Lucian Blaga - omul, profesorul, filosoful, poetul - Mult stimate domnule profesor Ovidiu Drimba, sunteti una dintre

personalitatile care au avut fericirea sa traiasca, mai multi ani, in preajma lui Lucian Blaga si sa lucreze efectiv alaturi de dansul la Catedra de Filosofie a Culturii, dupa cum sunteti printre foarte putinii care s-au incumetat sa elaboreze in timpul vietii poetului un studiu de amploare asupra gandirii sale filosofice, in perspectiva evocarii vietii si a personalitatii lui Lucian Blaga, v-as ruga, la inceputul convorbirii noastre, sa precizati cand si in ce imprejurari lati cunoscut pe L. Blaga si ce impresie v-a facut el? De asemenea, carui fapt datorati numirea dumneavoastra ca asistent la catedra lui Blaga?

- Am inceput Facultatea de Litere in 1938. In octombrie, s-a anuntat lectia inaugurala a titularului noii Catedre, de Filosofia Culturii - Lucian Blaga. Amfiteatrul Universitatii din Cluj era tixit de lume. Bineinteles ca nu puteam sa lipsesc. Pentru noi, tinerii, Lucian Blaga era de mult un mit. Se nascuse sub o zodie fericita: Premiul Academiei de la primul volum de versuri, consilier de presa timp de 14 ani al ambasadelor noastre din Viena si Berna, la varsta de 40 de ani membru al Academiei Romane, ministru plenipotentiar in Portugalia, o catedra universitara creata special pentru el... Distinctii pe masura unei asemenea personalitati!

Incepusem sa colaborez la Tribuna (la pagina literara), care aparea la Cluj sub directia lui Ion Agarbiceanu. In primavara lui 1939, primesc de la redactie o instiintare ca Blaga vrea sa ma cunoasca. Il interesau scriitorii tineri. Un student in anul I, invitat acasa la Lucian Blaga! Va inchipuiti cu ce emotie mam prezentat! Imbracat intr-o haina cat mai inchisa: era momentul cel mai "solemn" din viata mea de pana atunci! Am sunat. A iesit femeia de serviciu; i-am dat cartea de vizita (un student ardelean fara carti de vizita... nu se putea!), sa ma anunte domnului profesor. A aparut Blaga, cu cartea mea de vizita in mana; mi-a intins-o, spunand: "Tine-o, Ovidius, poate mai ai nevoie de ea. La mine sa vii fara eticheta! "Va puteti inchipui cat de prost m-am simtit in primul moment (chiar ofensat!). Am inteles, insa, numaidecat ca era un gest de familiaritate pe care, apoi, mi-a aratat-o totdeauna. Era, de altminteri, felul sau de a se comporta cu studentii - nu multi, insa, - la care tinea. Mergeam regulat la cursurile lui, fireste. Din cand in cand ma invita acasa. Subiect obisnuit de conversatie: literatura universala, scriitorii care ma preocupau in acel moment. Specialitatea mea principala era limba si literatura franceza; secundara italiana. Si ma interesa, bineinteles, felul in care vedea literatura franceza - pentru care, adevarul este ca nu manifesta o aderenta structurala, ca pentru poezia germana. Deci, acestea au fost

primele mele relatii cu Lucian Blaga.

- Cu ce prilejuri va chema, de obicei, acasa?

- Dupa un curs - sau, cand ne intalneam, intamplator, pe strada. Pentru ce? Pur si simplu, ca sa vorbim. Ii facea o placere deosebita sa povesteasca impresiile din Portugalia, precum si din alte tari pe care le cunoscuse; aspecte culturale care, pe mine, ma interesau in mod deosebit.

- Chema si alti studenti? Era o obisnuinta a lui?

- Nu; cel putin, in acei ani 1939-40. Niciodata n-am intalnit la el studenti acasa.

- Cum s-au derulat, in continuare, relatiile dumneavoastra cu L. Blaga?

- A urmat cedarea Ardealului, refugiul Universitatii la Sibiu, unde, de asemenea, il vizitam, dupa o plimbare prin parcul "Sub arini" (locuia in acel cartier). In iunie 1942, mi-am dat licenta. In toamna, am fost incorporat pentru serviciul militar, la Scoala de Ofiteri de Rezerva din Arad. Am continuat corespondenta cu el. In februarie (sau martie) 1943, am "beneficiat" de un lung concediu medical, de 6 sau 8 luni. M-am gandit ca cel mai bun lucru pe care il puteam face in acest timp era sa-i recitesc lucrarile filosofice (le aveam pe toate, cu dedicatie) si sa redactez o expunere simpla, clara, sistematica, exacta si completa - a sistemului sau filosofic. I-am comunicat aceasta intentie a mea - pe care a primit-o cu satisfactie.

- Din cate stiu, poetul aprecia foarte mult cartea lui Vasile Bancila: "Lucian Blaga - energie romaneasca."

- Foarte mult. Mai ales, pentru ca acest admirabil studiu integra sistemul filosofic al lui Blaga in viziunea spiritualitatii romanesti. Intr-o convorbire purtata cu Vasile Bancila, domnia sa mi-a spus ca, prin anii 1943-1944, L.

Blaga l-ar fi rugat sa republice studiul mentionat. Facuse in acest sens si demersurile necesare la o editura din Sibiu. Dar, din cauza razboiului, Vasile Bancila nu a mai putut da curs favorabil cererii poetului. Incat, probabil, ca in aceasta conjunctura, L. Blaga ar fi fost interesat de aparitia unei lucrari despre filosofia sa.

- In aceasta conjunctura - pe de o parte. Pe de alta parte, aparusera in acea perioada articolele vehemente ale lui Dan Botta (dar si altele), care dovedeau, fie o cunoastere doar partiala si superficiala, fie o deformare intentionata a filosofiei lui Blaga. O expunere corecta a ei era deci, necesara. Lucrarea - terminata in toamna anului 1943 -, a fost imediat acceptata de editura "Cugetarea", in colectia sa filosofica. Lucian Blaga a citit-o - in manuscris si in spalt, - facand necesarele completari pe care le credea de cuviinta, precum si foarte minutioase precizari - de terminologie, de implicatii, de sens, de nuante, incat, cartea (Filosofia lui Blaga a aparut in 1944) prezenta garantia de redare fidela a gandirii filosofului. Acesta era si scopul pe care l-am urmarit - si pe care am tinut sa-l precizez si pe banderola cartii: "O prezentare a gandirii filosofului nostru, mult discutat, dar mai putin cunoscut. Pentru nespecialisti, este o prezentare simpla si clara. Pentru specialisti - o informare sistematica si completa". La care, mai adaug: si exacta; pentru ca avea girul lui Lucian Blaga, care o citise in prealabil.

- Nu ati marturisit, totusi cum ati ajuns sa fiti colaboratorul cel mai apropiat al lui Blaga la catedra.

- "Colaborator", e mult prea mult spus. Doar asistent. Aceasta s-a intamplat ceva mai tarziu, dupa terminarea razboiului. In iunie 1945, am fost "lasat la vatra". Intre timp, asistentul lui Blaga, Zevedei Barbu, singurul asistent pe care il avusese pana atunci, de la infiintarea catedrei (care n-avea in schema nici un alt post, de asistent, lector sau conferentiar) a fost numit intr-un post important - prezenta sa permanenta la Bucuresti era indispensabila, - incat postul a devenit vacant.

Blaga a facut propunerea la Minister sa fiu numit eu. In martie (sau aprilie?) 1946 mi-a venit numirea si, in septembrie, am intrat efectiv in funcjie (functie in care am ramas pana la desfiintarea catedrei). In acelasi timp, profesorul ma sfatuit ca, pe langa doctoratul pe care mi-l pregateam, in limba si literatura franceza (si pe care l-am trecut in iunie 1947 cu o teza de literatura

comparata: inceputurile influentei simbolismului francez in Romania, sa urmez si cursurile Facultatii de Filosofie . Asa se face ca am terminat si Facultatea de Filosofie; ceea ce, de altfel, era si de rigoare, pentru a putea justifica detinerea unui post din cadrul sectiei de filosofie a Facultatii.

- Cum s-a desfasurat colaborarea cu profesorul Lucian Blaga? Ce faceati in mod concret la catedra?

- Ii cautam cate o carte de care avea nevoie pentru lucrarile lui cand imi cerea, ma ocupam de biblioteca catedrei, de treburile administrative, stateam la dispozitia studentilor pentru eventualele informatii, lamuriri, indrumari. Nu tineam insa seminariile. Pentru ca Blaga era de parere (la fel ca Tudor Vianu, la catedra caruia am functionat apoi, intre 1962-68, in calitate de conferentiar) ca seminariile sunt mai importante pentru formatia de specialitate a studentilor decat insusi cursul, incat, tinea neaparat sa faca el personal toate orele de seminar (la care, bineinteles, luam parte si eu). De altfel, il incita la aceasta tocmai faptul ca avea un grup de studenti foarte distinsi. Multi tineri care s-au format intelectualmente la scoala lui Lucian Blaga au devenit - dupa cum se stie - personalitati de prestigiu ale vietii noastre culturale.

- Cum erau cursurile lui L. Blaga? V-as ruga sa evocati at mosfera specifica prelegerilor filosofului si modul de comportare al profesorului la catedra.

- La cursurile lui asista foarte multa lume din oras (dupa cum se obisnuia atunci). La inceputul anului scolar, sala era ticsita. Pe urma, pe masura ce trecea timpul, veneau din ce in ce mai putini. Spre sfarsitul anului scolar, profesorul ramanea doar cu studentii lui. De ce? Pentru ca multa lume din oras venea la cursuri, fie dintr-un snobism intelectual, fie ca era atrasa de faima poetului, - inchipuindu-si ca va face niste cursuri "spectaculare", adica facand uz de oratorie "frumoasa", de un facil efect (asa cum mai facea cate un profesor de-al nostru)...Dar Blaga isi tinea cursul cat se poate de calm, de retinut (la fel, de pilda, ca D. Popovici, marele istoric al literaturii nostre), insa un curs extrem de dens, de substantial. De fapt, isi citea cursul, de la inceput pana la sfarsit. Foarte rareori se oprea, isi scotea ochelarii, si facea o precizare, sau adauga o completare. Nu facea nicio concesie de efect cautat. Ceea ce citea era indelung gandit si perfect formulat pana la ultimele nuante ale expresiei; incat, textul cursului putea merge direct la tipar. In privita

aceasta, imi amintesc ca mi-a spus odata: "Dintre toate artele, oratoria este arta cea mai gaunoasa". Textual! Si asta explica si stilul sau de a tine cursurile.

- Credeti ca era un stil, ca era ceva premeditat, sau dimpotriva, o imposibilitate de a tine lectiile cu anume vibratie care sa influenteze publicul? Va intreb, deoarece pentru majoritatea studentilor si a celor care au asistat la cursurile sale, modalitatea filosofului de a-si tine prelegerile a constituit o surpriza neplacuta - cel putin asa reiese din marturisirile lor. Se duceau sa vada o mare personalitate desfasurandu-se, tronand autoritar de la catedra, si gaseau un om citindu-si oarecum monoton cursurile.

- Iti solicita, intr-adevar, un efort continuu pentru a-l putea urmari. Pentru ca inca o data - cursul pe care il citea era forma (aproape) definitiva a unui capitol dintr-o viitoare carte. S-ar putea chiar spune ca era conceput spre a fi tiparit, nu rostit.

- Daca inteleg bine, sustineti ca era o maniera premeditata, nu ca s-ar fi manifestat aici lipsa de talent oratoric a filosofului?

- Nu-l interesa talentul oratoric - inteles ca o cale de a capta simpatia sau admiratia, ori de a obtine aplauzele publicului. Il interesa, nu sa delecteze publicul, ci sa comunice gandurile proprii celor interesati de filosofie, de cultura, si de filosofia culturii (dand cuvantului acceptia pe care o are termenul german "Kultur" - adica de cultura plus civilizatie). Si apreciindu-si auditorii, respectandu-le curiozitatea intelectuala autentica, era convins ca ii putea capta numai printr-un mod de expunere cu cat mai sobra, cu atat mai eficienta. Evident, solicitandu-le o atentie incordata, continua, de-a lungul celor 45 de minute cat dura o lectie. Ii facea placere, desigur, cand sala era arhiplina; dar cred ca mai mare placere ii facea prezenta a numai zece sau douazeci de studenti, care, insa, il urmareau cu cel mai mare interes - si cu un maxim profit spiritual.

- Cred ca, in aceasta privinta, L. Blaga se asemana pe undeva cu Tudor Vianu.

- Da! Dar Tudor Vianu cultiva cu o perfecta eleganta (deci - si cu masura) oratoria academica, de traditie maioresciana. Blaga, insa, nu; nici chiar cand tinea - foarte, foarte rar - o conferinta publica (gen care, dupa cum stim, e condus de alte "norme interne" decat cele, ale unui curs universitar). L-am ascultat si la conferinta sa despre Gandhi (Cum l-am cunoscut pe Mahatma Gandhi) nu se mai putea intra in sala de cata lume era. Tot ce a spus a fost extrem de interesant, a vorbit foarte frumos - dar sobru ca intotdeauna; fara a cauta efecte oratorice.

