Sunteți pe pagina 1din 203

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I Procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei

§1 Definiţia procesului penal

Procesul penal este definit ca o activitate reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judecătorească, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală 1 .

§2 Fazele procesului penal

1. Noţiunea de fază a procesului penal.

În actuala reglementare din ţara noastră procesul penal cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii penale definitive. Fazele procesuale se deosebesc între ele, în principal, prin obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care le efectuează, prin actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe care le cuprind 2 .

1 1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, parte generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1986, p. 2. Definiţii asemănătoare se găsesc şi la autorii: Vintilă Dongoroz, în colaborare, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, parte generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 10; Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Ed. Paideea, Bucureşti, 1993, p. 13; Gherghiţă Mateuţ, Procedura penală, partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1993, p. 29; Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p. 1 2 Gr. Theodoru, op. cit., vol. II, p. 36.

5

Prima fază a procesului penal, denumită urmărirea penală este premergătoare judecăţii şi are ca obiectiv identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată. Judecata este cea de-a doua fază a procesului penal în cadrul căreia se desfăşoară toate activităţile procesuale până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Executarea hotărârilor judecătoreşti penale este ultima fază a procesului penal care cuprinde întreaga procedură necesară punerii în aplicare a dispoziţiilor instanţei de judecată. Uneori, procesul penal nu parcurge cele trei faze, şi anume atunci când se pronunţă încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărirea penală, nu se mai ajunge la judecată; sau când se pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal nu se mai ajunge la executare. În cazul procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a din Codul de procedură penală, procesul penal începe în faza judecăţii.

2. Organele judiciare

În prima fază a procesului penal activitatea este desfăşurată de organele de cercetare penală şi de procuror, care exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, conduce şi controlează activitatea de cercetare penală. În această fază procurorul are competenţa exclusivă de a soluţiona cauza penală. În faza a doua a procesului penal, denumită judecată, rolul principal revine instanţei de judecată, care are misiunea de a soluţiona cauza cu participarea, de regulă, a procurorului. Această fază a procesului este declanşată prin rechizitoriul procurorului şi uneori prin plângere prealabilă, în cazul acţiunilor directe, şi se încheie prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Faza a treia, punerea în executare a hotărârii penale, se desfăşoară cu participarea instanţei de judecată, a procurorului, a organelor de poliţie şi a altor organe stabilite în Codul de procedură penală şi în Legea privind executarea pedepselor.

6

Secţiunea a II-a Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp

Aplicarea legii procesual penale este raportată la două elemente principale, şi anume spaţiul şi timpul.

§1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu

Acţiunea legii în spaţiu ridică probleme atunci când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri ea vine în concurenţă cu aplicarea unei alte legi străine 1 . Legea procesual penală română se poate aplica numai pe teritoriul ţării noastre, iar nu şi pe teritoriul altui stat. Rezultă că legea procesuală este, în principiu, strict teritorială 2 . Dacă la aplicarea în spaţiu a legii penale se are în vedere locul săvârşirii, la aplicarea în spaţiu a legii procesual penale interesează locul unde se desfăşoară activitatea procesuală.

1. Principiul teritorialităţii legii procesual penale române

Domeniul aplicării legii procesual penale în spaţiu este guvernat de principiul teritorialităţii, prin aceasta înţelegând că toate activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal, activităţi realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidenţa legii procesual penale române 3 . Codul de procedură penală român nu reglementează aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual penal, însă se aplică principiul teritorialităţii, dedus din art. 1 şi 3 din Constituţie, care prevăd că România este stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil, teritoriul său fiind inalienabil. Rezultă că România îşi exercită suveranitatea asupra întregului teritoriu, ceea ce implică aplicarea

1 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.

15

2 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Bucureşti, 1944-1947, p.

87

3 I. Neagu, op. cit., p. 30.

7

deplină şi exclusiv a legilor române asupra acestui teritoriu. Principiul teritorialităţii normelor de drept procesual penal exprimă o dublă cerinţă 1 :

-normele de drept procesual român se aplică numai activităţii procesual penale desfăşurate pe teritoriul ţării noastre, neavând aplicare în afara acestui teritoriu; -activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre numai în temeiul normelor de drept procesual penal român. Prin teritoriu se înţelege, potrivit art. 142 Cod penal (art.10, alin.2, Cod penal nou), întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Legea de procedură penală română se aplică şi actelor efectuate pe o navă sau aeronavă română, aşa cum prevede art. 143 alin. 2 Cod penal (art.10, alin.3, Cod penal nou).

2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale române

a) Comisia rogatorie internaţională

Comisia rogatorie internaţională constituie o modalitate de asistenţă judiciară internaţională. Această activitate a fost guvernată de Legea nr. 704/3.12.2001 prin care s-au abrogat prevederile art. 514-518 din Codul de procedură penală referitoare la comisia rogatorie. În prezent este guvernată de Legea nr. 302/2004, prin care s-a abrogat Legea nr. 704/2001, precum şi art. 519-521 Cod procedură penală. Potrivit prevederilor art. 159 din Legea 302/2004, comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară internaţională care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat, o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. Cererile de asistenţă judiciară formulate de autorităţile competente ale statului solicitant vor fi adresate:

a) Ministerului Justiţiei, dacă se referă la extrădare şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 53.

8

judecată ori la faza executării hotărârilor penale;

b) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a

României, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală;

c) Ministerului Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la

cazierul judiciar (art. 13). În caz de urgenţă, cererile de comisii rogatorii pot fi adresate direct instanţelor judecătoreşti române sau parchetelor de pe lângă acestea, după caz. O copie de pe acestea va fi trimisă Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Autorităţile judiciare române sesizate vor înştiinţa la rândul lor despre comisiile rogatorii primite. Răspunsul la cererile de asistenţă din străinătate vor fi comunicate autorităţilor solicitate, prin intermediul autorităţilor române menţionate la aliniatul 3.

b) Recunoaşterea hotărârilor penale sau altor acte judiciare

străine

Această recunoaştere se face potrivit prevederilor cuprinse în art. 115-121 din Legea 302/2004 şi în convenţiile internaţionale, ratificate de ţara noastră, şi constituie o procedură specială prin mijlocirea căreia hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi actele efectuate de organele judiciare penale străine pot fi recunoscute în ţară dacă sunt de natură să producă, potrivit legii penale române, efecte juridice penale 1 . Ţara noastră a ratificat prin Ordonanţa nr. 90 din 30 august 1999 Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970.

c) Extrădarea

Extrădarea este o altă excepţie de la principiul teritorialităţii prevăzută de Legea nr. 302/2004 şi de art. 9 Cod penal (art. 16 Cod penal nou). Prin art. 19 pct. 4 din Constituţie extrădarea se hotărăşte de

1 G. Antoniu, în colaborare, Practica judiciară penală, procedură penală, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1993, p. 232

9

justiţie, ceea ce înseamnă că ţara noastră a modificat natura juridică a acestei instituţii din mixtă în judiciară 1 . Ţara noastră a ratificat prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a protocoalelor sale adiţionale.

d) Imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici

În această privinţă art. 8 Cod penal (art. 15, Cod penal nou) dispune că legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane, care în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român. Astfel, potrivit art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de România în 1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul că nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună ca martor. Aceste imunităţi au fost extinse şi la personalul consular prin Convenţia internaţională de la Viena din 1963. Prin art. 40 din Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra în 5 mai 1949, intrat în vigoare la 3 august 1949, ratificat de România prin Legea nr. 64 din 4.10.1993 2 s-au prevăzut imunităţi pentru Consiliul Europei, reprezentanţii membrilor şi secretariatului, neputând fi arestaţi şi nici urmăriţi. Articolul 3 din cel de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1966, ratificat de România prin Legea nr. 6 din 8 ianuarie 1999, stabileşte că pentru a asigura judecătorilor o deplină libertate de exprimare şi o totală independenţă în îndeplinirea funcţiilor lor, imunitatea de jurisdicţie, în ceea ce priveşte cuvintele, înscrisurile sau actele emise în exercitarea funcţiilor lor, va continua să fie acordată chiar şi după încheierea mandatului lor.

1 V. Păvăleanu, Extrădarea în reglementarea Convenţiei europene, Pro Lege, nr. 1, 1999, p. 200 2 I. M. Zlătescu, în colaborare, Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. II, Bucureşti, 1949, p. 20

10

§2 Aplicarea legii procesual penale în timp

1. Principiul activităţii legii procesual penale

Acţiunea legii procesual penale este cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii şi cel al ieşirii ei din vigoare. Potrivit art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Ieşirea din vigoare a legii procesual penale are loc la termenul stabilit în cazul legilor temporare şi prin abrogare, care poate fi expresă sau tacită. Datorită aplicării normei de drept procesual penal tuturor actelor care se efectuează după intrarea ei în vigoare, chiar în cauzele începute anterior acestei date, principiului activităţii i s-a dat denumirea de principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal 1 .

2.

Excepţii

de

la

procesual penale

principiul

aplicării

imediate

a

legii

a) Retroactivitatea legii procesual penale

Legea procesual penală retroactivează, în sensul că se aplică şi actelor procesuale îndeplinite anterior apariţiei ei, atunci când nu mai conţine condiţia sau formalitatea prevăzută de legea veche neîndeplinită sau nerespectată cu ocazia efectuării unui act sau al unei lucrări procesuale 2 . În acest sens, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 31/1968, pentru aplicarea Codului de procedură penală, nulitatea oricărui act sau lucrări efectuată sub legea antrerioară poate fi invocată numai în condiţiile noii legi. Prin urmare, deşi actul îndeplinit sub legea veche era nul, fiind făcut cu încălcarea prevederilor acestei legi, devine valabil sub noua lege, care nu mai sancţionează cu nulitatea asemenea situaţii.

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 56. 2 Gh. Mateuţ, op. cit., Partea Generală, vol. I, p. 20.

11

b) Ultraactivitatea legii procesual penale

Art. 3, 4 şi 5 din Legea nr. 31/1968 prevăd că normele referitoare la competenţă, termene şi căi de atac au capacitatea de a ultraactiva şi după ieşirea lor din vigoare, aplicându-se, în anumite condiţii, cauzelor care continuă să fie judecate sub noua lege. Atunci când într-o cauză penală s-a pronunţat o hotărâre de către o instanţă competentă să judece în prima instanţă şi până la soluţionarea căii de atac, apare o lege nouă, care prevede competenţa altei instanţe să judece cauza în fond, această lege nu se va aplica, iar calea de atac va fi judecată de instanţa competentă potrivit legii vechi care ultraactivează. 1

3. Situaţii şi dispoziţii tranzitorii

Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea altei legi noi 2 . În această privinţă interesează regimul procesual sub care va continua desfăşurarea procesului penal pornit sub imperiul legii vechi. Dispoziţiile tranzitorii sunt normele legale prin care este reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă 3 . Spre deosebire de derogările cu caracter general prevăzute de Legea nr. 31/1968, care au aplicare ori de câte ori o lege de procedură penală nouă nu prevede situaţii tranzitorii proprii, în cazul normelor tranzitorii aflate într-o lege nouă, acestea nu au aplicare decât pentru situaţiile tranzitorii de la legea nouă care le prevede 4 .

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 58.

2 S. Kahane, Situaţii tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, RRD nr. 6/1967, p. 48-58

3 I. Neagu, op. cit., p. 34.

4 ibidem

12

CAPITOLUL II PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

Secţiunea I Consideraţii generale

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cele mai generale în temeiul cărora este reglementat şi se desfăşoară procesul penal 1 .

Codul nostru de procedură penală, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cuprinde în primul capitol normele în care se materializează principiile fundamentale ale procesului penal român. Constituţia din 1991, modificată prin referendum la 19.10.2003 cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul penal, care nu sunt consacrate în art. 2 – 8 Cod procedură penală. Întrucât prevederile constituţionale sunt de imediată aplicare, ar trebui ca sistemul de principii fundamentale ale procesului penal, consacrat de Codul de procedură penală, să fie perfecţionat prin introducerea acelor principii de reglementare procesuală care îşi au izvorul în prevederile exprese ale Legii fundamentale. 2 În această concepţie, sistemul de principii fundamentale ale procesului penal român cuprinde:

În primul rând, principiile care asigură realizarea scopului procesului penal în mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, limba oficială folosită în procesul penal; În al doilea rând, cuprinde toate prevederile care constituie garanţii ale respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor consacrate de Constituţie: egalitatea în faţa legii şi a autorităţii judiciare, respectarea demnităţii umane, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare, garantarea inviolabilităţii domiciliului, corespondenţei şi convorbirilor telefonice.

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 61. 2 I. Neagu, op. cit., p. 48.

13

Secţiunea a II-a Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român

§1 Legalitatea procesului penal

Principiul legalităţii înscris în art. 2 alin. 1 presupune ca întreaga

desfăşurare procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal, să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii (nullum judicium sine lege) 1 , cu respectarea următoarelor cerinţe:

a) Procesul penal se desfăşoară numai de autorităţile instituite

prin lege, în compunerea şi competenţa prevăzută de lege. Potrivit art.

126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

b) Autorităţile judiciare şi părţile, apărătorii şi reprezentanţii lor,

trebuie să acţioneze numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege.

c) Autorităţile judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale

ale părţilor şi să le asigure exercitarea lor, întrucât legea consideră esenţială contribuţia acestora la soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale. d) La soluţionarea cauzelor penale autorităţile judiciare au obligaţia să aplice întocmai legea penală şi civilă, asigurând cerinţele statului de drept în scopul combaterii şi prevenirii fenomenului infracţional.

§2 Oficialitatea procesului penal

Potrivit acestui principiu fundamental reglementat de art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, actele desfaşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, în interes de stat, fără a fi necesară intervenţia persoanelor care au legătură cu infracţiunea săvârşită 2 . Înscrierea oficialităţii ca regulă de bază a procesului penal

1 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 82 2 Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 37.

14

român, a determinat stabilirea obligaţiilor ce revin organelor judiciare penale în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea fiecărei faze a procesului penal 1 . Oficialitatea urmăririi penale rezultă din următoarele dispoziţii:

art. 221, care prevede obligaţia organului de urmărire penală de a se sesiza din oficiu despre săvârşirea unei infracţiuni; art. 228, care prevede obligaţia începerii urmăririi penale; art. 232, care stabileşte obligaţia continuării urmăririi penale; art. 256 şi 258, care prevăd obligaţia organelor de cercetare penală de a înainta dosarul procurorului cu propuneri corespunzătoare pentru finalizarea cauzei; art. 262, care stabileşte obligaţia procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul în care s-a dovedit vinovăţia sa. Oficialitatea fazei de judecată este conturată prin dispoziţiile:

art. 313, 321 şi 345, care prevăd obligaţia instanţei de judecată sesizate de a proceda la judecarea inculpatului; art. 375, 378, 379, 385, care prevăd obligaţia instanţei sesizate cu o cale de atac de a o soluţiona. Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale rezultă din art. 418, care prevede obligaţia primei instanţe de a pune în executare hotărârea penală rămasă definitivă. De la principiul oficialităţii există unele excepţii la care se referă art. 2 alin. 2 Cod procedură penală, atunci când stabileşte că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Aceste excepţii au în vedere diferite infracţiuni sau calitatea persoanei care a săvârşit faptele penale. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa unei plângeri din partea persoanei vătămate, procesul penal nu poate fi declanşat în lipsa plângerii şi nu poate continua dacă plângerea a fost retrasă sau părţile s- au împăcat. Aceste situaţii sunt reglementate în art. 279 Cod procedură penală şi în textele din Codul penal, care prevăd necesitatea plângerii prealabile. În unele situaţii, cum este seducţia, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, însă procesul penal nu poate continua dacă părţile s- au împăcat. În cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra

1 V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 46.

15

statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 Cod penal, care corespunde cu art. 12, alin. 2 Cod penal nou). În situaţia infracţiunilor contra reprezentantului unui stat străin, acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin (art. 171 Cod penal, corespunzător art. 279, alin. 3 Cod penal nou).

Pentru infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prev. de art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care corespunde art. 374, alin. 1, art. 375, 376 alin. 1 şi 2 din noul Cod penal), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate (art. 278 Cod penal, corespunzător art. 379 Cod penal nou). În cadrul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, prev. de art. 331 – 336 Cod penal (care corespund art. 485-490 Cod penal nou acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (art. 337, Cod penal, corespunzător art. 491 Cod penal nou). Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministerul Justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor are loc numai la cererea Camerei Deputaţilor, Senatului şi a Preşedintelui României, iar cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială (art.

16

109 din Constituţie) 1 . Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei (art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/28.06.2004 privind statutul magistraţilor).

§3 Aflarea adevărului

În procesul penal, aflarea adevărului presupune o activitate de cercetare a unor fapte şi împrejurări concrete, care au caracter obiectiv, fiind necesară stabilirea unei concordanţe între faptele săvârşite în realitate şi cele reţinute prin hotărâre judecătorească definitivă. Aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei înseamnă următoarele 2 :

-Constatarea existentei sau inexistenţei faptei pentru care se desfăşoară procesul penal; -Cunoaşterea împrejurărilor de timp, de loc, de mod, de mijloace în care s-a săvârşit fapta, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat; -Cunoaşterea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală; Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului presupune:

-Stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia; -Cunoaşterea datelor de identitate, de stare civilă şi materială, antecedentele penale etc., care conturează personalitatea sa.

§4 Rolul activ al organelor judiciare

Potrivit art. 4 Cod procedură penală, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal. În virtutea acestui principiu, organele judiciare nu trebuie să se mărginească la o simplă atragere de atenţie adresată subiecţilor neoficiali, ci au îndatorirea de a interveni activ ori de câte ori este necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru rezolvarea

1 I. Neagu, op. cit., p. 50 2 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73

17

scopului acestuia 1 . Deşi rolul activ al organelor judiciare penale apare ca un principiu absolut, totuşi, legislativ şi practic, el capătă un oarecare coeficient de relativitate 2 . Sub acest aspect s-a reţinut că principiul rolului activ prezintă limite determinate de legislaţia procesuală şi dreptul la apărare, deoarece autorităţile judiciare nu pot avea iniţiative

care ar implica încălcarea legii sau a drepturilor procesuale ale părţilor 3 . Cerinţele principiului rolului activ atrag, pentru autorităţile judiciare, următoarele obligaţii 4 :

a) Să explice părţilor din proces drepturile lor procesuale şi să le

ajute în exercitarea lor, asigurând lămurirea cauzei sub toate aspectele;

b) Să dispună, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru

aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, dacă părţile nu au iniţiativă în acest sens;

c) Să pună în discuţia părţilor, din oficiu, orice probleme de a

căror lămurire depinde soluţionarea corectă a cauzei, cerându-le părerea asupra acestora; d) Să extindă investigaţiile la tot ce este necesar realizării scopului procesului penal, mai cu seamă la alte fapte şi persoane decât cele care formează obiectul cauzei şi să extindă controlul judiciar şi la alte motive decât cele invocate în calea de atac.

§5 Garantarea libertăţii persoanei

Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se realizează în măsura în care executarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept constituţionale. Acest principiu este consacrat în art. 23 din Constituţie, în sensul că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

1 ibidem

2 Gr. Thodoru, op. cit., Partea Generală, p. 77

3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73

4 ibidem

18

Garanţiile privind libertatea persoanei în procesul penal sunt,

deci, prevăzute în Constituţie şi în Codul de procedură penală şi constau în următoarele:

a) Măsurile prin care se pot aduce atingeri libertăţii persoanei

sunt strict prevăzute de lege (art. 136) şi pot fi luate numai în cazurile şi în condiţiile art. 148 Cod procedură penală;

b) Măsurile preventive pot fi luate numai de organele judiciare

prevăzute de lege. Reţinerea se poate lua de organul de cercetare penală sau de procuror pe o durată de cel mult 24 de ore.

c) Locurile de reţinere sunt verificate periodic de procuror şi de

judecătorul delegat în acest scop, care au căderea de a lua măsuri pentru punerea de îndată în libertate a persoanelor deţinute fără temei legal.

d) Orice persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă

în mod ilegal are dreptul la repararea pagubei suferite. 1

§6 Respectarea demnităţii umane

Acest principiu a fost introdus în legislaţia procesual penală românească prin Legea nr. 32/1990, ca urmare a aderării ţării noastre la Convenţia împotriva torturii şi alte pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, în vigoare de la 26 iunie 1987 2 . În acest sens, art. 5 1 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege. România a ratificat, în anul 1994, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.11.1987, intrată în vigoare la

1.02.1989 3 .

Transpunerea pe plan legislativ a principiului respectării

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 77

2 Ratificată prin Legea nr. 19/10.10.1990; I. M. Zlătescu, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 111

3 Legea nr. 80/30.09.1994; I. M. Zlătescu, în colaborare, vol. II, p. 79.

19

demnităţii umane se realizează prin următoarele prevederi 1 :

-art. 68 alin. 1 Cod procedură penală, în care se stabileşte că este interzis să se întrebuinţeze violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; -art. 239 – 241 Cod procedură penală, care reglementează suspendarea urmăririi penale; -art. 278 alin. 1 Cod procedură penală, care instituie dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală; -art. 303 Cod procedură penală, privind suspendarea judecăţii când se constată că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată; -art. 453 lit. a şi 455 Cod procedură penală, privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei când se constată că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa.

§7 Garantarea dreptului la apărare

Într-o accepţie largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa, iar în accepţiunea sa restrânsă, cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat 2 . Constituţia României prevede în art. 24 că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, iar părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 6 din Codul de procedură penală stabileşte că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege, şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a

1 Gh. Mateuţ, op. cit., vol. I, p. 44. 2 I. Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, vol. I, p. 234

20

acesteia, şi să-i asigure posibilitatea prezentării şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul – verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Organul judiciar este obligat să aibă în vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt în favoarea părţii, potrivit rolului activ consacrat în legislaţia procesual penală. Partea are dreptul la asistenţă juridică, care constă în sprijinul de specialitate acordat de un apărător, persoană abilitată să folosească cunoştinţele sale juridice şi experienţa sa judiciară în vederea apărării intereselor legitime 1 . Asistenţa juridică, în principiu, are caracter facultativ, sens în care art. 171 alin. 1 Cod procedură penală prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică obligatorie reprezintă o excepţie de la acest caracter facultativ şi a fost instituită de legiuitor pentru cazurile speciale prevăzute în alin. 2 al art. 171 Cod procedură penală şi anume:

învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de

lege. În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare (art. 171 alin. 3 Cod procedură penală).

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 83.

21

§8 Egalitatea persoanelor în procesul penal

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt tratate în mod egal de către autorităţile publice 1 . Acest principiu este consacrat prin art. 16 pct. 1 şi 2 din Constituţie, în sensul că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; nimeni nu este mai presus de lege.

§9 Prezumţia de nevinovăţie

Pentru prima dată prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată în legislaţia S.U.A. şi apoi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 2 . Potrivit art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au găsit toate garanţiile necesare apărării sale. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, stabileşte, în art. 14 pct. 2, că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal. Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă în Constituţia din 2003 printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în art. 23 pct. 11, care stabileşte că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Prezumţia de nevinovăţie este relativă, ceea ce înseamnă că în cursul procesului penal ea poate fi răsturnată prin probe de vinovăţie. Articolul 66 alin. 2 Cod procedură penală prevede că în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să

1 I. Moraru, op. cit., vol. I, p. 212 2 I. Neagu, op. cit., p. 43; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 79

22

probeze lipsa lor de temeinicie. Atunci când nu se poate dovedi vinovăţia unei persoane, existând îndoială, aceasta profită inculpatului, în baza principiului „in dubio pro reo”, considerat complementul prezumţiei de nevinovăţie 1 .

§10 Operativitatea procesului penal

Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii procesual penale, când este posibil 2 . Se admite că operativitatea presupune cel puţin următoarele laturi importante:

-promptitudinea în desfăşurarea activităţii judiciare; -calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale; -simplificare în îndeplinirea formelor procesuale; -eficacitate optimă în realizarea scopului procesului penal şi a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar. 3 Aceasta înseamnă că procesul penal trebuie să se desfăşoare într- un timp util, întrucât scopul acestuia este să se rezolve în condiţii cât mai bune.

§11 Limba în care se desfăşoară procesul penal

Procedura judiciară trebuie să se desfăşoare în limba română, ca limbă oficială, iar activitatea orală şi documentele procedurale scrise ce se întocmesc de autorităţile judiciare şi de părţi se exprimă în limba română 4 . Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

1 Tr. Pop, Drept procesual penal, Editura Tipografia Naţională, Cluj, 1946, vol. I, p.

349.

2 I. Neagu, op. cit., p. 66

3 N. Volonciu, op. cit., p. 127

4 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73

23

Prin folosirea interpretului oficial de limbă maternă se asigură o corectă traducere în şi din limba română în limba autorităţii judiciare, existând, astfel, garanţia cunoaşterii concrete a poziţiei şi a punctelor de vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc insuficient limba română 1 .

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 74

24

CAPITOLUL III PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea I Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal

§1. Noţiunea de participant în procesul penal

Participanţii în procesul penal sunt organele judiciare şi persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal în vederea realizării scopului acestuia 1 . Noţiunea de participant în procesul penal are un sens larg şi un sens restrâns 2 . În sens larg, prin participanţi în procesul penal se înţeleg organele judiciare, părţile şi alte persoane chemate să ia parte la desfăşurarea urmăririi penale şi a judecăţii. În sens restrâns, prin participanţi la procesul penal se înţeleg organele judiciare, părţile şi apărătorul. Au calitatea de participanţi în procesul penal următoarele organe judiciare: procurorul, organele de cercetare penală şi instanţa de judecată. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, care sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluţionarea acţiunii penale sau a acţiunii civile născute din săvârşirea unei infracţiuni. În procesul penal, alături de organele judiciare şi părţi, participă şi alte persoane, printre care menţionăm: martorii, experţii, interpreţii, grefierii, executorii judecătoreşti etc.

