Introducere

Jacques Delors, o mare personalitate in lumea politica la nivel european, a fost singurul politician care a fost presedinte al Comisiei Europene timp de doua mandate, iar aceasta perioada a fost marcata de schimbari foarte importante in privint mecanismului de functionare a Comunitatii Europene. Fiind ales prima data la 1 ian 1985, impreuna cu comisarul britanic Lord Cockfield a adus un aport foarte important in semnarea si adoptarea Actului Unic European, care prevedea crearea pietei unice. n cei 10 ani n care a fost n fruntea Comisiei, Delors a influenat multe dintre schimbrile care au avut loc n cadrul construciei comunitare, mai ales c n perioada aceasta au existat cteva decizii extrem de importante, cum a fost de exemplu trecerea de la Comunitate la Uniune sau primii pai pe calea trecerii la moneda unic. El a mai avut i un al doilea mandat n fruntea executivului comunitar care a durat pn n decembrie 1994. Jacques Delors n calitate de preedinte al Comisiei n acelai an a elaborat Cartea Alb a pietii interne n care a identificat problemele i deficienele care mpiedicau realizarea pieei comune i a fcut 300 de propuneri concrete de directive, n mod simultan au fost date publicitii Raportul-Dooge despre reforma instituional i Raportul-Adonino care a elaborat concepia Europei Cetenilor. Pe baza acestor documente n 1985 au nceput lucrrile conferinei interguvemamentale de revizuire a tratatelor comunitare. Tot in aceeasi perioada a fost adoptat si tratatul de la Maastricht, chiar daca initial el a fost respins de catre Danemarca printr-un prim referendum. Tratatul de la Maastricht incorpora cele trei etape de realizare a uniunii monetare, asa cum le desemnase Jacques Delors in activitatea sa monetara, si anume : pilonul I: Comunitatile Europene, ingloband cele trei comunitati existente: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) si Comunitatea Economica Europeana (CEE), a carei denumire este schimbata in Comunitatea Europeana, pilonul II: Politica externa si de securitate comuna si pilonul III: Cooperarea in domeniul Justitiei si al afacerilor interne. Anii 1986 i 1987 pot fi numii anii primei reforme a dreptului comunitar originar, deoarece n 17 februarie 1986 a fost semnat Actul Unic European (AUE) care a intrat n vigoare din 01 iulie 1987. Prin AUE prevederile tratatelor comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de activitate cum ar fi cercetarea sau protecia mediului nconjurtor i se preconizeaz crearea unei piee interne pn la sfritul anului 1992.

Generalitati

Jacques Lucien Jean Delors, dup cum sun ntregul su nume, s-a nscut la Paris la 20 iulie 1925. Economist si politician francez, Jacques Delors si-a inceput cariera la Banca Frantei in 1945, activand totodata si ca membru in Comitetul Economic si Social. Apoi a fost membru al Partidului Socialist francez, ncepnd cu 1974. Anterior, adic n 1969, el fusese consilier al prim-ministrului gaullist Jacques Chaban-Delmas. n structurile comunitare, prima poziie de importan pe care a avut-o a fost aceea de parlamentar european, n intervalul 1979-1981. n Parlamentul European a fost n fruntea Comisiei responsabile pentru afaceri economice i financiare. Delors a ajuns n poziia de ministru sub preedintele socialist Franois Mitterrand. Astfel, a fost ministru al economiei i de finane n perioada 19811983 i ministru al economiei, de finane i bugetului n 1983-1984.

Jacques Delors implicare politica

Dup cum a remarcat aproape unanim att doctrina de specialitate ct i mass-media care s-a ocupat de fenomenul comunitar, Jaques Delors a conferit prin prestaia sa un nou rol funciei de preedinte al Comisiei, care a crescut n prestan, n putere i n incisivitate, modificnd astfel statutul relativ modest deinut de majoritatea antecesorilor si, ntr-unul de frunte al Uniunii Europene. Acordul bugetar atins n februarie 1988 a fost un pachet clasic de tratative CE; el a transformat politica bugetar prin cuprinderea ciclului bugetar anual n cadrul unei perspective financiare pe termen mediu. A combinat msuri pentru rentrirea disciplinei bugetare, resurse proprii adiionale, extinderea fondurilor structurale i meninerea rabatului bugetar acordat Marii Britanii. Principalele elemente au fost:

- O cretere a resurselor financiare puse la dispoziia Comunitii prin creterea plafonului la 1,2 procente din PNB pn n 1992; - O extindere a sistemului resurselor proprii prin includerea unei a patra resurse noi bazat pe averea relativ a statelor membre, rezultat n urma msurrii PNB; - ntrirea i impunerea disciplinei bugetare prin limitarea cheltuielilor cu agricultura la nu mai mult de 74 procente din creterea PNB al Comunitii; - O continuare a complexului sistem de rabat stabilit la Fontainebleau prin care Marea Britanie primete o reducere a contribuiei sale la veniturile Comunitii echivalent cu 66 procente din diferena dintre partea sa de venituri furnizate i totalul fondurilor alocate. - O dublare a resurselor financiare puse la dispoziia regiunilor mai puin dezvoltate ale Comunitii n perioada 1988-1993. Propunerile au fost adoptate dup mai multe discuii contradictorii ntre Marea Britanie i partenerii europeni; n cele din urm, s-a semnat Acordul de la Bruxelles, care prevedea dublarea fondurilor structurale destinate zonelor dezavantajate din punct de vedere economic, dar i controlul mai strict al cheltuielilor destinate agriculturii. Pachetul Delors-1 a fost acompaniat de un Acord Interinstituional ntre Comisie, Consiliul de Minitri i PE, care a intrat n vigoare n iulie 1988. El era bazat pe acordul asupra unei perspective financiare pe cinci ani, care implica ase categorii de cheltuieli. Scopul acestuia era acela de a asigura faptul ca deciziile de la Bruxelles s nu fie anulate de un conflict continuu ntre cele dou brae ale autoritii bugetare. Cele trei instituii au acceptat s respecte valorile coninute n fiecare categorie a perspectivei financiare pentru toi anii de pn n 1992. n schimb, PE a vzut o cretere substanial a cheltuielilor facultative, subliniate de un angajament major cu privire la fondurile structurale. Mai mult, acordul a stipulat ca valorile cheltuielilor obligatorii s nu fie revizuite n asemenea mod nct s conduc la o reducere a sumei disponibile cheltuielilor facultative. Ansamblul de msuri structurale adoptate n 1989 a antrenat o cretere a ponderii fondurilor sociostructurale la 30% n bugetul comunitar fa de 10% la mijlocul deceniului nou. Acest Pachet Delors 1 a fost urmat din 1992 de Pachetul Delors-2, i el aprobat, i care coninea urmtoarele elemente majore: nivelul maxim la veniturilor i cheltuielilor era stabilit pn n 1999, cu un plafon al veniturilor meninut la 1,2 procente din PNB pentru 1993 i 1994, dar crescnd la 1,27 pn n 1999; cheltuielile erau mprite pe ase categorii, cu alocri financiare specifice pentru fiecare an i fiecare categorie (spre deosebire de 1988,

cnd aceste detalii au fost stabilite la Consiliul European de la Bruxelles); sistemul de colectare a veniturilor a fost uor revizuit, pentru a lua mai mult n calcul capacitatea de contribuie; Tot de numele lui jacques Delors se leag i elaborarea Cartei drepturilor sociale fundamentale a lucrtorilor (Carta Social). n acelai timp, n timpul mandatului Delors a fost elaborat Raportul-Cecchini ntocmit de economistul i bancherul italian Paolo Cecchini despre The Cost of Non-Europe, n care a artat care ar fi costurile nerealizrii pieei interne. n acelai timp, n alt domeniu, cel de realizare a Pieei Unice a CE, Comisia Delors a jucat un alt rol de prim plan. De altfel, n discursul su inaugural n faa Parlamentului European, Delors s-a angajat s ncheie procesul de constituire a pieei unice pn n 1992. Programul de realizare a pieei interne a CE a devenit cunoscut fie ca programul 1992, fie, n unele state membre, ca programul 1993. Aceast ambiguitate a rezultat din termenul limit de 31 decembrie 1992, pn la care trebuiau s fie aplicate toate cele 300 de msuri. Ideea original i-a aparinut lui Jacques Delors, ns meritul planificrii detaliate i al modului entuziast n care a fost lansat programul aparine lordului Cockfield, comisarul britanic nsrcinat cu problemele pieei interne. n ciuda scepticismului iniial, a devenit curnd evident faptul c programul va fi realizat n mare parte n intervalul de timp stabilit i c va aduce considerabile beneficii economice tuturor statelor membre. Dincolo de acest fapt, el a dat un nou sens existenei Comunitii i a contribuit la crearea unei atmosfere n care iniiativele ulterioare de lrgire i de mbuntire a funcionrii CE aveau s apar ca fiind practice i dezirabile. Pn la sfritul lui decembrie 1992, aproape 95% din program fusese practic legiferat. Tot n domeniul economic, datorit adoptrii noilor schimbri citate mai sus, factorii de decizie comunitari au devenit optimiti n ceea ce privete posibilitatea realizrii unui mai vechi proiect, cel al unei uniuni economice i monetare. La ntrunirea la vrf de la Hanovra din iunie 1988 a fost creat un comitet sub coordonarea sa, cu sarcina de a studia i de a furniza informaii privind mijloacele de pregtire a uniunii monetare. Comitetul i includea pe toi guvernatorii i preedinii bncilor centrale ale EC, plus un alt membru al Comisiei precum i un numr mic de experi independeni. Astfel, Comitetul Delors a fost gndit i ca un mod de ncorporare a bncilor centrale ntr-un proiect ce fusese iniiat la cel mai nalt nivel politic. Mulumit preediniei lui Delors i a modului n care a reuit s medieze unele dintre opiniile divergente pe care membrii comitetului le avea cu privire la finalitatea aciunii lor, s-a ajuns la un acord unanim n aprilie 1989. Acesta semna

n mare parte cu Raportul Werner, care apruse cu aproape 20 de ani n urm. Raportul Delors era totui mai clar n ceea ce privete transferul de puteri la nivelul Uniunii n stadiul final, i punea un accent mai mare pe schimbrile instituionale cerute. Raportul ntocmit de Delors a propus un plan de tranziie la UEM, n trei etape: 1. prima etap a nceput la 1 iulie 1990 i const n liberalizarea circulaiei capitalurilor, 2. a doua etap a nceput la 1 ianuarie 1994, odat cu crearea Institutului Monetar European, a crui misiune a fost de a ntri politicile monetare, de a promova rolul ECU i de a pregti instalarea Bncii Centrale; 3. 1 ianuarie 1999 reprezint cea de-a treia etap i const n lansarea monedei unice i nfiinarea Bncii Centrale. La fel cum procedase i Raportul Wemer, cu muli ani nainte, Raportul Delors din 1989 a prezentat un plan special n trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemnd la crearea unei singure monede transeuropene. Raportul Delors a fost primit foarte bine, att de ctre persoanele care considerau c integrarea este cea mai bun modalitate pentru realizarea unei pci durabile n Europa, ct i de ctre persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerului liber i ale unor rate de schimb stabile. Muli observatori au considerat euro ca fiind cea mai bun modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaional regional, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibil. Odat ce monedele i politicile monetare naionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea s fie aduse napoi.

Tratatul de la Maastricht

Comunitatea European a lansat proiectul unificrii monetare aproape imediat dup publicarea Raportului Delors. Etapa nti a Uniunii Economice i Monetare a nceput n luna iulie a anului 1990 i a avut aceleai obiective ca i Actul Europei unice: i anume s asigure c sunt eliminate definitiv toate restriciile din calea circulaiei bunurilor, serviciilor, forei de munc i capitalului.

Atunci cnd efii statelor europene s-au reunit apoi la Maastricht, n 1992, pentru a fonda Uniunea European, proiectul Uniunii Economice i Monetare a devenit o parte a Uniunii Europene i au fost ntocmite planurile specifice etapelor a doua i a treia ale procesului. n 1992, la Maastricht, efi de state i guverne semneaz tratatul care constituie baza trecerii la UEM i au fixat termenul de lansare a monedei unice n 1999. Tratatul marcheaza trecerea la o noua etapa in procesul de creare a unei "uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele Europei", depasind obiectivul economic initial al Comunitatii. Tratatul a instituit o Uniune Europeana formata din cele 12 state membre ale Comunitatilor Europene: Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia si Spania, la care au aderat apoi inca 15 state (in 1995: Austria, Finlanda si Suedia, in 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria, in 2007: Bulgaria si Romania). Iat ce spunea chiar Delors despre moneda unic, rezultatul acestui plan la care a avut o contribuie remarcabil: Moneda unic este, de asemenea, un instrument al puterii. Amintii-v lupta justificat a generalului Charles de Gaulle mpotriva imperialismului dolarului; este normal ca un sistem monetar, de ndat ce dolarul nu mai este supus constrngerii convertibilitii n aur, s permit unei ri s beneficieze de avantajele unei monede internaionale care servete drept moned de baz? Crearea unei monede europene va permite Europei s oblige pe americani s respecte o serie de reguli ale jocului. n consecin, realizarea Uniunii economice i monetare va fi un mare atu pentru a stabili un nou sistem monetar internaional mai eficace (). Trebuie observat n citatul de mai sus c Delors vedea economia i finanele comunitare strict legate de situaia de pe scena internaional, o viziune normal dat fiind contextul acelor ani n care politica mondial cunotea nite schimbri fundamentale o dat cu prbuirea blocului sovietic. El a ncercat s eficientizeze modul n care Comisia rspundea la provocrile politice internaionale, aducnd unele schimbri n modul n care funciona executivul comunitar. Astfel, n perioada n care Comisia era condus de Jacques Delors, o parte din relaiile externe a fost disociat de restul ansamblului din raiuni personale. ncepnd cu ianuarie 1993 apare chiar o divizare a DG I Relaii externe: de acum nainte DG I pstreaz doar relaiile economice externe, iar noua DG IA preia relaiile politice externe.
6

Schimbarea de mai sus nu este singura schimbare major adus de Delors n modul de funcionare al Comisiei. i altele au fost la fel de importante. Puteam cita aici dublarea numrului de consilieri pentru cabinetul preedintelui Comisiei sau faptul c, nc din 1985, Jacques Delors a luat n responsabilitatea sa, n plus fa de sarcinile tradiionale ale preedintelui, problemele monetare i coordonarea fondurilor structurale, ceea ce i permitea o mai bun supraveghere precum i putere de arbitru asupra activitii celorlali comisari. Aceast activitate era ns facilitat de faptul c propriul cabinet prezidenial acoperea i responsabilitile celorlali membri ai Colegiului. Revenind la domeniul aciunii externe, trebuie spus c executivul comunitar condus de Delors a remarcat faptul c, n mod clar, conflictele dintre membrii poteniali ai Uniunii Europene din Europa de Est ar putea s afecteze nefavorabil securitatea UE. Aceasta a ncercat s previn astfel conflictele violente care apar din aceste surse interne i externe, folosindu-i instrumentele civile. Preedintele Comisiei afirma n acest sens: Comunitatea European are o responsabilitate special, nu numai datorit importanei sale ca pol de stabilitate i prosperitate, ci i pentru c are un arsenal de instrumente pentru a trata problemele cele mai presante din Est i din Sud. Niciodat nu a fost att de evident legtura dintre stabilitatea economic i securitate. n acest sens, PHARE, acordurile Europa, relaia structurat, toate au sprijinit reformele politice i economice din Europa de Est i au ajutat astfel la generarea securitii. Bineneles c n perioada n care a deinut preedinia Comisiei, influena lui Delors nu s-a limitat numai la afacerile politice, externe sau strict monetare. Cele citate mai sus au fost ns cele mai spectaculoase i au lsat n urma lor cele mai multe urme.
Pentru modul n care vedea Delors funcionarea Comunitii i raportul acesteia cu statele membre sunt interesante afirmaiile sale din 1988 cum c aproximativ 80% din legislaia socio-economic a statelor membre ale Uniunii Europene a fost elaborat prin angajamente prevzute n cadrul tratatelor, prin normele politice i prin legislaia aprobat de instituiile Uniunii Europene. Faptul c procentajul este exact sau nu este lipsit de importan. Ceea ce este important n acest caz este recunoaterea faptului c acordurile ncheiate n cadrul Uniunii Europene i pun amprenta asupra activitilor de elaborare de strategii politice ale rilor din Europa Occidental, att ale statelor membre ct i ale statelor vecine acestora.

1. Concepte fundamentale si institutii implicate n structurarea politicilor sociale.

Acest studiu ncepe cu o serie de clarificari conceptuale. Prima notiune care necesita explicatii este cea de ,,politica sociala", legata indisolubil de domeniile pe care le acopera n practica si care sunt concentrate n cadrul ,,politicilor sociale sectoriale". Fundamentarea modelului ,,Welfare State" (statul bunastarii) si prezentarea detaliata a faimosului sau produs politico-economico-administrativ (securitatea sociala) vor face obiectul unui capitol distinct, pentru nceput oprindune doar asupra definitiilor si dinamicii acestor concepte n secolul XX. Dimensiunea sociala a procesului de integrare europeana este inclusa n politica sociala comunitara si n proiectul de constructie a Europei sociale.

Conceptul general de politica sociala si politicile sociale sectoriale

Un raspuns la ntrebarea ,,Ce este politica sociala ?" au ncercat sa ofere, de-a lungul timpului, mai multi autori apartinnd unor scoli si curente de gndire diferite. Nici astazi, dupa aproape un secol de studii de politica sociala, nu se poate spune ca s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala (deci continutul concret al politicilor sociale) n cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a ncadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul continentului si pe de alta parte din dinamica pe care ,,socialul" a cunoscut-o ca semnificatie si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor decenii. Exista n schimb un consens relativ n ceea ce priveste politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externa, politica de aparare, internele, justitia si politicile economice. Chiar si acesta este, spuneam, un consens relativ, avnd n vedere n primul rnd interdependentele accentuate ntre politicile economice si cele sociale, ntre care tot mai greu se pot trasa granite precise, sau consecintele sociale care decurg uneori din politica externa si de aparare a unei tari (de exemplu, influenta sociala a restructurarii complexului militar-industrial al fostei Uniuni Sovietice, dupa evenimentele din 1989). Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi ncercata ,,prin excludere": este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramne din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fara impact social direct (vezi enumerarea anterioara). O asemenea definitie nu raspunde nsa, n mod evident, dect n mica masura cerintelor studiului politicii sociale. Mai utila pentru ntelegerea acestor preocupari ar fi o definitie pozitiva, afirmativa, care sa atinga nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politica sociala.

Sociologul britanic T.H.Marshall defineste pe ct de simplu pe att de cuprinzator semnificatia acestui concept: ,,Obiectivul esential al politicii sociale n secolul XX este asigurarea bunastarii cetatenilor" (Marshall, 1950). n general, se disting doua abordari n privinta motivatiei care sta la baza unei politici sociale. n mod traditional, abordarea ideologica este n conformitate cu ipoteza ntemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice" (legate de doctrina si praxis n acelasi timp), iar abordarea pragmatica, mult mai recenta, promoveaza functia de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente tehnocratice. Marsnd evident pe prima directie, neo-marxistii din democratiile occidentale afirma ca ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o forta de munca cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" (O'Connor, 1973; Gough, 1979, citati de Wilensky, 1985). Pentru teoreticienii neo-marxisti, termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are binenteles o conotatie peiorativa, sugernd o forma de control social, de masuri menite sa combata dezordinea si crima la fel ca masurile adoptate de politie sau de justitie si nu n ultimul rnd avnd rolul de a legitima si promova sistemul capitalist. Mai mult dect att, s-a mers pna la a se considera ca politicile bunastarii nu sunt sustinute din ratiuni umaniste si pentru a ntmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar pentru a raspunde - conjunctural - unor nelinisti sociale. ,,Politicile sociale sunt initiate sau extinse n timpul exploziilor de nemultumire si dezordine sociala din timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrnse cnd stabilitatea politica a fost reinstaurata". (Piven si Cloward, 1972). Non-ideologica, descarcata de continuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnica, punctuala, a problemelor sociale. n literatura romneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihut astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse n mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999). ntre cele doua mari conceptii exista fireste si abordari intermediare, ncercari de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu solutiile. Joan Higgins sugereaza ca ambele variante se sprijina totusi pe modele rationale de actiune politica, n care trebuie sa se acorde atentie legaturii complexe care apare ntre obiectivele actorilor care influenteaza politicile si consecintele interventiilor lor (Higgins, 1978, citat de Esping-Andersen, 1991). ntr-adevar, pare destul de justificat sa credem ca interventia sociala nu poate fi desprinsa de un set de obiective majore, stabilite prin decizie politica, dupa cum si ,,rezolvarea problemelor comunitatii" prin actiune sociala concreta nu poate fi rupta de o anumita directie de dezvoltare a societatii n ansamblu, dezvoltare ce trebuie sa se
9

ntemeieze pe o viziune globala si sa se aiba un sens bine precizat, legitimat politic. ntr-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil n Romnia postcomunista (,,Politici sociale. Romnia n context european"), care a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu, profesorul Catalin Zamfir afirma ca politica sociala poate fi nteleasa ca ansamblul reglementarilor, masurilor si activitatilor ntreprinse n principal de stat (dar posibil si de alti agenti interesati) n scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, ntr-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir, 1995). Altfel spus, politica sociala se concretizeaza n prevederi legislative specifice, hotarri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, ndemnizatii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definitii ,,de dictionar" formulata de I. Marginean n 1994. Ct priveste anvergura acestei politici, putem descrie pe coordonatele spatiu-timp o varietate aproape infinita de abordari, existnd tari si momente ale istoriei n care politica sociala se suprapune cu ,,peste trei sferturi din ceea ce face un guvern" (Wilensky, 1985), dupa cum exista contexte n care politica sociala se reduce considerabil, limitndu-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fara venituri. Diferentele n delimitarea politicii sociale provin, asa cum s-a mentionat anterior, din raportarea la un context politico-economic variabil n timp dar si din asumarea unor traditii legate de cultura politica a fiecarei societati. Pentru exemplificare, n Marea Britanie se confera acestei politici un nteles mai restrns si bine precizat, cu referire stricta la ,,cinci servicii fundamentale": securitatea sociala (n sensul mentinerii unui minim de venit prin alocatiile de somaj si sistemul de pensii), politica n domeniul sanatatii, politica educationala, politica locuintelor sociale si serviciile de asistenta sociala. n principiu, aceeasi semnificatie restrictiva o are politica sociala si n Statele Unite, incluznd doar sistemul pensiilor, asistenta medicala, nvatamntul public, sistemul ,,welfare" (asistenta sociala n ntelesul american) si asigurarea locuintelor pentru persoanele fara venituri (Pechman, 1992). n schimb, n Europa, ,,politica sociala" ocupa o plaja mai larga (mbogatita n special de traditia franceza), incluznd o gama variata de initiative si programe ale statului. n afara preocuparilor mentionate n dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale politica privind angajarea fortei de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica
10

privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi dect existenta unor cheltuieli publice ndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective.

Statul bunastarii si securitatea sociala n traditia europeana

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, n mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala. n privinta statului bunastarii, facem precizarea ca analizei pe larg a acestuia i este consacrata un capitol separat, pentru nceput limitndu-ne la conturarea unei definitii. ,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de aceasta definitie, Harold Wilensky face - 10 de ani mai trziu urmatoarele precizari: ,,...cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrnete" (Wilensky, 1985), considerndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate dect n cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca. Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate n cadrul unui stat al bunastarii. Desi originile acestui sistem dateaza de la strsitul secolului al XIX-lea (vezi cap.II), denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Acestia au dat o replica modelului razboinic ,,Warfare State" si au prefigurat evolutia democratiilor occidentale dupa ncheierea razboiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential. n fine, autorii germani, mult mai reticenti n a atribui denumiri entuziaste (n special dupa frenezia care marcase perioada de vrf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utiliznd mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). n Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionnd beneficiile sociale de munca. La rndul sau, conceptul de securitate sociala, desi frecvent utilizat n limbajul politic sau n mass-media, nu este nici el scutit de nuante si interpretari.
11

Citnd o voce autorizata, conceptul la care ne referim cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci cnd unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau n situatiile n care trebuie sa se faca fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata ngrijirii medicale)". (The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993). Mergnd aproape n paralel cu dimensiunile statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se ngusteaza conform cu modelul de politica sociala aplicat. n Statele Unite, de exemplu, ,,The Social Security Act" din 1935 consacra un model restrictiv dar eficient, cu referire principala asupra sistemului federal de asigurari sociale si n mod deosebit asupra sistemului de pensii. n Europa continentala (excluznd Marea Britanie al carei model se apropie mai mult de cel american) securitatea sociala se extinde n mod considerabil, fiind bine dezvoltata n Franta si Germania si aproape mpinsa la paroxism n unele tari scandinave, printre care Danemarca si Suedia. n pofida acestor diferente notabile, Administratia Securitatii Sociale a Statelor Unite ncearca, n rapoartele periodice pe care le da publicitatii, identificarea unui nucleu comun de preocupari n domeniul securitatii sociale la nivel mondial, descriind cinci categorii de programe pentru acordarea beneficiilor sociale n urmatoarele situatii: 1) batrnete 2) somaj 3) maternitate 4) accidente de munca, invaliditate, boli profesionale 5) alocatii familiale. Fireste, aceste programe sunt inegal dezvoltate de la o tara la alta, n SUA de pilda lipsind multa vreme alocatiile familiale. (Social Security Programs Throughout the World, 1993). Se poate afirma, generic vorbind, ca cele doua concepte abordate mpreuna (statul bunastarii si securitatea sociala) contureaza, n evolutia lor de-a lungul secolului XX, ideea de ,,cetatenie sociala" n traditia natiunilor europene. Totusi, utilizarea termenului de cetatenie n sens strict (juridic) nu este posibila dect acolo unde avem de-a face cu o acoperire universala n domeniul beneficiilor (drepturilor) sociale, fara nici un fel de conditii restrictive privind accederea la beneficii (vezi definitia data de Wilensky statului bunastarii universalist, cu referire la acordarea drepturilor sociale constitutionale, deci tuturor cetatenilor). Chiar daca secolul XX a marcat o dezvoltare evidenta n domeniul drepturilor sociale, acoperirea universala nu este pe deplin si peste tot n Europa realizata. Ea nu este nici macar dezirabila, asa cum demonstreaza multi autori adversari ai social-democratiei de tip suedez, pornind de la efectele adverse ale programelor sociale care acorda beneficii neconditionate. nscriindu-se pe aceeasi linie, politica sociala a Uniunii Europene face referire doar la drepturile ,,lucratorilor" (workers) si nu la drepturile sociale ale cetatenilor sai. (vezi ,,Charta Sociala", 1989). Controversele doctrinare aparute n jurul acestei teme fac obiectul unui capitol distinct.

12

n final, ne vom rezuma sa spunem ca ideea cetateniei sociale este prezenta n traditia europeana a ultimului secol mai mult dect n cazul oricarui alt continent, dar mplinirea ei constituie nca miezul unor dispute aprinse, cu profunde implicatii economice si politice.

Dimensiunea sociala a integrarii europene. ,,Europa sociala"

Pornind de la modelele de politici sociale ale statelor componente (carora le sunt consacrate subcapitole distincte n cadrul acestei lucrari), autoritatile supranationale de la Bruxelles au ncercat sa formuleze si sa puna n aplicare o politica sociala comuna la nivelul Uniunii Europene. Aceasta preocupare reflecta practic dimensiunea sociala a integrarii comunitare, fiind sintetizata prin conceptul relativ recent de Europa sociala. Cu siguranta acest concept ar fi avut parte de o definitie vaga, dublata de un caracter evident dinamic, daca nu s-ar fi ajuns la ideea de a defini simplu si concis Europa sociala ca suma acumularilor Uniunii Europene la un moment dat, n domeniul politicii sociale (acquisul social). Este un adevar binecunoscut faptul ca, n procesul de constructie a Comunitatii Europene, obiectivele economice au fost ntotdeauna prioritare. nsusi Tratatul de la Roma (1957), prin care s-a nfiintat Comunitatea Economica Europeana, vorbea de necesitatea unei piete europene unice (n continuare SEM Single European Market) n care concurenta si comertul liber sa fie principiile de baza si se dorea ca acestea sa nu fie afectate de bariere nationale. Aspectele sociale au fost nca de la nceput trecute ntr-un plan secundar. Totusi, odata cu relansarea integrarii la mijlocul anilor '80 (momentul a coincis cu instalarea lui Jacques Delors la presedentia Comisiei Europene, n 1985) preocuparile pentru dimensiunea sociala s-au intensificat si au culminat cu elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnata n decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunitatii. Anii '90 au marcat o noua dezvoltare a politicii sociale la nivel supranational, cel mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu n tratatele de baza ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht (1992) si Amsterdam (1997). Cu toate progresele facute dupa razboi n Europa occidentala n privinta standardelor de viata, nu a putut fi totalmente nlaturata tensiunea ideologica n relatia dintre stat si piata, mai exact ntre dimensiunea sociala si cea economica a procesului de integrare. Aceasta tensiune a fost cel mai acut reflectata n refuzul premierului britanic conservator Thatcher de a semna Charta Sociala, n 1989. Trebuie remarcat ca revigorarea proiectului de integrare europeana, inclusiv pasii facuti n domeniul politicii sociale, au avut loc ntr-o perioada n care liberalismul politic si economic domina agenda europeana iar eforturile principale se concentrau n directia consolidarii SEM. Cu toate acestea, au existat patru
13

argumente majore n favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene: libera circulatie a muncitorilor, dumpingul social si turismul social, eficienta economica si coeziunea sociala. Vom ncerca sa le explicam pe scurt. a. Libera circulatie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se refera la toate categoriile de lucratori, indiferent de domeniu si de nivelul de calificare) decurge n mod evident din principiul fundamental al liberei circulatii a persoanelor n Uniunea Europeana. Pentru ca acest principiu sa fie deplin functional era nevoie sa se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucratorilor dincolo de granitele nationale" (Mihut si Lauritzen, 1999), astfel nct persoanele care se angajeaza ntr-o alta tara sa nu-si piarda securitatea sociala de care s-au bucurat n tara lor de origine. Aceasta mobilitate n domeniul pietei muncii -labour mobility- este poate singura masura sociala importanta pe care o prevedea Tratatul de la Roma n art. 48-51, n sensul ca muncitorii care se muta dintr-o tara n alta vor beneficia de drepturile sociale existente n tara gazda. Fireste, n anii '60, sub efectul Tratatului de la Roma, nca nu se punea problema unei politici sociale supranationale, ci doar a ,,coordonarii" sistemelor nationale de securitate sociala n sensul reducerii incompatibilitatilor. b. Dumpingul social si turismul social, ca riscuri majore ale inegalitatilor privind standardele de viata din tarile membre, au aparut in anii '60 si s-au intensificat n anii '70-'80 tocmai ca urmare a realizarii liberei circulatii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene. Aceste situatii au fost semnalate de tarile puternic dezvoltate din nordvestul continentului, care s-au vazut nevoite sa faca fata unui val de muncitori din regiunile sudice ale Europei. n contextul disparitiei frontierelor, tarile cu nivele joase de protectie sociala puteau efectiv sa-si ,,exporte" surplusul de forta de munca interna spre tarile puternic dezvoltate, prin aceasta forma de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei si Portugaliei n anii '80 n Comunitatea Economica Europeana a sporit teama tarilor bogate din nord-vestul Europei si a facut ca, prin reprezentantii lor n Comisia Europeana, acestea sa exercite presiuni pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar. Este de prevazut ca largirea spre Est a Uniunii Europene, n deceniul urmator, sa produca un nou val de dumping social, daca nu se adopta din timp masurile necesare pentru reducerea inegalitatilor socio-economice existente n prezent. c. Eficienta economica. Desi poate parea paradoxal, eficienta economica a constituit un argument serios n favoarea dezvoltarii politicii sociale a Uniunii

14

Europene. Prin serviciile specifice pe care le asigura, politica sociala poate nsemna, pe lnga legitimitate politica pentru regimul industrial-capitalist, o forta de munca mai sanatoasa si mai bine educata, ceea ce se traduce ntr-o crestere a eficientei economice. Acest argument, n mod evident de inspiratie neo-marxista, a sensibilizat totusi factorii de decizie din Europa occidentala si a condus n timp la adoptarea unui buget sporit si a unor masuri stimulative care au crescut considerabil performantele n educatie si medicina. d. Coeziunea sociala - cel mai recent si mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform Tratatului de la Amsterdam (1997), sustine n fapt o politica mult mai larga a Uniunii Europene: politica de coeziune (cohesion policy). Acest urias domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: Fondul European pentru Dezvoltare Regionala ( ERDF ) - Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru ,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF) Fondurile structurale reprezinta peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene, n timp ce n anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depaseau 5( din buget. Motivatia finantarilor comunitare este reducerea decalajelor (nca importante) existente ntre regiunile Europei, ajungndu-se n 1999 la alocari de 27,4 miliarde euro ! n structura Comisiei Europene, din cele 24 de directii generale existente, directia generala V (DG V) poarta responsabilitati sociale explicite: ,,Employment, Industrial Relations and Social Affairs". O scurta istorie a politicii sociale a Uniunii Europene indica suficient de clar faptul ca, n primele decenii ale constructiei sale, Comunitatea a fost putin interesata de atingerea unor obiective sociale, prioritare fiind criteriile si masurile economice. Primele tratate, cele de la Paris (1951) si Roma (1957), pe lnga libera circulatie a persoanelor, implicit a muncitorilor (oricum mobilitatea putea fi interpretata mai degraba ca o prevedere politica dect ca una sociala) se refereau vag la mbunatatirea conditiilor de viata si a standardelor de munca ale lucratorilor. Asa cum am mai spus, se prevedea ca muncitorii imigranti sa primeasca beneficiile sociale ale tarii gazda si, n plus, Art.119 al Tratatului Comunitatii Economice Europene stipula ca ,,barbatii si femeile vor primi salariu egal la munca egala". Multa vreme acestea au constituit singurele prevederi de politica sociala din tratatele comunitare iar progresele nregistrate n crearea unei dimensiuni sociale a integrarii au fost modeste. O ncercare de revigorare a ideii de politica sociala a

15

avut loc n 1974-1975, odata cu lansarea Programului de Actiune Sociala (Social Action Programme = SAP) dar rezultatele concrete ale celor 3 programe anti-saracie pe care le cuprindea SAP au dezamagit att structurile decizionale ct si opinia publica. Abia dupa instalarea socialistului francez Jaques Delors la sefia Comisiei, n 1985, desi dezbaterile de fond erau dominate de ideologia liberala renascuta n Europa, politica sociala a nceput sa prinda contur. La nceput mai discret, cteva referiri directe la necesitatea unor obiective de politica sociala fiind prezente n preambulul Actului European Unic (Single European Act, 1987) apoi acest domeniu a constituit obiectul unui document european special: Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor (Community Charter of the Fundamental Rights for Workers, 1989). Cunoscuta sub denumirea scurta de Charta Sociala, acest document a fost semnat n decembrie 1989 de reprezentantii celor 12 state membre, cu exceptia Marii Britanii. Devenise clar faptul ca noul acord va constitui ,,piatra unghiulara" a viitoarei politici sociale comune a Uniunii. 12 prevederi fundamentale din Charta Sociala faceau referire la: 1) Libertatea de miscare a muncitorilor (par. 1 - 8) 2) Angajrea si remunerarea (par. 9 - 11) 3) mbunatatirea conditiilor de munca si viata (par. 12 - 13) 4) Protectia sociala (par. 14 - 15) 5) Libertatea de asociere si negociere colectiva (par. 16 - 18) 6) Pregatirea profesionala (par. 19 - 20) 7) nvatamntul egal pentru femei si barbati (par. 21) 8) Informarea, consultarea si participarea muncitorilor (par. 22 - 23) 9) Conditii de sanatate si securitate la locul de munca (par. 24) 10) Protectia copiilor si adolescentilor (par. 25 -27) 11) Persoanele vrstnice (par. 28 - 30) 12) Persoanele cu deficiente (par. 31) (,,Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor", 1989). Ceea ce trebuie sesizat cu prioritate este ca documentul vorbeste exclusiv de drepturile ,,lucratorilor" si nu de drepturile sociale ale tuturor cetatenilor Uniunii, ceea ce demonstreaza ca notiunea de ,,cetatenie sociala" nu corespunde nca realitatii europene, solid ancorata pe terenul calculelor economice. Oricum, Protocolul Politicii Sociale anexat Tratatului de la Maastricht, protocol bazat pe ,,Charta Sociala", a reprezentat un mic dar important pas spre constructia ,,Europei sociale". Tratatul de la Amsterdam (1997) a fost, la rndul sau, rezultatul unui compromis aparut ntre doua politici: pe de o parte, o presiune pentru continuarea si adncirea procesului de integrare, cu acumularea ct mai multor competente decizionale n institutiile comunitare si o alta presiune, n sens contrar, venita din

16

partea celor care se temeau de concentrarea unor puteri prea mari la Bruxelles, avnd ca efect slabirea principiului suveranitatii nationale. Compromisul a constat ntr-o dubla ntarire: att a competentelor structurilor Uniunii Europene n domeniul elaborarii de politici generale, ct si a principiului subsidiaritatii n domeniul executiv-administrativ, principiu care se refera la adoptarea deciziilor specifice la un nivel ct mai jos posibil, ct mai apropiat de cetateni, n functie de natura problemei. Aceasta dubla ntarire, antagonista la prima vedere, parea sa complice si mai mult adoptarea unei politici sociale comune. Totusi, se considera ca si Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o etapa utila pe drumul sinuos al coordonarii politicilor sociale, aducnd un progres important n domeniul unificarii pietei muncii. Un nou capitol a fost adaugat, dnd posibilitatea tarilor membre sa-si dezvolte o strategie comuna a angajarii, formarii si ocuparii locurilor de munca (n Tratat: ,,developing a common European employment strategy"). Pentru a exemplifica, vom arata doar ca aceasta strategie comuna prevedea ca tinerii someri sa primeasca un loc de munca sau cel putin o oportunitate educationala n termen de 6 luni de cnd au devenit someri, n timp ce somerii adulti vor redeveni activi n maxim 1 an de la pierderea ultimului job. n finalul acestui subcapitol, vom face cteva aprecieri cu privire la tendintele manifestate n procesul de constructie a Europei sociale, cu alte cuvinte a unei politici sociale comune (la nivelul Uniunii Europene). Prima observatie este n legatura cu eforturile de armonizare a modelelor nationale de politici sociale, demers care a presupus ,,doar" coordonarea acestor modele n sensul reducerii incompatibilitatilor existente. Etapa de armonizare corespunde cu aproximatie perioadei 1957-1985 si s-a bazat pe o procedura decizionala inter-guvernamentala, menita sa ngusteze ,,gap"-urile legislative ntre criteriile de acordare a beneficiilor sociale n tarile Uniunii. Armonizarea legislativa nu presupunea existenta unei politici comune supranationale si, tocmai din acest motiv, Jacques Delors a impulsionat n a doua jumatate a anilor '80 adoptarea unor standarde sociale unitare, n asigurarea si controlul carora Comisiei de la Bruxelles urma sa-i revina un rol sporit. S-a trecut treptat de la procedura predominant inter-guvernamentala la o procedura decizionala predominant supranationala, comunitara. Acest transfer de putere spre Bruxelles a facut posibila intrarea n etapa de convergenta a politicilor sociale spre un model comun, etapa care fusese anticipata de specialisti nca din anii '60.

