Sunteți pe pagina 1din 18

Politica externa a Marii Britanii in prima jumatate a secolului XX

Politica externa a Marii Britaniil a inceputul secolului XX. Iesirea din splendida izolare Inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea sistemul international cunoaste schimbari importante in ceea ce priveste desfasurarea raporturilor dintre Marile Puteri. Punctul de pornire l-a constituit lansarea realpolitik-ului de carte Wilhelm al II-lea imparatul Germaniei. Fiind hotarat sa duca o politica internationala, interesele europene si coloniale extraeuropene ale Germaniei au intrat in contradictie, in primul rand cu politica echilibrului de putere a Marii Britanii. Germania i-a contestat insusi statutul de hegemon. Anglia, ca putere mondiala ajunsa la saturatie, a fost silita sa treaca in defensiva, de catre noile puteri industriale si coloniale, ea dorind pacea, in ideea de a-si pastra pozitia preeminenta.Aceasta atitudine a fost denumita de istorici splendida izolare. Ea nu era dispusa sa plateasca pentru aceasta orice pret, mai ales atunci cand avea de luptat impotriva oricaror tendinte de hegemonie. Astfel constituirea aliantei politico- militare Puterile Centrale sau Tripla Alianta, intre Germania, Austro-Ungaria si Italia, a determinat Marea Britanie sa-si regandeasca pozitia fata de Franta si Rusia. Asa se explica vizita la Paris a regelui Eduard al VII-lea, in 1903 si schimbarea atitudinii antibritanice a opiniei publice franceze, dovedita de ecoul ziarelor pariziene,1 dar si acordul anglo-francez incheiat un an mai tarziu. In ceea ce priveste relatiile Marii Britanii cu Rusia, desi incheise o alianta cu Japonia impotriva Rusiei, pentru Orientul indepartat, in 1907, hegemonul sistemului international incheie si un tratat anglo-rus. Prin acest tratat s-au impartit sferele de influenta in Asia Centrala ( Afganistan si Persia) dar, britanicii sperau la ceva mai mult si anume sa contracareze politica expansionista a Germaniei. A luat astfel
1

Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol.IV, Institutul European, 1998, p.307

nastere cea de a doua alianta politico-militara opusa Puterilor centrale, Antanta sau Tripla Intelegere ( alcatuita din Marea Britanie, Franta si Rusia). Din acel moment Europa era divizata in doua blocuri politico-militare, iar politica internationala se desfasura asa cum dictau interesele lor. Razboaiele balcanice din 1912-1913 au pus pentru prima data la incercare pozitia lor. Antanta a ales sa nu se implice in conflicte, ceea ce a incurajat peste masura expansionismul Puterilor Centrale, oferindu-i o pozitie superioara fata de prima alianta. Dupa atentatul de la Sarajevo din 1914, al Austro-Ungariei, Franta si Marea Britanie au gandit impreuna un demers identic. Sir Edward Grey, a propus germanilor sa inceapa negocieri prin care sa rezolve impreuna chestiunea sarbeasca si sugereaza Vienei sa ia orasul Belgrad drept gaj pana se va ajunge la un rezultat. El avertiza in acelasi timp Germania ca, in cazul unui conflict, Regatul Unit nu va putea sta mult timp deoparte. Evenimentele si deciziile au scapat de sunb control si astfel inevitabilul s-a produs: primul razboi mondial. Guvernul britanic era in majoritate hotarat sa sustina Franta, dar nu a vrut sa se angajeze prea devreme in razboi pentru a nu incuraja intransigenta franco-rusa. Invadarea Belgiei de catre trupele germane a mobilizat opinia publica britanica si a inlaturat ultimele rezistente ale cabinetului. Pe 4 august 1914 Marea Britanie a declarat razboi Germaniei. Nu facem aici o prezenatre amanuntita a razboiului, intrucat nu aceasta este tema prezentului eseu, ci ne vom opri atentia asupra contributiei Marii Britanii in acest conflict mondial. In momentul in care a izbucnit razboiul, toate guvernele considerau ca acesta va fi scurt: cateva saptamani, cel mult. Evenimentele care au urmat au demonstart contrariul. Anul 1914 este cel al reusitelor Puterilor Centrale, urmand ca in 1915, Antanta sa se replieze. Ea a obtinut un succes diplomatic de anvergura, in mai, prin intrarea Italiei de partea sa, dupa ce, in prealabil, a semnat un tratat cu anglofrancezii. In 1916, Antantei i se alatura si Romania, dupa ce si ea a semnat un tratat de alianta politica si militara. Flota britanica a incercat sa tina piept celei germane in mai, in batalia din Iutlanda, dar rezultatul a fost neclar.
2

