POEZIA SIMBOLISTĂ - fişă de lucru Simbolismul Definiţie: curent literar-artistic constituit în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea în Franţa, ca o reacţie împotriva parnasianismului şi a sentimentalismului promovat de romantici. Este primul curent modern şi modifică radical toate teoriile despre poezie. Curentul este legat de numele lui J. Moréas, care scrie în 1886 un articol intitulat Simbolismul. Cu toate acestea, reprezentări timide ale noului curent au existat înaintea acestui manifest, chiar şi în spaţiul românesc, unde Al. Macedonski scrie, începând cu 1880, o serie de articole teoretice. Trăsăturile curentului • Cultivarea simbolurilor şi a corespondenţelor, primatul imaginaţiei, considerată „regina facultăţilor” sunt principii de bază ale simbolismului. Pe urmele lui Baudelaire, marele precursor, simboliştii cred că natura este „o pădure de simboluri” care trebuie descifrate: „Pentru a înţelege mai bine intenţiile naturii nu este vorba de a copia, ci de a interpreta; de aici libertatea artistului de a neglija natura şi de a ne reprezenta o alta, mulându-se după formele sufletului.” (Al. Macedonski). Corespondenţele dintre „culori, miresme şi sunete” întruchipează unitatea ideală a universului şi pot fi sesizate cu ajutorul imaginaţiei. Menirea creatorului este aceea de a inventa ceea ce nu a văzut niciodată. • Folosirea sugestiei şi a sinesteziilor slujeşte redării corespondenţelor ascunse dintre lucruri. Denumit şi „audiţie colorată”, poemul simbolist renunţă la figurile de stil, la retorism, în favoarea sugestiei: „A numi un obiect este a suprima trei din patru părţi din plăcerea poemei, făcută din fericirea de a ghici încetul cu încetul. Să-l sugerezi, iată visul... „ (S. Mallarmé) • Se vehiculează conceptul de poezie pură, lirismul fiind purificat de structurile narative ori descriptive. Poezia nu mai spune nimic, ea se exprimă pe sine, folosind un limbaj al ei, diferit de cel comun, dar şi de cel al prozei: „A fi poet înseamnă a fi poet şi logica poeziei este nelogică în mod sublim”; „Proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Poezia îşi are logica ei aparte.” (Al. Macedonski) 1 • • • Pasul definitoriu al simbolismului se face în privinţa inovaţiilor formale: cultivarea versului liber şi tehnica ingambamentului. De altfel, Macedonski scrie prima poezie în vers liber cunoscută în literatura europeană (Hinov). Paul Verlaine înţelege prin poezie pură crearea unui limbaj muzical, „muzică înainte de toate”, iar procedeele de obţinere a efectelor muzicale sunt diverse: refrenul, repetarea unor sunete, rimele, ritmurile, asocierea sunetelor cu anumite instrumente muzicale sau culori, semnificative pentru stările exprimate: „Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii”; „Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine”. (Al. Macedonski) Statutul poetului simbolist este marcat de izolare, excludere, el considerându-se „blestemat”, aruncat din societate, alienat, nevrozat, atins de spleen, starea sa definitorie, „acest monstru delicat”, cum îi spune Baudelaire. Simboliştii preferă teme şi motive precum nevroza, nebunia, moartea, izolarea, târgul pustiu sau provincia, spitalul, cimitirul, infernul, marea, corabia, instrumentele muzicale, culorile sugestive, nuanţele, vagul, fluidul, amurgul, toamnele mohorâte. Simbolismul românesc a cunoscut patru etape distincte (Zina Molcuţ): • 1880 – 1889, simbolismul macedonskian, dominat de cenaclul şi revista Literatorul, la care au colaborat T. Demetrescu, Şt. Petică, I. C. Săvescu, D. Anghel. Nucleul ideilor teoretice se află în articolul lui Macedonski, Despre logica poeziei, publicat cu şase ani înaintea manifestului oficial al simbolismului semnat de Moréas. Acesta este urmat de altele: Poezia viitorului, Simbolismul, În pragul secolului. Cele mai importante idei ale lui Macedonski se referă la muzicalitatea versurilor, la necesitatea creării unui limbaj propriu poeziei, născut dintr-o „stare de nevroză a simţurilor” şi din „muzica sufletului”. De asemenea, ideile nu trebuie exprimate în cuvinte simple, ci sugerate prin imagini şi corespondenţe. Poeţii Literatorului au cultivat anumite motive şi teme simboliste, dar nu au fost nişte inovatori la nivelul limbajului. 