Separarea suspensiilor lichid solid n fazele componente se poate face prin: o sedimentare, o filtrare, (ambele putnd avea loc

c att n cmp gravita ional, ct i n cmp centrifugal) o presare (stoarcere). SEDIMENTAREA o Sedimentarea este opera ia prin care fazele unui amestec eterogen sunt separate prin ac iunea diferen iat a unui cmp de for e (gravita ionale sau centrifuge) asupra fazelor de densit i diferite. o Dup cum faza dispers are densitate mai mare sau mai mic dect faza continu, particulele dispersate se depun sau se ridic. Particulele discrete, grun oase, cum sunt pietri ul sau grun ele de nisip sedimenteaz independent una de cealalt. o Particulele floconoase sedimenteaz dup un alt mecanism, dependent de concentra ia acestora. La concentra ii reduse, viteza de sedimentare cre te pe msura cre terii dimensiunilor flocoanelor, ca rezultat al fenomenului de aglomerare; aceasta este sedimentarea floculant. La concentra ii mari, cantitatea ridicat de flocoane din ap provoac ntrzierea sedimentrii, cu formarea unei interfee vizibile ntre masa de nmol i supernatantul limpede; aceasta este sedimentarea frnat. 1. suspensie = sistemul eterogen lichid solid ini ial; 2. decantat = lichidul mai mult sau mai pu in limpede, rezultat dup sedimentare, 3. sediment sau precipitat = reziduul con innd faza solid mbibat cu lichid. Decantarea = ndeprtarea lichidului (decantatului, supernatantului) dup sedimentare. Clarificarea sau limpezirea = eliminarea fazei solide dintr-o suspensie, prin sedimentare; se aplic, n special, la sedimentarea suspensiilor grun oase, diluate, ale cror granule sedimenteaz independent. ngr area = concentrarea, prin sedimentare, a fazei solide i se refer, de obicei, la precipitate negrun oase care con in nc mult lichid. Dup cum ambele faze sunt valoroase sau numai una dintre ele, termenul propriu pentru denumirea operaiei de separare este: - sedimentare (cnd ambele faze sunt valoroase), -ngro are (cnd faza solid este faza valoroas), - clarificare sau limpezire (cnd se urmre te obinerea, ct mai curat, a fazei lichide).

Factorii care influen eaz sedimentarea (grupa de factori i factorul de influen ) Factori referitori la suspensie - natura fazei lichide - densitatea - viscozitatea - concentra a n electroli i Factori referitori la faza lichid - concentra ia fazei solide (raportul solid lichid) - cantitatea (debitul) suspensiei - vrsta suspensiei, din momentul formrii ei - temperatura suspensiei Factori referitori la faza solid - natura fazei solide - densitatea - granulometria - structura (gr un oas , negr un oas , coloidal , mixt ) - tendin a de aglomerare Factori referitori la opera ia de sedimentare - viteza de sedimentare, curba de sedimentare - durata sedimentrii - adaosuri - func ionarea continu, discontinu sau mixt - modul de evacuare a sedimentului (nmolului) - tipul decantorului Factori referitori la produsele rezultate - concentra ia fazei solide n decantat - concentra ia fazei lichide n sediment Sedimentarea suspensiilor diluate, cu particule grun oase, este un proces simplu, u or de descris matematic. Fiecare particul sedimenteaz independent, viteza de sedimentare a granulelor fiind func ie de mrimea acestora. For e care ac ioneaz asupra unei particule ntr-un lichid

Dependen a coeficientului de rezisten de Rep Valoarea coeficientului depinde de regimul de curgere, respectiv de valoarea criteriului Reynolds:

Partea opticii care studiaz fenomenele luminoase servindu-se de razele de lumin ca simple linii geometrice se nume te optic geometric , iar partea opticii care studiaz fenomene ca: interferen a luminii, difrac ia, polarizarea, etc. se nume te optic ondulatorie. Prima teorie tiin ific cu privire la natura luminii apar ine lui I. Newton (1704) i sus ine c sursa de lumin emite corpusculi lumino i care se propag n virtutea iner iei n linie dreapt cu o vitez relativ mare. Teoria corpuscular explic fenomenele de reflexie a luminii prin analogie cu reflexia unor bile elastice de un perete fix, iar fenomenul de refrac ie prin atrac ia corpusculilor lumino i de c tre mediile mai dense. In 1690, C. Huygens pune bazele teoriei ondulatorii cu privire la natura luminii, conform c reia lumina trebuie s fie considerat ca o und elastic ce se propag ntr-un mediu special, care umple ntregul univers, numit eter. Teoria ondulatorie a lui Huygens, completat de Young, Fresnel i al ii explic majoritatea fenomenelor optice cunoscute: reflexia, refrac ia, interferen a, difrac ia, polarizarea, dar are i unele neajunsuri. Abia n 1893, Maxwell pune bazele teoriei electromagnetice cu privire la natura luminii. El afirm c lumina este un fenomen electromagnetic, unda electromagnetic fiind format dintr-un cmp electric i unul magnetic, variabile n spa iu i timp. Conform acestei teorii, deosebirea dintre undele electromagnetice propriu zise i undele luminoase const n frecven a lor. Mai trziu, n 1901, Max Planck revine la teoria corpuscular a luminii sub forma teoriei cuantice a naturii luminii. Conform acestei teorii, lumina are o structur discontinu , sub form de cuante de energie. Einstein (1905) a numit particulele de lumin care au energia egal cu o cuant , fotoni. Dezvoltarea n continuare a cercet rilor n domeniul opticii au ar tat c lumina este un fenomen complex care reprezint n acela i timp propriet i ondulatorii i corpusculare. Louis de Broglie (1924) dezvolt aceast idee i arat c dualitatea und -corpuscul nu este caracteristic numai luminii, ci oric rei particule. Aceast dualitate confirm dualitatea material a luminii. Radia ie = propagarea n spa iu a unor cmpuri de for e sub form de unde sau a unor fluxuri de particule. Clasificarea radia iilor 1. n func ie de natura lor: - Radia ii electromagnetice (EM) propagarea sub form de unde transversale a undelor electromagnetice - Elastice: propagarea sub form de unde longitudinale a vibra iilor unui mediu elastic - Corpusculare: fascicule de particule de mare energie 2. n func ie de energie, n raport efectul lor asupra substan ei cu care interac ioneaz : - Ionizante cele care sunt capabile s produc ionizarea, datorit energiei mari - Neionizante radia ii de energie mic , incapabile s produc ionizarea.

Interac iunea radia iilor cu substan a La interac iunea cu substan a, radia ia cedeaz o parte din energia sa, n general conform unei legi de absorb ie exponen iale: I = I0e-kd unde I0 reprezint intensitatea incident , I intensitatea emergent , d grosimea stratului de substan str b tut, k coeficient specific de atenuare (acesta depinde de natura radia iei i de caracteristicile substan ei). Energia cedat se transform n alte forme de energie, producnd efecte diferite cu att mai importante cu ct energia absorbit de substan este mai mare. Interac iunea radia ie - substan se realizeaz la diferite nivele de organizare a materialului absorbant: - La nivel molecular efecte termice, excit ri vibra ionale i rota ionale ale moleculelor, reac ii chimice; - La nivel atomic, producnd excit ri ale ionilor sau ioniz ri; - La nivel nuclear excit ri ale nucleului sau declan area unor reac ii nucleare. Parametrii caracteristici undelor electromagnetice transversale. M rimile caracteristice undelor sunt perioada T (timpul dup care oscila ia se repet ), lungimea de und (spa iul parcurs ntr-un interval de timp egal cu o perioad T) i frecven a (inversul perioadei T). Rela iile care exist ntre m rimile caracteristice undelor sunt urm toarele: = c/ , T = /c, unde c reprezint viteza de propagare a undei. Undele electromagnetice sunt unde transversale care au component magnetic i o component electric , vectorii electric i magnetic fiind perpendiculari unul pe cel lalt i pe direc ia de propagare (Fig. 1). Din punct de vedere al caracteristicilor ondulatorii spectrul radia iilor electromagnetice se ntinde de la undele radio lungi caracterizate prin frecven e mici i lungimi de und mari (km) pn la razele de mare energie, de frecven e mari i lungimi de und mici () (Fig. 2). Conform rela iei lui Planck, energia unei unde electromagnetice este: E = h , unde h = 6,62 10-34Js, constanta lui Planck, iar c = 3 108 m/s, viteza luminii n vid.

Figura 1. Spectrul undelor electromagnetice.

Propagarea luminii. Principiul lui Fermat. Unda luminoas este de natur electromagnetic ; ea poate fi reprezentat ntr-un mediu omogen prin vectorii cmp electric i cmp magnetic care sunt perpendiculari ntre ei i perpendiculari pe direc ia de deplasare. Deoarece i au aceea i faz i variaz sincron, unda electromagnetic poate fi reprezentat ca n figura: Fig 1 Figura2. Reprezentarea undei electromagnetice

Figura3.

Vectorii cmpului electric i magnetic la o und electromagnetic vibreaz pe direc ii perpendiculare pe directia de propagare. Direc ia de polarizare a undei este definit ca acea linie n lungul creia se afl cmpul electric. O proprietate important a undelor electromagnetice, ce rezult din ecua iile lui Maxwell, este aceea c cei doi vectori i sunt perpendiculari ntre ei i mpreun cu alc tuiesc un triedru drept . Referitor la viteza de propagare a undelor electromagnetice n vid, (4) Viteza undelor din teoria lui Maxwell, rezult :  luminoase ntr-un mediu oarecare: n= f(v) Fenomen de dispersie (5)

Indicele de refrac ie notat n la o temperatur dat i lucrnd cu lumin de lungime de und , , fixat este o constant fizic important care caracterizeaz cu precizie o substan deoarece mici cantit i de impurit i modific valoarea acestui indice. M sur torile de indici de refrac ie se pot realiza rapid i cu cantit i mici de substan Conform legilor refrac iei empirice: sin i/sin r = n reprezint indicele de refrac ie al mediului 2 n raport cu primul i este egal cu raportul vitezelor de propagare n cele dou medii (n mediul mai dens cu vitez mai mic ). Dac r = 90 raza se propag n mediul 2 perpendicular pe interfa a celor dou medii i se poate scrie: Aceast valoare i este denumit unghi limit sau unghi critic.

n 2,1= sin i, Dac r > 90 asist m la o reflexie total adic raza nu trece n mediul 2. Primul mediu optic trebuie s fie mai refringent dect al doilea,(n1> n2). Dac mediul 1 este chiar vidul, n reprezint indicele de refrac ie absolut i: n = n1/n2 (1) n practica de laborator se determin indicele de refrac ie fa de aer. Indicele de refrac ie al unei substan e fa de vid se nume te indice de refrac ie absolut. Acesta se ob ine din cel m surat n aer prin nmul ire cu 1.00027. Indicele de refrac ie variaz deci cu densitatea, temperatura i presiunea mediului. Pentru a elimina influen a temperaturii i presiunii, deci a densita ii, d s-a introdus o nou constant de material refrac ia specific : r = (n-1)/d (Gladstone i Dale)

Radiatiile electromagnetice interactioneaza cu substanta pierzand energia prin numeroase procese. Dintre toate acestea doar trei sunt mai importante din punctul de vedere al pierderii de energie de catre un fascicol. Aceste procese sunt :efectul fotoelectric ,efectul Compton si procesul formarii de perechi. EFECTELE RADIA IILOR NEIONIZANTE Generalitati Radiatiile pe care le numim neionizante sunt radiatii de natura electromagnetica cu lungimea de unda cuprinsa n domeniul 150 nm si undele centimetrice. Radiatiile

electromagnetice reprezinta o forma de propagare n spatiu a energiei unui cmp electric E si a unui cmp magnetic B, ai caror vectori oscileaza cu aceeasi perioada T, sau frecventa n plan perpendicular unul pe celalalt si care sunt perpendiculare pe directia de propagare a undei cu viteza"v". Orice radiatie electromagnetica poate fi considerata simultan att unda ct si corpuscul (foton). In functie de frecventa undelor, se manifesta cu precadere fie unul, fie celalalt aspect. La frecvente joase (unde radio, TV, microunde) predomina caracterul ondulatoriu, iar pentru radiatiile cu frecventa mare (infrarosii, vizibile, ultraviolete) ncepe sa se manifeste si caracterul corpuscular. Pentru explicarea interactiei radiatiilor electromagnetice cu substanta (efect fotoelectric, reactii fotochimice, mprastiere), se impune considerarea caracterului corpuscular (flux de fotoni), principalul fenomen fizic rezultat n urma acestei interactiei fiind absorbtia de energie. Din categoria radiatiilor neionizante ne vom ocupa de: radiatiile ultraviolete cu ntre 150-400 nm, radiatiile vizibile cu ntre 400-800 nm, radiatiile infrarosii cu ntre 800-106 nm, microundele cu ntre 106-109 nm. Absorbtia radiatiilor electromagnetice de catre atomi determina tranzitii ale electronilor, de pe nivelele energetice de baza, pe nivele mai ridicate, trecnd astfel din starea fundamentala n stari excitate. Daca cuanta de energie absorbita (cantitatea transportata n intervalul unei perioade de oscilatie) este superioara energiei de legatura a electronului n atom, electronul va fi smuls, atomul devenind ion pozitiv 646e46g . Valorile cuantelor de energie ale radiatiilor UV, vizibile, IR si ale microundelor sunt mai mici dect energia necesara ionizarii atomilor (energia de ionizare este de 13,34 eV pentru hidrogen, de 13,57 eV pentru oxigen, de 11.24 eV pentru carbon, de 14,51 eV pentru azot, n timp ce energia radiatiilor UV este cuprinsa ntre 12,4-3,1 eV , a radiatiilor vizibile ntre 3,1-1,65 eV, a radiatiilor IR ntre 1,65-1,210-3eV, iar pentru microunde ntre 10-3-10-5eV. In cazul moleculelor formate din cel putin doi atomi, trebuie sa tinem seama ca nivelele energetice ale unei molecule nu sunt date (ca n cazul atomilor) numai de valorile energiei electronilor (Eel), ci si de energia de vibratie (Evibr) si de energia de rotatie (Erot) a atomilor din molecula. Valorile Evibr si Erot sunt tot cuantificate, ca si Eel, iar ntre aceste nivele sunt posibile mult mai multe tranzitii dect n cazul nivelelor electronice. Desi figura nu reprezinta cazul unei anumite molecule, trebuie remarcat faptul ca diferentele ntre nivelele electronice sunt mai mari dect ntre nivelele de rotatie sau vibratie. De aceea, tranzitiile ntre nivelele electronice se fac cu absorbtia sau emisia unor cuante de energie corespunznd radiatiilor UV si vizibile; tranzitiile vibro-rotationale corespund domeniului IR iar tranzitiile de rotatie pura corespund fie domeniului IR ndepartat, fie microundelor. Eel este de ordinul 1eV, Evibr este de ordinul 10-1eV, iar Erot este de ordinul 10-2eV. In ansamblu, pentru o molecula ca cea descrisa: Se stie ca ntr-un atom (sau molecula) pot exista doi electroni care sa ocupe simultan acelasi nivel energetic (sa se gaseasca n acelasi orbital), cu conditia ca acestia sa aiba spinul opus (prin spin se ntelege momentul cinetic propriu al electronului datorita rotatiei n jurul axei proprii. Spinul electronic poate avea numai doua valori egale n modul dar opuse ca semn). Atunci cnd un electron absoarbe o cuanta de energie

electromagnetica, el trece pe un nivel energetic superior (este excitat) si n mod normal nu-si schimba starea spinului. Respectiva stare excitata este numita n acest caz singlet. Desi cu probabilitate mult mai mica, este totusi posibil ca odata cu excitarea, electronul sa-si inverseze si spinul, respectiva stare numindu-se triplet. Timpul de viata al starilor excitate este n general foarte mic (10-910-8s), datorita tendintei spontane a electronului de a reveni n starea fundamentala. Deoarece tranzitia din starea triplet n starea fundamentala nseamna iarasi o inversare de spin, timpul de viata al starii triplet este mai mare (ntre 10-5 si cteva secunde) dect cel al starii singlet. In acest interval de timp mai lung este posibil ca molecula excitata sa transmita surplusul de energie altei molecule (prin ciocniri) si sa l emita sub forma de radiatie electromagnetica. Dezexcitarea moleculei se poate face deci prin tranzitii neradiative si, respectiv, tranzitii radiative (fluorescenta, fosforescenta): Fluorescenta se realizeaza atunci cnd molecula revine n starea singlet fundamentala D dintr-o stare excitata tot singlet. Fosforescenta se realizeaza atunci cnd molecula revine n starea singlet fundamentala dintr-o stare excitata triplet. In cazul tranzitilor neradiative, energia fotonului absorbit este fie convertita complet n caldura (agitatie termica) prin ciocniri, fie transferata partial altei molecule, capabila sa treaca, la rndul ei ntr-o stare excitata. Moleculele de importanta biologica (proteine, acizi nucleici etc.) contin de regula, un mare numar de atomi, astfel ca, n acest caz, ca urmare a absorbtiei radiatiei de catre acestea, sunt posibile foarte multe tranzitii ntre diferitele nivele de energie: electronice, de vibratie si de rotatie. De aceea spectrele de absorbtie ale acestor molecule nu contin linii spectrale distincte ca n cazul atomilor izolati, ci grupuri de benzi. Pe de alta parte atunci cnd aceste molecule se gasesc n solutie sau n contact strns cu alte molecule, asa cum este cazul n celule, rotatia moleculelor si chiar vibratiile sunt modificate de prezenta celorlalte molecule, efectul fiind o suprapunere a nivelelor e linii sau benzi de absorbtie, spectrul de absorbtie devine continuu. Radiatiile ultraviolete si vizibile Radiatiile electromagnetice cu ntre 150 - 800 nm sunt radiatii care activeaza moleculele. Radiatia absorbita poseda energie suficienta pentru a determina transformarea moleculelor pe baza unor reactii fotochimice. Principalele tipuri de reactii fotochimice sunt: Excitarea moleculelor M -------------->M* Reactii fotochimice M*+A --------->D Reactii de dimerizare M*+M -------->MM Reactii de fotosensibilizare M*+N -------->M+N* Prima relatie reda excitarea moleculei initiale, a treia si a patra relatie sunt cazuri particulare de reactii fotochimice. Se defineste randamentul fotochimic ca raport ntre numarul de molecule transformate si numarul de cuante de energie absorbite. Randamentul este subunitar, radiatia absorbita nu duce n mod obligatoriu la o reactie fotochimica (absorbtia fotonilor constituie numai etapa primara, urmata de o succesiune de alte etape secundare ce conduc la transformarea fotochimica propriu-zisa.

Procesele fotobiologice Desi procesele fotobiologice sunt foarte diverse si nca incomplet elucidate, pentru unele din ele se pot distinge urmatoarele stadii: 1. Absorbtia cuantelor radiatiilor; 2. Procese intramoleculare cu schimb de energie; 3. Transportul energiei starii excitate ntre molecule (migratia energiei); 4. Reactia fotochimica primara; 5. Modificarile la ntuneric ale produsilor fotochimici primari, care se sfrsesc cu formarea unor produsi stabili; 6. Reactii biochimice cu participarea fotoprodusilor; 7. Raspunsul fiziologic celular. Procesele fotobiologice ncep cu absorbtia radiatiilor incidente de catre compusi specifici, specializati, biologici si se ncheie cu initierea unei reactii fiziologice din partea sistemului biologic. Se disting procese fotobiologice cu efecte negative si efecte pozitive: 1. Efectele negative n organismele vii se mpart n doua tipuri: efecte fototoxice Efectele fototoxice sunt modificarile produse de radiatii la nivelul pielii si ochilor. Acestea declanseaza reactii fiziologice reactive care se manifesta clinic sub forma de eritem, edem, pigmentatie. Aparitia eritemului si a pigmentatiei se datoreaza absorbtiei radiatiilor cuprinse ntre 240-320 nm, pentru eritem si ntre 300-420 nm pentru pigmentatie. Se presupune ca mecanismul molecular n aparitia eritemului ar fi lezarea termica a fosfolipidelor ce intra n constitutia membranelor biologice. Pigmentatia este realizata de celule speciale din piele, melanocite, care cu ajutorul unei enzime, tirozinaza, transforma tirozina n melanina (pigment ce absoarbe 90% din radiatiile UV). Asupra ochilor, radiatiile UV produc o reactie inflamatorie a corneei, de aceea se recomanda, pentru protectie, folosirea unor ochelari din sticla speciala. efecte fotoalergice Efectele fotoalergice declanseaza mecanismele imunologice primare de sensibilizare alergica, ce se manifesta mai ales prin edeme inflamatorii, eritem, prurit. 2. Efectele pozitive sunt: Fotosinteza, fototropism, fototactism (la plante) si fotoperiodism. Fotoreceptia la nivelul celulelor senzitive retiniene. Formarea vitaminei D2. Eritemul caloric. Fotosinteza, ca mecanism, a fost descrisa anterior. O serie de plante prezinta fenomenul de fototropism, fenomen ce se concretizeaza prin tendinta unor plante de a se orienta n directia sursei de lumina. Fenomenul de fototactism se refera la tendinta de apropiere sau de departare de sursa de lumina. Fotoperiodismul consta n reglarea ciclului de viata al organismelor vii (plante sau animale) pe baza actiunii ciclice lumina-ntuneric. Procesul se petrece sub actiunea luminii vizibile. Mecanismul molecular al fotoreceptiei senzoriale

Receptorii vizuali, celulele cu bastonas, reprezinta un exemplu de celula receptoare la care a fost elucidata n detaliu succesiunea de procese moleculare prin care stimulul (radiatii vizibile cu ntre 400 si 800 nm) determina aparitia potentialului de receptor. Celulele receptoare din retina sunt de doua tipuri: celule cu conuri si celule cu bastonas. Conurile sunt responsabile cu vederea diurna sau fotopica, iar bastonasele de vederea crepusculara (scotopica). Segmentul extern de bastonas din retina, specializat n fotoreceptie, contine circa 1000 de discuri suprapuse unul peste celalalt. Fiecare disc este un organit separat n citoplasma. Discurile sunt spatii nchise delimitate de o membrana foarte fluida avnd o proportie foarte mare de fosfolipide si foarte putin colesterol. Discul contine 60% proteine si 38% lipide, iar rhodopsina reprezinta 80% din totalul proteinelor. Rhodopsina se gaseste n membrana discurilor si n membrana citoplasmatica a segmentului extern de bastonas, dar nu si n restul membranei citoplasmatice a acestui tip de celula. Rhodopsina contine o parte proteica opsina si o grupare prostetica numita retinol, atasata specific ntr-un loc hidrofob pe proteina. Rhodopsina este insolubila n apa. Ea reprezinta proteina fotoreceptoare din retina. O celula cu bastonas este excitata de un singur foton. Sub actiunea acestuia are loc izomerizarea retinolului din forma 11-cis n forma 11-trans, ceea ce schimba foarte mult geometria acestuia. El nu se mai potriveste steric n locul de legare de pe proteina. Apar modificari conformationale ale proteinei, ce au ca urmare desfacerea retinolului de opsina si descompunerea rhodopsinei. Procesul este reversibil la ntuneric. Membrana citoplasmatica a segmentului extern de bastonas contine numeroase canale de Na+, care n conditii de ntuneric sunt deschise, permitnd ionilor de Na+ sa intre, ca urmare a potentialului lor electrochimic mare din mediul extracelular. Ionii de Na+ intrati nu se acumuleaza n celula, deoarece sunt evacuati continuu de pompele ionice din membrana corpului celulei receptoare, urmnd sa reintre n bastonas prin canalele de Na+. Se creeaza astfel un curent electric transportat de ionii de Na+, numit curent de ntuneric. Potentialul electric intracelular este de -20 mV n raport cu potentialul zero al mediului extracelular. Sub efectul luminii, rhodopsina se activeaza si determina nchiderea canalelor de Na, cu disparitia curentului de ntuneric si hiperpolarizarea celulei al carei potential devine mai negativ (-35 mV). Aceasta variatie este suficienta pentru a declansa excitatia neuronilor bipolari. Potentialele locale aparute n neuronii bipolari determina excitarea neuronilor ganglionari, care genereaza PA, ce ajung la nivelul scoartei unde produc senzatia vizuala. Faptul ca este suficienta o singura cuanta de lumina pentru a produce excitarea receptorului, n timp ce energia necesara hiperpolarizarii este cu mult mai mare, sugereaza ca modificarea spatiala a moleculei de rhodopsina reprezinta doar declansarea unor procese de recrutare energetica. Aceste procese consumatoare de energie metabolica determina aparitia potentialelor locale a caror amplitudine este proportionala cu intensitatea luminii incidente. Variatiile locale de potential membranar, sunt preluate si nsumate de celulele bipolare retiniene. PA a caror frecventa este proportionala cu intensitatea stimulului, apar numai la nivelul celulelor ganglionare, respectiv n fibrele nervului optic. O alta reactie fotochimica deosebit de importanta pentru orgasnism, si care se produce n piele n urma absorbtiei

radiatiilor ultraviolete, este reactia de transformare aergosterolului n vitamina D2. Spectrul de actiune are un maxim la 280 nm. Actiunea biologica a radiatiilor infrarosii (eritemul caloric) este consecinta absorbtiei lor de catre celulele pielii si a tesutului subcutanat (putere mica de patrundere). In urma absorbtiei radiatiilor infrarosii, pielea si tesutul subcutanat se ncalzesc, ceea ce face sa creasca metabolismul local si sa se produca, de asemenea, o vasodilatatie locala. Aceste radiatii, n functie de doza absorbita si de starea pacientului, pot fi folosite n tratamentul unor afectiuni, cum ar fi: edeme inflamatorii, celulite, tulburari de circulatie periferica etc. RADIA II IONIZANTE Clasificare radiatiile electromagnetice cu <100 si energie >100 eV radiatiile X si . radiatiile corpusculare, + radiatiile (pozitroni) si (electroni) protoni, deuteroni, neutroni rapizi, ioni grei accelerati, fragmente de fisiune. Surse de radiatii Radiatiile corpusculare si si au originea n nucleul atomic, iar radiatiile X provin din straturile electronice profunde (a se vedea cursul de Radioimagistica). Fenomenul fizic principal care sta la baza emisiei de radiatii nucleare este dezintegrarea radioactiva. Aceasta consta n scindarea spontana a nucleelor instabile (izotopi/nuclizi) cu formarea unui nucleu mai usor, sau cu formarea a doua nuclee mai usoare (fisiune nucleara). Este un proces spontan, care se desfasoara cu o anumita probabilitate bine determinata pentru fiecare nuclid n parte. Proprietati caracteristice generale -energia transportata de radiatiile ionizante n mediile pe care le strabat este mult mai mare dect energia care leaga orice electron n atom sau atomii ntre ei. -genereaza fenomene de ionizare (directa sau indirecta) a atomilor sau moleculelor mediilor pe care le strabat. -produc excitari atomice si moleculare -produc radicali liberi. Aspecte fizice ale interactiei cu materia Radiatiile corpusculare Interactioneaza direct cu atomii si moleculele mediului strabatut, probabilitatea de interactiune fiind maxima cu electronii orbitali (nvelisul electronic al atomului) producnd un numar mare de ionizari. Radiatiile (electroni sau pozitroni accelerati) pot interactiona si cu nucleele. n cmpul coulombian al unui nucleu greu, electronul este frnat, o parte din energia sa transformndu-se n radiatie

electromagnetica X de frnare (vezi cursul de Radioimagistica). Neutronii nu au sarcina electrica si nu interactioneaza cu nvelisul electronic al atomilor. Pot interactiona cu nucleele, iar efectele sunt diferite functie de viteza acestora (energia). Neutronii rapizi (E > 1 KeV) produc ciocniri elastice care pot duce la dislocarea nucleelor mici (de ex. H) si astfel determina fenomene de ionizare indirecta. Neutronii lenti sunt absorbiti de nucleu si determina excitarea acestora cu emisie secundara de fotoni la dezexcitare. Radiatiile electromagnetice Interactiunea radiatiilor ionizante de natura electromagnetica cu materia se face cu electronii liberi din mediu, prin trei tipuri de efecte cunoscute: efect fotoelectric, efect Compton si generare de perechi.

Efect fotoelectric Efect Compton Generare de perechi E > 1,22 MeV Efectele depind de numarul atomic Z si de energia radiatiei:

Proprietati specifice radiatiilor cu sarcina electrica Parcurs = grosimea de material care reduce energia particulei la zero. Densitatea de ionizare = numarul de perechi de ioni create pe unitatea de parcurs. Transferul Liniar de Energie (TLE) = raportul dintre energia cinetica a particulei si lungimea traiectoriei n mediul dat. Este proportional cu numarul de ionizari produse pe unitatea de lungime (N) si cu energia transferata la fiecare ionizare (e): TLE = N e Traiectoria pentru particulele grele ( , protoni) traiectoriile sunt rectilinii, ntruct masa lor mare le confera o inertie suficient de mare pentru a nu fi deviate n momentul ciocnirii cu un electron. Radiatiile (electroni de mare viteza) au traictorii mai sinuoase, din cauza multiplelor devieri pe care le sufera. Parcursul lor este mult mai lung din cauza unui TLE mult mai mic. Proprietati specifice radiatiilor fara sarcina electrica

(electromagnetice si neutroni. Traversarea de catre fascicul a unui mediu dat, a carui grosime este x, se face printr-un proces de atenuare a carui lege este (Langmuir): unde I0 este intensitatea fasciculului initial, I este intensitatea fasciculului dupa strabaterea stratului de grosime x, iar este coeficientul de atenuare caracteristic substantei traversate si dependent de energia radiatiei. Radiatiile electromagnetice nu sunt niciodata complet absorbite. Au grad de penetrabilitate foarte ridicat. Grosimea de njumatatire (x1/2) este distanta la care

I = I0/2. Astfel, radiatiile X si sunt njumatatite de un strat de 100 m n aer si de un strat de apa de 10 cm. Pentru 60Co (Eg = 1,3 MeV), x1/2 = 11 mm n Pb. Efectele moleculare ale radiatiilor ionizante Radiatiile produc efecte biologice la nivel molecular prin actiune directa, indirecta si la distanta. A a) efectul direct Absorbtia energiei radiatiilor duce la excitarea si ionizarea atomilor si moleculelor componente ale celulelor. Acesta reprezinta efectul primar fizico-chimic. Toate componentele celulare, inclusiv proteinele citoplasmatice (enzimele), materialul cromozomic (nucleoproteidele sau compusii DNA cu proteinele) si moleculele de apa, sufera actiunea directa a radiatiilor. Efectele directe determina rupere de legaturi covalente sau coordinative cu denaturarea structurala si aparitie de noi compusi chimici (radioliza apei). b b)efectul indirectAnsamblul de modificari si transformari chimice pe care le sufera moleculele care au fost excitate sau ionizate de radiatii. Este secundar, datorat n special radicalilor liberi proveniti prin radioliza apei continute n tesut. Radioliza apei depinde de natura radiatiei, de energia ei si de prezenta oxigenului (n lipsa oxigenului radiatiile X si nu descompun apa). Radicalii formati sunt deosebit de reactivi, au durata de viata scurta si sunt capabili sa declanseze reactii biochimice n lant, ceea ce determina amplificarea leziunilor directe. In urma interactiei, molecula de apa pierde un electron si se transforma n ion pozitiv. H2O H2O+ + eElectronul este captat de o alta molecula de apa, ce se transforma n ion: H2O + eH2OIonii formati sunt instabili, se descompun imediat dnd nastere la radicali liberi si doi ioni stab de apa: H2O H+ + O H2OOH- + H H+ + OHH2O

Radioliza apei n sine nu determina un efect biologic direct. Numarul de molecule care sufera actiune directa este extrem de mic n raport cu numarul total de molecule prezente. Iradiind cu o doza de 1 R, un gram de tesut, se produc aproximativ 21012 ionizari si 1013 activari fata de 21022 molecule de apa existente n constitutia a 1g de tesut viu. Astfel, se poate aprecia ca numai o molecula de apa dintr-un miliard este ionizata, neglijnd ceilalti constituenti ai tesuturilor. Pentru a ioniza 50% din moleculele de apa prezente n 1g de tesut este necesara o iradiere cu o doza de 100 R/min timp de 200 de ani. Radicalii liberi formati se pot recombina, formnd: Apa: H + OH H2O Hidrogen molecular: H + H H2 Apa oxigenata: OH + OH H2O2 catalaza Apa oxigenata din celule se descompune rapid n apa si oxigen sub actiunea unei enzime active, catalaza: H2O + O2 H2O2 c) actiunea la distanta Prin fenomenul de transfer de energie actiunea finala a reactiei se desfasoara n alt loc al structurii biologice dect cel n care s-a produs absorbtia initiala de energie. Transferul energiei se realizeaza prin transmiterea intermoleculara si intramoleculara a energiei. Efectele celulare Cuanta de energie care patrunde n celula interactioneaza cu atomii si moleculele componente ale acesteia. Interactiunea fizica duce la aparitia unor procese radiochimice ce au ca rezultat modificarile nsusirilor biochimice si apoi a celor biologice ale celulei. Absorbtia de energie nu depinde de compozitia chimica a substantelor absorbante ci de cantitatea de substanta. Astfel, cea mai mare parte din energia incidenta va fi absorbita de componentele care ocupa cea mai mare parte din volumul celulei - apa. Se stie ca majoritatea organismelor vii au n compozitia lor un procent mare de apa. La om si la mamifere el ajunge, n anumite tesuturi (muschi, creier) la 85%. Astfel, energia radiatiei ionizante patrunse n organism este absorbita n principal de moleculele de apa. Radioliza apei are efect biologic indirect datorita radicalilor liberi precum H si OH, H2O2 si alti oxizi organici, care se formeaza. Acestia, datorita potentialului chimic foarte mare, intra n reactie si modifica structura chimica a macromoleculelor esentiale pentru celule (proteine, acizi nucleici, enzime etc). Macromoleculele pot fi supuse actiunii radiatiilor si n mod direct, dar posibilitatea ca ele sa absoarba direct energia radiatiei care patrunde n celula este mica. Radicalii liberi formati pot determina afectarea att a cromozomilor (moleculele de AND) ct si a proteinelor citoplasmatice. Modificarile enzimelor (directe sau indirecte) pot duce la aparitia unor metaboliti cu actiune mutagena determinnd modificari genetice ce se transmit la descendenti. Eficienta radicalilor liberi care apar prin radioliza apei este limitata la timpul scurt de

viata a acestora. Ei traiesc numai 210-7 s, timp n care pot parcurge o distanta de 30-50. Fata de celula ca ntreg si chiar fata de spatiile intercelulare, aceasta distanta este relativ mica, ceea ce arata ca sfera de influenta a efectelor directe si indirecte este destul de limitata. Prezenta oxigenului dizolvat n apa, duce la aparitia radicalului hidroxilic oxidat HO2, de asemenea, H2O2 si hidroxizi organici stabili. Compusii peroxidati au timp de viata mai lung si, astfel, sunt mai nocivi. Efectivitatea biologica relativa (factorul de calitate Q) reprezinta raportul dintre energia absorbita de un tesut la o anumita doza de iradiere raportata la energia absorbita de acelasi tesut la iradierea cu aceeasi doza de radiatie standard (radiatie X de 200 KeV). Pentru radiatia X, sau , Q = 1, pentru neutronii termici Q = 5, pentru neutronii rapizi si protoni Q este 10 iar pentru este 20. Un organism viu, pus n variate conditii de mediu, poate reactiona diferit la aceeasi doza de iradiere. Reactia celulelor la iradiere depinde de proprietatile lor interne (grad de oxigenare, de hidratare, pH, grad de diferentiere), de existenta unor sisteme de aparare naturala (echipamente enzimatice implicate n refacerea structurilor lezate). Pentru aprecierea efectelor radiatiilor ionizante, se folosesc mai multe marimi si unitati, prezentate n tabelul urmator:

M RIMI FOLOSITE N RADIOBIOLOGIE sI MEDICINA NUCLEAR Unitati Relatii de Denumire si definitie Simbol Unitati S.I. tolerate transformare RADIOACTIVITATEA (viteza dezintegrarii 1Bq = 1dps - 12 radioactive) Ci = 27,02710 Ci BqBequerel numar de nuclee Curie 1mCi = 37 Bq dezintegrate n unitatea de 1Ci = 3,71010dps timp EXPUNEREA LA RADIA II (doza incidenta) C/Kg D = q/ V R (*) 1R=2,5810-4 C/kg Coulomb Numarul de sarcini D Roentgen aer pe kg aer electrice q produse n volumul V de aer, unde este densitatea aerului Dabs = E/m Raportul dintre energia E, D depozitata ntr un mediu abs oarecare si masa m a mediului DOZA ECHIVALENT BIOLOGIC Dbio = Q D Factorul de calitate Q, tine seama de faptul ca pentru doze absorbite egale, Dbio diferitele feluri de radiatii ionizante, sau acelasi fel de radiatii dar de energii diferite, produc efecte biologice diferite. Gy Gray 1Gy=1J/Kg=100 rad 1 rad = 0,01J/Kg

rad

Sv Sievert

rem

1Sv = 1J/Kg 1Sv= D(Gy)QN = =100 rem 1rem=0,01Sv=10mSv