1 I. Neagu. Op. cit., p. 74 2 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 46-47; I. Neagu, op. cit., p. 74

25

§2 Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali

În desfăşurarea procesului penal uneori pot să apară alte persoane în locul subiecţilor procesuali principali, denumiţi părţi, care pot avea calităţi diferite: succesori, reprezentanţi sau substituiţi procesuali 1 .

1. Succesorii

În procesul penal, în exercitarea acţiunii civile pot interveni, potrivit dispoziţiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice 2 . Art. 21 Cod procedură penală prevede că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. Succesorii pot interveni în procesul penal numai în cadrul laturii civile, iar nu şi în cadrul laturii penale, întrucât răspunderea penală este personală 3 . În latura civilă a procesului penal, succesiunea este atât activă, cât şi pasivă 4 . Astfel, vor lua locul părţilor decedate şi vor deveni ei părţi, atât succesorii părţii civile decedate, cerând repararea prejudiciului produs prin infracţiune, cât şi succesorii inculpatului decedat, ai părţii responsabile civilmente, decedată sau desfiinţată, exercitându-se acţiunea civilă împotriva lor 5 . Succesorii sunt părţi în procesul penal, iar nu substituiţi procesuali sau reprezentanţi, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci îşi valorifică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiinţare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecţi de drept 6 . Se spune că există două ipoteze: în una succesorii exercită

1 V. Dongoroz, în colaborare, op. cit., vol. I, p. 92

2 I. Neagu, op. cit., p. 75

3 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 143

4 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 69

5 I. Neagu, op. cit., p. 76

6 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 70

26

acţiunea civilă „jure proprio”, iar în cealaltă „jure haereditatis”. Succesorii părţii civile pot fi introduşi în cauză numai dacă acţiunea civilă a fost pusă în mişcare în procesul penal, în caz contrar aceştia îşi vor putea realiza drepturile într-un proces civil.

2) Reprezentanţii

Prin reprezentant în procesul penal se înţelege persoana care este împuternicită să îndeplinească, în lipsa părţii, în numele şi interesul exclusiv al acesteia, actele procesuale necesare pentru apărarea drepturilor şi intereselor ei 1 . Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu excepţia acelora care au caracter strict personal 2 . Deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, deşi apare în locul părţii vătămate, nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat. Reprezentarea poate fi legală şi convenţională. Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei persoane desemnată de lege în locul părţii interesate, care nu are îndrituirea de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal 3 . Astfel, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, preşedinte, administrator etc.). Articolul 132 alin. 3 Cod penal (corespunzător art. 144, alin. 3 Cod penal nou) prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de procedură penală prevede mai multe cazuri de reprezentare. Art. 134 alin. 3 stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător, care îl va reprezenta. Potrivit art. 159 alin. 4, în cazul în care inculpatul se află internat

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 171

2 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 144

3 ibidem

27

în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Reprezentarea convenţională 1 , implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul. În cazul reprezentării convenţionale sau voluntare – o parte – mandant – împuterniceşte o persoană – mandatar sau procurator – să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin 2 . Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. Mandatul trebuie să fie special 3 , în sensul că, în cuprinsul său, este specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică, putând pleda în justiţie pentru mandantul său. În faza urmăririi penale pot fi reprezentate toate părţile procesului penal. În faza de judecată, reprezentarea inculpatului este permisă numai în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 174 alin. 1 Cod procedură penală, în cursul judecăţii, învinuitul sau inculpatul, precum şi celelalte părţi, pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 172

2 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 61

3 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 172

28

3. Substituiţii procesuali

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său dar în interesul acesteia 1 . Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, aşa cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres. Substituiţii procesuali au exerciţiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal 2 . Astfel, potrivit art. 222 alin. 5 Cod procedură penală, plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul. Apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul inculpatului, în baza art. 362 alin. 2 şi 385 2 Cod procedură penală, iar revizuirea poate fi cerută de soţul şi rudele condamnatului, chiar şi după moartea acestuia (art. 396 alin. 1 lit. b Cod procedură penală). Substituiţii procesuali au libertatea de apreciere cu privire la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă 3 .

1 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 73

2 I. Neagu, op. cit., p. 77

3 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 67; I. Neagu, op. cit., p. 78

29

Secţiunea a II-a Organele judiciare penale

Constituţia României reglementează în titlul III, cap. IV, autoritatea judecătorească, în care include instanţele judecătoreşti (art. 124 – 130), Ministerul Public (art. 131 – 132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 – 134).

§1. Instanţele judecătoreşti

1. Poziţie procesuală şi atribuţii

Prin instanţe judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească, se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum sunt dispuse în piramidă de la vârf şi până la unităţile de bază 1 . Constituţia României prevede în art. 126 că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Art. 1 alin. 1 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304 din 28 iunie 2004, stabileşte că puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având atribuţii proprii, ce sunt exercitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti, stabilite de lege.

2. Organizarea instanţelor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti pot fi organizate potrivit principiului unităţii justiţiei civile şi a justiţiei penale sau după principiul separării celor două forme de realizare a justiţiei 2 . În baza primului principiu, cauzele civile şi cele penale sunt soluţionate de aceleaşi instanţe judecătoreşti, iar în temeiul celui de-al doilea, funcţionează instanţe judecătoreşti care judecă numai cauze penale. În legislaţiile moderne o separare completă între justiţia civilă şi cea penală nu mai este practicată, însă se foloseşte sistemul mixt.

1 N. Volonciu, op. cit., vol. I, p. 147 2 Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 219

30

Instanţele judecătoreşti pot fi ordinare sau extraordinare, de drept comun, naturale şi excepţionale 1 . Instanţele de drept comun sau ordinare sunt cele care au competenţa de a judeca orice infracţiune, cum sunt judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel, în ţara noastră. Instanţele speciale sunt cele care au o competenţă stabilită prin lege, în raport de natura unor infracţiuni sau de calitatea unor delicvenţi, putând fi instanţe militare, pentru militari, specializate în materie economică şi financiară, maritimă şi fluvială. Instanţele extraordinare sunt instituite în împrejurări excepţionale, pe timp limitat, pentru a judeca anumite infracţiuni şi persoane, aşa cum au fost tribunalele militare extraordinare înfiinţate prin Decretul – Lege nr. 7 din 7 ianuarie 1990, pentru judecarea celor care au comis acte de terorism. În ţara noastră, prin Legea nr. 115 din 28 iunie 1999, privind responsabilitatea ministerială, s-a reglementat procedura de urmărire şi judecare a membrilor guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

3. Sistemul instanţelor judecătoreşti din România

Potrivit Constituţiei din 2003 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr.

304/2004,

structura

instanţelor

judecătoreşti

din ţara noastră este

următoarea:

a. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

b. curţi de apel;

c. tribunale;

d. tribunale specializate;

e. judecătorii

Dintre aceste instanţe, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

este prevăzută în art. 126 din Constituţie, iar celelalte fac obiectul unor legi organice, însă toate sunt incluse într-un sistem unitar.

extraordinare este interzisă prin

Constituţie.

justiţiei stabileşte instanţele la care funcţionează

secţiile maritime şi fluviale, pentru judecarea cauzelor prevăzute de

Înfiinţarea

Ministerul

de

instanţe

1 Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 110-111; Gr. Theodoru, op. cit., Partea Generală, p. 220

31

lege. Aceste secţii au fost înfiinţate prin Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974, la Constanţa, secţii maritime şi la Galaţi, secţii fluviale, pe lângă judecătorie şi tribunal. Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, numărul lor, localităţile de reşedinţă a lor fiind prevăzute în anexa la Legea nr. 304/2004, iar circumscripţiile acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei (art. 36, alin. 2).

Tribunalele funcţionează câte unul în fiecare judeţ, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului şi unul în municipiul Bucureşti (art. 34, alin. 1). Tribunalele specializate sunt:

a) tribunale pentru minori şi familie;

b) tribunale de muncă şi asigurări sociale;

c) tribunale comerciale;

d) tribunale administrativ-fiscale (art. 35).

Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu până la data de 1 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcţioneze se stabilesc în mod eşalonat prin ordin al ministrului Justiţiei (art. 130, alin. 2)

Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la data de 1 ianuarie 2008 vor judeca numai cauzele prevăzute în art, 41 şi 42 din prezenta lege, care sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului (art. 30, alin. 3). Potrivit art. 41, tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă următoarele categorii de cauze:

1)

în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile

2)

şi interesele legitime privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţaa, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile de familie. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra

minorilor. În dispoziţiile art. 42 se precizează că atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competen