Sunteți pe pagina 1din 136

Datele de contact ale coordonatorului şi tutorelui de disciplină:

Conf. dr. Victor Surugiu e-mail: vsurugiu@uaic.ro

Propuneri tematice pentru activităţi tutoriale:

1. Proprietăţile apei

2. Asociaţii de organisme acvatice 3. Apele dulci

4. Apele marine

Obligaţii

examenului

mimime

ale

studenţilor

în

vederea

promovării

- participarea activă la activităţile tutoriale (AT)

- prezenţa obligatorie la activităţile asistate (AA)

Modul de stabilire a notei finale:

- notele obţinute la verificările pe parcurs – 75% - activitatea în cadrul orelor de activităţi asistate – 25%

Teme de licenţă ce pot fi abordate în cadrul disciplinei

1. Cercetări asupra macronevertebratelor acvatice din lacul/râul …

2. Cercetări asupra speciei … de la litoralul românesc al Mării

Negre 3. Determinarea calităţii apei din râul … conform Indicelui Biologic General Standardizat (IBGN)

4. Evaluarea eficienţei staţiei de epurare a apei uzate din

municipiul/oraşul

cu ajutorul Indicelui Biotic al Nămolului

Cuprins

Introducere

4

1. Proprietăţile apei

6

 

1.1. Structura moleculară a apei

6

1.2. Proprietăţile fizice ale apei

7

 

1.2.1. Tensiunea superficială

7

1.2.2. Vâscozitatea

8

1.2.3. Presiunea hidrostatică

8

1.2.4. Temperatura

9

1.2.5. Densitatea

11

 

1.2.6. Lumina

12

 

1.2.7. Mişcarea apei

17

 

1.3.

Proprietăţile chimice ale apei

19

 

1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul

19

1.3.2. Sărurile dizolvate

21

1.3.3. Duritatea apei

25

1.3.4. Substanţele biogene

26

1.3.5. Substanţele organice

27

1.3.6. Gazele dizolvate în apă

28

2. Asociaţii de organisme acvatice

39

 

2.1.

Planctonul

39

 

2.1.1. Clasificările planctonului

39

2.1.2. Adaptările planctonului

40

 

2.2.

Nectonul

46

 

2.2.1.

Compoziţia nectonului

46

2.2.2.

Adaptările nectonului

47

2.2.4.

Migraţiile nectonului

49

 

2.3. Neustonul

 

51

2.4. Pleustonul

 

54

2.5. Bentosul

 

55

2.5.1.

Clasificările bentosului

55

 

2.5.2.

Adaptările bentosului

58

 

2.6.

Perifitonul sau epibioza

59

3. Tipuri de ecosisteme acvatice

64

 

3.1.

Apele subterane

64

 

3.1.1. Apele cavernicole

65

3.1.2. Apele freatice

67

3.1.3. Apele interstiţiale

68

 

3.2.

Apele curgătoare

69

 

3.2.1. Factorii de mediu

71

3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare

73

 

3.3.

Lacurile naturale

80

 

3.3.1. Factorii de mediu

82

3.3.2. Biocenozele lacustre

86

 

3.4.

Bălţile

 

92

 

3.4.1. Factorii de mediu

93

3.4.2. Biocenozele

94

 

3.5. Mlaştinile

 

96

3.6. Apele marine

103

 

3.6.1. Clasificarea mărilor

104

3.6.2. Configuraţia reliefului submarin

105

3.6.3. Diviziunile biologice ale oceanului

107

3.6.4. Factorii de mediu

109

3.6.5. Biocenozele marine

121

Bibliografie

 

135

Introducere

Hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul organismelor acvatice, al populaţiilor şi comunităţilor acestora, de interrelaţiile şi de legăturile cauzale dintre organismele acvatice, precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov, 1949). Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. Prin mediul înconjurător se înţelege totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme. Pentru explicarea originii, naturii şi răspândirii bazinelor acvatice, precum şi a diferitor procese care au loc în mediul acvatic, hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica, hidrochimia, geografia, hidrogeologia, hidrologia, etc. Fizica descrie fenomenele mecanice, termice şi optice din apă. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine, relief, climă etc. Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor. Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica, zoologia, microbiologia, fiziologia vegetală şi animală, etologia, biogeografia, morfologia şi anatomia, etc.

Fiind o ştiinţă ecologică, de sinteză, complexă, hidrobiologia se sprijină în primul rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre organisme şi între acestea şi mediu. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi ecologie acvatică. Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia, experimentul şi analiza, corelarea şi interpretarea rezultatelor. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două ramuri mari:

limnobiologia şi biologia marină.

Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă. Iniţial, limnobiologia se ocupa numai de

studiul organismelor ce populează lacurile, dar astăzi ea este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri, lacuri, bălţi, zone umede etc.). Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare a vieţii în apele curgătoare, pentru care rezervă termenul de potamobiologie.

În acest caz limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai

studiul vieţii din apele stătătoare. Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. El defineşte limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. Oceanografia biologică sau biologia marină vizează studiul

organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Mai nou la acestea se mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. Pe lângă importanţa pur ştiinţifică, hidrobiologia are şi o importanţă practică, studiind procesele ce se petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi

productivităţii biologice, în general, şi a produsului final, în special, de regulă cerut de oameni (hrană, materii prime, utilizări industriale). Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în natură. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe

a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie. Dintre

preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi evidenţiate cele legate

de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi, mai nou, cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi toxicologie acvatică).

1. Proprietăţile apei

Apa este substanţa care înconjoară toate organismele acvatice. Apa, de asemenea, alcătuieşte partea cea mai însemnată

a corpurilor tuturor organismelor vii şi reprezintă mediul în care au loc diferite reacţii chimice, atât în interiorul, cât şi în afara organismelor. În felul acesta, pentru hidrobionţi apa este mediu, condiţie şi resursă de viaţă.

1.1. Structura moleculară a apei Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi un atom de oxigen (O), adică H 2 O sau H–O–H. Atomii de hidrogen sunt legaţi de oxigen asimetric, formând un unghi de 104°27', astfel încât cei doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei, iar oxigenul la celălalt. Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul electronilor comuni (legături covalente), fiecare hidrogen împărţindu-şi singurul electron cu oxigenul. În felul acesta, oxigenul primeşte doi electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic, iar fiecare hidrogen câte unul. Totuşi, atomul de oxigen tinde să atragă mai puternic de nucleul său electronii furnizaţi de către atomii de hidrogen. Acest lucru creează o uşoară sarcină negativă înspre capătul oxigenului din moleculă, în timp ce îndepărtarea electronilor de atomii de hidrogen produce o uşoară sarcină pozitivă la acest capăt. Această separare electrică creează o moleculă polară, adică un dipol.

Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului, care este electropozitiv, să atragă polul negativ (al oxigenului) de la

o altă moleculă de apă. Aceasta dă naştere unor legături slabe între

moleculele de apă alăturate, numite legături de hidrogen. Aceste legături reprezintă doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă (figura 1.1.). Dar anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă învecinate, cât şi polaritatea moleculei de apă, sunt responsabile pentru multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. Sarcinile electrice parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă, ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal, dizolvând aproape orice substanţă. Polaritatea moleculei de apă duce la

disocierea moleculelor de electroliţi în ioni. Tot datorită dipolilor şi punţilor de hidrogen apa în natură se întâlneşte sub mai multe stări de agregare. Dacă molecula de apă n-ar fi polară şi n-ar forma legături de hidrogen între moleculele de apă, atunci apa, la temperatura camerei, ar fi fost un gaz şi nu un lichid, iar temperatura ei de îngheţ ar fi mai scăzută decât temperaturile întâlnite în cele mai multe locuri de pe suprafaţa Pământului. În astfel de condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă.

condiţii viaţa pe planeta noastră ar fi fost imposibilă. Fig. nr. 1.1. – Modul de asociere

Fig. nr. 1.1. – Modul de asociere a moleculelor de apă cu ajutorul legăturilor de hidrogen (linia punctată)

După cum s-a arătat, dipolii apei se pot asocia între ei, formând agregate de două până la opt molecule care se numesc hidroli: monohidroli H 2 O, dihidroli (H 2 O) 2 , trihidroli (H 2 O) 3 , polihidroli (H 2 O) n , etc. După modul de asociere hidrolii pot fi lineari sau agregaţi. În natură există un amestec de agregate în care procentul componenţilor este strâns legat de temperatură. De regulă, în starea de agregare gazoasă predomină monohidrolii, în starea lichidă predomină dihidrolii, iar în starea solidă domină trihidrolii (Pora şi Oros, 1974). 1.2. Proprietăţile fizice ale apei

1.2.1. Tensiunea superficială Datorită legăturilor de hidrogen moleculele de apă au tendinţa de a se uni între ele, învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. Forţa care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de coeziune. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca o membrană elastică, putând susţine mici obiecte. Acest fenomen poartă numele

de tensiune superficială. Tensiunea superficială a apei (72,7∙10 3 N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului. Valoarea tensiunii superficiale este direct proporţională cu temperatura şi cu salinitatea. Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de capilaritate şi de umectare. Dacă forţa de coeziune dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât forţa de adeziune dintre faze diferite, atunci corpurile nu se umezesc. Invers, dacă forţa de coeziune este mai mică decât forţa de adeziune, obiectele se umezesc. Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să reducă suprafaţa liberă a lichidului. De aceea, picăturile au forma perfect sferică, iar apa este practic necompresibilă. Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de organisme legate de pelicula superficială a apei, care trăiesc fie suspendate de această peliculă, fie care se deplasează pe suprafaţa ei (vezi Neustonul). De asemenea, tensiunea superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul plantelor şi animalelor.

1.2.2. Vâscozitatea

Forţa de coeziune este responsabilă şi pentru vâscozitatea apei. Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Rezistenţa la curent sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor (deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea deplasării pe orizontală). Pentru a se putea deplasa într-un mediu vâscos cum este apa, hidrobionţii prezintă o formă hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările nectonului). Vâscozitatea apei este relativ mică şi descreşte odată cu creşterea temperaturii. Astfel, la 25°C vâscozitatea apei este de două ori mai mică decât la 1°C. De aceea, organismele planctonice se vor scufunda mult mai uşor în apele mai calde decât în apele mai reci. Vâscozitatea apei creşte uşor şi cu creşterea salinităţii (vezi Adaptările planctonului).

1.2.3. Presiunea hidrostatică

Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei gravitaţionale a Pământului. De

aceea, presiunea hidrostatică a apei depinde de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea ei. La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10,3 m adâncime, iar în apele marine la fiecare 9,986 m (deci în medie câte o atmosferă la fiecare 10 m adâncime). Astfel, la o adâncime de 10.000 m coloana de apă de deasupra exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030 kg/cm 2 . Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. De aceea, dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă prea repede ele vor muri din cauza producerii dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă. Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg al presiunii hidrostatice se numesc euribate, iar cele care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se numesc stenobate.

1.2.4. Temperatura Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru vieţuitoarele acvatice. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne, creştere, reproducere), cât şi o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizice şi chimice ale apei (densitate, vâscozitate, solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc.). Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori, cum ar fi: absorbţia radiaţiilor solare şi cosmice, energia calorică a atmosferei, condensarea vaporilor de apă, căldura internă a globului şi activitatea vulcanică, în timp ce răcirea apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă, conducţiei căldurii direct în atmosferă şi evaporaţiei. Apa se caracterizează printr-o o căldură specifică de 100 de ori mai mare decât cea a aerului. De aceea învelişul de apă al pământului înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură, pe care le degajă apoi treptat, fără variaţii prea mari ale temperaturii. Amplitudinea variaţiilor de temperatură la care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai mică decât cea din mediul aerian. Astfel, temperatura apei în mări poate oscila între –3°C şi +36°C, iar în apele continentale între 0 şi 45°C. Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată latitudine, altitudine şi perioada anului, ceea ce creează deosebiri între

cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre zonele intertropicale şi cele temperate şi polare. Apele continentale, în funcţie de temperatura apei, se împart în arctice, temperate şi tropicale. Datorită curenţilor verticali de convecţie, valurilor şi mareelor se creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele de suprafaţă. Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Amplitudinea variaţiilor anuale de temperatură în mări este relativ mică, în general sub 10°C. Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o amplitudine anuală a temperaturii mai mare, între 0°C iarna şi 30°C sau chiar mai mult vara. Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m adâncime. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu depăşesc, de regulă, 2-3°C, exceptând zonele din imediata apropiere a ţărmurilor, unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C. Temperatura apei are o influenţă directă asupra intensităţii proceselor metabolice din corpul hidrobionţilor. Astfel, regula lui Van’t Hoff stabileşte că între limitele normale, compatibile cu viaţa, viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la o creştere a temperaturii cu 10°C. De aceea în apele calde, unde metabolismul şi procesul de creştere a organismelor sunt accelerate, generaţiile se succed rapid, fauna şi flora de aici fiind foarte bogate în specii, dar numărul de indivizi din fiecare specie este redus. În schimb, în apele reci vom găsi mai puţine specii, dar cu un număr mare de indivizi. Iată de ce apele din zonele mai reci sunt mult mai căutate pentru pescuit, faţă de cele din regiunile tropicale. Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de temperaturi se numesc organisme stenoterme. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Ca exemple de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în izvoarele termale şi cele din mările tropicale. Organisme stenoterme criofile pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale, în apele polare, în apele reci de munte sau în apele subterane. Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii (de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme. Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale,

care în timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Tot aici intră un număr mare de hidrobionţi dulcicoli, ca de exemplu turbelariatul Planaria gonocephala, care suportă variaţii de temperatură cuprinse între 0,4-24°C, stridia între –2 şi 20°C, melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la temperaturi de –1 şi 60°C. Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între –273°C şi 151°C timp de câteva minute.

sunt

schimbările sezoniere în compoziţia şi distribuţia planctonului şi bentosului, perioadele de înmulţire şi fenomenele ciclice şi, în mod indirect, fenomenul de ciclomorfoză sau polifenism sezonier.

În

legătură

cu

schimbările

anuale

de

temperatură

1.2.5. Densitatea Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul. Densitatea apei depinde de temperatură, de salinitate şi de presiune. Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. Dacă majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât mai dense cu cât temperatura este mai mică), apa pură are densitatea maximă (de 1 g/cm 3 ) la temperatura de 3,98°C. Peste şi sub această temperatură densitatea apei descreşte (figura 1.2.). Apa la îngheţ se dilată, ceea ce face ca densitatea gheţii să descrească substanţial. Iată de ce gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la suprafaţă. Această proprietate are o semnificaţie biologică deosebită deoarece nu permite îngheţarea apei în totalitate, formând un strat termoizolator.

Fig. nr. 1.2. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură Densitatea apei creşte

Fig. nr. 1.2. – Variaţia densităţii apei dulci în funcţie de temperatură

Densitatea apei creşte aproape liniar cu creşterea salinităţii. Astfel, la 20°C şi la presiune atmosferică, apa marină cu o salinitate de 35 g/l are o densitate de 1,025 g/cm 3 . Datorită evaporaţiei în apele de suprafaţă din zonele tropicale are loc o creştere a salinităţii, deci şi a densităţii. Prin urmare, apa mai densă de la suprafaţă coboară, locul acesteia fiind luat de apele mai puţin dense dedesubt. În lipsa unei circulaţii pe verticală în timp se poate instala o stratificare stabilă a apelor după densitate, aşa cum este cazul Mării Negre. Îndulcirea apelor marine ca urmare a aportului fluvial, a precipitaţiilor şi a topirii gheţarilor are ca efect scăderea densităţii. Astfel, în partea estică a Mării Baltice densitatea apei poate fi de 1,004 g/cm 3 , în timp ce în Marea Nordului, la aceeaşi temperatură, aceasta măsoară 1,026 g/cm 3 .

1.2.6. Lumina Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor. Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către plante şi induce fototactismul la organismele animale. Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a proceselor biologice în general.

Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau

a altor aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente. Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte

pătrunde în apă, cealaltă fiind reflectată de luciul apei. Cantitatea

de lumină reflectată depinde de unghiul de incidenţă al razelor

solare (poziţia Soarelui faţă de orizont), de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mare, cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii mai mare, deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. Când Soarele se află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină, radiaţiile reflectate constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente, atunci când înălţimea Soarelui la orizont este de 30°, cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate, iar la 5° se reflectă 40%.

Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care ajunge la nivelul apei. Un fenomen similar produc şi impurităţile din

atmosferă. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5% din radiaţia incidentă, iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30%

din fluxul luminos incident. La interfaţa aer-apă lumina care pătrunde în apă suferă un

proces de refracţie, adică abaterea fascicolului luminos de la traiectoria iniţială. Cu cât unghiul de incidenţă este mai mic, cu atât razele se vor refracta mai puţin. Razele care cad perpendicular pe suprafaţa apei trec în apă fără a se refracta. Deoarece lumina pătrunde în apă sub forma unui con de lumină, drumul parcurs de radiaţiile solare pentru atingerea unui punct din adâncime nu este acelaşi. Prin urmare, razele care cad perpendicular vor pătrunde mai adânc decât cele care cad oblic. De aceea “ziua” hidrobionţilor este mai scurtă, iar “noaptea” mai lungă decât cea a organismelor terestre. Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele

de apă, de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Absorbţia

radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. De regulă, ea este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare, fenomen ce a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Radiaţiile infraroşii, roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile superficiale (în primii cm sau zeci de cm), iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc.

În paralel cu absorbţia luminii are loc difuzia acesteia, adică devierea razelor de la direcţia iniţială în toate părţile de către moleculele de apă şi alte particule în suspensie. Gradul de iluminare al apei are un rol deosebit în răspândirea pe verticală a plantelor şi chiar a animalelor. Luminozitatea scade odată cu creşterea adâncimii, datorită reflecţiei de la suprafaţa apei, absorbţiei şi transformării în căldură, difuziei date de molecule şi particulele aflate în suspensie. Astfel, valoarea intensităşii luminii este de 1/4 la 5 m adâncime; de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m faţă de valoarea energiei luminoase la suprafaţă. Lumina solară practic nu mai pătrunde sub 500 m. Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot observa contururile unui obiect. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în suspensie. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston. Deosebim un abioseston sau tripton, dat de suspensiile de origine minerală (argilă, nămol fin) sau de materia organică moartă (detritus fin dispersat), şi un bioseston sau plancton, alcătuit din organisme vii. Cu cât gradul de încărcare a apei cu suspensii este mai mare, cu atât transparenţa apei va fi mai mică. Aceasta duce la diminuarea cantităţii de lumină ce pătrunde în masa apei, îndeosebi în straturile mai adânci, ceea ce determină în final o productivitate primară mai mică. În legătură cu diminuarea cantităţii de lumină pe măsura pătrunderii în adâncimea bazinelor deosebim următoarele 3 zone:

- zona eufotică, care cuprinde apele superficiale bine luminate până la adâncimea medie de 30-80 m, dar poate varia în limite cuprinse între 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei, de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de agitaţia stratului superficial. Plantele se găsesc numai în această zonă, de aceea se mai numeşte şi pătura trofogenă. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru plantele fotosintetizante, adică adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice curente ale plantei (atât cât planta sintetizează tot atâta şi consumă). - zona oligofotică (disfotică) este reprezentată de zona crepusculară, slab luminată. Limita inferioară a acestei zone se

situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai percepe lumina, în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m adâncime). Aici nu pătrund decât radiaţiile albastre, de aceea aici pot fi prezente doar alge capabile să facă fotosinteză în lumină albastră. - zona afotică (peste 800-1000 m) este zona întunericului complet. Singura lumină de aici este cea produsă de organismele bioluminescente. Organismele fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. Consumatorii şi descompunătorii de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale, de aceea această zonă se mai numeşte pătiră trofolitică. Culoarea apei este dată de substanţele aflate în suspensie (plancton şi tripton) şi de substanţele solvite. Apele naturale pot avea culoare galbenă datorită conţinutului în materii organice dizolvate, galben-roşcată (ape cu un conţinut de turbă), galben- brună (conţinut în argilă coloidală). De asemenea, ionii de fier pot colora apa în galben, iar ionii de cupru colorează apa în albastru. Dezvoltarea în masă a unor organisme planctonice determină apariţia fenomenului de “înflorire” a apei. În funcţie de speciile predominante, apa poate avea culori diferite: verde în cazul dezvoltării algelor verzi Eudorina, Pandorina şi Volvox sau a flagelatului Euglena; brun-gălbuie în cazul diatomeelor Asterionella, Tabellaria şi Fragilaria sau a dinoflagelatelor Ceratium; verzuie în cazul flagelatelor Dinobryon; maronie în cazul flagelatului Synura; galben-maronie în cazul flagelatului Trachelomonas; roşie în cazul cianobacteriei Trichodesmium erythraeum. Lumina joacă un rol important şi pentru organismele animale. Ziua multe organisme planctonice se găsesc la adâncimi mai mari, iar seara urcă în straturile de mai sus, apoi coboară din nou. Amplitudinea migraţiilor verticale diurne ale organismelor marine, care trăiesc la latitudini mici, unde radiaţiile pătrund cel mai adânc, atinge 500-600 m. În apele dulci amplitudinea migraţiilor circadiene nu depăşeşte câteva zeci de metri. Urcarea şi coborârea lor se face prin mişcări active, de aceea migraţiile nictemerale sunt mai bine exprimate la animalele care posedă organe de locomoţie bine dezvoltate, ca de ex. hidromeduzele, copepodele, cladocerele, mizidele, Sagitta şi altele. Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina, nu există o

explicaţie satisfăcătoare a cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să consume o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariţia acestui fenomen. O primă explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi că zooplancterii părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (de ex. peşti, păsări) în zona crepusculară. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară unii zooplancteri ziua prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi detectaţi cu ajutorul organelor de văz. Dimpotrivă, alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. Apoi, multe specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente, care pot avea efectul de atragere a prădătorilor. De asemenea, planctonul gelatinos, care este transparent şi deci relativ invizibil pentru prădători, realizează cele mai ample migraţii verticale. O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime şi urcă apoi spre suprafaţă pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. Deoarece zooplancterii au posibilităţi limitate de a se opune forţei curenţilor de apă, ei vor fi purtaţi cu aceeaşi masă de apă şi în timp vor epuiza fitoplanctonul din aceasta. De aceea, prin simpla coborâre şi apoi revenire la suprafaţă zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conţine mai multă hrană sub formă de fitoplancton. Acest mecanism poate fi folosit şi pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens şi în care incidenţa prezenţei unor substanţe toxice este mai mare. O a treia ipoteză vizează faptul că din punct de vedere energetic este mai avantajos de a se retrage în timpul zilei în apele mai reci, deoarece rata metabolică şi nevoile energetice aici sunt mai mici. Este posibil că prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci şi mai reci este economisită chiar mai multă energie decât pentru realizarea migraţiilor. Această ipoteză este susţinută de faptul că în apele polare, unde diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi apele mai adânci este mai mică, migraţiile verticale sunt cel mai rar observate. Dimpotrivă, cele mai ample migraţii verticale au fost observate în apele tropicale, unde gradientul termic dintre suprafaţă şi adânc este foarte puternic.

Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Din această cauză, acestea ziua fug spre adânc, iar noaptea ies la suprafaţă. Totuşi, animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare. Fenomenul migraţiei pe verticală poate fi corelat şi cu vâscozitatea apei, care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor, iar noaptea creşte şi determină ridicarea. Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteză şi să îşi refacă efectivul în timpul zilei, astfel încât noaptea următoare să poată fi exploatat din nou. La multe organisme marine, peşti şi nevertebrate, care trăiesc în zona oligofotică, organele de văz sunt foarte dezvoltate (hipertrofiate). La organismele abisale ochii sunt reduşi într-o măsură mai mare sau mai mică sau lipsesc complet. Un număr mare de organisme marine posedă capacitatea de a lumina. Aici intră multe plante şi animale unicelulare (Ceratium, Peridinium, Noctiluca scintillans), celenterate, viermi, crustacee (Meganyctephanes norvegica, Thysanoëssa inermis), cefalopode (Histioteuthis dispar), echinoderme, tunicate (Pyrosoma atlanticum) şi peşti (Argyropelecus hemigymnus, Chauliodus sloanei). Unele emană o lumină difuză, altele au organe luminescente speciale. Acestea au o structură deosebit de complicată la unii reprezentanţi ai crustaceelor superioare (Malacostracea), celenterate şi peşti. Semnificaţia acestor organe constă în atragerea prăzii, apărarea contra duşmanilor şi recunoaşterea indivizilor din aceeaşi specie.

1.2.7. Mişcarea apei Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei gravitaţionale, vântului, activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Mişcarea apei se manifestă în principal sub formă de curenţi, valuri şi amestec turbulent. Curenţii după originea lor pot fi gravitaţionali, când iau naştere sub acţiunea forţei de greutate şi fricţionali când sunt produşi de acţiunea maselor de aer asupra suprafeţei apei. Sub acţiunea forţei gravitaţionale se deplasează de la altitudini mari la cele mici apele curgătoare. Interacţiunea dintre forţa gravitaţională şi cea centrifugă

a Pământului, Lunii şi Soarelui produce mareele şi curenţii de flux şi reflux determinaţi de acestea. Există curenţi care apar datorită înclinării suprafeţei luciului apei ca urmare a diferenţelor de densitate a apei (gradienţi termici şi salini), de schimbări bruşte ale presiunii atmosferice (seişe), de căderi de precipitaţii, evaporare etc. După poziţie se deosebesc curenţi de suprafaţă, de adâncime, litorali, de fund etc; după traiectorie – rectilinii, ciclonali şi anticiclonali; după caracterul deplasării particulelor de apă – curenţi laminari şi curenţi turbulenţi; după particularităţile fizico-chimice – curenţi calzi, reci, săraţi etc.; după constanţă – permanenţi, periodici şi neregulaţi. Pentru hidrobionţi o mare importanţă ecologică are gradul de amestec al apei. În bazinele acvatice există în permanenţă gradienţi verticali şi orizontali ale temperaturii, salinităţii, densităţii, conţinutului de oxigen etc. Concomitent cu acestea se desfăşoară procese care tind să omogenizeze aceşti gradienţi. Aceste procese se manifestă sub forma amestecului molecular sau turbulent, ultimul fiind mai important. Mişcările de convecţie apar în cazul existenţei gradienţilor în densitatea apei (diferenţe de temperatură şi salinitate). Un rol important în amestecul apei îl au chiar hidrobionţii prin crearea unor curenţi turbulenţi în procesul hrănirii, respiraţiei şi în timpul deplasării active. Asupra organismelor acvatice mişcarea apei are o influenţă directă, deoarece determină transportul organismelor pelagice în sens orizontal şi vertical, contribuie la spălarea organismelor bentonice din sediment şi la antrenarea lor de către curenţii de apă, cum se întâmplă în apele curgătoare. Mişcarea apei acţionează şi în mod indirect asupra hidrobionţilor prin aportul de hrană şi oxigen, înlăturarea metaboliţilor, egalizarea temperaturii şi a altor gradienţi hidrologici, cât şi prin sedimentarea diferenţiată a particulelor de sediment în funcţie de mărimea acestora. Astfel, în porţiunile de fund supuse unor curenţi puternici sedimentele sunt mai mobile, conţin particule mai grosiere, se tulbură şi nu are loc depunerea suspensiilor. În porţiunile unde curenţii sunt slabi sau lipsesc are loc acumularea depunerilor, sedimentele devin mai stabile şi conţin o mare proporţie de particule fine. Valurile, care apar ca rezultat al interacţiunii maselor de aer şi de apă, au o importanţă deosebit de mare pentru organismele care trăiesc în zona de ţărm. Sub acţiunea valurilor aici are loc o

continuă resuspendare şi depunere a sedimentelor. În zona de spargere a valurilor viaţa este săracă deoarece relativ puţine organisme au reuşit să se adapteze loviturilor puternice ale valurilor. Pentru detectarea vitezei şi direcţiei curenţilor de apă hidrobionţii prezintă diverşi receptori: linia laterală la peşti, antenele la crustacee şi excrescenţele mantalei la moluşte. La multe nevertebrate acvatice există vibroreceptori care sesizează ondulaţiile apei. La ctenofore acestea se găsesc în epiteliu, la hidromeduze pe marginea manubriului, iar larvele de insecte şi unele crevete abisale (Sergestes corniculum) percep vibraţiile apei cu ajutorul diferitor perişori senzitivi.

1.3. Proprietăţile chimice ale apei

1.3.1. Reacţia activă sau pH-ul În orice volum de apă, unele molecule de apă separă sarcinile electrice atât de tare încât se produce disocierea apei în ioni de hidrogen (H + ) şi ioni hidroxil (OH ). Se ştie că apa pură disociază foarte puţin în ioni, fiind un electrolit slab:

H 2 O ↔ H + + OH Prin măsurători de conductibilitate în apă pură la 25°C s-a stabilit că într-un litru de apă din 10 milioane de molecule de apă disociază doar una singură. Prin urmare, concentraţia ionilor de hidrogen [H + ], care la apa pură este egală cu cea a ionilor de hidroxil [OH ], va fi:

[H + ] = [OH ] = 1/10.000.000 = 1/10 7 = 10 7

Sörensen a introdus termenul de exponent de hidrogen, notat cu pH, care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen:

pH = − log [H + ]

Pentru apa pură pH = − log 10 7 = 7∙log 10 = 7

În mod asemănător, pOH = − log [OH ] = − log 10 7 = 7

pH + pOH = 14

pH-ul apelor joacă un rol important în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice ale organismelor vegetale şi animale. Apele marine au un pH cuprins între 8,1-8,3. În mlaştinile oligotrofe pH-ul poate scădea la 3,4. Apele naturale cu un pH cuprins între 3,4 şi 6,95 sunt considerate acide, cele cu pH între 6,95 şi 7,3 neutre, iar cele cu pH > 7,3 bazice. În bazinele acvatice se pot constata variaţii diurne şi sezoniere ale reacţiei apei. Astfel, noaptea, ca urmare a eliminării în apă a bioxidului de carbon în urma procesului de respiraţie a organismelor acvatice, are loc o scădere a valorii pH-ului. Ziua, în schimb, în urma procesului de fotosinteză bioxidul de carbon este asimilat, iar pH-ul creşte (uneori chiar până la o valoare de 10 sau chiar mai mult). De aceea, în timpul verii, mai ales în perioada de “înfloriri” algale, în păturile superficiale ale apei valoarea pH-ului este mai ridicată decât în straturile mai profunde. Bazinele acvatice cu ape acide sunt lipsite de viaţă. Unele specii apar doar în bazine cu ape mai puţin acide. Astfel, în mlaştinile oligotrofe (turbării) vieţuiesc foraminifere caracteristice acestora. Insectele sunt reprezentate de o serie de forme specializate, în timp ce moluştele lipsesc complet, iar vertebratele sunt puţine la număr. În ce măsură anumite specii dintre cele care trăiesc în ape acide pot fi considerate acidofile sau doar tolerante faţă de mediul acid încă nu se cunoaşte cu exactitate. Odată cu scăderea în continuare a acidităţii apelor numărul de specii creşte considerabil. Viaţa animală cea mai bogată este caracteristică apelor al căror pH este situat în domeniul neutru sau slab alcalin. Începând cu pH = 9 creşterea lui duce din nou la o scădere rapidă a numărului de specii. La un pH > 10 doar câteva specii mai păstrează capacitatea de a vieţui un timp mai îndelungat. Diferitele specii, uneori chiar cele înrudite, prezintă cerinţe foarte diferite faţă de valoarea pH-ului apei, atât ca valoare

absolută, cât şi ca amplitudine a variaţiilor pH-ului. Astfel, ciliatul Colpidium campylum suportă un pH cuprins între 4,5 şi 9, în timp ce specia înrudită Spirostomum ambiguum este viabilă doar la un pH = 7,4-7,6. Organismele care suportă variaţii mari ale pH-ului se numesc euriionice (de ex. larva dipterului Chironomus plumosus, copepodul Cyclops languidus, cladocerul Chydorus ovalis, rotiferul Anuraea cochlearis), iar cele care pot vieţui numai la anumite valori ale pH-ului se numesc stenoionice (de ex. Keratella cochlearis). Dintre acestea deosebim specii acidofile (cum sunt cele din mlaştinile oligotrofe – flagelatul Cartesia obtusa şi Astasia, rotiferul Elosa worallii) şi specii alcalifile (în general moluştele).

1.3.2. Sărurile dizolvate În apă tot timpul sunt prezente diferite săruri dizolvate. Componentele principale sunt cationii unor metale precum sodiul (Na + ), potasiul (K + ), calciul (Ca 2+ ) şi magneziul (Mg 2+ ), cât şi anionii nemetalelor cum ar fi clorul (cloruri Cl ), sulful (sulfaţi SO 4 2 ), carbon (bicarbonaţi HCO 3 2 şi carbonaţi CO 3 2 ); Concentraţii mici, care rareori depăşesc câteva mg/l, prezintă compuşii anorganici secundari cum ar fi ionii de fier (Fe 2+ şi Fe 3+ ) şi mangan (Mn 2+ ). Sub formă de urme pot fi prezenţi ionii unor metale grele şi ai nemetalelor. Atomii metalelor, mai ales metalele grele, se asociază în compuşi complecşi. Conţinutul procentual al elementelor majore din apă poate varia considerabil de la un bazin la altul. În apele marine predomină Na şi K (ape clorurat-sodice). Raporturile procentuale dintre ionii majori sunt în general constante în cazul apelor marine. În apele continentale raporturile dintre concentraţiile diferitor componente variază mai mult, dar în general aici predomină ionii de calciu, bicarbonaţii şi carbonaţii (figura 1.3.). În apele continentale salmastre şi sărate, la fel ca şi în apele marine, predomină ionii de Na şi Cl. Apa unor lacuri, însă, poate conţine mari cantităţi de sulfaţi (Marea Caspică şi Marea Aral) sau carbonaţi şi bicarbonaţi (Lacul Van). În alte lacuri sărate concentraţia sulfaţilor (lacurile din oazele Tunisiei) sau carbonaţilor şi bicarbonaţilor (Neusiedlersee din Austria şi Kuruş-Gel din Iran) depăşesc chiar concentraţia ionilor de clor.

Fig. nr. 1.3. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi

Fig. nr. 1.3. – Comparaţia între compoziţia procentuală a diferitor ioni în apele dulci şi în cele marine (după Grzimek, 1988)

Bazinele acvatice naturale se împart după cantitatea de săruri dizolvate în apă în ape dulci sau continentale şi ape marine sau oceanice. În conformitate cu “Sistemul veneţian” (1958) apele

naturale se împart după conţinutul total de săruri în următoarele categorii:

1. Ape dulci sau limnetice (ahaline) sub 0,5 g/l

2. Ape salmastre (mixohaline) 0,5-30 g/l

- ape oligohaline 0,5-5 g/l

- ape mezohaline 5-18 g/l

- ape polihaline 18-30 g/l

3. Ape marine (euhaline) 30-40 g/l

4. Ape suprasărate (hiperhaline) peste 40 g/l

În medie salinitatea oceanelor este de 35 g/l, variind în diferite bazine între 6-29 g/l (Marea Baltică) şi 41-47 g/l (Marea Roşie). Deosebirea dintre apele marine şi cele continentale nu este numai de natură cantitativă, ci şi de natură calitativă. Apa marină conţine în primul rând clorura de sodiu, aproximativ 89%, celelalte săruri jucând un rol minor. În apele dulci predomină carbonatul de calciu, cantitatea căruia este în medie de 80% (figura 1.3.). Între apele dulci şi cele marine se încadrează apele salmastre ca de exemplu Marea Baltică cu 6-9 g/l, Marea de Azov cu 9-12 g/l,

Marea Caspică sub 15 g/l, Marea Neagră cu 17-18 g/l şi sectoarele mărilor supuse îngemănării cu apele dulci (gurile de vărsare ale râurilor, estuarele şi avandeltele). Pe de altă parte, în unele foste sau actuale golfuri care pătrund adânc înspre uscat prezintă, datorită evaporării locale puternice, o salinitate depăşind pe cea marină (ape ultrahaline de origine marină). Printre bazinele continentale se numără o serie de ape stătătoare sărate sau suprasărate, deosebindu-se de apele dulci continentale şi după compoziţie – continentale mezohaline (0,5-25 g/l), continentale polihaline (25-100 g/l) şi continentale ultrahaline (100-300 g/l). Organismele care nu suportă variaţii largi ale salinităţii apei, adică acelea care s-au adaptat la viaţa în ape cu salinităţi relativ constante, se numesc organisme stenohaline. În funcţie de apartenenţa la un anumit interval de salinitate, organismele stenohaline pot fi evidenţiate dintre organisme dulcicole, salmastricole, marine şi hiperhaline. Majoritatea plantelor şi animalelor dulcicole nu suportă salinizarea apei şi, invers, majoritatea organismelor marine nu suportă îndulciri mai mult sau mai puţin pronunţate. Aceste organisme se referă la specii stenohaline dulcicole (branhiopode, cladocere, rotifere, oligochete, hidracarieni, insecte, amfibieni) şi la specii stenohaline marine (cocolitoforide, radiolari, foraminifere, antozoare, scifozoare, polichete, moluşte pteropode şi heteropode, cefalopode, brachiopode, chaetognate, eufauziacee, stomatopode, echinoderme, tunicate). Opus acestei categorii există un număr relativ restrâns de specii stenohaline salmastricole (unele rotifere Brachionus plicatilis, Pedalion oxyuris şi cladocere Podonevadne trigona, Corniger maeoticus, Cercopagis pengoi) şi, mai ales, stenohaline hiperhaline (Dunaliella salina, Asteromonas gracilis dintre plante şi Artemia salina dintre animale). Acestea din urmă, trăind în ape a căror salinitate depăşeşte 100 g/l, formează grupul halobionţilor Organismele care pot trăi într-un domeniu relativ larg al salinităţii apei se numesc organisme eurihaline. Exemple tipice de organisme eurihaline pot servi peştii migratori şi un număr mare de organisme litorale, care suportă scăderi considerabile ale salinităţii cauzate de precipitaţii sau de aportul continental de ape dulci sau ridicări ale acesteia datorită evaporării (Enteromorpha intestinalis,

Mytilus galloprovincialis, Mytilus edulis, Cerastoderma edule, Mya arenaria, Macoma baltica, Platychthys flesus). Organismele dulcicole ajunse accidental în ape salmastre şi sărate şi capabile să supravieţuiască în ea se numesc haloxene. Organismele dulcicole care sunt larg eurihaline şi pot trăi atât în ape marine, cât şi cele dulci se numesc halofile. Existenţa organismelor în ape cu salinităţi variate determină apariţia unei serii de modificări în organizarea lor, dintre care cele mai uşor vizibile sunt cele morfologice. Multe organisme eurihaline de origine marină se caracterizează prin nanism la trecerea în ape cu salinitate mai mică. De pildă, talia moluştelor din Marea Neagră este ceva mai mică decât cea a aceloraşi specii din Mediterana învecinată. Hidrobionţii dulcicoli au în linii generale o presiune osmotică mai mare comparativ cu cea a mediului extern şi de aceea ele sunt nevoite să elimine în permanenţă apa din organism. La unicelulare aceasta se realizează prin vacuolele pulsatile, iar la pluricelulare prin rinichi şi alte organe excretoare. Unele organisme acvatice dulcicole sunt capabile să suporte un conţinut ridicat de săruri din apă.

Organismele marine prezintă o presiune osmotică egală sau mai mică faţă de mediul lor ambiant. Peştii osoşi, caracterizaţi prin presiune osmotică mică, pentru a compensa pierderile de apă din corpul lor beau apă marină, iar sărurile în exces sunt eliminate. În schimb, speciile de peşti cartilaginoşi prezintă o presiune osmotică egală cu cea a apei marine (izosmoză). Organismele marine cu o presiune osmotică variabilă (organisme poikilosmotice) pot trăi în apele salmastre. Aşa sunt steaua de mare comună (Asterias rubens) din Marea Baltică, crabul Carcinus maenas şi crabul chinezesc (Eriocheir sinensis). Doar foarte puţine specii sunt capabile să traiască atât în apele dulci, cele salmastre cât şi în apele marine, acestea purtând numele de specii holoeurihaline. Un exemplu în acest sens sunt ghidrinul (Gasterosteus aculeatus), cladocerul Chydorus sphaericus, turbelariatul Macrostoma hystrix, ciliatul Pleuronema chrysalis şi rizopodul Cyphoderia ampulla. Unele specii de peşti în anumite perioade ale vieţii lor îşi schimbă locul de trai, migrând din mare în apele dulci şi invers. La acestea presiunea osmotică internă nu suferă modificări vizibile.

Anghila europeană (Anguilla anguilla) se reproduce în mare. Anghilele tinere urcă în susul râurilor, cresc în apa dulce atingând talia maximă, migrând apoi în mare pentru reproducere. Interesant este faptul că toate speciile înrudite cu anghila sunt specii tipic marine, în timp ce rudele somonului (ordinul Salmoniformes) sunt în prezent specii pur dulcicole. Speciile migratoare în ontogeneza lor repetă filogeneza familiilor respective de peşti. În apele hiperhaline trăieşte adesea în număr mare crustaceul Artemia salina care suportă o concentraţie de săruri între 40 şi 230 g/l, dar nu se întâlneşte în mări. Apele ale căror concentraţie în săruri corespunde soluţiei suprasaturate de sare de bucătărie (Marea Moartă 332 g/l) sunt complet lipsite de viaţă. Singurele organisme vii capabile să se reproducă aici sunt unele specii de bacterii, cianobacterii şi flagelate, cât şi unele tulpini de bacterii. Astfel de condiţii se găsesc în straturile adânci ale Mării Moarte şi în Marele Lac Sărat.

1.3.3. Duritatea apei Prin duritate se înţelege suma concentraţiilor cationilor metalici prezenţi în apă, cu excepţia metalelor alcaline şi a ionului de hidrogen. În mod obişnuit duritatea este dată de prezenţa în apă a

ionilor de calciu şi magneziu, ceilalţi cationi, din cauza concentraţiei lor infime, neinfluenţând duritatea apei. Deosebim următoarele feluri de duritate:

- duritatea temporară care este determinată de prezenţa în

apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. Această duritate poate fi înlăturată prin fierbere, bicarbonaţii trecând în carbonaţi puţin solubili care se depun;

- duritatea permanentă care este dată de celelalte săruri de

calciu şi magneziu (azotaţi, sulfaţi, cloruri, fosfaţi etc.) şi care persistă după descompunerea carbonaţilor şi bicarbonaţilor prin fierberea apei;

- duritatea totală care corespunde sumei durităţilor temporare

şi permanente. În mod convenţional duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate, care diferă de la o ţară la alta. Astfel, 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO 3 /l, iar 1 grad german de duritate = 10 mg CaO/l sau 14 mg MgO/l de apă. La noi în ţară exprimarea durităţii se face în grade germane, notate cu dGH (“deutsche gradenharte”).

O apă care are 0-5° dGH este considerată foarte moale, 5-10° dGH apă moale, 10-20° dGH apă semidură, 20-30° dGH apă dură, iar peste 30° dGH apă foarte dură. Procesul prin care apa devine dură este următorul. Apa de ploaie se încarcă cu bioxidul de carbon din aer şi sol, dând naştere acidului carbonic. Acesta solubilizează rocile pe bază de carbonat de calciu, transformându-se în bicarbonat de calciu solubil. Astfel, apa încărcată în bicarbonat de calciu devine dură şi iese la suprafaţă sub formă de izvoare. Prin urmare, duritatea apei depinde de natura substratului geologic al regiunii respective. Astfel, în zonele cu substrat de natură vulcanică (granit, bazalt) apa este moale, iar în zonele cu substrat calcaros apa este foarte dură. Duritatea apei unui bazin variază în cursul unui an. Aceasta creşte vara din cauza evaporării apei şi scade primăvara în urma ploilor şi topirii zăpezii.

1.3.4. Substanţele biogene Substanţele biogene au un rol determinant în procesul de sinteză a materiei vii de către producătorii primari. Aceste substanţe, numite şi nutrienţi, sunt reprezentate în primul rând prin săruri ale azotului şi fosforului. Azotaţii şi fosfaţii sunt factori limitativi ai productivităţii primare. Alte elemente biogene sunt siliciul, fierul, magneziul, calciul, manganul şi cuprul. Azotul se găseşte sub formă de azot molecular, săruri de amoniu, nitraţi, nitriţi şi sub forma diferitor combinaţii organice. Azotul molecular dizolvat provine în apă din atmosferă sau din activitatea bacteriilor denitrificatoare. Acesta poate fi utilizat direct numai de către bacteriile fixatoare de azot şi de unele cianobacterii (Nostoc şi Anabaena). Azotul amoniacal rezultă din activitatea metabolică a organismelor (uree, acid uric, săruri amoniacale) sau în urma descompunerii anaerobe a proteinelor. Este utilizat de bacterioplancton, care îl oxidează, sau de către diatomee, care îl transformă în azotaţi. Azotiţii sunt produşii intermediari ai oxidării amoniacului de către bacteriile nitrificatoare (nitrificante). Pot rezulta şi din reducerea azotaţilor de către bacteriile anaerobe. Nitriţii sunt substanţe instabile care se oxidează formând azotaţi sau se reduc formând amoniacul.

Azotaţii sunt sărurile utilizate de producătorii primari în sinteza proteinelor. Rezultă în urma oxidării nitriţilor de către nitratbacterii. Pot proveni şi din azotul molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi a descărcărilor electrice din atmosferă (proces fotochimic). Azotul organic se găseşte în apă sub formă coloidală sau ca molecule de aminoacizi provenite din descompunerea cadavrelor hidrobionţilor. Procesul biologic prin care amoniacul sau alte forme reduse ale azotului organic sunt oxidate prin acţiunea bacteriilor la nitraţi se numeşte nitrificare. Procesul biologic care constă în reducerea azotaţilor şi azotiţilor până la azot molecular, care trece în atmosferă, se numeşte denitrificare.

NH 3 ↔ N 2 ↔ NO 2 ↔ NO 3

În ecosistemele acvatice există un echilibru între procesele de nitrificare şi de denitrificare, primele îmbogăţind, iar ultimele sărăcind apa în azotaţi. Astfel, se realizează un echilibru între procesele de sinteză şi cele de descompunere ce au loc în mediul acvatic. Fosforul este prezent în apele naturale sub formă de săruri solubile ale acidului fosforic sau sub formă organică, de radicali sau de substanţe complexe. Concentraţia fosforului creşte cu adâncimea, fiind maximă pe fundul bazinelor adânci. Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substanţelor organice şi de intensitatea activităţii bacteriene. În mod normal concentraţia fosforului în apele dulci este de 1 mg/m 3 . Apele uzate, încărcate cu substanţe organice, cresc nivelul fosforului, mărind riscul de eutrofizare. Între azot şi fosfor există o strânsă interacţiune. Valoarea raportului N/P este relativ constantă. Modificarea raportului indică o alterare a metabolismului ecosistemului.

1.3.5. Substanţele organice Apele naturale conţin, pe lângă substanţe minerale, importante cantităţi de substanţă organică. Aceasta poate fi de natură chimică diferită: aminoacizi, protide, glucide, lipide, vitamine, enzime etc.

După origine substanţa organică poate fi autohtonă, rezultată în urma activităţii biologice a organismelor acvatice din bazinul respectiv sau alohtonă, adusă în bazin de apele de şiroire (materii terigene, activităţi umane). Substanţele organice autohtone pot proveni de la cadavrele în descompunere ale organismelor acvatice (detritus vegetal sau animal) sau din activitatea metabolică a hidrobionţilor (ectocrine, excreţii). Substanţa organică de origine alohtonă este reprezentată prin compuşi humici, lignină, celuloză, hemiceluloză şi compuşi proteici. Din punct de vedere al formei sub care se prezintă deosebim:

materie organică particulată (MOP), materie organică dizolvată (MOD) sau substanţă organică coloidală. Materia organică dizolvată (MOD) reprezintă 90-98% din cantitatea totală de substanţă organică conţinută în apă. Aceasta este utilizată în mod direct de către bacterii şi unele alge planctonice, precum şi de unele rotifere, crustacee planctonice şi bivalve. Substanţa organică din apă provine din excreţia sau degradarea organismelor moarte. Unele organisme eliberează în apă o serie de substanţe organice numite ectocrine, ce constituie factori stimulatori sau inhibitori ai dezvoltării asociaţiilor de organisme. Natura acestor ectocrine este foarte diversă, printre acestea numărându-se diverşi carbohidraţi, aminoacizi, acizi graşi, unele vitamine (acid ascorbic, tiamină, biotină sau cobalamină) şi toxine. Se pare că diferitele categorii de ectocrine intervin în apariţia unei anumite succesiuni de grupe taxonomice de bacterii, alge şi animale planctonice din cadrul ecosistemului. Acumularea de substanţe organice are ca efect creşterea consumului de oxigen pentru degradarea lor de către microorganisme. În situaţii extreme se poate ajunge chiar la fenomenul de anoxie (lipsa oxigenului).

1.3.6. Gazele dizolvate în apă Principalele gaze solvite în apă sunt: oxigenul, bioxidul de carbon, azotul, hidrogenul sulfurat, amoniacul şi metanul. Concentraţia acestor gaze depinde de solubilitatea lor, de presiunea atmosferică, de temperatura şi de salinitatea apei. Oxigenul. Oxigenul din apă provine din difuzia oxigenului din atmosferă, în urma procesului de fotosinteză a plantelor acvatice şi

pe seama reducerii oxizilor. Oxigenul joacă un rol considerabil în procesul de schimb de substanţă şi mai ales în respiraţie. De concentraţia oxigenului dizolvat în apă depind intensitatea proceselor de descompunere biochimică a materiilor organice, a oxidării unor substanţe minerale şi popularea cu organisme a sistemelor acvatice. De asemenea, scăderea oxigenului reduce capacitatea de autoepurare a apelor naturale. Cantitatea minimă de oxigen necesar este de 3-5 mg/l. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de mişcarea apei, de presiunea lui parţială în atmosferă, de temperatură (figura 1.4.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate).

1.4.) şi de cantitatea de săruri dizolvate (salinitate). Fig. nr. 1.4. – Solubilitatea oxigenului în apă

Fig. nr. 1.4. – Solubilitatea oxigenului în apă în funcţie de temperatură (după Grzimek, 1988)

Se poate observa o dinamică sezonieră a concentraţiei oxigenului (figura 1.5.). Deoarece maximul fitoplanctonic se înregistrează primăvara, cantitatea de oxigen din apă este maximă în acest sezon. Oxigen dizolvat în apă este consumat treptat în procesul respiraţiei animalelor şi bacteriilor mai ales în cursul verii, când temperaturile sunt ridicate şi se ajunge la minimul de oxigen din toamnă. Iarna temperaturile scăzute şi consumul redus de oxigen de către organismele vii duc din nou la îmbogăţirea apei cu oxigen. O importanţă ecologică definită o au şi variaţiile diurne ale conţinutului de oxigen. Noaptea, datorită respiraţiei organismelor,

conţinutul de oxigen din apă scade, iar ziua datorită fotosintezei algelor creşte din nou. În apele cu o degradare intensă a substanţelor organice se poate instala fenomenul de hipoxie sau chiar anoxie, urmate de fenomenul de zamor, adică moartea în masă a hidrobionţilor.

de zamor , adică moartea în masă a hidrobionţilor. Fig. nr. 1.5. – Variaţia concentraţiei de

Fig. nr. 1.5. – Variaţia concentraţiei de oxigen dizolvat (linia continuă) în funcţie de variaţia sezonieră a temperaturii (linia întreruptă) (după Grzimek, 1988) În apele stătătoare există o variaţie a concentraţiei oxigenului în raport cu adâncimea. Astfel, în straturile superficiale ale apei, bine iluminate de razele solare, oxigenul se găseşte la saturaţie datorită fotosintezei fitoplanctonului, cât şi a difuziei oxigenului atmosferic, în timp ce în păturile mai adânci şi pe fundul bazinului (bental) există un deficit de oxigen. În apele curgătoare, datorită amestecului continuu, nu există o stratificaţie a oxigenului. Variaţiile concentraţiei de oxigen în lungul unui curs de apă se explică prin diferenţele de temperatură, prin agitaţia apei şi prin conţinutul diferit de substanţe organice. În raport cu cerinţele faţă de cantitatea de oxigen din apă putem deosebi specii stenoxibionte sau oxifile, care necesită cantităţi mari de oxigen şi specii eurioxibionte, care sunt puţin pretenţioase faţă de cantitatea de oxigen dizolvat în apă. Din prima categorie fac parte turbelariatul Crenobia alpina, crustaceele Sida

crystallina, Mysis relicta, Bythotrephes longimanus, larvele ţânţarului Lauterbornia, melcul Fagotia şi alte animale care nu suportă scăderea concentraţiei oxigenului sub 3-4 ml/l. În cea de-a doua categorie intră crustaceul Cyclops strenuus, oligochetul Tubifex tubifex, melcul Viviparus viviparus şi o serie de alte organisme care trăiesc în condiţii de lipsă aproape totală sau cu conţinut ridicat de oxigen. Bioxidul de carbon se găseşte în apă în stare liberă sau combinat, în funcţie de pH şi de salinitate. Bioxidul de carbon din apă provine din respiraţia organismelor acvatice, din descompunerea materiei organice moarte şi din difuzia din atmosferă. Scăderea concentraţiei bioxidului de carbon din apă are loc în urma consumului acestuia în procesul de fotosinteză şi legării acestuia în sărurile acidului carbonic. Apele superficiale sunt mai bogate în bioxid de carbon datorită activităţii hidrobionţilor. Bioxidul de carbon în stare liberă se află dizolvat fizic în apă şi solubilitatea lui depinde de presiunea parţială a acestuia în aerul atmosferic, aflat deasupra sursei de apă, de temperatură şi de salinitate. În apă dulce, la 20°C şi la o presiune de 1 atmosferă, solubilitatea bioxidului de carbon este de 0,9 cm 3 /ml de apă. O parte din bioxidul de carbon dizolvat reacţionează cu apa, formând acidul carbonic:

CO 2 + H 2 O ↔ H 2 CO 3

Acidul carbonic poate disocia în două trepte:

H 2 CO 3 ↔ H + + HCO 3 ; HCO 3 ↔ H + + CO 3 2

Sistemul CO 2 ↔ H 2 CO 3 ↔ HCO 3 ↔ CO 3 2 se află într-un echilibru dinamic, proporţia diferitor componente depinzând de pH- ul apei (figura 1.6.).

Fig. nr. 1.6. – Relaţia dintre p H-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de

Fig. nr. 1.6. – Relaţia dintre pH-ul apei şi diferitele forme ale bioxidului de carbon

Ionii carbonat (CO 3 2 ) şi bicarbonat (HCO 3 ) se combină cu ionii metalici din ape pentru a forma sărurile corespunzătoare. Un rol deosebit în aceste reacţii îl joacă ionii de calciu şi magneziu, care se află în apele naturale în concentraţii importante. Deoarece carbonatul de calciu este practic insolubil în apă chiar şi la concentraţii mici ale ionilor Ca 2+ şi CO 3 2 , această sare cade în precipitat. Acest lucru sa întâmplă atunci când apa devină bazică şi concentraţia CO 3 2 depăşeşte un anumit nivel critic. Când pH-ul apei scade şi cantitatea de ioni CO 3 2 formaţi în urma disocierii acidului carbonic scade, aceştia încep să se formeze în urma dizolvării carbonaţilor de calciu. Dacă reacţia mediului se menţine acidă, ionii CO 3 2 se transformă în ioni HCO 3 (legarea ionilor H + , creşterea pH-ului), deficitul de carbonaţi fiind compensat pe baza dizolvării carbonaţilor. Acest proces al dizolvării carbonaţilor continuă până la epuizarea lor sau până la creşterea pH-ului mediului în urma dizolvării carbonaţilor. O situaţie inversă se întâmplă în mediu bazic: în urma creşterii concentraţiei ionilor de CO 3 2 (disocierea corespunzătoare a H 2 CO 3 ) acestea, combinându- se cu ionii de Ca 2+ , formează un precipitat de CaCO 3 şi concomitent are loc acidifierea mediului (acumularea protonilor de H + ). În felul acesta bicarbonatul de calciu din apele naturale se comportă ca un sistem-tampon ce menţine pH-ul la valori relativ constante.

CO 2 atmosferic ↔ CO 2 dizolvat ↔ H 2 CO 3 ↔ Ca(HCO 3 ) 2 ↔ CaCO 3 dizolvat ↔ CaCO 3 în precipitat

În concentraţii mari CO 2 este toxic pentru animale, motiv pentru care multe izvoare surpasăturate cu acid carbonic sunt lipsite de viaţă. Numai anumite specii de moluşte bivalve sau de crustacee ciripede pot suporta un timp mai îndelungat concentraţii mari de acid carbonic, neutralizându-l prin dizolvarea calcarului cochiliilor în lichidul lor celomic. Pentru plante concentraţiile ridicate de CO 2 sunt inofensive. Mai mult de atât, scăderea concentraţiei de acid carbonic din apă poate duce la limitarea fotosintezei. Hidrogenul sulfurat este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor, dozele letale fiind foarte mici, şi are un miros caracteristic de “ouă clocite”. Prezenţa H 2 S se datorează proceselor de descompunere anaerobă (putrefacţie) a materiei organice sau este produsul reacţiei de reducere a sulfaţilor până la sulfuri sau provine din sursele sulfuroase. Mari cantităţi de hidrogen sulfurat se întâlnesc pe substraturile mâloase ale unor lacuri eutrofe, unde au loc acumulări şi descompuneri ale plantelor şi animalelor moarte. În Marea Neagră H 2 S provine din reducerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat-reducătoare Microspira aestuari şi Desulfovibrio desulfuricans, care, trăind în condiţii anaerobe, utilizează sulfaţii ca acceptori de hidrogen în oxidarea metabolică. Stratificarea salină din Marea Neagră împiedică coborârea apelor din păturile superficiale, bogate în oxigen, către fund. Această stratificare nu se schimbă în cursul anului. “Ploaia de cadavre” duce la un neajuns accentuat de oxigen în adâncime, de aceea în straturile profunde există zone azoice, lipsite de oxigen şi bogate în hidrogen sulfurat. Din acest motiv, viaţa este prezentă doar într-un strat de apă de 180-200 m grosime. La această adâncime trece limita de separaţie a păturilor oxice de cele anoxice. Zona azoică ocupă 77% din suprafaţa Mării Negre, adică 325 mii km 2 .

Cantitatea de hidrogen sulfurat poate varia în limite destul de mari; pe fundul lacurilor eutrofe ajunge la 0,5 cm 3 /l. În Marea Neagră la 500 m adâncime este de 3,8 cm 3 /l, iar la 2000 m adâncime de 5,7-6,5 cm 3 /l.

Unele specii nu suportă nici prezenţa urmelor de H 2 S în apă (polichetele Nereis zonata, Nereiphylla rubiginosa, cladocerul Daphnia longispina). Alte specii, care trăiesc în mâlurile bogate în substanţe organice în descompunere, cum ar fi polichetul Hediste diversicolor poate trăi timp de 6 zile în apă cu o concentraţie de H 2 S de până la 8 ml/l, iar Capitella capitata timp de 8 zile la o concentraţie de până la 20,4 ml/l. Concentraţii relativ crescute de H 2 S suportă şi Oscillatoria coerulescens, Brachionus palla şi Cyclops strenuus. Amoniacul este un gaz toxic pentru hidrobionţi, chiar şi în cantităţi foarte mici. Acesta rezultă în apă din degradarea bacteriană a substanţelor organice care conţin azot. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor organice ce conţin azot în molecula lor şi de aceea indică o poluare organică recentă (de ordinul orelor sau zilelor) şi în consecinţă foarte periculoasă. NH 3 este prezent în apele superficiale (până în 200 m), concentraţia sa scăzând cu adâncimea deoarece este rapid oxidat. Amoniacul disociază în apă, dând naştere ionilor de amoniu inofensivi, după relaţia:

NH 3 + H 2 O ↔ NH 4 + + OH

de

amoniac liber, în timp ce scăderea valorii pH-ului determină creşterea cantităţii ionilor de amoniu (tabelul 1.1.).

Creşterea

valorii

pH-ului

duce

la

creşterea

cantităţii

Tabelul nr. 1.1. – Variaţia concentraţiei amoniacului şi ionilor de amoniu în funcţie de pH (după Wührmann şi Wöker, 1948)

pH

NH 3

NH 4 +

6

0%

100

 

%

7

1%

99%

8

4%

96%

9

25%

75%

10

78%

22%

11

96%

4%

La o valoare a pH-ului sub 6,5 nitrificarea stagnează, ceea ce înseamnă că amoniacul nu poate fi descompus prin acţiunea bacteriilor. Apele acide au, de regulă, un conţinut foarte ridicat în săruri de amoniu – 30-40 mg/l, însă fără a fi toxice. Prin creşterea valorii pH- ului se poate produce o intoxicaţie acută a hidrobionţilor prin transformarea ionilor de amoniu netoxici în amoniac toxic. Prin urmare, acţiunea toxică a amoniacului este redusă în cazul unor valori mici ale pH-ului apei şi creşte pe măsură ce apa devine mai alcalină. Toxicitatea amoniacului mai depinde de cantitatea de bioxid de carbon din apă, datorită influenţei pe care acesta îl are asupra pH- ului; creşterea concentraţiei de bioxid de carbon duce la o scădere a toxicităţii amoniacului. Acţiunea nocivă a amoniacului este agravată şi de deficitul apei în oxigen. Metanul se formează în apele stagnante în urma descompunerii celulozei macrofitelor moarte sub acţiunea metan- bacteriilor. Este cunoscut şi sub numele de gaz de baltă. Metanul este un gaz toxic pentru majoritatea hidrobionţilor. Prezenţa acestui gaz în bălţi şi lacuri indică un grad avansat de eutrofizare, un proces intens de acumulare a substanţelor organice şi un deficit pronunţat de oxigen. În apele din adâncime ale unor bazine stătătoare metanul poate ajunge la concentraţii de 5-7 ml/l.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Proprietăţile apei

1. Care dintre următoarele gaze dizolvate în apă sunt toxice pentru animalele acvatice:

a) hidrogenul sulfurat

b) oxigenul

c) amoniacul

d) bioxidul de carbon

2. Organismele adaptate la viaţa într-un domeniu îngust al temperaturii apei se numesc:

a) stenohaline

b) stenoterme

c) stenoxibionte

d) euriterme

3. Încălzirea apelor naturale se datorează:

a) căldurii interne a globului

b) condensării vaporilor de apă

c) conducţiei căldurii în atmosferă

d) absorbţiei radiaţiilor solare

4. Ce fel de agregate moleculare predomină în apa în stare solidă?

a) monohidrolii

b) dihidrolii

c) trihidrolii

d) polihidrolii

5. Apele din zonele polare prezintă:

a) un număr mare de specii

b) un număr mic de indivizi

c) un număr mic de specii

6. Densitatea apei depinde:

a) de gradul de agitaţie al apei

b) de temperatură

c) de salinitate

d) de nebulozitate

7. Care dintre următoarele radiaţii luminoase vor pătrunde în apă la

o adâncime mai mare:

a) galbene

b) ultraviolete

c) verzi

d) infraroşii

8. Limita inferioară a zonei oligofotice (disfotice) este dată de:

a) adâncimea maximă la care se pot observa contururile discului Secchi

b) adâncimea punctului de compensaţie

c) adâncimea maximă până la care pătrund radiaţiile albastre

d)

adâncimea maximă până la care prosperă fitoplanctonul

9. Care dintre organismele enumerate mai jos sunt euriterme:

a) organismele din recifele de corali

b) organismele ce populează cu precădere epilimnionul

c) organismele din zona de flux-reflux a mărilor

d) organismele din zonele abisale

10.

Câte

molecule

dintr-un

litru

de

apă

pură

disociază

la

o

temperatură de 25°C:

 

a) 1 din 10.000

 
 

b) 1 din 10.000.000

 

c) 1 din 100.000

d) 1 din 1.000.000

11.

Care

este

în

general

pH-ul

apelor

din

turbării

(mlaştini

oligotrofe):

a) puternic acid

b) slab acid

c) neutru

d) slab alcalin

e) puternic alcalin

12. Care dintre grupurile de organisme enumerate mai jos prezintă mai ales specii stenohaline dulcicole:

a) cladocerele

b) radiolarii

c) oligochetele

d) amfibienii

e) scifozoarele

13. Apele marine sunt:

a) ape carbonat calcice

b) clorurat sodice

c) sulfatat magneziene

14. Care dintre speciile enumerate mai jos fac parte din categoria organismelor eurihaline:

a) Artemia salina

b) Enteromorpha intestinalis

c) Rana ridibunda

d) Cardium edule

e) Anguilla anguilla

15. Care dintre ionii enumeraţi conferă apei duritate:

a) ionii de Na + şi K +

b) ionii de Ca 2+ şi Mg 2+

c) ionii de HCO 3

2. Asociaţii de organisme acvatice

Orice ecosistem acvatic, indiferent de tipul şi extinderea sa, cuprinde trei biotopuri sau domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul, fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei, în contact cu atmosfera, sau neustalul. În fiecare dintre aceste biotopuri, caracterizate prin condiţii diferite, organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice, formând diferite biocenoze. Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice, posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri. În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos, în bental de bentos şi perifiton, iar în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston. Pelagosul, la rândul lui, se compune din plancton şi necton.

2.1. Planctonul

Planctonul este o asociaţie complexă, alcătuită din organisme vii, vegetale şi animale, care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi, valuri, mişcări de convecţie etc.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie.

2.1.1. Clasificările planctonului Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton, plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton. În componenţa planctonului intră, pe de o parte, organisme holoplanctonice, care îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite, radiolarii, rotiferele, cladocerele, copepodele etc.), şi, pe de alta, organisme meroplanctonice, care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial, restul având loc în bental. Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium, trocophora, nectochaeta), echinodermelor (echinopluteus, ofiopluteus),

moluştelor (larve veligere şi protoconce), crustaceelor (nauplius, mysis, zoaë, copepodite etc.) şi altor animale marine bentonice, meduzele hidroide, statoblastele briozoarelor, precum şi multe organisme ale căror chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară. În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe:

1) Ultraplancton, ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm (bacteriile). 2) Nanoplancton sau planctonul pitic, care defineşte totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). Organismele nanoplanctonice trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin decantare. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. 3) Microplancton, căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0,05 şi 1 mm (marea majoritate a fitoplancterilor, infuzoarele, rotifere, crustaceele mici etc.). Se prinde cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare, de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare. 4) Mezoplancton, prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10 mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului, marea majoritate a zooplanctonului marin şi dulcicol). Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară. 5) Macroplancton, dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele superioare, meduzele, moluştele şi viermii pelagici, salpele etc.). Se întâlneşte exclusiv în mări. 6) Megaloplancton, cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe scifomeduze ca Cyanea arctica, sifonofore mari, ctenoforul Cestus veneris, salpe coloniale etc.). Se găseşte numai în mări.

2.1.2. Adaptările planctonului Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă. Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1,05, greutatea specifică a hidrobionţilor este mai mare nu numai decât

cea a apei dulci (care este de 1,00), dar şi decât cea a apei marine (care variază, în funcţie de temperatură şi salinitate, între 1,02 şi 1,03). De aceea, în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. Majoritatea planctontelor sunt înotători activi. Copepodele (Cyclops, Diaptomus), care sunt cei mai comuni reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol, se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice; cladocerele (Daphnia, Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate; mişcarea rotiferelor (Keratella, Brachionus) se face datorită aparatului rotator; infuzoarele (de ex. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor; înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. De asemenea, multe organisme fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare, datorată mişcărilor flagelilor plasmatici (dinoflagelatele şi cocolitoforidele). Alte organisme planctonice, printre care se numără diatomeele, cianobacteriile, radiolarii şi foraminiferele, nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Ele plutesc în apă. Capacitatea de a flota o prezintă, de asemenea, multe animale care posedă organe de locomoţie, ca de exemplu sifonoforele, apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra); înotul acestor organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal. Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se scufunda în masa apei cu o viteză minimă. La începutul secolului al XX-lea, Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea relaţie:

f =

Sp V

Gr

unde: f – flotabilitatea; Gr greutatea restantă, prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Cu cât greutatea restantă este mai mare, cu atât viteza de scufundare va fi mai mare şi invers; la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul indiferent; Sp suprafaţa portantă, care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea unui corp în apă.

Suprafaţa relativă, adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului, este minimă la sferă; alungirea uneia sau a două axe ale corpului, cât şi formarea unor prelungiri duc la creşterea suprafeţei portante. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de verticală. Dacă corpul este aplatizat, mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie a suprafeţei corpului, când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei gravitaţionale. V vâscozitatea apei (frecarea interioară). Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de adaptări de natură morfologică şi fiziologică, care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa portantă. Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot fi împărţite în câteva grupe:

1. Reducerea formaţiunilor scheletice. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite, dar care duc un mod de viaţă bentonic. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu formele bentonice, frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai grele. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin, decât la speciile care trăiesc pe fund. La malacostraceele pelagice (Amphipoda, Euphausiacea, Decapoda), spre deosebire de cele bentonice, crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară. Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina, Limacina helicina) şi heteropode marine (Carinaria mediterranea, Pterotrachea coronata), caracterizate fie prin lipsa completă a cochiliei, fie prin reducerea puternică a acesteia. 2. Hidratarea tisulară. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă, fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. Proporţia acesteia adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe, la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza Carmarina putând ajunge chiar la 99%), ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante. Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate, deosebit de dezvoltată la meduze şi la sifonofore, dar şi la moluştele pelagice, chetognate şi alte animale. La organismele dulcicole se observă mai des secretarea

unei substanţe gelatinoase transparente, care acoperă exteriorul corpului, ca, de exemplu, la unele cianobacterii şi conjugatoficee, cât şi la unele rotifere. La mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Citoplasma cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular. 3. Incluziuni lipidice. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă, dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. La algele planctonice primul produs al fotosintezei nu este amidonul, ci uleiurile mai uşoare. Foarte des incluziunile lipidice se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine (Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a unui organ gras special, situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Astfel de incluziuni se observă şi la cladocere, rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca miliaris, radiolarul Spumellaria, icrele pelagice de chefali, cambulă, scrumbie). 4. Incluziuni gazoase. Spre deosebire de incluziunile lichide, practic incompresibile, incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de presiune. De aceea, organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea, dar şi, în caz de necesitate, să o modifice. În această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus (=Corethra), care duce un mod de viaţă planctonic, sub forma veziculelor traheene. Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare, umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-un canal. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena, Aphanizomenon, Nodularia spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase, cu ajutorul cărora se ridică de pe fund la suprafaţa apei. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. O veziculă cu gaz se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella. 5. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg 2+ , Ca 2+ , SO 4 ) cu cei uşori (Na + , NH 4 + ) asigură, de asemenea, menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi cea a mediului. De

exemplu, înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze, ctenofore, pteropode, heteropode şi tunicatele pelagice. Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi enumerate următoarele:

1. Alungirea corpului. Multe specii vegetale şi animale au

corpul alungit în formă de bastonaş. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia, Melosira), dinoflagelate, iar dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. În mod normal acestea se menţin în apă poziţie orizontală. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această poziţie se schimbă în verticală, organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos. Însă, datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere nu va avea loc

rectiliniu, ci după o curbă, de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia orizontală. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare (vezi mai jos).

2. Aplatizare. Printre organismele planctonice sunt frecvent

întâlnite forme discoidale, aplatizate. Multe diatomee (Coscinodiscus, Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau prezintă diferite excrescenţe. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari, meduze, polichete pelagice (Tomopteris sp.), copepode ş.a.

3. Formarea excrescenţelor. Practic nu există vreun grup de

animale planctonice care să nu prezinte specii prevăzute cu spini, ace, apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de exemplu la Chaetoceros dintre diatomee, la Ceratium dintre dinoflagelate, la Notholca longispina dintre rotifere, la Bythotrephes longimanus dintre cladocere, la larvele de Porcellana sau Rhithropanopeus dintre decapode). Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna realităţii. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat, de exemplu, că excrescenţele de la Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc la micşorarea vitezei de cădere, ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii. Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia, iar radiolele radiolarilor în plasma

extracapsulară, de aceea nu pot fi considerate ca apendice care să mărească suprafaţa portantă. În multe cazuri, ca de exemplu, la diatomeul Chaetoceros, excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere, ci pentru folosirea curenţilor slabi de convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză; în lipsa acestor curenţi algele coboară spre fund. 4. Agregarea în colonii contribuie, de asemenea, la creşterea suprafeţei de contact şi la îngreunarea scufundării. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee (Asterionella, Tabellaria etc.), la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena), iar dintre animale la salpe. 5. Reducerea taliei. Suprafaţa relativă, adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul său, creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Din acest motiv în plancton predomină organismele mici şi microscopice. Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). De aceea, oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau polimorfism sezonier, care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe; odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea în sens opus. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima, Tabellaria fenestrata), dinoflagelate (Ceratium hirundinella), rotifere (Keratella cochlearis, Keratella quadrata, Brachionus calyciflorus, Brachionus capsuliflorus, Asplanchna priodonta), cladocere (Hyalodaphnia cucullata, Daphnia cristata, D. hyalina, Bosmina coregoni). Este caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an, rezultate fie din diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale. În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon, unele organisme îşi reduc gradul de impregnare a crustelor. Formele din sezonul cald au crustele fine, pe când cele din sezonul rece au crustele mai puternic impregnate.

2.2. Nectonul

Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă, fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi să realizeze migraţii pe distanţe mari. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare, printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice.

2.2.1. Compoziţia nectonului Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi, cu excepţia celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn, cobitide, guvizi, pleuronectide, batoidei etc.). În afară de peşti, în compoziţia nectonului intră amfibienii, mamiferele, reptilele şi păsările acvatice. Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris, T. cristatus, T. alpestris, T. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana esculenta, broasca mare de lac R. ridibunda, Rana temporaria, buhaiul de baltă Bombina bombina şi B. variegata, Pelobates). Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii, caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea), focile, morsele, urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic sunt vidra de mare Enhydra lutris, vidra Lutra lutra, nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora), ondatra Ondatra zibethica, şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora). Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys orbicularis, broasca ţestoasă verde Chelonia mydas, cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta), de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix, şarpele de apă N. tesselata, şerpi marini Pelamys platurus), iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus porosus). Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus, pinguinul comun Pygoscelis adeliae, pinguinul imperial Aptenodytes forsteri, pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc.). Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări de apă (ca de ex.

cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care, prin urmare, îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode, ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii, precum şi unele insecte mari de apă (Dytiscus marginalis, Hydrous piceus, Cybister laterimarginalis etc.).

2.2.2. Adaptările nectonului Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Apoi, aici nu există nici un substrat solid, astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent, fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. La rândul ei, această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ, lucru necesar pentru orientare, procurarea hranei şi evitarea prădătorilor. Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa, pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. De exemplu, cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Se cunosc peşti fizostomi, la care vezica înotătoare comunică cu esofagul, şi peşti fizoclişti, la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer. La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. Astfel, la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. La mamiferele acvatice grăsimea

depusă sub epidermă, pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea, serveşte la izolarea termică. În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară, reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. În linii generale, peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă, în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie). Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin

apă. Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi), prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase, păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la cefalopode). Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună, iar pedunculul caudal este subţiat. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului comprimată lateral. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare a corpului în plan orizontal. De exemplu, peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până la 130 km/h. Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform, de suveică sau de torpilă, peduncul caudal subţiat, trecerea lină de la cap la trunchi). Suprafaţa corpului este netedă, uneori lipsită de solzi. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. La peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton, scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni, rechini) sau hipobată (la peştii zburători). Pe lângă forma hidrodinamică a corpului, la asigurarea vitezei mari de deplasare contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. S-a constatat că forţa

de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete identice ca mărime şi greutate a acestuia. La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi, prin urmare, posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Păstrăvii, de exemplu, pentru a „se menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune transversală. Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare, argintie. De asemenea, pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului, la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari, ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători. Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Bancurile compacte de peşti pot deruta potenţialii prădători, fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare, fie prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor. Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini, care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii.

2.2.4. Migraţiile nectonului Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana, fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse, uneori de mii de kilometri. De regulă, formele nectonice migrează

din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde. Mulţi peşti, în special cei marini, duc o viaţă gregară, formând cârduri sau bancuri. Acestea, în unele cazuri, se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia. În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale, când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei, şi migraţii verticale, când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. După scop deosebim migraţii de reproducere, migraţii de hrănire şi migraţii de iernare. Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor, anghilei şi somoniilor. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul de lac, iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă, migraţia este de tip anadrom (la lipan Thymallus thymallus, lostriţă Hucho hucho, mreană Barbus barbus, păstrăv de munte Salmo trutta fario), iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus). Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la morun Huso huso, nisetru Acipenser guldaenstaedti, păstrugă A. stellatus, scrumbie de Dunăre Alosa pontica, rizeafcă Alosa caspia nordmanni, gingirică Clupeonella cultriventris, somon atlantic Salmo salar), iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla). O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili, ce provin din afluenţi (mreana, cleanul, scobarul ş.a.). Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii stagnofili, ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă, cei mai importanţi fiind somnul şi crapul. Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de

Nord. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton, ce pot traversa oceanele. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la coastele Japoniei, la o distanţă de 5800 de mile marine. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine, iar bonito (genurile Katsuwonus, Sarda) chiar 200. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. Pentru multe organisme nectonice, în special peşti, este caracteristică reoreacţia înnăscută – deplasarea împotriva curentului de apă, care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor. Orientarea, în special vizuală şi olfactivă, se face după repere imobile.

2.3. Neustonul

Neustonul este comunitatea luciului apei, care datorită tensiunii superficiale a acesteia se comportă ca o membrană elastică. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a luciului apei, de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici, protejate contra vântului de arbori, construcţii etc. În mări şi în lacurile mari, unde acţiunea valurilor adesea perturbă pelicula superficială, neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt. Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. La interfaţa apă-aer, trăiesc ploşniţele Gerris, Hydrometra, apterigotul Podura aquatica, muştele Ephydra, coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes), care aleargă pe suprafaţa apei în căutare de hrană. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină

Halobates. Majoritatea sunt prădătoare, consumând animale căzute în apă. Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare puternică, dată atât de radiaţiile incidente, cât şi de cele reflectate de luciul apei; umiditate ridicată a aerului, mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi, fiind vulnerabile atât în faţa prădătorilor din apă, cât şi din aer. În schimb, cantitatea mare de materii organice care se acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta, creează condiţii favorabile pentru hrănirea epineustontelor. Organismele epineustonice sunt, în principiu, aerobionte. Pelicula de apă de sub picioarele epineustontelor se curbează, dar nu se rupe, deoarece corpul lor nu se umectează. Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Unii autori (Zaitsev, 1971) consideră ca aparţinând hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei. În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă, cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii, variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii, concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Pelicula superficială datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină de ea din jos. Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de substanţă organică. Pe de o parte, pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi, mai ales insecte, dar şi praf ce conţine materii organice. Pe de altă parte, din adâncime la suprafaţa apei se ridică resturile unor organisme acvatice. Concentraţia mare de materii organice din stratul subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice, în special pentru bacterioneuston, condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. De aceea, multe hiponeustonte fac parte din categoria organismelor saprobe, ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice. Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor adaptări caracteristice. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului, dezvoltarea pigmentaţiei, care protejează organismele de acţiunea

nocivă a radiaţiilor UV, fototropism pozitiv, culoarea criptică sau transparenţa corpului, anumite adaptări la hrănirea cu particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei. Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice, în primul rând la formele rezistente la UV. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea caracteristică a peliculei superficiale a apei, de exemplu maronie de către ferobacteria Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea, purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul Chromatium, galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi, verde-deschisă de către clamidomonade (Chlamydomonas sp.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea. Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă microorganismele ce conţin pigmentul galben. Cu toate acestea, în perioada cu insolaţie maximă abundenţa bacteriilor din neuston scade. Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe, cât şi o dinamică pronunţată în timp, deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în anumite perioadeale zilei sau anului. Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii, protozoare (infuzoarele Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum), moluşte (Limnaea, Physa), crustacee (cladocerul Scapholeberis mucronata), insecte (larvele de Anopheles), puietul de peşti. Foarte caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi, în special peşti, pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”. Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston, care cuprinde forme legate de pătura superficială a apei toată viaţa, şi un merohiponeuston, care sunt prezente aici numai în anumite stadii ale dezvoltării lor. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea, ziua coborând în adâncime (tihohiponeuston). Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae, izopodul Idothea metallica, Sagitta. Pentru merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor, ouăle polichetelor, stadiile naupliale şi copepodit ale multor copepode, icrele de chefal, stavrid, hamsie, alevinii multor peşti. Noaptea, în primii 5 cm sunt prezente crustaceele

Gammarus, Dexamine şi Apherusa, creveta Palaemon, misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme.

2.4. Pleustonul

Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a corpului se găseşte scufundată în apă, iar cealaltă în afara acesteia. Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare, fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor, L. trisulca, L. gibba, Wolffia arrhiza, Spirodella polyrhiza), peştişoară (Salvinia natans), iarba- broaştei (Hydrocharis morsus ranae), otrăţel de apă (Utricularia vulgaris), mătasea-broaştei (Spirogyra sp.). Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. natans, S. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor. Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme, aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis, Velella spirans, Porpita) şi gasteropodelor (Janthina janthina). Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. La plantele pleustonice, de exemplu, respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă, cât şi a celui dizolvat în apă. Ostiolele, care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre, se formează numai pe partea superioară a limbului foliar, în contact cu atmosfera. Pătrunderea apei în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o secreţie ceroasă, cu proprietăţi hidrofobe. Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută, astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă sifonoforele disconante. Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză), care prezintă de asupra apei, aidoma unei vele, un pneumatofor mare. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. Peştii Histriophorus şi Mola mola, trecând

temporar la un mod de viaţă pleustonic, îşi expun în aer înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa. Coleopterul Gyrinus natator, care înoată în rotocoale la suprafaţa apei, are ochii împărţiţi în două, atât pentru vedere aeriană, cât şi pentru cea subacvatică.

2.5. Bentosul

Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei. Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă. Există un număr relativ mare de animale, în principal crustacee şi viermi, care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei – forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius, ploşniţele de apă Notonecta glauca, N. lutea şi Naucoris. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic, cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul. Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc, cât şi de iluminare, acţiunea valurilor etc. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure, în zona costieră sau la adâncimi mari, în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric.

2.5.1. Clasificările bentosului Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos, bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos. În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice, care trăiesc pe un anumit tip de sediment şi forme euriedafice, care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. Dintre organismele stenedafice deosebim specii litofile, care trăiesc pe pietre, psamofile, care populează

nisipul, argilofile, care trăiesc pe lut, pelofile, viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile, care trăiesc pe plantele acvatice. În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în:

Epibentos (epilitic, epipsamic, etc.), care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. Acestea pot fi fixate, sedentare şi vagile Endobentos (endolitic, endopsamic, etc.), în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. Pot fi forme săpătoare şi forante. După acelaşi principiu, aplicat la animalele bentonice, deosebim o epifaună (onfaună) şi endofaună (infaună). 1. Bentosul fixat sau sesil. Aici intră marea majoritate a fitobentosului; cormofitele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini, în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla lacustris, Ephydatia fluviatilis), hidrozoarele, coralii, crinii de mare, viermii calcaroşi, briozoarele, unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica, midiile Mytilus galloprovincialis, scoica-călătoare Dreissena polymorpha), ciripedele (Balanus improvisus, Chthamalus stellatus, Lepas anatifera), ascidiile, larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de Simulium. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Foarte des acestea sunt organisme coloniale, ca, de exemplu, spongierii, hidrozoarele, coralii şi briozoarele, care formează colonii prin înmugurire. Organele de locomoţie, de regulă, sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Deşi sunt imobile, animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor larvare liber înotătoare, purtate de curenţi. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic, deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus. Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele reofile, care trăiesc în curent rapid. Forma corpului este aplatizată, hidrodinamică. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige. 2. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat, fără să se deplaseze pe distanţe mai mari. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează prin aplatizarea corpului. Aşa sunt, de exemplu, poliplacoforele şi

majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele, Rajidele) şi cefalopodelor. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi, moluşte bivalve (Flexopecten ponticus), aricii de mare şi alte animale, unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat, sesil sau pivotant. 3. Bentosul săpător. Aici intră majoritatea oligochetelor, multe polichete (Arenicola marina), arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea), castraveţi de mare, moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus, Mya arenaria, Venus), brachiopode, crustacee, larve de efemeroptere (Polymitarcys, Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti. Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii; lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Unele animale se deplasează activ prin sediment, înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana. Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel, iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă, subţire, care nu se închide strâns, piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă, iar sifoanele sunt foarte lungi, uneori depăşind chiar lungimea animalului. 4. Bentosul forant sau sfredelitor. Sunt sfredelite rocile sedimentare, stâncile alcătuite din calcar, marne argiloase, marmură, beton, cărămidă, lemnul şi cochiliile moluştelor. Printre organismele forante marine se numără unele alge, spongieri, viermi, moluşte (Teredo navalis, Pholas dactylus, Barnea candida, Petricola lithophaga), echinide (Paracentrotus lividus) şi crustacee izopode (Limnoria lignorum). În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor insecte, care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în malurile argiloase. Algele, iar dintre animale spongierii, viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii;

reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare. 5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare. În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim:

- microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai

mică de 0,1 mm. Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului

sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi;

- meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al

căror corp măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode,

gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc.

- macrobentos care este reprezentat de organisme care au

dimensiunea mai mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele. Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm numai în stadiile timpurii ale dezvoltării. După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos.

2.5.2. Adaptările bentosului Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie. Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace. Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor). Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi, moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.). Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi sau prin forarea în substraturile dure. La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de substrat sau libere.

2.6. Perifitonul sau epibioza

Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des termenul de epibioză. În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile

(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis),

fungii, ciliatele (Vorticella nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris, Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais, Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris), moluşte, larve de insecte şi alte animale.

O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele

tropicale. În alcătuirea epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum, Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia,

Laomedea, Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis), bivalve (Mytilus,

Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia, Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor de kilograme pe metru pătrat.

În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr

mare de peşti, iar unii peşti se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori chiar la jumătate. Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

Întrebări de verificare şi evaluare a cunoştinţelor – Asociaţii de organisme acvatice

1. Care dintre categoriile dimensionale enumerate mai jos sunt caracteristice aproape exclusiv apelor marine:

a) megaloplancton

b) nanoplancton

c) macroplancton

d) microplancton

2.

Excrescenţele hidrobionţilor planctonici care prezintă fenomenul

de ciclomorfoză vor fi mai mari:

a) într-o apă mai sărată

b) într-o apă mai caldă

c) într-o apă mai densă

3. Care dintre următoarele grupări ecologice populează neustalul:

a) epineustonul

b) fitopleustonul

c) macrofitobentosul

d) zooplanctonul

4. La selacieni creşterea flotabilităţii se face prin:

a) mecanisme hidrodinamice

b) mecanisme statice

c) modificarea vâscozităţii apei

5. Care dintre următoarele adaptări servesc la micşorarea greutăţii

restante:

a) formarea incluziunilor lipidice

b) hidratarea tisulară

c) formarea de excrescenţe

d) reducerea scheletului

6. Totalitatea organismelor care populează masa de apă şi care se

deplasează

mişcărilor de convecţie ale apei poartă numele de:

mult sub acţiunea curenţilor, valurilor sau a

mai

a) neuston

b) pleuston

c) necton

d) plancton

7. Care dintre termenii enumeraţi mai jos desemnează biotopi acvatici:

a) pleustonul

b) planctonul

c) pelagialul

d) fundul bazinelor

8. Consumatorii acvatici de diferite ordine sunt reprezentaţi prin:

a) zooplancton

b) fitopleuston

c) epineuston

d) necton

9. Care dintre exemplele citate mai jos fac parte din meroplancton:

a) larvele nauplius

b) icrele de peşti

c) diatomeele

d) nematodele

10. Protoplasma celulară are o densitate medie în jur de:

a) 1,00 g/cm 3

b) 1,05 g/cm 3

c) 1,02 g/cm 3

d) 0,9998 g/cm 3

11.

Care

dintre

următoarele

grupări

ecologice

grupează

organismele care îşi desfăşoară viaţa pe fundul bazinelor acvatice?

a) microfitobentosul

b) holoplanctonul

c) macrozoobentosul

d) hiponeustonul

12. Unde se găseşte cel mai dezvoltat zoopleuston ?

a) în golfurile protejate de vânt

b) în apele curgătoare repezi

c) în mări şi oceane

d) în lacurile mici

13. Formele bentonice săpătoare prezintă următoarele adaptări:

a) dezvoltarea glandei bisogene la bivalve

b) aplatizarea corpului la peşti

c) alungirea sifoanelor la moluşte

d) depigmentarea corpului la celenterate

14.

Care dintre grupurile de mai jos au un rol important în formarea

epibiozelor ?

a) spongierii

b) decapodele

c) oligochetele

d) midiile

15. Care dintre următoarele organisme fac parte din hiponeuston ?

a) cosorul (Ceratophyllum submersum)

b) larvele ţânţarului Anopheles

c) cistoflagelatul Noctiluca miliaris

d) alga galben-aurie Chromulina rosanoffi

3. Tipuri de ecosisteme acvatice

Învelişul de apă al Pământului (hidrosfera) este reprezentat de apele continentale (interioare) şi de apele marine (oceanice). Apele continentale cuprind apele subterane şi apele de suprafaţă. Apele continentale de suprafaţă se împart, la rândul lor, în ape curgătoare (de tip lotic) şi în ape ape stătătoare (de tip lentic). De asemenea, apele continentale de suprafaţă pot fi clasificate în naturale (râuri, lacuri, mlaştini etc.) şi artificiale (lacuri de acumulare, iazuri, heleşteie, canale). În marea lor majoritate bazinele continentale de suprafaţă conţin ape dulci, uneori însă acestea pot fi salmastre sau chiar sărate.

3.1. Apele subterane

Prin ape subterane se subînţelege totalitatea apelor care se găsesc sub nivelul pământului în stratul exterior al scoarţei terestre. După originea lor apele subterane se împart în ape vadoase, care pătrund de la suprafaţa pământului, ape juvenile, care se formează la adâncimi mari din ionii de hidrogen şi oxigen şi care urcă din zonele magmatice şi metamorfice şi ape sedimentare, care sunt apele mărilor de odinioară, îngropate de sedimentele ce s-au depus ulterior. Apele vadoase pot fi de infiltraţie, care se strecoară de la suprafaţa pământului prin straturile sedimentare permeabile, de percolaţie (infuaţie), care se preling prin crăpături şi goluri, şi de condensare, provenite din condensarea vaporilor. În stare lichidă apa din roci se prezintă sub formă de apă higroscopică, apă peliculară, apă capilară şi apă gravitaţională (liberă). Apa liberă umple spaţiile şi crăpăturile din roci, formând la diferite adâncimi orizonturile acvifere. Fiecare astfel de orizont este separat prin straturi impermeabile numite acviclude. Apele gravitaţionale ale orizontului care se află deasupra primului acviclud se numesc ape subterane, iar cele dintre două acviclude care se află sub presiune se numesc ape arteziene. Tot din categoria apelor subterane fac parte apele din sol, reţinute la suprafaţa particulelor de sol şi dintre acestea. Dintre diferitele tipuri de apă subterană importanţa cea mai mare ca biotop pentru organismele hipogee o au apele subterane

propriu-zise. Dintre acestea fac parte apele cavernicole, apele freatice (freaticul aluvionar) şi apele interstiţiale. Apele cavernicole sunt atribuite golurilor mari din scoarţa terestră. Apele freatice umplu crăpăturile şi capilarele straturilor profunde ale pământului, iar cele interstiţiale umplu spaţiile capilare dintre particulele depunerilor nisipoase de la suprafaţă. Apele subterane pot constitui un important rezervor, din care râurile şi lacurile supraterane se alimentează atunci când precipitaţiile sunt deficitare. Organismele din apele subterane se împart în troglobionte (troglobii), care trăiesc exclusiv în peşteri şi în apele subterane, troglofile, care sunt adaptate la viaţa subterană, dar pot trăi şi la suprafaţă şi trogloxene, care se întâlnesc în mod accidental în mediul subteran. Thienemann (1926) propune termenii de stigobionte, stigofile şi stigoxene. Sigobionţii au, de regulă, ochii rudimentari sau complet atrofiaţi, corpul mic, depigmentat, lăptos, semitransparent şi sunt lucifuge şi criofile. În schimb, organele tactile şi cele chemoreceptoare sunt foarte bine dezvoltate. Sub influenţa omogenităţii factorilor de mediu majoritatea organismelor ce populează apele subterane şi-au pierdut parţial sau total periodicitatea proceselor biologice, atât de caracteristice celor terestre. Unele animale cavernicole se hrănesc, cresc şi se înmulţesc continuu, indiferent de succesiunile circadiene şi sezoniere, care sub pământ nu se resimt apoape deloc. Condiţiile vitrege de existenţă au restrâns la maximum numărul organismelor hipogee, atât ca număr de specii, cât şi ca număr de indivizi. Organismele ce trăiesc în apele subterane se hrănesc atât cu materiile orgaice aduse de la suprafaţa solului sub formă de detritus, cât şi cu ciuperci, alge heterotrofe, cu resturile din hrana liliecilor sau de dejecţiile acestora.

3.1.1. Apele cavernicole Ca urmare a dizolvării calcarelor, gipsului sau dolomitelor de către apa îmbogăţită în dioxid de carbon în scoarţa terestră se pot forma goluri sau peşteri, care adeseori sunt umplute de apă (relief carstic). Uneori această apă formează pe fundul peşterilor băltoace sau chiar lacuri de diferite dimensiuni, alteori se formează ape

curgătoare – râuri şi pârae subterane. Alimentarea acestor ape se face de către alte ape hipogee sau din precpitaţiile atmosferice care se strecoară în subteran. Uneori unele râuri epigee intră sub pământ şi dau naştere unui curs subteran, în alte cazuri cursurile subterane ies la suprafaţă sub formă de izvoare. Factorii de mediu. Mediul subteran, izolat de cel suprateran, se caracterizează în primul rând prin lipsa completă a luminii. Lumina există doar la intrarea în peşteri şi dispare complet la câteva zeci de metri de aceasta, mai ales dacă acestea prezintă galerii întortocheate. Temperatura apei este aproape constantă în decursul întregului an, fiind egală valoric cu temperatura medie anuală a zonei respective, mai ales în peşterile care comunică slab cu aerul atmosferic (în jur de 8°C pentru condiţiile climaterice ale României). Dacă peşterile sunt bine ventilate, temperatura apei din ele poate prezenta variaţii sezoniere, dar mult mai atenuat decât la suprafaţă. În general, apa din peşteri este rece şi doar în peşterile foarte adânci există o încălzire a apei cu aproximativ 1°C la fiecare 30 m adâncime. Apele subterane se caracterizează de regulă printr-un conţinut ridicat de săruri, în special de calciu şi magneziu, adică printr-o duritate mare. Conţinutul de oxigen dizolvat în apă este redus din cauza absenţei aerării datorate fotosintezei, iar pătrunderea oxigenului atmosferic este îngreunată. Lipsa luminii, şi deci a producătorilor primari, face ca hrana să fie redusă cantitativ. Întunericul exercită o mare influenţă asupra organismelor subterane. Biocenozele. Particularităţile factorilor de mediu din peşterile scufundate se reflectă în prezenţa unor populaţii de organisme specifice. Din cauza întunericului permanent, flora cavernicolă este foarte săracă. Aceasta este reprezentată doar de ciuperci şi de câteva specii de cianobacterii, alge verzi şi diatomee, care au trecut de la nutriţia autotrofă la cea heterotrofă, hrănindu-se cu materii organice dizolvate antrenate de la suprafaţă. Prezenţa lor indică de regulă o influenţă a apelor subterane prin ape de suprafaţă. Animalele cavernicole sunt aproape exclusiv primar acvatice, având o proporţie foarte ridicată de specii endemice. Multe specii ce populează peşterile au origine marină, cum ar fi polichetele Troglochaetus beranecki şi Marifuga cavatica şi amfipodul Ingolfiella. Din punct de vedere al numărului de specii în peşteri

foarte bine reprezentate sunt crustaceele: copepodele harpacticoide (cu peste 120 specii), syncaridele (Bathynella chappuisi şi B. natans), amfipodele (Niphargus aquilex şi N. puteanus), decapodele şi izopodele (Porcellio, Armadillidium, Eleoniscus helenae, Spaeleoniscus, Asellus aquaticus cavernicolus). Alte organisme prezente în peşteri sunt unele turbelariate (Dendrocoelium infernale), lipitori (Haemopis caeca), insecte (Anophthalmus, Italodytes, Leptodirus, Aphaenops), hidracarianul Atractides, melcul Lartetia quenstedti, peştii din genurile Amblyopsis, Typhlichthys, Chologaster. În apele subterane din Dalmaţia şi Herţegovina se întâlneşte proteul (Proteus anguineus), un amfibian ce poate ajunge până la 30 cm lungime. Abundenţa şi biomasa organismelor cavernicole prezintă valori mici, în special din cauza insuficienţei hranei. Strămoşii organismelor cavernicole sunt de origine terestră. Unele organisme terestre au pătruns în cavernele subterane odată cu apa, prin intermediul fisurilor şi crăpăturilor scoarţei încă din cele mai îndepărtate ere geologice, devenind paleoendemice. Aici găsim mici crustacee care au provenit probabil din strămoşi care trăiau la suprafaţă şi care prezentau ochi.

3.1.2. Apele freatice Factorii de mediu. Apele freatice, situate la adâncimi mairi, asemenea apelor cavernicole, se caracterizează prin temperaturi relativ constante şi scăzute, prin lipsa luminii şi, adesea, printr-o mineralizare crescută a apei. Din această categorie face parte hiporealul - stratul de nisip de sub patul râurilor şi pâraielor, care este umezit de apa care se scurge prin spaţiile capilare. Acest biotop, ca şi celelalte ape interstiţiale de profunzime, se caracterizează prin lipsa luminii şi printr-o stabilitate relativă a regimului termic. Totuşi, aceste ape conţin mai mult oxigen şi dispun de resurse trofice mai bogate. Biocenozele. Fauna care populează aluviunile situate de-a lungul apelor curgătoare (freaticul aluvionar) este de asemenea sărăcăcioasă, fiind formată din ciliate, batinelide, cladocere, copepode, ostracode, hidracarieni, miriapode, coleoptere, nematode mermitide, turbelariate, oligochete, gasteropode (Hochenwartia).

3.1.3. Apele interstiţiale Apele interstiţiale îmbibă atât sedimentele din apropierea apelor, cât şi sedimentele aflate la o distanţă uneori considerabilă faţă de acestea. Spaţiile dintre granulele de nisip pot fi umplute cu apă marină sau apă dulce. Primul caz este caracteristic pentru nisipurile plajelor marine şi a sedimentelor marine, cel de-al doilea caz caracterizează apele din apropierea malurilor apelor continentale şi a nisipurilor de sub patul lor. Factorii de mediu. Apele interstiţiale de suprafaţă se deosebesc radical de cele din profunzime atât prin particularităţile fizico-chimice ale mediului, cât şi prin organismele ce le populează. În straturile superficiale ale nisipului temperatura apei interstiţiale prezintă variaţii diurne şi anuale. Precipitaţiile atmosferice, care strecoară prin straturile de nisip, conferă apei un anumit regim salin şi gazos. Deosebit de important este faptul că în stratul superficial, pe o adâncime de câţiva centimetri, pătrunde lumina, ce permite existenţa aici a plantelor fotosintetizante. Biocenozele. Totalitatea organismelor care populează apele interstiţiale de suprafaţă poartă numele de psamon. Într-o secţiune transversală prin nisipul populat de psamobionţi se poate observa un strat superior incolor cu o grosime de la câţiva milimetri la 15 cm, dedesubtul căruia se află succesiv un strat de culoare verde (cânţiva mm până la câţiva cm grosime), unul brun, cenuşiu şi din nou unul incolor. Cei mai mulţi psamobionţi sunt concentraţi în stratul verde, în care sunt prezente multe plante fotosintetizante şi astfel se crează condiţii propice pentru hrănirea animalelor. Dintre plantele autotrofe în stratul verde se întâlnesc în număr mare diatomeele, protococcalele şi cianobacteriile (Phormidium şi Oscillatoria). Dintre organismele animale ce populează acest strat pot fi menţionate infuzoarele, rotiferele, turbelariatele, nematodele şi oligochetele. Fauna interstiţială a nisiurilor plajelor apelor curgătoare sunt reprezentate mai ales prin nematode, hidracarieni, crustacee şi tardigrade. Nisipurile plajelor marine sunt populate în special de planarii, nematode, gastrotrichi, protozoare, polichete şi moluşte. Unul dintre factorii cei mai importanţi care determină condiţiile de existenţă a organismelor interstiţiale este compoziţia granulometrică a nisipului. Astfel nisipurile fine şi compacte

impiedică instalarea organismelor de talie relativ mare. Cu cât granulele de nisip sunt mai mari, cu atât spaţiile interstiţiale vor permite popularea lor cu organisme mai mari. Reprezentanţii faunei interstiţiale se caracterizează prin mărimi mici, de ordinul câtorva milimetri, cu apendici scurţi şi corp vermiform pentru a le permite deplasarea prin spaţiile interstiţiale.

3.2. Apele curgătoare

Apele curgătoare sunt ecosisteme deschise la ambele capete, în care fluxul de materie şi energie suferă mari fluctuaţii şi care sunt populate de o biocenoză nesaturată. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei, deplasarea unidirecţională a masei de apă de la izvoare spre vărsare ca urmare diferenţei de nivel de asupra mării, adică sub acţiunea forţei gravitaţionale. Apele curgătoare prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele stătătoare. Râurile şi fluviile care se varsă în oceane, mări sau lacuri se numesc ape curgătoare principale, iar cele care se varsă în acestea afluenţi. Totalitatea râurilor care se varsă în râul principal formează reţeaua hidrografică. Porţiunea de uscat ocupată de reţeaua hidrografică şi separată de alte sectoare prin cumpăna apelor poartă numele de bazin hidrografic, iar suprafaţa de pe care colectează apa bazin versant. Linia care delimitează diferite bazine versante se numeşte cumpăna apelor. În mod obişnuit apele curg prin depresiuni înguste numite văi. În cadrul văilor se distinge fundul sau patul apelor curgătoare, reprezentat de porţiunea cea mai joasă a văii, şi talvegul reprezentat de linia care uneşte punctele cele mai joase ale văii. Curgerea apei în condiţii de debit mediu se realizează în albia minoră sau matcă. La ape mari (viituri) este inundată şi albia majoră sau lunca inundabilă. Aceasta din urmă este mult mai mare decât prima, îndeosebi la apele curgătoare din zona de şes. Un exemplu tipic de apă curgătoare cu albia majoră bine dezvoltată este fluviul Dunărea. În perioada dintre viituri albia majoră se află deasupra nivelului apei, formând terasa aluvionară (de luncă). Deasupra terasei de

luncă se pot situa pe unul sau mai multe niveluri terase de vale, care reprezintă martori ai nivelului apei curgătoare în trecutul său geologic. În secţiune transversală a unui curs de apă deosebim partea situată înspre mal, numită ripal, şi partea dinspre mijloc, denumită medial. Cantitatea de apă care trece prin secţiunea tranversală a unei ape curgătoare se numeşte debit. Dintre apele curgătoare de pe teritoriul României, debitul cel mai mare îl prezintă Dunărea cu o valoare medie de aproximativ 6000 m 3 /s. Valorile extreme ale debitului Dunării, însă, oscilează între 2200 în perioada apelor scăzute şi 18.000 m 3 /s în timpul viiturilor puternice. În afară de acest debit lichid poate fi diferenţiat un debit al substanţelor dizolvate (debit solid) şi al organismelor vii sau moarte antrenate de curent (biodebit). Debitul solid se împarte la rândul lui în debit mineral şi debit organic. Cel dintâi se referă la debitul ionilor, microelementelor, substanţelor biogene şi coloizilor. Caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale unei ape curgătoare diferă de-a lungul cursului său, făcând utilă împărţirea sa într-un sector superior, unul mijlociu şi unul inferior. Cursul superior se caracterizează printr-un debit mic, o pantă accentuată şi, prin urmare, printr-o viteză mare a curentului de apă. Odată cu trecerea spre cursul mijlociu şi cel inferior panta albiei scade, debitul creşte pe seama afluenţilor, iar viteza apei scade. În cursurile superioare ale apelor curgătoare, acolo unde viteza curentului de apă este mare, are loc fenomenul de eroziune a patului albiei şi transportul materiilor rezultate în urma eroziunii spre aval. Din acest motiv, fundul pâraielor este reprezentat în cea mai mare parte de roca-mamă şi doar în locurile în care forţa curenţilor este slabită are loc sedimentarea materialului aluvionar peste roca- mamă. În cursul mijlociu procesele de eroziune şi sedimentare sunt aproximativ echilibrate, astfel încât sedimentele erodate dintr-o porţiune sunt depuse în alte părţi ale apei curgătoare. Patul albiei cursului mijlociu este rareori reprezentat de roca-mamă, fiind acoperit în cea mai mare de material sedimentar. În cursul inferior materialul sedimentar (nisip, mâl) este predominant. Din punct de vedere ecologic (Illies şi Botoşăneanu, 1963) apele curgătoare au fost clasificate în:

1) Crenon sau zona izvoarelor - eucrenon sau izvoarele propriu-zise

- hypocrenon sau pârăiaşele de izvoare 2) Rhithron

- epirhithron, pâraie de munte şi cursul superior al râurilor de munte

- metarhithron, cursul mediu al râurilor de munte

- hyporhithron, cursul inferior al râurilor de munte 3) Potamon

- epipotamon, râurile mari de câmpie

- metapotamon, fluviile

- hypopotamon, zona estuarelor şi deltelor

Datorită energiei cinetice, apele curgătoare exercită o acţiune de eroziune a malurilor şi a patului de curgere, ducând la adâncirea şi lărgirea albiei. După cum s-a arătat, puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei. Deseori în cursul mijlociu, ca urmare a

forţei centrifuge ce duce la eroziunea malului exterior şi la sedimentarea la malul interior, are loc schimbarea cursului apei curgătoare prin formarea de meandre. Uneori râul îşi poate îndrepta cursul prin străpungerea meandrelor şi izolarea de cursul principal şi colmatarea braţelor vechi, în urma cărora se formează lacurile de meandru. În alte cazuri din cursul principal se separă braţe de râu fără să piardă legătura cu acesta, formând insule, ostroave sau golfuri de râu. Gurile fluviilor car se varsă în mări şi oceane formează delte sau estuare.

3.2.1. Factorii de mediu Dintre factorii abiotici importanţa cea mai mare pentru hidrobionţi o au regimul hidrologic, viteza curentului de apă, transparenţa, temperatura şi compoziţia chimică a apei. Pentru organismele bentonice o importanţă deosebită o are şi natura fundului. Regimul hidrologic al apelor curătoare este determinat de bilanţul dintre aportul şi pierderea de apă. Sursa apelor curgătoare o constituie în principal precipitaţiile atmosferice, care se colectează din bazinul versant prin scurgere superficială şi apele freatice care ies la suprafaţă sub formă de izvoare. De cele mai multe ori alimentarea apelor curgătoare este mixtă, raporturile dintre diferitele forme variind atât în funcţie de sector, cât şi în funcţie de anotimp. Apele curgătoare care au ca sursă principală de alimentare apa provenită din ploi predomină în zonele cu climat oceanic, cele

alimentate cu ape provenite din topirea zăpezilor se întâlnesc mai ales în zonele cu climat continental, cele alimentate cu apă provenită din topirea gheţurilor sunt caracteristice zonelor alpine, iar cele alimentate cu apa freatică în zonele secetoase şi iarna când se formează podul de gheaţă. În funcţie de zona geografică, nivelul apei creşte în perioada cu precipitaţii abundente sau după topirea zăpezii şi gheţarilor în anumite sezoane. Nivelul apei poate creşte chiar şi cu 10-15 m. Viteza de curgere a apei depinde în principal de pantă patului, de regimul hidrologic şi de mărimea secţiunii transversale. Viteza curentului scade treptat de la izvoare către vărsare. Astfel, în pâraiele de munte viteza apei este de 5-6 m/s, în râurile colinare de 3 m/s, în râurile de şes de 1 m/s şi de numai 0,15 m/s în zonele liniştite ale râurilor mari şi fluviilor. Într-o secţiune dată a râului viteza apei scade treptat de la suprafaţă spre fund şi de la maluri către mijlocul cursului de apă. Deasupra substratului există un strat- limită de 1-10 mm grosime care se caracterizează printr-o viteză de curgere foarte mică. Deoarece în sectoare învecinate debitul apei este aproximativ acelaşi, rezultă că viteza de curgere a apei este invers proporţională cu suprafaţa secţiunii transversale. Acolo unde un curs de apă se lărgeşte şi se adânceşte, formând depresiuni (bulboane), curentul apei scade, iar acolo unde aceasta este îngustat şi cu adâncime mică, vaduri sau defilee (cazane), viteza apei creşte. Valorile mai mari ale vitezei apei se înregistrează în timpul viiturilor. Foarte mare este viteza apei în cazul pragurilor şi cascadelor, când apa cade vertical. Curgerea apei în pâraie şi râuri are un caracter turbulent. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de uniformizare a temperaturii, de amestec al substanţelor chimice din apă şi schimbul de gaze între aer şi apă, mai ales difuzia oxigenului atmosferic. Temperatura apelor curgătoare depinde de tipul de alimentare cu apă, de climatul zonei pe care o străbate şi de distanţa de la izvor. Deoarece în apele curgătoaare are loc un amestec intens al apelor, temperatura este uniformă pe toată grosimea coloanei de apă. Regimul termic al apelor curgătoare poate prezenta atât variaţii sezoniere, cât şi circadiene. În general, pe măsura îndepărtării de izvor, amplitudinea variaţiilor sezoniere de temperatură creşte treptat.

Transparenţa apelor curgătoare este determinată de cantitatea de particule în suspensie pe care le transportă. În pâraiele şi râurile de munte transparenţa poate fi totală. În râurile colinare şi de şes transparenţa apei variază în limite destul de largi între perioada de viitură şi cea cu debit redus. Cantitatea cea mai mare de seston se înregistrează în apele cu curent puternic, a căror pat este alcătuit din sedimente moi. Pe lângă suspensii, apele curgătoare pot deplasa pe fundul albiei prundiş şi pietriş. Compoziţia chimică a apelor curgătoare depinde de depărtarea de izvor şi de natura rocilor pe care le traversează. Cu cât apele sunt mai îndepărtate de izvoare, cu atât acestea conţin cantităţi mai mari de substanţe minerale şi organice provenite din bazinul versant. Mineralizarea apei prezintă variaţii sezoniere, scăzând substanţial în timpul viiturior. Regimul gazos al apelor curgătoare, de regulă, este favorabil pentru viaţa organismelor. Oxigenul dizolvat în apă prezintă o concentraţie mare, chiar dacă plantele verzi sunt rare sau lipsesc, atât datorită suprafeţei mari de contact cu aerul, cât şi amestecului său turbulent. După instalarea podului de gheaţă concentraţia oxigenului din apă scade treptat, atingând valoarea minimă înaintea topirii gheţii. În apele încărcate organic după instalarea podului de gheaţă regimul gazos se poate înrăutăţi drastic, astfel încât are loc mortalitatea organismelor. Dioxidul de carbon se află în cantităţi mici vara şi creşte iarna. Cu excepţia apelor poluate cu reziduuri menajere şi industriale, hidrogenul sulfurat este absent în apele curgătoare. Structura albiei apelor curgătoare depinde în mare măsură de viteza curentului. În apele foarte repezi numai pietrişul şi bolovanii nu pot fi antrenaţi şi transportaţi de către curenţii de apă. Cu micşorarea curentului, pe fundul albiei se depune nisipul, apoi mâlul. Detritusul începe să se sedimenteze numai dacă viteza curentului scade sub 0,2 m/s.

3.2.2. Biocenozele apelor curgătoare Datorită varietăţii mari a condiţiilor de mediu, apele curgătoare se caracterizează printr-o diversitate taxonomică mare. Dintre grupările ecologice o dezvoltare cantitativă însemnată capătă planctonul, bentosul şi nectonul. Mult mai slab este reprezentat

perifitonul. Din cauza mişcării turbulente a apelor, neustonul şi pleustonul lipseşte aproape complet în apele curgătoare. Planctonul râurilor şi fluviilor (potamoplanctonul) este eterogen, fiind alcătuit atât din elemente autohtone, cât şi alohtone. Din cauza curentului, planctonul este slab reprezentat în apele curgătoare. Se consideră că planctonul autohton se poate dezvolta doar în apele a căror curent nu depăşeşte 1m/s (Behning, 1929). Planctonul alohton, introdus în apele curgătoare din bazinele stagnante învecinate, nimerind în condiţii noi, îşi schimbă aspectul. Unii reprezentanţi ai planctonului apelor stătătoare odată ajunşi în apele curgătoare mor repede, în timp ce alţii, având o plasticitate ecologică mare, se adaptează noilor condiţii. Din acest motiv, potamoplanctonul prezintă o altă structură decât cel al apelor stătătoare din care provin, cu toate că nu prezintă forme specifice. De asemenea, compoziţia specifică a potamoplanctonului este influenţată de gradul diferit de mobilitate a formelor planctonice antrenate din apele stagnante limitrofe. Astfel, fitoplanctonul este mai puternic antrenat decât zooplanctonul, iar în cadrul acestuia din urmă rotiferele sunt mai bine reprezentate decât crustaceele. Ulterior, în condiţii mai avantajoase se află rotiferele şi cladocerele care se pot înmulţi partenogenetic şi, prin urmare, nu au nevoie de întâlnirea celor două sexe, care de altfel este îngreunată în condiţiile apelor curgătoare. Copepodele sunt mai puţin adaptate la viaţa în apele curgătoare deoarece particulele minerale în suspensie pot astupa aparatul lor filtrator sau, fiind ingerate, le înrăutăţesc abilitatea de flotare şi nutriţie. Varietatea specifică a potamoplanctonului, de regulă, creşte progresiv de la izvoare spre vărsare, mai ales dacă apa curgătoare este alimentată de gheţari, izvoare sau mlaştini. În aceste situaţii, zona izvoarelor este practic lipsită de plancton. În sectoarele mijlocii şi mai ales în cele inferioare, unde are loc formarea unor bazine cu apă stătătoare în lunca inundabilă, bogate în plante şi animale planctonice, potamoplanctonul se îmbogăţeşte considerabil. Uneori potamoplanctonul poate sărăci din nou dacă viteza apei este suficient de mare pentru a distruge organismele prin acţiune mecanică, cum se întâmplă în zonele cu praguri. Odată cu reducerea vitezei apei din amonte spre aval şi cu creşterea transparenţei fitoplanctonul din râurile de şes se

îmbogăţeşte calitativ. Dintre animale, crustaceele încep să predomine din ce în ce mai mult asupra rotiferelor. Din cauza deplasării maselor de apă şi a curgerii turbulente a apei, potamoplanctonul este, de regulă, uniform distribuit atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Abundenţa organismelor planctonice variază în decursul anului, prezentând valorile minime iarna şi în timpul viiturilor din cauza diluării prin ape provenite de la topirea zăpezilor. Din primăvară până în vară numărul de planctonte creşte ca rezultat al înmulţirii, suferind totodată variaţii importante la schimbarea nivelului apei. Când nivelul apei scade, apa din bazinele stagnante adiacente, cu plancton bine dezvoltat, ajung în albia minoră şi îmbogăţesc planctonul. În timpul revărsării apelor provocate de ploile abundente sau de topirea gheţii zooplanctonul sărăceşte din punct cantitativ. După maximul de vară numărul orgaismelor planctonice începe să scadă în primul rând din cauza trecerii multor hidrobionţi la stadii latente bentonice. Fitoplanctonul apelor curgătoare este dominat în ceea ce priveşte numărul de specii de către algele diatomee. Relativ puţin diversificate sunt cloroficeele, cianobacteriile, euglenoficeele, xantoficeele, dinoflagelatele şi crizoficeele. Astfel, din totalul de 269 de specii de alge planctonice identificate în şenalul Dunării, diatomeele sunt reprezentate prin 202 specii, cloroficeele prin 43 specii, cianobacteriile prin 15 specii, euglenoficeele prin 6 specii, conjugatele prin 2 specii şi dinoflagilatele printr-o singură specie (Pora & Oros, 1974). Din punct de vedere al numărului de indivizi predomină cloroficeele. Predominarea unui anumit grup de alge în fitoplancton este condiţionată de zona geografică, de perioada anului şi de partiucularităţile apelor curgătoare. Astfel, în apele mai reci mai bine reprezentate sunt diatomeele, în timp ce în apele mai calde proporţia cloroficeelor şi cianobacteriilor este mai mare; iarna rolul diatomeelor este mai mare comparativ cu cel al cloroficeelor şi cianobacteriilor decât vara. În apele poluate creşte ponderea cianobacteriilor şi euglenoficeelor. Fitoplanctonul este îndeosebi reprezentat prin diatomee (Melosira, Cyclotella şi Asterionella), cloroficee (Closterium, Pediastrum şi Scenedesmus) şi cianobacterii (Microcystis, Aphanizomenon şi Anabaena). Zooplanctonul este reprezentat îndeosebi prin ciliate (Tintinnidium, Tintinnopsis), zooflagelate, rotifere (Keratella,

Asplanchna, Brachyonus), cladocere (Daphnia, Bosmina, Ceriodaphnia) şi copepode (Cyclops, Diaptomus, Acanthocyclops vernalis şi Mesocyclops). Bentosul este reprezentat în special prin organisme animale. Instalarea macrofitelor este împiedicată de instabilitatea malurilor (eroziune), de variaţiile nivelului apei şi de dificultăţile înmulţirii prin seminţe. În apele curgătoare de munte, destul de rapide, se întâlnesc briofitele (Fontinalis antipyretica, Phylonotis fontana, Acrocladium cuspidatum, Hypnum cordifolium), algele roşii (Lemanea şi Batrachospermum) şi algele filamentoase verzi (Cladophora glomerata, Enteromorpha spiralis). În apele cu un curent de 0,7-1,2 m/s se dezvoltă muşchiul de fântână (Fontinalis antipyretica), Batrachium fluitans, broscariţa (Potamogeton fluitans). La un curent de 0,13-0,70 m/s prosperă unele specii de Potamogeton, Elodea canadensis, Lysimachia nummularia. În râurile lente de şes se instalează o vegetaţie palustră alcătuită din buzduganul de apă (Sparganium ramosum), coada-calului (Equisetum sp.), pipirig (Scirpus lacustris) şi chiar papură (Typha sp.) sau stuf (Phragmites australis). O vegetaţie bentonică bogată, compusă îndeosebi din plante submerse (broscariţă sau paşă Potamogeton fluitans, P. natans, P. lucens) şi natante (nufărul galben Nuphar luteum, iarba-broaştelor Hydrocharis morsus ranae, peştişoară Salvinia natans, lintiţă Lemna), se dezvoltă doar în râurile lente şi cu apa suficient de transparentă pentru realizarea fotosintezei. În funcţie de natura substratului şi de viteza curentului apei, în apele curgătoare pot fi evidenţiate forme: litoreofile, psamoreofile, argiloreofile, peloreofile şi fitofile (Jadin, 1950). Dintre organismele litoreofile fac parte multe alge macrofite, muşchii (Fontinalis antipyretica), spongierii, briozoarele, turbelariatele (Crenobia alpina), oligochete, hirudinee, gasteropode (Ancylus fluviatilis, Theodoxus fluviatilis, Th. danubialis, Lithoglyphus naticoides), bivalve (Dreissena polymorpha) , hidracarieni (Sperchon brevirostris, Aturus scaber), larve de trihoptere (Rhyacophila nubila, Hydropsiche pellucidula, Silo piceus, Sericostoma flavicorne), efemeroptere (Ephemera vulgata, Ecdyonurus venosus, Epeorus assimilis, Caenis robusta, Polymitarcis virgo, Baetis rhodani), plecoptere (Leuctra nigra, Perla

marginata), diptere simuliide (Cnephia danubica, Simulium simici), blefaroceride (Blefaroicerca fasciata) şi chironomide. Organismele psamoreofile sunt reprezentate de regulă de organisme mărunte, ca de exemplu bacterii, alge, protozoare, rotifere, nematode, oligochete (Propappus volki, Potamodrilus stephensoni), larve de chironomide, amfipode (Pontogammarus sarsi) şi unele bivalve (Sphaerium riviculum). Dintre formele peloreofile cele mai comune sunt bacteriile, diatomeele, cloroficeele, protozoarele, oligochetele (Tubifex tubifex, Branchiura sowerbyi, Limnodrilus hoffmeisteri, L. claparedeianus), larvele de chironomide (Tanytarsus gr. exiguus, T. semireductus, Chironomus reductus), numeroase bivalve (Unio pictorulm, Anodonta piscinalis) şi gasteropode. Formele argiloreofile sunt reprezentate de chironomide (Glyptotendipes), efemeroptere (Polymitarcis virgo, Palingenia longicauda, Ephemera vulgata), unele trihoptere şi odonate. În desişurile de plante acvatice se formează asociaţii de organisme fitoreofile, caracterizate prin valori ridicate ale numărului de specii şi biomasei (Jadin, 1950). Aici dominante sunt chironomidele (Endochironomus nymphoides, Cricotopus sp., Trichocladius algarum) şi gasteropodele (Valvata piscinalis, Planorbis corneus, Physa fontinalis, Radix ovata, Tropidiscus planorbis). Distribuţia bentosului în apele curgătoare se caracterizează prin variaţia compoziţiei taxonomice şi a biomasei de la izvoare la vărsare şi de la mal către zona medială. Astfel, în pâraiele şi râurile de munte, unde predomină formele litoreofile, există o distribuţie relativ uniformă a bentosului de la un mal la altul, atât în ceea ce priveşte structura calitativă, cât şi în ceea ce priveşte abundenţa şi biomasa. În râurile colinare biomasa organismelor scade de la mal către talveg, în timp ce densitatea numerică creşte. Aceasta se explică prin faptul că mai spre mal sedimentele sunt mai bogate în materii organice, iar viteza apei este mai mică, astfel încât aici pot exista organisme de dimensiuni relativ mari, acestea fiind antrenate mai puţin în aval de către apă şi având resurse trofice mai bogate. În medial la acţiunea curentului pot rezista numai formele de dimensiuni mici care aderă la granulele de nisip şi câteva specii de talie mare care se îngroapă în sediment. În râurile şi fluviile de şes, din cauza uniformităţii tipului de sediment, răspândirea bentosului

de-a latul albiei devine din nou uniformă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Bentosul râurilor sărăceşte puternic în timpul viiturilor deoarece viteza mare a curentului de apă spală din sediment şi antrenează în aval animalele cu greutate mică cum ar fi crustaceele superioare, oligochetele, trihopterele, efemeropterele, larvele de diptere şi multe alte organisme. Sărăcirea cea mai puternică după viituri are loc în cazul zoocenozelor peloreofile deoarece acestea sunt antrenate cu tot cu sedimentele mâloase. După revărsarea apelor, pe măsură ce viteza apei scade, iar sedimentele se stabilizează şi se înnămolesc, bentosul se îmbogăţeşte treptat, atingând maximul imediat înaintea următoarei viituri. Perifitonul este alcătuit în principal din organismele care trăiesc pe suprafaţa muşchilor şi spermatofitelor acvatice. Aici se întâlnesc numeroase bacterii, diatomee (Achnantes minutissima, Ceratoneis arcus, Gomphonema constrictum), cianobacterii (Rivularia, Nostoc), cloroficee (Chaetophora, Tetraspora, Drapanaldia), protozoare, larve de insecte, mai ales chironomide şi simuliide, spongieri, briozoare şi unele oligochete. Nectonul este reprezentat în special prin peşti. Distribuţia speciilor de peşti de-a lungul unei ape curgătoare nu este uniformă, ci depinde de o serie de factori de mediu, dintre care cei mai importanţi sunt viteza de curgere a apei, temperatura, oxigenul dizolvat şi debitul. Astfel, în lungul unei ape curgătoare se deosebesc mai multe zone caracterizate prin prezenţa anumitor specii de peşti. În România Bănărescu (1956) distinge următoarele 5 zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei şi zona crapului. 1. Zona păstrăvului cuprinde zona pâraielor şi râurilor de munte, cum ar fi de exemplu partea superioară a râului Bistriţa, între izvoare şi Vatra Dornei şi afluenţii săi Dornele, Neagra Şarului, Neagra Broştenilor, Bistricioara, Bicazul şi Tarcăul. Fauna piscicolă a acestei zone este dominată păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), care este adeseori însoţit de zglăvoacă (Cottus gobio) şi boiştean sau crai (Phoxinus phoxinus). Tot aici se întâlnesc grindelul sau molanul (Noemachilus barbatulus), zvârluga (Cobitis taenia) şi fântânelul (Salvelinus fontinalis). 2. Zona lipanului corespunde zonei râurilor de munte mai mari (ca de pildă râul Bistriţa între Vatra Dornei şi Broşteni). Speciile cele

mai caracteristice acestei zone sunt lipanul (Thymallus thymallus) şi mreană-vânătă sau moioagă (Barbus meridionalis petenyi). Din zona superioară aici pătrunde păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), fântânelul (Salvelinus fontinalis), boişteanul (Phoxinus phoxinus), grindelul (Noemachilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus gobio), iar din zona inferioară cleanul (Leuciscus cephalus), mreana (Barbus barbus), obletele sau soreanul (Alburnus alburnus), porcuşorul (Gobio gobio), chetrarul (Gobio uranoscopus), mihalţul (Lota lota), chişcarul (Eudontoyizon danfordi) şi câră (Cobitis aurata). 3. Zona scobarului se întinde în zona colinară a râurilor (râul Bistriţa între Broşteni şi Piatra Neamţ). Această zonă este dominată de scobar (Chondrostoma nasus), care reprezintă 48-94,2% din totalul ihtiofaunei, clean (Leuciscus cephalus), porcuşor (Gobio gobio) şi morunaş (Vimba vimba carinata). Aici se mai întâlnesc mreana (Barbus barbus), păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), lostriţa (Hucho hucho), mihalţul (Lota lota), zglăvoacă (Cottus poecilopus) şi oblete (Alburnus alburnus). 4. Zona mrenei corespunde zonei colinare şi de şes a râurilor (Bistriţa între Piatra Neamţ şi Bacău). Cele mai comune specii din această zonă sunt mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), crapul (Cyprinus carpio), porcuşorul (Gobio gobio), avatul (Aspius aspius), obletele (Alburnus alburnus), somnul (Silurus glanis), mihalţul (Lota lota), ştiuca (Esox lucius), beldiţa (Alburnoides alburnoides) şi bibanul (Perca fluviatilis). 5. Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, fluviul Dunărea şi Delta Dunării. Aici se întâlnesc crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius auratus gibelio), linul (Tinca tinca), roşioara (Scardinius erythrophthalmus), plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), şalăul (Stizostedion lucioperca), ştiuca (Esox lucius). caracuda (Carassius carassius), somnul (Silurus glanis), văduviţa (Leuciscus idus), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus), obletele (Alburnus alburnus), morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser guldaenstaedti), păstruga (Acipenser stellatus), cega (Acipenser ruthenus), viza (A. nudiventris), scrumbia de Dunăre (Alosa pontica), gingirica (Clupeonella cultriventris) şi anghila (Anguilla anguilla).

3.3. Lacurile naturale

Lacurile sunt definite ca depresiuni de diferite forme şi mărimi de pe suprafaţa uscatului, destul de adânci, fără vreo legătură cu Oceanul Planetar, umplute cu apă relativ stagnantă. După originea chivetei lacustre se deosebesc: lacuri tectonice, rezultate în urma fracturilor şi deplasărilor scoarţei terestre (ca de exemplu lacurile Ciad, Tanganyica, Kiwu, Baikal sau Marea Moartă), lacuri relicte, formate prin retragerea sau fragmentarea unor bazine marine (cum ar fi Marea Caspică şi Lacul Aral desprinse din fosta Marea Sarmatică), lacuri vulcanice, care s-au format prin acumularea apei în craterele unor vulcani stinşi (lacul Sf. Ana), lacuri de luncă, rezultate din acţiunea apelor curgătoare şi care se găsesc amplasate de-a lungul zonei inundabile a luncilor (lacurile Crapina, Jijila, Somova şi Murighiol din lunca Dunării, lacul Brateş din lunca râului Prut), lacuri de curs părăsit sau de meandru, care reprezintă meandre care s-au izolat de cursul apelor curgătoare (Dunărea Veche, Amara, Lacul Sărat), lacuri glaciare, apărute prin eroziunea exercitată de către gheţari în Pleistocen (lacurile Zănoaga, Bâlea), crovuri, padine sau găvane, formate prin tasarea şi subfuziunea mecanică a depozitelor loessoide sau a depozitelor friabile de pe terase (unele lacuri din Câmpia Română, Câmpia Vestică, Dobrogea şi Podişul Moldovei), lacuri carstice, rezultate din acţiunea de dizolvare de către apă a rocilor calcaroase sau a gipsului (Peţea, Balta, Învârtita-Nucşoara) etc. În zona litorală, sub acţiunea apelor marine, se formează lagunele şi limanurile marine. Primele sunt formaţiuni lacustre formate prin bararea cu cordoane litorale nisipoase, numite perisipuri, a golfurilor puţin adânci. Aşa s-a întâmplat cu vechiul golf Halmyris al Mării Negre din care a luat naştere complexul lacustru Razim-Sinoie, compus astăzi din lacurile Razim, Goloviţa, Zmeica şi Sinoie. Limanurile marine s-au format tot prin bararea cu perisipuri a gurilor de vărsare în mare a râurilor (lacurile Taşaul, Gargalâc, Siutghiol, Tăbăcăriei, Agigea, Techirghiol, Costineşti, Tatlageac, Mangalia etc.). Limanurile fluviatile s-au format pe cursul inferior al unor afluenţi prin bararea cu material aluvionar a zonei de confluenţă cu râurile principale (Snagov, Cahul, Ialpug, Catlabuh, Chitai, Sasik). Alimentarea cu apă a lacurilor se face prin precipitaţii, prin izvoare subacvatice, izvoare de mal, prin drenarea apei râurilor şi

prin revărsarea râurilor în timpul viiturilor. Pierderea apei din lacuri se face prin scurgere superficială, deci prin emisari (Snagov, Bucura), prin infiltraţie subterană, evaporare, consum biologic şi prin folosirea ei în irigaţii sau în industrie. În lacurile fără scurgere superficială (Sf. Ana, Techirghiol) pierderile de apă se fac prin evaporare, infiltraţie şi consum biologic. În cuprinsul unui lac se disting următoarele zone: litorală, sublitorală, profundală şi pelagială. Zona litorală, care cuprinde porţiunea de fund puţin adâncă de lângă ţărm. Această zonă este bine iluminată, prezintă oscilaţii de temperatură diurne şi sezoniere accentuate şi este bogată în oxigen. Deoarece aici se dezvoltă macrofitele, este zona cea mai bogată în specii. Zona sublitorală este zona de trecere, slab luminată, cu variaţii termice mai atenuate şi care se întinde până la limita inferioară de răspândire a vegetaţiei acvatice bentonice. Zona profundală cuprinde restul fundului lacurilor adânci. Această zonă este lipsită de lumină, prezintă temperaturi relativ constante şi mici ale apei şi în unele cazuri cantităţi insuficiente de oxigen. Plantele fotosintetizante lipsesc în această zonă, aici fiind prezenţi numai consumatorii şi descompunătorii. Zona pelagială cuprinde masa de apă corespunzătoare epilimnionului. Din punct de vedere biologic, lacurile se împart în eutrofe, mezotrofe, oligotrofe şi distrofe. Din categoria lacurilor eutrofe fac parte lacurile puţin adânci (de până la 10-15 m) din zona colinară şi de şes, care prezintă un aport crescut de substanţe biogene. Vara în aceste lacuri fitoplanctonul (în special cianobacteriile) se dezvoltă în masă şi, în mod corespunzător, zooplanctonul, zoobentosul şi nectonul este abundent. Substratul este mâlos, transparenţa mică, iar culoarea apei variază de la verde la verde-brun. Zona litorală este bogat populată de către macrofite. Masa de apă corespunzătoare hipolimnionului este mică în comparaţie cu cea a epilimnionului, este săracă în oxigen dizolvat, iar în timpul stagnării de vară acesta poate cihar să lipsească complet. Coloana de apă se poate încălzi până la fund. Lacurile oligotrofe se caracterizează printr-o adâncime relativ mare (peste 30 m) şi printr-un aport redus de substanţe biogene, fapt care determină o dezvoltare slabă fitoplanctonului. În mod

corespunzător, zooplanctonul, zoobentosul şi nectonul este slab reprezentat din punct de vedere cantitativ. Substratul acestor lacuri este alcătuit din roci cristaline, sărace în substanţă organică. Transparenţa apei lacurilor oligotrofe este foarte mare, iar concentraţia substanţelor humice este mică. Hipolimnionul depăşeşte ca volum epilimnionul şi este bogat în oxigen. Chiar şi în perioada stagnaţiei de vară gradul de saturaţie al apei în oxigen nu scade sub 60-70%. Zona litorală este săracă în ceea ce priveşte plantele macrofite. Lacurile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară între lacurile eutrofe şi cele oligotrofe. Lacurile distrofe sunt lacuri puţin adânci cu apa cu un conţinut ridicat de substanţe humice, adeseori înmlăştinite, cu depuneri de turbă pe fund. Acestea din urmă exclud contactul apei cu subtratul, motiv pentru care apa este slab mineralizată, fiind săracă mai ales în elemnte biogene. Planctonul şi bentosul lacurilor distrofe este foarte sărac. Cel mai adesea aceste lacuri sunt lipsite de peşti.

3.3.1. Factorii de mediu Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care acţionează în mediul lacustru pot fi enumeraţi mişcarea apei, temperatura, lumina, substranţele dizolvate în apă şi natura fundului. Mişcarea apei se manifestă sub formă de curenţi, valuri şi amestec turbulent. Curenţii de apă sunt determinaţi de mişcările ciclonale şi anticiclonale ale aerului, de înclinarea suprafeţei apei sau de existenţa unor gradienţi ale densităii maselor de apă. Importanţa cea mai mare o au curenţii determinaţi de acţiunea vântului (curenţi de origine eoliană), care depind şi de configuraţia reliefului zonei. Mişcările ondulatorii se manifestă sub formă de valuri şi seişe. Valurile iau naştere ca urmare a acţiunii vântului asupra suprafeţei apei. Seişele apar atunci când acţiunea vântului care adună apa la un mal încetează brusc. În acest caz apa, care prezintă un nivel mai mare la malul dinspre vânt începe să curgă spre malul sub vânt. Drept urmare are loc o creştere a nivelului apei la malul opus. Apoi apa îşi schimbă din nou direcţia de delasare, ceea ce provoacă creşterea nivelului în capătul opus ş.a.m.d. Temperatura apei. Regimul termic al lacurilor depinde de poziţia lor geografică şi de particularităţile circulaţiei verticale a apei.

Intensitatea acesteia din urmă depinde de amplitudina variaţiilor termice ale atmosferei, caracteristice fiecărei zone climatice. Căldura înmagazinată în timpul verii este cedată treptat toamna şi iarna. Lacurile montane au apa mai rece decât cele din zona colinară şi de şes. În lacurile adânci din zona temperată se constată o stratificare termică a apei. Vara temperatura apei la suprafaţa lacurilor din regiunea de şes variază între 20 şi 25°C, iar la cele montane între 14 şi 16°C. Temperatura descreşte cu adâncimea ajungând în zona de fund până la 4°C. Aceasta este stratificaţia termică directă. Scăderea pe verticală a temperaturii apei se face treptat şi uniform până la o anumită adâncime unde are loc o scădere bruscă a ei. Acest nivel poartă numele de pătura saltului termic sau metalimnion. Stratul de apă aflat deasupra metalimnionului poartă numele de epilimnion, iar cel aflat dedesubt se numeşte hipolimnion. Epilimnionul se caracterizează prin variaţii termice diurne şi sezoniere, prin răscolirea aproape permanentă de către valuri şi curenţii de convecţie, printr-o iluminare şi oxigenare bună. Prin urmare, epilimnionul este bogat populat cu organisme vegetale şi animale. Epilimnionul reprezintă pătura trofogenă, unde are loc procesul de formare a materiei organice de către organismele fotosintetizante. Hipolimnionul este slab influenţat de către variaţiile termice din cursul anului, lumina pătrunde mai greu sau chiar deloc, apele sunt slab oxigenate şi bogate în gaze rezultate în procesul de descompunere sau de fermentaţie a materiilor organice depuse pe fund (CO 2 , H 2 S, CH 4 ). Hipolimnionul este slab populat, aici trăind puţine organisme. Sub aspect biologic aceasta corespunde zonei trofolitice. Toamna, odată cu răcirea aerului, apa de la suprafaţă se răceşte, devine mai densă şi coboară, locul ei fiind luat de apa mai caldă şi deci mai uşoară. Această circulaţie verticală se menţine până când toată apa bazinului ajunge la o temperatură de +4°C. Această perioadă corespunde homotermiei de toamnă. Odată cu uniformizarea termică se face şi uniformizarea concentraţiei de oxigen dizolvat în apă. În coninuare apa de la suprafaţă se răceşte sub valori de 4°C şi, devenind mai puţin densă, rămâne la suprafaţă. Când temperatura apei de la suprafaţă scade până la 0°C, are loc formarea cristalelor de gheaţă. Sub podul de gheaţă format

temperatura creşte treptat spre fund, ajungând la +4°C. Aceasta este stratificaţia termică inversă. Primăvara creşterea temperaturii aerului duce la topirea podului de gheaţă. Straturile de apă de la suprafaţă încep să se încălzească sub acţiunea directă a razelor solare. Ca urmare ele devin mai dense şi coboară până la adâncimea unde se găsesc straturile de apă cu aceeaşi valoare termică. Procesul continuă până când toată masa de apă capătă aceeaşi temperatură de +4°C. Se instalează aşa-numita homotermie de primăvară. Uniformizarea termică din timpul primăverii este înlesnită şi de acţiunea vântului. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii, apele de suprafaţă, devenind mai puţin dense, nu se mai scufundă şi se încălzesc treptat, astfel că se instalează stagnaţia de vară. Fenomenele de stratificaţie termică a apei din timpul verii şi iernii şi circulaţia de toamnă şi primăvară sunt de mare importanţă pentru viaţa biocenozelor deoarece asigură oxigenarea apelor din profunzime. Deoarece în lacurile din zona temperată homotermia se instalează de două ori pe an – primăvara şi toamna – acestea se numesc lacuri dimictice. În alte lacuri homotermia se instalează doar o singură dată pe an şi acestea se numesc lacuri monomictice. Astfel, în lacurile din zonele calde circulaţia apei are loc numai iarna, iar în cele din zonele reci numai vara. Toate aceste lacuri în care apa se amestecă complet în timpul circulaţiei masei de apă se numesc lacuri holomictice. Lacurile în care circulaţia apei nu ajunge până la fund, ca de exemplu în lacurile în care există un strat de apă mai sărat şi