Cap. I DISCURSUL COMPONENTA FUNDAMENTALA A RETORICII. TIPURI DE DISCURS.

SPECIILE DISCURSULUI RETORIC

Dictionarele definesc discursul drept expunere publica asupra unui subiect (de natura politica); cuvantare (Dictionar de neologisme,s.v.) sau: expunere facuta in fata unei adunari (DEX, s.v.). Dupa cum se observa, definitiile sugereaza si componentele generale ale notiunii: un emitator, un continut si un receptor, iar unele dintre definitii particularizeaza continutul, limitandu-l la domeniul politicului. Gh.Mihai, scriind despre speciile discursului retoric afirma: Obiectul de cercetare al retoricii este discursul care ii poarta numele, un sistem adresativ de argumente, organizat psiho-logic, in sustinerea directa sau indirecta a unei teze pentru un public, astfel ca acesta sa si-o insuseasca si sa adopte un comportament corespunzator (Gh. Mihai, Retorica traditionala si retorici moderne, Ed. All, Bucuresti, 1998, p.51). S-a acreditat ideea ca orice comunicare umana (verbala sau scrisa) care are ca scop convingerea interlocutorului este un tip, o modalitate de discurs. In domeniul comunicarii la nivel inalt, exista o deosebire fundamentala intre discursul de tip stiintific (mai precis cel al asa-numitelor stiinte exacte) care demonstreaza intr-un discurs logic, fara subiect S, in raport cu axiomele sistemului si cu regulile de deductie, respectandu-se riguros toti pasii demonstratiei, dupa un algoritm stabilit (Gh. Mihai, op.cit., p.51) si discursul retoric care demonstreaza, cum s-a vazut din definitie, incluzand in comunicare un subiect emitator si un adresant (public) care trebuie persuadat prin intermediul textului organizat pe argumente de un tip special. Asadar, specificul discursului (al textului menit sa influenteze un public) este dat de tipul de argumentare: eminamente cognitiva, una preponderent emotionala, alta cognafectiva. Aceasta din urma e specifica discursului retoric (Gh. Mihai, op.cit., p.13). Am amintit mereu, in expunerile si citatele anterioare, doua notiuni asupra carora trebuie insistat pentru a le clarifica: persuadarea (persuasiunea) si argumentul. Persuasiunea este un proces, cel prin care are loc discursul retoric. Notiunea e definita de dictionare dreppt actiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva sa creada, sa gandeasca sau sa faca un anumit lucru (DEX,s.v.). In limba latina verbul persuadeo avea sensurile a convinge, a hotari, a determina, pastrate in termenii romanesti, dar si, foarte important, a sfatui, ceea ce sugereaza, de fapt, comunicarea si comuniunea dintre cuvantator si publicul sau. Finalitatea persuasiunii este intreita: comunicativa (propriu-zisa), seductiva si incitativa. Prima dintre aceste caracteristici (finalitati) se refera la transmiterea de informatii dinspre cuvantator spre receptor, informatii care constituie corpul propriu-zis al discursului. Modul de transmitere, calitatea argumentatiei, felul dispunerii argumentelor si, poate nu in ultimul rand, aspectele asa-zis exterioare ale discursului (vocea, tinuta, gestica) sunt elemente care contribuie la seducerea publicului, la a-l determina sa accepte solutia propusa de autorul discursului. In sfarsit, ultima dintre finalitatile discursului este aceea de a convinge auditoriul care si-a insusit solutia propusa sa actioneze in spiritul acestei decizii asumate. Trebuie precizat ca prin actiune nu trebuie inteleasa o modalitate pur fizica de manifestare a vointei, ci luarea unei atitudini.De exemplu, auditoriul, convins de strategia unui partid politic, va vota in alegeri cu partidul respectiv, punand astfel in pratica faptul de a fi fost sedus de ofertantii de solutii (cuvantatorii) partidului respectiv. Asadar, persuasiunea trebuie inteleasa nu ca scop propriu-zis, detasat, ci ca proces, ca actiune, ca modalitate de desfasurare a unui discurs.

Argumentul e o notiune comuna mai multor stiinte sau discipline: logica, filosofia, retorica, matematica. E definit de dictionar ca rationament, dovada adusa in sprijinul unei afirmatii si (in matematica): variabila independenta a unei functii (DEX, s.v.). Retorica, prin intermediul discursului, opereaza cu argumente, cu argumentati (parte a discursului in care sunt dispuse de argumentele oratorului), cu sistem argumentativ, altul desigur decat cel care este propriu stiintelor exacte. Prin argumente nu trebuie sa intelegem in mod exclusiv si neaparat asnumitele probe, specifice actului de justitie, intrucat argumentele retorice au, printer trasaturile lor specifice, subiectivitatea, o anumita organizare, care tine de capacitatea emitatorului de aranjare a argumentelor, posibilitatea cresterii sau scaderii importantei lor in functie de public etc. Revenind la definirea si specificitatea discursului va trebui sa retinem ca discursul este un text gandit, elaborat si adresat de un autor care urmareste prin intermediul unui continut al unor argumente si al unui limbaj adresativ sa obtina aderarea unui public la o solutie prezentata de orator ca fiind cea mai buna pentru rezolvarea problemei dezbatute. Problemele clasificarii discursurilor sunt multiple.criteriile sunt diverse si varietatea discursurilor a atras atentia inclusiv teorieticienilor din antichitate.Isocrate, Aristotel, Cicero, Quintilian au procedat la clasificari, dar au avut, in general, in vedere un singur criteriu: materia scopului urmarit de autor. Dupa acest criteriu, Cicero, de pilda, in tratatul De oratore (compus in anul 55i.Chr), in cartea a II-a trece in revista cele trei mari genuri de elocinta (recte-tipuri de discurs): judiciara, politica si epideictica (demonstrativa), clasificare pe care o preluase de la maestrii sai greci si care, in linii mari s-a pastrat pana azi. Aristotel vorbeste, in Retorica sa, de discursuri de tip: deliberativ (care se refera la viitor, constand in sfaturi date intr-o adunare a poporului in vederea unei hotarari de luat in viitor); demonstratii (prezinta auditoriului o teza prin care isi arata capacitatea si arta de a convinge); judiciar (se refera la trecut, cauta sa dezvaluie o stare de fapt care a avut loc in trecut). La randul lor, fiecare din aceste genuri de discursuri se imparte in doua tipuri: discursurile deliberative sunt cele de indemn la indeplinirea unei hotarari sau de abtinere de la o anumita actiune; discursurile demonstrative sunt de lauda sau de critica, iar cele judiciare de aparare sau de acuzare. Un alt criteriu de clasificare il constituie natura limbajului utilizat de discurs. Fara indoiala ca aici diferentierile sunt mari si evidente intrucat asupra discursului (textului) isi pune amprenta, in primul rand, modalitatea de adresare sau stilul functional caruia ii apartine textul pentru a include un text intr-o anumita categorie de discurs din aceasta perspectiva a limbajului trebuie sa avem in vedere ca finalitatea textului mesajului respectiv e obligatoriu persuasiva si conduce la asumarea solutiei si la (eventual ) actiunea in consecinta. Gh. Mihai considera (Retorica traditionala si retorici moderne, p.51) ca exista patru tipuri de discurs retoric in functie de natura limbajului: a.poetic (exemplul ales, Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu, e tipic pentru acest mod de comunicare, dar numai in a doua parte a ei, unde poetul face radiografia vietii social-politice contemporane, culminand cu invocarea lui Vlad Tepes si cu solutia din final Cum nu vii tu, Teped Doamne, ca punand mana pe ei,/ Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,/ Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,/Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni/). Argumentarea e anterioara solutiei si ea consta din sesizarea trasaturilor negative ale politicianului manat de interese materiale. Mai trebuei adaugat ca solutia propusa de poet va fi avand la origine si cunoscutele fapte ale domnitorului Vlad Tepes, care a incercat sa inlature, in modul cunoscut, relele timpului contemporan lui. Facm si precizarea ca doar poezia cu tenta sociala poate fi incadrata in acest tip de discurs retoric, pentru ca ea, de obicei, argumenteaza si propune solutii. b.categorial, specific stiintelor, dar care se diferentiaza radical de la un tip de stiinte la altul , in functie de modalitatea argumentativa. Pentru stiintele exacte, de obicei, argumentarea e constrangatoare, impusa de apelul la teoreme, legi, relatii exacte de

determinare, pe cand in stiinte ca biologia (de exemplu) un fenomen ca originea vietii nu poate fi explicat doar apeland la argumente asa-zis constrangatoare. Dovada afirmatiei noastre o face diversitatea teoriilor care au incercat sa explice aparitia si dezvoltarea vietii, regnurile vegetal si animal, diferentierea si multitudinea speciilor. Cu atat mai mult, discursul stiintelor sociale e marcat de caracterul nonconstrangator al argumentarii. Interventia factorului social, uneori puternic afectat de subiectivism, de pluralitatea punctelor de vedere si de atitudini diferite fata de aceeasi situatie, determina caracterul neconstrangator al argumentarii. Un exemplu clar il constituie textul juridic, diferit de la tara la tara (a se compara, de pilda, codurile de procedura penala) diferit datorita unei multitudini de factori obiectivi si subiectivi care concura la alcatuirea lui si care se constituie in tot atatea argumente pentru ca textul respectiv sa devina convingator pentru cei ce trebuie sa-l aprobe. Adoptarea unei legi, de pilda, este precedata (sau insotita) de asa-numita expunere de motive care constituie discursul propunatorului (initiatorului) legii prezentat in vederea obtinerii adeziunii din partea celor care adopta legea respectiva. Si acest tip de argumentatie e neconstrangator, intrucat adoptarea unei legi presupune manifestarea unui sir (de obicei lung) de interese pro sau contra textului respectiv. c.conceptual, discurs propriu filosofiei, marcat evident de subiectivitatea argumentatiei. In decursul secolelor, problemele fundamentale ale existentei au fost dezbatute si au primit solutionari diverse in functie de personalitatea filososfului respectiv. Se poate usor constata ca problemele filosofiei sunt aproximativ aceleasi, dar modul de ale concepe si de ale solutiona sunt in functie de orientarile si curentele filosofice ale timpului. Marile personalitati isi pun amprenta asuporadiscursului filosofic iar acest discurs a stat, nu o data la baza unor orientari si actiuni politice. La randul lor, aceste orientari, determina decizii si mutatii sociale cu consecinte nebanuit de nocive (v.extremismele de tip fascism sau somunism) mai ales atunci cand interpretarea se face primitiv, dogmatic si nenuantat. d.cotidian, discurs propriu jurnalisticii in majoritatea modurilor ei de manifestare. Dintre tipurile de materiale care nu se incadreaza aici amintim stirea, redactata intr-un limbaj neutru, scurta, redare exacta a unui fapt.I n discursul cotidian isi afla locul: comentariul (politic, social, economic), publicitatea, interviul, reclama. Se poate observa usor ca toate aceste specii publicistice (ma refer aici si la presa vorbitaradioul, televiziunea) au un impact persuasiv major asupra formarii opiniilor, a optiunilor si asupra actiunii social-politice a individului sau grupului social receptor. Argumentarea e rar de tot constrangatoare; ca in orice comunicare cu caracter preponderent social, argumentele tin de orientarea politica a mass-media, iar cantitatea de argumente va avea o organizare gradata tot pornind de la opinia politica a emitatorului de mesaj. Urmare a acestui fapt acelasi eveniment este prezentat in feluri diferite, uneori divergente urmarindu-se impactul asupra acelui segment de public receptor care percuteaza la modalitatea argumentativa aleasa de autor. Cel mai usor de analizat sunt reclama si publicitatea, in care oferta e insotita de argumente directe, gradate, pertinente (adecvate obiectului). Meritul reclamei se vede cand e sesizata, caducitatea sau erodarea argumentatie si pentru acelasi produs se lanseaza o reclama noua. Spre exemplificare las sa urmeze cateva texte publicitare: Automobile Dacia. Acum si in rate sau leasing! Garantie pana in august 2003! Grabeste-te, oferta e limitata!;Doresc casatorie cu doamna din oras sau sate, obligatii o fetita, chiar saraca material, dar feminina, corp frumos, credincioasa, fidela. Eu vaduv, 54/173/65, ardelean, pretentios, instalator angajat, locuinta bloc, nefumator, nealcoolic, obligatii fiica de 12 ani.Daca analizam dispunerea argumentelor, vom observa ca pe primele locuri sunt cele mai tentante, ultimei sintagme referitoare la obligatii poate ceea ce cantareste cel mai mult intr-o asemenea oferta matrimoniala-dandu-i-se, aparent, o atentie redusa din partea autorului mesajului. e.politic, discurs care se remarca printr-o agresivitate cantitativa din ce in ce mai mare in spatiul romanesc. Discursul poltici nu trebuie confundat cu niciunul dintre tiopurile

de mai sus; el pune in circulatiei idei, solutii si argumente pentru problemele unor grupuri sociale. De obicei, autorul propune solutii pornind de la ideologia unui partid, iar argumentarea urmeaza indeaproape principiile formatiunii politice respective. Faptul ca acelasi tip de discurs apare ca diferentiat si in clasificarea dupa materia scopului urmarit de autor nu inseamna ca se face o confuzie de criterii, intrucat limbajul discursului politic este o realitatde care nu putem face abstractie in peisajul comunicarii actuale. Rezultand din specificul adresarii, un nou criteriu propune doua specii (tipuri) de discurs in functie de forma de adresare (sau de prezentare) a discursului. Gh. Mihai (op.cit, p52) retine trei tipuri, fara explicatii detaliate sui fara a prezenta avantajele si dezavantajele fiecarui tip de discurs: a.oral (expunere libvera, cu cel mai mare impact la public, daca e realizata la standarde superioare). Asupra aspectelor exterioare care insotesc si completeaza acest tip de discurs vom reveni. E nevoie insa de cateva precizari. Orice adresare orala e pandita de imperfectiuni rezultate din tipul de adresare. Fara un plan bine conceput, mizand pe digresiuni si pe improvizatie, un discurs oral nu-si va atinge telul. El presupune un orator cu experienta, o pregatire bine pusa la punct, stapanire de sine si dominarea publicului receptor. Cicero isi rostea discursurile dupa o pregatire minutioasa, iar marii avocati pledanti apelau rar la discursul oral, pentru ca, mai ales in justitie, pierderea temporara a lantului logic si unele scapari din vedere pot avea consecinte negative. b.citit, discurs care, obligatoriu trece prin faza de redactare scrisa. Chiar daca e mai putin agreeat de public, discursul citit are avantajul de a fi conceput si elaborat tinand seama de cerintele subiectului si de particularitatile publicului caruia i se adreseaza. Daca e alcatuit de un bun orator, va fi bine echilibrat, elaborarea scrisa permitand reformulari, corectari si imbunatatiri in toate partile textului. Ar fi insa incorect sa ignoram rolul improvizatiei chiar in situatia unui discurs citit (henri Robert, in cartea sa LAvocat, Paris, 1983, afirma insa ca in improvizatie nu tasneste decat daca, in prealabil oratorul a stiut sa caumuleze o bogatie ascunsa de vocabular, de imagini, de idei, de cunostinte insusite. c. scris, discurs care nu trebuie sa fie neaparat si rostit, el fiind destinat unui public restrans sau, uneori, chiar unei singure persoane. Cicero, de pilda, in ciclul de 7 discursuri pentru acuzarea guvernatorului Siciliei, Verres (ciclul Verrinelor) are doar doua discursuri rostite, celelalte 5 fiind redactate in scris si publicate. Din aceasta perspectiva, chiar o scrisoare sau o petitie pot constitui exemple de discursuri scrise. Un criteriu de clasificare a discursurilor il poate constitui contactul cu destinatarul adresarii. Retorica traditionala avea