Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
VICTIMOLOGIA CA STIINTA
1. Notiunea si obiectul victimologiei1
Notiune. Conceptul de victimologie deriva din latinescul victima (victima) si logos (stiinta), adica stiinta care studiaza victima. In literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definitii. Astfel ea reprezinta stiinta comportamentului si personalitatii victimei raportata la conceperea, realizarea si consecintele directe ale actului agresional asupra victimei.2 J. A. R. Calderon defineste victimologia ca fiind disciplina care, in explicarea cauzelor, studiaza victima fara a planifica si realiza o politica a victimei. Conceptul de victimologie defineste actiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli si principii comportamentale adoptate de victima, actele de vointa, simtamintele, constrangerea morala, fundamentele morale, dificultatile de adaptare, sinteza cauzalitatii agresionale, conexiunile in actiunile agresivo-victimologice precum si conflictul acestora. Intrucat victima exista alaturi de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea manifestarilor victimale, evolutia singulara a acestora si efectul social al victimizarii. Modul in care victima percepe, intelege, accepta sau respinge violenta actului agresiv are valoare pentru stabilirea lantului cauzelor si efectelor fenomenului victimal. Expunerea exacta a elementelor si laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezinta forme specifice de definire a victimologiei. Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigura studiul victimei unui delict, al personalitatii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale si socio-culturale, al relatiilor sale cu delincventul si al rolului pe care l-a jucat in geneza delictului. Ea releva cauzalitatea si efectele agresiunii asupra victimei, ordinea in care se produc actele agresionale si limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un continut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza in perioada producerii actului agresional prin legatura de cauzalitate si efectul victimal. E. A. Fattah considera ca victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune si de un alt tip de cunostinte, putand contribui la dezvoltarea, evolutia si progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalitatii si caracterului periculos al delincventului. Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburarile psiho-fizice (cu exceptia celor de tip maladiv) efecte ale actului agresiv care afecteaza in mod direct echilibrul dinamic (biologic si psihologic) al victimei. Analiza victimologica se refera la situatiile cand agresorul are capacitatea de comportare neafectata de boli (fizice sau psihice) in sensul ca este constient si responsabil de actul agresiv produs, dovedeste o corecta auto-perceptie, o capacitate buna de relationare sociala, de rezolvare a conflictelor, de a trai vinovatia. Dincolo de aceasta situatie intereseaza psihopatologia sau psihiatria.
2. Istoricul victimologiei3
Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oara, de catre avocatul roman Beniamin Mendelshon in anul 1940 care, in lucrarea sa The Victimology propune constituirea unei noi discipline stiintifice numite victimologie. Mendelshon isi incepe cercetarile in acest nou domeniu pornind de la
1
I. Tnsescu, G. Tnsescu, C. Tnsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciar, Casa de Editur i Pres ansa S.R.L., Bucureti, 1994, p. 69-71. 2 I. Tnsescu, B. Florescu n I. Tnsescu .a., op. cit., p. 138. 3 I. Tnsescu .a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan .a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciar, Editura tiinific, Bucureti, 1973, p. 90-92.
2 studiul victimelor infractiunii de viol, adoptand conceptele si teoria psihanalizei freudiene. El pleaca de la constatarea ca toate disciplinele care au legatura cu delincventa studiaza numai partial realitatea pentru ca au in vedere doar agresorul, nu si victima. Or, victima exista, de multe ori independent de infractor. Autorul introduce notiunea de complex criminogen care se compune din studiul criminalului in corelatie cu studiul victimei, si cea de cuplu penal, format din cuplul antagonist criminal-victima in permanent conflict si adversitate. Cea mai interesanta teza introdusa de Mendelshon este receptivitatea victimala a unor persoane, adica predispozitia innascuta a unora de a deveni victime. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig in volumul The Criminal and His Victim, aparut in anul 1948, si in lucrarile sale ulterioare1 s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusa a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte batrani, imigranti recenti, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburari mentale. El a analizat fenomenul concret al victimei, stabilind prenotiuni si concepte utilizate in victimologie, evidentiind posibilitatile de interactiune dintre infractor si victima, precum si rolul victimei in desfasurarea actiunii infractionale. Din aceste cosiderente unii autori il considera pe H. von Hentig initiatorul victimologiei ca stiinta distincta2. Intre 1947-1961, Scoala de la Mainz dezvolta caracteristicile victimale, continutul specific al individualitatii victimale, esenta etica a conflictului agresional desprins din actiunile comunitatii, necesitatea reintegrarii sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. In anul 1961, italianul Filippo Gramatica, in volumul Principi di difesa sociale, elaboreaza profilaxia victimala dupa gradul de victimizare si capacitatea de recuperare individuala, restabilirea unor relatii sociale si a interactiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematica a tratamentului victimal. In anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, in studiul Quelques problemes poss la justice pnale par la victimologie, evidentiaza modul in care actul agresional exercita o presiune constanta si puternica asupra victimei, obligand-o sa participe, in orice mod, la actul agresional. Cercetarile in domeniu au continuat si s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevarat, o siinta individuala. In 1973 are loc, in Israel, primul Colocviu International de Victimologie, dupa care au urmat si altele, punandu-se bazele acestei stiinte noi. Cercetarile continua si individual, remarcandu-se nume importante ca: T. Sellin si M. Wolfgang The Resurement of Delinquency (1970), S. Schafer Victimology. The Victim and His Criminal (1977), W. Middendorf Die Opfer des Betruges (1988) etc. Scoala romaneasca de victimologie continua drumul inceput de Mendelshon. Astfel, in 1985 criminologul Vasile Stanciu publica la Paris volumele Les droits de la victime si Criminalitatea Parisului. El considera ca exista victime prin definitie: saracii, bolnavii, imigrantii, persoanele cu un instinct slab de conservare si propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei si al revendicarii drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. In anul 1988, psihologul Tiberiu Bogdan editeaza, in colaborare, volumul Analiza psihologica a victimei. Rolul ei in procesul judiciar. Aici analizeaza pe larg conceptele de victima, victimizare si riscuri victimale, si elaboreaza o conceptie structurala despre identificarea agresorilor. Cercetarile de specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legisti, profesori universitari in stiinte juridice, magistrati etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Bradet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin Paunescu, Iancu Tanasescu, Rodica Mihaela Stanoiu, Gheorghe Nistorescu, Costica Paun si altii, dovedind ca victimologia este o stiinta aflata in permanenta evolutie.
1 2
Zur Psychologie der Einzeldelikte i Das Verbrechen. Este vorba despre psihologul romn Tiberiu Bogdan (n I. Tnsescu .a., op. cit., p. 148) i despre N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi (n N. Mitrofan .a., op. cit., p. 73).
4 cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate singulara. Scopul metodei este de a culege informatii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se determina o anumita concluzie statistica privind coeficientii de dependenta a fenomenului victimal de actele agresionale. In acest mod se vor cunoaste dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea si structura efectelor victimale, periodizarea sau mutatiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.
2. Clasificarea victimelor2
1
T. Bogdan i colab., Comportamentul uman n procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciar, Casa de Editur i Pres ansa S.R.L., Bucureti, 1994, p. 69; i de I. Tnsescu, G. Tnsescu, C. Tnsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureti, 2003, p. 134-135. 2 N. Mitrofan .a., op. cit., p. 71-78; I. Tnsescu .a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciar: teorie i practic, Editura Pinguin Book, Bucureti, 2006, p. 67.
5 Incercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc usoara. Principalele dificultati care stau in calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel: 1. marea diversitate a infractiunilor si, in consecinta, a victimelor; 2. victimele apartin, chiar daca cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: varsta, sex, pregatire socio-profesionala, pregatire culturala, rol-status social, rol-status economic etc.; 3. diferente mari interindividuale in grupurile de victime in ceea ce priveste responsabilitatile si rolul jucat de acestea in comiterea infractiunii. Cu toate acestea numerosi autori au realizat diverse clasificari in functie de numeroase criterii. Un prim criteriu il reprezinta categoria infractionala care genereaza victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infractiunii de omor, victime ale infractiunii de vatamare corporala, victime ale infractiunii de lovituri sau alte violente cauzatoare de moarte, victime ale infractiunii de viol, victime ale infractiunii de furt etc. Nu are importanta natura infractiunii, daca este prevazuta intr-o lege generala sau speciala etc. Folosind relativ aceleasi criterii A. Karmen identifica urmatoarele categorii de victime: 1. copii disparuti; 2. copii maltratati fizic si sexual; 3. persoane in varsta victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale soferilor aflati in stare de ebrietate. Cele mai multe clasificari au in vedere criteriul privind gradul de implicare si de responsabilitate al victimelor in comiterea infractiunii. Astfel, Mendelshon diferentiaza urmatoarele categorii: 1. victima total nevinovata (pruncuciderea); 2. victima mai putin vinovata decat infractorul (ignoranta, imprudenta); 3. victima tot atat de vinovata ca si infractorul (provocatoare); 4. victima mai vinovata decat infractorul; 5. victima care poarta responsabilitatea totala (agresoare); 6. victima innascuta, simulatoare, imaginara. Folosind acelasi criteriu E. A. Fattah (1967) elaboreaza urmatoarea clasificare: 1. victima participanta, dispusa sa suporte orice consecinta din spirit de aventura; 2. victima latenta, lipsita de initiativa va aprecia desfasurarea agresivitatii intr-un mod imprevizibil, putand reactiona oricand pentru a evita sau accepta esecul actului victimizant; 3. victima predispusa, cu reactii spre inclinatii schimbatoare, rigide si complexe care contrazice si incearca sa revina la vechile atitudini; 4. victima provocatoare, fidela unor conceptii in care dispretul si sfidarea regulilor comportamentale indeamna la actiuni nesocotite, la schimbari de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victima neparticipanta, care adopta posibilitatea de a-si controla comportarea, acceptand doar actele cu semnificatii cunoscute. Aproximativ tot in baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifica urmatoarele tipuri de intalnire victima-infractor: 1. initiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, savarsire; 5. cooperare; 6. instigare. O interesanta clasificare la aceasta categorie o realizeaza J. Sheley (1979): 1. infractor activ victima; 2. infractor activ victima semiactiva; 3. infractor activ victima activa; 4. infractor semipasiv victima activa; 5. infractor pasiv victima activa. Aceasta clasificare scoate in evidenta foarte clar care este rolul pe care il poate juca victima in comiterea infractiunii. In anul 1977, criminologul american S. Schafer, in volumul Victimology. The Victime and His Criminal, clasifica victimele astfel: 1. victime fara relatii anterioare cu criminalul, deci fara a-l cunoaste, fapta fiind imputabila doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoaca, cu intensitati deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, cand victima initiaza si participa la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executarii actiunii agresionale este rezultatul neputintei biologice de a se impotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice. Hans von Hentig elaboreaza urmatoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente situationale specifice victimelor in comportamentul lor: 1. victime nevarstnice, psihologia acestora fiind afectata de lipsa de experienta sociala si de lipsa fortei fizico-morale care sa le permita opunerea de rezistenta agresorului; 2. victime femei, care devin cu precadere subiectul pasiv al infractiunilor sexuale daca sunt tinere sau al infractiunilor motivate material daca sunt mai in varsta; 3. victime varstnice, care depind de sanatatea mentala, de modul de implicare in realitatea inconjuratoare, de gradul de adecvare a relatiilor individuale psiho-volitionale; 4. dependentii de alcool si stupefiante, cei din urma fiind expusi in primul rand autovictimizarii; 5. imigrantii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicational, de lipsa mijloacelor materiale si de ostilitatea bastinasilor; 6. etnicii care se confrunta cu problema
6 integrarii sociale din partea lor, si a discriminarii rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenta redusa, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele actiunilor lor in raport cu influentele mediului; 8. indivizii temporar deprimati la care prezenta scopului in plan mental este redusa datorita lipsei de vointa si a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relationare a acestora cu mediul fiind determinata de vointa de a realiza profituri in orice context se iveste o oportunitate; 10. desfranatii si destrabalatii care devin vulnerabili fata de manevrele infractorilor datorita indiferentei si dispretului relativ fata de legi; 11. singuraticii, care ajung sa isi modifice comportamentul prin absolutizarea izolarii in interpretarea tuturor proceselor psihice, suportand greu singuratatea sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participa la un flux de fapte psihice prin care denatureaza regulile si raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des intalnit in relatiile de familie unde unul din membrii, de regula barbat, ii victimizeaza pe ceilalti pana cand acestia ajung la o stare de saturatie si riposteaza; 13. indivizii blocati si cei nesupusi. Primii sunt cei datornici, care nu isi mai pot achita datoriile pe cai legale, acceptand cu usurinta solutiile ilicite ale unor infractori. Nesupusii sunt acei indivizi care nu se lasa usor victimizati atunci cand sunt atacati. Ei reprezinta victimele dificile aflate in antiteza cu victimele usoare. In anul 1970, in lucrarea The Resurement of Deliquency, T. Selling si M. Wolfgang, clasificand infractorii dupa gradul de victimizare, considera ca exista urmatoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primara, urmarea oricarei agresiuni; 2. victimizare secundara, vizeaza situatiile de pagubire a unor societati comerciale; 3. victimizare tertiara, reflecta delictele care au ca obiect convietuirea sociala sau administratia publica; 4. participarea mutuala, cand infractiunea se produce prin initiativa infractorului dar victima adopta fie o maniera relativ pasiva, fie o atitudine voluntara de a pastra secretul victimizarii: adulter, avort; 5. victimizarea juvenila, priveste minorii. Criminologul german Wolf Middendorf in lucrarea Victima inselaciunilor, publicata in anul 1988, prezinta tipologia victimelor in functie de gradul de implicare a victimei in activitatea economica si afectiva astfel: 1. victima generoasa, este dependenta de modul in care infractorul reuseste sa o impresioneze, punand accentul pe naivitatea si disponibilitatea materiala a victimei; 2. victima ocaziei bune, cand infractorul ofera pentru comercializare, la preturi modice, bunuri si valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivitatii si devotiunii presupune tendinta primei categorii de a crede ca psihicul sau se afla in relatie cu divinitatea astfel incat procedeaza la efectuarea de donatii pentru purificare. Cealalta categorie de victime ia in considerare realitatea adiacenta a oricaror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lacomiei, cade prada necesitatilor sale materiale. Imbinand criteriul gradului de responsabilitate a victimei in comiterea infractiunii cu cel al reactiei societatii in raport cu victimele, A. Karmen stabileste doua categorii de victime: acuzate si aparate. In categoria victimelor acuzate intra victimele impotriva carora sunt dovezi de vinovatie impartita cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi facute vinovate victimele sunt in special cele de facilitare, precipitare si provocare. In cealalta categorie se afla victimele impotriva carora nu exista dovezi de vinovatie comuna cu agresorul. In sfarsit, in functie de pozitia si situatia victimei dupa comiterea infractiunii, putem diferentia urmatoarele tipuri de victime: 1. victime disparute, sesizarea organelor judiciare fiind facuta de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt disparute, acestea furnizeaza informatii despre autor in functie de modul in care a fost comisa fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei in timpul actului agresional si urmarile vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce supravietuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe intuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informatii in legatura cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce supravietuiesc agresiunii si care cunosc infractorul dar nu il denunta din teama de razbunare a acestuia; 5. victime care supravietuiesc agresiunii si cunosc infractorul dar nu il denunta din motive ce tin de viata lor particulara (de exemplu agresorul e concubinul victimei casatorite); 6. victime care supravietuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuza sa il denunte, incercand sa-i gaseasca o justificare, inclusiv autoacuzandu-se; 7. victime care supravietuiesc agresiunii si care cunosc pe infractorul adevarat dar
7 denunta o alta persoana pe care vor sa se razbune; 8. victime care supravietuiesc infractiunii, cunosc infractorul si, profitand de situatie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclama ca faptuitorul i-a furat si niste bunuri, desi el nu a facut-o); 9. victime care, profitand de o anumita situatie, reclama o infractiune care nu a avut loc, din dorinta de razbunare fata de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia. Practica judiciara a dovedit ca tipologia victimelor este mult mai complexa, iata de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund intrutotul.
N. Mitrofan .a., op. cit., p. 74-77. A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology, n N. Mitrofan .a., op. cit., p. 70.
8 treilea rand, aparatorii considera ca acuzatorii victimelor cer in mod nerational ca acestea sa isi schimbe modul de viata, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de natura financiara, sociala, culturala, de pozitionare in spatiu etc. Astfel, celor mai multi indivizi le lipsesc posibilitatile si resursele pentru a-si schimba mijloacele de calatorie, orele de lucru, scolile frecventate, vecinatatiile in care traiesc etc.De asemenea e absurd sa ceri renuntarea la libertatile personale indragite de dragul infractorilor. In al patrulea rand, aparatorii au obiectii legate de soliditatea conceptelor acuzarii privind deosebirile categorice dintre victime si nonvictime. In cadrul apararii victimei pot fi identificate doua perspective: a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neaga orice incercare a acestuia de a schimba povara responsabilitatii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea victimei, si apararea victimei adopta doctrina responsabilitatii personale pentru conduita delictuala, dar aceasta responsabilitate revine exclusiv faptuitorului, nu si victimei. b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzarii sistemului nu vizeaza atat contracararea acuzarii victimei cat acuzarea sistemului social in care traiesc victima si agresorul. In acord cu principiile blamarii sistemului, nici infractorul si nici victima nu sunt vinovati, ambii, in grade diferite, sunt victime ale culturii lor si mediului inconjurator. In functie de acest punct de vedere, radacinile problemei crimei sunt de gasit in institutiile de baza pe care este construit sistemul social.
1 2
T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciar, Editura tiinific, Bucureti, 1973, p. 90-93. B. Mendelshon n T. Bogdan, op. cit., p. 91. 3 Critica este adus de psihologul T. Bogdan.
I. Tnsescu, G. Tnsescu, C. Tnsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureti, 2003, p. 155-162.
10 preluat mai ales de agresorii barbati; motivatia materiala; discriminarea pe diverse criterii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublata sau nu de dorinta de afirmare etc. 2.2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind victima. Pentru victima a reactiona nu inseamna doar a intelege si a evalua forma agresiunii si intentia agresorului. Reflectarea actului agresional in planul psiho-volitiv al victimei determina dereglari de comportament, agitatie, lipsa de vointa in actiune. In plan afectiv emotiile pozitive sunt inlocuite, total sau partial, cu reactia de ura, dispret sau umilinta. Comportarea victimei este dominata de ideea ca agresorul urmareste doar agresiunea in sine pentru satisfacerea unor interese individuale. Ulterior victima isi motiveaza propria tendinta prin tratarea cu simpatie sau emotii altruiste fata de agresor. Unul din efectele victimizarii este si imposibilitatea psihica de a se opune, inhibitia. Efectul psihologic rezultat din lipsa de impotrivire a victinei poate fi daunator, experienta individuala a victimei fiind inlocuita cu o noua stare subiectiva determinata de unele tulburari incomunicabile. Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv si chiar daca nu cunoaste nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de actiune agresionala dupa elemente ca: figura infractorului, ritmul actiunilor sale, contradictiile de comportament etc. Perceperea si reflectarea fenomenului agresional de catre victima se produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual si volitiv. Reactia victimei la actul agresional se caracterizeaza prin atenuarea valentelor intelective, prin scaderea puterii de a preintampina efectele agresionale, iar in plan afectiv, prin trairea unor stari ca frica, dezorientarea, ura, dispretul, umilinta. Aceste trairi pot declansa reactii care scapa rationalului, determinand trecerea de la o stare afectiva la alta, partial sub influenta instinctului de conservare. Cunoasterea fenomenului agresional nu se reduce doar la perceptii, ci depinde si de relatiile victimei cu mediul care reflecta stilul si finalitatea agresionala, de calitati intelectuale, de perspicacitate, de taria clitatilor psihice (vointa, curaj, caracter), de forta fizica, de modul declansarii efectelor actului violent etc. Adeziunea spontana, admiratia, in special reactiile instinctului sexual, implorarea sau exorcismul determina decizia victimei de a suporta autoritatea agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, intunericul, singuratatea genereaza confuzie, anuland reactiile instinctuale, deductiile logice si judecata victimei. Naivitatea determina o anumita necesitate a reintalnirii cu agresorul si uneori se poate ajunge la o adeziune nejustificata a victimei fata de agresivitate (cum ar fi impacarea victimei cu agresorul). Se poate constata ca, spre deosebire de agresiune, care poate fi un act iresponsabil si individual, reactia victimei este dependenta de o multime de conditionari si justificata, in mod confuz, de o anumita forma de reflectare a constiintei individuale. Rezulta ca, intre agresiune si reactia victimei nu exista un echilibru deoarece apar reactiile instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerentei si greselii. Spaima victimei devine dispret fata de agresor, ferocitate in actul de aparare pentru ca dupa un timp sa se atenueze si sa se converteasca in acceptarea agresivitatii si resemnarea in actiune. Victima nu poate intelege agresiunea decat in limitele suferintei biologice si psihice, iar trecerea timpului va distinge ceea ce este semnificativ si ceea ce este secundar in evenimentul criminogen. In sfarsit, o alta caracteristica psihologica privind victimele este sentimentul de solidaritate care se naste pentru toate victimele unui singur agresor care prin faptele criminogene a infrant demnitatea individuala a acestor persoane. Victima are certitudinea ca poate realiza prin propria experienta, prin propriul exemplu un motiv de aparare a mediului social in care traieste, stimuland pentru aceasta solidaritatea impotriva agresivitatii.
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciar, Casa de Editur i Pres ansa S.R.L., Bucureti, 1994, p. 69-71; P. Brnzei, G. Scripcaru, T. Piroyski, Comportamentul aberant n relaiile cu mediul, Editura Junimea, Iai, 1970, p. 130-136; T. Bogdan, op. cit., p. 91-96.
11 Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care tin de relatia victima agresor se refera la faptul daca victimele pot sa imparta responsabilitatea intr-o anumita masura cu agresorul in ceea ce priveste comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile in literatura de specialitate sunt impartite. B. Mendelshon considera ca exista o receptivitate victimala, adica receptivitatea, predispozitia innascuta de a deveni victima, adoptand teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la comportamentul uman deviant. Asa cum exista diverse tipologii de personalitati ale psihicului delincvent, exista si personalitati cu particularitati victimale. Din punct de vedere psiho-social corelatia dintre delincvent si victima are patru aspecte: victima este cauza delictului, de exemplu in cazul infractiunii comise de sot cand constata adulterul in flagrant delict; victima este pretextul infractiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este rezultatul unui consens intre ea si delincvent, de exemplu in cazul unei sinucideri in doi; victima este rezultatul unei coincidente, de exemplu, infractorul pandind o persoana, loveste din eroare o alta. Teoria este negata de alti autori. T. Bogdan afirma ca victimele nu sunt rezultatul unor cauze native cat a unor particularitati individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se argumenteaza si cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferata se datoreaza insuficientei atentiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienta in insusirea tehnicii profesionale etc. Pe de alta parte, studiind rubrica de talharie se poate stabili ca victimele apartin in mare procentaj profesiei de factor postal sau casier. Se poate oare deduce de aici ca acestia au o receptivitate victimala nativa marita fata de alte persoane? In sfarsit, teza biologista contine si o alta contradictie, tot de natura biologica. Predispozitia innascuta spre a fi victima presupune ca o victima este programata sa sufere consecintele unor acte agresionale de un anumit numar de ori pe parcursul vietii sale. Or, o atare conceptie este cu totul contrara instinctului de autoconservare, instinct primar care va impiedica orice adult sanatos mental sa repete o greseala de un numar mare de ori. In concluzie se arata ca situatia de victima este o situatie de moment. Numai cand trauma fizica sau psihica are un caracter deosebit de nociv si de lunga durata se poate vorbi de existenta unui psihic victimal, dar acesta tine deja de patologic. H. von Hentig, introducand notiunea de victima activanta, prin care intelege rolul jucat de victima in declansarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la concluzia ca, direct sau indirect, si victima poarta o parte din vina delictului. La aceasta concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnaland insa ca fenomenul victimal este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte. Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru aspecte: facilitarea, favorizarea, precipitarea si provocarea. Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi factori: a) factori personali: se refera la trasaturile particulare ale victimei care favorizeaza comiterea infractiunii: retardatii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenta redus, imigrantii, cei cu experienta sociala redusa, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevarstnice sau prea varstnice, femeile pentru infractori barbati, minoritatile etnice pentru xenofobi extremisti, naivitatea, increderea, neglijenta, sentimentele de afectiune pentru infractor etc.; b) factori situationali: presupun existenta anumitor perioade de timp sau circumstante, conjuncturi ale mediului inconjurator care au determinat sau favorizat infractiunea: de exemplu, turistii sunt un grup mai vulnerabil care, datorita unor consideratii legate de timp, bani etc., nu sunt dispusi sa participe la solutionarea unui proces penal in cadrul sistemului judiciar; pe timp de noapte, in locuri aglomerate etc. Cele mai intalnite forme de vinovatie ale victimei fata de actul agresional sunt facilitarea si favorizarea, nascute din naivitate, ignoranta, incredere, supraaprecierea fortelor proprii, adica din multitudinea posibila de factori personali si situationali. Cele mai grave forme sunt precipitarea si provocarea. Precipitarea consta in declansarea actiunii agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, desi intre victima si agresor nu exista relatii anterioare. De exemplu persoana care nu isi incuie portiera autoturismului sau femeia care umbla singura, seara, prin locuri putin circulate si cu o costumatie provocatoare. Provocarea poate fi directa sau indirecta. Este directa atunci cand victima, anterior victimizarii ei, a comis ceva, constient sau inconstient, fata de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant fata de
12 viitorul infractor, nu si-a tinut o promisiune data, a avut relatii cu sotul viitorului infractor etc. Provocarea indirecta este situatia in care trairile si reactiile victimei din timpul actului agresional amplifica agresiunea sau determina pe agresor sa comita fapte pe care initial nu le-a urmarit. Astfel, determinat de starile afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitatiei individuale, agresorul poate fi depasit de initiativa unor actiuni perverse ale victimei, care determina reactiile macabre si de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile daca sensibilitatea individului, structura sa interioara nu ar fi fost provocata de socul colaborarii sau participarii victimei la actul criminogen. Boala patologica poate juca si ea un rol important in savarsirea actului agresional. De exemplu in actele relationale de cuplu conjugal nesesizarea unor trairi patologice cu comportamente de tip psihotic, iar alteori disimularea trairilor de catre autor, face ca victimele sa fie din mediul apropiat, asa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a delirului de otravire la schizofrenul paranoid etc. Trecerea la actul agresional poate fi declansata si de starile pasionale distimice ale celor doi protagonisti ai cuplului penal. In situatii specifice, deseori victima creeaza ocazia unui comportament aberant in contrast cu situatiile nespecifice in care subiectul comportamentului deviant cauta si creeaza ocazia actului de conduita devianta. In alte situatii victima merge pana acolo incat se confunda cu agresorul, ca in cazul autodenuntarii patologice in scop de expiatie.
N. Mitrofan .a., op. cit., p. 100-103; I. Tnsescu .a., op. cit., p. 182; T. Bogdan, op. cit., p. 95-96; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciar: teorie i practic, Editura Pinguin Book, Bucureti, 2006, p. 65-67.
13 date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil; date relative la circumstantele esentiale ale evenimantului (de loc, timp, de comitere etc.); date care definesc personalitatea victimei: conceptia si modul de viata, calitati, defecte, obiceiuri, starea de echilibru psihic sau tendinte spre agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.; cercul de relatii al victimei, mediile si locurile frecventate. De o importanta deosebita este natura relatiilor victimei cu mediul si infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ura etc.) si legaturile ei cu grupuri sociale ilicite sau indoielnice; date privind miscarea in timp si spatiu a victimei in perioada imediat dupa comiterea agresiunii; date privind bunurile detinute de victima si eventuala disparitie a unora dintre ele; date privind antecedentele morale, medicale, penale si contraventionale ale victimei. Asadar victima poate fi o sursa importanta pentru identificarea infractorului, chiar si atunci cand nu a supravietuit agresiunii, fapt ce justifica indreptarea cercetarilor criminalistice si inspre victima nu doar catre infractor.
I. Tnsescu, G. Tnsescu, C. Tnsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureti, 2003, p. 180-183.
14 aparitia unor necesitati de natura materiala creeaza capacitatea sau incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual si la urmarile lui. In situatie de incapacitate grava de adaptare este nevoie de interventia societatii cu masuri de recuperare victimala. Asadar factorii de risc natural isi au sorgintea in existenta sociala si in viata psiho-morala a victimei. Conditiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric si demografic. Cunoasterea conditiilor favorizante aparitiei victimizarii nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite si intentiile individuale constiente ale victimei de manifestare a acestora. Conditiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de imprejurari care ajuta violenta si conflictul in dezvoltarea sa naturala, spre un anumit tip de fenomen victimal in care se integreaza. Aceste conditii amplifica tensiunile, conflictele si antagonismele dintre victima si agresor, fara a declansa actul agresional, acest atribut revenind intotdeauna cauzelor. Continuitatea sau discontinuitatea conditiilor favorizante demonstreaza relativitatea aparitiei actului agresional si a particularitatilor fenomenului agresional.
15 are modul in care se poate individualiza inhibitia victimei in realizarea unor elemente care ajuta, stagneaza sau impiedica producerea unor efecte antisociale.
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciar, Casa de Editur i Pres ansa S.R.L., Bucureti, 1994, p. 78-100; I. Tnsescu .a., op. cit., p. 186-189. 2 Spre exemplu, ntr-un prim caz, o femeie de 22 de ani intr noaptea trziu ntr-un bar de noapte plin cu brbai i ncepe s bea i s flirteze cu unii dintre patroni. Ulterior se comite violul. Suntem n prezena unui caz tipic de licitare a infraciunii, n care victimei i se pot reproa ignorana fa de pericol, supraaprecierea capacitii sale de a relaiona cu i de a nelege mediul ambiental, stilul provocator. Toate acestea nu justific ns nclcarea libertii individuale a femeii. ntruct comportamentul acesteia nu reprezint pentru agresori o constrngere fizic sau psihic, rezult c atitudinea victimei nu poate fi considerat nici circumstan atenuant a agresiunii. Victima va putea fi sancionat doar n planul relaiilor sociale. ntr-un alt exemplu, un tnr convinge o tnr s mearg mpreun n apartamentul lui. El ncepe s se dezbrace, dar cnd el continu s fac pregtirile sexuale, ea i-a optit nu. El persist, considernd c regula dragostei solicit ca brbatul s fie mai agresiv, iar femeia s reziste, mai ales la nceput. El a presupus din experiena trecut c nu nseamn poate, iar poate nseamn da. Cnd ea a spus c nu este pregtit pentru asta, el a interpretat protestul ca fiind o invitaie de a fi mai categoric. Atunci el s-a urcat deasupra ei iar ea s-a ncordat foarte mult. Seara s-a terminat, brbatul fiind convins c i-a sedus partenera, iar femeia c a fost violat. Violul este definit ca fiind ntreinerea de relaii sexuale, folosind constrngerea fizic sau psihic, punnd astfel victima n imposibilitate de a riposta, ori profitnd de imposibilitatea victimei de a se apra. Pentru a determina existena unui viol n situaii neclare, aa cum este cazul exemplului de mai sus, trebuie analizate intensitatea constrngerii pentru a stabili dac victima a fost sau nu pus n imposibilitate de a riposta. De asemenea trebuie stabilit dac victima a consimit n mod indirect actul sexual. Sunt des ntlnite cazurile n care femeia nu este de acord cu actul sexual n acel moment, dar l accept pentru a nu pierde relaia cu partenerul. n sfrit trebuie analizat perspectiva noiunii de constrngere moral. Strict juridic constrngerea moral conform art. 46 alin. 2 C. pen. presupune ameninarea (antajul) cu un pericol grav care nu poate fi nlturat altfel. n acest sens nu poate fi considerat un astfel de pericol teama de a pierde relaia cu partenerul. Pe de alt parte este necesar determinarea modului n care mecanismele psihologice ale victimei afecteaz voina acesteia. Iat argumentele pentru care uneori grania dintre existena i inexistena violului este foarte fragil.
16 ale victimei. Exista si viol in timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul poate fi comis de catre un strain (55% din cazuri) sau de catre cineva care a avut relatii anterioare cu victima (40% din cazuri). Raportul real ar putea fi insa altul, avand in vedere ca victima unui viol comis de o cunostinta este inhibata in a face plangere penala. Dupa criteriul varstei, situatia statistica este urmatoarea: 20-24 ani 27%, 16-19 ani si 25-34 ani 25%, 12-15 ani 11%, 35-49 ani 7%. Din datele statistice rezulta de asemenea ca sunt cu risc crescut femeile cu situatie materiala modesta, din medii sociale indoielnice precum si femeile care lucreaza in domeniul prostitutiei. De asemenea agresorii, in majoritatea cazurilor, au cu cel putin cinci ani mai mult decat victimele si antecedente penale. O alta forma de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei de catre sot. Cauzele sunt multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate, gelozie, alcoolism, sotul bolnav psihic etc. Uneori ca urmare a agresiunii sotiile pot comite ele insele infractiuni, de regula asupra sotilor. Intr-o asemenea situatie stabilirea gradului de vinovatie a celor doi membrii ai cuplului penal este foarte dificila. Pentru aceasta operatie trebuie sa fie cunoscuta istoria relatiilor dintre cei doi, frecventa conflictelor dintre ei, motivatia acestora. Victimizarea sotiei se poate datora in intregime conduitei ostile a sotului, dar poate exista si o contributie, mai mica sau mai mare, a sotiei, in sensul ca ea poate provoca, direct sau indirect, prin raspunsurile sau atitudinile sale, comportamentul violent al sotului. O caracteristica a victimizarii in familie este refuzul victimei de a renunta la modul de viata agresiv impus de sot, renuntare ce s-ar putea produce prin separarea in fapt a sotilor, pe o anumita perioada, pana la solutionarea problemelor conjugale sau prin divort. Atitudinea pasiva a victimei are patru mari argumente: copiii au nevoie de ambii parinti, dificultatile financiare, opinia societatii si lipsa sprijinului real din partea autoritatilor si a legii. Intrucat familia este celula de baza a societatii, in cazul unor crize majore din viata unui cuplu este necesar sa se intervina cu psihoterapie conjugala si consiliere familiala. Fireste ca femeile pot fi supuse oricarui tip de agresiune, aici fiind analizate cele mai intalnite dintre ele. Alte infractiuni care au cu precadere victime femei sunt: infractiunile privind viata sexuala (celelalte decat violul) si talharia. 3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimala crescuta datorita particularitatilor psihocomportamentale si de varsta specifice: lipsa posibilitatilor fizice si psihice de aparare, capacitatea redusa de anticipare a propriilor comportamente si ale altora, capacitatea redusa de intelegere a efectelor si consecintelor unor actiuni proprii sau ale altora, capacitate redusa empatica, imposibilitatea de a discerne intre intentiile bune si rele ale altora, nivelul inalt de sugestibilitate si al credulitatii, sinceritatea si puritatea sentimentelor, gandurilor, intentiilor, lipsa experientei sociale etc. Datorita acestor caracteristici ei pot fi usor antrenati in actiuni victimizante pentru ei, pot fi inselati cu promisiuni sau recompense, mintiti, constransi sa comita acte ale caror consecinte negative pentru ei si pentru altii nu le pot prevedea. O forma specifica de victimizare a minorilor este bataia si incestul. Bataia este o masura aplicata in special de catre tata si este considerata o solutie extrema de autoritate si sanctionare. Adeptii bataii sustin ca ea este o masura educativa cu dubla valoare: retroactiva durere fizica si morala pentru o conduita gresita, si procativa, adica inhibarea pe viitor a unor astfel de conduite. Raman insa unele intrebari fara raspuns: cat timp trebuie sa dureze pentru a nu traumatiza fizic si psihic, ce intensitate trebuie sa aiba, care este cel mai potrivit context de aplicare etc. Bataia devine cu certitudine un act agresional atunci cand are drept consecinte leziuni fizice, traume psihice sau chiar moartea minorului. De la bataia corectiva si pana la maltratare poate fi doar un pas. Exista si situatii de parinti cu un comportament neechilibrat, determinat de diverse cauze: mariaj instabil, nasterea nedorita a copilului, copilaria violenta a parintilor, copilul privit ca o modalitate de satisfacere a propriilor nevoi, tulburari psihice, impulsivitatea, lipsa de afectivitate, frustrarea sociala, asteptarile lor de la copil sunt nesatisfacute etc. Urmari deosebit de grave ale copilului il produce si incestul. Cel mai adesea incestul este provocat de un tata care intretine relatii sexuale cu fiica sa, sau de frate care abuzeaza sexual de sora. Celelalte cazuri (modalitatile tata-fiu, frate-frate, mama-fiu/fiica, sora-frate/sora) sunt mai rare, dar nu absente.
17 Incestul cu un minor este o forma a violului deoarece copilul nu are discernamantul necesar pentru a-si da consimtamantul. Incidenta foarte crescuta in randul victimelor minore au si celelalte infractiuni sexuale. Privitor la aceasta categorie de agresiune, Alex Thio (1988)1 evidentiaza urmatoarele: intre 9 si 54 de procente pentru femei si intre 3 si 9 procente pentru barbati au fost in timpul copilariei victimele unui abuz sexual; majoritatea agresorilor sunt barbati si a victimelor sunt femei; in general infractorul si victima se cunosc. Profilul agresorului din aceasta categorie se caracterizeaza printr-o relativa inhibitie sexuala pe parcursul vietii, sunt blanzi, amabili si pasivi, sunt mai putin capabili de a intretine relatii sexuale cu persoane de sex opus adulte, fiind anxiosi si necomunicativi in prezenta acestora, cei mai multi comit agresiuni asupra aceluiasi copil pe o periada mai lunga de timp, de asemenea isi recunosc vinovatia mai usor decat violatorii. Infractiunile sexuale asupra minorilor prezinta un grad ridicat de pericol social mai ales prin urmarile de natura psihica prin care ramane marcat comportamentul victimei. Minorul, fiind lipsit de experienta de viata, este dependent de temperament. Formarea cunostintelor despre ansamblul actelor agresionale este posibila numai in acele cazuri in care raporturile existente cu diferiti agresori, in perioada anterioara, au generat o forma de rationare perceptibila in comportamentul victimei. Educatia este conditia necesara pentru a putea preveni fenomenul victimal in randul copiilor. 3.3. Victimizarea persoanelor varstnice. Batranetea prezinta o serie de caracteristici specifice: predomina procesele involutive, diminuarea potentialului energetic si a capacitatii vitale, accentuarea fenomenelor de sclerozare, scaderea labilitatii functionale a organelor de simt si a sistemului nervos, a mobilitatii. Din punct de vedere psihic apar modificari ca sentimentul de depersonalizare, scaderea capacitatii de concentrare si distribuire a atentiei, a rezistentei la stres, sentimentul de insecuritate, cresterea gradului de dependenta interpersonala, slabirea dinamismului instinctiv etc. Dar intre batranetea cronologica si cea psihologica nu exista intotdeauna concordanta. Infractiunile privitoare la batrani au fost incadrate in doua categorii : crime de strada (furt, talharie) si maltratarea de catre persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate sa apara in cadrul mediului familial, agresori fiind rudele sau persoanele care ingrijesc batranii, sau in afara acestuia, agresori fiind infractorii. Acestia din urma, profitand de capacitatea redusa a batranilor de a se apara, si de unele caracteristici psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijenta, uitare, confuzie), pot comite acte infractionale grave mult mai usor. Situatia este mult facilitata atunci cand victima traieste singura. Cele mai intalnite infractiuni privitoare la persoanele varstnice sunt infractiunile motivate material. In unele situatii infractorii cunosc direct sau indirect bunurile si valorile pe care le poseda victima, precum si locul unde sunt depozitate. In altele ei actioneaza in baza presupunerii ca victima trebuie sa fi adunat asemenea valori pe parcursul vietii, inclusiv pentru inmormantare, caz intalnit mai des in mediul rural unde batranii isi pregatesc cele funerare din timp, inclusiv banii. Barbatii batrani sunt mai victimizati decat femeile varstnice, cei din mediul urban mai vulnerabili decat cei din mediul rural iar riscul de victimizare creste odata cu inaintarea in varsta. In a doua categorie de agresiuni care privesc cu precadere varstnicii intra diferite forme de maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizica, agresiunea psihica, exploatarea prin munca, exploatarea financiara prin inselaciune si furt, privarea de hrana, tratament medical etc. Maltratarea se produce intotdeauna in familie, de catre rude sau persoanele care ingrijesc batranul, sau in institutiile de asistenta sociala, de catre personalul acestora. Victima tipica este femeia bolnavicioasa si suferinda; victimele sunt izolate social de prieteni, vecini. rude, care ar putea sa intervina si sa puna capat procesului de victimizare; victimizatorii tind sa devina suprasolicitanti in raport cu victimele care devin depresive, izolate, dependente; fii recurg cel mai adesea la maltratarea fizica, iar fiicele la maltratarea psihica; in majoritatea cazurilor victimele au fost si ele parinti abuzivi.
18 3.4. Autovictimizarea. Forma tipica, si cea mai grava, o reprezinta suicidul (sinuciderea). Cu toate acestea autovictimizarea nu trebuie sa se confunde cu suicidul, pentru ca ea presupune forme mult mai variate de autoagresiune, de exemplu automutilarile ori, in alt caz, vatamarile corporale autoprovocate de catre detinuti cu scopul de a inlatura temporar regimul de incarcerare. G. Kaiser arata suicidul ca fiind o agresiune voita si constienta orientata catre propria persoana in scopul suprimarii propriei vieti. El are o functie tripla: de exprimare a gandirii si actiunii individului; de represiune a agresiunii; de suprimare a fiintarii victimei ca modalitate de realizare a primelor doua functii. Potrivit lui A. Thio, exista trei categorii de suicid: a) Suicidul-amenintare. Indivizii care ameninta cu suicidul vor mai mult sa traiasca decat sa moara, amenintarile lor fiind folosite pentru a atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi insa transpus in realitate atunci cand exista un pericol real de a nu-si realiza scopurile propuse. b) Suicidul-tentativa. Se caracterizeaza printr-o mare ambiguitate. Sinucigasii din aceasta categorie nu reusesc de cele mai multe ori, la nivel comunicativ, sa-si declare adevaratele intentii. Ei arata altora doar cat sunt de depresivi dar evita folosirea cuvantului sinucidere. Chiar si atunci cand reusesc o atare comunicare, cei care receptioneaza mesajul nu il iau in serios datorita caracterului prea vag al acestuia. Cele mai intalnite metode sunt: taiatul venelor, inghitirea unei cantitati mari de medicamente si asfixierea cu gaz in casa sau in masina. Desi metodele pot fi letale, ele mai pastreaza o speranta pentru viata, mai mult chiar, cele mai dese tentative de suicid se petrec in locuri sau conjuncturi in care salvarea este posibila sau chiar inevitabila, astfel ca, unii autori numesc asemenea tentative drumul spre viata si nu spre moarte. Studiile statistice arata ca intre suicidul-tentativa si cel reusit exista un raport invers: cele mai multe tentative apartin femeilor si tinerilor; cele mai multe reusite apartin barbatilor si batranilor. c) Suicidul reusit. Categoria cuprinde acele persoane care, incercand sa se sinucida, nu au fost salvate la timp si pe cele care au fost mai determinate sa moara. In aproximativ o treime din sinuciderile reusite autorii lor au mai avut tentative de suicid. De asemenea cei mai multi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidara altor persoane. Cele mai folosite metode sunt impuscarea cu arme de foc si spanzurarea. Pornind de la notele lasate de sinucigasi, se pot identifica cel putin patru tipuri de sentimente suicidare: sentimentul de scuza si aparare in raport cu unele persoane1; sentimente vindicative, de razbunare pe alte persoane sau chiar pe sine2; sentimente de marinimie si generozitate fata de lumea pe care o abandoneaza cu scopul de a-si dona averea, trupul pentru experimente, organele altor bolnavi etc., tot aici regasindu-se si sentimentele de iertare fata de persoanele care au gresit sinucigasului3; sentimente suprarealiste: tensiunea puternica ce i-a condus spre suicid scade si un calm coplesitor ii cuprinde. Multi sinucigasi care si-au taiat venele declara ca nu au simtit durerea, altii au avut orgasm urmat de un sentiment linistitor de relaxare si un somn adanc. In ceea ce priveste raspunsul persoanelor care au avut o oarecare legatura cu sinucigasul si care ar fi putut prevedea si preveni sinuciderea, acesta consta, de cele mai multe ori in sentimentul de vinovatie ca
1
Tom, te iubesc att de mult dar tu mi-ai spus c nu m vrei i c nu m iubeti. Niciodat nu m-am gndit c m-ai putea lsa s merg pe acest drum dar acum sunt la sfritul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai att de multe probleme iar eu mai adaug una la ele. Tat, i produc att de mult ru. Tu ntotdeauna mi-ai vrut numai binele i acum trebuie s crezi i s accepi c acesta este. Mam, ai ncercat att de mult s m faci fericit i s faci acte de dreptate pentru toi dintre noi. i eu te iubesc foarte mult. Tu nu ai euat niciodat ns eu da... Te iubesc din toat fiina i mi pare att de ru c acesta este modul de a-mi lua rmas bun. Te rog, iart-m i fii fericit. Soia i fiica. 2 Bill, tu m-ai omort. Sper s fii fericit n inima ta, dac ai ntr-adevr aa ceva, dei eu m ndoiesc. Te rog las-l pe Rover cu Mike. De asemenea las-mi copilul n pace. Dac nu, am s revin mereu, tot restul vieii tale. Tu ai fost un ticlos i un crud. Dumnezeu nu a uitat i nu uit asta. i te rog fr flori; ele nu ar nsemna nimic. De asemenea, pstreaz-i banii. Vreau s fiu nmormntat n Potters Field, n acelai cavou cu Betty... Tu tii ce mi-ai fcut. Acesta este motivul pentru care am fcut-o. Este greeala ta i a lui Ella, ncearc i uit dac poi. Dar tu nu poi... Soia ta. 3 Marry, am fi putut s fim att de fericii dac ai fi continuat s m iubeti. Am fotografia ta n faa mea. Gndul c acum s-ar putea s fii n braele altui brbat este mult prea greu s-l suport. Eu mi ofer viaa pentru indiscreia ta. Toate greelile tale sunt uitate i reamintesc toat buntatea ta. Tu tii c a fi fcut asta cnd m-ai prsit, de aceea acum nu este o surpriz pentru tine. Adio, drag, te iubesc cu toat inima mea zdrobit. W. Smith.
19 nu au prevazut-o si prevenit-o, ca nu s-au comportat mai bine cu victima, ca nu au perceput din timp intentiile acesteia. Exista doua teorii consacrate care explica actul suicidal: teorii psihiatrice si cele sociologice. Primele considera ca boala mintala este principala cauza a sinuciderii sau cel putin un dezechilibru psihic. La acestea se adauga depresia, anxietatea morbida, lipsa de speranta, frustratia adanca, experienta traumatizanta din timpul copilariei. Teoriile sociologice sustin ca nu exista nimic rau cu sinucigasii. Potrivit lui E. Durkheim exista doua motive sociologice ale suicidului: probleme de integrare sociala si probleme cu reglarea sociala, respectiv cu constrangerea si regulile grupului social asupra individului. Pornind de la postulatele durkheimiene au fost elaborate si alte teorii moderne noi. A. Henry si J. Short au elaborat teoria trifactoriala, conform careia suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici si economici. Acestia redau statutul individului. Cu cat statutul este mai inalt cu atat individul este mai predispus suicidului, pentru ca are un superego, resimte mai greu crizele sociale, economice etc. J. Gibbs si W. Martin au elaborat teoria integrarii statutului, care afirma ca rata suicidului unei poulatii variaza invers cu nivelul integrarii statutului in acea populatie. Nivelul integrarii devine masurabil prin urmatoarele concepte: rata inalta a suicidului; lipsa stabilitatii si durabilitatii sociale; lipsa conformitatii sociale la cerintele societatii; conflictele de rol, respectiv raportul dintre asteptarile societatii de la un individ si realizarile lui in acest sens; incompatibilitatea statutului, respectiv pozitia pe care o ocupa individul in societate si care genereaza conflictul de rol; lipsa integrarii statutului, respectiv masura de ocupare a pozitiei solicitate de catre sociatate. Suicidul este explicat si prin prisma teoriilor fenomenologice care opereaza cu intelesurile si semnificatiile sinuciderii si cu modul in care persoana sinucigasa actioneaza in baza acestor intelesuri. Una dintre acestea este teoria intelesurilor suicidare care considera ca indivizii, pentru a se sinucide, atribuie anumite semnificatii specifice actelor lor suicidare (suicidul ca o cale de a transporta sufletul in alta lume, de a schimba imaginea lor in ochii altora, de a obtine sentimentele altora, de razbunare), acestea fiind, la randul lor, influentate de intelesurile generale pe care societatea le acorda suicidului (suicidul are ca motiv depresia, dorinta de a scapa de ceva neplacut din viata, de moarte; ceva este rau in legatura cu situatia sociala a sinucigasului, iar cineva este vinovat; ceva este rau cu insasi persoana sinucigasa). Alta teorie fenomenologica este teoria procesului suicidar care, in opozitie cu cea anterioara, considera ca semnificatiile suicidului tind sa descurajeze sinucigasul. Autorul teoriei, J. Jacobs, identifica zece pasi in cadrul procesului de devenire a sinucigasului: 1. indivizii se confrunta cu probleme neasteptate, intolerabile si insolvabile; 2. ei le vad, nu ca pe niste incidente izolate, ci ca pe o veriga dintr-un sir nesfarsit de probleme; 3. ei cred ca moartea este singurul mod de a le rezolva; 4. aceasta convingere se fundamenteaza pe izolarea lor sociala; ei nu isi pot impartasi cu altii problemele; 5. ei se straduiesc din greu sa invinga prohibitia societatii impotriva suicidului pe care au interiorizat-o atat de mult incat vad suicidul ca fiind imoral; 6. ei reusesc s-o invinga deoarece sunt deja foarte izolati social; 7. ei reusesc s-o invinga si prin autosugestionarea ca prin suicid nu renunta la viata sacra; 8. ei rezolva conflictul (rational, psihologic, moral si spiritual) definind problemele ca fiind insolvabile in alt mod, deci suicidul devine o necesitate, devine justificat; 9. definind suicidul ca singura solutie, ei inlatura sentimentul de vinovatie si raspundere; 10. pentru a fi siguri ca nu vor fi pedepsiti in alta viata, ei Il roaga pe Dumnezeu pentru iertare sau lasa o nota suicidara cerand supravietuitorilor sa se roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid. Semnificatia psiho-sociala a suicidului este contradictorie deoarece are la baza o criza de fundamente, victima acceptand raportarea comportamentului individual la un comportament ideal absolut, care va avea intotdeauna o semnificatie irationala. Victima suicidului isi precizeaza raporturile cu agresorul (mediul social sau un individ), si asa-zisa intelegere rational-irational a existentei delibereaza in sensul negarii acesteia, printr-o viziune tragica, speculativa, irationala.
20
N. Mitrofan .a., op. cit., p. 103-105; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciar: teorie i practic, Editura Pinguin Book, Bucureti, 2006, p. 67-70; I. Tnsescu .a., op. cit., p. 164-166.
21
I. Tnsescu, G. Tnsescu, C. Tnsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureti, 2003, p. 162-172.
22 criminologiei, ci o stiinta paralela cu aceasta, sau chiar reversul ei.1 Criminologia este stiinta care studiaza cauzele si conditiile criminalitatii, efectele criminalitatii asupra victimelor dar si asupra societatii, strategia de aparare socio-umana. Raportul dintre victimologie si criminologie se regaseste sub doua importante aspecte: prin cercetarile specifice, criminologia ofera explicatii cu privire la actul criminogen care permit adoptarea unor masuri si instrumente necesare in scopul reducerii criminalitatii si diminuarii riscului victimal; criminologia stabileste cauzele si conditiile producerii infractiunilor, oferind informatii utile in stabilirea strategiilor de preventie si aparare individuala si de grup. Victimologia a aparut ca o necesitate sociala. Ideea ca problema crimei poate fi solutionata numai prin studiul delincventului este totalmente gresita. Separarea delincventului de victima este o eroare. Nici un proces penal nu poate exista fara cuplul agresor-victima. Solutionarea corecta a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterala a acestui cuplu, in caz contrar orice solutie corecta se va da numai din eroare2. Studiul empiric al victimei, din trecut, a fost inlocuit cu unul sistematic de catre o noua stiinta victimologia.
1 2
B. Mendelshon n T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciar, Editura tiinific, Bucureti, 1973, p. 92. B. Mendelshon n T. Bogdan, op. cit., p. 91.
23
BIBLIOGRAFIE
Tiberiu BOGDAN Petre BRANZEI, Gheorghe SCRIPCARU, Tadeusz PIROYSKI Ioana-Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI Iancu TANASESCU, Gabriel TANASESCU, Camil TANASESCU
Probleme de psihologie judiciara, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973 Comportamentul aberant in relatiile cu mediul, Editura Junimea, Iasi, 1970 Tratat universitar de psihologie judiciara: teorie si practica, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2006 Psihologie judiciara, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1994 Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucuresti, 2003