 săptămâni. în spaniolă a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. Forţa. Spaniolul Rodrigo Borgia. La 25 septembrie 1493. A descoperit însă alte insule: Santa Maria de Montserat. Roma papală era prezentă în calitate de arbitru şi de terţă putere. Amiralul trebui să combată defăimările. Între timp. pe care le promisese. “Puţine au fost evenimentele care să fi zguduit lumea într-o asemenea măsură ca marile descoperiri. Ea cuprindea referiri la insulele şi pământurile descoperite de Columb în timpul călătoriilor spre apus şi sancţiona stăpânirea regilor Ferdinand şi Isabella asupra acestor teritorii. Puerta Rico. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă. don Juan. Linia de demarcaţie între teritoriile portugheze şi spaniole a fost stabilită la 370 de leghe vest de insulele Capului Verde. La 30 mai 1498. spaniol. Deprez). Columb a descoperit o insulă din arhipelegul Antilelor Mici. Santa Ursula. însărcinat cu examinarea conflictului. maiaşă. cât avusese Espanola înainte de a fi descoperită de Columb. Descoperirile geografice au 2 . Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan. Apoi au descoperit şi alte insule: Maria Galante. cât şi asupra teritoriilor ce urmau a fi descoperite în această direcţie în viitor. 42 marinari). în căutarea Espanolei. cu misiunea de a răspândi creştinismul în rândul populaţiei aborigene. Din Canare au fost luaţi porci şi câini pe care cuceritorii castilieni I-au dresat apoi pentru vânătoarea de oameni. animale domestice. un organizator incapabil. apoi seminţe de legume.27 aprilie 1521). 55 marinari). s-a manifestat favorabil asupra cererii spaniole. Porţile închisorilor s-au deschis în faţa amiralului.5. Cea mai importantă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea unor străvechi civilizaţii( aztecă. să înfăptuiască misiunea civilizatoare. în insula Mactan. Era o sarcină grea. duse cu scopul de a fi aclimatizate în Indiile Apusene. Orice teritoriu ce va fi descoperit la est de această linie urma să aparţină portughezilor. Puţine evenimente au influenţat mai profund dezvoltarea mondială în toate ramurile de activitate umană”( E. de a descoperi. după o lună de aşteptare. promotor al unei politici coloniale falimentare. Columb s-a decis să pătrundă în interiorul insulei Haiti. având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. despre existenţa cărora aflase de la indieni. Din această mulţime de oameni făceau parte circa 200 de nobili. amnistiaţi cu acest prilej. Au acostat în prima insulă din grupul Antilelor Mari. care nu accepta stăpânirea spaniolă. acuzaţiile aduse persoanei şi guvernării sale. Cu 2 caravele. Pentru celelalte naţiuni europene acordul a rămas literă moartă. căci marele navigator se dovedise un prost colonizator. englez. deși erau total diferite. După cercetarea coastelor Cubei. A fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia. cât şi a recrutării de marinari pentru a participa al o nouă expediţie. înaintea lui Aguado. Columb porni cu mare alai. Santa Cruz. nici englezii. Neînțelegerile cu căpitanii spanioli au apărut la scurt timp dar rebelii sunt aspru pedepsiţi. Columb a reuşit să obţină 6 caravele şi deoarece a fost imposibil să-şi recruteze echiapjul pe cale obişnuită. CONSECINŢELE MARILOR DESCOPERIRI GEOGRAFICE Istoricii n-au întârziat să considere marile descoperiri geografice ale Renaşterii drept “ cea mai extraordinară aventură din istoria Europei”. Era prima mare încercare de colonizare în Lumea Nouă. dar relatările lui Columb sunt primite cu scepticism deorece nu adusese grămezile de aur. s-a încheiat în urma unor convorbiri oficiale. ci pe cea de a lua în stăpânire. MAGELLAN Fernando Magellan ( în portugheză Fernão Fernando/Hernando de Magallanes) 1480 . pentru a găsi şi explora ţara aurului. timp de secole. animale de povară. O nouă întârziere a pregătirilor pentru cea de-a treia expediţie a fost provocată de moartea neşteptată a moştenitorului tronului. Nina şi India( aceasta din urmă fiind prima corabie construită de spanioli în America) – cu 200 de oameni la bord decişi să părăsească insula şi cu vreo 30 de sclavi indieni. la sud de traseul primei călătorii. care a fost nevoit să-şi aleagă oamenii dintre delincvenţii de drept comun. Columb se îndreaptă spre Spania. Columb trebui să se justifice. la 7 iunie 1494. Santa Maria la Redonda. Pentru a evita o întânire cu escadra franceză. la 11 iunie 1496. au debarcat în Haiti. nici olandezii nu au ţinut seama de stipulaţiile tratatului şi la sfârşitul secolului al XVI-lea bula a devenit caducă.

traficul transatlantic a fost concentrat la Sevilla. Furtunile. în principalii agenţi ai comerţului cu mirodenii. Prezenţa portugheză în această parte a lumii s-a caracterizat printr-o permanentă stare de război. nu putea interveni în deliberările membrilor lui. Nueva Castilia şi Nueva Toledo. oceane şi ţări necunoscute. şi-au permis să-i reducă preţul. prin lupte cu populaţiile indigene . soldaţilor şi coloniştilor sosiţi în Lumea Nouă în acest răstimp era cu mult sub 100 000 de oameni. cu o populaţia redusă. curtenii. Organul central era Consiliul Indiilor. Întrucât la început economia dominantă era o economie de subzistenţă. dispunea de docuri şi de magazine proprii. dar la întoarcere toate trebuiau să treacă prin Sevilla. Pizzaro pornise să cucerească Peru cu 114 spanioli. care se vindea la Calicut cu 3 ducaţi. înzestrat ca şi viceregele cu atribuţii administrative. comerciale şi de administraţie colonială. În schimbul muncii lor. exploatată în regie de Coroană şi condusă de un Consiliu. indienii trebuiau să primească hrană. Eşecul sistemului portughez de exploatare a dus în consecinţă la introducerea sistemului de encomiendas. a unei agenţii monopoliste. abandonate din lipsă de mijloace. aveau misiunea să controleze comerţul în Oceanul Indian. participa la distribuirea mărfurilor de import. acorda licenţe de comerţ şi împărţea beneficiile comanditarilor. Organizarea acestui imperiu. după modelul Casei da India din Lisabona. Portughezii aveau de înfruntat galerele turceşti şi corăbiile piraţilor cuibăriţi chiar în unele forturi portugheze. A doua expediţie a lui Vasco da Gama a adus un beneficiu net de 300%. Socotra. Dar şi beneficiile au fost uriaşe. navlul. de fapt a şerbiei. Trei flote. monopoliza întregul comerţ colonial. regele Portugaliei realiza din comerţul oriental un câştig de aproape 500 000 de ducaţi. pentru a răspunde la eventualele reclamaţii ale foştilor săi administraţi. la Capul Bunei Speranţe. Dar. propunea candidaţii pentru toate posturile civile şi ecleziastice şi supraveghea activitatea funcţionarilor din colonii. tonajul şi destinaţia corăbiilor. în sec. Legăturile cu Orientul se realizau peste Persia şi prin Imperiul Otoman şi. deci prin forţă. iar în America de Sud – Brazilia. stăpânul domeniului. XVIII. ai cărui locuitori erau obligaţi la prestaţii şi servicii. în consecinţă. în care şi-au impus dominaţia şi monopolul. Encomienda era o concesiune financiară. dar şi pe forturi. Dar flota. fără a socoti celelalte mărfuri. precum şi tot ce se expedia din Portugalia: ţesături. apoi prin privilegii. cea a lui Almeida din 1505 s-a soldat cu un beneficiu net de 175%. apoi ghimbie. costa 80 de ducaţi la Alexandria. Goa şi Malacca s-au transformat în adevărate bastioane prin care s-a impus monopolul portughez în mările şi oceanele Orientului. Encomiendas erau inegale: aşezări de 6 –10 indieni şi domenii sau localităţi cu câteva mii de indieni. Imperiul colonial portughez era organizat sub forma unei întreprinderi comerciale de stat. Casa da India îndeplinea funcţii fiscale. de la Honduras până la Darien). destinată să protejeze corăbiile comerciale. Datorită monopolului lor. monopolul nu a funcţionat în condiţii absolute. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile pentru întreţinerea punctelor de sprijin . Castilia del Oro( coasta Americii Centrale. în afară de Havana. Proprietatea asupra pământului se obţinea prin “cucerire”. Şantierele navale şi manufacturile de arme trebuiau să lucreze fără întrerupere pentru a înlocui pierderile şi a dezvolta flota în raport cu nevoile sporite ale comerţului şi ale războiului. controla factoriile şi staţiile navale. Coroana ia conducerea directă a coloniilor. apoi mătăsuri. în caz de război. la expirarea mandatului său. postavuri. iar aceste bastioane au controlat respectarea lui. La început. produse artizanale. ca simplu particular. Viceregele. bazată pe imensa bogăţie de zăcăminte şi mână de lucru. Alfonso de Albuquerque a pus bazele Imperiului colonial portughez: Ormuz. îmbrăcăminte şi să-şi însuşească noţiuni ale religiei creştine. în Indii. consiliul pregătea legile şi ordonanţele pentru colonii. Imperiul colonial spaniol forma iniţial 2 viceregate: Mexic( organizat în 1534) şi Peru ( în 1542). precum şi cele pentru întreţinerea flotei. Ajunşi la Capul Bunei Speranţe. Imperiul colonial spaniol cuprindea un teritoriu uriaş. licenţa de a îmbarca şi debarca mărfuri a fost rezervată. întemeiată în 1503. în afară de rege. care supraveghea aplicarea legilor relative la comerţul cu America. Ori. nucşoara şi cuişoare. era investit cu aceleaşi puteri pe care regele le exercita în Spania. piraţii. cu sediul la Lisabona. relaţiile comerciale ale spaţiului mediteranean cu Orientul continuau să se realizeze peste Orientul Mijlociu. Reorganizată prin ordonanţele din 1534 şi 1543. a cetăţilor din Marea Roşie şi Oceanul Indian. iar numărul total al marinarilor. el poseda la Lisabona cea mai importantă casă de comision şi de export. Carol Quintul a autorizat alte 7 porturi din Atlantic şi 2 din Mediterana să trimită corăbii în America. O obţineau conchistadorii. mirodenii şi fildeş. pietre preţioase. provocau grele pierderi flotei portugheze. adăpost. Nueva Granada ( Columbia). adică partea de nord şi cea de sud a Perului. prin înlăturarea concurenţilor şi importuri masive. creat de Ferdinand Catolicul în 1511 şi definitiv organizat în 1524 de Carol Quintul. Casa da India. trebuia să rămână în colonie 6 luni. cu Egiptul. dus şi întors. o parte din Moluce şi Macao în China. portughezii au reuşit să aducă mari cantităţi de mirodenii pe pieţele europene şi să realizeze beneficii importante. Casa de Contratacion. Regele Portugaliei era primul armator. coasta orientală a Africii. Casa fixa data plecării flotelor. Organul executiv al Consiliului a fost Casa da Contratacion. ceea ce făcea imposibilă cucerirea de teritorii întinse sau pătrunderea în interiorul regiunilor explorate. a fost o societate particulară de negustori. a luat forma monopolului de stat. mai puţin în interesul Coroanei. considerate provincii transoceanice. Venezuela. decât în cel al conchistadorilor. apoi Panama. 2 . numai expediţia lui Vasco da Gama din 1503 a adus la Lisabona 36 000 de chintale de piper. lent. administra şi conducea justiţia. numea pe funcţionari şi pe navigatori. apoi duşmănia principilor locali şi dificultăţile materiale legate de menţinerea relaţiilor dintre colonii şi metropolă. singură. perle. musulmanii sau pur şi simplu uzura. Monopolul portughez nu a fost însă lipsit de fisuri. În 1529. Rezultatul cuceririlor portugheze a fost o thalassocraţie mercantilă. comanda flota şi armata. Călătoria. Viceregii şi guvernatorii trebuiau să –şi lase familia în Spania. numit direct de rege. care era de 3 ani. Nova Grenada ( 1717) şi Rio de la Plata ( 1776). Compus din 8 consilieri. parfumuri. care se întindea din California şi până în Chile: Nueva Espana ( Mexicul). cu turcii. la care guvernul a făcut apel pentru organizarea comerţului transoceanic. ordinele călugăreşti. la care aveau să se adauge. noi şantiere de construcţii navale. coasta Malabarului. nu ajungea pentru a menţine dominaţia unui minuscul regat peste miile de kilometri de coastă. să nu se ocupe de afaceri. înregistra ieşirea şi intrarea corăbiilor şi judeca diferendele între comercianţi. alta în pregătire şi a treia care staţiona în apele Indiei. un consilier financiar şi 2 secretari şi prezidat de marele cancelar al Indiilor. vânzând piperul la Lisabona cu 40. Cucerirea coastelor continentului african s-a realizat pas cu pas. un domeniu cu drept la tribut şi la corvezile indienilor care populau domeniul iar encomendero era seniorul. Pentru înlesnirea comerţului. Capitala Portugaliei s-a transformat întrun mare antrepozit de mărfuri orientale. Insulele Sonde. apoi chiar cu 20 de ducaţi chintalul. unde erau stocate mărfurile ce soseau din Guineea sau din Indii. Nueva Extramadura ( Chile) şi Antilele. regele era reprezentat de un guvernator. recruta trupele coloniale. deşi limitate. În America. uzurpare sau favoruri. În coloniile cu însemnătate mai mică. La început chintalul de piper. a devenit un adevărat minister al comerţului. arenda privilegii vamale pentru produse orientale. Diu. financiare şi militare. al coloniştilor. peste mări. Portughezii. El guverna. devine clar ce mari sacrificii a solicitat expansiunea portugheză. judecătoreşti. portughezii au dat peste spaţii infinite. organiza încărcarea şi armarea corăbiilor. Un continent cucerit într-o jumătate de secol de o mână de oameni: Cortes cucerise Mexicul cu 1300 de oameni. Blocarea Oceanului Indian nu a putut fi realizată în mod permanent şi. Mascat. dar sistematic. iar comanditarii oficiului Casa da India. situate la distanţă uriaţă de metropolă. Beneficiile acestui comerţ erau considerabile şi aurul ce intra din abundenţă în vistierie permitea monarhului să înfiinţeze noi manufacturi de arme. una pe drum. dura aproape 18 luni. cetăţi şi garnizoane. Sediul consiliului era la Madrid şi nimeni. feudalismul hispano – american s-a dezvoltat ca un sistem asemănător celui iberic. să trateze bine pe indieni. bazată pe o puternică flotă de război. mai degrabă maritim decât colonial. Portugalia era o ţară cu mijloace limitate. Pe la 1572.oferit europenilor o şansă extraordinară de a cunoaşte şi controla majoritatea zonelor lumii şi de a întemeia imperii coloniale care vor întrece cu mult ceea ce reprezentaseră imperiile macedonean sau roman. să depună la intrarea în funcţie o cauţiune care să garanteze executarea sentinţei în cazul în care ar fi fost condamnaţi după expirarea mandatului lor.

RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE ROMÂNE. aduşi special din insulele Canare. Marile descoperiri geografice au constituit unul din factorii revoluţiei economice a Renaşterii. 1532 – 16 800 000. socotiţi “ leneşi şi vicioşi” . În Mexic. metale (aramă şi mercur). Violenţa conchistadorilor. Mulţi dintre aceşti metişi au devenit cunoscuţi scriitori ( poetul Garcilaso Inca a devenit un clasic al literaturii spaniole) sau renumiţi cronicari. Marile descoperiri geografice au contribuit la răspândirea creştinismului. După 90 de ani. mârşavi şi cu înclinaţii rele”. până la sfârşitul secolului al XVI –lea. Teribila epidemie de gripă. John Quevado. NICOLAUS OLAHUS Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost o vreme aprod la curtea regelui Ungariei. munca istovitoare în mine. împuţinată ca urmare a bolilor şi muncilor istovitoare. încât aproape că nu mai sunt indieni în pomenitele insule. UMANISMUL (Sec. în special în Mexic şi Peru. populaţia indigenă. Amestecul rasial ( metisarea) a contribuit la formarea poparelor latino – americane. în care monarhul constată că în urma împilărilor. de pildă actul lui Carol Quintul din 8 decembrie 1526. fricoşi. Londra. a ucis aproape 1/3 din populaţia indigenă. vânau bărbaţii cu câini mari dresaţi în acest scop. O confirmă documentele vremii. IX. Alvarado. cum ar fi de pildă sifilisul. care la rândul său a avut o acţiune asupra puterii politice a unor state europene. cât şi cu sclavii negri. cacao. au favorizat abuzurile şi arbitrariul. Nicolaus Olahus a fost înnobilat de Ferdinand. fapt care a avut consecinţe negative asupra comerţului republicilor maritime italiene Veneţia şi Genova şi a Hansei nordice. descendent din ramura Drăculeştilor a dinastiei Basarabilor şi probabil fiind şi nepot de soră al voievodului Iancu de Hunedoara – pentru a-şi justifica şi în acest fel înnobilarea. Ludovic al II-lea (15161526) şi. mai ales argintul. arhiepiscop primat de Strigoniu(Ungaria) şi în 1562 regent al Ungariei habsburgice. 1548 – 6 300 000. O altă consecinţă a marilor descoperiri geografice a fost distrugerea populaţiei băştinaşe. dezorganizarea sau distrugerea structurilor social – economice ale societăţii amerindiene. în spălătorii de aur. Vladislav al II-lea (1490-1516). mexicani şi peruani. Dar factorul hotărâtor care a dus la decimarea populaţiei băştinaşe a fost violenţa. în schimb se ocupa de alte “crime” şi în primul rând de vrăjitorie. XVI-XVII) IX. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi. regele Ungariei Superioare (stăpânite de Habsburgi) iar în 1558 a fost ridicat de acelaşi suveranla rangul de baronal Imperiului. ca locţiitor al împăratului Ferdinand. a. numărul indienilor din Espanola. Comerţul cu coloniile era extrem de variat.1. Diploma de înnobilare acordată de Ferdinand lui Olahus îl elogia pe umanistul român pentru „ excelenta cunoaştere a tuturor artelor frumoase. stofe. a fost pentru o vreme secretarul regelui Ungariei. prezintă următoarea situaţie în secolul al XVI – lea: 1519 – 25 200 000 de locuitori. mai ales prin acţiunea iezuiţilor. Numărul corăbiilor care compuneau cele două flote a crescut necontenit. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori. portughezii incendiau colibele. stabilindu-se la Bruxelles. în morile de indigo sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. compuse din cel puţin 10 vase de comerţ şi un bastiment de război. creat şi întreţinut de guvernatori şi viceregi. autorizaţi de inchizitorul general din Spania să-i reprezinte. datorită perioadei excepţional de lungi de lactaţie. pentru talentul său poetic”. la vorbire. articole de lux şi sclavi negri. De altfel. regele Ferdinand numind inchizitor general al Americii pe episcopul Cubei. Mexic şi Cartagena. populaţia indigenă a Mexicului s-a redus cu 96%. Conchistadorii erau adesea însoţiţi de preoţi membri ai Inchiziţiei. au supravieţuit în primii 30 de ani ai cuceririi numai 25%. Atrocităţile conchistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. fapt dealtimenteri în acord cu obiceiurile băştinaşilor. ucideau copiii şi bătrânii. Spania vindea articole alimentare ( vin şi untdelemn). a convieţuit atât cu europenii albi. începând astfel o carieră politică şi ecleziastică de excepţie în sfera Europei Centrale în epoca Renaşterii. Un factor demografic important care a afectat întregul Mexic a fost şi excedentul constant al deceselor în raport cu naşterile. Îmbrăţişând cariera preoţească. pentru regii Spaniei extinderea Imperiului spaniol şi propagarea credinţei creştine însemna unul şi acelaşi lucru. adus de marinarii lui Columb din Lumea Nouă în Spania. din 25 de milioane de locuitori. pe care începând din 1514 Curtea de la Madrid le-a încurajat. din această cauză 2 . căci natalitatea la amerindieni era mai scăzută ca la europeni. În 1548. Spre finalul vieţii sale a trăit în Slovacia. de sinteză umană hispano – americană ( proces care stă la baza viitoarelor etniii şi civilizaţii latino – americane) un rol determinant l-au avut căsătoriile mixte. aduşi din Africa. Sfidarea şi dispreţul spaniolilor faţă de indieni. Capitolul cel mai sumbru şi cel mai ruşinos din toată istoria inchiziţiei este probabil cel al inchiziţiei spaniole din America secolului al XVI –lea. în condiţiile şi aşa precare din punct de vedere demografic. Curba populaţiei din platoul Anahuac ( Mexic). ci se limita în principal la capturarea de sclavi. unde a desfăşurat o vastă operă culturală şi unde a murit. urmăreau în modul cel mai evident să obţină bogăţii şi influenţă politică. Răspândirea catolicismului a fost însoţită şi de instituirea în 1516 a tribunalului Inchiziţiei în Noua Spanie ( Mexic). “Revoluţia atlantică” a însemnat deplasarea axei comerciale a Europei din Mediterana şi Baltica în Oceanul Atlantic. Casa de Contratacion organiza 2 flote pe an. dar nici un alb. prin maladiile aduse de europeni pe continentul american.porturilor Vera Cruz ( pentru Mexic). Inchizitorii din America. Rujeola a ucis o mare parte din populaţia de tainos – arawak din Santo Domingo. San Juan şi Cuba a scăzut în asemenea proporţii. tentaţia era prea mare ca inchizitorii să poată rezista. Nombre de Dios( pentru Columbia şi Venezuela) Panama şi Callao( pentru colonile de pe şărmul Pacificului). răspândindu-se de aici în întreaga Europă. Înapoiat din Ţările de Jos. ulterior a ajuns secretarul reginei Maria. Colonile exportau metale preţioase dar şi zahăr.2650 000 şi 1596 – 1 375 000. Populaţia băştinaşă a fost adusă în stare de sclavie. Indicele atât de ridicat al mortalităţii la indieni se explică şi prin şocul microbian generalizat. cu puterea aproape nelimitată pe care o aveau ( la un moment dat l-au condamnat şi pe papa Sixt al Vlea!). mobile. Iniţiativa i-a revenit bisericii catolice prin intermediul ordinelor sale călugăreşti. bumbac. agravând situaţia populaţiei indigene. la eforturi fizice deosebite. văduva regelui Ungariei. Olahus a folosit originea sa ilustră – era fiu al judelui regesc Stoian (devenit prin botezul catolic Ştefan). În haosul de ilegalitate şi cupiditate nelimitată. instrumente şi arme de fier. 1568. Almagro ş. Aşa s-a născut legenda neagră ( “ la leyenda negra”) despre cucerirea şi colonizarea Americii. silniciile comise faţă de cei forţaţi să muncească în cadrul morilor de indigo sau de postav sau în mine. Dar inchiziţia spaniolă din America nu se prea ocupa cu problema ereziei. precolumbiene. ajungând în 1553. Deplasarea axei comerţului mondial în Atlantic a contribuit la prosperitatea oraşelor şi porturilor cu faţetă atlantică: Lisabona. În cele două Americi. care tolerau poligamia. Deoarece era român de descendenţă princiară şi urmaş al romanilor. tutun. slabi la muncă. Olahus a parcurs cele mai înalte trepte ale ierarhiei bisericii catolice. materii colorate. lemn de preţ. care a lovit în repetate rânduri Mexicul în secolul al XVII-lea. pe care a însoţit-o în Ţările de Jos. Dezastrul biologic a însoţit pe cel social – economic şi a dus la un puternic regres al numărului populaţiei băştinaşe. munca istovitoare pe domenii. Locul cel mai însemnat îl ocupau însă metalele. când a atins cifra de 100 – 120. în mine. au dus la o scădere rapidă şi masivă a populaţiei. pentru talentul la scris. pentru priceperea în limba greacă şi latină. Pizzaro. Amsterdam. Nicolaus Olahus considera că merita aceste onoruri şi pentru că românii erau apărătorii civilizaţiei europene. În 1541 Carol Quintul stabileşte tribunale permanente ale Inchiziţiei la Lima. Ca urmare a concubinajului frecvent cu indiencele. Europenii au importat şi ei anumite boli din America. a catolicismului în Lumea Nouă. trişti.) au avut cu ele copii naturali. aproape toţi conchistadorii ( Cortes. În procesul de osmoză. boli faţă de care amerindienii neimunizaţi erau cu desăvârşire lipsiţi de apărare. supusă unui regim de muncă forţată. actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific. Epidemia de ciumă din 1546 a făcut zeci de mii de victime. Metisajul ( biologic şi cultural) a rezultat din numărul mare de soţii sau de concubine ale conchistadorilor. unde a rămas până în 1538. care îşi găsea cel mai bun teren în credulitatea superstiţioşilor indigeni.

făcând puţine referiri la viaţa economică. fundamentată pe criteriile etnice şi lingvistice. care încorporează analistica secolului al XV-lea. fapt rarisim în epocă. germană şi turcă. 1555). Cronicar umanist. 1519). unele chiar de Miron Costin. etnografice despre Ungaria. pater. cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. însuşită în mediul pe care l-a frecventat. de sprijinire a iobagilor şi de înfierare a abuzurilor nobilimii. Olahus însă a fost în primul rând un european. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare. Grigore Ureche a apelat şi la opera lui Martin Cromer (Polonia sive de origine et rebus gestis polonorum. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. Principiile religiei creştine catolice(Viena. În Slovacia. prin intermediul acelui pomenit „letopiseţ moldovenesc”. între care se remarcă Elegia cea mare. noster și alte multe din limba lătinească..fiind revendicat şi de cultura slovacă. În calitate de cancelar al Ungariei Superioare stăpânite de Habsburgi. Ureche a cunoscut şi analistica autohtonă. vechea şcoală capitulară din Strigoniu (ocupată de turci) şi a pus bazele celui dintâi seminar teologic catolic din Ungaria Superioară. 1560). Catehism (Trnava. atque opportunitatibus (1536) se simte influenţa istoricilor greci şi latini (Tucidide. atribuit lui Eustratie logofătul. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece . habitu. ameninţate de dominaţia otomană. un umanist strălucit. în 1597. A utilizat ca izvoare în Letopiseţul său. care a fost publicată în Cracovia. înfruntând opoziţia înverşunată a nobililor. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. muiarea. tatăl său. insistând asupra evenimentelor politice şi militare. Cracovia. Moldova şi Ţara Românească. ca atribute ale divinului şi fericirea care se poate raeliza prin practicarea virtuţilor autentic creştine. ce le zicem latini: pîne. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele. părinte. geografice. danezi şi italieni. Nicolaus Olahus a scris 4 epitafuri la moartea lui Erasmus (1536)şi alte versuri în latină. moribus. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului. vorbeşte şi polona. Dintre poeţii latini. magistratibus et republica regni polonici (1576). Olahus este un om al Contrareformei care caută să facă cunoscute Europei realităţile istorico-geografice ale acestei părţi de lume. Istoricul şi diplomatul (Bruxelles. Letopiseţul lui Grigore Ureche prezintă istoria domnilor Moldovei de la descălecatul lui Dragoş Vodă la Aron Vodă (1595). la Matei Miechowita (Chronica Polonorum. al nostru. Olahus stăpânea la perfecţie limbile română. ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. Este autorul a 4 epitafe dedicate lui Erasmus din Rotterdam. seminarul înfiinţat de Olahus se va transforma în Universitatea din Trnava. fiind mare vornic. latinitatea limbii române. IX. Tractatus de duabis Sarmatiis (1517) şi opera lui Martin Cromer. a reorganizat la Tirnavia(Trnava). Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu. al Antichităţii clasice. în 1611). religioasă şi culturală. la mormântul lui Erasmus de Rotterdam. maghiară. Olahus a redactat şi un Chronicon. la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). A corespondat cu umanişti belgieni. În opera sa istorică. fămeia. Cracovia. Cronica Poloniei. Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia. A dovedit talent în poeziile sale. franceză. A folosit în cronica sa şi descrierile umaniste ale lui Matei Miechowita. Format în ambianţa Umanismului târziu. femina. într-o versiune tradusă în poloneză de Marcian Paszkowski şi publicată tot la Cracovia. peste graniţele artificiale ce despărţeau Ţările Române din punct de vedere politic. Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba român. Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. 1578. A fost un puternic susţinător al catolicismului şi a combătut protestantismul (mai ales luteranismul saşilor) de pe poziţiile Contarreformei şi Reformei Catolice. Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise. În politica externă. Învăţământul în limba latină îi deschide drumul studiului lumi greco-romane. găina. Pe lângă limbile clasice. regionis. Olahus este cel dintâi dintre cărturarii români care subliniază clar ideea originii latine a poporului român şi unitatea limbii române. afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni. Nicolaus Olahus este cel dintâi organizator al învăţământului primar şi superior din Ungaria. GRIGORE URECHE (circa 1590-1647) Fiu de mare demnitar moldovean. Grigore Ureche studiază la o şcoală umanistă din Liov (Polonia). mulier. cât mai ales un gen de descriere geograficoetnografică. ei zic galina. latina. precum şi alte opere de valoare. în contrast cu viziunea medievală. în limbile latină şi greacă. 1560). în timpul domniei lui Vasile Lupu. în care sunt prezentate şi explicate evenimentele timpului său. spanioli. Opera lui nu este o istorie propriu-zisă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante. anterioară. Viziunea lui Olahus referitoare la naţiune este modernă. Grigore Ureche este autorul Letopiseţului Ţării Moldovei. A elaborat un Tratat de alchimie(publicat la Frankfurt în 1525). populis. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii. situ. redactată de Ioachim Bielski. Sallustius). Prima publicare a textului s-a făcut în 1852. Basel.. Olahus a decedat la Trnava în 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la biserica catolică Sf. dovadă clară fiind numele pe care l-a purtat. Transilvania şi Banat. Ureche a cunoscut şi cosmografii. unde se accentuau limbile clasice şi valorile culturale ale Renaşterii. Nicolae din acelaşi oraş. Concepţiile umaniste ale lui Olahus se vădesc în atitudinea sa faţă de problemele sociale ale vremii. Antonius Maginus Patavinus şi Sebastian Munster. la Alessandro Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio. un savant al Renaşterii europene. de la Matia Corvinul până la Ferdinand I. Polonia sive de situ. a determinat dieta din 1547 să anuleze prevederile draconice cu privire la legarea de glie a iobagilor şi să le acorde dreptul de liberă strămutare. divisione. dar care niciodată nu a uitat originea sa românească. Şi-a scris operele doar în limba latină. de către Mihail Kogălniceanu. În veacul al XVII-lea. faptul că românii sunt urmaşii Romei: „Toţi de la Râm se trag…”Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă a fost scris spre sfârșitul vieții. opuse misticii iezuite. toate cuvintele le-àm înțălege”. remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”). că de ne-am socoti pre amănuntu. sub numele lui Martin Bielski. 1536). care accentua privilegiul. ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească. anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte. Majoritatea interpolărilor au fost identificate. Alți copiști. caracterizate printr-o sensibilitate remarcabilă. germani. socială. Hungaria sive de originibus gentis. conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Xenofon. ei zic caro. fie în latină.2. care se originează în modelul oferit de scrierile umanistului Silvio Piccolomini. redactat probabil între anii 1642-1647. fie că erau scrise în limba greacă. carne. Cunoscător al limbilor de cultură slavona. Din corespondenţa sa cu celebrul Erasmus de Rotterdam s-au păstrat vreo 40 de scrisori. Grigore Ureche susţine ideea romanităţii românilor. Ovidius l-a influenţat pe Olahus cel mai mult. Cuprinde în această lucrare numeroase informaţii istorice. istorice sau geografice. Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. ei zic panis. cum sunt cele ale lui Gerard Mercator. Ureche greșește originea doar a două 2 .

apoi filosofia cu Valeriano Bonvicino. scrisoarea…”. Miron Costin este autor al Letopiseţului Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace…. Origines et occasus Transsylvanorum(Lyon. Umanismul său apare în primul rând în domeniul istoriei pe care o scrie. în Podolia. pe care începe să o scrie în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino. singura consolare a omului este credința în Dumnezeu. în 1671-1675. Îndeplineşte numeroase însărcinări diplomatice. împreună cu fratele său Velicico. unde îl găsim din nou după 1663. istoriografia noastră stabileşte contacte cu istoriografia umanistă europeană (Flavio Biondo. psihologia şi fizica cu Albanius Albanesius. Viaţa lumii. Face parte din influenta familie Cantacauzino. Biblia. anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Matei Cromer etc. Miron Costin a fost un distins cărturar. pe care o întemeiază pe efortul cărturăresc. un instrument de cercetare. A scris la noi una din cele dintâi pagini de filosofia istoriei. în metodele pe care le foloseşte. cunoştinţele şi admiraţia sa pentru „antichitatea cea plină de spirit şi foarte înţeleaptă în creaţiile sale”. cea a Cantacuzinilor. Ca umanist şi istoric. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil. păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. A mai scris: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei. Poseda o bibliotecă la Mărgineni care se ridica la circa 500 de volume. mare vornic de Ţara de Sus. la celebra Universitate din Padova (unde dobândeşte o temeinică instrucţie umanistă şi o orientare filosofică în sensul neoaristotelismului). Quintus Curtius. fiind amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană. mare logofăt. al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de oameni”. La Padova a învăţat logica. Vieţile paralele ale lui Plutarh. a genealogiei. îndeosebi. Nicolaus Olahus. hărnicie şi învăţătură. 1667). De rebus Alexandri regi Macedonum. gramatica şi retorica. Ştefan Cantacuzino(1716). Se remarcă aplecarea spre culisele istoriei: comunică. în spiritul istoriografiei umaniste. chiar pe lângă hatmanul Sobieski. în 1674. Stolnicul Constantin Cantacuzino utilizează nu mai puţin de 26 autori clasici sau umanişti.cuvinte: femeie – familia. Meritul lui Miron Costin a fost acela de a fi „legat umila Moldova de mândra Romă”. Datorită cunoştinţelor sale. din ce țară au ieșit strămoșii lor este o lucrare neterminată. Culegeri greceşti de 4 monarhii. A fost fiul postelnicului Constantin Cantacuzino. Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor. Predoslovia prezintă o deosebită însemnătate. „toate alte țări știindu începuturile sale”. muntenilor și ardelenilor. o lume-nșelătoare. rezultă frecventarea literaturii clasice şi umaniste. STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (1640-1716) S-a născut în 1640. 1611). pe istoricii bizantini Procopius. fiind decapitat la ordinul lui Constantin Cantemir. fiind cel care va hotarî destinele politice ale ţării aproape 40 de ani. Parcurge o carieră politică însemnată. al limbilor moderne (italiana în primul rând). Este un bun cunoscător al limbilor de cultură (latina. Cu Istoria Ţării Româneşti. Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești. întemeiat în 1636. fiica fostului domn Radu Şerban (1602-1611). mare postelnic şi mare hatman al Moldovei. Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema Polonă. disociind-o de cunoaşterea bazată pe revelaţia divină. apărută în 1651-1657. IX. a consultat o bogată literatură: Chronicon gestorum in Europa singularium a polonezului Paul Piasecki (1578-1649). amintirea. A învăţat carte în ambianţa culturală creată la Târgovişte de mari cărturari ca Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis. studiind la şcoala umanistă de aici. Politica lui avea în vedere interesele fundamentale ale ţării. apariţia istoriei. bîrfele și stratagemele diplomatice.4.3. Românii trebuie să-și cunoască istoria. utilizând mai târziu. apreciat ca „dascăl”. are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. prin mijlocirea unui sistem de dovezi cărora le-a dat coerenţă. terminat în 1675. cu viziune largă asupra marilor probleme politice ale timpului. într-o bogată şi prestigioasă familie boierească din Ţara Românească. IX. începând cu originile. A cunoscut literatura istorică românească anterioară. care rămîne mărturie peste veacuri: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești. ca Simion Dascălul („om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul. Moare în 1691. Opiniile lui fortuna labilis. greaca). legăturile de prietenie cu marii demnitari din jurul regelui. discutând problema cunoaşterii istorice. credulitatea Ștefan Tomșa Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ștefan etc. Miron Costin intenţionând dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche. în modelul pe care îl cultivă. apreciate de la înălţimea înţelegerii unui mare om de cultură. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. Este prezentă în Predoslovie o amplă discuţie despre valoarea izvoarelor. spre exemplu. în care se găseau multe rarităţi bibliofile. fiind o bibliotecă vie. A murit în împrejurările tragice legate de mazilirea fiului său. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost posesorul uneia din cele mai mari biblioteci. mare vornic de Ţara de Jos.”Finalul operei este moralizator: dacă viața lumii este iluzie şi deşertăciune. opera lui Ioan Sambucus. care s-a distins prin destoinicie. Philip Cluverius etc. Noutatea pe care o aduce este conturarea unui spirit istoric care străbate cronicile şi. Cunoaşte pe istoricul şi geograful Strabo. lui 2 . care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia. care au fost transmise apoi bibliotecii stolnicului. Nobil polon de la 5 ani. Meritul istoricului umanist rămâne descifrarea originii poporului român într-o primă operă scrisă de un român pentru români. fiind fiul lui Iancu Costin.). la care putem adăuga lucrări care se înscriu în domeniul ştiinţelor auxiliare. Are legături trainice în mediul nobiliar polonez dar şi cu ambianţa culturală a timpului. la nivelul priceperii lui istorice. căzând pradă rivalităţilor dintre familiile boiereşti. unde învaţă latina. inclusiv cronica lui Grigore Ureche. începând cu anul 1667. istoricului italian Filippo Buonacorsi. care toți un neam și odată descălecați sîntu”.1684). soarta nedreaptă. Zonaras şi Ioan Tzetzes. părinte – parentem). istoria antică. Aeneas Sylvius Piccolomini.Predoslovia enumeră scopurile lucrării: afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre. Cronica Polonă. prin paginile pe care le-a consacrat stolnicul problemelor cunoaşterii istorice şi celor metodologice. stolnicul exercită un adevărat patronaj literar în epocă. atunci cînd știe. Opisanie Sarmaciej Europskiej(Cracovia. în versiunea interpolată de Simion Dascălul. el face elogiul Italiei umanismului. Ca om de cultură. Datorită studiilor sale umaniste. A fost însă şi un autor prestigios în domeniul istoriei şi al cartografiei. Paszkowski. conștientizarea valorii documentului scris. În anul 1665 a pornit într-o lungă călătorie de studii. apoi în Italia. După un popas la Viena în 1669. În 1658 se află la Iaşi. Cronica lui Aleksander Gwagnin. opera în versuri a lui Samuel Twardowski (1595-1660). Ovidiu. anul uciderii tatălui său. Istoria Ţării Româneşti îşi propune descifrarea istoriei neamului. Viața Lumii este prima sa operă originală. mare dregător şi al domniţei Elina. Miron Costin face elogiul scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. prima în istoriografia românească. Prin 16521653. unde parcurge treptele dregătoriilor: pârcălab de Hotin. Din 1655 se află cu familia la Braşov. geografia. De neamul moldovenilor. Miron Costin a ajuns în contact cu Horaţiu. Cultura lui Miron Costin este vastă: ne-o dovedesc aluziile mitologice.1684. Se instruieşte la Şcoala constantinopolitană. un poem filozofic pe tema Prin De neamul moldovenilor. se întoarce în Ţara Românească. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche. viața ca vis. Războiul civil cu cazacii şi tătarii. A utilizat şi pe Laurenţiu Toppeltin. Miron Costin se întoarce în ţară. Din lista cărţilor cumpărate în Italia. Cunoaşte opera umaniştilor Flavio Biondo. Miron Costin a făcut posibil efortul cărturăresc cantemirian. prin intermediul lui M. Miron Costin studiază la colegiul iezuit din Bar. MIRON COSTIN (1633-1691) Umanistul Miron Costin s-a născut în 1633.

dobândeşte importante cunoştinţe în sfera istoriei şi geografiei europene. ce se făcea aici cu iluştri profesori. aflăm de la Neculce că "era de stat cam mic și subțire. sau omenie. o apreciază critic. întemeiată în mare parte pe descrierea. la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat. pe care o cunoaşte. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733). era gros. Cronica lui Ion Neculce. chipeș. lângă Paşcani. o cunoaştere profundă a spiritualităţii mahomedane. A avut în biblioteca personală un Hronograf bizantin. Dimitrie Cantemir. amintește purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. o întreagă lume care îmbogăţeşte orizontul cultural al tânărului principe. cum erau contemporanii săi Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze. pregătirea ştiinţifică. ci numai iscălitura învățase de o făcea. posibil în intimitatea stolnicului Constantin Cantacuzino. Ion Neculce susţine că până la DucaVodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii și alții. sau nevicleșug. a parcurs treptele dregătoriilor. Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup. uscat. În 1719. Constantinopolul i-a putut sădi lui Dimitrie Cantemir orientarea spre problematica controverselor filosofice şi teologice care au generat anticonfesionalismul şi preiluminismul european (Pompiliu Teodor). planurile de eliberare de sub dominaţia otomană. câte un scurt portret sau câte o caracteristică. de multe ori răcnea tare. în multiple domenii de creaţie. care a suscitat comparaţia cu SaintSimon. numai nici era prost. Se pare că avea cunoştinţe de limbă greacă. învaţă limbile Bolintineanu. era și credincios la jurământ. impregnată de clasicism a Marii Şcoli a Fanarului. După mamă. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean. Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om. amăgitor. au 2 . Ion Neculce nu a fost un erudit. se apropie de lumea musulmană. un mare savant (istoric. din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă. națiunile (psihologia socială nu-i era străină). numai era cu toane. Socrate. la minte așezat. se întoarce din nou la Istanbul. Izvoarele lui Neculce sunt autohtone. lângă Târgul Frumos. Constantin Cantemir (1685-1693). De la el aflăm că Dumitrașcu Cantacuzino (1684-85). La stat nu era mare. Când ajunge la domnia acestuia. Constantin Cantemir i-a dat o educaţie aleasă. dar mai presus de toate un filosof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat. E interesant să observăm imparțialitatea cu care vorbește despre Dimitrie Cantemir. în special a ideilor conţinute în opera lui Miron Costin. prin 1672. în timpul domniei lui Grigore al IIIlea Ghica. în problemele politice şi diplomatice. creează la Constantinopol un mediu cultural prestigios. în general orientale. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândețe. pe care-i consideră responsabili de „stricarea” obiceiurilor bune ale ţării şi de exploatarea fiscală nemiloasă a contribuabililor. amintind acel secol al XVII-lea european. la avere nu era lacom. "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea. probabil şi rusă. Constantin Cantemir (1685-1693). Este însă partizanul atotputerniciei domneşti. exercitată prin mijlocirea istoriei. în casa bunicei sale.Constantin Cantacuzino în problemele cunoaşterii istorice. bun și vrednic. în cursul anului 1745. "carte nu știa. ataşat umanismului padovan. Dimitrie Cantemir reprezintă în cultura românească un moment decisiv. probabil. După înfrângerea de la Stănileşti (1711)urmează până lua o vreme destinul pribeagului domn. Constantinopolul a însemnat pentru Cantemir un contact cu cultura europeană. El nu povesteşte istoria. practică bună avea: mânca bine și bea bine. fiind fiica lui Iordache Cantacuzino. Palton. fiind un excelent memorialist. Dumbrava roșie de Alecsandri. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat este o scriere memorialistică. IX. Familia Cantemir este de origine răzăşească din ţinutul Fălciului. iar inima și firea tot cât ar putea este să facă răutate». O însemnătate majoră a avut în formaţia intelectuală a tânărului Cantemir Şcoala Fanarului. exilându-se în Rusia şi apoi în Polonia. precizie terminologică modernă. Alexandra Cantacuzino. Sub Dimitrie Cantemir este primul sfetnic al domnului. buzat. 5. Scrisul său vădeşte o lărgire de orizont. ajungând mare spătar şi mare hatman. iar despre greci are un faimos pasaj. Pitagora. Seneca şi Cicero). de pe poziţiile unui patriot şi istoric obiectiv. IX. desigur sub influenţa cantemiriană. timp de 4 ani în Ţara Românească. ajunge din nou într-o mare dregătorie.. Ultima demnitate pe care o ocupă este cea de judecător de divan. care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Mânie avea strașnică. o istorie erudită. Nu trebuie ocolită valoarea formativă a umanismului românesc. Cantemir învaţă aici între 1688-1691 şi după o întrerupere de 2 ani. literat. în care preda Teofil Corydaleu. Aci se cuprind o sumă de tradiții relative la diferiți domni și care au format subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă. împresurată de nevoi dar urcând în scara socială datorită slujbei militare. însuşite în preajma bunicii sale Alexandra Cantacuzino. 6. Fiul acestuia. Critică vehement domnii fanariaţi. Studiul lumii clasice. la unele se arăta prea harnic. dar apoi curând se întorcea". Stolnicul Constantin Cantacuzino rămâne un promotor al spiritului critic şi al istoriografiei moderne româneşti. Stolnicul scrie o istorie în care cercetarea prevalează asupra naraţiunii. asigurându-i un dascăl de prestigiu sud-est european. pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din țară. filosofiei neoaristotelice. Aprodul Purice de Alecsandri. în special după 1693. asimilat de Cantemir. făcea parte. Istoriografia anterioară. la rudele sale cantacuzine. Cupa lui Ștefan de Bolintineanu. Altarul mănăstirii Putna de Aproape toți domnii. ce am scris singur dintru a mea știință. polonă. sau dreptate. cenzurând-o uneori. ci și grupurile. ci o argumentează (Virgil Cândea). iar concepţia lui politică este evident boierească. Ion Neculce se întoarce în Moldova iar în 1731. Neculce împărtăşeşte programul politic al domnului. era "om nestătător la voroavă (vorbă). spiritul critic care îl animă. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători.a. geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad". de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise.PREILUMINIST Prin prestigioasa sa activitate ştiinţifică. precum: Daniil Sihastru de Negruzzi. anticipând apariția lui Ion Creangă. din ramura Cantacuzinilor. care a văzut naşterea istoriografiei savante. A fost un deschizător de drumuri. nu prea era cărturar. geograf). care au la bază întâmplări istorice reale. A copilărit la Blăgeşti. creştină a istoriei. cu o întrerupere provocată de domnia lui Constantin Mavrocordat şi în vremea celei de-a doua domnii. Istoria este văzută de stolnic nu numai ca un îndrumător moral. Ion Neculce trăieşte. nici de pre un izvor a nimănui. ci şi un element necesar culturii unui popor civilizat. câte s-au tâmplat de au fost în viața mea. De neamul moldovenilor.". din marea boierime moldoveană. despre care vorbește în cursul cronicii sale. nici unele de acestea nu sunt. DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) . aşezată sub autoritatea Patriarhiei. dar era și cam grabnic la mânie. Ion Neculce. Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș. Moare. barba îi era albă ca zăpada". Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului. În vremea exilului. judecător drept. în care se înglobează şi o domnie de 3 săptămâni (1693). Epictet. de vechea înţelepciune arabă. tradiţiile locale. ca fiu la viitorului domn al Moldovei. ataşat cercurilor umaniste şi preiluministe. cu studii în Germania. sau frica lui Dumnezeu. vornic al Ţării de Sus. Tatăl său era Neculce vistierul. pe care o deţine. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise în inima mea". fac din el un istoric modern. Cronicii îi asociază cele 42 de legende. milostiv și răbdător. A fost înzestrat cu harul naraţiunii. Dimitrie Cantemir s-a născut în 1673. ION NECULCE ( circa 1672-1745) S-a născut probabil la Prigoreni. burduhos. în evoluţia spre lumea modernă. Minciunile nu le iubea. rumăn la față. Pentru formaţia intelectuală a lui Dimitrie Cantemir este remarcabil contactul cu scrierile filosofice ale antichităţii(operele lui Thales din Milet. prezentarea evenimentelor trăite de autor. reîntors în Moldova. cam cu grabă". grupate sub titlul O samă de cuvinte. În prefață. Concepţia istorică a lui Ion Neculce este influenţată de filosofia religioasă. transcris parţial de el..

în franceză (1743). modernizare a societăţii ruseşti. Pe baza legii evoluţiei ciclice. aşa cum se considera până nu demult. Cantemir a redactat Monarchiarum phisica examinatio(1714). Cartea a devenit o lucrare de căpătâi pentru diplomaţia europeană. obligat să se refugieze în Rusia. Este o lucrare critică. ideea latinităţii şi continuităţii sale în Dacia. imprimă scrierilor sale sensul modernităţii. Reforma n-a servit numai un exemplu românilor…ci s-a aflat în spatele multora din iniţiativele de a traduce şi tipări cărţi religioase în româneşte. Desigur nu al tuturora. lansat de propaganda calvină printre românii bănăţeni a fost invocat şi adoptat şi de alte şcoli româneşti calvine. XVI. Astfel că timp de mai multe decenii. în 1711. o lucrare de filozofie a istoriei. Scrierea a fost destinată să cuprindă toată istoria românilor de la origini până în vremea sa. unde rămâne până la sfârşitul vieţii(1723). normele sau canoanele scrisului istoric pe care le stabileşte. turceşti în mod special. În acelaşi an este consemnat ca “magister catolicorum” în Caransebeş. în mod inevitabil. stăruie ideea unităţii poporului român. ia parte la lupta de la Zenta. solicitându-se subsidii pentru plata profesorilor. unde se apropie de trimisul lui Ludovic al XIV-lea. înlăturarea facţiunilor boiereşti. ilustrate de istoria Imperiului Otoman. Are marele merit de a-i fi asigurat teorie o circulaţie europeană. Nobleţea românilor constă în ilustra ascendenţă romană.turcă. dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare. într-o direcţie determinată. Partenie II Cărturarul (1628-1638) a pus bazele unei şcoli româneşti ortodoxe (“şcoala gramaticească”). Tot în Rusia. În 1710. fostul domn al Ţării Româneşti. şcoala catolică din Caransebeş avea peste 50 de elevi. a unei ordini raţionale. în 1626. Tratatul de alianţă cu Rusia lui Petru I. fiind conducătorul spiritual al unei şcoli româneşti în care erau instruiţi şi educaţi preoţi dar şi 2 . Efrem Zăcan era “dascăl de dăscălie”. învederează orientarea lui Cantemir spre obţinerea independenţei Moldovei. prin problematică şi concepţie. în 1635. în Caransebeş nu mai există o şcoală catolică. etc. UMANISMUL ROMÂNESC DIN BANATUL LUGOJULUI ŞI CARANSEBEŞULUI ÎN SECOLELE XVIXVII După cele mai noi cercetări. prin care urmărea difuzarea unor cunoştinţe despre religia şi cultura musulmană. în grafie latină. domnia autoritară. episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului. istorică. cu titlul originar Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1716) răspundea unei necesităţi politice. La început această şcoală avea un număr de 33 de elevi.. La sfârşitul anului 1627. Gregorius Lonczai. care a fost primit în ordinul iezuit pe parcursul anului 1637. Fără a avea importanţa colegiilor reformate din AlbaIulia. pentru cultura noastră medievală. folclorică etc. originar din Lugoj este “maestru al şcolii şi predicator în limba română” la Caransebeş. Ştefan Fogaraşi la Lugoj. Discuţiile critice din Prolegomene ne indică genul de istorie savantă. prin lucrări ca Descriptio Moldaviae. 1735). înfiinţate la mijlocul secolului al XVI-lea. fiind autorul a numeroase lucrări. La această şcoală au predat Gheorghe Buitul dar şi Nicolae Ivul. Prin Cantemir. o şcoală catolică pentru fiii nobilimii din regiune. negând acţiunea factorilor interni. o concepţie avansată despre cultură. pentru a contracara ofensiva calvină şi a pregăti un cler instruit din punct de vedere dogmatic. care îl considera un fidel al Imperiului Otoman. în care însă maniera istorică a umanismului rămâne încă o constantă. Învăţământul în limba română a înregistrat însemnate progrese în banatul Lugojului şi Caransebeşului în secolele XVIXVII. alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse. Cantemir a pus în Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală. funcţionând până la finele veacului. Astfel. Cantemir a desfăşurat o vastă activitate literară şi ştiinţifică. persană. Hronicul româno-moldovlahilor (1719-1722). Cei doi reputaţi filologi apreciază că: “faptele ne silesc să nu trecem cu vederea peste rolul pe care Reforma l-a jucat în cultura românească în cursul secolului al XVI-lea. au predat câteva marcante personalităţi culturale de factură umanistă: Efrem Zăcan. care se fundamentează pe legăturile cauză-efect. ataşate ideilor filosofului german Leibniz. care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu. a cărui creştere şi descreştere spaţială este urmărită în celebra sa lucrare. Un document din 1566 atestă această situaţie. Descrierea Moldovei (1716). este urmată de declin şi cădere. Această “şcoală gramaticească” a continuat să funcţioneze şi după dispariţia banatului Lugojului şi Caransebeşului. dar cereri de înscriere în şcoală au venit şi de la familiile catolice din Bulgaria şi Valahia. referindu-se la un loc părăsit pe care a funcţionat şcoala catolică. Aidu. Ştefan Lelesz. adresat în 1645 Congregaţiei de Propaganda Fide. Versiunea latină a fost finalizată în 1717. fiind o descriere geografică. în spiritul unor principii care se originează în raţiunile absolutismului. Dimitrie Cantemir posedă conştiinţa unor legităţi istorice. În 1582. promotor al ideilor Contrareformei. În operă. Predarea se făcea în limba română. fiind însă organizat pe baze confesionale. În cadrul acestor şcoli româneşti calvine. dăruit de principele Ioan Sigismund Zapolya nobilului român Ludovic Fiat. ca de pildă cea din Făgăraş. Cele mai importante şcoli din banatul Lugojului şi Caransebeşului sunt şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş. elaborate în exil. arabă. Istoria Imperiului Otoman. se instalează o achiziţie culturală remarcabilă şi anume promovarea limbii române în instituţiile şcolare. La doar 33 de ani. se susţine că şcoala catolică din Caransebeş trebuie menţinută. fundamentală în problema apariţiei scrisului în limba română”. Sistema religiei mahomedane (tipărită în 1722) era o carte scrisă în scopuri utilitare. Înfrângerea de la Stănileşti (iulie 1711) a pus capăt nu numai luptei pentru independenţă. numit de sultan. explicare. datorită concurenţei în plan şcolar. Ele au fost reînfiinţate de principele Gabriel Bathory (1607-1612). prin normele scrisului istoric pe care le fixează. Ca filosof al istoriei. precum şi Viaţa lui Constantin Cantemir (17161717). ci şi domniei lui Dimitrie Cantemir. Orăştie. Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor (17171718) reprezintă un raport prin care înfăţişa lui Petru cel Mare situaţia politică din Ţările Române. predilecţia pentru istoria culturii. pe baza cărora lumea se află într-un proces evolutiv. În 1638. ajunge domn al Moldovei. notar al Caransebeşului. majoritatea fiind nobili. Contactul cu Rusia reformelor moderne ale lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale. comprehensiunea universală a fenomenului istoric în sens larg. cu precădere în limba română. Dimitrie Cantemir este autorul unei concepţii evoluţioniste. anul păcii de la Karlowitz. Dimitrie Cantemir a fost sfetnicul ţarului Petru în problemele lumii orientale. provocate de calvini. În 1643. începând cu traducerile din 1532 şi până la Palia de la Orăştie. Cartea descria ascensiunea statului otoman ca mare putere dar şi explica factorii decadenţei turceşti la începutul veacului al XVIII-lea. Cantemir a fixat norme şi astăzi valabile. unde vede dezastrul suferit de armata otomană. Aparatul critic pe care îl mânuieşte cu discernământ. Teoria lui istorică este dominată de o finalitate politică: dispariţia Imperiului Otoman. căci nu trebuie să cădem în greşeala opusă de a atribui totul Reformei. neamului său. deoarece puţini cunoşteau maghiara. Ca metodă. O şcoală catolică a funcţionat în Caransebeş încă din sec. continuitatea şi unitatea de neam sunt amplu şi savant argumentate. datorită traducerilor în limba engleză (1734. numărul elevilor a crescut la 42. şcolile calvine româneşti din Banat s-au remarcat în epocă prin exemplaritatea învăţământului în limba română iar modelul didactic. Într-un raport al misiunii din Caraşova şi Caransebeş. învăţământul în limba română s-a practicat în continuare. Mihail Halici tatăl la Caransebeş. În 1699. se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino. se deschide la Caransebeş. A fost opera lui capitală. stăruie în lumea ambasadelor. La iniţiativa iezuitului de origine română. X. iar ca interpretare. mai ales teoria originii latine. XV dar ea se închide la mijlocul sec. odată cu răspândirea Reformei. Nu ştim însă dacă şi după moartea lui Gheorghe Buitul (1653) la şcoala catolică pe care o întemeiase în Caransebeş. istoria statelor se desfăşoară astfel încât creşterea. Gheorghe Buitul. Cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne. În această şcoală s-a format şi Gabriel (Gavriil) Ivul. Membru al Academiei din Berlin. zona bănăţeano-huneodreană este cea care a dat masiv primele traduceri în limba română în secolul XVI şi nu Maramureşul. se dovedeşte un gânditor realist şi profund. în spiritul programului Contrareformei. care se înscrie în şcoala savantă europeană.. tradusă în mai multe limbi. în corespondenţă literară cu savanţi de prestigiu din epocă. în mediul ortodox. în germană (1745). într-un moment în care criza Imperiului Otoman era evidentă. un testament pe care îl transmite posterităţii. Dincolo de prozelitismul calvin. este o lucrare destinată să facă cunoscută Moldova cercurilor culturale occidentale. fost iezuit.

A fost educat de misionarul franciscan Ştefan Szent Andrassy (1571-1630). la Aiud. Cantiones Nativitatis et Pentecostales paterna manuscriptae. În anii 1672-1674. până la 14 iulie 1582. Este autor al unei impresionante opere de teologie şi filosofie. Theses et antitheses Catholicorum et Acatholicorum (Caşovia. Şcoala condusă de Efrem Zăcan la Caransebeş deservea nevoile comunităţilor calvine din sud-estul Banatului. Tot Ştefan Fogoraşi este şi traducătorul unor psalmi. având o iscălitură interesantă. Deşi lucrare de comandă calvină. care număra în rândurile ei nu numai ortodocşi. pastor din Lugoj şi Achirie. Moise Peştişel. Philosophia novella (Zagreb. botanică. după Pentateucul în limba maghiară. Printre umaniştii români de confesiune calvină din banatul Lugojului şi Caransebeşului în sec. pornit din sânul societăţii româneşti din Transilvania. în 1637. fiind primul român primit în acest ordin. la Caşovia. depăşind cifra de 400. Viena şi Caşovia (Kosice). Biblioteca sa cuprindea şi exemplare tipărite în elină sau ebraică. pastor în Caransebeş. A studiat la şcoala catolică din Caransebeş iar ulterior la universităţile din Târnavia. O bună parte din exerciţiile poetice ce-i aparţin lui Mihail Halici fiul reprezintă ode dedicate profesorilor şi prietenilor săi. Aceste şcoli calvine din Lugoj şi Caransebeş sunt sprijinite de oficialitate. Gabriel Ivul devine doctor în filosofie al Universităţii din Târnavia şi apoi doctor în teologie la Universitatea din Viena. timp de 20 de ani teologia la Viena unde a fost fără întrerupere cancelar al universităţii timp de 12 ani. la românii din banatului Lugojului şi Caransebeşului. semnificativă pentru progresele înregistrate de conştiinţa etnică în Banat în secolul XVII: Michael Halicius. Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală la Collegium Germanicum et Hungaricum din Roma (între 16191623). traducerea cărţilor sfinte în limba naţională. că textele răspundeau unor necesităţi reale a comunităţii din care făceau parte. menţionat de document ca Stephanus Gerlistey (Ştefan Gârlişteanu). O realizare însemnată în acest sens este Palia de la Orăştie (1582). de Caransebeş”. În anul 1650. publicată în 1674. de tipografii braşoveni Şerban Coresi (fiul diaconului Coresi) şi diacul Marien. după care a ajuns la Ocna Sibiului. XVI-XVII se remarcă Ştefan Fogaraşi din Lugoj. f. stabilind indirect o relaţie între lumea reformată din Transilvania şi biserica reformată din Anglia. Între 1669-1672. ceea ce i-a atras expulzarea din oraş. devenind şi membru al ordinului iezuit. fiind retipărită la Cluj în 1703. istorii. publicat de Gaşpar Heltai în 1551. XIX. fiind menită atragerii la calvinism a românilor ortodocşi din întreg spaţiul românesc. Philosophia (Viena. În repertoriul de manuscrise al lui Mihail Halici tatăl se află şi dicţionarul latino român Vocabularium paterna manuscripta şi Phrases Ciceronis paterna manuscriptae. publicate în limba latină: Propositione ex universa logica (Craşovia. Cartea a fost tipărită pe hârtie sibiană la Orăştie. Mihail Halici fiul se considera român. unde a putut să se distingă ca elev. după obiceiul şcolilor din Caransebeş şi Lugoj” sau cărţile româneşti de care se foloseau cei din Caransebeş şi Lugoj să fie tipărite şi citite “în toate adunările româneşti”. menţionate de Mihail Halici fiul în inventarul bibliotecii sale ca manuscrise ce au aparţinut părintelui său: Cantiones Paschales paterna manuscriptae. dicţionare. Francisc Fogoraşi face parte din aceeaşi familie de preoţi cărturari din zona Banatului şi traduce „cu greutate” un mic Catehism din limba engleză în limba maghiară. sunt datorate unui impuls intern. murind în jurul anului 1712. la Cluj. Nob [ilius] Romanus Civis. Moare la 18 aprilie 1678.l. El este exponentul unui model cultural şi confesional. Lapis Lydius (f. care deţine poziţii de frunte în viaţa confesională. unde a fost primit în Congregaţia “Sfânta Barbara”. numai pentru că ei erau de confesiune calvină şi nu ortodoxă? În lumina consideraţiilor de mai sus. destinată românilor convertiţi. în jurul anului 1610 face studii de teologie şi filosofie la Colegiul iezuit din Viena. poezie. În cadrul operei literare a lui Mihail Halici tatăl pot fi remarcate şi alte creaţii versificate cu tematică religioasă. fiind chemat să colaboreze la realizarea Paliei de la Orăştie. drept şi miscellance. care conţine cărţile Geneza şi Exodul din Vechiul Testament. Gabriel Ivul a îndeplinit şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie al Universităţii din Târnavia. care apare la Alba-Iulia. Ion Gheţie şi Alexandru Mareş susţin că Palia de la Orăştie a fost produsul unor factori interni. nu externi: “Cunoscând faptul că traducătorii Cărţii de cântece şi cei ai Paliei erau români. 1663). S-a remarcat prin încercări literare semnificative. În Edictul de înfiinţare a şcolii făgărăşene în 1657 se menţionează că în această şcoală trebuie să se înveţe şi să se cânte “româneşte. fiind puse în slujba răspândirii calvinismului printre români. a căror versiune românească era utilizată în şcolile bănăţene calvine după 1640. traduse în grai bănăţean-hunedorean. între care o serie de manuscrise moştenite de la tatăl său. Ştefan Fogaraşi provine dintr-o familie nobiliară din zona Lugojului. Francisc Fogaraşi. administrativă şi politică din această zonă a Banatului începând cu secolul XVII până în sec. Francisc Fogoraşi a tradus acest Catehism. Gabriel Ivul a predat timp de 6 ani filosofia la Universitatea din Caşovia (Kosice) iar ulterior. urmând şcoala catolică din Alba-Iulia iar ulterior. a fost recomandat şi a trecut ca „rector” al şcolii reformate din Orăştie (1665-1669). lucrarea fiind tipărită la Poszon (Bratislava) în 1636. dobândind o solidă cultură teologică şi filosofic. ode. ci şi catolici şi protestanţi”. cărţile fiind consemnate într-o listă autografă. 1661). retorică. unul dintre nobilii români beneficiari. cu caractere latine şi ortografie ungurească. este prima creaţie poetică de acest gen în limba română.învăţători. Mihail Halici tatăl şi Mihail Halici fiul. Mihail Halici fiul rămâne cea mai reprezentativă personalitate încadrabilă în fenomenul cultural bănăţean din secolul XVII. După unele informaţii. 1666). lirismul său fiind tributar cărţii lui Theodor de Beze. după o versiune calvină maghiară. După un an petrecut la colegiul reformat din Aiud. deşi ieşite dintr-un mediu reformat. care-şi luase doctoratul (Papai). Historia Relatio Colloqui Cassoviensis de Judica Controversiarum Fidei (f. cu participarea şi sub patronajul episcopului calvin Mihail Tordaşi şi cu ajutorul financiar al nobilului ungur Geszti Ferencz din Deva. acristihuri). În slujba prozelitismului religios calvin Ştefan Fogaraşi traduce în limba română. Halici a plecat în Ţările de Jos şi apoi în Anglia.). Iezuitul Gabriel Ivul a dovedit şi aptitudini literare. Catehismul. probabil ediţia din 1573 de la Tubingen. necesare elevilor români. Gabriel (Gavril) Ivul s-a născut într-o familie nobiliară românească din Caransebeş în 1619. 1667). filosofie. chiar de proprietar. imnuri. 1663). vom putea oare susţine că zelul bănăţenilor şi hunedorenilor de a scrie româneşte este consecinţa unei influenţe externe. fiind fiul lui Nicolae Ivul. El este autorul unei opere de lexicografie: Dictionarium valachicolatinum. În mediul catolic. Mihail Halici fiul a fost antrenat în vehemente dispute teologice. Reforma a stimulat. Deşi nu este o operă de valoare artistică deosebită. conform deciziilor luate de superintendentul calvin. Se pot da şi alte exemple în acelaşi sens: la 1598. Silit să părăsească Transilvania. În Ardeal se pare că nu s-a mai întors. dascăl în acelaşi oraş. au fost Gheorghe Buitul şi Gabriel (Gavril) Ivul. protopopul comitatului Hunedoara. Banul Acaţiu Barcsai a sprijinit financiar şcolile calvine din Lugoj şi Caransebeş şi traducerea de cărţi în limba română. În 1623 a fost admis în ordinul iezuiţilor.. Mihail Halici fiul şi-a constituit o bibliotecă faimoasă. ea respectă dogma ortodoxă. loc. este limpede pentru noi că Palia şi Cartea de cântece. care în acest timp a avut şi mulţi elevi români. din cartea de cântece a lui Francisc David şi Szegedi Gergeli. unde şi-a început şcoala pe care a continuat-o la colegiul luteran din Sibiu (1661-1664) şi la colegiul „Bethlen” din Aiud (1664-1665). cei mai importanţi umanişti români din Banat în secolele XVI-XVII. a ţinut să-şi 2 . cu folosirea Vulgatei (versiunea latină a Bibliei). teologie. Mihail Halici tatăl a fost rectorul şcolii calvine din Caransebeş timp de 20 de ani (1638-1658). iar în 1658 era „pastor senior” la Aiud. pentru şcolile calvine din Caransebeş şi Lugoj. redactând în latină. Mihail Halici fiul se naşte în octombrie 1643 la Caransebeş. familia sa deţinând funcţii importante în conducerea oraşului şi a comitatului Severin. Gheorghe Buitul a tradus din latineşte în româneşte Catehismul catolic al lui Petru Canisius. Mihail Halici tatăl a tradus în limba română doi paslmi. de către un grup calvin: Ştefan Herce. medicină. oda lui Mihail Halici fiul marchează începuturile poeziei lirice româneşti culte cu conţinut profan. Gheorghe Buitul s-a născut în 1595 într-o familie nobiliară din oraşul Caransebeş. în 1648. Francisc Fogoraşi a fost pastor în Caransebeş. care a germinat capacităţi culturale şi intelectuale înscrise la nivelul cel mai înalt în programul umanist din secolul XVII. în diverse variante ale genului liric (poezii. neverificate însă. Efrem Zăcan. o antologie de 27 de poezii.a. Oda închinată prietenului său din Basel. în care s-a situat pe poziţii progresiste (puritane şi carteziene). Volumele au fost clasificate. Poematum. pe domenii: enciclopedii. pe un document în limba latină. tipărită în 1655 la Viena sub titlul Poesis Lyrica.

din evul mediu clasic până în contemporaneitate. devotio moderna avea în sprijinul ei pietatea populară. Tensiunea sporită până la exacerbare a emotivităţii împinge sentimentul religios spre forme extreme.papa. Devotio moderna corespundea sentimentului popular de pietate. Ori această comportare este clar expusă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. lectură pe care o poate aborda oricine în mod direct. rugăciunea. este cu totul de prisos. vorbesc de “prima mişcare naţională” de pe cuprinsul bătrânului continet. alături de motivele religioase. profesor de teologie. predicile sale extrem de violente împotriva comportamentului papalităţii şi al clerului i-au creat o popularitate extraordinară.Wicliff condamnă posesiunea de bunuri materiale de către biserică. XVI) XI. Deşi excomunicat. mort în 1471). Hus şi-a continuat violente-i predici.scrie numele pe verso. la capela “Betleem” din Praga. Istoria bisericii universale este caracterizată de existenţa mai multor tentative de reformă. operă care proclama ca valori fundamentale umilinţa. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea. condamnat ca eretic şi ars pe rug. În tulburările grave care au urmat. care. Dar fără o îndepărtare de biserică şi fără a-i nega rolul său în lume. caritatea. un mare profesor şi teolog de la Universitatea Oxford ( Anglia). în româneşte şi cu caractere chirilice (Grălişte Ştefan). Ideile lui Wicliff s-au propagat rapid şi în Boemia. ci şi de devotio moderna. personală. căci mântuirea este rezervată numai celor predestinaţi. conformă învăţăturilor Evangheliei şi ale primilor 2 . chiar şi spovedania sunt lucruri inutile. al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe. asigurată de umilinţă şi caritate. alimentate şi de predicile eruditului reformator. căci o comportare cu adevărat creştină este mai importantă chiar decât doctrina bisericii. când se referă la revolta husită. Invocaţia Fecioarei şi a sfinţilor este zadarnică. ia proporţii sporite cultul sfinţilor( şi practicile magice) şi al relicvelor.2. insistente tendinţe de autoculpabilizare.este aceea de a predica. în Asia(de exemplu în Indiile britanice) şi Africa ( de pildă. PRELIMINARII ŞI ANTECEDENTE Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios. atât în rândurile nobilimii şi intelectualităţii. precum şi a unor transformări sociale profunde. Predicator de mare succes. Membrii clerului nu sunt intermediari indispensabili între om şi Dumnezeu. totalitatea celor aleşi (universitas praedestinorum). atât de favorabilă intereselor monarhiei în conflictul său cu biserica. Reforma protestantă a fost precedată şi de geneza unei noi sensibilităţi religioase: “devotio moderna”. prin Hristos. Biserica cealată. Praga devenind prima universitate “naţională”din Europa. Reforma se va repercuta şi în plan filosofic. Pentru aceasta. iar osemintele să-I fie împrăştiate. au fost excluşi de la catedră toţi profesorii germani. autorul celebrei lucrări Imitatio Christi(Imitarea lui Hristos). nici preoţii nu pot dezlega de păcate. nu speculaţiile teologice în jurul dogmelor. cardinalii. Esenţială este nu dogma. nu lipsită de influenţa unui spirit mistic provenind din lumea medievală germanică. deşi au eşuat. rectorul Universităţii din Praga. din care chiar şi membrii înaltului cler ar putea fi excluşi. Hus nu era un gânditor cu totul original. Hus a fost întemniţat. XI. Devine tot mai freecventă practica procesiunii Calvarului (Via Crucis). Fără să intre pe terenul propriu-zis al dogmei. împărtăşania frecventă şi acţiunile de binefacere ( asistenţa bolnavilor. care se adresa îndeosebi laicilor înşelaţi de un cler prea puţin preocupat de marile probleme spirituale ale credincioşilor din acele timpuri. orfanilor etc). Pentru devotio moderna. Sentimentul apăsător al păcatului originar. Vizând o regenerare a vieţii religioase. indulgenţele. Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. deoarece a dat loc mişcării sociale de protest a “predicatorilor săraci”. Singura atribuţie recunoscută de Wicliff membrilor clerului. teroarea prevestirilor apropiatului sfârşit al lumii. intrau şi motive de ordin social şi naţional. În schimb. Hus admitea valabilitatea indulgenţelor. Însuşi Luther va adopta unele idei ale curentului. pelerinajele. artistic sau literar. după ce i se dăduseră asigurări din partea împăratului Sigismund de Luxembourg şi a papei că nu i se va întâmpla nimic rău. în genere de opresiune a cehilor de împăratul german. în sânul unei societăţi de colonişti sau emigranţi europeni în curs de formare în aria altor continente. Chemat pentru a da socoteală de faptele sale în faţa conciliului de la Konstanz(în Elveţia). Printr-o activitate misionară. Nici aceştia. cât şi în rândurile maselor. Când Hus a devenit. Membrii acestor confraternităţi laice aveau în vedere înainte de toate. John Wicliff (1330-1384).1. episcopii. pe religiozitatea interioară. John Wicliff. Limba cehă a devenit limba bisericii din Boemia şi limba studiilor academice. favorabil schimbării. negarea ierarhiei ecleziastice şi a unor rituri. a vieţii religioase. înnoirii doctrinare şi spirituale. devotio moderna refuza metoda scolastică prin care se pretindea că sar fi putut ajunga la adevărul religiei.ci spiritualitatea interioară: o religiozitate personală.care sunt toţi egali şi cu toţii trebuie să fie săraci. XI. avocat ecleziastic al coroanei Angliei şi traducător în limba engleză al Bibliei. acum la sfârşitul evului mediu. a lollarzilor. conciliul din Konstanz I-a condamnat toate scrierile. pornind de la o critică raţională a dogmelor. intriganţi şi impostori. cu substanţiale implicaţii. dând o clară expresie acestei “devotio moderna”. Adepţii curentului au fondat şcoli frecventate de mulţi dintre viitorii umanişti (printre care şi Erasm). a pledat pentru reîntoarcerea la puritatea evanghelică a moravurilor. decan al Facultăţii de Arte.o mişcare de “renaştere a creştinismului”. neînţeleasă de credincioşi. în coloniile olandeze din sudul Africii). ci bazându-se doar pe sensibilitatea religioasă. gândul obsedant şi permanent al morţii( reflectat în “dansul macabru” din xilografii sau frescele mănăstirilor sau în sfaturile de conduită însoţite de imagini ale numeroaselor Artes moriendi. la începutul secolului al XV-lea datorită lui Jan Hus ( 1369-1415). conexiuni. consecinţe. Doctrina sa. este interpretarea literală a textului Bibliei. contemplarea durerii lui. Singura biserică adevărată şi necesară este cea spirituală. precum şi a limbii latine. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN EUROPA (sec. în 1409. dar nici n-a acceptat integral ideile lui Wicliff. a formulat o teorie a puterii laice şi ecleziastice în baza căreia justifica dreptul monarhilor de a seculariza bunurile bisericii. Antecedentele Reformei protestante trebuie căutate în mişcările reformatoare din secolele XIV-XV. Unica normă a credinţei. iar cenuşa i-a fost aruncată în Rhin. În schimb. nici cultul. comunităţi protestante s-au constituit în America de Nord. inutilă este întreaga sa ierarhie. Istoricii europeni. în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. cu divinitatea. În centrul devoţiunii sunt acum suferinţele fizice şi morale ale Fiului Omului. nici chiar taina împărtăşaniei. au creat în interiorul lumii catolice un orizont de aşteptare. esenţa creştinismului rezidă în comuniunea. simplă. a bătrânilor. precum şi adeziunea umaniştilor. a euharistiei şi a celorlalte sacramente administrate de toţi preoţii. când emotivitattea şi afectivitatea erau mai solicitate ca oricând. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a luat fiinţă în Ţările de Jos –de unde s-a răspândit repede îndeosebi în Germania. rugăciunea individuală ( sau în grup). Dar ca tip specific de religiozitate acţiunea Reformei se va extinde şi în afara Europei. După moartea lui Wicliff. în timp ce capătă o mare dezvoltare cultul Fecioarei. a devenit în curând periculoasă pentru stat. nemijlocită de formalismul unor practici cultice. Superstiţiile vrăjitoriei şi ale satanismului vor reclama reluarea şi intensificarea Inchiziţiei. Biserica ierahică a ascuns Biblia în dosul unor interminabile şi cu totul arbitrare comentarii. precum şi viaţa călugărilor pe care îi numeşte ipocriţi. Olandezul Geert Groote (mort în 1384) fondase un ordin laic intitulat “Fraţii vieţii comune”. care s-a constituit într-un instrument al lui Anticrist. Ritualurile bisericeşti. de rugăciune şi meditaţie personală. rector al Universităţii din Praga şi autor a numeroase opere de teologie. meditaţia în singurătate. Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale.în detrimentul echilibrului interior al creştinului. Exemplul lui Isus trebuie urmat în întreaga nostră viaţă cotidiană. Ordinul l-a influenţat profund şi pe călugărul ascet german Thomas Hemerken ( din Kempen. CAUZELE REFORMEI PROTESTANTE Cauze religioase a) Abuzurile şi corupţia papalităţii Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă. a făcut să fie deshumat. se propunea doar o experienţă creştină directă. instituţia “vizibilă”. Mişcarea umanistă din ţările nordice a fost influenţată nu numai de umanismul italian.