- Eu nu am ascultat cursurile lui Blaga, dar am avut fericirea sa particip la cursurile lui Tudor Vianu si atunci cand comparam cursurile profesorului Vianu cu cele ale lui Calinescu, ma gandeam, fara sa vreau, la cursurile lui Blaga, desi Vianu nu citea niciodata. Si unul, si altul erau foarte sobri.

- Tudor Vianu era, in privinta aceasta, la mijlocul drumului intre Blaga si Calinescu. Caci, in pofida unei simplitati si frumuseti cristaline a formularilor, se observa ca Vianu cauta cat de cat sa-si puna in valoare si latentele de poet, pe care doar intr-un singur volum publicat avusese ocazia sa si le dezvaluie; un volum la care tinea foarte mult (ii facea mare placere sa-i vorbesti de sensibilitatea sa de poet). Si, realmente avea o mare sensibilitate poetica, - dar pusa in serviciul unei austere gandiri filosofice, foarte bine legate.

- Fostii studenti ai lui Lucian Balaga din perioada razboiului au evocat pe larg modul cum decurgeau orele de curs si de seminar ale lui Blaga. Mai putin cunoscut, daca nu de loc, a ramas modul in care isi pregatea el aceste ore si cum se comporta ca profesor cu ceilalti membri ai corpului profesoral, intrucat sunteti unul dintre privilegiatii care au patruns dincolo de cortina, vas ruga sa dezvaluiti cate ceva din aceste secrete. Am inteles acum, insa ca, de fapt, Blaga nu avea decat un singur colaborator - pe dumneavoastra. Deci, cum au decurs relatiile dumneavoastra cu filosoful si cum se comporta fata de ceilalti colegi?

- Comportamentul sau era acela al unui om care avea un foarte limpede si foarte ferm simt al personalitatii. Ca un om care stie perfect ce trebuie sa faca si in ce fel; si - ce reprezinta el pentru cultura si, in speta, pentru filosofia romaneasca; si ca marea sa indatorire era sa-si duca la capat elaborarea sistemului filosofic. In relatiile cu ceilalti membri ai corpului profesoral era

corect, foarte cordial, ii respecta in masura valorii stiintifice (si mai ales a caracterului), fara sa fi avut - dupa cate stiu - cu colegii sai relatii prea familiare (vizite, invitatii la masa etc). Era de o perfecta amabilitate, si cu studentii si cu colegii, fara a fi, insa, un expansiv.

- Avea prieteni apropiati printre profesori, in perioada sibiana si clujeana?

- Ei da, desigur. Dar nu multi. Era prieten cu profesorii Ion Muslea, cu Ion Breazu. Pe profesorul Dimitrie Popovici il iubea si il stima enorm de mult. De altfel, D. Popovici era o personalitate exceptionala, si ca profesor si ca om, in fata amintirii caruia toti fostii lui studenti ne vom inchina cu veneratie toata viata. Dar daca Lucian Blaga nu era o fire prea expansiva, in schimb ii placea sa faca glume. Nu sa repete glume auzite, ci sa inventeze el. Gluma lui preferata era calamburul. Cei care i-au ascultat calambururile nu le mai uita. Erau inteligente, cu verva, cu fantezie - si intr-adevar cu haz. Si aproape totdeauna "cu adresa".

- Existau modalitati de reunire a corpului profesoral pe grupuri mai largi, cu diverse prilejuri? Cum se desfasura viata colectiva a Universitatii Daciei Superioare?

- In afara celor oficiale, erau reuniuni ocazionale, pe grupuri, uneori cu finaluri bahice. Era, de pilda, "grupul vesel" al profesorilor C. Daicoviciu, G. Giuglea, Yves Auger si Petre Grimjn. (Sper ca nu savarsesc o impietate amintindu-i intr-un asemenea context: "humanum est..." - si "academicum" de asemenea!). Blaga insa statea mult in casa.

- Diversi prieteni si apropiati ai poetului vorbesc de lungile plimbari ale lui Blaga la Sibiu, si apoi la Cluj.

- Intr-adevar, ii placea mult sa se plimbe, prin parc, singur sau cu un prieten, sau insotit de un student. Ii placea mult sa se apropie de studenti, sa-i asculte, sa-i indrume. Dar fara a cauta sa le impuna cadre apriorice de gandire.

- Poate ca avea o accentuata tinerete sufleteasca.

- Cei carora le plac tinerii, societatea lor, dovedesc ca au ei insisi o tinerete sufleteasca. Pe urma, mai tarziu, dupa reintoarcerea Universitatii de la Sibiu la Cluj, Blaga avea doua-trei familii pe care le vizita mai des, si unde intalnea un grup de doamne; si cate un barbat, dar mai mult femei, intelectuale distinse (sau macar cu apethuri intelectuale, culturale, sincere), - in mijlocul carora profesorul se simtea bine...

- Trona!

- Ma rog! In orice caz, nu din vanitate. Mai degraba, din placerea conversatiei - intr-o ambianta de intelectualitate temperata de gratia (in principiu) feminina; conversatie care pentru Blaga insemna si o deconectare, o destindere, dupa lungile sale ceasuri de lucru. N-am avut ocazia niciodata sa fiu de fata - dar se spunea ca in aceste cercuri profesorul era chiar expansiv. Doamnele il gaseau chiar incantator! Oricum, aveau o minunata ocazie de a se si instrui mai profund. Dar - cine nu se instruia in prezenta lui Lucian Blaga?!

- Dupa publicarea corespondentei lui Blaga (partiala, desigur) s-a incetatenit ideea ca poetul se comporta deosebit de atent cu contemporanii care scriau despre opera lui, in sens favorabil, se intelege. Cum ati resimtit in mod personal recunostinta si favorurile "demiurgului"? V-as ruga, de asemenea, sa evocati felul in care au decurs relatiile dumneavoastra de prietenie cu poetul pana la stingerea acestuia din viata. Am inteles ca Lucian Blaga v-a fost nas...

- Da. A primit cu multa placere sa ne fie nas de cununie, cu atat mai mult cu cat o cunoscuse dinainte pe Adrienne, sotia mea, pe care - declara cu perfecta galanterie - o aprecia si o admira. (Blaga era si un "om de lume" desavarsit, de o mare finete si distinctie in totul). Adrienne terminase Medicina, dar, ca studenta, frecventa si sedintele "Cercului Literar" din Sibiu care, apoi la Cluj, se tineau in casa profesorului H. Jacquier.

