MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

În literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influentă semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului 19. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar în acest eseu, eu voi analiza doar „Faust” de Goethe. Lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii, chiar până în zilele noastre. Faust a încetat demult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare.

iar interpretările şi nenumăratele abordări care l-au însoţit au tins spre o înţelegere de tip mitologic a problemei. Dacă Faust a devenit un arhetip al condiţiei umane. iar în căutarea să. îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere absolută. Faust reprezintă omenirea. de tonuri. Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive. până când realizam ca sufletul ne ajuta să supravieţuim în o lume rece.Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie"se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist. aşadar de la ce ar putea denota sau conota noţiunea de “mit”. Faust şi-a dat seama de acest lucru. De asemenea. deoarece Goethe a transpus prin diavol răutatea. alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii. Paginile de faţă. Faust porneşte într-o călătorie plină de aventuri şi obstacole. un drum iniţiatic. atâtea imagini şi atâtea idei. nimeni fiind ca el. Asemenea lui Ulise. cu scopul de a aduce în prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi. este nevoit să treacă anumite probe. însă doar în operă lui Goethe şi a lui Lessing. mai multă artă şi mai multă ştiinţă. pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară. dorind să se facă utile cititorilor. Pe parcursul operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust. cei doi eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor. Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii şi motive. dar de obicei oamenii îşi dau seama de acest lucru când este prea târziu. care uneori coincid cu limitele umane. o figuraţie mai numeroasă. o limbă la fel de bogată. căci în schimb diavolul primeşte ceea ce pentru noi nu semnifică mult. aceeaşi curiozitate. Înainte de a pătrunde efectiv în universal polisemantic al mitului faustic. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui. ritmuri atât de variate. un fundament al demersului nostru. sufletul. lirismul cu umorul. reuşind să-şi salveze sufletul. frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. se cuvine să stabilim un cadru general. având toate calităţile dar şi defectele ei. El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre lumea materială şi cea spirituală. . Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. el fiind toată lumea. dar amândoi au aceeaşi sete de cunoaştere. dorinţa de ceartă şi spiritul negativ al omului. Sau cel puţin nu are importanţă. e bine să pornim tocmai de la acest aspect formal: al naraţiunii faustice văzute ca mit. dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi.

relevarea accepţiunilor ce vizează mitul.. cât şi existenţei omeneşti”. supranaturale) şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul supranatural) operelor lor”. În fond. mitul este o paradigmă. filozofi. “mitul se referă întotdeauna la o creaţie”. În viziunea lui Eliade. aceasta nu a afectat prea mult structura sa viguroasă. “iudeo-creştinismul consideră de domeniul <<minciunii>> şi al <<iluziei>> tot ce nu era justificat sau validat de unul din cele două Testamente”. Eliade stabileşte mitului şi o funcţie precisă: aceea “de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative”. Pe de altă parte. lui historia. Funcţia lui e de a revela modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii. dar şi faptul că sfera sa de cuprindere şi înţelegere se lasă greu de încadrat într-o simplă definiţie schematică. pornind de la lucrarea lui. mai târziu. de substanţă metafizică a mythos-ului o dată cu vechii greci. fie temporal în natura ambiantă sau în universul vizibil sau nevăzut”. În plus. “mitul povesteşte o istorie sacră: el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial. nici de moralitate. istorici ai culturii sau ai religiilor au încercat să-i fixeze cadrele şi să-i delimiteze locul pe care l-a ocupat de-a lungul întregii istorii a umanităţii. născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman (. monolitică. lingvişti. sociologi. Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare (a personajelor mitologice. Istoricul religiilor concluzionează: “Mitul nu este. un etalon axiologic în toate domeniile în care omul a gândit şi acţionat. Victor Kernbach vede în mit “o naraţiune tradiţională complexă.Se cunoaşte foarte bine natura prolifică a termenului.. timpul fabulos al <<începuturilor>>”. omul “construieşte imaginar explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial. În Aspecte ale mitului. mai mult. el “e întotdeauna povestea unei <<faceri>>.). prin intermediul lui. în sine. el este o istorie “absolut adevărată (pentru că ea se referă la nişte realităţi) şi sacră (pentru că ea este opera fiinţelor supranaturale)”. o garanţie de bunătate. Eliade oferă o bază suficient de solidă pentru a demara. iar James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluţiei spirituale omeneşti în trei mari etape: . Opus atât lui logos cât şi. antropologi. el însuşi instituie un model cultural perpetuat până în zilele noastre la unele grupări etnice. El remarcă golirea de semnificaţie. Dacă i s-au retractat înţelesuri ori i s-au adăugat altele noi. La rândul său. Romulus Vulcănescu îşi reprezenta mitul ca pe “un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”. “Mitul” este termenul proteic care a avut capacitatea organică de a se adapta mereu diferitelor cicluri evolutive ale culturii. Există aproximativ 500 de formulări asupra naturii şi problematicii mitului. mythos a sfârşit prin a indica “tot ce nu poate exista cu adevărat”.

). în timp. Dimensiunile sale şi amprenta de neşters pe care a lăsat-o în cultura europeană. se datorează nu omului primitiv şi nici manifestărilor primordiale. Acesta. generică şi vădit umanistă. totemuri. Abordarea semiotică modernă.. reprezentări supranaturale şi reificări ale fantasticului. Istoria lui e mai mult verosimilă decât veridică. În ciuda patinei literare evidente. metafizice şi compacte. textelor literare care l-au introdus în circuitul mitologic şi care i-au sporit din plin valoarea şi semnificaţiile latente. Există totuşi o diferenţă semnificativă: mitul despre care noi vom vorbi nu deţine elementele evidenţiate mai sus. mitul semiotic modern se identifică mai bine cu termeni precum: vorbire. mitul nu este o simplă istorie povestită. Aşadar. ştiinţă. se presupunea a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. ci o realitate trăită (. originară. percepute ca fiind adevărate. impactul marcant asupra conştiinţei umane. discurs. El face parte dintr-o altă categorie. aluzivă şi lipsită de centralitate a mitului. el rămâne totuşi un mit. . asemenea corpului uman. prin vocea lui Roland Barthes. Multe perspective şi numeroşi afluenţi vin să-şi aducă aportul la decelarea sensurilor profunde ale mitului. dă o definiţie fragmentară. Exploatând din plin metoda psihanalitică. descinzând de la izvoarele etimologice originare. nu doar literară. În majoritatea dintre ele se vorbeşte de omul arhaic şi de concepţiile lui sacralizate. cu toate acestea. mai mult sau mai puţin. religie. După Jung. Bronislaw Malinowski considera că “într-o comunitate arhaică. limbaj. Philippe Sellier face tocmai această distincţie între miturile etno-religioase şi cele literare. re-creat. natura lui nu e nici pe departe una sacră şi. despre care se crede că s-a petrecut în timpuri străvechi şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”. acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. ele pierd funcţia fondatoare şi veridică. miturile nu şi-au pierdut. Faust însumează valoare arhetipală. celelalte sunt. filonul faustic a penetrat veacurile prin chiar dimensiunea să reprezentativă. Teogonice ori cosmogonice. Dacă primele au un caracter fondator.. o realitate vie. semnificativă şi exemplară pentru întreaga specie umană. Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. legate de creatorii lor. mesaj. resuscitat.magie. mitul faustic nu-şi va pierde nici un moment statutul de model exemplar pentru toate generaţiile care vor mai sta sub semnul implicaţiilor sale profunde. adică în forma să vie. ci şi profund umană. de natură. cosmos. sunt anonime şi colective. un mit de o mare anvergură. Simbolice. Claude Lévi-Strauss asemăna mitologia cu un cod cu ajutorul căruia “gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi”. ci literaturii. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Faust: potenţat.

Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. cauzează aceste schimbări. carnavalul de la curtea regelui.Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului şi dorinţa sa de cunoaştere respectiv de putere. străduindu-se fără oprire de a ajunge mai sus. În operă întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. ca voinţă de a se afirma în individualitatea să în raport cu haosul lumii. Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul sufletesc. care este tolerant. a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop perindării omului pe acest pământ. în tonul epocii. a aspiraţiei umane orientate spre universalitate. Faust nu rămâne peste veacuri doar creaţia capitală a unei vieţi artistice. spre găsirea. La originea lui „Faust” ca elemente structurante ale concepţiei artistice. conferindu-i valenţele unui eveniment cosmic. în care totul este perfect. Opera este în acelaşi timp şi tragică dar şi comică. în ultimă instantă. Faust aduce pe scena literară o nouă dramă a cunoaşterii. Goethe se afirmă. Faust evoluând pe parcursul operei. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost satisfăcut nici emoţional. dând formă şi instituind prin forţa-i creatoare. Răul este mereu înfrânt. prin rotirea să înaintea soarelui. Deasemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust în pact. La fel ca personajul său. ci doar o nuntă a imaginaţiei. Acesta reprezintă calitatea cea mai de preţ a eroului. Diavolul fiind o parte din acest univers. Astfel sufletul faustic poate fi definit ca fiind în o continuă căutare. neputând fi deviat. Este sugerată perpetua alternantă a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care. creaturile din noaptea valpurgica. sunt titanismul. întocmai ca un raţionalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieţii. care sunt elemente esenţiale în viaţa lui Faust dar în acelaşi timp au o urmă de comic în acel univers. Homunculus sau Wagner. distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de viaţă. un element esenţial. Elementele comicului sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel. nici intelectual. a mijloacelor sau a telurilor mântuirii. ci mai ales un poem al deveniri cosmice. se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu. şi setea de viaţă. spre divinitate. nici spiritual. Mefistofel nu se poate atinge de sufletul luiFaust. care nu s-a oprit niciodată din lucrul său. de universalitate. deoarece acolo nu a existat iubire adevărată. a omului. Operă reprezentativă a iluminismului german. omul fiind trimis pe drumul cel bun. În viziunea lui Goethe la baza concepţiei . Deşi opera nu are mesaje creştine. îngerii îl primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit în ceruri. În drumul său spre rai. Eforion. exemplu fiind fiul lor. dar asta este datoria să şi spre deosebire de alte opere în care mitul apare. s-a străduit mereu să fie mai bun. dar tot ce este născut din aceasta este şi pe un timp scurt.

când Faust. pe măsura conturării substanţei poemului numit tragedie. Vina tragică apare însă ca urmare a conflictului dintre dragoste şi titanism. dintre lume şi făptură. întâlneşte frumosul limitat sub chipul unei fiinţe omeneşti.sale artistice ar sta conflictul între impulsul său către adoraţie. suportă o concretizare din ce în ce mai mare. depăşită prin suferinţă de Faust. Războiul dintre setea de universalitate şi dorinţa de individualitate poate lua forma conflictului între voinţa de a trăi clipa ireversibilă şi aceea de a fi propulsat în veşnicie. dintre veşnicie şi clipă. Speranţa şi dorinţa care-şi caută împlinirea în fiinţa iubită sunt prea nelimitate ca să fie satisfăcute de aceasta. de a-şi transforma impulsurile în expresie senzorială. Acest conflict sintetizează esenţa năzuinţei faustiene şi. ştiinţa este părăsită ca orgoliu van al umanităţii. prea vaste. şi impulsul de a-şi pune imediat în acţiune simţămintele şi instinctele. . Ştiinţa este părăsită. în mişcarea lui spre universul nelimitat. iar mai apoi ca fiind atât de departe de fapta adevărată. Conflictul faustic se construieşte pornind de la insatisfacţie şi vină. spre veneraţie în genere. ca să-şi afle odihna în ea. într-o formă de exprimare pe cât posibil păgân senzorială. nereuşind să capteze în formulele sale marile taine ale fiinţării.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful