P. 1
rezumat teologie liturgica

rezumat teologie liturgica

|Views: 208|Likes:
Published by Ancuta Clim

More info:

Categories:Types, Reviews, Book
Published by: Ancuta Clim on Jan 24, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/14/2013

pdf

text

original

Partea întâi INTRODUCERE ÎN STUDIUL LITURGICII CAPITOLUL I: LITURGICA PRIVITĂ CA DISCIPLINĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT TEOLOGIC

1. Ce este liturgica? Liturgica este disciplina a teologiei practice care se ocupă cu studiul metodic si sistematic al cultului divin public al BOR . Obiectul ei este cultul Prin cult înţelegm totalitatea actelor, formelor, rânduielilor întrebuinţate de biserica, prin care ea, cinsteşte pe sfinţi si prin care împărtăseste harul sfinţitor al lui Dumnezeu. 3. Locul liturgici in teologie,discipline înrudite: Ca disciplină expusa metodic si sistematic este nouă,sec 18-19. Face parte din secţia teologiei practice alături de catehetică, omiletică, drept,parstorală. Dreptul are legatură cu liturgica datorita faptului ca multe hotarâri ale sinoadelor se referă la chestiuni liturgice. Liturgica are si o latura istorica si doctrinară. -Are legaturi cu dogmatica si morala-toate vorbesc despre sfintele Taine dar toate le tratează din punctul lor de vedere. -Are legaturi cu IBU care ii furnizează date si informaţii in legatura cu istoria cultului. -legături cu IR -îi este utilă liturgici, pt ca oferă informaţii despre originea sau provenienta actelor de cult.

5. Folosul si importanta sudierii liturgicii: -Misiunea principală a preotului este cea sacramentală sau litrgică. -penrtu a putea savarşi actele de cult preotul trebuie sa posede multe cunostinţe si vocaţie -studierea liturgici ne ajută să patrundem sub învelişul extern al actelor de cult, să cunoaştem rostul pt care au fost instituite ,importanţa lor pt viata religioasă.

-este necesară pentu pregatirea profesională a viitorilor slujitori -este necesara preotului pt ca il ajută in catehizare -este necesară preotului in calitatea lui de executant si responsabil in ceea ce priveste randuiala de cult in parohie. -Sf sinod ia legaturi cu privire la modificarea sau stabilirea unor reguli de cult.

CAPITOLUL II. IZVOARELE LITURGICII

Izvoare directe.:-sunt acele opere scrise care au ca scop expunerea unor informaţii privitoare la rînduiala,isoria sau explicarea cultului. Acestea sunt: -carţile de slujba- cele mai importante au fost publicate în colecţii si ediţii de texte liturgice vechi. -randuieli bisericesti si scrierile din literatura patristică. -practica veche si generală a bisericii- cuprinde toate riturile liturgice,obiceiuri,datini. -monumente arheologice si antichităţi- ne oferă date despre lăcaşuri. Izvoare indirecte:- acestea nu au ca scop direct nici nevoile cultului şi nici expunerea cultului dar conţin întamplător date importante, acestea fiind: -sfînta scriptură –în VT sunt descrise instituţii de cult , în NT se transmit cele mai vechi informaţii referitoate la instituirea cultului crestin, cele mai importante găsindu-se in:Faptele apostolilor, ep 1 Corinteni, Apocalipsa. -scrierile sfinţilor parinţi -rânduielile vieţii monahale- se reglementează viaţa si activitatea călugarilor(regulile Sf. Pahomie, ale Sf Vasile) -canoanele Sf apostoli- numeroase dispoziţii si informaţii despre cult.

CAPITOLELE III-IV :LITERATURA LITURGICĂ (ISTORIA LITURGICII ȘI BIBLIOGRAFIA EI PRINCIPALĂ), DE LA ÎNCEPUTUL CREȘTINISMULUI PÂNĂ ASTĂZI 1.Scrieri de interes liturgic in literatura crestină din primele 3 veacuri In primele 3 veacuri creştine cultul se află la incepul dezvoltării. -din operele Sfinţilor Părinţi aflăm doar câteva infomaţii despre cult -Didahia celor 12 apostili- pe la sfârşitul veacului 1 în cap 9-10 ne dă modele de formule liturgice intrebuinţate la serviciul euharistic unit pe atunci cu agapele fraţeşti -Clement Romanul.-în ep catre Corinteni face acelasi lucru -Sf Justim Martirul- În prima Apologie- face descriere sumară a liturghiei care este cea mai veche, comlpetă, şi preţioasă schiţă a liturghiei din primele 3 veacuri -apologetul Tertulian, Origen, Sf Ciprian de Cartagina- in sec 2-3 oferă informaţii despre rugaciunea publică dar mai ales în tratatele lor “Despre rugaciunea Domnească” -informaţii mai preţioase şi complete despre cultul creştin din perioada primara, îndeosebi despre Sf liurghie afălm din Randuieli Bisericesti. Cele mai importante din aceste scrieri sunt : -Rânduiala bisericească egipteană -Constituţiile apostoice -Testamentum Domini nostri Jesu Christi. -în ele gasim informaţii privitoare la rânduiala unor servicii divine. 2. În perioada patristică sec. IV-VIII in Răsărit. -încep sa apară primele carţi liturgice propriu zise sub forma de colecţii de rugăciuniEvloghiul lui Serapion . În răsărit astfel de opere ne-au ramas de la : -Sf Chiril al Ierusalimului –Cele 5 cateheze mistagogice -Teodor de Mopsuestia –Omiliile Catehetice. -Sf Ioan Gură de Aur Explicarea cultului şi a sfintei liturghii este preocuparea principală a liturgiştilor. -după dispariţia disciplinei catehumenatului comentariile se îndreaptă în sfera teologic scolastică -prin analogie cu modul alegoric de interpretare a Sf scripturi, explicarea sf liturghi a luat o directie alegorico-mistică.

-prima tâlcuire liturgică de acest gen – Despre Ierarhia Bisericească a lui Pseudo Dionisie în care serviciul divin al ierarhiei bisericesti este o copie a ierarhiei ceresti. -Sf Maxim Marturisitorul –Mystagogia -Sf Gherman al Constantinopolului- Descriere a Bisericii şi contemplaţii mistice. -Teodor studitul-Explicarea Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite. Acest curent a pătruns în Bizanţ unde cultul atinge un grad inalt de înflorire. 4.În Răsărit după sfârşitul epocii patristice sec VIII-IX. Explicarea liturghiei este continuată de mai muţti comentatori greci: -Teodor ep al Andidelor – Talcuire amanuntită a Dumnezeiestii liturghii. -Cuvant cuprinzand toată descrierea bisericii atribuită lui Sofronie al Ierusalimului. -Informaţii despre randuielile de cult de la marea biserică din constantinopol ne dă George Cochinos. După căderea C-tinopolului centru de greutate al literaturii se mută la Tesalonic. -Nicolae Cabasila sec 14 –Tâlcuire a Dumnezeieştii Liturghii , Despre viaţa în Hristos-in care gasim cea mai bună explicare a celor 3 taine: botez, mirungere, euharistie si efectele lor în viţa noastră -Simeon al Tesalonicului descrie , explică simbolul ăacaşului sfânt şi randuiala mai multor servicii. -este ultimul mare commentator al liturghiei bizantine -luat ca model de mulţi comentatori ulterior, menţionam pe Nicolae Vulgaris – Învăţătura Sfântă.

D)

Literatura la români.

-inaugurată cu traduceri de talcuiri ale liturghiei din greceste -prima este o prelucrare a lui N.Vulgaris facută de Eremia Cacavela-Învăţatura Sfantă ,Iaşi 1697. -Chesarie ecleziarhiul mitropoliei Buc –traduce în romaneşte toată opera lui S Tesalonicul sub titlul Voroava de întrebari si răspunsuri. -sec 19- Dimitrie Sturza –Manealnic hristianesc.-cuprinde o scurta tălmacire a locaşului Dumnezeiesc şi a lucrurilor din lăcaş(vase, obiecte) a sfintei liturghii si a tainelor. -Manuale modeste de liturgică:

-sec 19 –Melchisedec Stefănescu , Gabriel Răscanu ,Ghenadie al Argesului , Samuil Andrievici. -Manuale complete de liturgică- de nivel universitar: -Tezaurul liturgic al B.O din răsărit –Badea Ciresanu -Liturgică B.O , cursuri universitare –Mitrifanovici În domeniul istoriei si cultului-P.Vintilescu –primul mare liturgist roman. -Curs de Liturgică Generală -Curs de Istorie a Liturghiei. Activitatea lui a fost continuată de Ene Branişte –Explicarea Sf Liturghii după N.Cabasila, Problema unificării calendarului liturgic. -E.Braniste are 2 volume din cursul sau universitar de liturgică-Liturgică Generală si Liturgică Specială. La sibiu- prof. Sp Candea- “Primul Liurghier Romanesc Tiparit.” Isiodor Marcu –Manual de Liturgică pentru seminariile foştilor uniţi din ardeal. -Manuale de tipic-în afara de Tipicul cel mare tredus de Isac Dascalul amintim Tipicul official al bisericii tradus de Anon Pan. -Manuale scolare de tipic .M Dracinschi

Partea a doua DESPRE CULT (Cultul ca obiect de studiu al Liturgicii) CAPITOLUL I CULTUL RELIGIOS. DEFINIȚIA ȘI DIFERITELE LUI ASPECT 1. Definiția cultului. Esența sau ființa lui Cult – origine latinească, cultum (verbul colo-ee=a cultiva, a respecta, a adora). În antichitate, cultul (deos colere) = cinstirea zeităților adorate. Cultul creștin orice formă sau act religios menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, cinstirea sau respectul față de Dumnezeu, iar pe de altă parte mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului Dumnezeiesc. - fundamentul universal al cultului – sentimentul că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și intrăm în legătură cu El. - fundamentul subiectiv – însușire sau consecință a sentimentului nostru religios de cinstire a Ființei Supreme, adorare, respect, cerere de ajutor. Rădăcina sentimentului religios: raportul dintre atotputernicia lui Dumnezeu și micimea noastră omenească, acestea reprezintă ființa cultului = conștiința noastră de subordonare dar și adorare față de Dumnezeu. 3. Cultul public și particular Cultul – individual, particular sau personal = practicat de fiecare ins în parte, independent de societatea religioasă în care e integrat. – public, social sau colectiv = practicat de grupuri întregi, unite într-o colectivitate religioasă. Este cultul oficial al bisericii cultul divin public sau cultul bisericesc, de care se ocupă studiul liturgic => anume reguli generale și obligatorii pentru întreaga colectivitate (biserică, parohie). a) Cultul divin public (rugăciunea și lauda obștească a bisericii) se exercită prin mijlocirea clerului, a sf. slujitori, în schimb în cultul particular există doar omul și dumnezeu. b) Cultul divin public se săvârșește la timpuri determinate, pe când la cel particular oricând. c) Cultul divin public se săvârșește de regulă în biserică, în locașuri anumite pentru adunarea și rugăciunea colectivă, celălalt se face oriunde. d) Cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic,adică după rânduieli, forme și formule verbale fixe și stabile consfințite de biserică și înscrise în cărțile ei de cult (ne arată cum să

ne rugăm să-i mulțumim lui Dumnezeu). Cel particular ține de improvizația individuală și momentană din care iau naștere uneori formele cultului din pietate populară, care ulterior devin generale și adoptate de Biserică, după ce sunt supuse unor rigori: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii, puterea de expresie, satisfacerea unor cerințe religioase, ele fiind consacrate în formele mai vechi ale cultului public. Cultul particular și cel public (liturgic) nu se exclud, ci se completează unul pe celălalt, astfel apare echilibrul între obligațiile cultului social și nevoile personale ale fiecăruia, omul fiind în același timp ființă individuală și socială. În B.O. și B.R.C. accentul cade pe cultul divin public, deoarece prin rugăciunea liturgică sau colectivă contribuie pentru mântuire, depășește egoismul și confirmă universalitatea Bisericii pe când cel particular este legat de nevoile personale și momentane. Forma rugăciunii liturgice – desăvârșită și sfințită, integratoare în comunitate, promovatoare a rugăciunii pentru toată lumea, cunoscută ca litughie cosmică, care duce la comunitate. mântuirea în

CAPITOLELE II-III: FACTORII SAU TERMENII CULTULUI - 2 factori: Dumnezeu și omul Dumnezeu este obiectul cultului – ființa supremă către care se îndreaptă sau care primește manifestările noastre. Omul subiectul cultului – de la care pleacă manifestările.

1. Subiectul cultului Omul – ca ins izolat – subiect pentru cultul individual – integrat în comunitate religioasă – subiectul cultului public – Biserica (obștea ccredincioșilor legați între ei prin unitatea de credință, de organizare și trăire religioasă și prin identitatea riturilor sacre adică a formelor de cult aceleași pentru toți). Biserica exprimă sentimentele colective de adorare față de Dumnezeu și primește harul și darurile Sale prin membrii clerului.

2. Obiectul cultului Dacă în V.T. obiectul cultului era Iahvé în unitatea naturii sale, cultul creștin cinstește pe Dumnezeu atât în unitatea ființei sale, cât mai ales în Treimea Persoanelor Sale (cum s-a manifestat față de oameni), fiecare persoană este cinstită cu atributele legate de rolul ei specific în iconomia mântuirii. a) Dumnezeu-Tatăl – cinstit – principiul al dumnezeirii – Născător al Fiului și Purcezător al Sf. Duh – Creator și Proniator – Stăpân și Împărat al Universului – Părinte al tuturor, izvor a tot ceea ce este bun (ex: rugăciunea amvonului "că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit, de sus este, pogorând de la tine, Părintele luminilor", ex de rugăciune adresată exclusiv Tatălui: "Tatăl nostru") b) Dumnezeu-Fiul – cinstit – Răscumpărător și Mântuitor al lumii - apare atât ca primitor al cultului nostru – Fiul lui Dumnezeu sau Unul din Treime ("împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt"), cât și ca mijlocitor al cultului nostru deci ca Dumnezeu întrupat, ca Hristos, prin care harul lui Dumnezeu se pogoară la noi și prin care rugăciunile noastre se înalță la Dumnezeu ("Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu ca și Tatălui și Sf. Duh, înainte de înomenirea Lui, Îl adorăm necorporal, dar acum după întrupare Îl adorăm pe Acela Întrupat și făcut om, dar și Dumnezeu" Sf. Ioan Damaschin Dogmatica). - se înțelege că adorăm și Dumnezeirea și Sf. Trup al Domnului, îl adorăm în întregimea persoanei Sale divino-umane, întemeindu-se cultul Sf. Euharistii (dezvoltat la B.R.C.), cinstire atât a Sf. Euharistii cât și persoanei Mântuitoului Însuși – ocupă locul predominant în cultul creștin fiind cel mai aproape de mântuire. - ex. de rugăciune, imn aduse exclusiv Mântuitorului : "Unul e născut", "Dumnezeul duhurilor și a tot trupul". - cult ortodox = hritocentric, care prelungește și continuă viața lui Hristos. S. Bulgakov "ortodoxia e creștinismul, credința în cel întrupat,trăitor în Biserică". c) Sf. Duh – Sf. Treime îndreptată spre lume prin figura umană a Fiului, se descoperă în Chip viu prin Sf. Duh prin care se continuă lucrarea de sfințire și mântuire a lui Hristos. - Sf. Duh invocat și adorat ca vistiernic al harului dumnezeiesc: Sf. Apostol Pavel "Printr-Însul (prin Iisus) avem apropiere, într-un Duh, către Tată" Efeseni 2,18 .

- S. Bulgakov "Biserica este cinzecime în gestațiune continuă, Ortodoxia e Însuși Sf. Duh, Cre viază în Biserică". - P. Evdokimov "Ipostas al sfințeniei divine". - toate acțiunile mai importante din cultul divin sunt lucrări ale Sf. Duh (sfințirea apei – opera Sf. Duh, rugăciunile prin care cerem și primim – opera Sf. Duh în Biserică), prin puterea căruia și de la care s-a întrupat Mântuitorul. d) Sf. Treime – cel mai des pomenite - în formulele finale al ecfoniselor, caracter Trinitar "Că Ție se cuvine toată slava, cinsteași închinăciunea Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". - în Biblie la 2 Corinteni 13, 13 "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sf. Duh să fie cu voi cu toți". - la doxologiile mici "Slavă Tatălui prin Fiul în Sf. Duh". - rugăciunea la anaforà, Dumnezeu Ziditor, Dumnezeu Fiul Mântuitor, Sf. Duh Sfințitor. - slava Sf. Treimi adorată în unitate cât și în Treime de Persoane - "Preasfântă Treime miluiește-ne pe noi", Canonul Sf. Treimi, Troparele Sf. Treimi (Miezonoptica de duminică). Unitatea inseparabilă a persoanelor Sf. Treimi ca obiect al cultului nostru a fost formulat lapidar și expresiv în imnul Sf. Ioaniche (sec. XII) "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție". - Rusaliile – sărbătoare închinată Sf. Treimi.

4. Obiective secundare ale cultului orthodox - obiectivul principal – Sf. Treime, adică Dumnezeu în Trinitatea Pers. Sale, scopul ultim. - cultul bisericii este teocentric adică împletește adorația și mulțumirea pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. - obiective secundare: Îngerii, Sfinții, lucruri sfinte – cinstire – au legătură cu Dumnezeu. a) Sf. Îngeri – cinstire pentru chipul ideal al făpturii necorporale, fără păcat = idealul nostru de perfecțiune moral- spirituală. - vestitori ai voii si poruncii divine, mijlocitori între Dumnezeu și oameni. - ocrotitorii și ajutătorii noștrii în realizarea mântuirii noastre. - apar ca obiectiv și subiect în cultul divin, adică primesc cinstire, dar și slăvesc pe Dumnezeu, în Biserică împreună cu noi. - Sf. Liturghie imitație a celei dumnezeiești săvârșită în ceruri de Mântuitor și Îngeri.

b) Sfinții - îi cinstim ca pilde, modele sau icoane desăvârșite de viață creștină, vrednice de admirat și urmat. - apar ca obiecte și subiecte. - mijlocitor la Dumnezeu, ocrotitor, apărători prin rugăciunile lor către Dumnezeu, pentru noi. c) Dintre lucrurile sfinte 1. Cele în legătură cu Dumnezeu (Mântuitorul) – A) Sf. Euharistie – cult de adorare ca și persoanei Mântuitorului, Sf. Său Trup și Sânge. B) care s-a adus jertfă și care trebuie cinstit (Ieșire 29,37). - instrumente Secundare ale Sf. Patimi: sulița, buretele, trestia, piroanele, cununa de spini= stihira a doua, cântarea a 9-a a Canonului Sf. Cruci – miercuri și vineri, de la toate glasurile Octoihului. C) Sf. Evanghelie – cinstim cartea cea mai sfântă de pe Sf. Masă (Istoria vieții pământești a Mânt., Înv. Dumnezeiești). D) Sf. Masă – altarul pe care se aduce jertfa liturgică: Sf. Trup și Sf. Sânge. 2. În legătură cu Sfinții – A) Sf. Moaște – trupuri sau rămășițe trupești ale Sf. care conțin daruri dumnezeiești și puteri supranaturale, păstrate și după moarte. B) Relicvele sfinte (obiecte, lucruri rămase) - coroana de spini și giuglgiul Mântuitorului (în Apus aduse de cruciați). - brâul și omoforul Maicii Domnului (Vlahene - Constantinopol). - lanțul Sf. Petru (Biserica Sf. Petru-Roma). - mantaua Sf. Martin de Tours, patronul Franței (paraclisul din palatul regilor Merovingieni). Le înconjurăm cu respectul dat Sf. înșiși. Sf. Icoane – le cinstim: chipurile Sf., persoana Mântuitorului, simbolurile celorlalte două evenimente din V.T. . - nu ne închinăm materiei (lemnului sau vopselei), ci persoanei Sf. zugăvite pe ea. Cinstim icoana "Nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea dată icoanei se suie la prototipul sau originalul ei, adică la celzugrăvit pe dânsa" (Sf. Vasile cel Mare) și la rugăciune pt. sfințirea icoanei în Molitfelnic "Chipurile și asemănării Sf. plăcuți Ție, le primești ca robii tăi să Te proslăvească pe Tine". Sf. Cruce – sfințită prin Sângele Mântuitorului, simbol văzut al Jertfei și al Patimii Sale, semnul biruinței Lui, asupra morții, altar pe

5. Cultul absolut (de adorare) și cult relativ (de venerare) - în cultul popular – cinstire identică a lui Dumnezeu și a Sfinților. D.p.d.v. dogmatic: Stăpânul absolut – latrie- adorare- slujire sau supunere necondiționată și fără rezervă. Sf. Fecioară – dulie, de venerare = închinăciune, cinstire deosebită, mai presus de toți Sf., se numște hiperdulie = supravenerare, preacinstire. - latria- adorarea= cultul suprem sau propriu-zis pt. Dumnezeu Creatorul, Providențiator. - dulia sau venerarea și cinstirea este un cult dependent de cel Suprem deci subordonat. Sfinții – îi cinstim, adică nu pt. ei înșiși (ființe create ca și noi), ci venerăm într-înșii darurile supranaturale dăruite de Dumnezeu și puterea pe care o au pe lângă Dumnezeu, "cinstea ce li se dă Sf. se îndreaptă la mărirea lui Dumnezeu" Mărturisirea de credință. "Cinstim pe Sf. Tăi care sunt Chipul și Asemănarea Ta, iar cinstindu-i pe ei Te cinstim pe Tine" Molitfelnic. - cultul Sf. se referă direct sau indirect la Dumnezeu însuși "Care e minunat între Sf. Săi" Psalmul 67,36. - cultul creștin pornește de la Dumnezeu și se sfârșește la Dumnezeu. CAPITOLUL IV: SCOPURILE SAU FUNCȚIILE CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX Scopul: să mijlocească comuniunea între Dumnezeu și om (Biserică)

1. Scopul latreutic - având în vedere pe om ca subiect (sau Biserica), scopul latreutic = adorarea lui Dumnezeu și exprimarea sentimentelor noastre de evlave, dragoste față de El, sau lucrurile, persoanele pe care le cinstim în raport cu El. - ceea ce pleacă de la om la Dumnezeu astfel se exteriorizează nevoia firească umană de a preamări pe Dumnezeu sau cinsti pe Sfinți prin diferite forme de exprimare: a) Admirația pt. atotputernicia și măreția lui Dumnezeu: "Mare ești, Doamne, minunate sunt lucrurile Tale" (c.f. Psalm 138) – la slujba botezului; doxologhisirea = conținut doxologic care cuprinde admirația din care izvorăsc lauda și slăvirea lui Dumnezeu.

b) Contemplarea bunătății, dragostei și milostivirii nemărginite ale lui Dumnezeu, față de făpturile sale care duc la mulțumirea adusă lui Dumnezeu (Euharistia). c) Recunoașterea slăbiciunii, imperfecțiunii și a păcatelor noastre în contrast cu atotputernicia lui Dumnezeu => rugăciuni de mărturisire (pocăință) și de cerere a ajutorului divin (Psalmul 50). Dintre acestea se reliefează cea de mulțumire – Euharistia, cea mai importantă taină, scopul cultului ortodox d.p.d.v. omenesc este scopul lateutico-euharistic, se exprimă prin Sf. Liturghie și laudele bisericești. 2. Scopul harismatic sau sfințitor (sacramental) - punct de plecare Dumnezeu, prin el Biserica urmărește să împărtășească credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu, ni se transmite ceea ce coboară de la Dumnezeu spre om, se face simțit răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile omului => iertarea păcatelor și împăcarea omului cu Dumnezeu. - după latura omenească a cultului – aducerea tributului și prin os de laudă cuvenit lui Dumnezeu iar după latura dumnezeiască - mijlocirea sfințirii și mântuirii credincioșilor astfel actul de cult este un mijlocitor de comunicare între Dumnezeu și om. - scopul harismatic este unit cu cel latreutico-euharistic, completându-se în Sf. Euharistie.

3. Scopul didactic (catehetic) - urmărește instruirea credincioșilor în învățătura de credință ortodoxă cât și în promovarea vieții religios-morale. - formele cultului și rânduielile sf. slujbe sunt atât mijloace de exprimare a evlaviei, mijloace de împărtășire a harului divin, dar și școală de educație creștină pt. sporirea credinței în virtute și evlavie. - în trecut cultul ortodox = școală pt. învățarea Sf. Scripturi, reguli morale. - doctrina despre Sf. Treime exprimată limpede în Sf. Ioaniche (sec. XII) "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție"; imnul "Unule Născut". - funcția didactică la Liturghia catehumenilor – reînnoirea simbolică a lucrării învățătorești a Mântuitorului. - Lecturile biblice (Catismele, Paremiile, Apostolul, Evanghelia, Predica, Cateheza).

4. Ordinea (ierarhia) funcțiilor cultului în ortodoxie și în celelalte confesiuni creștine a) Concepția ortodoxă Scopul didactic secundar celorlalte două. - pt. noi cultul este mai întâi glasul evlaviei umane și transmițător al harului divin și apoi o școală catehetică (unde funcția didactică este scopul principal al catehezei, predicii): "Liturghia nu poate fi privită în primul rând ca un rezumat al teologiei care nu are ca scop exprimarea evenimentelor din istoria mântuirii și viața spirituală a bisericii. Misiunea ei directă este să înlezneacă exprimarea omagiului de adorație lui Dumnezeu". Acestea corespund funcției latreutico-euharistică și celei harismatice. - pe primul plan este cea harismatică: împărtășirea credincioșilor cu harul lui Dumnezeu și sfințirea vieții prin Sf. Taine ieruirgii (molitfelnic). - creștinul a văzut mai întâi în cult mijlocul de sfințire și mântuire a sufletului său, de aceea a apelat la Molitfelnic (Carte prin excelență la bucurie și necaz). - ierarhie – 1. Scopul harismatic, 2. Scopul latreutic, 3. Scopul didactic b) În concepția și practica bisericii romano-catolice 1. Scop latreutic 2. Scop harismatic – astfel pt. susținerea acestei ordini au apărut instituții noi de cult. Cultul Sf. Inimi (SACRE - COEUR) Cultul Sf. Euharistii (Sărbători speciale în cinstea ei: Festum Sancti) – expunerea publică a Sf. Trup (Hostia). Rosariile (diferite perioade de timp din anul bisericesc (luni, săptămâni, zile) pentru cinstirea unor Sfinți ex: Rosariul Sf. Marii). c) Cultul confesiunilor protestante și a sectelor derivate 1. Scopul didactic predica și învățătura pe primul plan. 2. Scopul latreutic 3. Scopul harismatic pt. că pt. ei formele externe ale cultului nu mijlocesc și nu împărtășeșc grația (harul) carenu ajută la mântuire, care se dobândește doar prin credință – Sola fide . - lipsa Sf. Taine și a ierurgiilor, Sf. Euharistie – au lipsit pe credincios de mijloacele de sfințire și comunicare a harului.

CAPITOLELE V-VI: INSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA CULTULUI CREȘTIN (SCURTĂ EXPUNERE ISTORICĂ A EVOLUȚIEI CULTULUI CREȘTIN, ÎN GENERAL, DE LA ORIGINE PÂNĂ LA FORMA DEPLINĂ) 1. Originea si instituirea cultului creştin Hristos a practicat formele cultului iudaic ,a ţinut sărbătorile şi datinile religioase, a respectat templul. -el este un reformator al cultului iudaic si întemeietorul unui nou cult -în vorbirea cu femeia samarineancă Hristos formulează principiul fundamental al noului cult-închinarea in cult si adevar. -piatra de temelie a noii legi a pus-o în seara Cinei când prefigurează in mod nesângeros jertfa sa -nu numai că instituie Euharistia ci fixează si materialul-painea si vinul. -Hristos la cererea ucenicilor le da un model de rugaciune-rugaciunea Domnească. -el este instituitor si celorlalte taine. 2. Cultul creștin în epoca apostolică Sf Apostoli au păstrat cele primate de la Hristos şi au adaugat şi alte forme necesare dezvoltării bisericii. -ziua Cinzecimii se socoteste a fi începutul cultului. -membri primei comunităţi de creştini din ierusalim au un cult mix adică şi forme din cel iudaic -ei se adunau în case –frngeau pâinea –centrul noului cult, spuneau rugăciuni, citeau din cărţi sfinte, cântau , faceau agape şi colecte pentru săraci.adunările aveau loc sambată seara,tinand până târziu. -caracterul nocturn a înleznit trecerea de la sâmbată iudaică la duminica crestină. -apar cele mai vechi sarbatori:paştile şi cinzecimea -ierarhia bisericească- instituită de Hristos are 3 trepte -în aceasta epoca se practică ta instituite de Hristos. -dezvoltarea cultului a fost înleznită de persecutii,primul martir-Arh Stefan -sinodul apostolic –stabileşte neobligativitatea taierii împrejur -ruperea cultului iudaic de cel crştin are loc după dărâmarea templului –anul 70.

3.

Cultul creștin în epoca persecuţiilor

-în perioada post apostolică si in primele 3 veacuri datorită persecuţiilor cultul nu s-a putut dezvolta. -în această perioadă ierarhia bisericească îşi împarte funcţia liturghisitoare cu profeţii şi dascalii. -în ciuda persecuţiilor se constată totusi o dezvoltare a cultului -se limitează dreptul liturghisitorilor de a improviza liberi rugăciuni. - au loc primele încercări de a sistematiza si reglementa rânduiala serviciilor divine. -se generalizează sarbători vechi-dumicica , pastille, cinzecimea -încep să fie praznuite Nasterea Domnului, epifania. -pt adunări folosesc case particulare şi catacombe -se dezvolta cultul martirilor care stă la baza cultului sfinţilor 4. Cultul creştin după încetarea persecuţiilor, până la iconoclasm. -după libertatea acordată de Constantin în 313 biserica se dezvolta sub toate aspectele ,inclusiv cultul. -se contruiesc biserici mareţe şi impunatoare, se dezvoltă arta bisericească:arhitectură, pictură. -se adaugă forme noi la cult -mulţimile de pagâni convertite contribuie indirect la dezvoltarea cultului făcând necesara organizarea învătământului catehetic. -liturghia uniformă se diversifiăa, din vechea liturghie a Sf Icov, apare liturghia Sf vasile si Sf Ioan. -tot acum sec 4-5 se fixează definitive numarul celor 7 laude -datorită ereziilor şi sectelor se dezvoltă cultul iar biserica ia masuri canonice si disciplinare pt fixarea formelor de cult, iar pe de altă parte combate ereziile prin imne noi. -sec 4-5 se naşte poezia imnografică care intră în întrebuinţarea cultului -mari imnografi:Roman Melodul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin , Cosma de Maiuma, T Studitul -sec 4 apar cele mai vechi carţi de slujbă –Tipicul-Hariton Marturisitorul sec 3 siliturghierul molitfelnic sec 4.

-se dezvoltă cultul sfinţilor şi cultul sf moaţte-se inmulţesc pelerinajele la locurile sfinte sţi la mormânturile sfinţilor mari. -cultul sf fecioarei se dezvoltă după sinoadele din efes 431 şi calcedon care stabilesc pururea fecioria şi faptul că este nascatoare de Dumnezeu. -ciclul anului bisericesc- se stabilesc 3 perioade (octoih triod penticostar) -se instituie alte sarbatori –craciun boboteaza intampinare bunavestire si inaltare. 5. Cultul crestin după epoca iconoclasmului -iconoclasmul a încetinat dezvoltarea cultului, iar consecinţele lui se văd in artă -dupa înfrangerea lui se fixează definitive cultul icoanelor, după patristice sin 7 se incheie si evolutia cultului. -la sfârsitul primului mileniu este complet definitivat -calendarul se ămbogateste cu noi sarbatori de sfinţi –cărţi de cult –ceaslov, octoih, triod, mineele. îîncheierea perioadei

CAPITOLUL VII: TRĂSĂTURILE GENERALE ALE CULTULUI ORTHODOX ȘI CARACTERELE SALE SPECIFICE, ÎN COMPARAȚIE CU CULTUL CELORLALTE CONFESIUNI CREȘTINE:

1.Vechimea formelor si randuielilor de cult : -legatura neîntreruptă cu trecutul ,lafel de vechi ca si crestinismul. -nu a inovat nimic , nu se deodebeste prea mult de cultul bisericii din primele 3 veacuri. -prin aceasta se deosebeste de cultul romano catolic care a inovat multe din elementele sale esentiale.

2. Caracterul sacrificial si ierarhic -cultul se intemeiază pe jertfa răscumparatoare , actualizata în biserica sub forma nesangeroasă a Sf euharistii săvarsită de ierarhia bisericească, ei sunt moştenitori ai sacerdoţiului cu care hristos a investit pe sf apostolic la Cina si la Cinzecime.

-sacerdotiul este transmis prin hirotonie, este indispensabil in cultul orthodox si romanocatolic, prin acesta deosebindu-se de protestanti, care considera jertfa un element deposit.

3. Uniformitatea si stabilitatea cultului:

-cultul orthodox este guvernat de reguli precise pt toti crestinii ortodocsi. -acesta il deosebeste fundamental de cel al protestantilor unde neexistand un tipic domina nestabilitatea si divesitatea. -in ortodoxie uniformitatea sI stabilitatea cultului contribuie la pastrarea unitatii de credinta.

4. Bogatia varietarea si frumusetea formelor sale externe:

-cultul orthodox se distinge prin solemnitate fast si stralucirea formelor sale externe. -riturile si ceremoniile alcatuiesc randuiala sf slujbe .ele sunt expresia vazuta a spititualitatii ortodoxe. -cultul romano-catolic abunda de sculpturi ,impodobiri ale bisericilor prin folosirea misterelor si amuzicii instrumentale.

5.Caracterul ecleziologic (comunitar):

-cultul orthodox promoveaza rugaciunea cu carecter colectiv. -cultul orthodox este o rugaciune a comunitatii credincioasilor uniti in duhul pacii al iubirii care ii face pe toti sa simta ca unul in aceiasi rugaciune. -in biserica ne rugam toti pt nevoile tuturor. -caracterul ecclesiologic se bazeaza pe cuvintele mantuitorului Mt 18 19,20…….unde sunt 2 sau 3 adunati. 6. Simbolismul (caracterul epifanic și eshatologic) :

-este bogat frumusetea ideilor doctrinaire, semnificatii simbolice istorice . -toate imnele si rugaciunile exprima o mare bogatie de idei si adevaruri de credinta. -slujbele noastre nu sunt simple amintiri sau simboluri ci teofanii care ne fac sa retraim evenimente din istoria mantuirii

7.Caracterul universal (cosmic) al cultului

-in rugaciuni se cuprinde viata amului, nevoile sale. -rugaciunea ortodoxa cuprinde intreaga lume si natura asupra careia vrea sa reverse harul lui Dumnezeu, pt a o sfintii. -ca exemplu – sfintirea apelor din slujba bobotezei.

8. Importanta cultului in viata religioasa ortodoxa

-este tezaurul cel mai de pret al ortodoxiei -pt cei mai multi dintre crestini trairea si practicarea formelor de cult raman izvorul evlaviei religiozitatii ortodoxe -esenta ortodoxiei se traieste prin participare la formele, traditiile, datinile cultului. -la catolici predomina organizatia bisericeasca(unitatea cu papa) -la protestanti are intaietate explicarea si citirea sf scripturi

Partea a patra TIMPURILE LITURGICE (Anul bisericesc și subdiviziunile lui) CAPITOLUL I : SCURTE NOȚIUNI DESPRE CALENDAR

1. Introducere. Timpul ca dimensiune a vieții Bisericii

-in conceptia crestina timpul a fost creat odata cu lumea dupa cum afirma si Fer. Augustin:”lumea n-a fost facuta in timp ci odata cu timpul”. Din pct de vedere teologic Mantuitorul Hristos este Intemeietorul si Capul nevazut al Bisericii dar si axa timpului,centrul istoriei religioase ale omenirii. -inainte de El istoria se indrepta spre El,era timpul de asteptare,dupa Intrupare a inceput “plinirea vremii” (Efes 1,10), iar memorialul liturgic (Craciun,Pasti,etc) se refera atat la amintirea trecutului cat si la sugerarea celor viitoare (eshatologie). “In vremea aceea...” de la inceputul fiecarei pericope evanghelice reprezinta timpul sfintit,vesnicul prezent (acum). -timpul este o notiune abstracta,fiind invizibil pe care omul a simtit sa-l concretizeze,sa-l masoare,sa-l imparta in subdiviziuni in care sa-si incadreze viata sa gospodareasca si cea religioasa. 2. Ce este calendarul? Cunoștințe elementare de astronomie și cronologie

-calendarul (din lat. calendae,calare sau calere prin care romanii indicau prima zi a fiecarei luni) este un sistem de masurare a timpului care indica durata si subdiviziunile lui.Primele calendare au aprut din nevoia oamenilor de a-si fixa sarbatorile religioase.Ele se intemeiaza pe miscarea astrelor pe bolta cereasca,in special Soarele si Luna pusi de Deus “sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile,zilele si anii”(Fac 1,14). Ca unitate de masura a timpului s-a ales ziua solara medie adica intervalul dintre 2 treceri consecutive ale soarelui la meridian.Multiplii si submultiplii ei: -orele(ceasuri),minutele si secundele; o zi=24 ore,ora=60 min,min=60 sec -saptamana=intervalul dintre 2 faze consecutive ale lunii pe cer; dureaza aprox 7 zile -luna lunara(sinodica)=intervalul care ii trebuie Lunii sa faca o rotatie completa in jurul Pamnatului si revina la aceeasi faza; are 29 si1/2 zile,12 ore,44 min,2,9 sec

-anul tropic(solar,astronomic)=intervalul de timp in care Pamantul face o rotatie completa in jurul Soarelui; are 365 zile,5 ore,48 min,45-46 sec.Pt ca nu se compune dintr-un nr exact de zile n-a putut fi luat ca unitate de masura si a fost preferat anul civil sau calendaristic,care e obtinut din anul tropic prin inlaturarea fractiunii de zi.Problema calendarului se refera la greutatea in a restabili coincidenta anului tropic cu cel civil. -primul calendar egiptean a avut la baza anul lunar de 354 zile (12 luni si 29 =1/2 zile) -grecii si romanii au avut tot un calendar lunar,luna calendaristica avea aceeasi durata cu luna lunara.(acum e folosit de musulmanii din Asia si Africa in viata lor religioasa) -egiptenii=primii care au folosit calendarul solar,bazat pe Miscarea de Revolutie a Pamantului,dar a fost perfectionat de romani prin calendarul iulian 3. Originea calendarului creștin și structura lui

-calendarul este de origina romana (pagana),alcatuit la anul 46i.Hr de astronomul alexandrin Sosigene in vremea lui Iulius Cezar(100-44 i.Hr).El a intocmit primul calendar solar stiintific si cunoscand durata exacta a anului tropic a restabilit coincidenta celui civil cu cel astronomic,apoi a stabilit durata la 365 de zile,iar pt diferenta de 5 ore,48 min,46 sec care in 4 ani face aprox o zi, a hotarat la fiecare 4 ani un an de 366 zile numit an bisect. -tot el a pastrat anul la 12 luni care nu au legatura cu mersul Lunii pe cer de unde si faptul ca unele au 30 de zile(apr,iunie,sept si nov) si unele 31,iar februarie 28 zile si in anul bisect 29 zile.Denumirile lunilor si zilelor sunt de origine lat,mai putin sambata de origine iudaica(sabat) -echinoptiul de primavara(unul din cele doua moment din an cand ziua=noaptea) cadea atunci pe 24 martie,iar inceputul anului era 1 martie,mutat apoi la 1 ianuarie

4. Defectul calendarului iulian.Indreptarea lui in Apus

-cal. iulian al lui Sosigene socotea anul mediu de 365 si 4 ore si neglija o diferenta de 11 min si 15 sec pe an cu care anul civil era mai lung decat cel tropic.Aceasta diferenta creste cu timpul in 128 de ani la o zi,in 384 de ani la 3 zile etc.Diferenta a fost observata mai ales in legatura cu serbarea Pastelui care e legata si de echinoptiul de primavera si de luna plina. -echinoptiul de primavara a lui Soisigene fixat la 24 martie pica peste 384 de ani(la Sin I ec) pe 21 martie.Parintii au hotarat astfel aceasta data ca fiind oficiala.Numai ca au uitat de intarziere iar dupa 128 de ani echinoptiul pica pe 20 martie

-in sec 16,diferenta dintre echinoptiul astronomic si cel al calendarului iulian ajunsese la 10 zile si se calcula gresit si data Pastelui.Aceasta greseala a cal. iulian a fost indreptata in Apus prin Reforma gregoriana a calendarului sub papa Grigore XIII,la 1582,cu ajutorul astronomului italian Liugi Lilio.S-au suprimat cele 10 zile incat ziua de 5 oct devine 15 oct si in 1583 echinoptiul este readus la 21 martie,apoi s-a hotarat ca anii bisecti seculari (1600,1700,1800 etc) sa ramana bisecti doar cei ce se impart exact la 4,restul sa fie comuni . -indreptarea cal a fost adoptata treptata de toate Bisericile si statele catolice si protestante din Apus,chiar si de cele asiatice si africane neocrestine ca Japonia 1873,China 1912,Turcia 1926,Egipt 1928

5. Indreptarea calendarului in Rasarit

-Bis ortodoxe n-au acceptat ref. gregoriana din sec 16 din motive confesionale crezand ca e o unealta a tendintei catolice de prozelitism si au pastrat calendarul neindrepatat de unde si se va numi stil vechi sau orthodox.De la 1582 crestinatatea s-a impartit inca o data in doua mari grupe ,cu timpul diferenta dintre cele 2 calendare a ajuns dupa 1900 la 13 zile. -dar incepand cu sec 19 si pana dupa Primul Razb Mondial stilul nou a fost adoptat oficial de toate pop ortodoxe: Bulgaria si URSS 1918,Serbia si Romania 1919,Grecia 1923.La Congresul Interortodox tinut la C-tinopol in 1923 s-a hotarat indrepatarea calendarului si in bis ortodoxe suprimandu-se cele 13 zile cu care cal iulian ramasese in urma celui indreptat,s-a asigurat coincidenta anului civil cu cel astronomic printr-un sistem de calculare a anilor bisecti mai bun (anii seculari 2000,2100,2200 etc raman bisecti cei a caror cifra impartita la 9 da rest 2 sau 6,restul fiind comuni) -au adoptat: Patr Ec din C-tinopol,Bis din Grecia si Albania,Arhiep Ciprului,Bis Ort din Polonia,B.O.R,Patr Antiohiei,Alexandriei,Bis Ort din Fiinlanda si Bulgaria.Au ramas pe stil vechi Patr Ierusalimului,Biserica Rusa si Bis din Serbia,calugarii d la Athos. 6. Situatia actuala a creștinității din punct de vedere al calendarului bisericesc 3 grupe

-Bis ortodoxe care sunt inca pe stil vechi,calendarul neindreptat,eronat cu 13 zile:Patr Ierusalim,Ptr Moscovei si Ptr Belgradului -Bis apusene(cat+protestante)-stilul nou, au cal indrepatat prin ref gregoriana din sec 16 aplicata integral (si pt sarbatorile fixe si pt cele variabile)

-o situatie intermediara a Bis care au adoptat stiulul nou dupa Conf Interortodoxa din 1923 care folosesc calendar mixt:stil nou pt sarbatori fixe si Pascalia pe stil vechi pt sarb cu date mobile CAPITOLUL II: ANUL BISERICESC ( LITURGIC) ȘI SUBDIVIZIUNILE LUI 1. Comemorarea iconomiei mantuirii în deursul timpului și al diferitelor lui subdiviziuni

-Bis a fost preocupata de la inceput sa asigure si sa faca simtita prezenta spiritual,nevazuta,dar reala si perpetua a Mantuitorului in mijlocul credinciosilor ei si a cautat aceasta prin intretinerea mereu vie a vietii,invataturii si faptelor Domnului precum si a Sfintilor prin comemorarea periodica.Scopul acesta l-a atins Bis prin asezamintele de cult,prin intocmirea anului bis (liturgic) cu sarbatori,pomeniri de morti etc -prin sarbatori,pomeniri de morti si slujbele bis care se succed si revin intr-o anumita ordine in fiecare zi si in fiecare an nu doar comemoram ci si retraim oarecum periodic momentele importante din viata Mantuitorului si din intrega istorie a religiei cu persoane si evenimente mai de seama. 2. Ziua liturgică

-in cultul crestin ziua lit incepe seara si reprezinta intervalul de timp dintre doua seri,de aceea slujba zilei lit incepe cu Vecernia din ajunul zilei respective,cea dintai dintre Laudele bisericesti zilnice.(mostenire din traditia iudaica asa cum apare si in referatul biblic al creatiei:”si a fost seara,si a fost dimineata,ziua intai…”) -se imparte in 2 : zile de rand(lucratoare) si zile de sarbatoare.Cele mai importante zile din anul bis: Vinerea Patimilor,Duminica Pastilor si a Rusaliilor,toate cele legate de Patimile si moartea Domnului,Invierea Sa si Pogorarea Sf Duh.Apoi urmeaza cele ale Sfintei Fecioare si ale diferitilor sfinti -din cultul iudai s-a mostenit si impartirea zilelor in Ceasuri,iar ziua de 12 ore era impartita in 4 sferturi de cate 3 ore fiecare: -Ceasul I:primele 3 ore ale diminetii aprox 6-9,in vremea echinoptiilor de primavara si toamna,Ceasul III:a doua parte a dim, aprox 9-12,Ceasul VI:al 3 lea sfert(amiaza) aprox 1215,Ceasul IX:ultimul sfert al zilei(seara) aprox 15-18,in vremea echinoptiilor de prim si toamna.

3. Saptamana liturgică

-fiecare ciclu de 7 zile lit formeaza o saptamana lit.Impartirea zilelor pe sapt nu exista in lumea Greco-romana dinainte de Hristos ci la iudei.Moise a dat consacrare acestei saptamani impartind zilele creatiei in 6 zile urmate de una a odihnei. -saptamana lit incepe cu duminica(traditie mostenita de la Sinagoga) adica Vecernia de sambata seara si se termina cu ceasul IX din sambata urmatoare.E o subdiviziune importanta deoarece reglementeaza succesiunea celor 8 glasuri incepand de la Duminica Pastilor(gls 1 in sapt Luminata,gls 2 in spat lui Toma,..etc -in cartile de slujba cele 52 de sapt sunt denumite dupa cele 2 mari sarb cu data variabila :Pastile si Rusaliile.Sirul saptamanilor incepe cu Saptamana Luminata si se termina cu Saptamana Mare.Un an bis are 52 de sapt dar pot fi mai multe sau mai putin de atat din cauza datei variabile a Pastelui. -cele mai insemnate sapt :Sapt Patimilor,Sapt Luminata.D.p.d.v calendaristic : sapt dinainte si cea dupa Rusalii,dinainte si cea dupa de Inaltarea Sf Cruci,dinainte si dupa Nasterea Domnului si Botezul Domnului -intr-o saptamana fiecare zi este inchinata serviciului liturgic,pomenirii persoanelor sau momentelor mai de seama ale istoriei sfinte: duminica-ziua Invierii Domnului,lunea-Sfintii Ingeri,marteaSfintilor Prooroci(in special Sf Ioan Proorocul,Inaintemergatorul si Botezatorul),miercuri si vineriSfanta Cruce si Patimile Domnului,joi-Sfintii Apostoli si Sf Ierarh Nicolae Arhiep Mirelor Lichiei,sambata-tuturor mortilor si Sf Mucenici 5. Anul bisericesc și cele trei mari perioade ale sale

-anul bis incepe la 1 sept (dupa traditia mostenita din legea veche ca in aceasta zi a inceput creatia lumii si Si-a inceput Mantuitorul activitatea ),anul civil incepe la 1 ianuarie,iar la romano-cat incepe cu prima duminica din Advent adica cea mai apropiata de 30 noiembrie. a)Per Triodului – Dum Vamesului si a Fariseului pana la Dum Pastilor(10 sapt):primele 3 sapt pregatire sufleteasca inainte de inceperea postului si urmatoarele 7 sapt postul propriu-zis b)Per Penticostarului – Dum Pastilor pana la Dum I dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor(8 sapt) c)Per octoihului – tot restul anului de la sfr per Penticostarului pana la inceputul Octoihului(intre 40-26 sapt in functie de data Pastilor) -octoihul are ca sarb centrala Nasterea Domnului,apoi Boboteaza,triodul are Vinerea Patimilor,penticostarul incepe cu Pastile si se termina cu Rusaliile

-per octoihului comemoreaza evenimente dinainte de venirea Mantuitorului pana in ajunul Patimilor Sale,activitatea profetica sau invatatoreasca,per triodului reinnoieste oficiul arhieresc al Mantuitorului,activitatea de Mare Preot si per penticostarului celebreaza timpul dintre Inviere si Inaltare la cer urmata de Pogorarea Sf Duh si intemeierea Bisericii.In concluzie in cursul anului bis ni se reprezinta si comemoreaza intreaga viata si activitate a Mant Hristos in toate cele 3 laturi ale sale: Invatator,Arhiereu,Imparat.Prin anul bis se realizeaza o prelungire a Intruparii si a vietii istorice a Mânt,Acesta continua sa traiasca in biserica de-a pururea viu in mijlocul credinciosilor -prin ciclul mineal(Sinaxar sau Minolog) se comemoreaza amintirea vietii si activitatii persoanelor sfinte din iconomia mantuirii si din istoria Bisericii.Anul bisericesc e format din 2 cicluri: a)hristologic sau pascal= mobil(date variabile)-in jurul Pastilor si are in centru Persoana si activ Mantuitorului prin cantarile Triod,Penticostar,Octoih b)sanctoral sau mineal= fix si comemoreaza sirul Sfintilor pomeniti in fiecare zi din cele 12 ale anului incepand cu sept pana in august -primul ciclu reprezinta o reminiscent a cal lunar al evreilor iar al doilea e de origine pur crestina.Fiecare zi apartien ambelor cicluri:ca zi a sapt(luni,marti,miercuri etc) apartine ciclului pascal sau hr, si ca zi a lunii(1 sept,2 oct,5 nov etc) apartine ciclului sanctoral mineal. CAPITOLUL III: DESPRE SĂRBĂTORI, ÎN GENERAL 1.Ce sunt sărbătorile?

Sarbatori= zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc care sunt inchinate comemorarii faptelor sau momentelor de capetenie din istoria mantuirii(Nasterea Domnului,Invierea Sa etc) si a principalelor persoane sfinte (Sfintii cei mai venerati de credinciosi,Sf Nicolae etc) - se deosebesc de restul zilelor prin oficierea serviciului divin la biserici si prin repaos,odihna adica intreruperea lucrului,ocupatiilor obisnuite inlocuindu-le cu preocupari religioase,spirituale 3.Instituirea sarbatorilor creștine -cele mai vechi sarbatori crestine apar ca prelungiri ale celor mai mari sarbatori iudaice pe langa care ele se juxtapun la inceput si apoi le inlocuiesc definitiv: duminica(in locul sabatului iudaic) Pastile si Rusaliile in locul Pasha si Cincizecimea).Aceste 3 sarbatori sunt singurele sarb crestine cu caracter general.

-sec 2 apar sarbatori prilejuite de persecutiile religioase: Sfintilor Mariri si Marturisitori(memoriae) zilele de inmormantare ale episcopilor(depositions);de ex:cea a Sf Policarp,episcopul Smirnei inaugurata dupa moartea sa la 155 -sec 3 apare cel de-al treilea praznic imparatesc, sarb Teofaniei sau Epifaniei,comuna Nasterii sau Intruparii Domnului si Botezului Sau -sec 4 apar cele in cinstea Mantuitorului si ale Sf Cruci toate de origine palestiniana,sarb ale Maicii Domnului(Bunavestire si Adormirea),ale sfintilor ingeri,ale sfintilor mai important din VT si NT -sec 5 a adus sarbatoarea in cinstea Maicii Domnului:in Rasarit Nasterea si Intrarea in biserica, si in cinstea sfintilor pustnici,calugari,asceti. -cele dintai sarbatori ale sfintilor care au capatat extensiune in intreaga biserica sunt:cea a Sf Ioan Botezatorul(orig palestiniana importata din Apus din sec 5),Sf Ap Pavel si Petru (orig apuseana,Roma,sec 4),Sf Mucenic Stefan (orig ierusalimiteana,sec 4).S-au notat de asemenea si zilele aflarii,transportarii sau depunerii moastelor in diferite biserici care au devenit sarbatori locale(Aducerea moastelor Sf Ioan Gura de Aur la Ctinopol la 27 ianuarie) -prin sec 6 calendarul crestin este definitivat privind sarbatorile,dar calendarul pagan n-a exercitat nici o influenta asupra celui crestin,unde n-a fost acceptata nici o sarbatoare pagana chiar daca se constata coincidente de date intre unele sarb cu date fixe pagane si crestine.Reminiscente pagane gasim doar in folclor,in datini si ritualuri cvasireligioase. -rolul principal in formarea sarb in calendarul crestin l-a avut in rasarit la inceput Ierusalimul si apoi Ctinopol,iar in apus Roma

4. Cele mai vechi liste de sarbatori crestine ( minologhii, heortologhii, martirologhii, sinaxare, calendare). Sinaxarul orthodox

-rolul principal in fixarea sarb in faza locala si mai apoi in generalizarea lor l-a avut in Rasarit pietatea populara,credinciosii iar uneori manastirile iar Biserica prin reprezentantii ei le-a recunoscut si aprobat ca oficiale,consemnandu-le in listele de sarbatori(calendarele de mai tarziu) -nume, data si felul lor au fost noatate din sec 3 ca:calendare,heortologhii,martirologhii,minologhii sau sinaxare.Cele mai vechi liste apar in lucrarile lui Ipolit din Roma sec 3 si in diferite Randuieli sau Constitutii bisericesti anonime redactate in sec 3-4 cum sunt Constitutiile Apostolice. -fiecare biserica avea la inceput calendar propriu ,din combinarea lor ulterioara in sec 4 au aparut martirologhiile in Africa si Asia Mica.De la Ctinopol calendarul a fost adoptat si de pop ortodoxe aflate sub influenta Bizantului(slavii) sau care au stat in dependent de Patr Ecumenica(romanii)

-un rol decisive in formarea Sinaxarului l-a avut Simeon Metafrastul din sec 10 care a combinat mai multe sinaxare avand la baza pe cel constantinopolitan.Opera lui a fost revizuita de pustnicul atonit Nicodim Aghioritul care a editat cel mai complet sinaxar care este astazi in uz in toata crestinatatea ortodoxa. 5. Care este, pe scurt, rostul (funcția) sărbătorilor în viața noastră religioasă?

a) comemorativ sau aniversar(anamnetic) - sa intretina de-a lungul vremii amintirea momentelor sau faptelor memorabile din istoria mantuirii si a personajelor sfinte.Unele sarbatori ne duc cu gandul nu numai la fapte din trecut ci si la cele viitoare deci sarb au si sens eshatologic(ex Dum Infricosatei Judecati) b) latreutic – sarbatorile sunt prilejuri si forme de expresie ale cultului de adoratie si de veneratie sau mijloace de a preamari pe Dumnezeu si pe Sfinti c) pedagogic,instructive sau educative – sarbatorile constitue o scoala a vietii crestine,un mijloc de cultivare si promovare a virtutilor morale,a evlaviei si a iubirii fata de Dumnezeu si de oameni d) soteriologic – sarbatorile nu sunt numai popasuri de odihna pt trup,pentru intreruperea muncii ci si de reculegere si reconfortare pt suflet

6. Impartirea sarbatorilor Bisericii Ortodoxe

I. dupa data se impart in: - cu data fixa sau neschimbatoare (sarb Sinaxarului sau Mineiului) cad in fiecare an la aceeasi data a lunii: Sf Gheorghe 23 apr,Nasterea Domnului 25 dec,Inaltarea Sf Cruci 14 sept etc. - cu data variabila sau schimbatoare, se schimba data in fiecare an in functie de data Pastelui : Floriile (duminica inainte de Pasti),Inaltarea Domnului (joi,40 d zile dupa Pasti),Sfanta Treime(luni dupa Rusalii) etc II. dupa obiectul si importanta lor: -Domnesti (praznice imparatesti),inchinate persoanelor Sfintei Treimi si evenimentelor importante din viata si activitatea Mantuitorului(Nasterea Domnului,Pogorarea Sf Duh,etc) -ale Sfintilor,care se pot diviza si ele dupa importanta sfintilor sabatoriti,o categorie aparte fiind sarbatoarea Maicii Domnului III. dupa bogatia si solemnitatea slujbelor divine :

-la sarbatorile mari: toate cele p care le numim praznice imparatesti,cele ale Mantuitorului si ale Fecioarei Maria,la care tipicul manastiresc al Sf Sava adauga Sf Ioan Botezatorul (Nasterea si Taierea) si sarbatoarea comuna a Sf Ap Petru si Pavel (29 iunie).Au slujba cu priveghere,vecernia mica,vecernia mare,litie,polieleu,evanghelie si slavoslovie mare si sunt notate cu o cruce rosie incadrata intre 2 paranteze -la sarbatorile mijlocii,ale Sfintilor mai insemnati se impart in: sarbatorile Sfintilor cu priveghere si polieleu,notate cu o cruce rosie cu paranteza (se deosebesc de cele mari ca nu au inainte-serbare si dupa-serbare,Sf Nicolae 6 dec,Sf Trei Ierarhi 30 ianuarie,Sf Gheorghe 23 apr) si sarbatorile Sfintilor fara priveghere,cu o sing vecernie dar cu polieleu,evanghelie la utrenie si slavloslovie mare,notate cu o cruce simpla rosie (Acoperamantul Maicii Domnului 1 oct,Sf Spiridon 12 dec,Sf Parascheva 14 oct,Sf Dimitrie 26 oct, Sf Stefan 27 dec) -la sarbatorile mici,sfintii mai putin insemnati si se impart in : sarbatorile Sfintilor cu stihirile pe sase (“Doamne strigat-am”) si cu slavoslovie mare, cantata la utrenie ,notate prin semicerc cu 3 pcte rosii la mijloc si sarbatorile Sfintilor cu stihirile pe sase dar fara slavoslovie mare (doxologie citita),notate cu cruce neagra simpla. CAPITOLUL IV: DUMINICA, SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÂNALĂ A CREȘTINILOR 1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală

Duminica este ziua saptamanala de odihna si de sarbatoare religioasa a crestinilor pt ca: -ziua saptamanala in care a avut loc Invierea Domnului,cel mai mare eveniment din istoria sfanta -este prima zi de creatie a lumii precum sublinia in sec 2 Sf Iusitin Martirul si Filosoful sau “inceputul zilelor” cum o numeste Sf Vasile cel Mare -in aceeasi zi a avut loc si Pogorarea Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli si s-a intemeiat prima comunitate de crestini. Duminica poate fi numita si sarbatoare a Sfintei Treimi deoarece comemoreaza in fiecare saptamana 3 din cele mai importante moment ale istoriei sfinte datorate Celor Trei Persoane.

3. Numirile sarbatoarei:

-la evrei zilele saptamanii erau numite in functie de sabat: prima zi dupa sabat,a doua,a treia..etc iar a saptea era sambata insasi.Asa se face ca primii crestini recrutati din iudei au pastrat la inceput

denumirea evreiasca de “prima a sabatului”, adica prima zi a saptamanii sau dupa sambata(Mt 28,1;Mc 16,2;In 20,1;Fa 20,7) -in primele comunitati crestine a devenit ziua saptamanala de adunare si de cult ,in care Sf Ap Pavel randuia colecte pt saraci (I Cor 16,2),savarsea frangrea painii (Fa 20,7).Curand crestinii au inlocuit sabatul cu denumirea de : “Ziua Domnului” sau duminica (dominica Dies) la Ap 1,10.Aceasta denumire a alternat cu cea pagana de ziua Soarelui(Dies Solis),in sec 2 Sf Iustin Martirul intrebuinteaza ac denumire pt pagani iar evreilor pe cea de prima a saptamanii,Tertulian la fel ziua Soarelui pt pagani si Ziua Domnului pt crestini,in sec 4 chiar imp Constantin foloseste Dies Solis pt a fi inteles de pagani.Din 325 Parintii sinodali intrebuinteaza prin canonul 20 denumirea crestina a sarbatorii ceea ce in Apus se intamplase din 305 prin sinodul de la Elvira. Ca numiri poetice: -ziua a opta (octavus dies) -ziua painii(a frangerii painii sau a Sf Euharistii)-intrebuintata mai ales de Sf Ioan Gura de Aur -imparateasa zilelor (vasilisa ton imeron) -inceputul zilelor(saptamanii-arhi imeron) Unii Sf Parinti intrebuinteaza denumirea ebraica (prima a saptamanii de catre Sf Vasile cel Mare) iar altii folosesc ziua intai si totodata a opta Sf Iustin Martirul.

4. Caracterul sarbatorii si modul sarbatoririi in vechime

Duminica,sarbatoarea saptamanala a Invierii era zi de bucurie,sarb trimfului vietii asupra mortii “de aceea sarbatorim cu bucurie ziua a opta,in care Hristos a inviat”(anii 100-130,Epsitola Sf Barnaba).Asa se explica de c ela primele comunitati crestine duminica au fost exceptate manifestari care exprima intristare si pocainta:era oprit postul,care il practicau marcionitii si maniheii,erau oprite metaniile mari cum ne spune Tertulian, acestea fiind interzise prin canoanele sinoadelor si Sf Parinti -crestinii imbracau duminica haine albe si curate, participau la Sf Liturghie chiar si in timpul persecutiilor,iar clericii erau caterisiti si laicii excomunicati daca absentau de la biserica 3 duminici la rand.Diaconii aduceau Sf Euharistie celor bolnavi si celor inchisi.Sf E uharistie era impreunata cu agapele si urmata de colecte si ajutorarea saracilor -daca la inceput duminica era sarbatoare saptamanala ca zi de cult cand inca mai munceau,cu timpul ea presupunea odihna si inlocuirea sabatului iudaic consfintita zi de repaos pt intreg imperiul la 3 martie 321 de Constantin cel Mare,lucru adoptat si de Sf Parinti.

-era oprita calatoria in zi de duminica,ziua de repaos era stabilita si prin legi civile,erau interzise exercitiile militare,activitatea tribunalelor,comertul si muncile agricole,petrecerile ,jocurile si luptele din circuri ,teatrul care vor fi interzise de biserica cat si de Teodosie I si II. Asa cum si marturisirea de credinta o recomanda ,acte de pietate si milostenie,acest lucre se intampla si la primii crestini. CAPITOLELE V-VI:SĂRBĂTORILE DOMNEŞTI SAU PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATE FIXE 1. Introducere generală. După obiectul şi importanţa lor, praznicele împărăteşti sunt cele mai mari sărbători din cursul anului bisericesc ( festa dominica, eorte kiriake). Numărul praz. împ. este de 12 ( după numărul Sf. Apostoli), cuprinzând între ele şi pe cele 4 praznice în cinstea Maicii Domnului şi lăsând afară praznicul Sfintelor Paşti, socotit mai presus de toate praznicele si luat în considerare cu sărbătorile duminicale. Praz. împ. sunt următoarele ( enumerate în ordinea anului bisericesc):             după Paşti) În trad. rusească, toate cele 4 sărbători cu dată schimbătoare (Florii, Paşti, Înălţare, Rusalii) sunt socotite în afara celor 12 praznice. În locul lor sunt enumerate: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul ( 24 iunie), Sf Ap Petru şi Pavel (29 iunie) şi Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul ( 29 august). Naşterea Maicii Domnului ( 8 septembrie); Înălţarea Sfintei Cruci ( 14 sept); Intrarea în biserică a Maicii Domnului ( 21 noi); Naşterea Domnului ( 25 dec); Botezul Domnului ( 6 ian); Întâmpinarea Domnului ( 2 feb); Bunavestire ( 25 martie); Schimbarea la faţă ( 6 august); Adormirea Maicii Dimnului ( 15 august); Duminica Floriilor ( cu o săptămână înainte de Paşti); Înălţarea Domnului ( la 40 de zile după Paşti); Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfânta Treime ( Duminica şi lunea Rusaliilor, la 50de zile

Lăsând la o parte cele 4 sărbători ale Maicii Domnului şi adăugând Sf Paşti şi Tăierea Împrejur (1 ian), avem 10 praz împ propriu-zise, ale pers dumnezeieşti, dar mai cu seamă a persoanei Mântuitorului. Ele se întind de la Naşterea Sa cu trup şi până la venirea Mângâietorului. Numai Pogorârea Sf Duh se referă la cea de-a treia persoană Sf Treimi. Caracterul hristocentric al cultului ortodox reiese şi din nr. sărbătorilor în cinstea pesroanei Mântuitorului. 2. Naşterea Domnului Cel dintîi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească, cronologică. Sărbătoarea este numită în popor Crăciun ( o etimologie foarte controversată: Miklosich spune că ar fi de origine slavă, dar cei mai mulţi filologi sunt de părere că ar fi de origine română. Lexiconul de Buda îl derivă de la carnationem – mâncare de carne; B.P.Hasdeu îl derivă de la crastium – ziua de mâine, V. Pârvan de la calationem – chemare; Densusianu, de la creationem - creaţie). Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină. Este o sărbătoare relativ nouă, întrucât creştinii nu serbau decât data morţii Mântuitorului ( Paştile) sau a Sf. Martiri. Vechimea ei se poate urmări până la sf. sec III, când Nichifor Calist dă mărturie despre moartea a 20 000 de mucenici arşi de vii în nicomidia, în timpul lui Diocleţian şi Maximian. În ceea ce priveşte data, ea a diferit în Apus faţă de Răsărit. Totuşi, după spusele Sf. Ev. Luca ( 2, 1 ş.u.), Nasterea a avut loc în timpul recensământului Cezarului Augustus, care a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita. Sf. Ioan Gură de Aur dă mărturie că şi la Roma sărbătoarea era prăznuită tot pe 25 decembrie. Aceeaşi mărturie o dă mai târziu şi Fer. Ieronim. În Orient data a fost calculată după solstiţiul de iarnă conform calendarului egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a calculat exact solstiţiul, la 25 decembrie. Sărbătoarea arătării – 6 ianuarie; se serba atât Naşterea cât şi Botezul Sărbătoarea Naşterii s-a despărţit de cea a Botezului în 375, în Antiohia, apoi la Constantinopol în 379, când Sf. Gr. de Nazianz a ţinut celebra predică festivă, după care Cosma Maiuma alcăt. „ Hristos se naşte, slăviţi-L!...” Constituţiile Apostolice enumeră sărbătoarea Naşterii printre primele sărbători, diferită de cea a Epifaniei. Numai armenii serbează până astăzi Naşterea la 6 ianuarie, odată cu Botezul. Fixarea zilei de 25 dec a avut în vedere şi faptul că celelalte popoare aveau sărbători în cinstea soarelui, serbate odată cu solstiţiul de iarnă, sărbători pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască.Crăciunul a trebuit să se contrapună mai ales lui Mithra, zeul soarelui ( ziua naşterii

zeului soare). Liturgiştii sunt de părere că ziua lui Mithra a fost înlocuită de ziua naşterii Soarelui dreptăţii. Tot în legătură cu fenomenele naturii erau şi sărbătorile de iarnă ale romanilor, Saturnaliile şi Juvenaliile, care cădeau cam în acelaşi timp. După aceste sărbători creştinii au preluat colinda, sorcova, pluguşorul ş.a. Odată cu stabilirea datei Naşterii s-au stabilit şi datele unor alte sărbători: Tăierea împrejur, Întâmpinarea Domnului, Naşterea Sf. Ioan Botezătorul ş.a. --- a devenit al doilea punct cardinat după Paşti. Serbarea zilei Naşterii se făcea cu mare solemnitate. Cu o zi înainte se ajuna ( vezi can I al lui Teofil al Alexandriei). Se făcea slujbă in cadrul căreia se botezau catehumenii, ca în ziua Paştelui; se citeau Ceasurile Mari sau Împărăteşti, se umbla ca şi azi cu icoana. Postul Crăciunului sa instituit în timp, ca mijloc de pregătire pentru întâmpinarea Naşterii. Erau oprite prin legi civile spectacolele, teatrele şi circul.

4.Botezul Domnului Este numit în popor Boboteaza ( cuv. daco – roman, creat din fuziunea unui termen slav, bogu, cu unul latin, baptizare). Se mai numeşte Teofania sau Epifania, adică Arătarea Domnului Începutul sărbătorii datează cel putin din sec III, fiind menşionata de Clement Alexandrinul. Se atribuie Sf Gr Taumaturgul o predică la această sărbătoare, iar Constituţiile Apostolice o menţionează printre primele sărbători creştine, alături de Crăciun şi Paşti. În Apus nu avem menţiuni despre ţinerea acestei sărb înainte de sec IV. Denumirea de Epifanie nu a rămas numai la ortodocşii greci, ci şi la catolici. Ca orice sărbătuare, ea a fost ţinută cu mare fast; pe la anul 400, împ. Arcadius şi Honorius au interzis spectacolele din circuri în această zi. Cel mai de seamă eveniment legat de această sărbătoare este botezarea catehumenilor. Cum Botezul era numit Luminare, sărbătoarea a primit numele de Sărbătoarea luminilor. Pentru că în ajun catehumenii se pregăteau prin post şi rug, s-a păstrat până astăzi postul în Ajunul Bobotezei. În această zi preoţii le comunicau credincioşilor data Paştilor şi data începerii Postului Mare. Sărb Bobotezei a fost ţinută cu fast şi în ţară. Sfinţirea cea mare a apei avea loc în curtea reşedinţei domneşti, unde era prezent domnitorul şi întreaga curte. Slujba era oficiată de mitropolit. Mersul cu stropirea de aghiazmă din casă în casă este la fel de vechi, ca şi tinerea sărbătorii.

6. Schimbarea la Faţă Este numită în popor Preobrajenia sau Probajenia ( denumirea slavonă a sărbătorii). E o sărbătoare ceva mai nouă în Biserică. Se pare că a fost la început aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în sec. IV de Sf. Elena, pe locul de pe Muntele Tabor. După unii liturgişti, ea ar fi înlocuit o veche sărbătoare păgână a zeiţei Diana. Este menţionată în documente incepând cu prima jumătate a secolului , de când avem şi cuvântări festive în cinstea ei, de la Patriarhul Proclu al Constantinopolului, Chiril al Alexandriei şi Papa Leon cel Mare. În Apus s-a generalizat mult mai târziu, prin hot. luată de Papa Calist al III-lea. În această zi se aduc la biserică şi se binecuvântează prinoase ( pârga), obicei amintit de can 28 al sin Trullan. La rusi-pomenire generală a morţilor şi a eroilor. La armeni, daca va cădea în cursul sapt., se amână pt duminica următoare. Se posteşte în ajun. CAPITOLUL VII: PRAZNICELE ÎMPĂRĂTEŞTI CU DATĂ SCHIMBĂTOARE

1. Duminica Floriilor Este cel dintâi praznic cu dată schimbătoare. Duminica stâlpărilor, Suminica Floriilor – de la lat. Floralia, sărb. florilor. Este sărb care ne aminteşte de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de patimi (vezi Mt. 12, 1-10; Ioan 12, 12 - 18). Primele menţiuni despre această sărbătoare vin din sec IV. Nu este enumerată de Constituţiile Apostolice, dar dau mărturie despre ea Sf. Epifanie, pelerina apuseană Egeria, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf Ambrozie. În Apus, menţiuni despre acest praznic dă Isidor de Sevilla. În trecut ea era începutul săptămânii Paştilor, de aceea ea mai este numită şi Săptămâna aspiranţilor sau a candidaţilor la botez. Se mai numeşte şi Duminica graţierilor, pentru că acum împăraţii acordau graţieri în cinstea ei. Cf mărturiei Egeriei, dar şi a Tradiţiei Bisericii, se aduc ramuri de salcie şi se sfinţesc, se împart credincioşilor în amintirea ramurilor de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul. În această seară are încep în biserici deniile.

2. Sfintele Paşti Cea mai de seamă din toate sărbătorile domneşti. D.p.d.v. calendaristic guvernează toate sărbătorile anului bisericesc. De data ei se leagă numirea duminicilor, citirea celor 11 pericope evanghelice de la utrenie şi a apostolele, precum şi ordinea celor opt glasuri ale Octoihului. Importanţa sărbătorii este subliniată şi de durata ei, mai lungă decât a altor praznice; ea ţine trei zile. Cuv Paşti (fol la plural de obicei) – de la cuv Pesah = trecere în lb ebraică. Totuşi el este moştenit de evrei de la egipteni şi aminteşte de trecerea poporului evreu prin Marea Roşie, la 14 Nissan, şi coincidea cu prima Lună Plină după de după echinocţiu de primăvară. Termenul a trecut la creştini întrucât, Patimile, Moartea şi Învierea Domnului au avut loc în anul 33 în jurul Paştilor evreilor. Este cea mai veche sărb a creştinilor, ţinută încă din perioada apostolică. Despre serbarea Paştilor la primii creştini mai găsim mărturii în Constituţiile Apostolice, Canoanele Apostolice, Can I al sinodului din Antiohia. ş.a. Se pare că primii creştini numeau Paşti comemorarea Cinei celei de Taină. Numirea evreiască (egipteană) de Paşti a fost dată de creştini comemorării anuale a celor trei evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului ( Cina, Patimi, Învierea) pentru trei motive:    toate au avut loc în preajma Paştilor evreieşti; Cina a ţinut oarecum locul mesei pascale şi celebrarea ei înlocuia la creştini pe aceea Mielul pascal era considerat preînchipuirea sau imaginea Mântuitorului, Care s-a

a mesei pascale, ea devenind pentru ei un noi Paşti; jertfit ca un Miel pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Comemorarea anuală a Cinei stă la originea sărbătorii creştine a Paştilor. Ea preceda Paştilor Crucii şi Paştilor Învierii. Comemorarea Cinei din seara de 13 Nissan a dispărut odată cu aparişia agapelor creştine Aşadar, primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai Învierea, ci şi Cina şi Patimile. De aceea săptămâna pe care noi o numim astăzi Săptămâna Patimilor, se numea în trecut Săptămâna Paştilor. Cu timpul cuvântul s-a restrâns numai la inţelesul de Înviere. Paştile nu s-au serbat la fel în întreg creştinismul. Creştinii din părţile Siriei şi ale Asiei Mici serbau mai întâi Patimile pe 14 Nissan, iar apoi Învierea pe 16 Nissan, indiferent de ziua în care cădeau. Partizanii se numeau quartodecimani. Ei nu sonsiderau yiua morţii Mântuitorului ca zi de

ântristare, ci ca zi de bucurie. Protopashiţii erau iudaizanţii care serbau data Paştelui mai înainte de data reglementată. Cei mai mulţi creştini, însă, serbau Paştile Crucii în vinerea cea mai apropiată de 14 Nissan, considerând-o zi de întristare, zi în care posteau şi chiar prelungeau postul până în ziua Învierii, iar ziua Învierii o serbau duminica. Ei invocau în spijinul practicii lor pe Sf Ap Petru şi Pavel. Aceste diferenţe au dat naştere unor discuţii aprinse între partizanii diferitelor practici. Sinodul I Ec ( 325), la cererea împ. C-tin cel Mare, a încercat să uniformizeze data serbării Paştilor în toată lumea creştină. Computul pascal alexandrin se reduce la următoarele norme:   primăvară;  când 14 Nissan cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pt. a nu se serba odată cu Paştile iudaic, dar nici înaintea acestuia; Data Paştilor va fi calculată de Patriarhul Alexandriei care o va comunica tuturor celorlalte Biserici creştine. Cea mai timpurie dată a Paştilor – 22 martie; data cea mai târzie a Paştilor – 25 aprilie. Poate varia între aceste date. S-au alcătuit diferite pascalii, tabele cu data Paştelui pe mai mulţi ani, mai mult sau mai puţin imperfecte, din pricina echinocţiului de primăvară care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată. Nici după sin de la Niceea nu au încetat diferenţele, întrucât nu se stabilise exact echinocţiul. Din nefericire, nici până astăzi nu esistă uniformitate ( diferenţa între calendarul iulian şi gregorian). În Apus –stilul nou, gregorian, în Răsărit – stilul vechi, iulian.Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit din 1924 în 2, în ceea ce priv data serbării Paştelui. Bisericile rămase în calendarul neîndreptat au continuat pascalia veche, greşită. Ca să se înlăture dezacordul acesta supărător dar şi pt uniformitate, cel putin în ceea ce priv cea mai mare sărbătoare creştină, s-a stabilit din 1927 înainte, prin consesn general, ca toată ortodoxia să ţină pascalia veche ( consfătuirea Interortodoxă de la Moscova, 1948). După calendarul vechi, Paştile se întinde între 4 aprilie şi 8 mai. Aşa se face că în calendarul românesc se depăşeşte termenul maxim ( 1945 – 1956, pe 6 mai, in 1983 pe 8 mai – stil nou). Se fac propuneri pe scară ecumenică pt o restrângere a intervalului de variaţie a datei paştelui de la 35 de zile la 7 zile. Duminica în care a fost Învierea a fost 9 aprilie.Se propune duminica cea mai apropiată de 9 apr. Paştile se va serba întotdeauna duminica; această duminică va fi cea imediat următoare Lunii Pline de după Echinocţiul de

Modul sărbătoririi: era prăznuit ca o zi de bucurie. Noaptea Învierii era petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune. Botezul catehumenilor avea loc în această seară.Momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, săz. Sfintei Jertfe, lumini în semn de bucurie şi luminare duhovnicească. Neofiţii îmbrăcau haine albe şi purtau în mâini făclii luminoase. De la C-tin se luminau nu doar bisericile, ci şi casele şi oraşele cu făclii înalte şi coloane de ceară. Creştinii se salutau până la Înălţare cu Hristos a Înviat! .În biserici se aduceau bucate, ouă roşii, de origine încă nesigură; erau binecuv. şi împ. apoi săracilor. Paştile se prelungea o săpt. întreagă; creştinii se împărtăşeau în fiecare zi. Se interziceau spectacolele, jocurile păgâne. Se interzic metaniile şi ajunările până la Rusalii. Cu o deoseb. solemnitate se serba Înjumătăţirea Praznicului Paştilor, adică ziua a 25 – a după Paşti.

4.Rusaliile Rusalii – de la italicul Rosalia, care la romani însemna sărbătoarea trandafirilor; după unii lingvişti, termenul intră în uzul limbii române prin filieră slavă, după alţii este importat prin coloniştii romani, aduşi la Dunăre. Duminica cincizecimii, sau A pogorârii Duhului Sfânt, numită în popor şi Duminica Mare. ( F.A. 2, 1-4) Cu aceasta se încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu cel în Treime. Cade întotdeauna la 10 zile de la Înălţare, sau la 50 zile după Paşti. E totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine (în urma predicii lui Petru se convertesc 3000 de suflete în Ierusalim – nucleul Bisericii de mai târziu). Este una din cele mai vechi sărb., împreună cu Paştile, fiind prăznuită încă din vremea Sf. Apostoli, ca o încreştinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare. Constituţiile Apostolice, Sf Ap Pavel, Sf Ap Luca, dau mărturie despre sărbătoare. Acum sclavilor le era îngăduit să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc: Tertulian, Origen, Irineu, Can. 43 al Sin de la Elvira, Can 20 al Sin I Ec, care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor. Egeria ne descrie modul cum era serbată pe atunci la Ierusalim. Cincizecimea era odublă sărbătoare până la la sf. sec IV: a Înălţării şi a Pogorârii Duhului Sfânt. Aşa o descrie şi Eusebiu de Cezareea. După anul 400 data Înălţării a fost fixată la 40 de zile de la Paşti, ziua Rusaliilor serbându-se la 50 de zile după Paşti. Nu numai ca vechime, ci şi ca importanţă, sărb Rusaliilor vine Îndată după Paşti. În timpul privegherii din ajun se făcea odinioară botezul catehumenilor. Ca şi la Paşti erau oprite postirea şi

îngenunchierea. Erau interzise jocurile din circuri şi palestre, spectacolele păgâne de teatru. Se împodobeau casele în semn de bucurie cu flori şi ramuri verzi, cu frunze de nuc sau de tei – simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste Sf Apostoli. Se pomenesc morţii în sâmbăta precedentă – Moşii de vară. CAPITOLUL VIII: SĂRBĂTORILE MAICII DOMNULUI

2. Formele de exprimare a cultului Maicii Domnului a) Sărbătorile Maicii Domnului în cultul ortodox. - Maica Domnului are un cult superior; - sfinţii ceilalţi sunt sărbătoriţi o singură dată pe an; - M.D. se sărbătoreşte de mai multe ori: - momente importante din viaţă; - minuni săvârşite; - sărbătorile închinate M.D. sunt de două feluri: 1. Mari (cu ţinere) – praznice împărăteşti; 2. Mic (fără ţinere sau serbare); 1. Sărbători mari: i) Naşterea M. D. (Sfânta Marie Mică) – 8 septembrie; ii) Intrarea în Biserică M.D. (Vovidenie) – 21 noiembrie; - M.D. este dusă la templu de părinţii săi la vârsta de 3 ani→14/15 ani; iii) Bunavestire (Blogoveştenie) – 25 martie; - Arh. Gavriil veşteşte M.D. naşterea dumnezeiescului Prunc; iv) Adormirea Maicii Domnului (Sf. Marie Mare – Uspenia) – 15 august; - M.D. şi-a dat obştescu sfârşit, dar a fost ridicată la cer, ca şi dumnezeiescu ei Fiu; - toate aceste sărbători sunt praznice împărăteşti – zugrăvite pe catapetesme (tâmpla bisericii); - sărbători mai vechi ale M.D. în prima lor formă erau ale Mântuitorului Hristos; - doar Bunavestire este consemnată în Evanghelie, restul în Sf. Tradiţie (ex: Protoevanghelia lui Iacov – [ii]); - nici una dintre ele nu sunt consemnate în Constituţiile Apostolice; - nici una mai veche de sec. V, cultul M.D. ia având după Sin. De la Efes (431); - a existat la început o sărbătoare – pomenire a M.D. înainte de Crăciun (consemnează Proclu al Constantinopolului); - Biserica în vechime sărbătorea adormirea morţilor→Adormirea M.D. cea mai veche sărbătoare; 2. Sărbători mici:

i) Acoperământul M.D. – 1 octombrie; - minune întâmplată în Biserica M.D. din Vlaherne în timpul lui Leon cel Înţelept (886-911), sărbătoare naţională la greci; ii) Izvorul Tămăduirii – vinerea din Săptămâna luminată; iii) Zămislirea Sf. Fecioare – 9 decembrie; iv) Punerea cinstitului veşmânt a M.D. în raclă – 2 iulie; v) Punerea brâului M.D. în raclă – 31 august; vi) pomenirea unei minuni a M.D. – 1 septembrie. b) Alte forme a cinstirii M.D. în cultul bisericesc 1. cântări şi rugăciuni în rânduiala tuturor slujbelor bisericeşti→nu există slujbă bisericească fără rugăciuni şi cântări în cinstea M.D.; - există o bogată imnologie (tropare, stihiri, canoane); 2. slujbe speciale - Acatistul Maicii Domnului sau Buneivestirii (în Biserica Rusă numeroase variante); - Paraclisele M.D. (două în Ceaslovul românesc); - Prohodul M.D. – imitaţie a Prohodului M. Hristos, elaborat de Manuel Corinteanul, se cântă la privegherea Adormirii M.D.; 3. zidirea de biserici - hramuri (patroni) – diverite sărbători ale M.D.; - primele (patroană M.D.): la Ghetsimani (lângă mormântul M.D.), Ghenizaret (Bunavestire); - locuri vechi de pelerinaj: Adormirii ei (colina Sionului – Ierusalim), cea din Efes, Vlaherne; - în ţară: ctitorii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, Curtea de Argeş – Neagoe Basarab; 4. zugrăvirea de icoane - cele mai vechi în catacombele din jurul Romei; - catacomba Domitillei (Isaia, M.D. cu pruncul) - primele icoane (prin tradiţie) pictate de Ap. Luca – una a fost trimisă de Eudoxia (văduva lui Teodosie II) împărătesei Pulheria la Constantinopol; - o icoană celebră este cea de la Ierusalim care a derterminat schimbarea Mariei Egipteanca; - la toate popoarele creştine există icoane ale M.D., iar în Biserica Rusă s-au instituit sărbători speciale în cinstea lor; - Rusia: Uspenia (Lavra Pacerska-Kiev), Fecioara cea neagră (Polonia), Portăriţa (Athos), Prodromiţa (Athos); - la M-rea Neamţ Închinătoarea, primită de Alexandru cel Bun de la Ioan Paleologul (1424);

5. cinstirea prin predici (omilii, panegirice, cuvântări de laudă) – Proclu şi Gherman ai Constantinopolului, Ioan Damaschin); 6. frecvenţa numele Maria şi Marin, larga răspândire a cărţilor cu viaţa şi minunile M.D. CAPITOLUL IX: DURATA PRAZNICELOR ÎMPĂRĂTEŞTI 1. Preserbare, după-serbare, odovanie - praznicelor împărăteşti se ţin o zi, excepţie Învierea – trei zile – dar toată săptămâna luminată are slujbele la fel ca în ziua de Paşti; - pentru pregătirea credincioşilor fiecare praznic împărătesc are înainte-serbare sau înainteprăznuire; - există pentru prelungirea serbării – după-serbare sau după-prăznuire; - sărbătorile mari sunt ca soarele: răsare, luminează şi apune; - prima zi, înainte de praznic, se numeşte începutul sărbătorii, iar ultima a după-serbării se numeşte odovanie; - în perioada aceasta pe lângă slujbele sfinţilor pomeniţi se adaugă cântări, rugăciuni , lecturi în legătură cu praznicul, iar în ziua odovaniei slujba este la fel ca la praznic, fără: paremii şi litie la Vecernie, polileu şi Evanghelie la Utrenie şi Apostol şi Evanghelie Liturghie; - la sfinţi se pune icoana seara la vecernie, la praznice împ. se pune în ajunul preserbării şi se ia la odovanie; - obiceiul de a prelungi sărbătorile este luat din V.T. (ex. Sărbătoarea Azimelor, etc.), care ţineau 7 zile; - în creştinism prima oară la Constantin cel Mare – sfinţirea bisericilor din Ierusalim şi Tir – se ţinea an de an Sărbătoarea Înnoirilor; - catehumenatul a contribuit la dezvoltarea acestui obicei – perioadă de pregătire pentru botez şi de bucurie după primirea botezului (7 zile); - cele dintâi sărbători cu înainte şi după-serbare: Crăciunul, Paştile şi Rusaliile; - după desfiinţarea catehumenatului s-a trecut prin analogie şi la celelalte praznice;

2. Durata preserbării şi a după-serbării praznicelor împărăteşti - durata variază, în funcţie de gradul lor de importanţă; Nr. Denumirea Naşterea Domnului Tăierea-împrejur Botezul Domnului Îmtâmpinarea Domnului 5 Duminica Floriilor Învierea Domnului Dată schimbătoare 6 Dată schimbătoare Înălţarea Domnului Miercuri săptămâna a 6a după Paşti 7 Joi, săptămâna Vineri a Pogorârea Sf. Duh 6-a Paşti 8 după Paşti Schimbarea la Faţă Înălţarea Sf. Cruci Naşterea M.D. Intrarea Biserica 13 14 Bunavestire Adormirea M.D. 24 martie 14 august 25 martie 15 august 26 martie 23 august 3 10 M.D. a după Paşti 7 săptămâna a 8a după Paşti 9 10 11 12 5 august 13 sept. 7 sept. în 20 noiem. 6 august 14 sept. 8 sept. 21 noiem. 13 august 21 sept. 12 sept. 25 noiem. 9 9 6 6 din 9 după săptămâna a 739 1 Începutul sărbătorii 20 decembrie 2 ianuarie 1 februarie Data praznicului 25 decembrie 1 ianuarie 6 ianuarie 2 februarie Odovania praznicului 31 decembrie 14 ianuarie 9 februarie Total zile 12 1 13 9

Crt. praznicelor 1 2 3 4

Duminica a 8-a Sâmbăta,

4. Sărbătorile numite „soboare” (adunări) - în legătură cu marile praznice stau sărbătorile numite soboare sau adunări de slujbe pentru sărbătorirea persoanelor sfinte care au jucat un rol de căpetenie în evenimentele comemorate; Ex: - Soborul Sf. Ioachim şi Ana – 9 septembrie; - Soborul Dreptului Simeon şi al Proorociţei Ana – 3 februarie; - Soborul Sf. Arhanghel Gavriil – 26 martie; - Soborul Sf. Apostoli – 30 iunie - 26 decembrie şi 7 ianuarie (două dintre aceste soboare) sunt sărbători cu ţinere, restul sunt simple sărbători bisericeşti; - denumirea de sobor o poartă şi sărbătoare Sf. Arh. Mihail şi Gavriil 8 noiembrie;

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->