Blaga a acceptat sa fie nasul nostru (ne-am casatorit la 15 februarie 1947) si cu ocazia aceasta ne-a facut ca dar de nunta un sonet (gen pe care, in

afara de Cainele din Pompei, nu stiu daca l-a mai practicat). Un "sonet liber" cum l-a subintitulat - care are prospetimea tinereasca, umorul fin, stralucirea unui Lucian Blaga cu totul inedit. Dintre toate darurile pe care le pastrez de la el (scrisori, carti, manuscrise, dedicatii), acest sonet este darul care imi sta mai mult la inima. Pentru ca fusese gandit si scris special pentru noi doi...

- E o poezie ocazionala.

- Desigur. Dar in intreaga sa productie poetica este, ca subiect, un unicat.

- Si ulterior, cum au decurs relatiile dumneavoastra de prietenie?

- Pe urma, in 1948, Catedra de Filosofia Culturii a fost desfiintata. Aici, dacami dati voie, as vrea sa fac o mica paranteza. Ca asistent al sau, profesorul mi-a dat toata libertarea de a lucra pentru mine, spunandu-mi ca eu trebuie sa caut sa ma formez in sfera Istoriei culturii si civilizatiei, domeniu asupra caruia Lucian Blaga intreprindea profundele si originalele lui speculatii filosofice, - care erau, evident, mai profitabile auditorului si publicului cat mai larg informat in istoria culturii si civilizatiei. Si de atunci am inceput sa studiez, organizat, sistematic, acest domeniu. (De altminteri, inca in 1945, inainte, deci, de a fi numit asistent la catedra de Filosofia Culturii, publicasem volumul de eseuri intitulat Pagini despre cultura europeana). Asadar, punctul de pornire al vastei lucrari in care m-am angajat - Istoria culturii si civilizatiei, conceputa in sase volume, din care pana acum au aparut doua - este indemnul pe care mi l-a dat Lucian Blaga. Un motiv in plus - pe langa multe altele - pentru care aduc un pios omagiu de adanca gratitudine memoriei lui. Dupa desfiintarea Catedrei de Filosofia Culturii, in 1949, am fost insarcinat cu tinerea cursurilor unei discipline nou introduse in invatamantul universitar Istoria literaturii universale. Dupa ce, in 1952, m-am transferat la Bucuresti, lam intalnit foarte rar pe Blaga, doar cand venea el la Bucuresti. Am tinut insa tot timpul corespondenta cu el.

- Mi-ati marturisit ca in perioada cand lucra la traducerea lui "Faust", ati avut ocazia sa ascultati unele fragmente in lectura lui Blaga.

- Da. Dar nu numai cand lucra la Faust. De-a lungul anilor, cand eram

impreuna, la Cluj - stiind ca si Adrienne este o mare iubitoare de literatura, de poezie, si o veche admiratoare a operei lui -, cam in fiecare saptamana venea la noi acasa.

Spunea: "Dupa masa vin la voi sa va citesc ultimele poezii pe care le-am scris. Aveti cafea"? Venea, ne citea poeziile, - pe care apoi le comentam toti trei. Il interesa sa vada, cat mai repede, ce rezonanta, ce efect au asupra cititorului(sau auditorului), intotodeauna, eram numai in trei; pe urma, desigur, ca le mai citea si altora. Cand s-a angajat la traducerea lui Faust, in primele zile, intalnindu-ma pe strada, mi-a spus, cu un zambet luminos, satisfacut: "Stii ca am terminat Prologul in teatru si Prologul in cer? Trebuie sa vin la voi, sa auziti cum suna in romaneste Goethe in traducerea lui Blaga. Vin dupa masa; aveti cafea?" Iar dupa masa: "Ia textul original si urmareste". Ne-a citit Dedicatia - de doua ori. Apoi, inceputul Prologului in cer, care, in versiunea sa, fara nici o indoiala - egala originalul. La Prologul in cer, mi-am permis sa-i sugerez doua alte solutii, doua cuvinte, simple sinonime. A acceptat. Mai tarziu, dupa ce predase editurii intreaga traducere, referenti fiind Vianu si Al.Philippide, se spunea ca observatiile lor - de reputati germanisti! - nu le acceptase: pentru ca el tinuse sa realizeze "un Goethe in traducerea lui Blaga"!

- Nu a insemnat cumva traducerea lui "Faust" o corvoada pentru Blaga? Adica, nu cumva din cauza ca opera lui lirica si dramatica era pusa la index in perioada respectiva si nu i se publica nimic, va fi acceptat traducerea ca pe o supapa de contact cu publicul? Si nu cumva o va fi acceptat si din cauza dificultatilor materiale?

- Ambele motive sunt plauzibile. Dar, mai presus de acestea, era convingerea sa ca trebuie sa-ti confrunti puterile creative - pentru a verifica si capacitatile expresive ale limbajului tau poetic, intrand intr-un alt univers de inalta gandire poetica - cu cele ale unor mari spirite din timpuri si orizonturi diverse. Din aceasta nobila curiozitate a rezultat si antologia sa Din lirica universala si traducerile din Goethe sau din Lessing. Si, mi se pare semnificativa, - pe langa sensibilitatea sa metafizica, pentru aspectul de rationala rigoare constructiva a filosofului - , atractia secreta a lui Lucian Blaga pentru "Aufklarung". Nu pentru romanicii germani. In schimb, as fi dorit sa fi tradus, masiv, din Stefan George, din Rilke, din Holderlin...

- A si tradus.

- Dar foarte, foarte putin. Si cat il entuziasma Holderlin! Mi l-a daruit, intr-o editie splendida!

- Dupa cate am inteles eu, nu Blaga a fost cel care a propus traducerea lui "Faust". Sugestia i-ar fi venit din partea Uniunii Scriitorilor. Deci, el a fost oarecum silit sa accepte aceasta lucrare.

- Nu cred ca a fost silit. Blaga ar fi avut posibilitatea alegerii. Dar, bineinteles ca a ales ceea ce l-a tentat mai mult; o opera la transpunerea careia in limba romana stia ca isi putea pune la incercare, cu incredere, fortele proprii - si care merita acest efort urias. Ca, anume, cultura noastra trebuia sa mai aiba inca un Faust pe langa cele precedente, era convins citind, mai intai, traducerea lui I.U. Soricu (despre care - cu predilectia lui pentru calambur spunea: "Din Faust, Soricu / A tradus numai soricu'..").

- Cand l-ati vazut ultima data pe Lucian Blaga?

- Cu putin timp inainte de a muri si cand arata destul de prost. El a murit...

- Pe data de 6 mai 1961.

- In februarie 1960 l-am vazut ultima data, in Gara de Nord, cand pleca spre Cluj. Am stat vreo zece minute de vorba. Era foarte abatut din motive strict personale, poate si de sanatate...

- Si pentru ca l-ati cunoscut indeaproape pe Lucian Blaga, in mijlocul familiei, desprins de orice morga, v-as ruga sa creionati un portret cat mai detaliat al omului Blaga.

- Tot ce am spus pana acum a fost o incercare de a-i creiona personalitatea. L-am cunoscut in cercul celor mai apropiati, al prietenilor, care nu erau neaparat universitari; ca, de exemplu, Domnita Gherghinescu si cu sotul ei; sau al sotilor Vera Proca si Tudor Ciortea - pe care ii iubea si ii pretuia mult. Dupa multe ceasuri de concentrare, dupa o munca extenuanta, Blaga simtea, cum spuneam, nevoia unei destinderi. Dar simtea si nevoia, enorm de mare, de a dormi. Lucian Blaga dormea foarte mult. El dormea cam 10 ore pe noapte in medie.

- Nu dormea totusi, ca Eminescu, cu zilele.

- Dormea enorm de mult. Si spunea ca tine sa doarma, pentru ca in timpul somnului, atunci i se sedimenteaza gandurile. Subconstientul, marturisea el, lucreaza. Si cu cat dormea mai mult, cu atat dimineata poate lucra mai cu spor. Somnul - spunea el - e momentul gestatiei. Titlul volumului sau de poezii Lauda somnului n-a fost ales intamplator!

- Ce fapte vii sau ganduri deosebite, datorate lui Blaga, v-au ramas in amintire?

- Sunt lucruri care iti ies uneori la suprafata memoriei, fara sa te gandesti. Sunt scurte momente. Momentele lui de framantari - foarte discret impartasite. Momentele problemelor de viata cu neplacerile care au urmat si pe care, totusi, le-a primit - cel putin aparent - cu seninatate... Ca, pe urma, cat il costau in forul lui interior, cat il consumau - asta niciodata n-o s-o poata sti cineva pe deplin! Pentru ca era destul de retinut si in confidente. Nu vorbesc de familie sau de prietenii sai intimi. Ceilalti, care cred ca l-au auzit marturisindu-li-se, l-au auzit, desigur, dar numai pana la un punct. Era un om foarte stapan pe sine, controlat. Si un om care atat de bine isi administra totul... Aici, si doamna Cornelia, sotia lui (care l-a ingrijit si care, in sfarsit, il adora) i-a fost toata viata de un mare ajutor. Cred ca n-a aparut vreodata vreo notita (repet: o notita, nu numai o recenzie) intr-o revista sau intr-un ziar, pe care dansa sa n-o introduca intr-un foarte ordonat album. L. Blaga era omul care isi "administra" opera - bineinteles, in sensul superior al cuvantului - si care tinea ca ceea ce a facut sa i se si recunoasca.

- Din evocarile fostilor prieteni ai lui Blaga si ale celorlalte personalitati care

au trait in preajma lui, am inteles ca poetul obisnuia sa le ofere adesea, in semn de omagiu, manuscrise manu propria, cu poezii inedite. Ati beneficiat si dumneavoastra de asemenea daruri, din cate mi-ati povestit...

- Da. Insa, va marturisesc cu toata sinceritatea (si de ce sa nu recunosc acum? - cu tot regretul) ca n-am tinut sa-i "cer" pagini manuscrise, asa cum faceau alti colegi, care ii cereau sa le scrie cu mana lui, cate o poezie. Si el o facea totdeauna, cu placere. Dar, mie mi se parea un lucru... nu stiu cum sa spun... Si eu eram, cel putin tot atat cat si ceilalti colegi ai mei, constient de dimensiunile (imi vine sa spun: "geniale") ale acestei imense personalitati. Dar, poate ca tocmai de aceea ideea de a "colecta", de a-i "cere" un manuscris autograf, mi se parea un lucru, cum sa spun? lipsit de eleganta, de condescendenta. O singura data l-am rugat sa-mi scrie cu mana lui, pe passepartout-ul unei fotografii a frumoasei Uta de pe fatada Domului din Naumburg, cateva versuri pe care el i le dedicase: "Tu stii - ah, tu nu stii cine-a fost Uta?" Aveam scrisori de la el, dedicatii, carti, amintiri de neuitat. Sa-i mai fi "cerut" si manuscrise? O sfiala exagerata, poate; de acord; dar... Desi, in fond, i-ar fi facut placere. Realmente! Pentru ca stia ca cei care ii cereau erau oameni care-l...

- Apreciau...

- Mai mult; aproape ca il venerau. Odata, cand a venit acasa la noi sa ne citeasca proaspat-terminata poezie Ulisse (care ne-a impresionat extraordinar, pentru ca gasisem in ea, trans- figurat un filon clasicist, rar in poezia lui Blaga), m-am gandit un moment sa-i cer sa mi-o transcrie; dar era mai cuviincios sa mi-o transcriu singur, pe loc, in timp ce isi bea cafeaua...

- Dar nu credeti ca el simtea oarecum nevoia, in acea perioada, cand nu putea sa publice, sa-si imprastie - fie si sub forma aceasta - creatiile sale? Mam gandit de multe ori, ca prea cu multa usurinta accepta sa dea manuscrise autografe ale poeziilor sale. De altfel, Bazil Gruia a publicat o ampla lista a poeziilor donate de Blaga in manuscrise manu propria diverselor persoane (manuscrise ce nu sunt altceva decat simple copii ale unor poezii).

- Cred ca aveti dreptate. Il cunosteam si eu pe Bazil Gruia si mergeam, uneori, la Blaga impreuna. Mi se pare ca erau si rude.

- La Muzeul Literaturii Romane se pastreaza cateva scrisori expediate de dumneavoastra filosofului. Probabil unele dintre multele pe care inteleg ca i le-ati trimis. Banuiesc ca ati primit si raspuns, macar la unele dintre ele. Pastrati aceste scrisori?

- Eu nu stiu ca Blaga sa nu fi raspuns la vreo scrisoare. Raspundea la toate epistolele pe care le primea. Avea aceasta eleganta de a raspunde macar in cateva cuvinte. Evident ca le pastrez. Dar nu toate sunt publicabile, din diverse motive. Le pastrez alaturi de alte scrisori si dedicatii de la alti oameni mari - Lovinescu, Arghezi, Tudor Vianu...

- Cand a incetat Blaga sa-si mai tina cursurile la facultate? A fost indepartat de la catedra? Pe ce considerente? Intre sfarsitul anului universitar 19471948 si inceputul anului 1949 (ianuarie) trebuie sa deducem ca nu a functionat nicaieri?

- Propriu-zis, n-a fost "indepartat". Catedra s-a desfiintat in 1948. In 1948, o catedra de filosofie a culturii, disciplina fondata pe contributia ganditorilor germani, in proportie de 90%, dupa cum stiti, cu citarea la fiecare pas a unora dintre filosofii culturii germani, irationalisti, nu-si avea, desigur, in viziunea acelui moment istoric al nostru, rostul! Era, fara indoiala, o generalizare pripita si gresita a fenomenului; dovada ca Leo Frobenius, de pilda, a aparut acum cativa ani si in traducere romaneasca si vor aparea, probabil, si alti filosofi germani ai culturii. Repet, a fost o generalizare pripita.

- Opozitia era impotriva disciplinei sau a profesorului?

- Desigur, una nu putea fi disociata de cealalta. Caci disciplina era servita de om. Si apoi, sa nu uitam, era acea perioada de revolutie si de revolutie culturala, cand se intampla si lucruri mai in afara firescului. Eu insumi am avut multe de suferit pentru simplul motiv ca fusesem asistentul lui Lucian Blaga, si pentru ca scrisesem articole si o carte despre Blaga. Pe de alta parte, au fost si destui dintre cei care au vrut sa exploateze situatia! Din invidie - sau din obtuzitate! Sau, au vrut, in mod deliberat, sa-i asocieze opera cu anumite miscari obscurantiste de la noi, fasciste, legionare, mistice,

pe care -sustineau inamicii lui Blaga - le-ar fi alimentat prin filosofia sa. Noi am scos o revista (faceam parte din comitetul de redactie) La curtile dorului, care a aparut la Sibiu.

- Imprumuta titlul volumului lui Blaga...

- Tocmai. Dar acea revista a aparut in anii tulburi, de trista memorie, - prin '40 sau inceputul lui '41, cu subventiile Centrului Studentesc. Era o revista pur literara. Dar la conducerea Centrului Studentesc erau "verzii" - si ei au ales ca titlu al revistei: La curtile dorului. Un titlu splendid pentru o revista literara. Dar, in felul acesta, iata ca poetul fusese implicat intr-o directie extraliterara - ceea ce lui nu-i placea deloc. Blaga n-a avut nici cea mai mica simpatie pentru legionari. In schimb, acestia si l-au "asociat", - abuziv, fara nici un temei. Or, rauvoitorii, inamicii, au profitat de situatia aceasta confuza spre a lovi in Blaga. Cred insa ca natura disciplinei a fost motivul adevarat al desfintarii catedrei! Caci daca ar fi fost vizat profesorul, ar fi fost scos el de la catedra, dar disciplina ar fi ramas mai departe. insa profesorul n-a ramas: catedra fusese, de fapt, creata pentru Lucian Blaga.

- Ce a facut Lucian Blaga dupa desfiintarea catedrei? Cum a ajuns pe postul de documentarist?

- Nu stiu daca a ajuns documentarist sau daca a fost numit mai intai la Biblioteca Universitatii din Cluj, ca documentarist al Filialei Academiei sau al Bibliotecii Universitare. De altminteri, era perioada in care mi se pare ca si Dimitrie Popovici era intr-o situatie cam asemanatoare. Nu se putea, totusi trece chiar atat de brutal peste Lucian Blaga, incat sa fie lasat complet fara un post! in perioada respectiva il intalneam des (caci locuiam pe aceeasi strada unde era si Biblioteca Universitara) daca nu zilnic, aproape zilnic. Eu mergeam la Universitate, el venea la Biblioteca sau se-ntorcea de la Biblioteca; asa incat ne intalneam si-l conduceam acasa. Cred ca a gasit atunci - ma refer la foarte temeinica sa lucrare "Gandirea romaneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea" - un aspect care l-a interesat. E o carte la care a lucrat foarte meticulos, cu fise etc. Era un lucru nou, care l-a cucerit, care nu se intalnea cu operele sale de speculatie filosofica, ci se inscria pe linia acelui patriotism - structural, as spune permanent in gandirea lui Blaga. Caci atractia spre radacinile fiintei neamului e mereu prezenta la el. Si atunci, a cautat sa descifreze modul in care a raspuns spiritualitatea romaneasca la

acest vant rationalist din secolul al XVIII-lea, venit din Apus. L-a interesat indeosebi rezultatul acestui impact - adica fenomenul cultural! Subiectul nu-l interesa atat ca istoric al filosofiei romanesti, cat mai ales ca filosof al culturii. il interesa fenomenul in sine, al intalnirii dintre aceste doua forme de cultura; si aceasta l-a facut sa lucreze cu pasiune. Mai ales ca, in acelasi timp putea sa-si continuie si activitatea lui poetica - originala sau de traducator - si de filosof.

- Pentru ca ati trait alaturi de Blaga momentul marilor sale polemici cu teologii, cu Dan Botta si cu C. Radulescu-Motru, cum va explicati "iesirea" filosofului din seninatatea sa si atacurile sale atat de vehemente si de brutale chiar la persoana, care au scandalizat? Tangential as dori sa va referiti si la implicarea dumneavoastra in aceasta polemica, in special cu RadulescuMotru, impotriva caruia ati publicat, in 1942, articolul "Observatiile domnului Motru".

- Cum se pot explica reactiile filosofului... Cred ca explicatia consta in constiinta personalitatii despre care vorbeam inainte - si totodata in grija, in pasiunea de a-si apara ideile. Si le apara, cum o leoaica isi apara puii. De aici si tonul vehement in polemica cu Radulescu-Motru sau cu Dan Botta... Caci era foarte sensibil cand era vorba de opera lui. Si chiar foarte susceptibil.

- Tocmai! Mi se pare o contradictie. Un om care e foarte constient de valoarea creatiei lui, dupa parerea mea, ar trebui sa lase lucrurile sa treaca, pentru ca oricum, opera invinge, iar opiniile de moment nu-i stingheresc cu nimic insemnatatea.

- Dar el nu voia sa lase ca gandirea lui sa apara denaturata, sa fie prezentata inexact sau intr-o viziune inadecvata. Or, si C. Radulescu-Motru, si Nichifor Crainic, si D. Staniloae, si Dan Botta, fie ca priveau filosofia lui Blaga dintr-un alt unghi decat cel in care se situase autorul, fie ca nu aveau in vedere coordonatele de gandire pe care filosoful avea sa se miste in urmatoarele sale trilogii. La data aceea nu aparusera decat doua din cele cinci trilogii proiectate. Nu numai autorul lor, dar si noi cei care ii eram mai apropiati intrezaream cum aveau sa se desfasoare urmatoarele trilogii, pornind de la premisele stabilite in cea dintai. Uneori, discutia era situata pe un teren total exterior interesului si intentiilor lui Blaga - ca in cazul cartii profesorului pr. D. Staniloae (o personalitate de dimensiuni cu totul exceptionale, pentru care

am cea mai profunda stima), intitulata Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Dar pe Blaga nu-l interesa faptul ca nu era considerat ganditor crestin si ortodox! Dimpotriva: se declara el insusi un eterodox aratand totodata ca si gandirea populara, filosofia poporului nostru include filoane clare de eterodoxie. Imi amintesc perfect ca, in acest sens, cita o scurta poezie populara pe care o socotea o neintrecuta culme de gandire filosofica si de frumusete poetica: "Doamne, Doamne, mult zic Doamne! /Dumnezeu pare ca doarme /Cu capul pe-o manastire /Si de nimeni n-are stire!

O adevarata bijuterie - dar eterodoxa! - a geniului nostru popular, inclusa de Blaga in incomparabila sa antologie de poezie populara. (O carte pe care Mircea Eliade, cerandu-mi-o, intr-o scrisoare in care vorbea de Blaga si de Vianu, i-am trimis-o, sugerandu-i totodata sa scrie un comentariu expres la aceasta selectie operata de poet. Daca insistam, cine stie daca Mircea Eliade nu s-ar fi lasat ispitit si nu l-ar fi scris?!) Nu numai in limitele unei gandiri crestine si ortodoxe nu accepta sa fie inscris, dar nici in cele literare ale "gandirismului". De aceea, a primit cu vadita satisfactie ideea mea de a scrie articolul Este Lucian Blaga un gandirist?, publicat, pe prima pagina, in Universul literar. Daca ne gandim bine, in polemicile sale, Blaga n-a fost nedrept in argumente, ci doar in ton.

- Tocmai! S-a emis ideea ca era un impulsiv.

- Nu era, dar devenea un impulsiv - cand era atacat.

- S-a spus ca in acele momente actiunile sale scapau de sub controlul ratiunii.

- Daca ramai perfect sub controlul ratiunii, mai esti un "impulsiv"? Dar Blaga devenea, intr-adevar, un impulsiv cand trebuia sa se apere.

- Cunoasteti, cumva, motivele pentru care Mihai Beniuc l-a prezentat asa de defavorabil pe Blaga in romanul "Pe muchie de cutit"? I se platea poetului, peste ani, tarziu, vreo polita?

- Nu stiu. Nu-mi aduc aminte ca Blaga sa-mi fi vorbit vreodata de Beniuc. Si ceea ce e mai ciudat - acuma mi se pare ciudat - nu-mi aduc aminte nici ca Beniuc sa-mi fi vorbit vreodata de Blaga.

- Dar erati prieten cu Beniuc?

- Prieten, nu. El era asistent, eu eram student in anul III, in anul IV. Dar diferenta de varsta intre noi nu era mare. Mi-a daruit Cantecele de pierzanie si Cantece noi cu dedicatii foarte amicale - dar atat. La Sibiu, uneori, luam masa, la o pensiune, impreuna cu Beniuc, cu Zevedei Barbu si cu Bucur Schiopu. Deci ne intalneam, vorbeam, despre literatura, despre profesori. Cat priveste conduita lui Beniuc fata de Blaga, ar putea (si au fost) formulate diverse interpretari. Dar toate sunt, evident, conjecturi. Motivele adevarate, le poate cunoaste (eventual) Mihai Beniuc.

- Mi-aduc aminte ca mai inainte mi-ati povestit ca i-ati gasit o locuinta lui Lucian Blaga...

- Da, impreuna cri profesorul Elie Constantinescu, delegatul Universitatii. impachetarea, transportul si mutarea le-am supravegheat eu; era ceva normal - caci nu se puteau deplasa pentru aceasta de la Sibiu la Cluj nici Lucian Blaga, nici doamna Cornelia.

- Dar la Cluj avea o casa cumparata sau cu chirie?

- Nu, nu era o casa cumparata. Statea cu chirie, la etajul intai. Si chiar ii placea ca era la marginea orasului. Ceea ce pentru mine era - marturisesc cam incomod... pentru ca totdeauna dupa curs il conduceam pana acasa. Statea foarte departe. De la locuinta mea pana la el erau trei-patru kilometri. Ei, sa mergi patru kilometri, sa urci Feleacul, sa te-ntorci insemna sase-opt kilometri! Plimbarea, desigur ca era totdeauna cat se poate de interesanta si de agreabila, pentru ca il ascultai pe Blaga vorbind tot timpul! Ii placea locuinta, tocmai pentru ca era izolata. Era o casa foarte linistita.

- Este vorba de locuinta de pe strada Martinuzzi?

- Da, da, de pe strada Martinuzzi.

- Ce puteti dezvalui in legatura cu modul de lucru si de creatie al lui Lucian Blaga, despre felul cum se pregatea pentru cursuri si in genere despre orizontul sau cultural si filosofic?

- Ei, bine, cum se pregatea pentru cursuri - asta numai el putea sa stie! Pentru ca in biroul lui de lucru, cand scria, desigur ca nu mai patrundea decat, eventual, doamna Cornelia si Dorli - pe care o adora. Ne putem doar inchipui cum isi pregatea el cursurile. Cum si le pregatea? Desigur ca meditand, in primul rand. Caci nu era tipul de erudit care sa aglomereze o documentare livresca enorma. Cu informatia esentiala asupra problemelor pe care le trata era, bine inteles, perfect la curent.

Cat despre orizontul cultural al lui Blaga- Doamne! Aceasta se poate deduce clar din tot ce a scris! in rest, - o preferinta pentru un anumit gen de arta sau pentru un anumit artist plastic sau compozitor, acestea sunt lucruri pe care si le-a consemnat singur, inca din tinerete, in ceea ce a scris. Si nu cred - dupa cate pot sa-mi dau seama - ca gusturile i s-au schimbat fata de felul in care au fost consemnate in primele lui volumase aparute: Fetele unui veac, Ferestre colorate... Poate ca nu avea antene deosebit de sensibile pentru poezia franceza, sau pentru lirica italiana. In orice caz, niciodata - din cata literatura discutam - niciodata (sau aproape niciodata) nu-i atingea nici pe poetii italieni, nici pe cei francezi. Ceea ce nu inseamna catusi de putin ca nu i-ar fi fost familiari, - Doamne pazeste! Dar nu intram, in zona preferintelor lui.

- Si pentru ca banuiesc ca ati vazut de multe ori biblioteca lui Blaga, ati putea concretiza putin imaginea acesteia?