in atentie, cu precadere discursul oral direct, cel expus de orator in fata unui public receptor. Acest tip de discurs, devenit model pentru orice elaborat retoric, inglobeaza alaturi de textul propriu-zis o suma de elemente care concura la succesul expunerii si la acceptarea argumentatiei de catre public. Personalitatea oratorului nu poate ave in vedere doar stiinta elaborarii discursului, ci si arta prezentarii lui. Asa-zisele elemente exterioare ale discursului (tinuta, voce, gestica, imbracaminte) isi au rostul lor in pledoarie. Ele pot impresiona placut (contibuind la impunerea solutiei) atunci cand oratorul stie sa le adapteze conditiilor concrete in care e rostit discursul si reactiilor directe ale publicului; in confruntarea cu publicul receptor, aceste constituente ale pledoariei pot determina si respingerea solutiei (voce cu inflecsiuni stridente, gesturi deplasate). Discursul e indirect cand oratorul se adreseaza publicului prin intermediul radioului sau televiziunii; mesele rotunde, show-urile, dezbaterile pe teme diverse (ne intereseaza insa mai intai cele politice care au ca scop atragerea unui public care poate deveni oricand electorat) sunt modalitati de adresare si persuadare indirecta. Discutia din studioul de radio sau televiziune e, in fond, adresata publicului din fata aparatelor de radio sau a televizoarelor. Interlocutorul din studio (moderatorul de obicei) nu trebuie persuadat, convingerea trebuie sadita in spectatorul absent din studio, dar care recepteaza mesajul ca ascultator sau telespectator. E important de precizat ca, departe de a fi

echidistante fata de mesajele transmise, televiziunile si studiourile de radio fac o anumita reclama, urmaresc un anumit tel si nicidecum unul pur informativ sau educational neutru. Dintr-o alta perspectiva, aceea a intentie cu care utilizatorul mesajului transmite spre public idei si solutii, discursul poate fi: a.persuasiv discursul retoric care vizeaza comunicarea (in ce cred eu launtric sa crezi si tu launtric, prin mijlocirea sustinerilor mele, la care aderi); b.seductiv discursul retoric care vizeaza asumarea unilaterala de catre public a unei valori prin mijlocirea aparentei argumentelor, promovate preponderent afectiv; c.incitativ discursul retoric care vizeaza instalarea in public a unei tensiuni emotionale suficiente sa se comporte cum ii sugereaza cuvantatorul (Gh. Mihai, op. Cit., p.53). Fara indoiala, clasificarile de mai sus sunt posibile in abstractio, pentru ca nu exista un discurs cu puritate absolut demonstrativa sau judiciara, dupa cum caracterul seductiv al unui discurs e puternic sustinut de cel persuasiv si cel mai adesea finalitatea este incitativa. E foarte adevarat, pe de alta parte, ca fiecare specie de discurs presupune tehnici individuale, proprii de alcatuire si expunere, care se adauga regulilor generale de compozitie. De aici caracterul preponderent al unui tip de discurs in textul propus de emitator. Dar si realizarea in acelasi discurs a celor trei calitati ale sale: sa placa sa instruiasca si sa determine asumari (Gh. Mihai, op.cit.,p.57), stabilite inca din latina (docere, delectare, permovere). Fata de orice fapt care ar putea constitui obiectul discursului, oratorul (emitatorul) trebuie sa fie activ, in sensul exploatarii fiecarui detaliu care ar putea conduce la asumearea de catre receptor a solutiei argumentate. Teoreticienii retoricii si ai actului de pledoarie au insistat, inca din antichitate asupra unor trasaturi obligatorii pentru orice discurs. Astfel, Quintilian recomanda ca pledoaria (discursul) sa fie corecta, clara, unitara si artistica; J.Appleton precizeaza ca trasaturi ale discursului: claritatea, ordinea, simplitatea, viata si sobrietatea; M. Garon vorbeste de utilitate, justete, claritate si naturalete. Se remarca nota comuna a tuturor acestor consideratii: discursul trebuie sa fie dominat de claritate si corectitudine, trasaturi absolut necesare pentru a putea fi perceputa, insusita si urmata solutia.