MITUL LUI FAUST ÎN LITERATURĂ

În literatura exista numeroase mituri importante, dar unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influentă semnificativă pentru literatură şi în general arta secolului 19. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori, dar în acest eseu, eu voi analiza doar „Faust” de Goethe. Lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de una dintre cele mai cunoscute, răspândite şi interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile modernităţii, chiar până în zilele noastre. Faust a încetat demult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic Faust de Goethe este una din operele cele, mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi peste cele dinţii ale secolului următor, întocmai ca Orestia lui Eschil, ca Divina Comedie & lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, Faust al lui Goethe concentrează în sine experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare.

căci în schimb diavolul primeşte ceea ce pentru noi nu semnifică mult. Înainte de a pătrunde efectiv în universal polisemantic al mitului faustic. ritmuri atât de variate. însă doar în operă lui Goethe şi a lui Lessing. Marea complexitate a acestui poem şi rolul pe care-l poate juca în viaţa intelectuală a oricui cer o călăuză. Pe parcursul operei pare că Mefistofel este mai uman decât Faust. de tonuri. dar de obicei oamenii îşi dau seama de acest lucru când este prea târziu. dar amândoi au aceeaşi sete de cunoaştere. Dacă Faust a devenit un arhetip al condiţiei umane. până când realizam ca sufletul ne ajuta să supravieţuim în o lume rece. De asemenea. aşadar de la ce ar putea denota sau conota noţiunea de “mit”. care uneori coincid cu limitele umane. Pentru a ajunge la împlinire sau cunoaştere absolută. un fundament al demersului nostru. e bine să pornim tocmai de la acest aspect formal: al naraţiunii faustice văzute ca mit. reuşind să-şi salveze sufletul. este nevoit să treacă anumite probe. frumosul clasic cu fantasticul şi cu grotescul medieval. el fiind toată lumea. dorind să se facă utile cititorilor. pactul faustian pare a fi calea cea mai uşoară. Faust porneşte într-o călătorie plină de aventuri şi obstacole. mai multă artă şi mai multă ştiinţă. un drum iniţiatic.Multele reflecţii trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie"se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditaţia se amestecă cu dialogul realist. Faust şi-a dat seama de acest lucru. iar în căutarea să. lirismul cu umorul. o figuraţie mai numeroasă. o limbă la fel de bogată. cei doi eroi având multe de învăţat de pe urma călătoriilor. Poemul lui Goethe înlănţuie şi târăşte pe cititorii lui. îl robeşte cât timp îl parcurge şi produce neîncetata dorinţă de a-l relua şi de a-l gândi din nou. atâtea imagini şi atâtea idei. nimeni fiind ca el. Sau cel puţin nu are importanţă. deoarece Goethe a transpus prin diavol răutatea. sufletul. Asemenea lui Ulise. alcătuieşte pentru fiecare din aceştia o experienţă esenţială a vieţii. se cuvine să stabilim un cadru general. cu scopul de a aduce în prim-plan semnificaţiile tuturor întâmplărilor. . Puţine sunt operele literaturii care să fi introdus în ţesătura lor un tezaur mai mare de motive. având toate calităţile dar şi defectele ei. dorinţa de ceartă şi spiritul negativ al omului. Paginile de faţă. îşi propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi. iar interpretările şi nenumăratele abordări care l-au însoţit au tins spre o înţelegere de tip mitologic a problemei. El are o dorinţa înnăscută de a afla cât mai mult despre lumea materială şi cea spirituală. Faust reprezintă omenirea. aceeaşi curiozitate. dar să şi adauge lămurirea acelor semnificaţii devenite mai clare omului de azi. Autorul german foloseşte o mulţime de alegorii şi motive.

relevarea accepţiunilor ce vizează mitul. monolitică. Funcţia lui e de a revela modele şi de a oferi astfel o semnificaţie atât lumii. lui historia. aceasta nu a afectat prea mult structura sa viguroasă.). supranaturale) şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul supranatural) operelor lor”. o garanţie de bunătate. un etalon axiologic în toate domeniile în care omul a gândit şi acţionat. mitul este o paradigmă. născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman (. dar şi faptul că sfera sa de cuprindere şi înţelegere se lasă greu de încadrat într-o simplă definiţie schematică. În Aspecte ale mitului. de substanţă metafizică a mythos-ului o dată cu vechii greci.Se cunoaşte foarte bine natura prolifică a termenului. el “e întotdeauna povestea unei <<faceri>>. istorici ai culturii sau ai religiilor au încercat să-i fixeze cadrele şi să-i delimiteze locul pe care l-a ocupat de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Dacă i s-au retractat înţelesuri ori i s-au adăugat altele noi. Eliade oferă o bază suficient de solidă pentru a demara. mai mult. În plus. iar James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluţiei spirituale omeneşti în trei mari etape: . Victor Kernbach vede în mit “o naraţiune tradiţională complexă. cât şi existenţei omeneşti”. Există aproximativ 500 de formulări asupra naturii şi problematicii mitului. Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare (a personajelor mitologice. “mitul se referă întotdeauna la o creaţie”. antropologi. în sine. Istoricul religiilor concluzionează: “Mitul nu este. lingvişti. filozofi. omul “construieşte imaginar explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial. sociologi. Opus atât lui logos cât şi. fie temporal în natura ambiantă sau în universul vizibil sau nevăzut”. pornind de la lucrarea lui. mai târziu. În fond. Pe de altă parte. mythos a sfârşit prin a indica “tot ce nu poate exista cu adevărat”. În viziunea lui Eliade.. el este o istorie “absolut adevărată (pentru că ea se referă la nişte realităţi) şi sacră (pentru că ea este opera fiinţelor supranaturale)”. El remarcă golirea de semnificaţie. “iudeo-creştinismul consideră de domeniul <<minciunii>> şi al <<iluziei>> tot ce nu era justificat sau validat de unul din cele două Testamente”. prin intermediul lui. el însuşi instituie un model cultural perpetuat până în zilele noastre la unele grupări etnice. “Mitul” este termenul proteic care a avut capacitatea organică de a se adapta mereu diferitelor cicluri evolutive ale culturii. Romulus Vulcănescu îşi reprezenta mitul ca pe “un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”. timpul fabulos al <<începuturilor>>”.. nici de moralitate. “mitul povesteşte o istorie sacră: el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial. Eliade stabileşte mitului şi o funcţie precisă: aceea “de a înfăţişa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative”. La rândul său.

în timp. asemenea corpului uman. despre care se crede că s-a petrecut în timpuri străvechi şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”.). descinzând de la izvoarele etimologice originare. impactul marcant asupra conştiinţei umane. ele pierd funcţia fondatoare şi veridică. sunt anonime şi colective. re-creat. aluzivă şi lipsită de centralitate a mitului. În ciuda patinei literare evidente. dă o definiţie fragmentară. mitul nu este o simplă istorie povestită. Istoria lui e mai mult verosimilă decât veridică. ci o realitate trăită (. totemuri. El face parte dintr-o altă categorie. de natură. celelalte sunt. resuscitat. textelor literare care l-au introdus în circuitul mitologic şi care i-au sporit din plin valoarea şi semnificaţiile latente. Philippe Sellier face tocmai această distincţie între miturile etno-religioase şi cele literare. Acesta. Dacă primele au un caracter fondator. acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. legate de creatorii lor. se datorează nu omului primitiv şi nici manifestărilor primordiale. După Jung. Multe perspective şi numeroşi afluenţi vin să-şi aducă aportul la decelarea sensurilor profunde ale mitului. Claude Lévi-Strauss asemăna mitologia cu un cod cu ajutorul căruia “gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi”. natura lui nu e nici pe departe una sacră şi. Abordarea semiotică modernă. percepute ca fiind adevărate. filonul faustic a penetrat veacurile prin chiar dimensiunea să reprezentativă. un mit de o mare anvergură. Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. limbaj. cu toate acestea. nu doar literară. prin vocea lui Roland Barthes. cosmos. Bronislaw Malinowski considera că “într-o comunitate arhaică. semnificativă şi exemplară pentru întreaga specie umană. ci literaturii. mitul semiotic modern se identifică mai bine cu termeni precum: vorbire. Faust însumează valoare arhetipală. reprezentări supranaturale şi reificări ale fantasticului... Dimensiunile sale şi amprenta de neşters pe care a lăsat-o în cultura europeană. Teogonice ori cosmogonice. generică şi vădit umanistă. religie.magie. discurs. ştiinţă. originară. Există totuşi o diferenţă semnificativă: mitul despre care noi vom vorbi nu deţine elementele evidenţiate mai sus. În majoritatea dintre ele se vorbeşte de omul arhaic şi de concepţiile lui sacralizate. ci şi profund umană. metafizice şi compacte. . mesaj. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Faust: potenţat. Aşadar. Exploatând din plin metoda psihanalitică. mai mult sau mai puţin. se presupunea a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. el rămâne totuşi un mit. miturile nu şi-au pierdut. mitul faustic nu-şi va pierde nici un moment statutul de model exemplar pentru toate generaţiile care vor mai sta sub semnul implicaţiilor sale profunde. o realitate vie. Simbolice. adică în forma să vie.

îngerii îl primesc deoarece un om ce se străduie fără oprire este demn de a fi primit în ceruri. care este tolerant. La originea lui „Faust” ca elemente structurante ale concepţiei artistice. conferindu-i valenţele unui eveniment cosmic. Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul sufletesc. Faust aduce pe scena literară o nouă dramă a cunoaşterii. de universalitate. În operă întâlnim motivul mântuirii prin străduinţa. Goethe se afirmă. Opera este în acelaşi timp şi tragică dar şi comică. Deşi opera nu are mesaje creştine. Este sugerată perpetua alternantă a luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care. s-a străduit mereu să fie mai bun. în ultimă instantă. deoarece acolo nu a existat iubire adevărată. Deasemenea căsătoria din partea a doua cu Elena nu l-a putut elibera pe Faust în pact. prin rotirea să înaintea soarelui. neputând fi deviat.Tema principală în Faust o reprezintă viaţa omului şi dorinţa sa de cunoaştere respectiv de putere. spre divinitate. dar tot ce este născut din aceasta este şi pe un timp scurt. Eforion. în tonul epocii. În viziunea lui Goethe la baza concepţiei . ci doar o nuntă a imaginaţiei. ca voinţă de a se afirma în individualitatea să în raport cu haosul lumii. ci mai ales un poem al deveniri cosmice. Faust evoluând pe parcursul operei. cauzează aceste schimbări. dar asta este datoria să şi spre deosebire de alte opere în care mitul apare. Astfel sufletul faustic poate fi definit ca fiind în o continuă căutare. a mijloacelor sau a telurilor mântuirii. Răul este mereu înfrânt. dând formă şi instituind prin forţa-i creatoare. Homunculus sau Wagner. carnavalul de la curtea regelui. Pariul cu Mefistofel nu este pierdut deoarece până la urmă Faust nu a fost satisfăcut nici emoţional. întocmai ca un raţionalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieţii. Operă reprezentativă a iluminismului german. creaturile din noaptea valpurgica. nici spiritual. Faust nu rămâne peste veacuri doar creaţia capitală a unei vieţi artistice. a omului. a aspiraţiei umane orientate spre universalitate. nici intelectual. Acesta reprezintă calitatea cea mai de preţ a eroului. a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop perindării omului pe acest pământ. care nu s-a oprit niciodată din lucrul său. un element esenţial. spre găsirea. Diavolul fiind o parte din acest univers. şi setea de viaţă. se observa viziunea lui Goethe faţă de Dumnezeu. La fel ca personajul său. Elementele comicului sunt îndeosebi cele ale fantasticului: Mefistofel. Mefistofel nu se poate atinge de sufletul luiFaust. exemplu fiind fiul lor. distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de viaţă. omul fiind trimis pe drumul cel bun. Tragedia faustică se prefigurează aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. în care totul este perfect. În drumul său spre rai. care sunt elemente esenţiale în viaţa lui Faust dar în acelaşi timp au o urmă de comic în acel univers. străduindu-se fără oprire de a ajunge mai sus. sunt titanismul.

într-o formă de exprimare pe cât posibil păgân senzorială. iar mai apoi ca fiind atât de departe de fapta adevărată. Speranţa şi dorinţa care-şi caută împlinirea în fiinţa iubită sunt prea nelimitate ca să fie satisfăcute de aceasta. dintre veşnicie şi clipă. nereuşind să capteze în formulele sale marile taine ale fiinţării. Ştiinţa este părăsită. întâlneşte frumosul limitat sub chipul unei fiinţe omeneşti. suportă o concretizare din ce în ce mai mare. ştiinţa este părăsită ca orgoliu van al umanităţii. şi impulsul de a-şi pune imediat în acţiune simţămintele şi instinctele. când Faust. pe măsura conturării substanţei poemului numit tragedie. Vina tragică apare însă ca urmare a conflictului dintre dragoste şi titanism. . ca să-şi afle odihna în ea. în mişcarea lui spre universul nelimitat. Acest conflict sintetizează esenţa năzuinţei faustiene şi. spre veneraţie în genere. prea vaste. Conflictul faustic se construieşte pornind de la insatisfacţie şi vină. depăşită prin suferinţă de Faust. Războiul dintre setea de universalitate şi dorinţa de individualitate poate lua forma conflictului între voinţa de a trăi clipa ireversibilă şi aceea de a fi propulsat în veşnicie. dintre lume şi făptură. de a-şi transforma impulsurile în expresie senzorială.sale artistice ar sta conflictul între impulsul său către adoraţie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful