Ticurile sunt miscari bruste, involuntare, imperioase si absurde, caricaturi ale unor miscari naturale care apar cel

mai adesea incepand cu varsta de 6-7 ani. Cele mai frecvente sunt ticurile faciale: clipirea pleoapelor, incruntarea sprancenelor, miscarea barbiei etc. Alte ticuri intalnite sunt cele la nivelul gatului: de inclinare, clatinare, negare, rotire, ticurile de ridicare a umerilor, a bratelor, a mainilor, precum si ticurile respiratorii (sforaitul, cascatul, suflarea nasului, tusire etc) sau fonatorii (plescairea limbii, mormait, emisia de sunete etc). Ticurile dispar in mod obisnuit in timpul somnului. Vointa sau distragerea atentiei pot sa le intrerupa aparitia, insa doar temporar. Unele ticuri sunt tranzitorii, altele insa pot sa se mentina mult timp, cronicizandu-se. Uneori, ticurile dispar pentru o perioada si pot sa reapara sub aceeasi forma si intensitate sau sub alte forme. Ticurile pot apare in contextul unei situaii stresante trecatoare prin care trece copilul (boala, separare, inceperea gradinitei etc), functia initiala fiind de diminuare a anxietatii, de linistire, ulterior miscarea respectiva pierzandu-si semnificatia initiala si aparand ori de cate ori copilul are nevoie sa-si descarce tensiunea, anxietatea resimtita. Motivele aparitiei ticurilor trebuie atent investigate, de catre parinti si comunicand cu copilul. Situatiile stresante prin care trec copilul si/sau familia lui (divortul parintilor, boala, spitalizarea, accidentarea copilului sau a unuia dintre membrii familiei, pierderea unei persoane dragi, aparitia unui frate mai mic, separarea de parinti, inceperea gradinitei/scolii etc.) pot avea un impact puternic asupra copilului, in sensul in care copilul neexprimandu-si la timp si intr-o maniera directa emotiile, tensiunile traite, ajunge sa exprime prin intermediul corpului suferinta resimtita. Ticurile sunt manifestari dintr-un repertoriu larg de semnale de alarma pe care corpul nostru ni le poate transmite inca din copilarie. De multe ori, parintii isi doresc disparitia, corectarea acestor manifestari, deranjante prin aparitia lor brusca, repetitiva. E foarte important ca parintii sa inteleaga ca ticurile sunt involuntare, iar copilul nu stie cum sa se comporte altfel, nu le poate controla. E foarte important ca parintele sa nu-l invinovateasca pe copil, sa nu-l certe sau

pedepseasca atunci cand are ticuri, sa nu-l ironizeze si sa nu puna presiune asupra lui in sensul de a-l recompensa atunci cand nu le mai manifesta sau de a-l certa/ameninta atunci cand le manifesta. Deseori, reactia parintilor si a celor din jur (colegi, prieteni, alti adulti etc) la primele manifestari ale ticurilor este determinanta pentru evolutia sa. Observatiile, critica, ironia, interdictia de manifestare a ticurilor sporesc anxietatea, copilul se simte vinovat pentru ca nu se poate controla, cu efect direct asupra intensificarii

descarcarilor motorii. Comunicarea apropiata cu copilul, intr-un moment oportun pentru acesta (de exemplu, seara inainte de culcare) despre ceea ce-l deranjeaza, ce-l supara, despre momentele in care apar ticurile, poate sa duca la o intelegere si exprimare a unor suferinte, disconforturi, conflicte importante pentru copil. Aceasta comunicare poate sa aiba loc intr-un cadru psihoterapeutic, in contextul unor intalniri fie doar cu copilul fie impreuna cu familia, care pot sa-l ajute pe copil sa gaseasca alte modalitati de exprimare a anxietatii, suferintei. Uneori e nevoie de mai mult timp pentru disparitia ticurilor, chiar intr-un context terapeutic. Tratarea simptomului nu e suficienta, pentru ticurile pot reapare, e nevoie de o relatie terapeutica de durata si de profunzime care sa-l ajute pe copil in gasirea cauzelor si a resurselor de a face fata anxietatii.