17

Care ar fi, n termeni politici, economici si socio-culturali, consecintele trecerii DE LA ARMONIZARE LA CONVERGENTA? n primul rnd, a fost necesar ca la nivelul constiintei politice si al opiniei publice, tarile membre sa nteleaga ca - dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda interguvernamentala - nu se putea merge mai departe pastrndu-se intacte toate prerogativele decizionale ce decurg din suveranitatea nationala. Pentru a se evita un blocaj al unificarii era nevoie sa se renunte treptat la o parte din criteriile si competentele nationale traditionale, n favoarea unor structuri supranationale, care sa promoveze criterii si politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene. Teoria convergentei pornise nca de la nceput, din anii '60, cu un imens avantaj: dezvoltarea economica a ntregii Europe de Vest facea ca tarile occidentale sa se apropie tot mai mult n privinta programelor si deciziilor adoptate, a standardelor create n diverse domenii, desi, asa cum am mai spus, la nivelul politicii generale nca nu se ajunsese la ideea convergentei explicite. Era un proces spontan. Economiile si societatile occidentale raspundeau aproape la fel la stimuli externi si la cerinte interne. Tocmai acest comportament asemanator (neprogramat) al societatilor vest-europene confirma si ncuraja n acelasi timp aplicarea teoriei convergentei n domeniul politic. Fireste, teoria convergentei nu a avut numai prieteni si sustinatori. Ea a ntmpinat o puternica rezistenta, att la nivelul opiniei publice si al mass-media, ct si al unor cercuri de intelectuali devotati ideii de ,,specific national imanent". Criticii convergentei au ncercat asadar sa argumenteze ca ,,statul bunastarii, departe de a fi determinat de imperative economice si structurale, este rezultatul unei multitudini de influente, alaturi de cele economice incluznd influente politice, culturale si religioase" (Heidenheimer, 1990) iar ultimele tipuri de influente vor face sa existe ntotdeauna deosebiri semnificative ntre modelele de dezvoltare pe care le urmeaza natiunile Europei. n pofida reformelor neo-liberale din ultimele decenii, a europenizarii si globalizarii procesului decizional, ,,impresia generala ramne una de stabilitate mai degraba dect de schimbare .... n nici unul din cazurile analizate nu s-au observat transformari ale caracteristicilor de baza .... statul bunastarii german va ramne unul conservator, n timp ce Suedia va pastra modelul institutional social-democrat si solidar " (Heidenheimer, 1990). n fapt, trebuie mentionat ca aceasta tensiune ntre interguvernamentalism si supranational, ntre curentul aparator al suveranitatii si specificului national si cel europenist unificator (sau cel putin federalist) a marcat ntreaga istorie a procesului european, n toate capitolele sale, nefiind o caracteristica a dezbaterilor din zona politicii sociale. Poate mai dificil de ntreprins dect n alte domenii, demersul apropierii politicilor sociale a trebuit sa parcurga un drum presarat cu numeroase capcane, cu ,,zone sensibile" (adevarate refugii electorale ale partidelor) si chiar cu ,,tabuuri"...
18

6. Concluzii

Pentru a incheia, as vrea sa punctez faptul a Jacques Delors a avut o foarte mare importanta si contributie in unificarea si dezvoltarea Comunitatii Europene devenind astazi marea Uniune Europeana. Multumita lui, multe planuri ale politicienilor importqanti au luat fiinta, si au dus la dezvoltarea Uniunii Europene, devenind o putere economica mondiala din ce in ce mai mare, si sa nu uitam de asemenea si de Tratatul de la Maastricht si la decizia de a crea o singura moneda, si anume moneda Euro. Odat cu semnarea tratatului s-a pus n micare un automatism, conform cruia rile care ndeplinesc criteriile de convergen n urma constatrilor fcute de Consiliul de Minitri pot participa i la uniunea monetar. Numai Marea Britanie i Danemarca i-au rezervat dreptul de a decide singure dac vor introduce moneda unic european. Cel mai important lucru este ca putem vorbi astazi de o politica sociala comuna, de o dimensiune sociala a integrarii, de o Europa sociala. Putem vorbi despre toate aceste lucruri cu sentimentul ca vorbim despre ceva care este mai putin dect un fapt mplinit dar mai mult dect o fictiune.

19

7. Bibliografie

Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea general, Editura All Beck, Bucureti, 2003; Ileana Tache, Nicolae Marinescu, Istoria Constructiei Europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007; Karen E. Smith, Politica extern a Uniunii Europene, Editura TREI, Bucureti 2004; ALBERT, Michel, Capitalism contra capitalism, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1994. http://www.europeana.ro/index.php/2010/11/21/delors-jacques/ http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Delors http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/ValentinNaumescu/cap1.html

20