MINCIUNA, ŞI NU ADEVĂRUL, ÎI UNEŞTE PE OAMENI

Am tot încercat să înţeleg fenomenul corupţiei, atât de discutat în toată mass-

media, plecând de la conceptul de corupţie, care nu este altceva decât o abatere de
la moraitate, de la datorie; un stadiu de decădere, de descompunere, de putrefacţie
morală a unei persoane, a unei grupări sau a unei societăţi. Întrebându-mă care ar
putea fi cauza, prin transfer, am ajuns la conceptul de micniună „afirmaţie prin
care se denaturează, în mod intentiţionat, adevărul, implicând duplicitate, falsitate,
ipocrizie, viclenie..”
Ştim cu toţii, omul este adevăr, omul poate fi şi minciună. Şi oricât de paradoxal
ar părea, minciuna şi nu adevărul e cea care uneşte oamenii. Ea îi leagă întru
apărarea şi perpetuarea intereselor, folosindu-se de ipocrizie, de disimulare,
mimând adevărul însuşi, bazându-se pe înclinaţia masochistă a lumii de a se voi
minţită, înşelată.
Spre deosebire de adevăr, minciuna are farmec. În definiţiile minciunii,
accentul cade, de obicei, pe caracterul ei de act deliberat, voluntar, conştient, şi cu
un anume scop, având caracter de denaturare-cu intenţie-a adevărului.
Când vorbim de fenomenul de corupţie, nu ne putem desprinde de minciună,
deoarece în viţa zilnică, pentru a face credibile şi convingătoare falsul, abaterea,
scopul; coruptul este obligat să cheltuiască o cantitate imensă de inventivitate, care
depăşeşte deseori graniţele minciunii. Coruptul are personalitate: fiecare minte în
felul său propriu, care îl caracterizează. Într-un mediu proprice, coruptul-mincinos
dobândeşte o existenţă în sine, o identitate proprie, cu o paternitate inconfundabilă:
aceea a condiţiilor social-politice favorizante, care autenifică în cele din urmă
legimitmitatea minciunii.
Asistăm cu uimire, dar şi cu neputinţă la show-ul unor personalităţi politice
care sunt încununarea unor tipuri de mincinoşi al căror fel de a minţi îl depăşte
chiar şi pe cel al modelelor literare celebre. Denaturarea adevărului a devenit
pentru aceştia o artă în sine, o capacitate de a trece puntea şi aşa fragilă de la
minciună la diplomaţie, de la democraţie la democratură, iar noi asistăm răbdători ,
pradă incertitudinilor, întrebărilor şi aşteptărilor.
Democraţia fiind regimul în care toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi în care
dreptuile de bază ale tuturor cetăţenilor sunt respectate şi apărate, iar dictatura se
defineşte ca formă de guvernare în care puterea supremă aparţine unui dictator,
persoană, instituţie, cu puteri discreţionare; corupţia folosită ca armă de
manipulare, poate crea democratura, regim dictatorial în „hainele” democraţiei!

Doina IONEŢ

1
2