MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

În literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influentă semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului 19. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar în acest eseu, eu voi analiza doar „Faust” de Goethe. Lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii, chiar până în zilele noastre. Faust a încetat demult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare.

de tonuri. cei doi eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor. o figuraţie mai numeroasă. Sau cel puţin nu are importanţă. frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. aşadar de la ce ar putea denota sau conota noţiunea de “mit”. dar de obicei oamenii îşi dau seama de acest lucru când este prea târziu. deoarece Goethe a transpus prin diavol răutatea. o limbă la fel de bogată. pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară. Pe parcursul operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust. alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii. Faust şi-a dat seama de acest lucru. aceeaşi curiozitate. având toate calităţile dar şi defectele ei. Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive. e bine să pornim tocmai de la acest aspect formal: al naraţiunii faustice văzute ca mit. însă doar în operă lui Goethe şi a lui Lessing. Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii şi motive. este nevoit să treacă anumite probe. Faust porneşte într-o călătorie plină de aventuri şi obstacole. dorinţa de ceartă şi spiritul negativ al omului. Faust reprezintă omenirea. iar în căutarea să. care uneori coincid cu limitele umane. îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi. el fiind toată lumea. lirismul cu umorul. ritmuri atât de variate. dorind să se facă utile cititorilor.Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie"se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist. Asemenea lui Ulise. Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. mai multă artă şi mai multă ştiinţă. îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. un drum iniţiatic. atâtea imagini şi atâtea idei. Înainte de a pătrunde efectiv în universal polisemantic al mitului faustic. El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre lumea materială şi cea spirituală. până când realizam ca sufletul ne ajuta să supravieţuim în o lume rece. un fundament al demersului nostru. căci în schimb diavolul primeşte ceea ce pentru noi nu semnifică mult. cu scopul de a aduce în prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. Paginile de faţă. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui. Dacă Faust a devenit un arhetip al condiţiei umane. De asemenea. se cuvine să stabilim un cadru general. iar interpretările şi nenumăratele abordări care l-au însoţit au tins spre o înţelegere de tip mitologic a problemei. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere absolută. reuşind să-şi salveze sufletul. . dar amândoi au aceeaşi sete de cunoaştere. sufletul. nimeni fiind ca el. dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi.

sociologi. Romulus Vulcănescu îşi reprezenta mitul ca pe “un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”. Eliade stabileşte mitului şi o funcţie precisă: aceea “de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative”. antropologi. mai târziu. mitul este o paradigmă. el “e întotdeauna povestea unei <<faceri>>. istorici ai culturii sau ai religiilor au încercat să-i fixeze cadrele şi să-i delimiteze locul pe care l-a ocupat de-a lungul întregii istorii a umanităţii. fie temporal în natura ambiantă sau în universul vizibil sau nevăzut”. În plus. el însuşi instituie un model cultural perpetuat până în zilele noastre la unele grupări etnice. “Mitul” este termenul proteic care a avut capacitatea organică de a se adapta mereu diferitelor cicluri evolutive ale culturii. La rândul său. aceasta nu a afectat prea mult structura sa viguroasă. timpul fabulos al <<începuturilor>>”. În fond. lui historia. Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare (a personajelor mitologice. prin intermediul lui. supranaturale) şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul supranatural) operelor lor”. dar şi faptul că sfera sa de cuprindere şi înţelegere se lasă greu de încadrat într-o simplă definiţie schematică.. Dacă i s-au retractat înţelesuri ori i s-au adăugat altele noi. Eliade oferă o bază suficient de solidă pentru a demara. “mitul povesteşte o istorie sacră: el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial.). iar James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluţiei spirituale omeneşti în trei mari etape: . El remarcă golirea de semnificaţie. un etalon axiologic în toate domeniile în care omul a gândit şi acţionat. pornind de la lucrarea lui. În viziunea lui Eliade. născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman (. Există aproximativ 500 de formulări asupra naturii şi problematicii mitului. nici de moralitate. monolitică.. o garanţie de bunătate. Pe de altă parte. în sine. În Aspecte ale mitului. mythos a sfârşit prin a indica “tot ce nu poate exista cu adevărat”. Opus atât lui logos cât şi. mai mult. filozofi. Victor Kernbach vede în mit “o naraţiune tradiţională complexă.Se cunoaşte foarte bine natura prolifică a termenului. cât şi existenţei omeneşti”. lingvişti. omul “construieşte imaginar explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial. Funcţia lui e de a revela modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii. “iudeo-creştinismul consideră de domeniul <<minciunii>> şi al <<iluziei>> tot ce nu era justificat sau validat de unul din cele două Testamente”. el este o istorie “absolut adevărată (pentru că ea se referă la nişte realităţi) şi sacră (pentru că ea este opera fiinţelor supranaturale)”. de substanţă metafizică a mythos-ului o dată cu vechii greci. Istoricul religiilor concluzionează: “Mitul nu este. relevarea accepţiunilor ce vizează mitul. “mitul se referă întotdeauna la o creaţie”.

aluzivă şi lipsită de centralitate a mitului. miturile nu şi-au pierdut. impactul marcant asupra conştiinţei umane. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Faust: potenţat. se presupunea a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. nu doar literară. Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. metafizice şi compacte. semnificativă şi exemplară pentru întreaga specie umană. ci literaturii. totemuri. Simbolice. de natură. în timp. ci şi profund umană. asemenea corpului uman. limbaj. resuscitat. reprezentări supranaturale şi reificări ale fantasticului. mitul semiotic modern se identifică mai bine cu termeni precum: vorbire. legate de creatorii lor. se datorează nu omului primitiv şi nici manifestărilor primordiale. ci o realitate trăită (. descinzând de la izvoarele etimologice originare. După Jung. adică în forma să vie. . religie.. sunt anonime şi colective. percepute ca fiind adevărate. Claude Lévi-Strauss asemăna mitologia cu un cod cu ajutorul căruia “gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi”. În majoritatea dintre ele se vorbeşte de omul arhaic şi de concepţiile lui sacralizate. filonul faustic a penetrat veacurile prin chiar dimensiunea să reprezentativă. ştiinţă. mesaj.). Istoria lui e mai mult verosimilă decât veridică. cosmos. originară. discurs. Abordarea semiotică modernă. Exploatând din plin metoda psihanalitică. Există totuşi o diferenţă semnificativă: mitul despre care noi vom vorbi nu deţine elementele evidenţiate mai sus. acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. despre care se crede că s-a petrecut în timpuri străvechi şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”. dă o definiţie fragmentară. mitul nu este o simplă istorie povestită. El face parte dintr-o altă categorie. ele pierd funcţia fondatoare şi veridică. textelor literare care l-au introdus în circuitul mitologic şi care i-au sporit din plin valoarea şi semnificaţiile latente. mai mult sau mai puţin. Teogonice ori cosmogonice. generică şi vădit umanistă. re-creat. Dimensiunile sale şi amprenta de neşters pe care a lăsat-o în cultura europeană. Acesta. În ciuda patinei literare evidente. el rămâne totuşi un mit. mitul faustic nu-şi va pierde nici un moment statutul de model exemplar pentru toate generaţiile care vor mai sta sub semnul implicaţiilor sale profunde.. Faust însumează valoare arhetipală. Aşadar. Dacă primele au un caracter fondator. cu toate acestea. o realitate vie. un mit de o mare anvergură. Philippe Sellier face tocmai această distincţie între miturile etno-religioase şi cele literare. natura lui nu e nici pe departe una sacră şi. prin vocea lui Roland Barthes. Multe perspective şi numeroşi afluenţi vin să-şi aducă aportul la decelarea sensurilor profunde ale mitului. celelalte sunt. Bronislaw Malinowski considera că “într-o comunitate arhaică.magie.

Goethe se afirmă. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost satisfăcut nici emoţional. nici spiritual. Faust aduce pe scena literară o nouă dramă a cunoaşterii. un element esenţial. ci mai ales un poem al deveniri cosmice. se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu. Homunculus sau Wagner. a aspiraţiei umane orientate spre universalitate. Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. Deşi opera nu are mesaje creştine. îngerii îl primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit în ceruri. Deasemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust în pact. La originea lui „Faust” ca elemente structurante ale concepţiei artistice. care este tolerant. nici intelectual. s-a străduit mereu să fie mai bun. Faust nu rămâne peste veacuri doar creaţia capitală a unei vieţi artistice. carnavalul de la curtea regelui. Mefistofel nu se poate atinge de sufletul luiFaust. neputând fi deviat. în care totul este perfect. Operă reprezentativă a iluminismului german.Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului şi dorinţa sa de cunoaştere respectiv de putere. dar tot ce este născut din aceasta este şi pe un timp scurt. creaturile din noaptea valpurgica. deoarece acolo nu a existat iubire adevărată. omul fiind trimis pe drumul cel bun. conferindu-i valenţele unui eveniment cosmic. În drumul său spre rai. străduindu-se fără oprire de a ajunge mai sus. În viziunea lui Goethe la baza concepţiei . prin rotirea să înaintea soarelui. Opera este în acelaşi timp şi tragică dar şi comică. Eforion. în tonul epocii. spre găsirea. Faust evoluând pe parcursul operei. ca voinţă de a se afirma în individualitatea să în raport cu haosul lumii. în ultimă instantă. La fel ca personajul său. dar asta este datoria să şi spre deosebire de alte opere în care mitul apare. dând formă şi instituind prin forţa-i creatoare. întocmai ca un raţionalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieţii. care sunt elemente esenţiale în viaţa lui Faust dar în acelaşi timp au o urmă de comic în acel univers. Diavolul fiind o parte din acest univers. distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de viaţă. spre divinitate. Acesta reprezintă calitatea cea mai de preţ a eroului. de universalitate. exemplu fiind fiul lor. sunt titanismul. Este sugerată perpetua alternantă a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care. a omului. cauzează aceste schimbări. Elementele comicului sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel. a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop perindării omului pe acest pământ. Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul sufletesc. Astfel sufletul faustic poate fi definit ca fiind în o continuă căutare. Răul este mereu înfrânt. ci doar o nuntă a imaginaţiei. şi setea de viaţă. În operă întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. care nu s-a oprit niciodată din lucrul său. a mijloacelor sau a telurilor mântuirii.

sale artistice ar sta conflictul între impulsul său către adoraţie. Vina tragică apare însă ca urmare a conflictului dintre dragoste şi titanism. în mişcarea lui spre universul nelimitat. Ştiinţa este părăsită. prea vaste. Războiul dintre setea de universalitate şi dorinţa de individualitate poate lua forma conflictului între voinţa de a trăi clipa ireversibilă şi aceea de a fi propulsat în veşnicie. spre veneraţie în genere. nereuşind să capteze în formulele sale marile taine ale fiinţării. ca să-şi afle odihna în ea. întâlneşte frumosul limitat sub chipul unei fiinţe omeneşti. dintre veşnicie şi clipă. depăşită prin suferinţă de Faust. pe măsura conturării substanţei poemului numit tragedie. . într-o formă de exprimare pe cât posibil păgân senzorială. Speranţa şi dorinţa care-şi caută împlinirea în fiinţa iubită sunt prea nelimitate ca să fie satisfăcute de aceasta. suportă o concretizare din ce în ce mai mare. de a-şi transforma impulsurile în expresie senzorială. Acest conflict sintetizează esenţa năzuinţei faustiene şi. Conflictul faustic se construieşte pornind de la insatisfacţie şi vină. şi impulsul de a-şi pune imediat în acţiune simţămintele şi instinctele. dintre lume şi făptură. când Faust. ştiinţa este părăsită ca orgoliu van al umanităţii. iar mai apoi ca fiind atât de departe de fapta adevărată.