2 • • • 1889 – 1905, pseudosimbolismul, reprezentat de revista Viaţa nouă, condusă de Ovid Densusianu. Cei afiliaţi (Şt. Petică, D. Anghel, Elena Farago) nu aderă la adevărata doctrină simbolistă, ci se opresc la poezia citadină şi la câteva motive, cum ar fi corabia, fântâna. Le rămân necunoscute corespondenţele, simbolurile, muzicalitatea, principiile de bază ale curentului. Densusianu motivează apariţia curentului prin necesitatea literaturii de a fi în pas cu dezvoltarea ştiinţei (Sufletul nou în poezie). 1905 – 1916, simbolismul exterior, legat de activitatea lui Ion Minulescu. Acesta preia din doctrina europeană doar mijloacele expresive, formale. Textele seamănă mai mult cu cele romantice, prin cultivarea abundentă a figurilor de stil. Or, tocmai elocinţa trebuia înlăturată din limbaj. Revista celorlalţi, publicaţia sa, este considerată ulterior una avangardistă. După 1916, simbolismul autentic, bacovian. Plumb de George Bacovia 1916 Primul curent modern, simbolismul, marchează sincronizarea literaturii române cu marea literatură europeană. După câteva perioade de tatonări şi exces de teoretizare, simbolismul românesc autentic are parte de o recunoaştere definitivă în 1916, o dată cu apariţia primului volum bacovian. Volumul conţine poezii scrise cu mult înainte de 1916, care adâncesc aceleaşi teme, cum ar fi însingurarea, spleen-ul, monotonia existenţei, descompunerea lumii, nevroza, toamnele gri, „sfârşiul continuu” (Ion Caraion). În acelaşi registru se încadrează şi poezia Plumb, care dă titlul volumului, devenită reprezentativă pentru întreaga creaţie bacoviană. Scrisă în 1902, publicată iniţial în 1911, în revista Versuri, poezia conturează ipostaza fundamentală a eului liric bacovian, aceea de fiinţă însingurată şi înstrăinată de sine. În general, Bacovia face din actul creaţiei un mod de a fi, declarând că nu are nici o concepţie elaborată despre acesta: „Nu am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că îmi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă cu mine însumi...” Afirmaţia conţine câţiva indici ai universului liric bacovian, în care tema centrală rămâne însingurarea. Ea presupune monologul neîncetat al omului, conturându-i condiţia tragică. Întoarcerea spre propriul eu ca singură realitate instituie monotonia ca fel de a fi „şi acest mod de a fi va fi etern”. 3 Bacovia a declarat că opera sa, cu atât mai mult acest text reprezentativ, este proiecţia transfigurată a vieţii sale, în sensul că transmite stările grave de melancolie şi spleen, de cele mai multe ori cu ajutorul sugestiei, al legăturii strânse dintre sentimente şi culori, peisaj şi trăiri: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. [...] Dacă n-aş fi trăit într-o regiune de şes, e sigur că aş fi avut o altă viziune asupra naturii decât cea cunoscută. La Bacău, cenuşiul e o culoare frecventă. Există în natură, s-a strecurat necalculat şi în versurile mele. De asemenea, violetul. Cine a privit larga vale a Bistriţei de la Bacău e imposibil să nu-l fi întrezărit. În cele mai multe poezii am plecat de la elemente concrete şi de la date autobiografice.” Originalitatea textelor bacoviene vine tocmai din ineditul trăirii, din intensitatea stării de singurătate şi monotonie, ca mod de a fi. Din acest punct de vedere, Plumb nu este o simplă abordare a temei morţii, ci un manifest al singurătăţii, care conduce la alienare, la înstrăinarea omului de sine, la pierderea identităţii. Titlul introduce şi simbolul fundamental din lirica bacoviană, semnificativ tocmai pentru faptul că sintetizează emblematic toată complexitatea sufletească a eului liric simbolist. Plumbul este preferat pentru conotaţiile sale coloristice sau tactile. Simbol saturnian, acest metal se leagă de alchimie, ilustrând iluzia transformării unei stări în alta, iluzia salvării, deznădejdea, greutatea absolută ce apasă sufletul, fiind emblema căderii, a unui zbor în jos. Din punctul de vedere al compoziţiei, textul este o creaţie alcătuită atent, din două secvenţe corespunzătoare celor două strofe compuse identic, ca după un şablon sintactic cu propoziţii scurte, în care versul fundamental este „Stam singur în cavou şi era frig”. El ilustrează ipostaza eului liric – fiinţă însingurată în lumea închisă, apăsătoare, ca un cavou. De aceea, versul este important şi pentru stabilirea relaţiei dintre cele două realităţi, cea interioară (singurătatea) şi cea exterioară (atmosfera mortuară). Fiinţa percepe lumea prin două manifestări care o anihilează, frigul şi vântul, aşezate simetric în cele două strofe, aşa încât relaţia eu liric – univers este una cât se poate de tragică. Vântul este în lirica bacoviană simbolul pierderii speranţei: „E vânt şi-orice speranţă e pierdută”. De asemenea, frigul arată o atitudine de înstrăinare, de restrângere simbolică a fiinţei în ea însăşi, ca singură realitate. 4 De altfel, cadrul fizic simbolizat prin cavou este dominat de artificiu. Elementele (sicriele, florile) nu alcătuiesc un tablou din natură, ci sunt o proiecţie a trăirilor lăuntrice. În aceste condiţii, se produce suprapunerea celor două realităţi (interioară, exterioară), natura devenind o stare de spirit, o proiecţie a simţurilor. Structural, textul este o creaţie uimitoare, în care toate planurile exprimă aceeaşi idee. Prin strânsa legătură dintre formă şi fond se sugerează o atmosferă de copleşitoare dezolare, în care se simte obsesia sfârşitului, a neantului şi a nimicniciei. La nivel sonor, fonetic, Bacovia nu caută să obţină efecte muzicale din tehnici exterioare precum refrenul simbolist, ci prin procedee interioare, distribuind cu rigoare anumite sunete, cărora le atribuie semnificaţii neaşteptate, aşa cum Rimbaud asociază literele şi culorile. Dispusă simetric în cele două strofe, vocala u devine un laitmotiv sonor, un lamento grav, mortuar şi dezolant. Această organizare sonoră este subliniată de rimele repetate, cu sunete închise (â din vestmânt, adânc, vânt) sau acute (i din strig, singur, frig), dar şi de ritmul iambic, lent. Organizarea sonoră, prin utilizarea cuvintelor grave, închise, imprimă o cadenţă apăsătoare, sumbră, care corespunde unei stări lirice delirante, de tristeţe. Din punctul de vedere al lexicului, se pot observa două trăsături care se verifică în toate creaţiile bacoviene: poezia vehiculează un vocabular sărac, ceea ce corespunde golului sentimental, iar cele câteva cuvinte sunt repetate obsesiv, până la desemantizare. De altfel, câmpul lexical predominant este cel al morţii: sicrie, funerar, cavou, coroane, mort, flori de plumb. Repetarea lor obsesivă arată neliniştea şi apropierea sfârşitului. Chiar şi nivelul gramatical are deosebite funcţii expresive. Din punct de vedere morfologic, sunt folosite mai multe substantive, deoarece tabloul este static, trăsătură aflată în legătură cu impresia de monotonie. Multe substantive sunt abstracte: amor, frig. Unele sugerează aspiraţia de a depăşi această stare de plictis (aripile), altele arată deznădejdea (sicrie, coroane, mort). Verbele, folosite la imperfect, arată, paradoxal, un dinamism slab, transformarea mişcării în împietrire şi a zborului în cădere: „Şi-i atârnau aripile de plumb”. Imperfectul este timpul asociat cu prezentul etern, cu stările interminabile, cu „sfârşitul continuu”. 5 Dacă forma este riguroasă, rigidă chiar, pentru a fi în acord cu stările predominante, nivelul semantic pune în evidenţă o infinitate de sensuri, ceea ce înscrie textul în modernitate. Dintre simbolurile prezente, cele mai deschise sunt „amor”, „plumb” şi „întors”. Prin sonoritate (a – mor), primul generează asocierea Eros – Thanatos, ca poli fundamentali ai existenţei, viziune foarte modernă. Sintagma „amorul meu de plumb” este relevantă pentru ideea înstrăinării omului de sine, a pierderii identităţii şi a scindării alarmante, a dedublării generate de singurătate, condiţie tragică a eului liric simbolist, exprimată şi de Rimbaud în celebra afirmaţie „Je est un autre”. Imaginea tipică a ratării este conţinută în metafora aripilor de plumb, devenite simbol al neputinţei, al paraliziei, al materiei căzute. Dacă pentru alchimişti plumbul este punctul de plecare, pentru Bacovia este punctul terminus, marcând „ruptura de utopia romantică” a salvării, a evadării: „Nicio intenţie programatică nu se arată eficace în a salva eul prăbuşit în plumbul realului concret. [...] Ce îl separă pe Bacovia de utopia romantică stă în faptul că în textul său nu se întrevede salvarea (redempţiunea) nici în viaţă, nici în moarte, lipseşte magicul tărâm compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau spaţiu oniric, cosmos, istorie ori eros.” (Vasile Fanache, George Bacovia – despărţirea de utopia romantică) 6
Sign up to vote on this title
UsefulNot useful