In 1917 moralul armatelor ambelor blocuri militare a scazut dramatic. Situatia era mai grava totusi in tabara Puterilor Centrale, caci Marea Britanie si Franta impusese o blocada maritima centralilor, ceea ce a obligat popoarele lor sa traiasca in severe restrictii sociale si economice. Si in tabara Antantei lucrurile s-au complicat din cauza revolutiei din Rusia, in urma careia tarul Nicolae al-II-lea a fost obligat sa abdice, iar la conducere au venit comunistii. Acestia din urma au decis sa incheie pace separata cu Puterile Centrale. Gura de oxigen a venit din partea Statalor Unite, care au decis sa intre in razboi alaturi de Antanta, in aprilie 1917, compensand astfel efectele provocate de retragerea Rusiei.Hotararea presedintelui Wilson a fost motivata de razboiul submarin exagerat dus de germani incepand din februarie 1917, in cursul caruia nave comerciale americane au fost scufundate. Marea Britanie renunta provizoriu la libertatile democratice pentru a castiga razboiul. Liberalul George Lloyd a constituit un guvern de uniune nationala si a hotarat sa duca un razboi dur. La fel s-au petrecut lucrurile si in Franta. Ambele au facut presiuni asupra Greciei sa intre in razboi de partea Antantei. In anul 1918, desi imparatul Wilhelm al II-lea a relansat ofensivele in fronul de vest, situatia Puterilor Centrale s-a inrautatit. In spatele frontului au izbucnit mari revolte populare, provocate de foamete si epuizare. Pe 9 noiembrie 1918 imparatul a abdicat si a fugit in Olanda, ai pe 11 noiembrie oficialii germani au semnat armistitiul de la Rethondes. S-a sfarsit astfel prima conflagratie mondiala care a schimbat definitiv raporturile de forte in sistemul international. Cel care a anuntat public semnarea armistitiului dintre Germania si Puterile Aliate a fost premierul britanic David Lloyd George, prin urmatoarele cuvinte: Sper sa putem spune ca in acest fel, in aceasta dimineata hotaratoare, s-a pus capat tuturor razboaielor.2 Marea Britanie si sistemul tratatelor de la Versailles Din ianuarie pana in iunie 1918 a avut loc la Paris Conferinta de pace, la care au luat parte aproximativ 30 de tari, exceptand invinsii si reprezentantii Rusiei comuniste. Desi Marea Britanie, prin prezenta lui Llyod George, a facut parte din Consiliul celor patru mari puteri invingatoare, a pierdut pozitia de hegemon al

Vezi citatul in lucrarea lui Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, 2003, p. 188;

sistemului international, in favoarea SUA. Politica de cumpatare si echilibru de forte dusa de ea timp de secole a fost abandonata in favoarea idealismului wilsonian.3 Aportul adus de SUA la victoria Antanei, le-a conferit acestora o pozitie hegemonica de netagaduit de catre britanici. Din acest motiv, ei au vazut ca principal viitor contracandidat al locului secund pe arena internationala, pe fostii lor aliati francezi, foarte bine reprezentati la Conferinta de catre George Clemanceau. Acesta a sustinut in cadrul tratativelor de pace ca malul stang al Rinului sa fie ocupat de francezi si sa se creeze o frontiera militara a fluviului. Din acest motiv, premierul britanic s-a opus initiativei franceze. A sustinut in schimb doua noi principii wilsoniene: cel al dreptului popoarelor la autodeterminare si cel al nationalitatilor,4 precum si constituirea unei Ligi a Natiunilor. Urmatorul pericol venea de la Rusia bolsevica. Ideologia comunista, total opusa democratiei britanice era vazuta ca un virus si ca atare se impunea sa fie tratat imediat, inainte ca el sa se extinda in alte state ale Europei. Desi in perioada interbelica s-au semnat acorduri economice anglo-ruse, relatiile Marii Britanii cu URSS-ul au fost reci, iar Stalin era vazut de multi diplomati britanici ca un conducator al periferiei Europei.5 Referitor la constituirea unei Ligi a Natiunilor, pentru multi oameni politici contemporani a parut ciudat faptul ca diplomatia de la Londra a fost cea care a propus crearea unei astfel de organizatii, inca din timpul razboiului, intrucat Marea Britanie fusese pana in 1914 bastionul diplomatiei calauzite pe principiul echilibrului de forte. O Liga in care toate statele, mari si mici sa aiba aceeasi pozitie ca importanta in luarea deciziilor, iar votul tuturor sa fie egal in problemele vitale ale lumii, era o idee total opusa principiului dupa care s-a calauzit diplomatia britanica timp de secole. Astfel, in septembrie 1915, intr-o distantare revolutionara de cutumele britanice, ministrul de externe englez, Grey, i-a scris omului de incredere al presedintelui
3 4

Idem, p. 339 Primul se referea la dreptul fiecarui popor care a facut parte din imperiile multinationale: Otoman, Rus si Austro-Ungar, de a-si hotari singur soarta, iar cel de-al doilea se pronunta pentru constituirea unor noi state- natiune, care sa aiba in granitele lor o singura natiune dominanta 5 Bogdan Antoniu, Rudolf Dinu, Istoria relatiilor internationale in secolele XIX-XX, Note de curs, pe http://hipi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/ istorie

american Wilson, colonelul House, facandu-i o propunere pe care era convins ca idealistul presedinte american nu avea cum s-o refuze: crearea unei Ligi a Natiunilor, angajata in infaptuirea dezarmarii si in rezolvarea pe cale pasnica a disputelor. Scopul, Marii Britanii, mai mult sau mai putin ascuns, a fost acela ca dorea sa determine SUA sa intre in razboi de partea Antantei si stia totodata ca America nu o va face pentru veche ordine mondiala, cea a echilibrului de putere. Se impunea, asadar ca diplomatia engleza sa faca o mare schimbare in mentalul ei secular. Raspunsul de la Washington a fost pozitiv,bineinteles, asa cum se si astepta la Londra. Acest schimb de mesaje a fost, poate, prima demonstratie legata de relatiile aparte dintre America si Marea Britanie, despre care s-a vorbit dupa incheierea razboiului.
6

Mostenirea culturala si limba comuna s-au combinat cu o masiva doza

de tact pentru a-i face pe liderii englezi capabili sa inculce propriile idei, factorilor de decizie americani, in asa fel incat acestea sa para ca provin direct de la Washington si sa le dea astfel sentimentul ca Wilson a fost cel care a initiat proiectul Ligii Natiunilor. Pozitia lui Llyod George in cadrul Conferintei a fost greu de definit. Desi Marea Britanie constientiza ca noul hegemon al sistemului de state este America, nu putea admite sa cedeze si locul secund de pe arena internationala. Cu toate ca nu aveau pretentii teritoriale in Europa, britanicii erau dornici sa-si asigure pastrarea suprematiei maritime si sa mareasca teritorial Imperiul sau. Constient de puternicul sentiment anti-german din tara sa, Lloyd George a anunat in timpul campaniei electorale din 1918 ca este de parere ca Germania trebuie sa plateasca cat mai mult posibil pentru pagubele pricinuite7. El se temea insa ca, daca Germania ar fi umilita excesiv, ea ar putea fi impinsa in bratele bolsevicilor. Astfel. El a actionat cu precautie in cadrul tratativelor de pace si a incercat sa faca tot posibilul pentru a atenua unele dintre prevederile dure pe care Clemanceau a dorit sa le impuna. Desi Lloyd George a fost apreciat deseori ca fiind principalul arhitaect al intelegerii de la Versailles, intrucat a avut o pozitie puternica de mediator intre Clemanceau si Wilson, acest lucru este discutabil. Intrucat presedintele american a avut o atuitudine mai putin opozanta fata de Franta, el a putut sa se plaseze mai
6

Henry Kissinger, Diplomatia, Edituta ALL, 2003, p 193;

Alan, Farmer, Marea Britanie: Politica externa si colonial, 1919-1939, ALL, Bucuresti, 2000, pag. 5

bine in postura de negociator. Documentele ne arata ca procesul de negociere intre cei trei mari a fost foarte complex si uneori au fost luari de pozitie cu totul neasteptate. Ar fi un punct de vedere mai echilibrat acela care il plaseaza pe presedintele american in postura de artizan al pacii de la Versailles si pe Statele Unite in postura de nou hegemon mondial. Interesele de politica externa ale Marii Britanii in perioada interbelica Politicienii britanici s-au manifestat diferit in fata dificultatilor pe care le-au intampinat. Ministrii din guvernele laburiste ( liberale) au fost mult mai dispusi sa ajunga la o intelegere un URSS si s-au dovedit mai increzatori in dezarmare si in Liga Natiunilor, decat ministrii conservatori. Partidul Conservator, aflat la putere in cea mai mare parte a perioadei 1919-1939 nu a fost coerent in privinta politicii externe si coloniale. Unii conservatori ca Winston Churchill au sustinut adoptarea unei pozitii ferme a Marii Britanii fata de Germania lui Hitler, altii au dus o potitica de conciliere cu acesta. Obiectivul national al Imperiului britanic a fost pacea. Numeroasele pierderi de vieti omenesti cauzate de primul razboi mondial ii faceau pe politicieni si pe oamenii de rand sa se teama de perspectiva unui nou razboi. Marea Britanie era din ce in ce mai vulnerabila la noile arme de razboi: submarinele puteau ameninta flota, care fusese atata vreme scutul ei, in timp ce aviatia putea ataca orasele britanice, oricat de puternica i-ar fi fost flota. Guvernele britanice interbelice au sperat ca mentinerea echilibrului puterii in Europa era principala garantie impotriva izbucnirii unui nou razboi. Multe dintre ele au fost insa refractare asumarii unor angajamente clare pentru sustinerea acestui scop. Cei mai multi politicieni au tinut cont de importanta pe care o avea Europa pentru Marea Britanie, dar foarte putini considerau marea Britanie un stat european deplin maturizat. Interesele ei erau mai degraba globale, decat doar continentale. Se aprecia ca pastrarea imperiului este esentiala pentru ca Marea Britanie sa ramana o mare putere mondiala. Desi multi politicieni au sustinut ca autodeterminarea era singura solutie pentru fiecare tara parte componenta a imperiului, multe alte voci din Diplomatia britanica se pronuntau pentru pastrarea intr-o forma oarecare a uniunii imperiale.

Un alt obiectiv cheie a fost pastrarea bunelor relatii cu SUA. Marea Britanie si-a dat seama ca nu-si poate permite nici cel mai mic conflict cu America, devenita cea mai mare putere economica si militara. O preocupare esentiala a tuturor guvernelor a fost sa asugure Imperiului britanic o aparare corespunzatoare. Politica de aparare s-a bazat pe patru obiective majore: securitatea Regatului Unit, apararea principalelor drumuri comerciale britanice, apararea imperiului si hotararea de a coopera la asigurarea apararii aliatilor Marii Britanii.8 Fiind constiente de vulnerabilitatea noii sale pozitii secunde in sistemul international, aceste guverne au facut tot posibilul pentru a evita un nou conflict mondial. Linia lor politica de conciliatorism a esuat in cele din urma, in anul 1939 izbucnind cel de-al doilea razboi mondial. Rivalitatile anglo-franceze Continuatorii politicii lui Pitt, Canning, Palmerston si Disraeli au acceptat la inceput politica idealista a lui W.Wilson, ca sa se asigure de sprijinul Americii in razboi. Pe masura trecerii timpului, principiile wilsoniene au reusit sa capteze atentia opiniei publice britanice. Intre anii 1920-1930, modul cum apara Marea Britanie securitatea colectiva nu mai era un simplu artificiu tactic. Wilsonismul reusise efectiv sa o converteasca. Astfel se poate explica pozitia ei ulterioara, fata de Franta si Germania. Pe prima o considera suficient de puternica si din acest motiv a refuzat incheierea unei aliante anglo-franceze, iar cea de a a doua, revizionista era perceputa ca fiind partea vatamata, ce are nevoie de consiliere. Nu exista nici cea mai mica nadejde de mentinere a a unui echilibru de forte in Europa, atata timp cat Marea Britanie considera drept principala amenintare o tara a carei politica externa, aproape panicarda se axase doar pe evitarea a inca unui atac german. Mai mult decat atat, ambasadorul englez la Berlin, contele d Albernon a declarat in 1923 ca era in interesul Anglisi sa pastreze Germania pe post de contrapondere in raport cu Franta.9 Poate ca motivul cel mai important pentru care conducatorii britanici respingeau o alianata cu Franta era ca acesti conducatori nu considerau, in forul lor launtric ca Tratatul de la Versailles era just ( acest lucru referindu-se in special la noua fata a
8 9

Alan Farmer, op. cit, pag 17 Ibidem, p 218;

Europei de Rasarit) si se temeau ca Franta, care incheiase pacturi cu tarile din Europa de Est, ar putea sa-I atraga intr-un conflict pe marginea unor chestiuni si in apararea unor tari fata de care Marea Britanie nu manifesta nici un interes. Din acelasi motiv se opune si adoptarii Protocolului de la Geneva din 1925, care prevedea, printre altele, ca orice diferend international trebuia supus judecatii Curtii Permanente de Justitie sau arbitrajului Societatii Natiunilor. Influentati de americani, englezii au refuzat sa-si dea acordul unui sistem care i-ar fi obligat sa intervina in afacerile continentale si care oricum ar fi devenit inoperabil din cauza absentei din Consiliul Societatii Natiunilor a SUA si URSS.10 Ciocnirea anglo-franceza era practic inevitabila de vreme ce britanicii isi concepeau politica germana in termenii reconstructiei economice Republicii de la Weimar, in timp ce partea franceza, in incercarea de a controla evolutia Germaniei, se folosea tot de un instrument economic, reparatiile. Din nefericire, divergentele anglofranceze erau departe de a fi limitate la problema germana. Dezmembrarea Imperiului otoman si crearea Turciei sub Mustafa Kemal avea sa dea nastere unor diviziuni adanci intre cei doi fosti aliati. Astfel, conflictul greco-turc a gasit cele doua mari puteri in tabere opuse, Kemal, sprijinit de Franta si Italia obtinand in august 1922 o victorie decisiva impotriva Greciei ce beneficia de ajutorul Marii Britanii. In urma tratatului de la Lausanne, din 1923, Turcia a recuperat intreaga Anatolie, precum si teritorii europene. De asemenea, rivalitatea legata de fostele teritorii arabe ale Imperiului otoman a contribuit enorm la adancirea divergentelor in problema germana.11 Politica progermana a Angliei in aceasta perioada era vazuta de o serie de factori de decizie de la Londra ca o reintoarcere la traditionala politica de sprijinire a echilibrului continental. Astfel, Frantei, devenita principala putere a continentului, trebuia sa i se opuna o contrapondere si singura capabila sa joace acest rol era fostul inamic. Aceasta s-a dovedit a fi o interpretare simplista a sistemului echilibrului de putere si una, in mod evident, eronata, dat fiind raportul de forte potential franco-german. Optiunile britanice privitoare la reconstructia Europei erau puternic influentate de activitatea renumitului economist John Maynard Keynes, autor al Consecintelor
10 11

Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Institutul European, 1998, p.68 Bogdan Antoniu, Rudolf Dinu, Istoria relatiilor internationale in secolele XIX-XX, Note de curs, pe http://hipi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/ istorie

economice ale pacii (1919), care vedea patru solutii principale pentru reconstructia Europei: revizuirea tratatelor, mai ales in ceea ce priveste reparatiile si in stransa legatura cu aceasta, rezolvarea problemei datoriilor interaliate (prin anularea celei mai mari parti), un mare imprumut international subscris in primul rand de Statele unite, combinat cu reforme monetare in mai toate statele europene, restaurarea comertului dintre estul si vestul Europei, inclusiv reluarea legaturilor cu Rusia. In ceea ce priveste reconstructia Europei, ideile lui Keynes s-au regasit in Planul Dawes, ce a fost adoptat in cadrul unei Conferinte desfasurate la Londra, in perioada 16 iulie-15 august 1924. Acest plan a reprezentat triumful viziunii angloamericane asupra reconstructiei economice a Europei. Era vorba de un plan provizoriu valabil cinci ani, care stipula plata de catre germani a unor sume anulate situate intre un miliard de marci-aur in primul an si 2,5 miliarde, in ultimul. Livraraile erau garantate printr-o ipoteca asupra cailor ferate germane si erau supervizate de catre un agent general al reparatiilor instalat la Berlin si care avea de facto un grad ridicat de control asupra finantelor Republicii de la Weimar. In fine, planul urma sa fie pus in miscare cu ajutorul unui mare imprumut international acordat Germaniei. Desi, initial, opozitia germana a fost foarte puternica, era evident pentru germani ca singura modalitate de a contracara forta Frantei o reprezenta asigurarea sprijinului financiar si politic anglo-saxon.12 Un moment important pentru diplomatia britanica l-a constituit venirea francofilului Austen Chamberlain la conducerea ministerului de externe, in noiembrie 1924. Dupa mai multe incercari esuate de a-i convinge pe colegii sai din cabinetul conservator sa se orienteze spre o alianta franco-engleza, Chamberlain, a acceptat in 1925 o oferta a lui Gustav Stresemann, ministrul german de externe. Acesta din urma a declarat ca Germania este gata sa incheie un acord cu Franta pentru garantarea reciproca e frontierelor lor, in vestul Europei. Datorita, in special, eforturilor lui Chamberlain, in septembrie 1925, reprezentantii Marii Britanii, Frantei, Germaniei, italiei, Poloniei, Cehoslovaciei si Belgiei s-au intalnit la Locarno, in Elvetia. Conditiile de principui ale celot trei participanti de seama:Chamberlain, Stresemann si Briand, ministrul francez de externe, au coincis in mare masura si impreuna au dominat diplomatia europeana pentru cativa ani.
12

Mihai Ionescu, Sistemul politic mondial, Note de curs, bucuresti, 2005, pag. 53

Pactul de la Locarno a fost format din mai multe acorduri. Gratie eforturilor britanice s-a hotarat ca Germania sa fie primita in Liga Natiunilor. Frontierele ei vestice cu Franta si Belgia au fost socotite ca definiteive si au fost garantate de Marea Britanie si Italia. In ciuda presiunilor lui Chamberlain, Stresemannn nu afost de acord cu aceeasi recunoastere a granitelor de este ale Germaniei. El a declarat ca frontierele nu vor fi modificate cu forta, dar a refuzat sa se semneze aceasta promisiune. A acceptat. Totusi, sa recunoasca noile tratate de asistenta militara reciproca semnate intre Franta, Polonia si Cehoslovacia. La vremea aceea, Pactul de la Locarno a fost socotit un triumf diplomatic. Chamberlain a declarat ca este o adevarata linie de demarcatie intre anii de razboi si anii de pace13. Atat lui, cat si celorlalti doi omologi francez si german, li s-a acordat premiul Nobel pentru pace, ca rasplata pentru eforturile lor. Multi istorici insa, au minimalizat ulterior importanta acestui act, motivand faptul ca Germania nu a renuntat la niciuna dintre ambitiile eivizand estul Europei si ca Marea britanie a incurajat aceste ambitii, afirmand ca nu este de acord sa subscrie in privinta granitei de este a Germaniei. Si poate ca au avut dreptate, caci Chamberlain scria ulterior Pactului: Niciodata un guvern britanic nu va voi sau nu va putea risca viata unui soldat britanic pentru coridorul polonez14. A fost certa doar destinderea inregistrata in relatiile internationale in ultimii ani ai deceniului trei al secilului XX.

Politica coloniala a Marii Britanii Principalul imperiu colonial al lumii moderne a afost cel britanic.La inceputul secolului al XIX-lea el includea Canada, Jamaica, cateva insule din Antile, in Indiavalea inferioara a Gangelui, Bengalul, o parte a Dekkanului, Australia. In urma Congresului de la Viena si-a extins stapanirea asupra unor puncte de sprijin, cum ar fi Aden, pe drumul din Europa spre Asia, insula Singapore si peninsula Malacca- pe ruta dintre India si China, Noua Zeelanda, principala insula a Oceaniei.
13 14

Alan Farmer, op. cit, pag. 35 Ibidem ,pag. 35

10

Perla coroanei britanice a fost India, cucerire desavarsita in 1856. Dupa acest moment britanicii au fost preocupati permanent de mentinerea stapanirii si mai ales de protejare impotriva amenintarilor rusa si franceza. Cu toate acestea, in nordul Africii Marea Britanie a acceptat un condominium franco-englez asupra Egiptului, catre sfarsitul secolului al XIX-lea, iar in sud a ocupat colonia Cap si a Intemeiat trei state: Orange, Transvaal si Natal.15 In timpul primului razboi mondial, Imperiul Britanic a ramas in cea mai mare parte unit. Dominioanele au primit dreptul de autoguvernare si astfel s-a asigurat loialitatea lor, exceptie facand un mic incident legat de inabusirea revoltei burilor din 1914, din India. Totusi, rebeliunea din Irlanda a marcat inceputul cresterii dorintei de independenta a multor colonii. Trupele din dominioane au fost importante in razboi, dar pierderile umane au crescut dupa 1916 si au slabit loialitatea fata de britanici. Tratatul de la Versailles din 1919 a dat Marii Britanii o mare parte din coloniile germane din estul Africii si Camerunul; Australia a luat Noua Guinee; Africa de Sud a dobandit Africa de Sud-Vest; Noua Zeelanda a castigat Samoa. Prabusirea Imperiului Otoman in Orientul Mijlociu a condus la obtinerea Palestinei si a Irakului de catre britanici in 1918.16 Faptul ca aceste teritorii urmau sa fie administrate sub mandat si sub controlul permanent al Ligii natiunilor nu parea sa schimbe pozitia privilegiata a Imperiului Britanic ce se intindea pe un sfert din suprafata lumii. 17 In 1919 dominioanele beneficiau in mai mica sau mai mare masura de autoguvernare. Cu toate acestea, Marea Britanie le controla inca politica externa. Hotararea de a implica dominioanele in razboi a fost exclusiv a cabinetului britanic. Sacrificiile umane din razboi au intarit legatura emotionala cu regatul, dar le-au si permis sa aiba si ele un cuvant de spus in desfasurarea razboiului. Curand s-au considerat perteneri egali ai Marii Britanii.18 La sfarsitul razboiului dominioanele erau reprezentate separat, atat la Conferinta de Pace de la Paris, cat si la Liga Natiunilor unde au demonstrat ca nu mai sunt niste simpli lachei ai Londrei.

15

Ioan Ciuperca, V. Cristian, Elena Cosma, Istorie, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint, 1999, p. 48 16 http;//ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Britanic 17 Mihai Ionescu, Sistemul politic mondial, Note de curs, Bucuresti, 2005, pag. 60 18 Alan, Farmer, Marea Britanie: Politica externa si colonial, 1919-1939, ALL, Bucuresti, 2000, pag. 53

11

In 1917 Llyod George a format un Cabinet Imperial de Razboi, iar liderii dominioanelor s-au intalnit la Conferinta de la Londra. Multi au sustinut ca aceasta cooperare diplomatica va continua dupa 1918. Cabinetul Imperial de Razboi a fost de acord ca in viitor prim ministrii sa se consulte permanenet cu liderii dominioanelor in stabilirea politicii externe.19 Speranta ca aceasta comunitate britanica (Commonwealth), va lua atitudine si va actiona unitar in problemele mondiale a dainuit in intreaga perioada interbelica, dar ea s-a dovedit greu de realizat caci principala problema o constituia faptul ca dominioanele aveau interese nationale divergente. Discutiile pentru reinnoirea tratatului anglo-japonez din 1920-1921 au demonstrat ca este dificil sa se armonizeze interesele tuturor- Australia si Noua Zeelanda au fost de acord cu reinnoirea tratatului, Canada a fost impotiva. Curand a devenit limpede ca este dificil sa fie consultate dominioanele in toate problemele. Marea Britanie avea afaceri peste tot in lume si nu era dispusa sa acceote ca libertataea ei de actiune sa fie ingradita de consultarea permaneneta a dominioanelor. Nici acestea nu s-au aratat a fi ingrijorate de faptul ca Marea Britanie actioneaza in anumite zone fara sa le consulte. Criza din Chanak din 192220 a demonstrat ca Marea Britanie nu poate astepta un sprijin automat din partea dominioanelor. A lasat criza sa ia amploare fara sa le consulte, iar cand Llyod George a apelat la ele pentru a trimite trupe in Turcia a primit raspunsuri diferite: Noua Zeelanda s-a oferit sa acorde ajutor, Australia a fost mai putin entuziasmata de aceasta idee, iar Canada a refuzat categoric. Guvernul Africii de Sud, mai prudent, nu a dat niciun raspuns. Desi ajutorul militar nu a mai fost necesar, criza de la Chanak a demonstrat ca unitatea diplomatica a comunitatii britanice este o fictiune. Drept urmare, politica de consultare permanenta a fost abandonata, Marea Britanie urmandu-si propria politica externa, iar unele diminioane au procedat similar. In 1923, de exemplu, Canada a semnat impreuna cu SUA un acord privind pescuitul Commonwealth-ului, fara nici o referire la Marea Britanie si apoi a mers chiar mai departe, infiintandu-si propriile misiuni diplomatice in strainatate.
19 20

Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Editura Lider, 1994, p 237 In 1922 turcii au inceput o puternica ofensiva impotriva grecilor, in Asia Mica. Rezistenta grecilor a fost slaba si britanicii, care controlau stramtorile Bosfor si Dardanele s-au vazut amenintati de turci. In septembrie, fortele turcesti au ajuns la baza britanica de la Chanak, iar confruntarea armata a putut sa fie evitata doar datorita diplomatiei cabinetului lui Llyod George.

12

Trebuie sa mentionam ca s-au facut totusi unele eforturi pentru a mentine asa-zisa unitate a Comunitatii. Au avut loc la Londra conferinte la nivelul Imperiului, cu participarea prim ministrilor tuturor dominioanelor, dar la intervale tot mai mari: 1921, 1923, 1926, 1930, 1937.A existat si un Comitet pentru Apararea Imperiului, dar arareori la intrunirile lui participau reprezentanti ai dominioanelor. Acestea cheltuiau foarte putin pentru aparare, nu erau interesate de problemele europene si nu voiau sa fie amestecate intr-un alt razboi european, caci interesele lor erau cu prioritate interne si vizau dezvoltarea economica si sociala.21 Desi dominioanele erau, din ratiuni practice indeosebi, state suverane si independente, aceasta independenta era mai degraba subinteleasa decat clar definita. In anii 1920, Africa de Sud, Irlanda si Canada au facut presiuni pentru definirea mai clara a statutului de dominion. Conferinta Commonwealth-ului din 1926 a adoptat Declaratia Balfour, in care se afirma ca dominioanele sunt: comunitati autonome in cadrul Imperiului Britanic, cu situatie echivalenta, fara nicio subordonare (una fata de alta) in privinta afacerilor lor interne sau externe, unite prin loialitatea datorata Coroanei Marii Britanii si liber asociate ca menbre ale Comunitatii Britanice a Natiunilor.22 In 1931, Statutul de la Westminster a trasat ultimele directii ale procesului prin care un imperiu bazat pe autoritate centralizata s-a transformat intr-o comunitate de state independente. Dominioanele au primit atunci dreptul sa-si schimbe propria constitutie si chiar sa se retraga din comunitate, daca asa doresc. Loialitatea comuna fata de Coroana a ramas singura legatura dintre dominioane si Marea Britanie. In 1939, inaintea declansarii celui de-al doilea razboi mondial, dominioanele aveau o mare independenta fata de Marea Britanie. Acest lucru era foarte clar in cazul Irlandei. Dupa acordul din 1922, guvernul Statului Liber Irlandez a cooperat inca 10 ani cu britanicii, dar in 1932 cand Fianna Fail a devenit cel mai mare partid din Irlanda, conducatorul De Valera a afirmat ca doreste sa puna bazele unei Irlande independente, iar relatiile britanico-irlandeze sau deteriorat treptat. 23

21 22 23

Alan Farmer, op. cit, pag. 54 Ibidem, pag. 55 Ioan Ciuperca, V. Cristian, Elena Cosma, op. cit. pag. 78

13

Venirea la putere in 1924, in Africa de Sud a Partidului Nationalist African ( sau bur) a creat multe probleme diplomatiei britanice. Multi buri ii erau ostili si doreau sa-si afirme independenta nationala. In schimb, britanicii nu prea acordau importanta cuvenita problemelor locale din coloniile lor africane si de aceea relatiile au fost incordate toata perioada interbelica.24 Canada a fost foarte loiala Marii Britanii pana in 1914. Datorita imbunatatirii relatiilor cu SUA, dupa 1918, Canada nu a mai simtit nevoia unor relatii stranse cu Londra. Atmosfera politica din Canada era marcata de neintelegerile dintre comunitatile de limba franceza si cele de limba engleza. Mackenzie King, prim ministru canadian in toata perioada interbelica, s-a bazat pe sprijinul canadienilor- francezi si a fost foarte putin orientat spre relatiile cu Marea Britanie. Australia si Noua Zeelanda au fost, in schimb, mai legate de Londra, in parte, datorita amenintarii crescande pe care o reprezenta Japonia. 25 Dovada loialitatii fata de patria mama si a legaturilor importante din cadrul Commonwealth-ului a venit in 1939, cand Marea Britanie a declarat razboi Germaniei, la 3 septembrie. Australia a anuntat ca atunci cand Marea Britanie este in razboi si Australia este in rzboi. Noua Zeelanda a raspuns imediat la fel. Canada a asteptat pana in 7 septembrie, ragazul de patru zile fiindu-i necesar pentru a obtine aprobarea parlamentului. Si canadienii au fost in mare majoritate alaturi de britanici. Africa de Sud, camera reprezentantilor a votat pentru implicare in razboi alaturi de Londra. Doar Irlanda a ramas neutra pe toata durata razboiului.

Politica Externa Marii Britanii in Orientul Mijlociu Inainte de primul razboi mondial, Marea Britanie avea multe puncte de interes in Orientul Mijlociu. Securitatea Canalului de Suez a fost obiectivul strategic fundamental al politicii britanice in aceasta zona, iar descoperirea unor rezerve de petrol in regiune a facut ca zona sa capete si o mare importanta economica. In 1914 britanicii controlau Aden si Cipru si influentau tot mai mult Egiptul si sultanatele din
24 25

Alan Farmer, op. Cit. pag. 57 Ibidem, pag. 58

14

Golful Persic. Primul razboi mondial a determinat cresterea sferei intereselor britanice. Pe la sfarsitul anului 1918, Turcia a pierdut controlul asupra tuturor teritoriilor sale arabe. Era foarte neclar modul in care se va umple acest vid politic. Puternicele demonstratii din Egipt, din 1919, au convins autoritatile britanice ca anexarea pe care au realizat-o in 1914, nu poate deveni permanenta.In 1922 s-a semnat un tratat prin care s-a recunoscut independenta egiptului, iar sultanul a devenit regele Fuad I. Diplomatia de la Londra a continuat sa controleze efectiv politica externa a Egiptului si apararea lui, instaland in acest sens, trupe in zona. Un nou tratat semnat in 1936, i-a redat egiptului controlul asupra propriei armate, dar a autorizat prezenta in zona Suezului a unui numar de10.000 de soldati si ofiteri britanici. In caz de urgenta era autorizata si revenirea trupelor britanice in Egipt. 26 In ciuda vagilor promisiuni facute in timpul razboiului liderilor arabi, cativa politicieni britanici l-au sustinut pe T.E. Lawrence al Arabiei care visa ca statele arabe sa devina primele noastra dominioane arabe si nu ultimele noastre colonii arabe27. Teritoriile aflate intre Marea Mediterana si Persia au fost impartite in sfere de influenta britanica si franceza. Franta a obtinut sub mandat, conducerea Siriei, iar Marea Britanie si-a insusit administrearea Palestinei si Cisiordaniei. In 1918 intreaga Mesopotamie ( Irakul de azi) era controlata efectiv de trupele britanice. Cu toate acestea, multi musulmani erau ostili stapanirii britanice, iar revolta din 1920 a fost infranta cu multa dificultate. In 1921, cand Winston Churchill a devenit ministrul coloniilor, prima lui grija a fost sa reduca cheltuielile administrarii Irakului. El s-a hotarat sa gaseasca un guvernator acceptabil pentru populatia Irakului si devotat totodata, Marii Britanii. Astfel, l-a sprijinit pe Feisal, al treilea fiu al lui Sherif Hussein de la Mecca, un lider arab pe care Marea Britanie il sprijinise in timpul primului razboi mondial. Desi Feisal nu avusese legaturi anterioare cu zona, el a fost ales totusi rege al Irakului. In 1922 a fost semnat untratat potrivit caruia Irakul devenea un stat independent subordonat insa Marii Britanii pe toata durata conducerii sub mandat. Securitatea interna a tarii era asigurata in mare masura de RAF ( aviatia militara britanica) care a ajutat guvernul lui Feisal sa faca ordine in regiunile unde aveau loc tulburari. Conducerea sub mandat s-a sfarsit, in mod oficial, in 1930, dar Irakul a acceptat prezenta bazelor militare britanice si a ramas in
26 27

Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Institutul European, 1998, p.106 Eric Hobsbawm, op. cit., pag. 240

15

continuare un client politic al marii Britanii in anii 1930 si 1940. Fratele lui feisal, Abdullah, a fost numit stapanul regatului in mare parte pustiu, al Cisiordaniei in care nu au avut loc tulburari in perioada conducerii sub mandat. Palestina a creat multe probleme Marii Britanii in perioada interbelica. Prin Declaratia Balfour din 1917, britanicii au promis sprijin pentru ca Palestina sa devina tara poporului evreu. Declaratia a fost conceputa pornindu-se de la interesele poporului evreu, dar cu intentia de a castiga sprijinul opiniei publice evreiesti din SUA pentru efortul de razboi al aliatilor. Astfel, ea era, in mod deliberat, redactata in termeni foarte vagi. Nu se specifica statutul acestei tari a evreilor, nici care erau frontierele ei. Cea mai importanta problema a fost cum anume se putea acomoda imigratia evreiasca intr-o zona in care majoritatea locuitorilor erau arabi.28 O solutie convenabila pentru diplomatia britanica ar fi fost, poate, ca la sfarsitul razboiului sa renunte la aceasta zona. Balfour insusi socotea ca prezenta britanica in Palestina e lipsita de sens si ar fi preferat ca SUA sa devina putere mandatara. Cu toate acestea, cei mai multi politicieni britanici au fost incantati sa poata controla palestina, datorita pozitiei strategice pentru apararea flancului estic al Canalului de Suez. De aceea, Marea britanie a ramas raspunzatoare de guvernarea Palestinei si a incercat sa impace intre ele pretentiile contradictorii ale arabilor si evreilor. Unii politicieni britanici au sustinut dorinta evreilor de a avea o patrie a lor in Palestina si au sprijinit emigrataia evreiasca., Insa reprezentantii autoritatilor britanice in Orientul Mijlociuerau inclinati, mai degraba, sa fie de partea arabilor, ce nu doreau sa-i vada pe evrei luandu-le tara. Evreii si sustinatorii lor au invins in cele din urma, caci in 1925 s-a inregistrat o puternica imigratie in Palestina. Acest fapt a determinat cresterea resentimentelor arabilor, iar in 1929 s-au inregistrat puternice manifestari antievreiesti. In 1930 s-a adoptat o Carta Alba, cu acordul Marii Britanii si SUA, care propunea sa limiteze, pe viitor imigratia evreiasca, dar acest fapt a intampinat o atat de puternica opozitie in cercurile pro-evreiesti din Cele doua capitale, incat aceasta prevedere nu s-a putut pune in aplicare. In 1933 odata cu venirea lui Hitler la putere si cu persecutia la care au fost supusi evreii din Germania, presiunile facute facute pentru sporirea imigratiei evreiesti au devenit coplesitoare. Majoritatea araba din Palestina dorea infiintarea unui stat arab
28

Alan Farmer, op. cit. pag. 69

16

independent si sfarsitul imigratiei evreiesti, astfel ca in 1936 a izbucnit o puternica revolta a arabilor indreptata in egala masura impotiva britanicilor, a liderilor moderati arabi si a evreilor. In acest context, Marea britanie a fost obligata sa trimita trupe numeroase in Palestina, pentru a putea controla situatia. Cu toate acestea, pozitia Londrei in aceasta problema era departe de a fi stabila, mai ales ca Germania si Italia au incurajat tulburarile in randul arabilor. Britanicii considerau ca o atitudine plina de tact ar dezamorsa tensiunea creata de nationalismul arab si ca arabii vor fi intotdeauna divizati.29 Concluzii Primul razboi mondial a insemnat pentru Marea Britanie momentul care i-a adus locul secund in sistemul mondial al relatiilor internationale. Ea a fost nevoita sa cedeze suprematia in favoarea Statelor Unite, desi in timpul primei conflagratii mondiale ea a jucat rolul principal in coalizarea eforturilor impotriva Triplei Aliante. Insasi atragerea Americii in razboi de partea Antantei pentru obtinerea victoriei si infrangerea austro-ungaro-germanilor a fost tot opera diplomatiei britanice. Multi istorici au criticat guvernele britanice succesive postbelice pentru ca nu au reusit sa mentina sistemul politic stabilit si girat la Paris- Versailles in anii 1919-1920, pentru ca nu au reusit sa-i tina piept Germaniei, pentru ca Marea Britanie nu s-a reinarmat suficient, pentru ca nu a incheiat o alianta cu SUA sau URSS-ul. Cei care acuzati in mod deosebit au fost premierii anilor 1930- Ramsay MacDonald, Stanley Baldwin si Neville Chamberlain. Consider ca o abordare obiectiva ar trebui sa puna in discutie si in ce masura a mai avut Marea Britanie puterea sa influenteze desfasurarea evenimentelor mondiale, precum si care au fost alternativele ei in anii1930. De asemenea, nu se poate trece cu vederea pozitia SUA in calitate de nou hegemon. Desi presedintele W.Wilson a lansat la Congresul de la Paris- Versailles noua orientare idealista a politicii externe mondiale si a solicitat crearea Ligii Natiunilor, Congrsul american a votat impotiva intrarii Statelor Unite in aceasta organizatie. Din acel moment, principala putere politica, economica si militara a lumii a decis sa promoveze izolationismul in relatiile internationale. Atata vreme cat interesele americane nu au fost afectate, SUA nu a intervenit in nici un mod in
29

John Barber, Istoria Europei, pag. 342

17

diferendele dintre state. Viziunea clasica europeana si implicit, britanica asupra sistemului international presupunea ca hegemonul sa intervina atunci cand una sau mai multe dintre marile puteri manifesta tendinte expansioniste, periculoase pentru ordinea si pacea globala. Multi specialisti ai relatiilor internationale au afirmat ca Germania si URSS-ul au fost practic incurajate in strategiile de revizuire a sistemului de tratate de la Paris Versailles, de atitudinea de neimplicare a SUA. Asadar, daca vorbim in termeni de vinovatie si nevinovatie in raport cu politica externa a Marii Britanii si cu izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial este potivit sa nu ne lansam in acuzatii nesustenabile la adresa acestei vechi puteri europene. Concluzia mea finala este aceea ca politica externa a Marii Britanii in prima jumatate a secolului XX a fost in mare masura modelata si determinata de actiunile unor oameni din afara. Prim ministrii britanici, ministrii de externe, cabinetele, parlamentele, opinia publica, mass media sau functionarii guvernamentali nu au avut niciun control asupra politicii promovate de Hitler, Stalin, Musolini. De fapt, Marea Britanie nu avea cum sa influenteze prea mult nici politica unor guverne prietene cum ar fi acela al Frantei sau SUA. Autorii politicii externe britanice au fost obligati sa tina seama de actiunile reale si potentiale ale diferitelor puteri, dusmane sau prietene.

18