- Nu era mare. Era o biblioteca de numai 2 sau 3 corpuri, in biblioteca lui era putina literatura. Predominau lucrarile in limba germana si in franceza. Era o biblioteca de lucru, specializata pe filosofie: ceea ce germanii numesc o "Handbibliothek".

- Dar apela la biblioteca facultatii? Exista pe atunci sistemul acela de imprumut?

- Noi aveam la catedra Biblioteca Seminarului de Filosofia Culturii. Erau cateva lucrari fundamentale ale teoreticienilor germani ai filosofiei culturii; apoi carti de estetica, albume de arta si studii monografice de mari pictori. Pe Blaga il interesau mult artele plastice. Artele plastice mai mult decat muzica.

- Imprumuta Lucian Blaga persoanelor apropiate carti? Exista doua feluri de oameni - unii care tin foarte mult la cartile lor si nu accepta, nu sufera sa le dea (sunt bolnavi daca le stiu imprumutate) si altii care le dau cu cea mai mare larghete. Din care categorie facea parte Blaga?

- Nu cred ca avea prea multe carti de care sa se fi putut dispensa la un anumit ceas din zi sau din noapte, cand avea nevoie sa le consulte. Nu stiu daca cineva i-a cerut carti; eu i-am cerut, de doua ori, carti de care aveam nevoie si le gasisem la el. In schimb daruia.

- Cartile lui?

- Si cartile lui, desigur, cu dedicatie. Dar carti din biblioteca lui, de care se putea dispensa. Va spuneam ca am un Holderlin de la el; si altele, la care tinea mai putin, de pilda Die Grundlagen des 19. Jahrhunderts... Parca si un Frobenius; apoi intr-o frumoasa editie bibliofila, Rilke... Daruia, dar nici in privinta aceasta nu era excesiv. In definitiv erau instrumentele lui de lucru!

- Daruia cu anumite prilejuri, sau desprins de orice ocazie?

- Nu, nu! De obicei cand mergeai la el. Daruia si din cartile la care tinea foarte mult - daca le mai avea si intr-o alta editie - cuiva pe care il pasiona cartea

respectiva.

- Cu alti interlocutori am vorbit despre orgoliile lui Lucian Blaga. Ce ati putea marturisi in acest sens?

- Era orgolios - dar nu vanitos. "Vanitatea fata de orgoliu - spunea - e ca superstitia fata de religie: o minciuna". Orgoliul este o forma de constiinta a propriei valori - si care te obliga la o anumita conduita morala. In acest sens se poate vorbi, intr-adevar, de orgoliul sau.

- Intrucat Lucian Blaga avea o mare constiinta a valorii sale - ati afirmat-o ceva mai inainte si dumneavoastra - e interesant de stiut, ce sentiment va fi trait el in anii de eclipsa, de punere la index a operei sale!

- Adevarul este ca niciodata nu l-am auzit - in momentele acelea lamentandu-se, dramatizand situatia. Spunea mereu: "Asteptam!". Asteptam!" Tocmai fiindca era convins de valoarea creatiei lui, stia ca este ceva trecator. Si s-a bucurat, desigur, cand a reinceput sa-si publice versurile. Surprins, insa, nu cred ca a fost. El era sigur ca e o situatie trecatoare. Ceea ce s-a si dovedit.

- Ce amanunte puteti furniza in legatura cu tentativa lui Basil Munteanu de a include numele poetului pe lista candidatilor la Premiul Nobel si in genere despre nesansa lui Blaga de a fi incununat cu cea mai inalta distinctie literara internationala?

- Concret, nu stiu decat ceea ce stiau toti la acel moment: ca intr-adevar s-ar fi facut o asemenea propunere. Evident ca in privinta acestui Premiu Nobel ar fi multe de spus. Pentru ca, uitandu-te pe lista premiatilor, ii vezi pe cei ce figureaza - dar mai ales pe cei care ar fi trebuit sa figureze. Dintre premiatii din ultimii 20 de ani (sa zicem), cati au intrat - sau au ramas - in constiinta universalitatii? Unul din serviciile - reale - pe care le face Premiul Nobel este acela de a reaminti si de a sublinia tocmai valoarea acelora pe care i-a ignorat!

- Dar constituie, in acelasi timp o pista extraordinara de lansare a operei in universalitate...

- O lansare care dureaza - cat? Operanta - pana cand? Intrarea in universalitate o decide valoarea literara intrinseca, nu conjunctura.

- Sigur, multe premii sunt acordate conjunctural.

- Intotdeauna pe noi ne-a defavorizat, caci au intrat in joc alte considerente. Si in cazul lui Blaga, si in cazul lui Arghezi...

- Ce alte amanunte si impresii despre Lucian Blaga simtiti nevoie sa mai comunicati.. Ce manii, ce tabieturi, ce vorbe de duh v-au ramas in minte?

- S-au scris multe despre Blaga; cele mai multe - importante, esentiale, interesante, dar si lucruri nesemnificative. Tabieturi? Era un om ordonat in tot ceea ce facea. Ordonat si in programul sau zilnic - de lucru sau de destindere. Isi respecta cu strictete - dupa cate stiu - orele de odihna si orele de masa. Cand mergea pe strada rontaia boabe de cafea; avea intotdeauna in buzunar, - ii servea si pe cei cu care se plimba. Intr-o companie in care se simtea bine, ii placea sa faca glume, sa nascoceasca calambururi - de care se amuza el, primul (bucuria creatiei!), razand in hohote cu gura inchisa... Dar, oare, e decent sa vorbim de tabieturile si maniile (cum spuneati) ale unui mare Om? La urma urmei, cultura este un muzeu de capodopere: statuile de marmura sau de bronz ale marilor creatori! Statuile morale, spirituale, intelectuale, ale caror sculptori sunt insasi operele lor. A scoate la lumina tabieturile si maniile marilor creatori - si, mai ales, a insista asupra lor - inseamna a face un muzeu al statuilor... de ceara! Un mare creator este ca o catedrala gotica: trebuie privit de la distanta necesara pentru a-i putea admira intrega maretie arhitectonica. Privit intr-o asemenea perspectiva - a vietii si a operei, ambele de o superba demnitate morala si intelectuala - Lucian Blaga va ramane pentru posteritate asa cum l-am cunoscut noi cei care am trait cativa ani la umbra lui: avand maretia unei catedrale gotice!

- Cunoasterea mai amanuntita a vietii unei mari personalitati nu cred ca diminueaza valoarea operei. Cu atat mai mult cand straluminarea

biograficului se face cu dragostea si respectul cuvenit, cum am incercat, de altfel, sa ma apropii si eu de Lucian Blaga.

Interviu acordat istoricului si criticului literar I. Oprisan si aparut in cartea sa "Lucian Blaga printre contemporani"