ajutând-o.de administratori ai diocezelor sau de beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămânea vacant. prieten al erudiţilor şi artiştilor. Aceste fenomene de decadenţă explică abundenţa de satire anticlericale. Cu Sixt al IV-lea. Perugia şi Reggio. aviditatea nestăpânită. justifica şi chiar incita tribunalul Inchiziţiei la persecuţiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole şi-au datorat martiriul ( direct sau indirect) bulei lui Inocenţiu al VIII-lea. sub formă de taxe plătite bisericii părăseau Germania şi mergeau la Roma în fiecare an. Uriaşe cantităţi de bani ( în aur şi argint). Inteligent. cultura teologică a călugărilor era deficitară. Bologna. mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial. care abandonaseră sărăcia voluntară şi trăiau în lux şi desfătări. mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. după desenele lui Bramante. Sub pontificatul său. apoi abandonând-o şi în cele din urmă pedepsind-o cu excomunicarea. Mondenitatea. Marele orgoliu al acestui papă a fost să extindă statul papalprin orice mijloace. la curtea papală domneau corupţia. Severele reguli ale aproape tuturor ordinelor călugăreşti erau neglijate. aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a credincioşilor unor vicari. Un alt abuz consta în fiscalitatea nemiloasă a Curiei. Preocupat mai mult de politică. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase. provenind nu numai din rândul umaniştilor. fireşte remunerate. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care suveranul pontif ar fi trebuit să şi-o asume. Conducerea spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna episcopilor auxiliari. Unii episcopi au devenit înalţi funcţionari administrativi. noul papă s-a angajat în combinaţii şi intrigi politice în interesul nepoţilor săi. decăderea generală. tronul papal I-a revenit lui Iuliu al II-lea ( Giuliano della Rovere. Nu s-a realizat însă nimic pentru restabilirea prestigiului moral al papalităţii. Spaniol de origine. totodată ducând la culme indiferenţa faţă de nevoile reformatoare din sânul Bisericii. Foarte cultivat. ignoranţi . La Roma. Regula claustrării nu era respectată. Chiar şi posturile de canonici rămâneau apanajul membrilor nobilimii sau a marii burghezii orăşeneşti. rămase legendare în istoria papalităţii. abuzurile vehement condamnate de Savaranola. Papalitatea extorca sume importante de bani de la familiile conducătoare din Germania. nepotismul şi simonia. 2 . Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere. După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea ( 26 zile în 1503). nu era atât un om evlavios cât un mare îndrăgostit de viaţă. Cei mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo şi Rafael. Nici viaţa monahală nu era lipsită de asemenea vicii şi abuzuri. de atâtea spectacole teatrale şi muzicale. Maniac sexual. energic. în 1506 a început reconstrucţia bazilicei Sf. Tată a doi fii nelegitimi. îl admira pe Ariosto. Cauzele economice şi politice ale Reformei protestante În Germania se manifestau resentimente considerabile asupra aspecrtelor. numeroşi călugări hoinărind prin sate şi oraşe. Astfel. genovez înrudit cu familia Doria. pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni şi exploatând fără scrupul credulitatea şi naivitatea oamenilor. se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de problemele bisericii catolice. prestigiu şi venit. Leon X ( Giovanni dei Medici. căsătoriile. implicându-se în conflictele interne ale Florenţei precum şi în viaţa politică a Veneţiei. mai cărei funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense taxe de cancelarie exorbitante. Multe din acestea porneau de la faptul că biserica catolică din Germania se afla sub controlul străinilor. a cucerit Parma. absenţa simţului datoriei. chiar plictisit de slujbele religioase şi detestând predicile. structurii şi organizării Bisericii. prostituate şi alte persoane netrebnice se interpuneau din toate părţile între altar şi cardinali” – nota Burchard. suveranul pontif îşi persecuta cu cruzime inamicii. fondând astfel un stat întins cum până atunci nici un papă nu stăpânise. 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. ci şi ale mediilor orăşeneşti modeste. dar era şi titularul a nu mai puţin de 12 dioceze şi arhidioceze importante din Franţa şi beneficiar a veniturilor a nu mai puţin de 9 abaţii. chiar prin trădări şi crime oribile. de obicei proveniţi din rândurile “călugărilor cerşetori”. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484. Perugia. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej de a-i convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte în favoarea mănăstirii. Viaţa morală a clerului lăsa mult de dorit. Îi plăcea mult pescuitul. Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi plaseze fiii. Complet indiferent în problemele credinţei. suplinitori veniţi din altă parte. nici pentru suprimarea sistemului de abuzuri. talent şi vivacitate. Adesea şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în alte localităţi. vânzarea de indulgenţe. Următorul mare papă al Renaşterii. cu care papa – îmbrăcând armura şi coborând personal pe câmpul de luptă – recucereşte întreaga Italie Centrală. lipsiţi adesea de pregătire teologică. cel mai faimos dintre papii Renaşterii. în timp ce cardinalii îi urmau exemplul. cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. dar iubea cu pasiune şi muzica. şi-a concentrat toate preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor celor 4 fii nelegitimi ai săi. Tainele erau administrate incorect iar predicile erau superficiale. trei şi chiar a mai multor dioceze – situate la mari distanţe una de alta ( cumulând deci şi veniturile acestora). În 1506. de la papi până la preoţii satelor iar fiii rezultaţi din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltură de părinţii lor. era episcop vicar de Metz. care priveau posturile lor ca surse de putere. de funcţii episcopale. litigiile dintre ei le scădeau considerabil autoritatea morală. incitând republica la război. Niciodată curtea papală nu fusese “invadată” de atâta inteligenţă. Spiritul monden frivol se propagase şi printre abaţi şi abatese. simonia. în schimb. Inteligent. chiar până la vârsta de 70 de ani. studiul teologic era neglijat. lunga serie de sacrilegii. B) Abuzurile şi corupţia clerului Printre abuzurile bisericii catolice. A delapidat sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi orgii de la curtea sa. Alexandru al VI-lea nu era deloc preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului. a fost mai mult un mecenat decât un adevărat papă. de numiri de cardinali etc. vn-a luat deloc măsuri de a introduce reforme ecleziastice. Urmaşul său Inocenţiu al VIII-lea ( mort în 1492). Cea mai mare parte a înaltului cler era formată din membrii ai nobilimii cu puţină educaţie şi fără pregătire teologică. cult. ambiţios. Decăderea morală era generală în mănăstiri. botezurile. Suma era deosebit de mare când copilul era minor sau deţinea deja o astfel de poziţie în urma unor desemnări ilegale şi avea nevoie de o dispensă papală înainte de momentul în care ar fi avut loc investitura. mort în 1513). declinul moral al papalităţii începe şi continuă în ritm rapid. cardinalul Jean de Lorraine. care autoriza. Iuliu al II-lea creează garda pontificală. la vârsta de 3 ani. “Totul era anapoda. când acestea doreau să cumpere poziţii superioare în Biserică pentru fiii lor. În acest scop l-a numit pe Cesare Borgia comandant suprem(gonfaloniere) al armatei papale. rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine remunerate. de atâtea sărbători mondene. extinderii şi consolidării statului papal. îndeosebi nobila familie Colonna. manierat. de asistenţă socială cărora le erau destinate. Concubinajul era practicat la toate nivele ierarhiei ecleziastice. incapabilă de a proceda la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase. a fost recunoscut ca unul dintre ceim mai mari mecenaţi din istoria artei.creştini întâmpinau rezistenţa bisericii oficiale. indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întâlneau nu numai la Roma. înmormântările etc. în 1501. Rodrigo de Borja. ci şi la curţile episcopale. fastul. tolerând la curtea sa imoralitatea. Iuliu al II-lea. Sixt al IV-lea a promovat la curtea sa luxul extravagant. îndreptându-se ameninţător spre Veneţia. maestrul de ceremonii al capelei pontificale. Nu arareori episcopii erau titulari şi beneficiari a două. devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică ( a fost ales papă cumpărându-I pe cardinali). în calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. care ocupă scaunul papal în 1471 ( şi îl va deţine timp de 13 ani). pentru Alexandru al VI-lea singura alternativă a acestei patologice obsesii erau jocurile de noroc. asasinate. improvizate. simonia. era un caracter slab. Papa şi-a creat un întins stat pontifical. Petru. vânătoarea cu şoimi şi lua parte el însuşi la vânătoarea de cerbi. cu ajutorul sadicului său fiu Cesare.

iar nu să adune bani. trimiţînd o copie arhiepiscopului Albert. protectorul său. fie viu sau decedat. atunci când foloseşte cuvintele < deplina iertare a tuturor pedepselor> nu iartă cu adevărat <toate pedepsele>. “Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii. prin absurd. pentru a le transmite direct papei. o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii” ( 3). Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit. Cauzele intelectuale ale Reformei Umaniştii Renaşterii. Papa. sau. “De ce papa. spunând. Preţul unei indulgenţe era stabilit în funcţie de situaţia economică a cumpărătorului: principii şi înalţii prelaţi + 25 florini de aur. preferând să rămână în biserica catolică şi să militeze pentru schimbare din interior. papa. noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele ce pot fi iertate. Doi ani mai târziu apare la Wittenberg călugărul ominican Johann Tetzel să predice vânzarea indulgenţelor. “Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu. “Căci aceste <graţii ale iertării>privesc doar pedepsele iertării sacramentale. Leon al X-lea trimite un 3 . “Acest cuvânt <căinţă>nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei şi anume ca mărturisire şi iertare. “Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă. în care ridiculiza clerul pentru greşelile şi păcatele sale. Este convocat la Roma să se disculpe dar Luther refuză. a devenit extrem de popular în rândurile umaniştilor. de obicei în chestiuni de căsătorie şi moştenire. arătând că taina penitenţei nu are nici un temei în Scriptură şi că papalitatea este o simplă convenţie umană. ar prefera ca bazilica Sf. adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari” ( 31). anume.o traducere în latină a textelor originale şi insista asupra studiului celor mai timpurii manuscrise cunoscute. Luther a afişat tezele ( după cum se obişnuia) pe uşa principală a bisericii catedralei din Wittenberg. pocăinţa nu este necesară” ( 35). iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate. “Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el. până la intrarea în împărăţia cerului” (4). care erau în greceşte. încât să poată mântui un om. “Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe. în afară de pedepsele pe care le-a impus prin voinţa sa ori care au fost impuse de normele emanate de Biserică”( 5). pentru a avea o audienţă cât mai largă. Dar Luther insistă. ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului. “Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie. nu este surprinzător că Erasmus lansa atacuri asupra a ceea ce el vedea ca lipsa de credinţă în Dumnezeu a multor reprezentanţi ai înaltului cler. Interesul major al clerului părea să fie adunarea bogăţiei. o proclamare a iertării divine” ( 38). îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului. iar cealaltă jumătate rămânând episcopului. “ Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe. jumătate din sumele realizate urmau să fie vărsate papalităţii în vederea construirii catedralei San Pietro. dacă ar fi fost acum papă. “Papa nu poate ierta nici o pedeapsă. Una din marile sale contribuţii a fost publicarea. urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu”( 28). negustorii – 3. carnea şi oasele oilor Domnului”( 50). aşa cum este administrată de preoţi” ( 2).”( 44). Prin activitatea lor au pregătit terenul pentru Reforma protestantă. că sufletul zboară <din Purgatoriu>”( 27). “Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi vinovăţiei. REFORMA PROTESTANTĂ ÎN GERMANIA Începutul Reformei: scandalul indulgenţelor În 1515 papa Leon X a emis o bulă prin care acordat episcopului Albert de Brandenburg pe un termen de 8 ani dreptul de a difuza în dioceza sa “indulgenţe plenare”. vina ar rămâne. Erasmus şi mulţi alţi umanişti importanţi au refuzat să se alăture lui Luther. mai bun. “Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă. “Cei care nu vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină când învaţă că. împreună cu învăţătorii lor”( 32). “Dacă prin indulgenţe papa caută mântuirea sufletelor. Ieronim. Petru cu banii lui. pe atât <de greu> se găseşte un om cu adevărat penitent. intervine în favoarea sa. “Papa nu poate ierta nici o vină. nu construieşte el bazilica Sf. mai degrabă decât să fie construită din pielea. a unei versiuni exacte a Noului Testament în limba greacă. “A spune că Sfântul Petru însuşi. chiar dacă el. cu siguranţă. erau obţinute de la oamenii Bisericii proaspăt desemnaţi şi de la profanii care solicitau regimuri speciale. criticând şi ironizând vehement moravurile oamenilor Bisericii. mai curând decăt binele spiritual al populaţiei. când acestea mai sunt încă valabile?” (89). în 1516. iar nu cu banii sărmanilor credincioşi?” ( 86). nu cumpără indulgenţele papei. spun laicii. publicând în limba germană.3. nu ar fi putut acorda haruri mai mari. care trebuia să fie bunul păstor. “Orice creştin adevărat.El a atras atenţia asupra modurilor în care unele din învăţăturile Bisericii catolice se bazau pe texte care erau de fapt traduceri greşite făcute de Sf. pe care alţi cărturari au folosit-o pentru a pregăti ediţii originale ale Bibliei ( ediţii în limba lor proprie). “Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări”(43). este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei”( 77). în măsura în care acestea implică o vină”( 76). după cum am spus. Principele elector Frederic. “ Prin urmare. pe care – potrivit unei practici curente – le propune unei ample şi libere dezbateri teologice. Sume mai mici. chiar şi fără scrisori de iertare”( 36). de ce suspendă indulgenţele pe care le-a dat înainte. omul simplu – 1 florin. marele cărturar umanist Erasmus de Rotterdam. omul devine. pentru acest lucru. ci mânia lui Dumnezeu”. “Dimpotrivă. clerul inferior – 6. “Creştinilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă că daca papa ar şti în ce fel storc predicatorii bani pentru indulgenţe. este părtaş prin voinţa lui Dumnezeu de toate bunurile lui Hristos şi ale Bisericii. instituite de către om”(34). Astfel. mai sigur. când a realizat Vulgata. în acelaşi timp. Petru să se prefacă în cenuşă. îşi consuma multă energie jefuindu-şi turma. chiar şi fără scrisoare de indulgenţă”(37). o Predică asupra indulgenţei şi graţiei divine. este o nebunie”( 75). în schimbul unei sume de bani. ( 45). decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu. refuza să se bazeze pe textul general acceptat al Scripturii – Vulgata. neiertată” ( 6). Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe. Scandalizat la culme de acţiunea arhiepiscopului şi a predicatorului indulgenţelor. nu o instituţie divină. XI. preotului”(7). cele două mari domenii asupra cărora Biserica obşinuse controlul legal. “Sigur este că atunci când monedele cad în cutie. prin care omul se împacă cu El” ( 33). nu o poruncă”( 47). “Totuşi ea nu înseamnă doar căinţă interioară. “Ei <preoţii>predică numai învăţături lumeşti. au discreditat clerul şi instituţia papalităţii. de aceea. “Totuşi. dar când Biserica mediază . căci ele reprezintă . Arhiepiscopul nu-I răspunde lui Luther – ba chiar interzice să se discute în public despre indulgenţe. ci doar pe cele impuse de el”(20). prin iertarea culpei în cazurile rezervate judecăţii sale. dar dă <banii>pentru indulgenţe. “Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine ( adică adevărata căinţă interioară). “Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu” ( 62).Aproximativ 1/5 din teritoriul Germaniei era sub controlul unor episcopi şi arhiepiscopi. lăcomia şi avariţia pot spori. nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos”( 56). Tezele erau revoluţionare prin conţinutul lor: “Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus <Pocăiţi-vă! > a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă”(1). de îndată ce banii cad în cutie. Date fiind vederile sale despre modul în care creştinii ar trebui să acţioneze. prin scrierile lor. “Greşesc deci acei predicatori de indulgenţe care spun că indulgenţa pontificală îl salvează pe om de orice pedeapsă şi îi asigură mântuirea”( 21). nobilii şi clerul mijlociu – 20. “A socoti că iertările papale sunt atât de mari . dar nu nesemnificative. ale cărui bogăţii au ajuns azi să fie nesfârşit mai mari decât cele ale oamenilor celor mai bogaţi. Luther formulează 95 de teze. Satira sa “Elogiul nebuniei”. ci <este>doar eliberat de pedepse.

recitau rugăciunile în latină dar şi în germană. a-l convinge să-şi retracteze tezele sau. predate studenţilor Universităţii din Wittenberg între 1516- 3 . Traducerea şi difuzarea largă prin tipar a Bibliei. Omul nu poate alege liber decât între o faptă bună şi una rea. politice. Libertatea omului constă în capacitatea lui de a acţiona din iubire pentru Dumnezeu. miruirea muribundului este doar un rit obişnuit. după care. într-atât de mare era interesul faţă de Luther. În scrierile sale. Icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor erau profanate. dezbaterile au durat 3 săptămâni. Luther susţinea că creştinătatea a fost capturată şi îndoctrinată de către papalitate cu credinţe şi practici create de om. declarând categoric că nici papii. îi împărtăşeau pe credincioşi cu azimă. În 1519 a fost organizată o nouă dispută sub auspiciile Universităţii din Leipzig. o pură superstiţie. mirul şi spovedania). marii săi adepţi şi prieteni. pentru credincioşii pioşi ea este un izvor de consolare. Dar păcatele săvârşite nu i se pot imputa omului. În prezenţa arbitrilor. La 3 ianuarie 1521 papa semnează o altă bulă. nici conciliile nu prezintă garanţii de infailibilitate. în ocazii de petrecere şi ospeţe. şi împărtăşindu-i pe credincioşi nu numai cu pâinea sfinţită ci şi cu vinul din potir( care în cultul catolic este rezervat numai preotului oficiant). intitulat Contra execrabilei bule a Antihristului. Toţi credincioşii care se dovedesc capabili. papalitatea. Antagonismul dintre catolici şi reformaţi creşte iar Germania se împarte în două tabere. Luther răspunde printr-un virulent pamflet. după 13 ani de muncă. Călugăria trebuie abolită total ( în Despre votul monahal. Unele oraşe acceptă bula şi o afişează. Având în vedere faptul că tehnologia timpului fiecare pagină a fiecărei copii trebuia să fie tipărită separat şi laborios. înseşi fapta bună nu o poate săvârşi decât din voinţa lui Hristos. cerşetoria interzisă iar pentru săraci s-a creat un fond de ajutorare. Era scrisă în latină şi se adresa unei audienţe academice. Deoarece convingerea înţelegerii sensului real al Bibliei devenise extrem de puternică. căci severitatea păcatului originar se extinde şi asupra unei bune intenţii. păcatele săvârşite pun o barieră între sufletul omului şi Dumnezeu. Convocat la Worms. Luther nu retractează nimic. de educaţie. apoi faptul că Germania îşi sustrăgea un cetăţean al ei jurisdicţiei romane. pentru că n-a fost instituită de Hristos. Papa semnează o bulă prin care îl somează ca în termen de 60 de zile să facă act de supunere Bisericii. altele o resping. Bordelurile au fost închise. Luther a scris un număr enorm de tratate. reformatorul însuşi aruncă în flăcări bula papală. Mulţi preoţi. dar şi cu vinul din potir. Scrierile lui erau citite de toată lumea. În piaţa oraşului Wittenberg studenţii săi ard cărţile lui Duns Scotus. interpreta şi predica – permitea realizarea. Luther punea întregul accent pe religiozitatea personală. Luther nega infailibilitatea papilor şi conciliilor. pe drum spre Wittenberg. spre a i se asigura protecţia. Esenţa moralităţii creştine este imitarea vieţii. de a scoate în afara legii. Luther se pronunţa pentru căsătoria preoţilor şi pentru dezlegarea călugărilor de jurământul lor solemn de călugărire). Părinţii Bisericii şi operele marilor teologi ai evului mediu”. în caz de refuz. Summa theologica a lui Thoma din Aquino. Hirotonia întru preoţie nu este o taină. traducerea întregii Biblii este terminată şi publicată în 1534. pe cel ce nu I se supune voinţei sale. Liberul arbitru nu poate hotărî aproape nimic deoarece voinţa omului este total neputincioasă şi sclavă a păcatului originar. ostentativ. la Roma. Carol Quintul printr-un edict precizează că bula va intra în vigoare numai după aprobarea Dietei imperiale. recunoscând doar botezul şi împărtăşania. stigmatizând lenea şi parazitismul monahal pe spinarea comunităţii. Carol Quintul. adamic. între raţiune şi revelaţie. nega sfinţilor merite în procesul mântuirii. Maslul. o serie de decretalii şi alte lucrări catolice de autoritate. maslul. La reîntoarcerea de la Worms. Prin propriile sale fapte omul nu poate obţine justificarea în faţa lui Dumnezeu. pe care Dumnezeu o acordă gratuit omului. cunoşteau un succes extraordinar. mai curând decât emanate din Scriptură. oricât ar dori să se îndrepte. care se putea dispensa de interpretările date de cler. a acelui drept de interpretare personală a Scripturilor pe care Luther îl proclamase chiar de la începutul activităţii lui. caută pretexte diferite să o eludeze. fără a se ajunge la nici un rezultat. Efectele predicilor şi cărţilor lui Luther au fost imediate şi în rapidă creştere. nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine ( căsătoria. că ar fi eretice. Augustin. Martin Luther a susţinut primatul absolut al credinţei. polemice ale reformatorului sunt expuse într-o serie de lucrări. Mântuirea este acordată de graţia divină. reformatorul începe să traducă în germană Noul Testament. Între 1517-1520 fuseseră tipărite aproximativ 300. Luther refuză – atât timp cât ideile sale nu se vor dovedi. sacerdoţiul. Căsătoria nu este o taină pentru că este un act universal. printr-o argumentaţie în public. practicat şi de necreştini. ci doar a reamintirii Cinei celei de taină a lui Isus cu apostolii. dar nici aceasta din urmă cu un sens euharistic. 000 de copii ale diverselor sale lucrări. devenită patrimoniu al tuturor – nu numai al clerului care o studia. care stabilise o separaţie netă între Dumnezeu şi oameni. În concepţia sa. între sfera lumii şi cea a credinţei. făcând fapte bune. Luther a fost influenţat de filosofia lui Occam. continuând să critice vehement nu numai indulgenţele ci şi autoritatea papală de a condamna. Corpus juris canonici. ceea ce ieşise de sub prese era colosal. ele sunt inerente naturii umane. Aici. decide ca Luther să compare în faşa Dietei din Worms. Luther este răpit de oamenii principelui elector Frederic şi dus. Era un fapt cu totul neobişnuit deoarece o problemă teologică era judecată de un tribunal format din laici. Acest adevărat “tribunal special” condamnă 40 de articole ale lui Luther ca eretice. profesori ai universităţilor din Paris şi Erfurt. Omul nu poate evita păcatul. Luther şi doctrina protestantă Mircea Eliade afirma că Martin Luther a fost un “teolog strălucit şi erudit. Preoţii celebrau liturghia fără să îmbrace veşmintele de cult. în fortăreaţa din Wartburg. învăţăturii şi conduitei lui Hristos. tiparul a făcut posibilă difuzarea rapidă a ideilor Reformei protestante. care fuseseră tipărite şi larg răspândite. Ideile reformatorului se răspândesc şi în restul Germaniei. a judeca. din punct de vedere moral. de cultură etc. Omul nu poate fi mântuit decât prin graţia divină. practicile penitenţiale. cu adevărat pură. un consistor a mandatat un corp de 40 teologi şi doctori în dreptul canonic sarcina să rezolve definitiv problema. Ideile teologice. al graţiei divine. între 1508-1517 a studiat îndeaproape pe Aristotel. Noul împărat. somat în faţa dietei de către trimisul papal să-şi retracteze ideile. scrierile sale publicate la scurte intervale. începând cu cele 4 serii de Comentarii ( asupra Psalmilor şi Epistolelor apostolului Pavel). soluţiile pretins salvatoare oferite de indulgenţe – toate acestea sunt pure ficţiuni inutile. în mod practic. În mai 1520. după textul original grecesc şi ebraic. În formaţia sa teologică. Consiliul oraşului Wittenberg a adoptat măsuri derivate din învăţăturile reformatorului. în Franţa şi Anglia. sunt consecinţa păcatului originar.În lucrarea sa Despre captivitatea babiloniană a Bisericii(1520) . care atacau cu o vehemenţă nemaiauzită şi abuzurile şi dogmele Bisericii catolice se răspândeau peste tot. intelectual şi spiritual pot să îndeplinească funcţia de “pastor”( deosebită de cea “sacerdotală”). hirotonisirea. Este un privilegiu acordat omului independent de liberul său arbitru. Doctrina graţiei este dăunătoare doar celor osândiţi. Indulgenţele şi relicvele erau dispreţuite în public. cele 7 taine.cardinal în calitate de legat papal pentru a-l întâlni. Zilele de post erau transformate. în timp ce în universităţi erau discutate la cursuri. respingea autoritatea dreptului canonic precum şi pretenţiile de natură jurisdicţională ale papei asupra pedepselor Infernului. de numeroşi doctori în teologie şi de peste 200 de studenţi. a interpreta Scriptura. de taină a transsubstanţierii mistice a pâinii ( azimei) şi vinuluib în trupul şi sângele lui Hristos. ascetismul. Doctrina luterană a supremaţiei absolute a credinţei conducea la o negare a structurii dogmelor. însoţit de Melanchton şi Karlstadt. interioară a omului şi pe textul Sfintei Scripturi ca singurul criteriu al adevărului. Între timp. prin care Luther era excomunicat în mod oficial. să obţină arestarea lui şi trimiterea ereticului la Roma ( septembrie 1518). ierarhia ecleziastică. Luther susţinea “preoţia tuturor credincioşilor”. erau citite şi comentate în toată Germania. Luther încerca să lege guvernarea Bisericii catolice de către papă cu situaţia evreilor care fuseseră luaţi sclavi în Babilon. altele tergiversează. în Elveţia şi chiar în Italia. dar în faţa lui Dumnezeu nici o faptă nu poate fi considerată cu adevărat bună. Reformatorul proclama capacitatea autonomă a creştinului de a înţelege. Totul are nevoie de iertarea divină. Spărgând monopolul clerical asupra culturii. dar cererile nu puteau fi satisfăcute. practicii cultice bisericeşti tradiţionale: mesa catolică. călugări şi călugăriţe nu purtau reverenda sau rasa şi se căsătoreau. în Spania. educative. Luther se prezintă.

Către nobilimea creştină a naţiunii germane( 1520) – prima operă revoluţionară a Reformei protestante – face un apel la nobilii laici îndemnându-i să fondeze în Germania o Biserică creştină naţională. rămânănd fidele catolicismului. Zwingli a fost rănit. erau obligaţi ( începând din 1529) să ia parte regulat la slujbele religioase – şi totodată le era interzis să asiste la o slujbă catolică. apoi ucis. Cantoanele catolice erau sprijinite de Austria. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o asigură revelaţia. Secţiunea a treia este cea mai importantă din punctul de vedere al teologiei morale. icoanele au fost scoase din biserici. este asigurată de predică şi de participarea la botez şi euharistie. Zwingli a întreţinut relaţii personale cu Erasm încât ideile sale reformatoare vor purta vizibil amprenta acestor influenţe. Parlamentul de la Londra a votat separarea bisericii engleze de Roma. A doua secţiune se referă la urmările păcatului originar . Acesta trebuie să arate că ascultând cuvântul lui Dumnezeu revelat de Biblie. în Anglia. iar cadavrul dat flăcărilor rugului. conturându-se biserica anglicană. Calvin respinge toate ceremoniile. XI. Misa tradiţională a fost abolită. În biserica catolică.1518. opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez în general. predicând şi el îm împotriva traficului cu indulgenţe. Creştinul avea însă datoria să citească zilnic din Biblie şi să asiste la lecturi publice ale unor pasaje din Sfânta Scriptură. la fel şi casele de toleranţă. postul. a bătrânilor şi a bolnavilor a trecut în sarcina comunităţii urbane. considerându-le simple superstiţii. dar şi în ţările învecinate care întreţineau raporturi culturale sau comerciale cu lumea germană. în care se subliniază preeminenţa absolută a credinţei asupra practicilor exterioare. XI. Euharistia nu era considerată decât un act comemorativ al ultimei Cine a lui Hristos cu apostolii. Aceasta însemna că în comunităţile luterane viaţa era mai confortabilă pentru protestanţii care nu făcuseră din religie pivotul vieţii lor. în speţă oraşul Zurich. Între acestea era şi zona septentrională a Elveţiei. A fost înfiinţat un tribunal care se ocupa de disputele matrimoniale. ai municipalităţii. În domeniul vieţii religioase şi sociale efectele reformei lui Zwingli au fost profunde. La această ispită. religiozitatea personală. Zwingli disocia în mod categoric formalismul sacramentelor de credinţa. ci numai de voinţa lui Dumnezeu. îl împing la disperare. Într-o primă ciocnire armată ( 1529). care sunt simple invenţii umane. 3 . fără a mai fi deloc nevoie de intervenţia clerului. libertatea omului este o himeră. Mântuirea noastră nu este hotărâtă de faptele bune. la penitenţe. de Purgatoriu. oraşul Zurich a ieşit victorios. el n-are la dispoziţia sa decât voinţa. consacrarea unui episcop de către alţi doi episcopi din diocezele vecine. nu lega păcatul de plăcere. Cu asentimentul consiliului orăşenesc al oraşului Zurich. care vedea în extinderea Reformei pericolul de construire a unei entităţi politice centralizate.6. între care pe primele locuri stau concupiscenţa. împrumutul cu dobândă să fie abolit. singurele sacramente recunoscute fiind botezul şi euharistia. o prezenţă divină însă manifestată nu în pâinea şi vinul euharistiei. a întregii ierarhii bisericeşti – care nu este infailibilă şi care predică şi recurge la cultul icoanelor – fapt ce duce la idolatrie. Despre faptele bune ( 1520) este primul tratat de etică luterană. şi-a realizat moralitatea penitenţială – ajutându-se singur prin credinţă profundă. Împărtăşania să se facă în ambele forme ( pâine şi vin). celebrarea ei semnifica prezenţa reală a lui Hristos. independentă de biserica catolică. XI. la actul confesiunii. suficient în sine. neatestate de Scriptură. la care oricine putea interveni în mod liber prin interpretări personale. Numai lucrurile care erau explicit interzise în Biblie sunt păcătoase. o prezenţă inerentă întregii comunităţi a acestora Biserica este de natură corporativă. Zwingli a căutat să-şi impună reformele şi altor cantoane – care însă le-au respins. Dar fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face nimic. unitatea ei este inspirată şi fondată exclusiv pe autoritatea Scripturii. Cei care nu asistau la slujbele religioase erau pedepsiţi de un tribunal ( care exercita şi un control al moralităţii publice) compus din membri ai clerului. ea este compusă numai din predestinaţi. REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ. catolicii au fost discriminaţi. iar în 1534 prin Actul de supremaţie. când această ţară. REFORMA LUI JEAN CALVIN Instituţia religiei creştine. Laicii ( autorităţile seculare) pot fi chemaţi să reformeze Biserica din punct de vedere juridic. aviditatea. ci doar prin adunarea credincioşilor. Mănăstirile au fost desfiinţate iar asistenţa săracilor. Mai puţin înclinat spre misticism decât Luther. cuvântul Scripturii. la care se adăugau 2 credincioşi bătrâni din oraş. avea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile. Cantonul Zurich. reducându-se la lectura unui capitol din Biblie. Ultima secţiune este rezervată disciplinei ecleziastice. fapt care a determinat puternicele cantoane Berna şi Basel să se alieze – deşi între timp deveniseră protestante – împotriva Reformei. fiind privaţi de anumite drepturi. rămas fără ajutorul altor oraşe protestante. zilele de sărbătoare să se reducă la duminici. dar aceasta depinde şi de voinţa omului. prezintă într-un mod clar.4. interpretările teologice ale reformatorului şi aplicaţia lor practică s-a impus. Luther . regele Henric al VIII-lea devenea protectorul şi şeful suprem al bisericii („unicul şi supremul şef al bisericii Angliei”)şi deţinea atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă. Calvin porneşte de la afirmarea primatului absolut al Sfintelor Scripturi ca singura sursa a credinţei. A continuat într-un sens mai riguros şi mai radical decât Luther. trece la Reforma protestantă. În calitate de capelan militar a însoţit mercenarii elveţieni în Lombardia. spre deosebire de mulţi conducători protestanţi de mai târziu. intimă. În contact strâns cu cercurile umaniste europene. Averile mănăstireşti au fost folosite în acest scop de asistenţă socială iar mănăstirile au fost transformate în spitale sau aziluri pentru săraci. Biserica reprezintă comunitatea celor predestinaţi. jurisdicţia papalităţii să fie redusă la o instanţă spirituală superioară. ideile autorului. Calvin formulează principiul predestinării absolute. În materie de cult. fiind numit apoi parohul catedralei din Zurich. omul nu poate găsi mântuirea. de constituire a confederaţiei helvetice într-un stat puternic. Teama omului de Infern. Din acest moment. contestând autoritatea papilor şi a conciliilor în materie de dogmă. Omul este predispus spre virtute. la predică şi la împărtăşanie ( cu pâine şi vin). adepţii reformatorului . Luther considera necesare: suprimarea impozitelor şi a oricăror contribuţii pretinse de Roma. în interiorul ei clerul şi laicii sunt egali: o “comunitate sfântă” în cadrul căreia cultul este strâns legat de îndatoririle laice. urmând un plan riguros de argumentare în 4 secţiuni. Cancelarul regatului. a fost învins de armata cantoanelor catolice. în care totul este corupt. Prin credinţa omului. manifestând un interes deosebit pentru limba greacă. numărul mănăstirilor şi privilegiilor lor să fie reduse. o viaţă creştinească şi o aprofundatăn cunoaştere a Sfintei Scripturi. Alte 5 cantoane catolice au intrat şi ele în această coaliţie. singurul mijloc de mântuire este graţia divină. unde însă fermentul religios al epocii a explodat independent de acţiunea desfăşurată de Luther şi într-un context economic radical diferit. celibatul preoţilor). de Judecata de Apoi. Dumnezeu acordă “celor aleşi” de el certitudinea absolută că nimic nu-i poate despărţi de El. în care catolicii se aliaseră cu Habsburgii. HULDREICH ZWINGLI Reforma luterană s-a extins în zone compacte cuprinzând 4/5 din teritoriul Germaniei. Huldreich Zwingli (1484-1531) studiase filosofia şi teologia la Viena şi Basel. lăcomia. repudierea autorităţii papei. înclinaţia lui de a face binele este de origine divină. Cât priveşte păcatul. declarând ca nefiind fondate biblic o serie de practici cultice ( ca venerarea icoanelor. omul nu poate rezista. Zwingli şi-a început activitatea reformatoare în 1519. În bătălia de la Kappel ( 1531). în care sunt puse bazele unei teologii a împăcării omului cu Dumnezeu prin actul iubirii lui Hristos. REFORMA ÎN ANGLIA Diversitatea religioasă apare în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea Tudor.5. cultul sfinţilor. Serviciul religios a fost simplificat. Credincioşii din Zurich. pelerinajele să fie interzise iar cerşetoria călugărilor suprimată. rezervată doar “celor aleşi”. Argumentul său central era că papii în succesiunea lor pervertiseră adevăratul creştinism. acesta nu este decât imperfecţiune iar nu o corupţie radicală a naturii omeneşti. Dieta confederaţiei elveţiene lăsa la latitudinea fiecărui canton să-şi aleagă liber forma de credinţă.

cu forţa. Impuneau un protestantism moderat. s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. regele Henric al VIII-lea i-a persecutat cu nu mai puţină îndârjire şi pe protestanţii care nu respectau riturile şi regulile bisericii anglicane oficiale. mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. criptocatolicii nu au fost deloc tulburaţi. Bătrânul episcop Latimer. Călugării catolici jefuiţi căpătau unii. Elisabeta I tergiversa. aduceau săculeţe cu praf de puşcă. cardinalul a prezentat istoria schismei în Anglia şi a făgăduit iertarea deplină a păcatelor comise în trecut. Scoţia sau Flandra. Dar miniştri Elisabetei I. În numeroase domenii. care avea să se găsească. Marea majoritate a populaţiei engleze nu agrea însă întoarcerea la catolicism. ca şi în politică. Pereţii bisericilor erau daţi cu var. în defavoarea latinei. Parlamentul englez a votat. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică. când începu discuţia cu doctorii. căci noi. Masacrarea hughenoţilor francezi în noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) în Franţa şi bula de excomunicare a reginei Elisabeta. în Cartea martirilor. pentru a doua oară. în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang. o protestantă convinsă. Catolicii din câteva comitate nordice ale Angliei s-au revoltat împotriva regelui dar au fost învinşi. aproape toţi călugării au părăsit Anglia şi s-au refugiat în Irlanda. în zelul său catolic intransigent. Cranmer. alături de Biblie.sir Thomas More şi arhiepiscopul Fischer au refuzat să renege credinţa lor catolică. ci pentru înaltă trădare. preoţii continuau să poarte stihar alb. În momentul urcării pe tron. care dovedise în timpul vieţii atâtea ezitări şi slăbiciuni şi care în închisoare îşi renegase credinţa. de catolici fervenţi. din 8000 de preoţi. tăiaţi în bucăţi iar proprietăţile şi bunurile mănăstirilor au fost confiscate de monarhie. validitatea legământului de castitate. bărbaţi şi femei din popor. Mai protestant decât arhiepiscopul. Îngenuncherea. Astfel. Unii catolici englezi au fost sfârtecaţi sau spânzuraţi. se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea unui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. cu voia Domnului. Vreo 300 de martiri protestanţi au pierit în flăcări. nici abjurarea neputând să-l salveze pe vinovat. nu numai că nu va păcătui. susţinută de papalitate. au poruncit condamnarea la închisoare a refractarilor. Filip al II-lea. pe care le atârnau de gâtul victimelor. În 1563 au fost adoptate Cele 39 de Articole. în afară de câţiva ecleziastici. Toate ceremoniile simbolice catolice au fost suprimate: nici anafură. precum şi înfiinţarea în străinătate a unor seminarii. să cânte la orgă. le era teamă de un act de supunere faţă de papă. cardinalul Pole. tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind. în momentul supliciului îşi regăsi întregul curaj şi abjură abjuraţia lui. Alţi protestanţi suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transubstanţierea. în acelaşi timp cu doctorul în teologie Ridley. ca Latimer. În decembrie 1580. ca cel de la Douai. secretarul de stat pontifical a dat un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete. puţin numeroase. Supliciul era atât de înfiorător încât participanţii. ca să le scurteze chinurile. Prigoana dezlănţuită de regina Maria împotriva protestanţilor le-a dat acestora tocmai ceea ce le lipsise până atunci: o tradiţie eroică şi sentimentală. părăsită de toţi. Cranmer. înflăcărată de predicatori protestanţi elocvenţi ca Latimer. În 1559. S-a căsătorit cu moştenitorul regatului Spaniei. care a tipărit prima Biblie engleză (1526) a fost ars pe rug. regina Elisabeta. adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară. cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul. timid şi indecis. nobililor protestanţi. pentru a pregăti preoţi care să recucerească Anglia pentru catolicism. au fost. În timpul reginei Maria Tudor (1553-1558). În 1547 a fost autorizată căsătoria preoţilor şi arhiepiscopul Cranmer şi-a putut rechema soţia. Cruzimea persecuţiilor sale împotriva protestanţilor. 3 . Dar prigoana împotriva catolicismului continua. Consiliul regal a poruncit executarea a 147 de preoţi. încât nu se va stinge niciodată”. Henric al VIII-lea a obţinut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în 6 articole. A dorit să instaureze un climat de toleranţă religioasă. care i-ar fi constrâns să aleagă între parohie şi nevastă. prescrisă de Cranmer în prima ediţie. regina Elisabeta (1558-1603). Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. După mai multe încercări de definire a confesiunii anglicane. dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. care i-au atras porecla de Maria Sângeroasa. voia să impună. Londra. dar nu găsise vorbindu-se acolo de liturghie. dar nu pentru erezie. Un act de uniformizare religioasă. poate fi explicată în parte prin tulburarea ei lăuntrică. în Belgia. dorea o reformă mai completă. Când Coroana şi parlamentul au restabilit religia anglicană. a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. În unele biserici. dar. Maria Tudor a restabilit liturghia în limba latină şi a expulzat din biserică pe preoţii căsătoriţi. Consiliul laic a decis să facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. primul preot căsătorit. devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios. care fusese un mare predicator protestant. lansată de papa Pius al V-lea în 1571. încă tânără. aprindem o asemenea torţă în Anglia. William Tyndale. nici agheasmă. N-a reuşit. în speranţa că alianţa cu Spania o va ajuta să restabilească catolicismul în Anglia. La tron a urmat sora sa. act care afirma transubstanţierea. În acelaşi timp. Pe când unele comitate regretau catolicismul. La 20 ianuarie 1555 Maria Tudor a restabilit în Anglia legea împotriva ereziei. s-a produs o reacţie catolică vehementă. Dar regina Maria Tudor. pentru prima dată în Anglia. care a încercat să readucă Anglia în orbita Romei. Relatările despre aceste suplicii au fost adunate de un scriitor protestant. goliţi de maţe. Foxe. deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă. au determinat încetarea climatului de relativă toleranţă religioasă în Anglia. superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. care preceda întotdeauna supliciul. conflictele religioase s-au acutizat. Avea la curtea ei din Londra cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. fusese atacată de puritani ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. Ar fi putut cu uşurinţă să îşi salveze viaţa abjurând. inutilitatea comuniunii sub cele două forme. crucifixele înlocuite cu stema regală. căuta calea de mijloc. Fostul arhiepiscop Cranmer. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane. în toate casele englezilor. la Smithfield. 7000 au acceptat schimbarea. În timpul domniei lui Eduard al VI –lea (1547-1553). Într-un discurs de câteva ore. Un mare număr de călugări catolici au fost spânzuraţi. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug. Arhiepiscopul de Canterbury. obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. Episcopii veritabili protestanţi. În virtutea acestor documente oficiale. pentru a se evita cheltuielile. mai intoleranţi decât regina. Totuşi. La 3 februarie 1555 a fost ars pe rug. oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană: dacă lipseau. care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba engleză. s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Ambele Camere au primit în genunchi „iertarea păcatelor”. Actul de supremaţie. Cu excepţia situaţiei din câteva familii. numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi în timpul reginei Maria. să celebreze căsătorii cu verighete. În religie. se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat. În momentul în care flăcările au cuprins trupurile celor 2. a fost ars pe rug la Oxford. vechea religie şi obedienţa faţă de papalitate. iar preoţilor căsătoriţi le era teamă de întoarcerea la vechea credinţă. erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. regina Maria s-a stins din viaţă. care abolea puterea şi jurisdicţia papală dar şi Actul de uniformizare. Victimele reginei Maria. Încă din prima şedinţă a Parlamentului. care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. dar va dobândi şi merite”. precum şi laici. A excomunica pe suverană înseamnă a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea. nu a existat nici o condamnare la moarte. Amândoi au fost decapitaţi. trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. arşi pe rug. care înainte de Reformă. iar alţii o pensie de 4 şilingi. care s-ar fi făcut în detrimentul lor. nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă. vecină cu nebunia. nici slăvirea vinerei mari. în cursul unor îngrozitoare ceremonii. La începutul domniei Elisabetei I. un act de „capacitate”. La 17 noiembrie 1558. vitraliile erau sparte. au fost executaţi în Anglia preoţi catolici. Începând din 1570. el răspunse că citise Evangheliile. dacă era necesar. cu toate că 2000 dintre cei mai fervenţi protestanţi au fost alungaţi sub domnia reginei Maria. au renunţat la demnităţile ecleziastice. a 47 de nobili englezi catolici. în timpul primului deceniu de domnia al reginei. Latimer s-a adresat prietenului său cu următoarele cuvinte: „Să fiţi foarte liniştit master Ridley. continua să ezite între luteranism şi catolicism. trebui s-o trimită în Germania. Mai cu seamă celor care au dobândit bunurile bisericeşti. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. Parlamentul englez s-a întrunit în prezenţa legatului papal. votat de Parlament.

Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale catolicismului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. Puritanii nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani. Îndată după urcarea pe tron a lui Iacob I. membrii Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor. Regele a poruncit expulzarea din biserică a 300 de pastori puritani care refuzau să respecte ritualul anglican. Unii dintre puritani. A scris 2 tratate de teologie: Basilikon Doron (Darul suveranului. iar supuşii să asculte de ei. Iacob I Stuart a început persecutarea puritanilor care nu respectau ritualul anglican. În zadar episcopii anglicani au propus. o revoltă catolică ar fi avut şanse de reuşită. clerul nu putea folosi decât cartea de rugăciuni oficială iar comisiile eclesiastice se dovedeau la fel de severe ca odinioară tribunalele catolice. Ei doreau să reorganizeze statul înspirându-se numai din Biblie. inclusiv legea talionului. câte un capelan catolic. Timp de un secol. dar doreşte s-o reformeze. Protestanţii. fiind scutiţi de anumite obligaţii. a înclinării capului când se pronunţa numele lui ISUS. mii de emigranţi au venit după ei în America. La începutul domniei lui Iacob I . REFORMA PROTESTANTĂ ÎN FRANŢA Ideea de toleranţă religioasă în Europa. fiind instituită şi o curte de justiţie. Catolicii nu aveau acces în Anglia la nici o funcţie locală sau naţională. pentru că legea nu a fost votată. Puritanismul dorea întreruperea oricărui contact cu Roma papală dar şi purificarea bisericii de obiceiurile romane. Independenţii refuzau să recunoască o biserică de stat. Deşi crescut în religia calvină. se îmbrăcau cu o modestie vădit demodată şi se rădeau pe cap ca să îşi arate dispreţul faţă de curtezanii cu perucile buclate.pe episcopi şi pe unii credincioşi. doreau desfiinţarea episcopiilor şi crearea unei biserici presbiteriene după modelul bisericii scoţiene. în care demonstra că regii sunt destinaţi de Dumnezeu să guverneze. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă cu privire la „Cele 39 de articole”. care solicitau dreptul pentru fiecare om să îşi aleagă dogmele. a genoflexiunii în faţa altarului. prăbuşirea catolicismului în Anglia. Doreau să impună guvernarea Angliei de către patriarhii Bisericii. nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. orice om politic. Edictul din Nantes – un act de toleranţă religioasă care punea capăt celor peste 30 de ani de conflicte interne în Franţa (1562-1598) – a fost promulgat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei. aveau oroare de păcat. Un al treilea grup era compus din independenţi. fie de tip englez. cheltuielile pentru întreţinerea garnizoanei urmând să fie plătite de regele Franţei în următorii 8 ani. nonconformistă. fiind astfel lipsiţi de şefii lor. de separare a bisericii de afacerile politice. care acorda libertate religioasă protestanţilor. Iacob I a luat parte cu plăcere la această discuţie teologică. Prin acest act. În ultimele 2 decenii ale domniei Elisabetei I. Urcarea pe tron a lui Iacob I Stuart a inspirat mari speranţe catolicilor englezi. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese întreruptă şi făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franţa. pentru a nu mai boteza decât adulţi în stare să creadă – baptiştii. să se ia măsuri dure împotriva puritanilor. fie de tip scoţian. o grupare presbiteriană. prin poduri. li se acordau drepturi civile complete. până în clipa în care au fost pronunţate cuvintele presbiterian şi sinod. În acest moment.7. Iacob I credea în mod sincer că este un teolog genial menit să-i conducă pe englezii rătăciţi pe drumul adevărului. puritanii făceau parte din biserica naţională şi sperau să îşi impună doctrina lor. Mulţi puritani au ales exilul şi în 1608 au emigrat în Olanda. Este şi prima tentativă de laicizare a statului. Pentru protestanţii independenţi nu mai exista atunci nici o speranţă să mai practice în linişte credinţa lor dacă rămâneau în Anglia. adică circa 5%. un calvinist convins (16031625). alcătuită din catolici şi protestanţi. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a decide el însuşi dacă să poarte un stihar alb. Edictul din Nantes. care trezeau penibile amintiri în mintea lui. Condiţiile nu erau compatibile cu o credinţă sinceră şi curând decepţia catolicilor a devenit atât de mare încât mulţi dintre ei au început să comploteze împotriva regelui. câţiva s-au întors din Olanda şi veniră la Southampton. Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610). care însă nu a avut succces atunci. Alţi puritani. făcând mare paradă de aversiunea lor faţă de vicii şi de zelul lor religios. protestanţilor („hughenoţilor”) li se permitea să deţină locuri de practicare a cultului în mai multe oraşe din regat (nu însă şi la Paris). XI. Regele Iacob I Stuart se oferi să suprime amenzile pentru delicte religioase dar a pus două condiţii: catolicii să îşi declare loialitatea faţă de rege şi nu faţă de papă şi să renunţe la a face prozeliţi. catolicii englezi au suferit din cauza prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuiţilor au înăsprit-o. pastorii puritani i-au prezentat o petiţie. Complotul prafului de puşcă a atras după sine. Ei condamnau teatrul. ar fi restabilit multe dintre legile lui Moise. În anii care au urmat şi care au fost mai puţin favorabili pentru puritani în Anglia. stricta respectare a duminicii. mai ales de cel trupesc. o grupare independentă sau „congregaţionalistă”. Consecinţele imediate ale complotului au fost dure pentru catolicii din Anglia. a verighetei la celebrarea căsătoriei. Protestanţii păstrau sub control centrele şi oraşele pe care încă le deţineau în august 1597. regele a făcut casă bună cu biserica anglicană. în limba greacă) şi True Law of FreeMonarchies. în afară doar de cazuri excepţionale pe care era singur în măsură să le aprecieze. La începutul domniei lui Iacob I Stuart. cu unele restricţii. Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină. În 1620. dar au fost şi declaraţi nedemni să exercite profesiunile de avocat şi de medic şi chiar să gireze bunurile copiilor lor minori. mandatat să-i extermine pe „amaleciţii” de la curte. precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă. Complotul a fost descoperit. Biserica era pentru ei un grup de credincioşi uniţi numai prin propria lor voinţă. care trebuia să îi transporte în America. îşi ziceau unul altuia „frate cutare” sau „soră cutare” şi credeau că reprezintă noul popor al lui Dumnezeu. pentru a examina petiţia lor. Se ştia că regele întreţinuse corespondenţă cu papa şi că era partizanul toleranţei religioase. în parlamentul din 1593. atentatul a eşuat iar gentilomii catolici care au pregătit masacrul au fost arestaţi şi executaţi (5 noiembrie 1605). Dacă ar fi putut. suprimarea semnului crucii la botezuri. Elisabeta I impusese supuşilor săi un conformism la fel de rigid ca odinioară biserica catolică. regele Scoţiei. dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. Regele era deasupra legii dar trebuia să i se supună şi el ca să fie un bun exemplu pentru ceilalţi. la conducerea Angliei i-a succedat Iacob I Stuart. care condamnă în acelaşi timp episcopatul anglican şi sinodul presbiterian. Dintre aceste comploturi. Pastorii protestanţi din Franţa erau retribuiţi de stat. apare în Franţa. Puritanii dădeau copiilor lor nume de patriarhi sau de războinici evrei. care urma să se ocupe de rezolvarea disputelor apărute după emiterea edictului. dar ameninţarea era rareori pusă în practică şi în multe castele. După moartea Elisabetei I. pentru o vreme îndelungată. papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului. pentru a se îmbarca de îndată pe vasul Mayflower. se mai găsea. dar şi acolo erezia din jurul lor i-a neliniştit pe cei mai exigenţi. care acceptă ritualul impus de monarhie. a fost întâmpinat 3 . în clerul englez se disting 3 grupări: o grupare a Înaltei biserici. în lumea modernă în general. Primii pelerini au fost în număr de 102 şi au debarcat în Noua Anglie. Un preot catolic care celebra liturghia şi cei care îl adăposteau puteau fi condamnaţi la moartea tragică a trădătorilor. la finele secolului XVI. sub auspiciile regelui. Nu numai că au fost decăzuţi din drepturile lor civice. adepţii bisericii catolice nu mai alcătuiau decât a douăzecea parte a populaţiei. orice suveran suspectat că are vreo legătură cu Roma era condamnat de opinia publică. mai radicali. S-a organizat o conferinţă la Hampton Court. În mintea oamenilor.Regina Elisabeta I a persecutat şi puritanii de factură calvinistă. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană. mergeau până la suprimarea botezului copiilor. cel mai periculos a fost celebrul „complot al prafului de puşcă” din 1605 prin care câţiva catolici fanatici doreau să arunce în aer clădirea Parlamentului englez pentru a fi ucişi regele. sperjur. În 1604. adulter şi depravare. care rămâne în sânul bisericii anglicane. din respect faţă de libertatea individuală. cea mai puţin îndepărtată de biserica catolică. Nu-l supăra faptul că a găsit în Anglia o biserică ce recunoştea o ierarhie în vârful căreia se afla regele.

veniturile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. ducat vecin cu Navarra. Edictul din Nantes consta din 4 tratate separate: 92 de articole generale. Expediţia engleză s-a încheiat cu un eşec răsunător. Armatele hughenoţilor au fost risipite şi fortăreţele demolate. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Episcopii şi intendenţii regali se luau la întrecere unii cu alţii în producerea de statistici referitoare la convertirea protestanţilor la catolicism. Una dintre justificările revocării era aceea că aşa – numita religie reformată încetase să mai existe în Franţa. practicării credinţei în public i se aplicau însă restricţii substanţiale. Chiar dacă unii istorici catolici au susţinut că Edictul de la Nantes a creat „un stat în stat”. care confirma stipulaţiile religioase ale Edictului din Nantes. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea calvinismului din Franţa şi realizarea unei biserici şi a unui stat unificat. etc. sub conducerea ducelui de Rohan. Hughenoţilor li se permitea să deţină slujbe ale coroanei iar procesele în care erau implicaţi puteau avea loc în faţa unor tribunale mixte. Pe fondul acestor realităţi. Rezistenţa hughenotă a cedat în 1629 iar cardinalul Richelieu s-a întors la diplomaţie. Regele Franţei considera până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa puterii monarhice. majoritatea hughenoţilor din Franţa au continuat să îi fie loiali. Adunărilor naţionale şi provinciale hughenote li se interzicea discutarea oricăror probleme politice. hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic dar le-au fost impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înmormântărilor. pretindea că a convertit 50 000 de hughenoţi. Catolicilor le era interzis să-i adăpostească şi să-i ocrotească pe protestanţi. a instituit ordinele capucinilor şi ale oratorienilor pentru a-i converti pe hughenoţi la catolicism şi a demolat un templu hughenot care era prea aproape de o catedrală catolică. În ciuda convertirii lui Henric al IV-lea la credinţa catolică în 1593. Urmau apoi clauzele care interziceau total credinţa publică protestantă. Nici măcar regele Ludovic al XIV-lea nu putea închide frontierele pentru miile de oameni care încercau cu disperare să 3 . Mai mult. În 1624 s-a încheiat o pace de compromis. în iunie 1680. în vreme ce protestanţilor li se impunea o taxă de 4 ori mai mare. principalul ministru al regelui Ludovic al XIII-lea. a asigurat respectarea exemplară a edictului de la Nantes şi a promovat hughenoţi în demnităţi importante din stat. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile şi demnităţile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic. Oraşul a capitulat iar cardinalul a celebrat liturghia catolică în principala biserică din La Rochelle. Ludovic al XIV-lea a optat pentru o politică agresivă faţă de protestanţi. iar din punct de vedere demografic. care fusese educat să deteste „erezia”. în Paris. politică agreată de hughenoţi iar libertatea religioasă a protestanţilor francezi n-a mai fost pusă în discuţie. moment în care foametea a redus populaţia de la 30 000 la 6 000 de oameni. intendentul din Poitou şi-a cantonat trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. La sfaturile lui Richelieu. dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de hughenoţi să fi scăzut de la 2 milioane la ceva peste 1 milion. Edictul din Nantes n-a făcut altceva decât să confirme dependenţa de monarh a hughenoţilor. hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă catolică ofensivă şi tendenţioasă. Hughenoţilor li s-a permis să posede 50 de garnizoane plătite de coroană. Apoi. Cariera anterioară a lui Henric de „protector” al calviniştilor francezi dădea asigurarea că regele Franţei va avea o atitudine tolerantă. cu scopul de a recâştiga întreaga Franţă pentru catolicism. Copiii le erau luaţi de la vârsta de 7 ani. regele şi cardinalul Richelieu au declanşat un conflict cu hughenoţii. Ludovic al XIII-lea (1610-1643) şi mai ales cardinalul Richelieu au încercat să restrângă prevederile atât de favorabile protestanţilor ale Edictului din Nantes. 56 de anexe explicative şi 2 scrisori regale. la un preţ de 10 livre de persoană. După moartea lui Henric al IV-lea Bourbon. clerul catolic din Franţa şi stările provinciale. Rezultatele imediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. Dar cardinalul îşi manifesta scepticismul relativ la convertirea forţată şi nu era adeptul provocării gratuite a hughenoţilor. Congregaţiile protestante se puteau întâlni nestingherite pe domeniile nobililor hughenoţi. de durată şi periculoasă. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la „la taille” – impozitul pe care trebuiau să-l plătească toţi. Bărbaţii erau bătuţi. Edictul d de la Nantes a fost revocat în întregime. spre a fi educaţi în religia catolică. pe plan extern. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost repusă în discuţie de noul rege. La Rochelle. Suedia în primul rând. unde i-a atacat pe hughenoţii din ducatul Bearn. au fost interzise toate convertirile de la catolicism la protestantism. formate din judecători hughenoţi şi catolici. Hughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa. Atât Ludovic al XIII-lea cât şi cardinalul Richelieu (în armură şi cizme) au luat parte la asediu. care nemulţumea ambele părţi. iar slujbaşii regali aveau dreptul de a participa la discuţiile religioase ale acestor organisme. numărul hughenoţilor în Franţa a crescut între 1629 şi 1661. Privit retrospectiv . Dar în 1679. Acest eveniment a declanşat revolta întregii comunităţi hughenote din Franţa împotriva regelui. 80 de forturi şi alte 150 „locuri de refugiu”. În 1621-1622. Ludovic al XIII-lea şi-a îndreptat armata spre sudul Franţei. regele Ludovic al XIII-lea a emis Edictul din Arles. Este greu de ajuns la statistici de încredere. iar la încoronare promisese să o desfiinţeze. hughenoţii fiind ajutaţi pentru scurt timp. exilându-i pe preoţii care refuzau să se conformeze. femeile violate. În acelaşi timp. insistând ca toţi copiii protestanţilor să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condamnându-i la galere pe oamenii de rând care încercau să emigreze. dar îi lăsa pe hughenoţi complet inofensivi din punct de vedere militar. avocat şi editor. regele Henric al IV-lea de Bourbon. Bisericile hughenote au fost demolate sub cele mai stranii pretexte. copiii terorizaţi iar casele dărâmate. Richelieu a conceput un zid de piatră în jurul deschiderii portului. De fapt. Dar protestantismul a supravieţuit. autorităţile le încurajau să se poarte rău. după 1630. Mai întâi au fost abolite tribunalele care protejaseră interesele hughenoţilor. oraşul a reuşit să reziste până în 28 octombrie 1628. Hughenoţii trebuiau în continuare să dea ascultare regelui iar în caz contrar puteau fi închişi sub acuzaţia de trădare. Departe de a crea un stat în stat. Paul Pellisson. de o mică armată engleză. au comandat armate. în frunte cu cel mai important centru protestant din Franţa. Ludovic al XIV-lea (1661-1715). faptul nu este real. el însuşi protestant şi şeful hughenoţilor francezi până în 1594 (când sa convertit la catolicism). Capturarea fortificaţiilor hughenote s-a dovedit a fi însă o operaţie dificilă. Ludovic al XIII-lea a repurtat victoria. Cât timp a trăit. Între 1661 şi 1679. în toate locurile în care ţinuseră slujbe publice până în 1597. comandată de ducele de Buckingham(1627-1628). Franţa a susţinut statele protestante. Ludovic al XIV-lea avea încredere în propriul sistem de propagandă. Pe câmpul de luptă. Hughenoţii au fost înfrânţi şi a fost restabilită religia catolică. Cardinalul Richelieu. hughenoţii au înfruntat armata regală. Hughenoţii nu aveau voie să emigreze. şeful lui. În mai 1625. Atmosfera de toleranţă religioasă a fost viciată semnificativ. hughenoţii s-au revoltat din nou. revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare şi nu era decât o chestiune de timp. englezii abandonându-i pe hughenoţii din La Rochelle în voia sorţii. Cu toate că hughenoţilor li se oferea o libertate totală de conştiinţă. Hughenoţii au participat la conducerea statului. Ataşamentul său faţă de religia catolică era motivat politic. practicarea credinţei protestante a fost circumscrisă în mare măsură regiunilor din vestul şi sudul Franţei.cu vehementă opoziţie de către papa Clement al VIII –lea . În această privinţă. unde îşi aveau castelele majoritatea nobililor hughenoţi. Aceste tactici şi presiuni regale şi-au dovedit în parte eficacitatea. cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte şi deseori fără nici un fel de pretext. Revocarea Edictului de la Nantes a fost promulgată prin Edictul de la Fontainebleau. noul rege. Departe de a încerca să controleze aceste trupe. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. sub ameninţarea pedepsei de a fi trimişi la ocnă. Fără a suspenda aplicarea edictului. ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de Navarra. Edictul din Nantes pare a fi un jalon în istorie. cu toate că pastorii care încălcau legea ce le interzicea să predice erau surghiuniţi sau trimişi la galere. Mai mult. Un departament guvernamental special se focaliza pe problematica convertirii protestanţilor la catolicism. Confruntările militare au durat mai mulţi ani. Pentru prima dată erau tolerate două religii într-un singur stat. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. înregistrat în Parlamentul din Paris la 22 octombrie 1685. Li se închideau şcolile şi bisericile. Animat de curajul disperării.

definind sursele credinţei. A fost stabilită şi obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. La Trento sacramentele şi-au regăsit importanţa. În ciuda celor 1450 de virtuali evadaţi trimişi la galere (pastorii protestanţi din Franţa). timp în care au fost organizate forţele reformei catolice. iar doctrina şi practica catolică urma a fi salvată de iconoclaşti. Cu toate acestea. Brandenburg. datorită temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatină însăşi existenţa Bisericii. Acest consiliu al reformei catolice a depus în 1537 un raport prin care erau denunţaţi următoarele abuzuri: cumulul de beneficii. Schisma Bisericii catolice a fost cauzată şi de indiferenţa unora dintre papi faţă de aspectele doctrinare şi de corupţia clerului. Mesa era considerată un sacrificiu care reamintea de cel al lui Hristos. În ceea ce priveşte episcopii. Participant la Conciliul de la Latran. A fost afirmată şi teza catolică a transsubstanţierii. fără a exista autorizarea prealabilă a episcopului de care aparţinea supusul în cauză. CONTRAREFORMA ŞI REFORMA CATOLICĂ ÎN SEC. printr-o reformă disciplinară şi doctrinară. AL XVI-LEA Mişcarea de reformă care s-a produs în secolul al XVI-lea în interiorul Bisericii Catolice. viitorul papă Paul al III-lea. Alaturi de Biblie. dar care la acea vreme făcea parte din Imperiul Romano-German. spre groaza rudelor lor îndoliate. Conciliul tridentin a stabilit şi faptul că liberul arbitru există în măsura în care Dumnezeu permite. precum sudul Franţei. cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost câştigat încă de pe atunci de ideea unei reforme în cadrul Bisericii. Majoritatea istoricilor actuali consideră revocarea Edictului de la Nantes drept o greşeală grosolană. prin trezirea credinţei şi a elanului misionar. ce începe in anul 1541. fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi devorate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene. justiţia eclesiastică şi legăturile între episcopat şi Roma. din nordul peninsulei italice. între 1511 şi 1527 a funcţionat „Capela dragostei divine” organizaţie neoficială formată din aproximativ 60 clerici şi laici: preocupată de adâncirea vieţii spirituale. Discuţiile asupra căsătoriei s-au purtat în ultima sesiune: „starea conjugală nu putea fi plasată deasupra stării de virginitate sau de celibat”. campania de persecuţie împotriva hughenoţilor nu şi-a atins scopul principal. Dacă un conciliu al creştinătăţii catolice s-ar fi reunit înainte de condamnarea tezelor lui Luther şi excomunicarea acestuia. Admiterea în preoţie se făcea prin susţinerea unui examen. XII. Textele dogmatice conţineau respingerea tezelor protestante. Hughenoţii care au rămas în ţară au fost supuşi unor convertiri forţate. Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni. Contrareforma a însemnat apărarea credinţei prin apologetică. Astfel. Sadolet şi Pole. prima şedinţă a avut loc la 13 decembrie 1545. bancheri şi meşteşugari a constituit o mare pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. Contarini. Noţiunea de contrareformă semnifică intenţia deliberată de a face sa dispară protestantismul. îndeosebi a celui superior. Totuşi. aproximativ 200 000 de hughenoţi au emigrat în Olanda. este posibil ca schisma să fi fost împiedicată. În acelaşi an 1536. Conciliul de la Trento vedea protestantismul ca o revoltă de la creştinismul istoric. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anunţat convocarea unui conciliu. Papalitatea se simţea obligată să-şi apere teritoriul. in sesiunea a XXIV-a. de bune moravuri şi cu o educaţie aleasă. Era considerata legitimă celebrarea meselor în onoarea sfinţilor. care să dovedească conduita morală şi cunoştinţe religioase. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. Majoritatea erau italieni şi nu era prezent nici un delegat al protestanţilor. Între 1685 şi 1762 au fost executaţi 46 de pastori hughenoţi. Însă se cerea referinţa la Vulgata. persecuţiile în numele credinţei au fost numeroase în ambele tabere. S-a interzis judecarea de către episcop a acelora care nu aparţineau diocezei sale. Însă Roma a căutat să evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenţă de Germania. Cele doua reforme (protestantă şi catolică) au un trunchi comun. congregaţiile protestante au continuat să îşi practice credinţa. amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic al XIV-lea. au trecut nouă ani. a intoleranţei religioase.scape. ei aveau obligaţia de a vizita în fiecare an parohiile diocezei lor. ducând cu ei talentele şi priceperea. eforturi de reformare au existat. însă i-a lipsit obiectivul major: reunirea creştinilor. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Persecuţia a sporit. Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei. până la deschiderea sa efectivă. aceştia trebuiau să-şi exercite una din funcţiile lor principale şi anume de a predica. influenţa nefastă a operelor lui Erasm. Papa Paul al III-lea care a păstorit între 1534 şi 1549 a fost cel în timpul căruia a început reforma catolică. exigenţele morale şi disciplinare. Participanţii la Conciliu au reafirmat credinţa în cele şapte sacramente şi s-a insistat asupra forţei şi puterii acestora. La ultima sesiune au participat 255 de preoţi. la nevoie cu ajutorul forţei. Biserica romană a menţinut credinţa în Purgatoriu. Din motive de siguranţă – teama de ciumă . Un al doilea nivel al hotărârilor Conciliului era cel al exigenţelor morale şi disciplinare. o rugă dublată de o blamare a trecutului. Cadavrele protestanţilor erau târâte goale pe străzi. constând în abandonarea libertăţii de conştiinţă şi religie în favoarea bigotismului. 10 000 de hughenoţi au luptat de partea lui Wilhelm de Orania în războaiele Olandei şi Angliei cu Franţa. iar ultima la 4 decembrie 1563. iar cea de-a doua.cat şi din motive politice din martie 1547 pănă în 1551 conciliul a fost transferat la Bologna. iar guvernarea o antrena să ia parte la coaliţiile internaţionale. Printre membrii săi amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559). În opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei. participări silite la slujbe religioase şi unor manifestări forţate de loialitate. Reforma catolică se poate împărţi în două perioade: prima perioadă este caracterizată prin speranţa unei întoarceri la unitate a Bisericii catolice. care vor pregăti programul viitorului conciliu. caracterizată prin resemnarea acceptării rupturii şi a reorganizării ambelor tabere. Conciliul a adresat celor care numeau episcopii. specifice lumii medievale. viitorul papă Paul al IV-lea (155-1559) şi Gaetano de Tiene (1480-1547). Pe termen îndelungat. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regăsi graţia divină. şi in special papei. Nimeni nu 3 . Însă. conciliul considera că numai biserica catolică avea autoritatea de a interpreta scrierile sacre. Anglia şi Lumea Nouă. Amintim că reformatorii protestanţi considerau că adevarata Evanghelie a fost coruptă şi ascunsă secole de-a rândul datorită „monarhiei” papale. Locul de desfăşurare al conciliului a fost ales oraşul Trento. De exemplu. iar alţi 16 care fugiseră din Franţa au fost spânzuraţi în efigie!!! Nici măcar cei morţi n-au fost cruţaţi. Intinerirea Bisericii catolice şi evoluţia sa spirituală sunt operate în două timpuri: cel al pre-reformei şi perioada posterioară conciliului de la Trento. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. în acelaşi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei părţi a protestanţilor – reprezentaţi la discuţii de Melanchton – la catolicism. În anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reînnoit ca o contramăsura împotriva formării unui conciliu naţional german. La prima sesiune au participat 30 de preoţi. Conciliul de la Trento a avut două sarcini principale: definirea dogmei şi restaurarea disciplinei. Adeseori eforturile papilor de a reforma catolicismul s-au ciocnit de rezistenţa cardinalilor şi a conservatorilor din Biserică. La Trento nu s-a dat nici o interdicţie credincioşilor de a traduce şi de a citi Biblia în limba vulgară. iar pe de altă parte a fost o modalitate de a (re)converti masele şi de a-şi exercita autoritatea asupra nehotărâţilor. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici. ignoranţa clerului. În zonele îndepărtate. Emigrarea atât de multor negustori. papa a modificat componenţa „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanişti eminenţi: Giovanni Pietro Caraffa. Reforma catolică a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante. Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinţe: tendinţa moderată susţinută de suverani a căror ţări erau împărţite de reforma protestantă şi de cea a papalităţii care susţinea mai degrabă o ruptură definitivă cu protestanţii. Conciliul a luat măsuri şi împotriva clericilor vagabonzi. biserica catolică recunoştea valoarea tradiţiilor. ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de Reforma catolică sau Contrareformă. Era necesară stabilirea unei discipline în interiorul bisericii catolice dacă se dorea transmiterea mesajului bisericii către mase. Au existat mai multe serii de sesiuni. Pe plan politic.

iar în 1773. al carmelitelor (înfiinţat de Theresa de Avila). ascultării. urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”. XIII. Pământurile bisericii catolice din Franţa au fost naţionalizate şi apoi vândute. intitulată „Exerciţiile spirituale”. supunerii. Există o ierarhie inaugurata de noviciat (doi ani dedicaţi practicilor spirituale). În februarie 1790. unde a fost anchetat şi arestat de Inchiziţie. Olmutz (1578).putea fi admis în ordinele sacre dacă nu dovedea ca posedă un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravieţuirea. În plus. aprobat de papă în 1544). Boemia. iezuiţii au ajuns în 1556 la aproximativ 10. Propaganda iezuită a utilizat trei mijloace: învăţământul. „Index Librorum Prohibitorium”. votând o serie de măsuri împotriva intoleranţei bisericii catolice. Legămintele iezuiţilor erau cele ale sărăciei. eliberată de controlul străin (papal). care a jucat un rol deloc de neglijat în secolele XVI-XVIII. Ordinele religioase şi în special: iezuiţii. Franţa a refuzat a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constituţionale ale regatului. Capucinii s-au dedicat în special îngrijirii bolnavilor şi educaţiei. o parte din Ungaria. Disciplina programului ideologic şi estetic al artei era urmărit de Inchiziţie şi de ordinul iezuit. fost ofiţer în armata spaniola. simultană a mai multor funcţii bisericeşti. A pus capăt vechilor privilegii corporative ale bisericii. al XVIII-lea nu a permis funcţionarea libertăţii religioase. Polonia. Se considera că muzica sacră era muzica ce insoţea textele religioase. protestanţii şi evreii fiind persecutaţi crunt. Ungaria. dominicanii. pau (în Scoţia). Alfonso Salmerons. Consolidarea bisericii catolice s-a srpijinit şi pe o instituţie deja existentă: inchiziţia şi alta nouă creată în secolul al XVI-lea: Congregaţia Indexului. iar lupta dintre protestanţi şi catolici a luat forma unui razboi civil. Canisius şi iezuiţii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574). devenind funcţionari publici. în Irlanda (rămasă la catolicism din raţiuni politice). Salamanca. Roma. În istoriografie a fost accentuată cruzimea Inchiziţiei. Astfel. Roma. Giovanni Palestrina (cca. Nu aveau câtuşi de puţin intenţia să intre în conflict cu doctrinele bisericii sau cu funcţiile ei spirituale. iar în 1587 s-a constituit o congregaţie a Indexului. augustinii au jucat un rol de seama în învăţământul teologic. Importante universităţi catolice au fost create în decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen. seminarii irlandeze la Paris. unele deja existente. care datorită unei răni primite în 1521 şi astfel a imposibilităţii continuării carierei armelor. dar care nu a fost totuşi cu nimic mai dură decât tribunalele ce judecau ereticii din ţări ca Anglia (a se vedea condamnările la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania. Exista o zonă de dispută care cuprindea Ţările de Jos. însă îşi propuseseră să trăiască sub regula triplă a sărăciei. a plecat la Paris (1529-1931). un rol important în învăţământul teologic l-a avut cardinalul Hasius. cum ar fi dreptul de a decide cât impozit să plătească. Altele ordine importante erau cele ale barnabiţilor (s-a ocupat in special de învăţământul superior). Cărţile considerate imorale şi eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. Inchiziţia işi are originea în lupta împotriva albigenzilor din sudul Franţei de la inceputul secolului al XIII-lea. Imperiul habsburgic. Operele sale proclamă spiritul triumfător al contrareformei. FRANŢA Absolutismul monarhiei franceze din sec. Gratz. Polonia. în special a celei spaniole. cu condiţia ca aceste hotărâri să fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale. Un ordin nou era cel theatin. numit „Compania lui Iisus”. În Germania şi Austria. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564. Conciliul de la Trento a dezbătut şi problema artei (scupltura. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronunţat legămintele de la Montmartre. castităţii.000. Reforma catolică a întâmpinat o serie de dificultăţi şi în ţările în care majoritatea locuitorilor rămăseseră supuşi Romei. care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene şi Giovanni Pietro Caraffa. dar care au fost reorganizate (augustinii. În 1540 Paul al III-lea a acordat. repartizaţi în 39 de provincii. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenţă al acestei muzici polifonice. Cel mai mare ajutor l-a adus papalităţii şi reformei catolice însă „Compania lui Iisus”. benedictinii) şi înlăturate elementele corupte. trebuia să se subordoneze textului şi funcţiei liturgice şi nu avea voie sa includă sunete şi melodii indecente. Eliberat. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului în teritoriile sale. în regatele scandinave şi dependinţele lor Finlanda şi Islanda. într-o societate care se voia cu adevarat religioasă. S-a luat hotărârea ca arta să fie subordonată şi pusă în serviciul Bisericii catolice.000 de membri. catolicismul era preponderent în sud (în zona mediteraneeană).500. Capucinii au fost iniţial o secţie a franciscanilor. Nagyzombat. În 1585. Inchiziţia romană a fost proclamată printr-o bulă papală în anul 1542 de către papa Paul al III-lea. seminarii scoţiene şi un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. A fost abolită în 1854. Deputaţii nu erau antireligioşi sau anticatolici. prin care se angajau să viziteze locurile sfinte şi să salveze sufletele. Diego Laynez. cantoanele elveţiene. Catalogul cărţilor interzise a fost abolit în 1965 de catre papa Paul al VI-lea. Austria. Era condusa de Congregaţia Sfântului Oficiu. ambele confesiuni erau bine reprezentate. urmată de o practică pedagogică (5 ani) şi studiile propriu-zise (4 ani). pictura) şi a muzicii. Nici o carte cu subiecte religioase nu putea fi imprimată fără autorizaţia congregaţiei indexului. un decret făcea distincţie între ordinele monastice care nu activau în 3 . iezuiţii erau în numar de 23. pe ordinele religioase. Franţa. Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltării învăţământului. unde alături de un grup de prieteni (Pierre Favre. Ei voiau pur şi simplu să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Tribunalele compuse în special din teologi dominicani urmăreau şi judecau suspecţii. Douai. la care se adaugă un legământ special de supunere absolută faţă de papă. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. având 800 de colegii şi 1600 de fundaţii. o biserică democratică şi legată de noul sistem de administraţie locală. Fulda (1584). Revoluţia franceză din 1789-1795 a încercat să creeze statul laic. iar in 1566. confesiunea. Dillingen (1576). reforma catolică a reuşit să elimine în bună măsură protestantismul. Fondatorul ordinului a fost Ignaţiu de Loyola (1491-1556). limitat la 60 de persoane. Adunarea a desfiinţat dijma plătită de credincioşi bisericii catolice şi pluralismul (deţinerea concomitentă. în 1650 la 15. Renania. franciscanii. Nicolas Bobadilla) a pus în practică o metodă de rugăciuni şi asceză. În august 1789. APARIŢIA TOLERANŢEI RELIGIOASE ÎN EUROPA. În Franţa. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia. după care erau hirotonisiţi preoţi. În Germania de sud. Munster. fiindu-le restricţionat accesul la orice demnitate publică. castităţii. în momentul suprimării Ordinului. Saint Omer. anglicanism (Anglia). predica. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares. iar aprobarea funcţionării ordinului de către papă a avut loc în 1529. Comgregaţiei Sfântului Oficiu i-a fost incredinţat în 1543 şi întocmirea Indexului cărţilor interzise. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat în universităţi sau în academii. Mai ales în perioada 1550-1650 iezuiţii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane. al ursulinelor (înfiinţat de Angela Merici. Francis Xavier. Blocul protestant era reprezentat de: luteranism (în Germania de nord şi est. a luat hotarârea de a lupta pentru Hristos şi de a converti infidelii. Dupa ce limitarea numărului de membri a fost înlăturată. colegiul roman creat de Ignaţiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriană. Olmutz. În Polonia. Adunarea Constituantă voia să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri. în bună măsură. ce de pildă episcopiile). iar preoţii erau plătiţi de stat. Simao Rodriguez. Membrii acestui ordin făceau parte din aristocraţie. Reforma bisericii catolice s-a sprijinit. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma în 1552. seminarii engleze la Paris. Inchiziţia avea sarcina de a pedepsi erezia. Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasă a Europei occidentale a fost tăiată în două blocuri confesionale. printr-o bulă papală autorizaţia de a fonda un ordin religios. între 1524 şi 1561 au fost create 115 ordine noi. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului în lumea intreagă.

Adunarea Constituantă nu a acceptat acest lucru iar în noiembrie 1790 a decretat că clerul trebuie să depună jurământ pe Constituţie. cel care a impus principiul libertăţii de conştiinţă şi religie în toate teritoriile şi statele cucerite de armata franceză. Au fost închise biserici. Cei mai mulţi clerici s-au opus principiului electiv. potrivit cu anotimpul în care se afla: floreal. În primăvara anului 1794. fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. iar preoţii catolici au fost uneori forţaţi să se căsătorească. construieşte un stat laic. majoritatea bisericilor din ţară au fost închise. Cealaltă. întrucât nu aveau nici un fel de contribuţie directă la binele obştesc. Dictatura iacobină a încetat să mai plătească salariile clerului din mai 1793 iar în noiembrie a ordonat ca toate bisericile din Paris să fie închise. au trecut câteva secole de tensiuni şi confruntări religioase. Anul era împărţit în 12 luni de 30 zile. care a lăsatmari părţi din Franţa fără preoţi. Napoleon I este considerat astăzi. a religiei în special. protestantism sau religia mozaică. numai 2 din cei 44 de episcopi şi 1/3 din ceilalţi clerici au depus jurământul. a fost. întrucât toate funcţiile clericale. majoritatea (incluzând mulţi episcopi). În Adunare. scoţându-l fără jenă din calendarul sfinţilor pe ocupantul deja existent ala celei date. în cinstea Fiinţei supreme. Franţa a devenit un model de toleranţă religioasă pentru întreaga Europă şi pentru statele din alte continente. Această încercare brutală de a extirpa secole de credinţă creştină a afectat profund populaţia de la sate. Astfel. aşa încât misiunea de decreştinare a devenit un atac împotriva bisericii constituţionale. au fost distruse cruci şi troiţe. în cele din urmă. thermidor. catedrala Notre Dame din Paris a devenit Templul Raţiunii.comunitatea din care făceau parte şi cele care se ocupau de educaţie şi caritate. Urmau să fie nu numai mai puţini episcopi. limitând însă foarte mult imixtiunea papală în Franţa. Aceasta însemna că numărul episcopiilor scădea de la 135 la 83. Când. Aceleaşi drepturi au fost extinse şi asupra evreilor. împăratul Napoleon I Bonaparte (1804-1815) este cel care realizează efectiv separarea bisericii de stat. respectând cultul împăratului. Decretul din decembrie 1789 al Adunării Constituante a acordat drepturi civile protestanţilor. încetau să existe. salariile lor fiind plătite din bugetul statului. Dar n-a existat câtuşi de puţin intenţia de apune capăt condiţiei bisericii catolice de biserică de stat în Franţa. s-a stabilit egalitatea tuturor confesiunilor în faţa legii. Aceasta adapta organizarea bisericii catolice cadrului administrativ al conducerii politice locale. Napoleon I credea că toţi cetăţenii îi vor fi loiali. În felul acesta. fără să ţină seama de pontiful roman. Celorlalte li s-a îngăduit să existe în continuare „pentru moment” deşi a fost interzisă călugărirea. clopotele şi argintăria au fost luate. care a luat diferite forme. Noul calendar ignora duminicile şi sărbătorile bisericeşti. Acest fapt a dezbinat clerul. Această mişcare s-a extins rapid pe teritoriul Franţei. Diocezele catolice urmau să coincidă cu departamentele. cea care refuzase să depună jurământ. Noul calendar începea cu 22 septembrie 1792. cel care i-a afectat cel mai mult. XIX-XX. ca biserica să celebreze în tot Imperiul ziua de 16 august (ziua următoare zilei sale de naştere) drept ziua Sfântului Napoleon. dintre toate aspectele terorii revoluţionare. Nu a existat nici un conflict serios cu biserica catolică până la elaborarea Constituţiei civile a clerului. de foarte mulţi istorici. Napoleon I a restabilit religia catolică în Franţa. În timpul dictaturii iacobine (1793-1794) s-au produs atacuri vehemente împotriva bisericii catolice. oferind un model întregii lumi. vendemiaire etc. Decreştinarea a fost un atac virulent împotriva bisericii. Papa şi-a pierdut dreptul de a-i confirma pe noii episcopi. Concordatul dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea din 1801 a reglementat organizarea bisericii catolice franceze. când fusese proclamată republica. asigură libertatea religioasă şi de conştiinţă pentru toat e confesiunile creştine şi pentru evrei. mulţi dintre clericii care depuseseră jurământul au retractat. În timpul lui Robespierre. Estimările numărului de preoţi care au renunţat la chemarea lor variază între 6000 (10% din totalul preoţilor constituţionali) la 20 000. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume. În octombrie 1793 a fost introdus un nou calendar revoluţionar. În Franţa erau acum în vigoare 2 biserici catolice. fie că era vorba de catolicism. pentru a-l înlocui pe cel creştin. 3 . Pentru mulţi oameni simpli. Clericii urmau să nu mai fie numiţi ci aleşi. era aprobată de papă dar era considerată de patrioţi ca fiind împotriva Revoluţiei. dar chiar şi aşa. ordonând. Cei mai entuziaşti agenţi ai decreştinării erau reprezentanţi ca Fouche. decreştinarea. În istoria Franţei şi a Europei. fiecare lună era împărţită în 3 perioade de 10 zile. Una. perioada dintre 22 septembrie 1792 şi 21 septembrie 1793 a devenit anul I. un modernizator al Europei. care punea la intrările cimitirelor inscripţii pe care se putea citi: „Moartea este un somn veşnic”. Pentru prima dată în istoria Franţei. în septembrie 1791. Primele au fost suprimate. Spre sfârşitul anului 1793 mai rămăseseră în Franţa puţini preoţi refractari. au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituţiei civile a clerului. Ei au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod naţional al bisericii catolice franceze. Toţi clericii erau obligaţi să locuiască în dioceza sau parohia lor. după excesele din timpul Revoluţiei. ci şi mai puţini clerici în general. Preoţii erau siliţi să renunţe la preoţie şi mulţi au fost constrânşi să se căsătorească. care nu reuşea să-i convingă pe ţărani să sprijine revoluţia. cu 5 zile suplimentare. În sec. în afară de parohi şi episcopi. în iulie 1790. Napoleon l-a înfuriat pe papa Pius al VII-lea. papa a condamnat Constituţia civilă – în martie şi aprilie 1791. Pastorii protestanţi au fost trataţi în acelaşi fel ca preoţii catolici. episcopii de către electorii departamentali iar preoţii de către cei districtuali. dar până să ajungă la a fixa în Constituţia ţării principiul libertăţii de conştiinţă. biserica constituţională accepta revoluţia şi era respinsă de Roma papală.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful