Sunteți pe pagina 1din 21

Gabrielle Coco Chanel Edmonde Charles-Roux Gabrielle se trage dintr-o familie de negustori, oameni simpli cu origini taranesti, care

isi castigau painea mergand la targuri si la sarbatorile campenesti. Tatal lui Gabrielle era un betiv si un afemeiat. Isi insela nevasta cu diverse fete intalnite pe la balciuri si, cu toate ca abia aveau ei 2 din ce trai, nu rata nici o ocazie ca s-o lase insarcinata. Gabrielle avea 2 surori si 2 frati: Alphonse, Lucien, Julia si Antoinette. Mama lor, Jeanne Devolle a murit la 33 de ani din prea multa dragoste , sacrificiu si extenuare. Gabrielle avea doar 12 ani. Fetele, Julia, Gabrielle si Antoinette au fost duse la manastirea Obazine, pentru a fi crescute de maicute, in timp ce baietii familiei Chanel au invatat meseria de negustor. La manastirea Obazine Gabrielle a intalnit-o pe Adrienne, verisoara sa, o fetita foarte frumoasa, gratioasa si finuta, care ii va deveni una dintre cele mai bune prietene. Aici, orfanele au invatat sa coasa, au invatat ce este rigurozitatea si ordinea. A fost inspirata de acest loc creand haine armonioase cu linii simple (arhitectura sobra, geometrica a manastirii), culori neutre (negru si alb - uniformele maicutelor, bej - culoarea peretilor). In fiecare duminica calugaritele isi duceau elevele pe colinele de la Coiroux, unde evocau tainele lacasului: o clopotnita neasemuita dintr-un mozaic misterios ale carui figuri derivau fiecare in parte dintr-o simgura cifra. Misterul acelui limbaj cifrat a fost dintre cele care au tulburat-o cel

mai mult pe Gabrielle iar in clipa reusitei a stiut sa-si aduca aminta. Ce putea sa fie mai magic decat o cifra? De pilda cifra 5. Cand Gabrielle si Adrienne au implinit 18 ani, maicutele de la congregatia Saint Coeur nu le mai puteau tine, dar totusi nu le lasau la voia intamplarii. Exista o retea de influenta a manastirilor, calugaritele isi plasau orfanele ca ucenice, le gazduiau si le hraneau, le gaseau chiar si sot. Cele 2 prietene orfane au fost trimise la Moulins, orasel foarte aproape de Varennes-sur-Allier unde matusa fetelor, Louise Costier "Julia", traia cu sotul ei. Matusa Julia avea imaginatie in maini. Stia ca dintr-o bucata de tesatura abil scrobita poti face multe. In zilele cand se intorcea de la cumparaturile facute la Vichy le chema pe cele 2 fete si, inarmata cu foarfeci, trecea la refacerea lucrurilor cumparate spre a le impune anumite infrumusetari nascocite de ea. La 20 de ani viata fetelor a capatat o alta intorsatura. Au fost plasate in calitate de angajate La Sainte-Marie, magazin specializat in trusouri si garnituri pentru copii dar care lua si comenzi de imbracaminte pentru doamne si fetite. La 21 ani Gabrielle incepea sa-si piarda rabdarea, constienta fiind ca nu traise decat un iremediabil timp consacrat unor nimicuri. Si-a luat o camera in oras, pe Rue du Pont-Guinguet, dupa ceva timp a urmat-o si Adrienne. Cand a inceput sezonul curselor la Moulins mai multi calareti au intrat in pravalia de croitorie pentru retusuri de ultima clipa. Acolo, intr-o incapere

alaturata le-au vazut pe cele 2 fete, 2 Cenusarese care peticeau pantalonii. Au fost pe loc electrizati. Bineinteles, le-au invitat in oras la cofetarii, restaurante, sali de bal. Gabrielle ramane uluita de viata de noapte a orasului, de eleganta locurilor si de coffee concert-urile gazduite de La Rotonde. Cucerita, aceasta isi doreste sa devina cantareata. Intr-o seara, in fata regimentului 10 de calareti si a spectatorilor de La Rotonde, in varsta de 24 ani, Gabrielle urca pe scena si canta "Qui a vu Coco dans la Trocadero?" si "Koko Ricco". Are succes dar nu datorita vocii extraordinare ci a frumusetii rapitoare care ii fermeca pe calareti. O vreme va canta in fiecare seara, ramanandu-i porecla Coco, gratie cantecului. Dintre cardul de admiratori bogati si cu titluri se distinge Etienne Balsan, un gentleman pasionat de imperecherea cailor de rasa si de curse. Acesta ii sustine dorinta de a fi o stea a music hall-ului, (desi i-a spus sincer ca nu are cine stie ce talent) iar in timpul verii, cand toata lumea buna si ofiterii de la Moulins mergeau la Vichy, a trimis-o pe Chanel acolo, sa faca lectii de canto si sa se faca remarcata. Gabrielle nu a avut succes iar Etienne i-a propus sa vina cu el la castelul de la Royallieu. Ii placea sa se trezeasca tarziu, sa leneveasca in pat, sa citeasca. Era femeia din umbra, metresa lui Etienne. Cel putin una dintre ele. Etienne a trimis-o sa-si faca cateva haine la croitorul din oras iar Gabrielle l-a socat pe batranelul muncitor. El ii propunea ultima moda urmata de toata lumea buna, costume de amazoana ca a ducesei X dar ea il refuza. Nu vroia sa fie catalogata drept o

