MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

În literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influentă semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului 19. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar în acest eseu, eu voi analiza doar „Faust” de Goethe. Lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii, chiar până în zilele noastre. Faust a încetat demult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare.

Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive.Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie"se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist. cu scopul de a aduce în prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. sufletul. ritmuri atât de variate. iar interpretările şi nenumăratele abordări care l-au însoţit au tins spre o înţelegere de tip mitologic a problemei. Pe parcursul operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust. lirismul cu umorul. îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi. Faust reprezintă omenirea. reuşind să-şi salveze sufletul. o limbă la fel de bogată. aceeaşi curiozitate. . El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre lumea materială şi cea spirituală. este nevoit să treacă anumite probe. e bine să pornim tocmai de la acest aspect formal: al naraţiunii faustice văzute ca mit. o figuraţie mai numeroasă. De asemenea. pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară. dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui. nimeni fiind ca el. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere absolută. Înainte de a pătrunde efectiv în universal polisemantic al mitului faustic. Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. atâtea imagini şi atâtea idei. însă doar în operă lui Goethe şi a lui Lessing. Faust porneşte într-o călătorie plină de aventuri şi obstacole. Sau cel puţin nu are importanţă. dorinţa de ceartă şi spiritul negativ al omului. se cuvine să stabilim un cadru general. frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. având toate calităţile dar şi defectele ei. căci în schimb diavolul primeşte ceea ce pentru noi nu semnifică mult. de tonuri. iar în căutarea să. mai multă artă şi mai multă ştiinţă. un fundament al demersului nostru. până când realizam ca sufletul ne ajuta să supravieţuim în o lume rece. deoarece Goethe a transpus prin diavol răutatea. care uneori coincid cu limitele umane. un drum iniţiatic. el fiind toată lumea. dar amândoi au aceeaşi sete de cunoaştere. cei doi eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor. dorind să se facă utile cititorilor. Asemenea lui Ulise. îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. aşadar de la ce ar putea denota sau conota noţiunea de “mit”. Dacă Faust a devenit un arhetip al condiţiei umane. Paginile de faţă. Faust şi-a dat seama de acest lucru. Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii şi motive. dar de obicei oamenii îşi dau seama de acest lucru când este prea târziu. alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii.

Există aproximativ 500 de formulări asupra naturii şi problematicii mitului. fie temporal în natura ambiantă sau în universul vizibil sau nevăzut”. “Mitul” este termenul proteic care a avut capacitatea organică de a se adapta mereu diferitelor cicluri evolutive ale culturii. În fond. el “e întotdeauna povestea unei <<faceri>>. Romulus Vulcănescu îşi reprezenta mitul ca pe “un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”. antropologi. timpul fabulos al <<începuturilor>>”. pornind de la lucrarea lui. mai târziu. “iudeo-creştinismul consideră de domeniul <<minciunii>> şi al <<iluziei>> tot ce nu era justificat sau validat de unul din cele două Testamente”. mitul este o paradigmă. mythos a sfârşit prin a indica “tot ce nu poate exista cu adevărat”. Dacă i s-au retractat înţelesuri ori i s-au adăugat altele noi. El remarcă golirea de semnificaţie. supranaturale) şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul supranatural) operelor lor”. monolitică. “mitul povesteşte o istorie sacră: el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial. Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare (a personajelor mitologice. un etalon axiologic în toate domeniile în care omul a gândit şi acţionat. cât şi existenţei omeneşti”. “mitul se referă întotdeauna la o creaţie”. mai mult. Istoricul religiilor concluzionează: “Mitul nu este.. aceasta nu a afectat prea mult structura sa viguroasă. Eliade oferă o bază suficient de solidă pentru a demara. sociologi. În Aspecte ale mitului. istorici ai culturii sau ai religiilor au încercat să-i fixeze cadrele şi să-i delimiteze locul pe care l-a ocupat de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Funcţia lui e de a revela modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii.. prin intermediul lui. născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman (. nici de moralitate. în sine. La rândul său.Se cunoaşte foarte bine natura prolifică a termenului. lui historia. lingvişti. omul “construieşte imaginar explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial. o garanţie de bunătate. În plus. el este o istorie “absolut adevărată (pentru că ea se referă la nişte realităţi) şi sacră (pentru că ea este opera fiinţelor supranaturale)”. iar James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluţiei spirituale omeneşti în trei mari etape: .). el însuşi instituie un model cultural perpetuat până în zilele noastre la unele grupări etnice. filozofi. Opus atât lui logos cât şi. de substanţă metafizică a mythos-ului o dată cu vechii greci. În viziunea lui Eliade. Victor Kernbach vede în mit “o naraţiune tradiţională complexă. Eliade stabileşte mitului şi o funcţie precisă: aceea “de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative”. Pe de altă parte. relevarea accepţiunilor ce vizează mitul. dar şi faptul că sfera sa de cuprindere şi înţelegere se lasă greu de încadrat într-o simplă definiţie schematică.

Dacă primele au un caracter fondator. ci şi profund umană. Multe perspective şi numeroşi afluenţi vin să-şi aducă aportul la decelarea sensurilor profunde ale mitului. celelalte sunt. ci literaturii. Dimensiunile sale şi amprenta de neşters pe care a lăsat-o în cultura europeană. se datorează nu omului primitiv şi nici manifestărilor primordiale. Abordarea semiotică modernă. nu doar literară. Claude Lévi-Strauss asemăna mitologia cu un cod cu ajutorul căruia “gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi”. mitul semiotic modern se identifică mai bine cu termeni precum: vorbire. asemenea corpului uman. mitul nu este o simplă istorie povestită. aluzivă şi lipsită de centralitate a mitului. adică în forma să vie. În ciuda patinei literare evidente. un mit de o mare anvergură. percepute ca fiind adevărate. Acesta. . filonul faustic a penetrat veacurile prin chiar dimensiunea să reprezentativă. despre care se crede că s-a petrecut în timpuri străvechi şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”. Exploatând din plin metoda psihanalitică. în timp. impactul marcant asupra conştiinţei umane. El face parte dintr-o altă categorie. resuscitat. ci o realitate trăită (. de natură.. mesaj. mitul faustic nu-şi va pierde nici un moment statutul de model exemplar pentru toate generaţiile care vor mai sta sub semnul implicaţiilor sale profunde. În majoritatea dintre ele se vorbeşte de omul arhaic şi de concepţiile lui sacralizate. metafizice şi compacte. Simbolice. mai mult sau mai puţin. acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Faust: potenţat. semnificativă şi exemplară pentru întreaga specie umană. Faust însumează valoare arhetipală. originară. prin vocea lui Roland Barthes.. totemuri. Aşadar. limbaj. miturile nu şi-au pierdut. După Jung. Există totuşi o diferenţă semnificativă: mitul despre care noi vom vorbi nu deţine elementele evidenţiate mai sus. discurs. re-creat. o realitate vie. Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. cosmos. ele pierd funcţia fondatoare şi veridică. textelor literare care l-au introdus în circuitul mitologic şi care i-au sporit din plin valoarea şi semnificaţiile latente. ştiinţă.). Bronislaw Malinowski considera că “într-o comunitate arhaică. sunt anonime şi colective. Philippe Sellier face tocmai această distincţie între miturile etno-religioase şi cele literare.magie. descinzând de la izvoarele etimologice originare. se presupunea a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. cu toate acestea. reprezentări supranaturale şi reificări ale fantasticului. natura lui nu e nici pe departe una sacră şi. legate de creatorii lor. Teogonice ori cosmogonice. religie. generică şi vădit umanistă. dă o definiţie fragmentară. el rămâne totuşi un mit. Istoria lui e mai mult verosimilă decât veridică.

Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul sufletesc. ca voinţă de a se afirma în individualitatea să în raport cu haosul lumii. neputând fi deviat. Goethe se afirmă. Elementele comicului sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel. Deasemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust în pact. ci mai ales un poem al deveniri cosmice. în care totul este perfect. în ultimă instantă. La originea lui „Faust” ca elemente structurante ale concepţiei artistice. ci doar o nuntă a imaginaţiei. În viziunea lui Goethe la baza concepţiei . distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de viaţă. Opera este în acelaşi timp şi tragică dar şi comică. Faust aduce pe scena literară o nouă dramă a cunoaşterii. care este tolerant. se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu. dar asta este datoria să şi spre deosebire de alte opere în care mitul apare. deoarece acolo nu a existat iubire adevărată. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost satisfăcut nici emoţional. de universalitate. Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. exemplu fiind fiul lor. Operă reprezentativă a iluminismului german. spre divinitate. conferindu-i valenţele unui eveniment cosmic. a omului. dând formă şi instituind prin forţa-i creatoare. spre găsirea. îngerii îl primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit în ceruri. prin rotirea să înaintea soarelui. carnavalul de la curtea regelui. cauzează aceste schimbări. Răul este mereu înfrânt. Acesta reprezintă calitatea cea mai de preţ a eroului.Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului şi dorinţa sa de cunoaştere respectiv de putere. a mijloacelor sau a telurilor mântuirii. străduindu-se fără oprire de a ajunge mai sus. un element esenţial. nici intelectual. Diavolul fiind o parte din acest univers. dar tot ce este născut din aceasta este şi pe un timp scurt. întocmai ca un raţionalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieţii. Este sugerată perpetua alternantă a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care. care sunt elemente esenţiale în viaţa lui Faust dar în acelaşi timp au o urmă de comic în acel univers. a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop perindării omului pe acest pământ. care nu s-a oprit niciodată din lucrul său. Eforion. Faust evoluând pe parcursul operei. şi setea de viaţă. Deşi opera nu are mesaje creştine. omul fiind trimis pe drumul cel bun. nici spiritual. Homunculus sau Wagner. Astfel sufletul faustic poate fi definit ca fiind în o continuă căutare. în tonul epocii. Faust nu rămâne peste veacuri doar creaţia capitală a unei vieţi artistice. Mefistofel nu se poate atinge de sufletul luiFaust. sunt titanismul. În operă întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. s-a străduit mereu să fie mai bun. În drumul său spre rai. La fel ca personajul său. a aspiraţiei umane orientate spre universalitate. creaturile din noaptea valpurgica.

de a-şi transforma impulsurile în expresie senzorială. nereuşind să capteze în formulele sale marile taine ale fiinţării. ştiinţa este părăsită ca orgoliu van al umanităţii. întâlneşte frumosul limitat sub chipul unei fiinţe omeneşti. . dintre lume şi făptură. Speranţa şi dorinţa care-şi caută împlinirea în fiinţa iubită sunt prea nelimitate ca să fie satisfăcute de aceasta. dintre veşnicie şi clipă. într-o formă de exprimare pe cât posibil păgân senzorială. ca să-şi afle odihna în ea.sale artistice ar sta conflictul între impulsul său către adoraţie. în mişcarea lui spre universul nelimitat. pe măsura conturării substanţei poemului numit tragedie. spre veneraţie în genere. Conflictul faustic se construieşte pornind de la insatisfacţie şi vină. iar mai apoi ca fiind atât de departe de fapta adevărată. Ştiinţa este părăsită. suportă o concretizare din ce în ce mai mare. Acest conflict sintetizează esenţa năzuinţei faustiene şi. Războiul dintre setea de universalitate şi dorinţa de individualitate poate lua forma conflictului între voinţa de a trăi clipa ireversibilă şi aceea de a fi propulsat în veşnicie. şi impulsul de a-şi pune imediat în acţiune simţămintele şi instinctele. prea vaste. Vina tragică apare însă ca urmare a conflictului dintre dragoste şi titanism. depăşită prin suferinţă de Faust. când Faust.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful