UTOPIA2 ARHITECTURA SI UTOPIA (2)

Nostalgia dupa un model ideal, indepartat in timp si spatiu si practic imposibil de atins, creeaza premisele utopiei. De altfel, Thomas Morus (More) asa si defineste utopia, ca fiind ceva ce presupune o mare distanta in timp si spatiu. Fie ca este vorba de nostalgia dupa indepartata si mitica varsta de aur, ori chiar dupa divinul Eden, fie ca este nostalgia dupa mai recenta Antichitate greaca, a carei perfectiune formala este egala cu un ideal pentru un arhitect idealist cum este Leon Krier, modelul utopic ramane un model ce se perpetueaza in mod incredibil chiar si in epoca postmodernista. Formularea celei mai recente utopii social-politice care este Noua Ordine Mondiala, atrage dupa sine si proiectarea unor utopii arhitecturale ce vor sa reinvie idealuri utopice, actualizandu-le si facandu-le sa para noi. Recentele turnuri cu inaltimi hiperbolice ce populeaza mai nou intregul mapamond, nu sunt nici pe departe fenomene singulare ci parti ale unei utopii globale, ce tinteste sa reinvie o epoca in care comunicarea cu cerul in sens cosmic si poate chiar si in sens mistic era posibila si pare a cere sa fie reactualizata. Este decelabil in aceasta noua viziune utopica patternul egiptean al piramidelor si obeliscurilor, a caror simbolistica si ale caror continuturi semnificative le reactualizeaza. In patternurile utopice este posibila atat trimiterea retrospectiva cat si cea proiectiva, deci o referinta fie la un trecut idilic si/ori idealizat, fie la un viitor ce poate fi considerat ca avand un potential de perfectiune la fel de mare, dar amandoua aceste directii sunt foarte indepartate de ceea ce este resimtit in actualitate ca fiind uzat, deteriorat, perimat ori sufocat de mediocritate. Cand Peter Eisenmann il ironiza pe Leon Krier, in celebrul lor dialog, spunandu-i ca nu poate vedea cum in proiectele sale utopice, care refac o idilica Antichitate greaca, ar putea sa circule masinile de azi cu viteza si cum ar putea sa isi gaseasca loc mass media in acest spatiu ideal, Krier ii raspunde ca nici nu este nevoie! Acest raspuns arata ca utopiile isi sunt sificiente lor insele, aceasta autosuficienta facandu-le insa sa aiba si un caracter inadvertent fata de nevoile reale si prezente ale societatii. Asta ma face sa inteleg de ce insusi termenul de utopie continua sa ramana incarcat de semnificatii cum ar fi imposibil, nerealist, fantastic, inadecvat, fabulos, etc. Numai Emil Cioran a reusit insa, ca un mare maestru al paradoxului, sa rezolve aceasta contradictie afirmand ca utopia este tocmai cea care poate sa reconcilieze utopia cu istoria, inclusiv, completez eu, cu realitatea prezenta. De altfel, Karl Mannheim recunostea ca orice utopie, pentru a fi viabila (sic!), are nevoie sa contina in sine posibilitatea unei realizari concrete, cel putin partiale, sau la un moment dat, a viziunii pe care o propune. Pentru Mannheim, sociologia cunoasterii are ca una dintre dimensiuni utopia, cealalta fiind ideologia, lucrarea lui fundamentala fiind de altfel intitulata Ideologie si Utopie. Ceea ce spune Mannheim este valabil pentru constructiile utopice cu caracter politic, el afirmand ca acestea sunt promovate de acele grupuri care nu detin puterea dar care vizeaza preluarea puterii politice sustinandu-si demersul de o constructie ideologica utopica. Cam asa s-a si intamplat cu comunismul ori cu nazismul si se intampla acum cu noua ordine mondiala! Tot Mannheim, ca extraordinar expert in utopii, se exprima categoric in legatura cu necesitatea ca o utopie sa fie neaparat o viziune globala, a unui intreg sau, cel putin, a unei parti a unui intreg deja exprimat.

Astfel, orice constructie utopica nu numai ca tinteste sa umple un gol care apare in realitatea istorica, dar utopia insasi este cea care raspunde unei propensiuni a mintii umane ori a aspiratiilor noastre care se straduiesc sa refaca o completitudine originara. Oricum, concluzia mea, ca si a altor cercetatori ai fenomenului utopiei, este aceea ca utopia insasi este o constructie ideala ce trimite neaparat la un pattern fundamental, considerat ideal ori originar. Voidul, golul despre care vorbea si Cioran, este acea lipsa de continut ideal, acea degradare a reperelor care se produce in istorie, in orice epoca si in orice loc. Ca arhitectura este arta cea mai apropriata sa raspunda la chemarea unor astfel de viziuni utopice, al caror caracter platonician ramane etern valabil, nu mai mira pe nimeni. Asa cum Socrate vorbea in Banchetul lui Platon despre nostalgia noastra dupa intregul originar, desi se referea la iubire si la fiinta umana perfecta de la inceputuri, tot astfel arhitectii par sedusi si azi ca oricand de proiectele utopice, fie ca acestea vizeaza individul, societatea, lumea insasi, cetatea sau doar un oras! (va urma)