POEZIA SIMBOLISTĂ - fişă de lucru

Simbolismul Definiţie: curent literar-artistic constituit în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea în Franţa, ca o reacţie împotriva parnasianismului şi a sentimentalismului promovat de romantici. Este primul curent modern şi modifică radical toate teoriile despre poezie. Curentul este legat de numele lui J. Moréas, care scrie în 1886 un articol intitulat Simbolismul. Cu toate acestea, reprezentări timide ale noului curent au existat înaintea acestui manifest, chiar şi în spaţiul românesc, unde Al. Macedonski scrie, începând cu 1880, o serie de articole teoretice. Trăsăturile curentului • Cultivarea simbolurilor şi a corespondenţelor, primatul imaginaţiei, considerată „regina facultăţilor” sunt principii de bază ale simbolismului. Pe urmele lui Baudelaire, marele precursor, simboliştii cred că natura este „o pădure de simboluri” care trebuie descifrate: „Pentru a înţelege mai bine intenţiile naturii nu este vorba de a copia, ci de a interpreta; de aici libertatea artistului de a neglija natura şi de a ne reprezenta o alta, mulându-se după formele sufletului.” (Al. Macedonski). Corespondenţele dintre „culori, miresme şi sunete” întruchipează unitatea ideală a universului şi pot fi sesizate cu ajutorul imaginaţiei. Menirea creatorului este aceea de a inventa ceea ce nu a văzut niciodată. • Folosirea sugestiei şi a sinesteziilor slujeşte redării corespondenţelor ascunse dintre lucruri. Denumit şi „audiţie colorată”, poemul simbolist renunţă la figurile de stil, la retorism, în favoarea sugestiei: „A numi un obiect este a suprima trei din patru părţi din plăcerea poemei, făcută din fericirea de a ghici încetul cu încetul. Să-l sugerezi, iată visul... „ (S. Mallarmé) • Se vehiculează conceptul de poezie pură, lirismul fiind purificat de structurile narative ori descriptive. Poezia nu mai spune nimic, ea se exprimă pe sine, folosind un limbaj al ei, diferit de cel comun, dar şi de cel al prozei: „A fi poet înseamnă a fi poet şi logica poeziei este nelogică în mod sublim”; „Proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Poezia îşi are logica ei aparte.” (Al. Macedonski)

1

Petică. toamnele mohorâte. alienat. starea sa definitorie. Demetrescu. infernul. ideile nu trebuie exprimate în cuvinte simple. corabia. culorile sugestive. simbolismul macedonskian. moartea. nebunia. Nucleul ideilor teoretice se află în articolul lui Macedonski. vagul. asocierea sunetelor cu anumite instrumente muzicale sau culori. dominat de cenaclul şi revista Literatorul. Paul Verlaine înţelege prin poezie pură crearea unui limbaj muzical. nuanţele. amurgul. În pragul secolului. Anghel. spitalul. Săvescu. Poeţii Literatorului au cultivat anumite motive şi teme simboliste. repetarea unor sunete. la care au colaborat T. ritmurile. cum îi spune Baudelaire. Simbolismul. excludere. C. publicat cu şase ani înaintea manifestului oficial al simbolismului semnat de Moréas. nevrozat. Cele mai importante idei ale lui Macedonski se referă la muzicalitatea versurilor. cimitirul. târgul pustiu sau provincia. Despre logica poeziei. aruncat din societate. izolarea. Şt. dar nu au fost nişte inovatori la nivelul limbajului. (Al. la necesitatea creării unui limbaj propriu poeziei. 2 . instrumentele muzicale. Macedonski) Statutul poetului simbolist este marcat de izolare. I. Simboliştii preferă teme şi motive precum nevroza. marea. Acesta este urmat de altele: Poezia viitorului. „Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine”. ci sugerate prin imagini şi corespondenţe.• • • Pasul definitoriu al simbolismului se face în privinţa inovaţiilor formale: cultivarea versului liber şi tehnica ingambamentului. De altfel. atins de spleen. nici mai puţin decât arta muzicii”. fluidul. D. rimele. De asemenea. Macedonski scrie prima poezie în vers liber cunoscută în literatura europeană (Hinov). născut dintr-o „stare de nevroză a simţurilor” şi din „muzica sufletului”. „acest monstru delicat”. semnificative pentru stările exprimate: „Arta versurilor nu este nici mai mult. Simbolismul românesc a cunoscut patru etape distincte (Zina Molcuţ): • 1880 – 1889. „muzică înainte de toate”. el considerându-se „blestemat”. iar procedeele de obţinere a efectelor muzicale sunt diverse: refrenul.

devenită reprezentativă pentru întreaga creaţie bacoviană.. cum ar fi însingurarea. După 1916. simbolurile. toamnele gri. simbolismul exterior. în revista Versuri. declarând că nu are nici o concepţie elaborată despre acesta: „Nu am niciun crez poetic. Trăind izolat. în care tema centrală rămâne însingurarea. marchează sincronizarea literaturii române cu marea literatură europeană.” Afirmaţia conţine câţiva indici ai universului liric bacovian. spleen-ul. care dă titlul volumului. Plumb de George Bacovia 1916 Primul curent modern. poezia conturează ipostaza fundamentală a eului liric bacovian. În general. Elena Farago) nu aderă la adevărata doctrină simbolistă. În acelaşi registru se încadrează şi poezia Plumb. principiile de bază ale curentului. stau de vorbă cu mine însumi.• • • 1889 – 1905. condusă de Ovid Densusianu. ci se opresc la poezia citadină şi la câteva motive. Scrisă în 1902. muzicalitatea. simbolismul românesc autentic are parte de o recunoaştere definitivă în 1916. care adâncesc aceleaşi teme. Densusianu motivează apariţia curentului prin necesitatea literaturii de a fi în pas cu dezvoltarea ştiinţei (Sufletul nou în poezie). D. conturându-i condiţia tragică. 3 . Acesta preia din doctrina europeană doar mijloacele expresive. publicaţia sa. „sfârşiul continuu” (Ion Caraion). După câteva perioade de tatonări şi exces de teoretizare.. Anghel. pseudosimbolismul. Ea presupune monologul neîncetat al omului. 1905 – 1916. neputând comunica prea mult cu oamenii. Textele seamănă mai mult cu cele romantice. descompunerea lumii. publicată iniţial în 1911. Le rămân necunoscute corespondenţele. reprezentat de revista Viaţa nouă. Or. Întoarcerea spre propriul eu ca singură realitate instituie monotonia ca fel de a fi „şi acest mod de a fi va fi etern”. fântâna. Revista celorlalţi. formale. simbolismul autentic. nevroza. Volumul conţine poezii scrise cu mult înainte de 1916. monotonia existenţei. este considerată ulterior una avangardistă. pentru că îmi place această îndeletnicire. Cei afiliaţi (Şt. o dată cu apariţia primului volum bacovian. Petică. bacovian. prin cultivarea abundentă a figurilor de stil. legat de activitatea lui Ion Minulescu. aceea de fiinţă însingurată şi înstrăinată de sine. Scriu precum vorbesc cu cineva. simbolismul. Bacovia face din actul creaţiei un mod de a fi. tocmai elocinţa trebuia înlăturată din limbaj. cum ar fi corabia.

] Dacă n-aş fi trăit într-o regiune de şes. cu atât mai mult acest text reprezentativ. a unui zbor în jos. din două secvenţe corespunzătoare celor două strofe compuse identic. la pierderea identităţii.. greutatea absolută ce apasă sufletul. Cine a privit larga vale a Bistriţei de la Bacău e imposibil să nu-l fi întrezărit. frigul arată o atitudine de înstrăinare. De asemenea. deznădejdea. în care versul fundamental este „Stam singur în cavou şi era frig”. El ilustrează ipostaza eului liric – fiinţă însingurată în lumea închisă. aşezate simetric în cele două strofe. semnificativ tocmai pentru faptul că sintetizează emblematic toată complexitatea sufletească a eului liric simbolist. ca singură realitate. Plumbul este preferat pentru conotaţiile sale coloristice sau tactile. Fiinţa percepe lumea prin două manifestări care o anihilează. s-a strecurat necalculat şi în versurile mele. cenuşiul e o culoare frecventă. este proiecţia transfigurată a vieţii sale. În cele mai multe poezii am plecat de la elemente concrete şi de la date autobiografice. de cele mai multe ori cu ajutorul sugestiei. ilustrând iluzia transformării unei stări în alta. apăsătoare. aşa încât relaţia eu liric – univers este una cât se poate de tragică. ca mod de a fi. textul este o creaţie alcătuită atent. Există în natură. frigul şi vântul. acest metal se leagă de alchimie. Simbol saturnian. Titlul introduce şi simbolul fundamental din lirica bacoviană. peisaj şi trăiri: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. al legăturii strânse dintre sentimente şi culori. Din acest punct de vedere. la înstrăinarea omului de sine. ca după un şablon sintactic cu propoziţii scurte. Plumb nu este o simplă abordare a temei morţii. în sensul că transmite stările grave de melancolie şi spleen. cea interioară (singurătatea) şi cea exterioară (atmosfera mortuară). violetul. [. Din punctul de vedere al compoziţiei. din intensitatea stării de singurătate şi monotonie. ca un cavou. fiind emblema căderii. La Bacău.. Vântul este în lirica bacoviană simbolul pierderii speranţei: „E vânt şi-orice speranţă e pierdută”.” Originalitatea textelor bacoviene vine tocmai din ineditul trăirii. De aceea. de restrângere simbolică a fiinţei în ea însăşi.Bacovia a declarat că opera sa. care conduce la alienare. 4 . iluzia salvării. ci un manifest al singurătăţii. versul este important şi pentru stabilirea relaţiei dintre cele două realităţi. e sigur că aş fi avut o altă viziune asupra naturii decât cea cunoscută. De asemenea.

adânc. se pot observa două trăsături care se verifică în toate creaţiile bacoviene: poezia vehiculează un vocabular sărac. textul este o creaţie uimitoare. un dinamism slab. Multe substantive sunt abstracte: amor.De altfel. mort). natura devenind o stare de spirit. Din punct de vedere morfologic. Dispusă simetric în cele două strofe. Din punctul de vedere al lexicului. mort. exterioară). Imperfectul este timpul asociat cu prezentul etern. vocala u devine un laitmotiv sonor. până la desemantizare. prin utilizarea cuvintelor grave. cu sunete închise (â din vestmânt. distribuind cu rigoare anumite sunete. paradoxal. flori de plumb. închise. frig. lent. sunt folosite mai multe substantive. coroane. Bacovia nu caută să obţină efecte muzicale din tehnici exterioare precum refrenul simbolist. folosite la imperfect. La nivel sonor. a neantului şi a nimicniciei. În aceste condiţii. Această organizare sonoră este subliniată de rimele repetate. câmpul lexical predominant este cel al morţii: sicrie. cadrul fizic simbolizat prin cavou este dominat de artificiu. singur. cavou. trăsătură aflată în legătură cu impresia de monotonie. frig). 5 . fonetic. în care se simte obsesia sfârşitului. Chiar şi nivelul gramatical are deosebite funcţii expresive. Verbele. coroane. aşa cum Rimbaud asociază literele şi culorile. un lamento grav. cărora le atribuie semnificaţii neaşteptate. ci prin procedee interioare. deoarece tabloul este static. imprimă o cadenţă apăsătoare. iar cele câteva cuvinte sunt repetate obsesiv. De altfel. cu „sfârşitul continuu”. ceea ce corespunde golului sentimental. Organizarea sonoră. funerar. se produce suprapunerea celor două realităţi (interioară. ci sunt o proiecţie a trăirilor lăuntrice. care corespunde unei stări lirice delirante. mortuar şi dezolant. altele arată deznădejdea (sicrie. vânt) sau acute (i din strig. cu stările interminabile. transformarea mişcării în împietrire şi a zborului în cădere: „Şi-i atârnau aripile de plumb”. de tristeţe. Elementele (sicriele. florile) nu alcătuiesc un tablou din natură. Repetarea lor obsesivă arată neliniştea şi apropierea sfârşitului. dar şi de ritmul iambic. în care toate planurile exprimă aceeaşi idee. sumbră. arată. o proiecţie a simţurilor. Prin strânsa legătură dintre formă şi fond se sugerează o atmosferă de copleşitoare dezolare. Structural. Unele sugerează aspiraţia de a depăşi această stare de plictis (aripile).

Prin sonoritate (a – mor). cosmos.. George Bacovia – despărţirea de utopia romantică) 6 . a pierderii identităţii şi a scindării alarmante. cele mai deschise sunt „amor”. ca poli fundamentali ai existenţei. [.] Ce îl separă pe Bacovia de utopia romantică stă în faptul că în textul său nu se întrevede salvarea (redempţiunea) nici în viaţă. al paraliziei.Dacă forma este riguroasă. lipseşte magicul tărâm compensatoriu. condiţie tragică a eului liric simbolist. al materiei căzute. devenite simbol al neputinţei.” (Vasile Fanache. a evadării: „Nicio intenţie programatică nu se arată eficace în a salva eul prăbuşit în plumbul realului concret.. marcând „ruptura de utopia romantică” a salvării. indiferent că el s-ar numi trecut sau spaţiu oniric. pentru a fi în acord cu stările predominante. Sintagma „amorul meu de plumb” este relevantă pentru ideea înstrăinării omului de sine. Dintre simbolurile prezente. primul generează asocierea Eros – Thanatos. rigidă chiar. viziune foarte modernă. Dacă pentru alchimişti plumbul este punctul de plecare. „plumb” şi „întors”. nivelul semantic pune în evidenţă o infinitate de sensuri. a dedublării generate de singurătate. exprimată şi de Rimbaud în celebra afirmaţie „Je est un autre”. pentru Bacovia este punctul terminus. nici în moarte. istorie ori eros. ceea ce înscrie textul în modernitate. Imaginea tipică a ratării este conţinută în metafora aripilor de plumb.