metresa, nu vroia sa fie ca toate celelalte. Vroia sa fie imbracata lejer, vroia sa fie diferita. La Royallieu a fost o perioada foarte frumoasa pentru Gabrielle. A invatat sa calareasca iar Etienne se mandrea cu ea la curse si in fata prietenilor; a aflat secretele lumii bune, participa la petrecerile gazduite de Etienne. A durat un an apoi s-a plictisit. Simtea ca isi iroseste viata, observase ca prietenii lui Etienne veneau mereu singuri - fara sotiile lor, iar Royallieu era un cuibusor de nebunii. Ce viata ar fi avut ea aici? Din fericire, lucrurile s-au schimbat rapid pentru Gabrielle. In perioada Royallieu, Gabrielle il intalneste pe Arthur Capel, poreclit "Boy", prima si una dintre marile ei iubiri. Boy o sprijina pe Gabrielle, iar aceasta incurajata si plictisita accepta sugestia lui Etienne de a crea palarii. In 1909 pe Boulevard Malesherbes din Paris incepe totul. Gabrielle, Adrienne si Antoinette. Palariile create pentru cliente erau variatiuni ale celor purtate de ea la Royallieu. Vestea s-a dus iar prietenele lui Etienne antrenandu-le unele pe altele au umplut micuta garsoniera - atelier. Boy o vizita des, in calitate de vecin. Curand, Boy i le-a trimis si el pe frumoasele lui prietene. Intregul cerc din jurul hipodromului a defilat prin magazinul ei. Gabrielle nu ducea lipsa de idei dar ii lipsea practica si lucru mai grav, meseria. Avea elocinta din plin. La fel ca tatal si bunicul ei se pricepea sa vanda. Dar, confruntata cu aceasta clientela noua, nici stiinta de a vinde nu mai era de ajuns. Daca ar fi fost dezamagite, clientele ar fi plecat

la fel de repede cum venisera. Desi Etienne nu mai era asa incantat ca la inceput, pentru ca totul devenise prea serios, i-a sugerat sa-si gaseasca o autoare tehnica. Asa a inceput colaborarea intre Gabrielle si Lucienne Rabate. Lumii curselor i se succedase pur si simplu lumea buna care nu comandau intotdeauna, dar treceau pe acolo, de curiozitate. S-a pus problema cartierului, care nu avea nu aer prea serios. Toata banda de la Royallieu locuia in cartierul Malesherbes unde existau locuinte discrete in care seducatorii vremii puteau veni fara stirea nevestelor sa aibe obiceiurile lor. Gabrielle vroia sa se mute si l-a rugat pe Etienne s-o ajute, sa-i acorde un imprumut. Nu a fost de acord. Gabrielle insista, era periculos sa nu plateasca impozit, cartierul dadea un aer neserios iar Lucienne a parasit-o. Boy credea in talentul ei si ii lua apararea in orice imprejurare. Era indragostit, o iubea pe Coco. Trecerea de la Etienne la el a fost facuta usor, fara tipete si resentimente, continuau sa frecventeze Royallieu. Boy a fost cel care i-a dat avansul necesar cumpararii unei firme comerciale, pe strada Cambon din Paris. In vara anului 1913, cat timp cuplul a stat la Deauville, Boy Capel a inchiriat un magazin pentru Coco intre casino si hotel Normandy. I-a adaugat magazinului un stor mare alb pe care numele ei se detasa, pentru prima oara, scris cu litere negre. Bancheri de diverse nationalitati, oameni de guvernament, politicieni, oameni de finante, ziaristi, magnati ai presei - acestia erau oamenii printre care se invarteau de acum Arthur

Capel si Gabrielle Chanel. Adrienne a sosit si ea la Deuville, mai frumoasa si mai indragostita, tot lua palarii cu imprumut, le schimba iar clientela lui Gabrielle s-a dublat prin prezenta fetei. Gabrielle atunci a inteles utilitatea manechinelor. Brat la brat, erau trimise la ora sic in zona digului. Se intorceau de acolo triumfatoare: toate privirile se oprisera asupra lor. In 1914 Gabrielle isi sporise cu mult clientela. Datora acestui lucru unei doamne Rothschild, care fusese izgonita de Paul Poiret (principalul adversar a lui Gabrielle) si ii jurase razbunare. Perioada razboiului. Orasul Deauville se golise. Pravaliile se inchideau, hotelurile la fel, Gabrielle nu a putut pleca nicaieri. Mobilizat la randul lui, Boy a sfatuit-o: "Asteapta, nu inchide magazinul". Ea a tot asteptat si pana la urma a avut de castigat. In august 1914, hotelul Royal a fost redeschis pe post de spital iar vilele familiale erau napadite de castelani. Deauville a devenit orasul aristocratic al lumii din spatele frontului. Soseau doamnele dupa ce au pierdut totul. S-au adresat singurului magazin deschis in oras pentru a-si reface garderoba: cel a lui Gabrielle Chanel. Aceasta le-a propus ce purta ea: o fusra dreapta pana la pamant, o bluza marinareasca, pantofi cu tocuri ca pentru cizme, o palarie fara nici o garnitura. Asta era tinuta pe timp de razboi. Ca sa te deplasezi pe jos, repede. Tinuta Chanel a adevenit tinuta momentului. Apoi au inceput sa soseasca primiii raniti. Doamnele si-au oferit ajutorul de asistent si li s-a ordonat sa adopte tinuta alba. Unde sa gaseasca halate, sorturi,

bonete? I-au cerut ajutorul lui Gabrielle. Rezultatul le-a depasit asteptarile. La aceste tinute de infirmiera s-a elaborat contributia lui Chanel la lupta nationala. Nu a fost vazuta niciodata printre raniti. In aceasta perioada Gabrielle nu mai stia unde sa-si aseze clientele. A pus mese si scaune pe trotuar si a creat la usa ei un adevarat salon la umbra storului coborat. Cand Parisul a fost salvat, Gabrielle s-a gandit ca e mai bine sa paraseasca Deauville si sa se intoarca la Paris. Trebuia sa-si asume acest risc asa ca a lasat magazinul in grija unei muncitoare pana anul urmator. Franta a asistat la o noua repartizare a populatiei, pe front - cei care sufereau, la Deauville - cei care asteptau, la Paris - cei care vorbeau, la Biarritz - cei care profitau. Aflati intr-o mica vacanta la Biarritz celor doi le-a dat prin minte ideea de a reinnoi la Biarritz experienta care, cu un an in urma la Deauville, daduse rezultate atat de frumoase. Aveau in comun gustul de a risca si de a incerca. Prin urmare, Arthur Capel i-a avansat niste fonduri iar Gabrielle a deschis la Biarritz o casa de moda adevarata, cu o colectie de rochii de 3000 de franci. S-a instalat somptuos intr-o vila cu aere de castel. Gabrielle avea si ea planul ei de batalie. Pentru ea Biarritz era un avanpost care punea Spania la indemana ei, o tara neutra cu tot ce presupunea ea rezerve de materii prime si clientela. Apoi, de cum a fost asigurata aceasta cucerire, se va reintoarce in strada Cambon, iar pe Antoinette o va lasa la Biarritz cu puteri depline. Trebuiau sa tina Biarritz-ul - asta era razboiul dus de surorile Chanel, sa imbrace ultima

reduta cu ultimele dantele si broderii. In scurt timp, Gabrielle cunoastea succesul si aici. Comenzi de la Curtea Spaniei, de la lumea buna din Madrid, din Bilbao, San Sebastian. Atelierul de la Biarritz a lucrat la capacitate maxima avand 60 de lucratoare. Gabrielle s-a reintors la Paris la sfarsitul anului si isi consolida imperiul. Iar in primele luni ale anului 1916 Gabrielle avea putere deplina peste 300 de lucratoare. Independenta ei era asigurata. Boy facea si el avere caci fara incalzire, fara carbuni, copii mureau. Gabrielle i-a dat inapoi lui Boy toti banii oferiti de acesta de-a lungul timpului. S-a grabit sa faca acest lucru, fara sa-i ceara parerea. Boy era surprins, se bucura de succesul ei dar nu era pregatit sa-i accepta independenta. Se iubeau mult dar Boy nu o putea lua de sotie, trebuia sa se insoare cu cineva de familie buna. Nu avea inima sa-i spuna lui Gabrielle, dar ea se astepta la asta. Se pregatise de mult timp. In cele din urma Boy a anuntat-o ca s-a logodit cu Diana Lister, fiica unui lord. Logodit, Boy continua s-o revada pe Gabrielle la fel de des ca inainte. In 1919 s-au despartit iar el s-a casatorit, regretand-o totusi profund pe Gabrielle. La sfarsitul anului, in ajunul Craciunului Boy a murit intr-un accident de masina. Gabrielle insotita de Leon de Laborde a plecat inspre inmormantare. Dupa 18 ore de mers cu masina, Gabrielle a incasat o ultima lovitura: sosise prea tarziu. Gabrielle nu avea sa-l mai revada niciodata pe Boy. In aceste conditii, Gabrielle impietrita s-a dus la locul accidentului. Masina lui Boy era acolo, arsa, irecuperabila. Coco s-a asezat pe o borna si a plans.

Asa si-a luat la revedere. In primele luni ale anului 1920 a stat ascunsa. Nu vroia sa mearga la Paris. A pus sa-i fie tapetata camera in negru apoi in roz, a suferit enorm. Si-a revenit cu ajutorul Misiei Sert. Viata trebuie manata cu biciul altfel se prinde si te prinde, spunea ea. Gabrielle s-a lasat pe mana ei si a ajuns in Venetia impreuna cu Misia si sotul ei. Misia Sert era inconjurata de artisti, poeti, scriitori, staruri ale baletului rusesc. Vila Bel Respiro, locuinta lui Gabrielle, era frecventata de aceste persoane. Exista chiar si un pian, la care canta Misia. Acolo si-a facut aparitia si printul Dimitri Pavlovici, intre Gabrielle si aceste nascandu-se o poveste de dragoste. Se stie ca nu exista curte in Europa la care parfumul sa se fi bucurat de o mai mare trecere ca la curtea Rusiei. Inca o data (dupa ce s-a inspirat din uniforma calaretilor si a jucatorilor de polo, din eleganta britanica), Gabrielle s-a inspirat si a decis sa inventeze parfumul Numero 5. Impreuna cu Ernest Beaux, Gabrielle a inventat un parfum apreciat si renumit de-a lungul anilor. Cu toate ca, 7 ani mai tarziu, cei de la casa Coty au angajat un chimist si au facut un parfum cu acelasi miros numit Aimant, tot nu i-au adus nici un prejudiciu lui Gabrielle. Pe strada Cambon, la magazinul din Paris, veneau femei cu gust, foarte frumoase care ii spuneau lui Dimitri "vere", crema societatii saloanelor din Sankt-Petersburg. Gabrielle a inceput sa recruteze brodeze. Vroia sa faca cateva rochii brodate, sa reinterpreteze rubasca - o alta sursa de imbogatire preluata din trecutul amantilor. In 1921 s-a despartit de Dimitri. Nu a fost o

drama. Vila Bel Respiro era mai plina ca niciodata de crema baletelor rusesti. Iar Gabrielle avea o noua dragoste: poetul Pierre Reverdy, un om care a iubit-o profund. Gabrielle avea operele complete ale lui Pierre Reverdy si aproape toate manuscrisele lui. In fiecare lucrare a lui Reverdy erau cuvinte de dragoste, de tandrete pentru Coco, de la an la an, din 1921 pana in 1960. Dar nici aceasta relatie nu a dus la casatorie. Reverdy era un neinteles, era suparat pe societate, pe faptul ca erau sprijiniti doar poetii care aduceau bani. In orice clipa se simtea tasnind inauntrul lui o revolta. Brusc, in sufletul lui, Dumnezeu s-a facut simtit ca un vertij. Reverdy a parasit Parisul in mai 1926 si s-a retras la Solesmes, intr-o casuta aflata foarte aproape de abatie. Avea sa traiasca acolo treizeci de ani, cu sotia sa, si totusi singur. In 1922, Chanel facea sa se vorbeasca despre ea pe o scena si la pagina consacrata spectacolelor. Colabora cu artisti care, cu zece ani mai tarziu, ar fi constituit un eveniment, dar care, la vremea respectiva erau identificati cu avangarda. Spectacolul "Antigona", intro adaptare libera a lui Cocteau, cu decoruri de Picasso, muzica de Honegger, costume de Chanel. Costumele au fost unanim laudate de lumea buna, de toate publicatiile momentului. In 1922, Gabrielle a achizitionat o statuie de marmura elanistica de o rara calitate, aceasta devenind piesa principala din salonul ei. A manifestat mereu acea ferma vointa de a transpune in domeniul profesiei descoperirile pe care i

le prilejuia aventura ei personala. Dupa "Antigona" a urmat "Trenul Albastru", pus in scena de Diaghilev. Vreme de 14 ani - din 1923 pana in 1937 - daca retinem dupa "Trenul albastru", "Orfeu", "Oedip rege", "Cavalerii mesei rotunde", ciclul operelor lui Cocteau continua si totul se petrecea ca si cum nu isi imagina personajele decat costumate de Chanel. Din 1924 pana in 1930, Gabrielle a fost amanta ., al doilea duce de Westminster. Era omul cel mai bogat din Anglia. Avea o pasiune pentru jocurile de carti si pentru farsele puerile. Ascundea diamante sub pernele metreselor lui, profita de somnul lor pentru a fixa pe niste pietre enorme, pandantive costisitoare pe palariile acestora, fuma trabuc stand in halat, ii cerea valetului sa-i calce in fiecare dimineata sireturile de la pantofi. Era pasionat de sport, vanatoarea si de navigat. S-au cunoscut in cursul unei serate la Monte-Carlo. Apoi au urmat scrisori de dragoste aduse de la Londra la Paris de curierii Inaltimii Sale intr-un vesnic dute vino, flori taiate din sera cu gardenii, cosuri cu fructe culese chiar de duce din serele pentru culturi timpurii in care pepeni galbeni, capsuni si clementine cresteau in plina iarna, somoni din Scotia abia pescuiti adusi cu avionul, special pentru Gabrielle, smaralde in stare bruta. Asa a impresionat-o si mai tarziu cucerit-o Bend'or pe Gabrielle. La inceput, a fost putin sceptica, spunea ca nu o mai trage inima, ca nu avea ce sa caute in Londra. A respins destul de dur primele avansuri ale ducelui. Daca ar fi cautat un alt siretlic de

a-l prinde in mreje, nu ar fi gasit altul mai bun! Vizitele lui Bend'or la Paris au devenit tot mai frecvente, surprize si farse. Coco stia cantecul, era silita sa retraiasca epoca sustinutelor, epoca unui indelungat dezgust. Dar atunci cand reporterii britanici au pus pe seama ducelui proiecte de casatorie, cu o frantuzoaica, Gabrielle in plin miraj a decis sa se arate mai clementa. In scurt timp a cunoscut multiplele posesiuni ale noului ei amant. Castelul din Normandia, coliba din tinutul Landelor, casa de pescuit din Scotia, cele 2 iahturi: "Flying Cloud" si "Cutty Shark". Isi petrecea adesea weekend-urile la Eaton Hall, resedinta principala a ducelui, petrecand alaturi de toti ducii de Clarence, York sau Wales, Winston Churchill si sotia. Gabrielle sa familiarizat cu armata de valeti comandata de un majordom mai demn decat un general, cu galeriile si anticamerele insirate prin care se pierdea adesea. Gradina de la Eaton Hall, tweedurile scotiene, vestele de dimineata cu bust in dungi si maneci negre purtate de valetii de la Eaton Hall, tinuta de culoare inchisa a marinarilor de pe "Cutty Shark", cu tunica lor cu nasturi aurii si boneta trasa pana la sprancene - erau de departe ceea ce o sedusese cel mai mult in Anglia. Si din toate aceste elemente ea a facut temele dominante ale vesmintelor pe care le-a creat. A adoptat obiceiul englezesc de a trai in pulover dar a stiut sa mearga mai departe, insotindu-l cu bijuterii cum nici o alta doamna din societatea engleza nu ar fi indraznit sa poarte. Gabrielle nu si-a imaginat niciodata ca luxul putea avea alte scopuri decat pe acela de a face simplitatea

remarcabila. Revenind la problema casatoriei. Pentru Bend'or problema nu era atat cea a casatoriei cat aceea de a avea un mostenitor. Gabrielle a inteles asta rapid, dar pentru ea timpul era o problema majora. Avea 46 ani. A turbat de suparare dar nu a depus armele. Putin ii pasa ca trupul ii era indaratnic. Astfel ca s-a lasat pe mana doctorilor, facuse gimnastica umilitoare la sfatul unei moase dar tot degeaba: era sterila. Totusi isi spunea ca nu se stie niciodata si ca poate o va lua in casatorie si asa. Iluziile ii erau incurajate de catre cadourile lui. In 1928 i-a oferit cadou o casa un Franta cu un teren imens cu maslini. Gabrielle, capatand curaj, a trecut in revista tot ceea ce, pe langa incapacitatea ei de a-i asigura o descendenta, mai putea constitui un obstacol in calea unirii lor. Si-a dat seama repede ca trecutul ei jenant este problema. Asa ca a cumparat tacerea fratilor, (cu toate ca Lucien, cel mic s-a lasat foarte greu convins sa renunte la meseria lui) i-a convins sa nu mai vorbeasca intre ei, sa nu mai vorbeasca cu lumea din jur despre ea si intr-un final, ia dezbinat. Bend'or a inceput s-o insele pe Gabrielle, dar cu toate acestea se smulgea greu de sub influenta ei. Gabrielle isi reluase rapid vechile obiceiuri si cercul de prieteni. Bend'or avea sa se insoare. Vroia ca Gabrielle sa-l regrete, sa fie geloasa dar nu a avut aceasta satisfactie. S-a incurcat cu un "popa" - Pierre Reverdy. De acum Gabrielle vorbea despre problemele inimii in termeni de croitorie. Carpeala, coasere, reinnodare. Nu stia, oare, ca dragostea nu se lasa carpita? Prin

1930, Gabrielle si Reverdy au reinceput sa vorbeasca, Ea vroia ca ei doi sa scrie impreuna. Nu era vorba decat de aforisme pe care le destina diverselor reviste magazin. Insa ea socotea ca nimic din ceea ce scrisese nu era publicabil daca Reverdy nu venea cu corecturile lui. Cugetarea este cel mai nobil si mai sigur drum al inimii. La 5 ani de la ruptura cu Parisul, Reverdy se confrunta cu o dilema crunta: sa marturiseasca faptul ca pacea interioara de la inceput a incetat si ca si-a pierdut credinta, sa paraseasca abatia de la Solesmes, sa se resemneze? Pentru inceput, Reverdy parasea frecvent izolarea pentru sederi la Paris, tot mai lungi. A fost iarasi vazut in compania lui Gabrielle. Carpirea nu a tinut decat un an. Reverdy era lasat in voia chinurilor lui, asta ii era soarta. Satula de acea repetitie lipsita de speranta, Gabrielle renunta o data pentru totdeauna. Nefericirea e contagioasa, o stia. Sa indepartat atat din bucurie de viata, cat si din teama de molipsire. La Monte Carlo a avut loc o intalnire istorica: a lui Gabrielle cu Samuel Goldwyn. Marele duce Dimitri servise drept intermediar, nu a uitat-o pe Gabrielle care il ajutase atunci cand el fusese la ananghie. Tarul de la Hollywood vroia s-o aduca pe Gabrielle in America. In timpurile in care paisprezece milioane de americani erau fara slujba, Samuel Goldwyn a inteles ca intre un codru de paine si un bilet la spectacol, alegi painea. Trebuia sa aduca uzinelor lui de vise un supliment de sofisticare. Era momentul de a afisa nume mari si de a cumpara prestigiu. Astfel si-ar

putea asigura in mediul urban clientela sporita a bogatasilor. Trebuia sa le dea femeilor un dublu motiv de a se duce la cinema: sa vada filmul si ca sa vada ultimul racnet al modei. Avea nevoie de Gabrielle. Contractul ii garanta lui Gabrielle o suma fabuloasa: un milion de dolari in schimbul a 2 calatorii pe an la Hollywood. Iar de acum inainte vedetele sale vor fi imbracate atat in filme cat si pe strada in Chanel. Caci asta era planul: a intreprinde o reforma a gustului vestimentar al marilor doamne ale ecranului. Prima vizita a avut loc in aprilie 1931. Misia o insotea. De acum ii cunostea si era cunoscuta de toti cei care contau. Creativitatea ei o facuse sa devina una dintre acele valori europene la care apelase Hollywood-ul. Lucrurile s-au oprit dupa primul film la care Gabrielle a facut costumele. Starurile au protestat, nu voiau sa mai accepte sa fie imbracate film dupa film foar de Chanel. Gabrielle s-a dispensat de un al doilea voiaj iar Goldwyn s-a ostenit de pomana. Dar in ceea ce priveste publicitatea adusa de aceasta colaborare, nimeni nu a pierdut. In 1935 Gabrielle se indragostea. Noul amant era Iribe, pe numele adevarat Paul Iribarnegaray. Tatal lui era ziarist, Paul nu visa decat desen. Cu toate ca la 16 ani s-a angajat la tipografia unui ziar local, 2 ani mai tarziu a renuntat ca sa se inscrie la cursurile de arhitectura de la Beaux-Arts. In scurt timp desenele lui vor fi publicate in diverse ziare, acesta obtine chiar si o colaborare cu Paul Poiret, unul dintre adversarii lui Coco. Este cunoscuta lucrarea "Rochiile lui Paul Poiret povestite de Paul Iribe". A devenit cu adevarat

cunoscut atunci cand a inceput colaborarea cu Cocteau pentru ziarul "Le Mot". Un iubitor al luxului, un seducator, Iribe a luat-o de sotie pe Jane Diris, o actrita cunoscuta a cinematografului mut. Cand Jane Diris a murit, Iribe era deja interesat de dolari si de frumoasele americane. Una dintre ele, Maybell Hogan. Iribe s-a instalat intr-un cottage impreuna cu aceasta si a inceput sa frecventeze asiduu Hollywood-ul si lumea cinematografiei. I s-a incredintat decorurile si costumele din diverse filme. Leatrice Joy, o tanara actrita, facea senzatie in toaletele semnate de Iribe, care a fost pe data promovat ca director artistic. Iribe nu se oprea aici. A devenit fotograf, a experimentat noi tehnici de publicitate, a amestecta tipografia cu fotografia. Cum a castigat mai multi bani si-a cumparat un automobil superb, marca Voisin. Dar in scurt timp a fost nevoit sa vanda atat automobilul cat si iahturile. Nu mai venea pe acasa iar in cele din urma Maybell l-a parasit. Apoi a venit epoca Chanel. Legatura lor a capatat un caracter oficial la vremea unei expozitii de diamante si bijuterii scumpe intr-un pavilion din casa ei din Faubourg. El s-a instalat acolo de asemenea. Gabrielle a vrut sa-i faca o bucurie asa ca a finantat reaparitia ziarul "Le Temoin", cu Iribe pe post de director, editorialist si totodata principal ilustrator. Iribe o alesese pe Gabrielle sa interpreteze chipul feminin al valorii franceze. Mandra ca tocmai pe ea a ales-o, Gabrielle a facut pentru Iribe ceea ce nu mai facuse pentru nimeni: l-a amestecat in viata ei profesionala, a incercat sa imparta cu el acea putere. Era fericita, nu mai avea nimic de ascuns. Astfel, Iribe a devenit omul de incredere, cavalerul insarcinat s-o

apere. In 1934 Gabrielle l-a concediat pe fidelul Joseph Leclerc, slujitorul ei fidel timp de 16 ani. Chanel vroia sa-si usureze modul de viata. Cu exceptia cameristei, ea si-a concediat personalul si a plecat cu mobilele sa se instaleze la hotelul Ritz din Paris, hotel care avea sa-i fie pana la moarte singura resedinta pariziana. Efectele crizei se manifestau. Dar nu asta era singura motivatie pentru decizia lui Gabrielle. Vroia sa se concentreze asupra vilei La Pausa. Aceasta avea sa fie casa ei de acum incolo. Vroia sa traiasca intr-o sarbatoare continua. Iribe obtinuse divortul de Maybell iar o casatorie intre Gabrielle si Iribe era evidenta. In 1935, Iribe si Gabrielle erau in vacanta cand s-a intamplat un nou necaz: Iribe a cazut pe terenul de tenis in clipa in care Gabrielle venea sa i se alature. A cazut, lesinat. A murit intr-o clinica din Menton fara sasi fi recapatat cunostinta. Si de data aceasta Gabrielle a avut-o alaturi pe prietena ei cea mai buna, Misia Sert, care s-a mutat la ea si a inteles-o asa cum se cuvenea. In toamna, Gabrielle s-a reintors la Paris. Cocteau, vrand s-o ajute sa se tamaduiasca prin munca, i-a propus sa execute costumele pentru noua lui piesa: "Oedip rege". Incercarea a fost una dezastruoasa. Costumele erau oribile, iar presa si toata lumea nu s-a sfiit sa-i spuna si s-o acuze. Inspiratia o parasea, poate si norocul. A fost la o clarvazatoare care i-a dat un singur sfat: munca. In 1939, Gabrielle a mizat inca o data pe virtuozitatea ei. Rochiile lungi, rochiile gitane i-au adus indeosebi un mare succes. Acestea au fost

rochiile ultimei primaveri in care s-a mai dansat. Au inceput timpuri din ce in ce mai grele. In Paris erau organizate greve, era criza, un viitor razboi se anunta. Gabrielle a facut atunci un gest surprinzator: a anuntat inchiderea casei Chanel. Concedia fara preaviz totalitatea lucratoarelor. Doar magazinul ramanea deschis. Reverdy a fost unul ditre putinii care i-au dat dreptate: nu era timp potrivit pentru rochii, spunea el. Unde se ascundea Gabrielle? Era la Hotel du Pelerin intr-un satuc din regiunea Basses-Pyrenees La Corberes. Dar nici in La Corberes Gabrielle nu si-a atins scopul. In august 1940 se reintorcea la Paris. La 56 de ani Gabrielle a inceput o idila cu Von D, un spion german din Paris. Perioada razboiului Gabrielle incearca sa faca pace intre Paris si Anglia, apeland la ajutorul superiorului lui Von D, fara stirea lui, si punand la cale un plan de a ajunge sa vorbeasca cu vechiul prieten Winston Churchill, prin ajutorul Verei. Incercarea a fost una hilara, de tot amuzamentul. Misia, prietena ei cea mai buna, era din ce in ce mai bolnava. Orbise, imbatranise iar dupa un timp a murit. De dragul ei, Gabrielle a intrat in camera mortuara unde se afla trupul Misiei, a imbracat-o in Chanel , a pieptanat-o si a aranjat-o. Dupa sfarsitul razboiului Gabrielle vroia sa redeschida singura casa pe care inca o mai ravnea, casa ei de moda. S-o deschida larg, sa puna din noi in functiune atelierele, sa refaca plinul de lucratoare. La saptezeci de ani, iat-o pe Gabrielle Chanel revenita la inceputuri. In mod ciudat, Gabrielle revenise ruginita. Nu mai era

in ea urma de fantezie sau de frivolitate. O uzase efortul de disimulare constanta. Nu ramanea vizibil decat rigoarea. In 1953, Gabrielle Chanel, femeia care voia sa reinvie moda, avea ceva iremediabil provincial. Era aproape demodata. In februarie 1954 casa Chanel se pregatea de lansarea colectiei de revenire. Ziariste, venite din Anglia si din America, erau plasate in primele randuri alaturi de cele care asigurau cronica franceza de moda, toate acestea la un loc alcatuiau un fel de tribunal. Faptul ca alesese ca data o zi de 5, cifra ei purtatoare de noroc, nu a schimbat cu nimic verdictul: un fiasco. Titlurile si articolele din toata lumea anuntau esecul. Dar Gabrielle vazuse multe la viata ei. De ce vroia lumea cu tot dinadinsul ca ea sa fie inecata? Isi asculta prietenii adresandu-i complimente care aduceau cu niste condoleante; ii asculta si o cuprindea o teribila pofta de ras. Credeau cumva ca o insala? I se spunea ca ea castigase. Ce aparenta de adevar avea o astfel de afirmatie? Ii asculta cu acea implacabila luciditate de care nu se vindecase niciodata. Oare izbuteste cineva sa convinga un fermier ca recolta lui e buna atunci cand de fapt nu este? In noaptea aceea, Gabrielle marturisea ca si-a pierdut mana. O recunostea. Intre artizani nu se spun brasoave. Atunci? Nu avea decat o singura grija: sa se reapuce de lucru. Si degeaba ar fi cautat cineva pe chipul ei cel mai mic semn de descurajare. A doua zi, a trebuit sa recunoasca evidenta: carnetul de intalniri era gol, iar casa de moda pustie. A avut nevoie de un an ca sa revina complet. Deja la cea de-a treia colectie Chanel, "Life", revistele din Statele Unite

recunosteau ca celebra creatoare de moda influenteaza totul. La 71 de ani Gabrielle Chanel aduce mai mult decat o moda, aduce o revolutie. Avea sa domneasca singuratica, vreme de saptesprezece ani, respectata de timp si inca frumoasa. Munca o innobilase. Pana la sfarist, a stat "furioasa si dreapta ca un capitan pe puntea vasului care se scufunda". Nu se mai stia de unde ii venea forta. Se putea chiar banui ca era altceva decat reflexul ei insesi, un fel de fantoma care era lasata, neavand ochi decat pentru lucrul ei pe punctul de a capata forma. Era dramatic de singura. Numerosi oameni dintre cei care o inconjurau profitau de pe urma ei, o stia. Dar prefera asa ceva decat inspaimantatoarea ei solitudine. "Sunt, spunea ea, cei care vin sa ma asculte cu ideea de a scoate din vorbele mele un articol. Sunt cei care se plictisesc ascultandu-ma, dar care mananca mai bine aici decat ar manca la ei acasa. Mai sunt si cei care au ceva sa-mi ceara. Acestia sunt cei mai asidui. Bani Mereu bani." Rezista, umbland din atelier in camera. Avea doar o strada de traversat. Rezista cu una sau cu doua plimbari pe saptamana si cu cateva zile de odihna pe an, in Elvetia de preferinta. Munca ii intrase in maini, in degete, in ochi, astfel incat noptile devenisera simulacrele zilelor. Avea crize de somnambulism. Era surprinsa uneori adormita, cu o pereche de foarfeci in mana. Nu mai cunostea decat gesturile prin care desfacea, refacea, cosea la loc si le intruchipa de una

singura pe toate cele trei. Si cu toate astea, Gabrielle rezista. Facea istorie in felul ei imbracand strada, starurile si reginele. La optezeci si opt de ani, a trebuit ca asta sa i se intample. Dar in singura zi in care era cu putinta: intr-o duminica. Pentru ca in restul saptamanii lucra, iar a muri la lucru ar fi insemnat teatru. Un teatru ieftin. A pus in moartea ei toata discretia de care era in stare. Intorcandu-se de la plimbare, in acea duminica de ianuarie, in camera ei de la Ritz, nu avea sa deranjeze pe nimeni. S-a intins imbracata pe patul din alama. Un pat in care sa doarma singura sau in care sa moara in calitatea ei de Chanel.