P. 1
MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

|Views: 4,160|Likes:
Published by Paula Dima

More info:

Published by: Paula Dima on Jan 20, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/29/2015

pdf

text

original

MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

În literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influentă semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului 19. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar în acest eseu, eu voi analiza doar „Faust” de Goethe. Lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii, chiar până în zilele noastre. Faust a încetat demult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare.

. având toate calităţile dar şi defectele ei. Pe parcursul operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust. mai multă artă şi mai multă ştiinţă. un fundament al demersului nostru. Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere absolută. Paginile de faţă. pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară. este nevoit să treacă anumite probe. reuşind să-şi salveze sufletul. Faust reprezintă omenirea.Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie"se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist. îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi. Asemenea lui Ulise. deoarece Goethe a transpus prin diavol răutatea. până când realizam ca sufletul ne ajuta să supravieţuim în o lume rece. atâtea imagini şi atâtea idei. se cuvine să stabilim un cadru general. aşadar de la ce ar putea denota sau conota noţiunea de “mit”. cu scopul de a aduce în prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. lirismul cu umorul. Sau cel puţin nu are importanţă. iar interpretările şi nenumăratele abordări care l-au însoţit au tins spre o înţelegere de tip mitologic a problemei. frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. o limbă la fel de bogată. e bine să pornim tocmai de la acest aspect formal: al naraţiunii faustice văzute ca mit. aceeaşi curiozitate. dar de obicei oamenii îşi dau seama de acest lucru când este prea târziu. iar în căutarea să. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui. care uneori coincid cu limitele umane. Dacă Faust a devenit un arhetip al condiţiei umane. căci în schimb diavolul primeşte ceea ce pentru noi nu semnifică mult. nimeni fiind ca el. dorinţa de ceartă şi spiritul negativ al omului. de tonuri. dar amândoi au aceeaşi sete de cunoaştere. Faust porneşte într-o călătorie plină de aventuri şi obstacole. dorind să se facă utile cititorilor. Înainte de a pătrunde efectiv în universal polisemantic al mitului faustic. cei doi eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor. De asemenea. o figuraţie mai numeroasă. dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi. alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii. el fiind toată lumea. un drum iniţiatic. Faust şi-a dat seama de acest lucru. Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive. El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre lumea materială şi cea spirituală. sufletul. însă doar în operă lui Goethe şi a lui Lessing. ritmuri atât de variate. îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii şi motive.

supranaturale) şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul supranatural) operelor lor”. mai târziu. istorici ai culturii sau ai religiilor au încercat să-i fixeze cadrele şi să-i delimiteze locul pe care l-a ocupat de-a lungul întregii istorii a umanităţii. “mitul povesteşte o istorie sacră: el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial. el este o istorie “absolut adevărată (pentru că ea se referă la nişte realităţi) şi sacră (pentru că ea este opera fiinţelor supranaturale)”. mitul este o paradigmă. În fond. Victor Kernbach vede în mit “o naraţiune tradiţională complexă. Există aproximativ 500 de formulări asupra naturii şi problematicii mitului. prin intermediul lui. Eliade oferă o bază suficient de solidă pentru a demara. aceasta nu a afectat prea mult structura sa viguroasă. născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman (. Opus atât lui logos cât şi. timpul fabulos al <<începuturilor>>”. sociologi. relevarea accepţiunilor ce vizează mitul. de substanţă metafizică a mythos-ului o dată cu vechii greci. antropologi. Istoricul religiilor concluzionează: “Mitul nu este. Funcţia lui e de a revela modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii. La rândul său. iar James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluţiei spirituale omeneşti în trei mari etape: . În plus. dar şi faptul că sfera sa de cuprindere şi înţelegere se lasă greu de încadrat într-o simplă definiţie schematică. Eliade stabileşte mitului şi o funcţie precisă: aceea “de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative”.. Pe de altă parte. omul “construieşte imaginar explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial.Se cunoaşte foarte bine natura prolifică a termenului. o garanţie de bunătate. În Aspecte ale mitului. “iudeo-creştinismul consideră de domeniul <<minciunii>> şi al <<iluziei>> tot ce nu era justificat sau validat de unul din cele două Testamente”. fie temporal în natura ambiantă sau în universul vizibil sau nevăzut”. lingvişti. cât şi existenţei omeneşti”.). El remarcă golirea de semnificaţie. nici de moralitate. monolitică.. Romulus Vulcănescu îşi reprezenta mitul ca pe “un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”. pornind de la lucrarea lui. “mitul se referă întotdeauna la o creaţie”. filozofi. mai mult. un etalon axiologic în toate domeniile în care omul a gândit şi acţionat. lui historia. mythos a sfârşit prin a indica “tot ce nu poate exista cu adevărat”. În viziunea lui Eliade. Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare (a personajelor mitologice. el “e întotdeauna povestea unei <<faceri>>. el însuşi instituie un model cultural perpetuat până în zilele noastre la unele grupări etnice. Dacă i s-au retractat înţelesuri ori i s-au adăugat altele noi. în sine. “Mitul” este termenul proteic care a avut capacitatea organică de a se adapta mereu diferitelor cicluri evolutive ale culturii.

ci literaturii. În ciuda patinei literare evidente. descinzând de la izvoarele etimologice originare. În majoritatea dintre ele se vorbeşte de omul arhaic şi de concepţiile lui sacralizate. cosmos. ştiinţă. Multe perspective şi numeroşi afluenţi vin să-şi aducă aportul la decelarea sensurilor profunde ale mitului. în timp. natura lui nu e nici pe departe una sacră şi. legate de creatorii lor. Acesta. mesaj. Claude Lévi-Strauss asemăna mitologia cu un cod cu ajutorul căruia “gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi”. prin vocea lui Roland Barthes. despre care se crede că s-a petrecut în timpuri străvechi şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”. o realitate vie. asemenea corpului uman. Există totuşi o diferenţă semnificativă: mitul despre care noi vom vorbi nu deţine elementele evidenţiate mai sus. se datorează nu omului primitiv şi nici manifestărilor primordiale.. semnificativă şi exemplară pentru întreaga specie umană. re-creat. ci o realitate trăită (. limbaj. un mit de o mare anvergură. După Jung. de natură. metafizice şi compacte. reprezentări supranaturale şi reificări ale fantasticului. generică şi vădit umanistă. totemuri. percepute ca fiind adevărate. mitul semiotic modern se identifică mai bine cu termeni precum: vorbire. mitul faustic nu-şi va pierde nici un moment statutul de model exemplar pentru toate generaţiile care vor mai sta sub semnul implicaţiilor sale profunde. Philippe Sellier face tocmai această distincţie între miturile etno-religioase şi cele literare. se presupunea a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. cu toate acestea. celelalte sunt. miturile nu şi-au pierdut. Faust însumează valoare arhetipală. Bronislaw Malinowski considera că “într-o comunitate arhaică. mai mult sau mai puţin. Dacă primele au un caracter fondator. . discurs. Abordarea semiotică modernă. impactul marcant asupra conştiinţei umane. sunt anonime şi colective.). nu doar literară. Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. Exploatând din plin metoda psihanalitică. Dimensiunile sale şi amprenta de neşters pe care a lăsat-o în cultura europeană. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Faust: potenţat. Istoria lui e mai mult verosimilă decât veridică. El face parte dintr-o altă categorie. Aşadar. aluzivă şi lipsită de centralitate a mitului. adică în forma să vie. resuscitat. textelor literare care l-au introdus în circuitul mitologic şi care i-au sporit din plin valoarea şi semnificaţiile latente. originară. el rămâne totuşi un mit. ci şi profund umană. dă o definiţie fragmentară. Simbolice. filonul faustic a penetrat veacurile prin chiar dimensiunea să reprezentativă. ele pierd funcţia fondatoare şi veridică.magie.. mitul nu este o simplă istorie povestită. Teogonice ori cosmogonice. religie.

în care totul este perfect. Opera este în acelaşi timp şi tragică dar şi comică. dar tot ce este născut din aceasta este şi pe un timp scurt. Deşi opera nu are mesaje creştine. care nu s-a oprit niciodată din lucrul său. prin rotirea să înaintea soarelui. Goethe se afirmă. care sunt elemente esenţiale în viaţa lui Faust dar în acelaşi timp au o urmă de comic în acel univers. Homunculus sau Wagner. Răul este mereu înfrânt. cauzează aceste schimbări. sunt titanismul. Mefistofel nu se poate atinge de sufletul luiFaust. La originea lui „Faust” ca elemente structurante ale concepţiei artistice. se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu. nici spiritual. conferindu-i valenţele unui eveniment cosmic. Elementele comicului sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel. În drumul său spre rai. creaturile din noaptea valpurgica. de universalitate. Astfel sufletul faustic poate fi definit ca fiind în o continuă căutare. nici intelectual. în ultimă instantă. omul fiind trimis pe drumul cel bun. Diavolul fiind o parte din acest univers. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost satisfăcut nici emoţional. neputând fi deviat. deoarece acolo nu a existat iubire adevărată. carnavalul de la curtea regelui. şi setea de viaţă. Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. Eforion. În viziunea lui Goethe la baza concepţiei . Faust evoluând pe parcursul operei. întocmai ca un raţionalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieţii. Operă reprezentativă a iluminismului german. străduindu-se fără oprire de a ajunge mai sus. în tonul epocii.Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului şi dorinţa sa de cunoaştere respectiv de putere. ci mai ales un poem al deveniri cosmice. distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de viaţă. dar asta este datoria să şi spre deosebire de alte opere în care mitul apare. care este tolerant. Acesta reprezintă calitatea cea mai de preţ a eroului. dând formă şi instituind prin forţa-i creatoare. s-a străduit mereu să fie mai bun. a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop perindării omului pe acest pământ. ci doar o nuntă a imaginaţiei. La fel ca personajul său. exemplu fiind fiul lor. a aspiraţiei umane orientate spre universalitate. Deasemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust în pact. spre divinitate. În operă întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. un element esenţial. Faust nu rămâne peste veacuri doar creaţia capitală a unei vieţi artistice. Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul sufletesc. Faust aduce pe scena literară o nouă dramă a cunoaşterii. îngerii îl primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit în ceruri. spre găsirea. a mijloacelor sau a telurilor mântuirii. ca voinţă de a se afirma în individualitatea să în raport cu haosul lumii. a omului. Este sugerată perpetua alternantă a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care.

Ştiinţa este părăsită. ca să-şi afle odihna în ea. în mişcarea lui spre universul nelimitat. într-o formă de exprimare pe cât posibil păgân senzorială. când Faust. nereuşind să capteze în formulele sale marile taine ale fiinţării. suportă o concretizare din ce în ce mai mare. pe măsura conturării substanţei poemului numit tragedie.sale artistice ar sta conflictul între impulsul său către adoraţie. prea vaste. Războiul dintre setea de universalitate şi dorinţa de individualitate poate lua forma conflictului între voinţa de a trăi clipa ireversibilă şi aceea de a fi propulsat în veşnicie. şi impulsul de a-şi pune imediat în acţiune simţămintele şi instinctele. Vina tragică apare însă ca urmare a conflictului dintre dragoste şi titanism. spre veneraţie în genere. iar mai apoi ca fiind atât de departe de fapta adevărată. . depăşită prin suferinţă de Faust. Conflictul faustic se construieşte pornind de la insatisfacţie şi vină. dintre veşnicie şi clipă. ştiinţa este părăsită ca orgoliu van al umanităţii. Acest conflict sintetizează esenţa năzuinţei faustiene şi. dintre lume şi făptură. întâlneşte frumosul limitat sub chipul unei fiinţe omeneşti. de a-şi transforma impulsurile în expresie senzorială. Speranţa şi dorinţa care-şi caută împlinirea în fiinţa iubită sunt prea nelimitate ca să fie satisfăcute de aceasta.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->