Sunteți pe pagina 1din 28

1.Dezvoltarea economică şi impactul asupra mediului (9)

Procesele industriale şi activitatea economică sunt strâns legate de mediul prin ceea ce este cunoscut sub denumirea de balanţa de materiale. In conformitate cu legile termodinamice, a conservării masei şi energiei, materia primă, energia consumată pentru prelucrarea ei, care au fost preluate din cadrul mediul ambiant trebuie să reapară în altă parte şi sub o altă formă în cadrul sistemului economic. Practic prelucrarea materiilor prime şi a materialelor trebuie să aibă urmări atât sub formă de produse finite, precum şi sub formă de deşeuri, care pot fi solide, gazoase sau lichide. Aceste deşeuri în funcţie de toxicitate lor, pot afecta mai mult sau mai puţin mediul ambiant. Problema care se pune în prezent şi care trebuie pusă şi în viitor este de a găsi soluţiile tehnologice cele mai adecvate pentru reducerea emisiilor poluante. Pentru prima dată problema consumurilor energetice industriale, dar şi problema deşeurilor industriale au fost ridicate în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare ( O.E.C.D ) începând cu anul 1970. Pentru a analiza din punct de vedere al impactului asupra mediului un proces tehnologic şi pentru a-l compara cu altul, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare a introdus în prima faza doi indicatori, care de fapt exprimă şi calitatea procesului tehnologic :

energia primară consumată în raport cu produsul intern brut (P.I.B.) ;

cantitatea de deşeuri industriale şi menajere raportată la producţia

industrială. Aceşti indicatori variază de la o ţară la alta şi depind de nivelul tehnologic al proceselor industriale, de gradul de mecanizare şi automatizare, de nivelul de pregătire profesională, dar şi de nivelul de cultură şi de simţ civic al populaţiei. Cresterea substanţială a preţului energiei, în special după anii 1980 - 1982 a avut ca efect intensificarea cercetărilor privind reducerea consumurilor energetice. In acestă perioadă s-au făcut eforturi deosebite pentru proiectarea de maşini şi instalaţii mai uşoare, cu consumuri de materii prime cât mai reduse, pentru realizarea de noi tehnologii mici consumatoare de energie, s-au făcut studii pentru creşterea fiabilităţii şi a calităţii produselor, s-a trecut la recuperarea intensivă a resurselor energetice primare şi secundare, s-a trecut la proiectarea de utilaje ce funcţionează cu consumuri energetice reduse. Un exemplu tipic în acest sens este industria autovehiculelor rutiere, unde s-au făcut eforturi pentru scăderea greutăţii autovehiculelor, pentru

reducerea consumurilor de combustibili a motoarelor, fără însă să afecteze confortul şi puterea motoarelor. Reducerea consumurilor pe unitate de produs brut este avantajoasă pentru mediu,

deoarece consumurile de materiale şi de energie sunt direct legate de volumul emisiilor poluante, precum şi de protejarea resurselor de materii prime şi de energie. Se cunoaşte că fenomenele de ardere sunt în totdeauna însoţite de eliminarea în atmosferă a unor oxizi de sulf, de carbon, de azot, care afectează mediul ambiant, dar şi că procesele industriale sunt generatoare de reziduri industriale în cea mai mare parte toxice pentru mediu.

In perioada actuală, dar şi în viitor eforturile cercetătorilor trebuie să fie concentrate spre

găsirea de noi tehnologii ce utilizează materii prime ce se găsesc din abundenţă pe pământ, tehnologii mici consumatoare de materiale şi energie şi în acelaşi timp tehnologii ce produc cantităţi foarte mici de emisii poluante şi de deşeuri. Trebuie remarcat faptul că, astăzi calitatea unui proces tehnologic, calitatea unei instalaţii sau a unui agent economic se apreciază nu numai în funcţie de productivitate, calitate sau profit ci şi în funcţie de efectele pe care le produce asupra mediului. Reglementările internaţionale, standardul internaţional ISO 14000, precum şi legislaţia internă solicită luarea unor măsuri privind reducerea poluării şi protejarea mediului. In acest sens Inspectoratul pentru Protecţia Mediului are un rol deosebit, practic fiind instituţia ce are rolul de a supraveghea calitatea mediului, de a certifica prin acordarea Avizului de Mediu,

agentul economic respectiv se încadreaza din punct de vedere al emisiilor poluante în normele legale, precum şi de a atrage atenţia agenţilor economici sau chiar de a le întrerupe activitatea în cazul în care emisiile poluante ale acestora depăşesc limitele legale.

O problema deosebit de importantă în etapa actuală este problema ambalajelor şi a

reciclării produselor scoase din uz. Din acest punct de vedere putem evidenţia legislaţia americană care prevede ca la realizarea unui proiect indiferent de natura lui, trebuiesc prevăzute capitole separate privind modul de ambalare, modul de reciclare a ambalajelor, precum şi modul de recuperare a componentelor şi de reciclare a componentelor instalaţiei proiectate. In finalul proiectului trebuie să se precizeze concret impactul asupra mediului al produsului şi al procesului tehnologic. Toate aceste acţiuni ce trebuiesc realizate se încadrează în conceptul dezvoltării durabile.

Greşelile trecutului datorate în principal idei creşterii economice rapide cu orice preţ, chiar şi fără a ţine seama de efectele produse asupra mediului au dus în dese rânduri la catastrofe ecologice foarte greu de remediat. Distrugerea mediului ambiant este considerat de foarte mulţi oameni ca o parte a preţului pe care trebuie să-l plătim pentru a obţine un nivel de trai cât mai ridicat.

Ca să dau numai un exemplu elocvent în acest sens, mă voi referii doar la defrişarea pădurilor pentru a obţine lemnul pentru construcţii, hârtie, sau pentru foc. In această direcţie ţările slab dezvoltate nu trebuie să urmeze greşelile ţărilor dezvoltate, pentru că acestea deţin resurse financiare însemnate cu care pot finanţa programe de împădurire, programe pentru refacerea mediului deteriorat, etc. De aceea este de preferat o dezvoltare economică mai lentă, dar cu asigurarea unei bune protecţii a mediului. Intrebarea care se poate pune astăzi este: cum pot preocupările din domeniul protecţiei mediului să se integreze în creşterea economică dorită de toţi. Rezolvarea acestei probleme poate consta în acţiuni dinamice de informare a opiniei publice, de acordare a unor stimulente pentru acţiuni privind protecţia mediului, prin diverse taxe pentru refacerea mediului, precum şi prin amenzi. Totuşi se remarcă două probleme importante care trebuie să pună pe gânduri pe toţi factorii de decizie:

în primul rând asigurarea certitudinii privind nivelului calitativ al mediului pentru generaţiile viitoare în al doilea rând dezvoltarea industriei ecologice care să sprijine efortul de imbunătăţire a calităţii mediului.

2.Principalele concepte privind Dezvoltarea durabilă-Definire şi conţinut (29)

Acest nou concept “Dezvoltare Durabilă” are mai multe definiţii, dintre care cea mai uzuală este: „acea dezvoltare care asigură necesităţile prezentului fără a compromite şansele generaţiilor viitoare de aşi satisface propriile nevoi”. La nivelul unei ţări conceptul „Dezvoltare Durabilă” este definit ca fiind capacitatea ţării respective de a realiza la nivel naţional un echilibru între dezvoltarea economico – socială şi mediu, ţinând seama de resursele naturale, condiţiile sociale în perspectiva asigurării condiţiilor de prosperitate economică şi socială a generaţiilor viitoare. Sub aspectul activităţilor industriale conceptul sugerează optimizarea profiturilor economice şi sociale pentru generaţia actuală, dar fără a pune în pericol sub acest aspect dezvoltarea generaţiilor viitoare. Acest concept a apărut ca urmare a faptului că în prezent lumea se confruntă cu mari probleme generate de insuficienţa resurselor, de modul de repartiţia acestor resurse pe continente, de faptul că o mare parte a populaţie este dezavantajată şi suferă de sărăcie. Peste un miliarde de oameni, mai ales din ţările sărace şi în curs de dezvoltare nu au acces la apă potabilă de calitate, peste 1,7 miliarde de oameni nu au acces la un sistem sanitar, peste 2,2 milioane adulţi, dar mai ales copii, mor din cauza unor boli generate de lipsa hranei, a lipsei de apă potabilă sau lipsei de asistenţa sanitară corespunzătoare. Dacă nu se iar măsuri urgente şi eficiente perspectivele generaţiilor viitoare nu sunt „roze”. Se estimează că în anul 2025 circa jumătate din populaţia globului se va confrunta cu lipsa apei potabile, mai ales că populaţia globului creşte cu 90 de milioane de oameni pe an, iar creşterea natalităţii este preponderentă în ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun de surse financiare ca să facă faţă acestei situaţii. Pentru prima dată în lume acest concept a fost exprimat de către cercetătorul L. Brown în preajma anilor 1980, când a şi publicat o carte intitulată „Building a Sustainable Society. Ideile expuse în această carte au fost continuate şi în cartea „Problemele Globale ale Omenirii”, scrisă de acelaşi autor. Cartea a fost publicată şi în România în anul 1999 de către Editura Tehnică. Ideile exprimate în prima carte au fost repede preluate de foarte mulţi cercetători şi economişti de frunte. Sub aceste presiuni ale oamenilor de ştiinţa, Organizaţia Naţiunilor Unite a acceptat ca document oficial în anul 1987 şi de altfel a publicat sub egida ONU, cartea „Viitorul Nostru Comun” ( Our Common Future) scrisă de un de un grup de politicieni şi oameni de ştiinţa

ce au format aşa numita „Comisie Brundtlant”, care se constituie un îndrumar pentru dezvoltarea economică viitoare. Conceptul de dezvoltare durabila poate fi definit în mod concret cel puţin prin patru obiective majore ale conceptului:

Realizarea de programe de stimulare a dezvoltării personalităţii populaţiei prin

educaţie, prin etică sociala, prin dezvoltarea capacităţii de creaţie practică, prin stimularea creativităţii intelectuale etc;

Formarea unei conştiinţe universale - ecologice şi sociale bazate pe respectul faţa

de natură, pe prevenirea poluării mediului, pe creşterea calităţii vieţii tuturora;

Implementarea şi respectarea unor norme legislative universale privind dreptul

mediului;

Prezervarea capitalului natural prin reducerea consumurilor materiale şi de

energie, prin reciclarea materialelor şi utilizarea unor resurse regenerabile de energie. Problemele sunt grave, iar politicienii sunt puşi în faţa unei mari provocări. Ei trebuie să reconcilieze nevoile şi aspiraţiile unei populaţii mereu în creştere cu resursele limitate oferite de

mediul natural. Din acest punct de vedere se detaşează următoarele mari probleme cu care se confruntă omenirea şi care trebuiesc rezolvate în mod echitabil în cel mai scurt timp:

Producţia alimentară. Creşterea populaţie are implicit ca efect şi o creştere a

consumului de alimente. Se prevede că dacă se menţine acest ritm de creştere a populaţie în

circa 40 de ani se va dubla consumul de alimente. In prezent ritmul de creştere al producţie alimentare este cuprins între 1,6 şi 2% , dar în viitor este foarte greu să se menţină acest ritm de creştere va producţiei de alimente. Există două direcţii de acţiune în această direcţie şi anume, intensificarea creşterii producţiei agricole prin aplicarea unor tehnologii eficiente sau creşterea suprafeţei de teren cultivate;

Creşterea rapidă a populaţiei. Ritmul ridicat de creştere a populaţiei coroborată

cu satisfacerea nevoilor sociale creează o presiune asupra ecosistemului şi aşa destul de fragil. Se impune o intensificare a educaţiei populaţie în sensul reducerii ritmului de creştere a populaţie,

fapt deosebit de dificil ca urmare a lipsei de educaţie, dar şi a unor concepte religioase greu de depăşit;

Urbanizarea şi poluarea. Statisticile indică ca peste 90% din procentul de

creştere anuala a populaţie se înregistrează în mediul urban, fapt ce ridică probleme deosebit de

grave privind extinderea infrastructurii urbane, precum şi în domeniul controlului şi reducerii poluării. Intr-o serie de mari comunităţi urbane, cum sunt: Bangkok, Mexico City, Sao Paulo, Bombey, etc aerul, apa poluată şi deşeurile sunt mari probleme pentru comunitatea locală. Comunitatea internaţionala a devenit conştientă de aceste grave probleme. Ele au fost dezbătute în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea din iunie 1992 de la Rio de Janeiro, precum şi la Conferinţa ONU de la Johannesburg din 2002 , fapt ce a contribuit la conştientizarea opiniei publice. Mesajul care s-a desprins la aceste conferinţe a fost:

Fără o gestionare mau bună a mediului înconjurător dezvoltarea va fi subminata, iar fără o dezvoltare accelerată a ţarilor sărace, politicile prind problematica protecţiei mediului la nivel global vor eşua.

3.Direcţii de cercetare ale dezvoltării Durabile (31)

După apariţia cestui concept s-a depus o muncă intensă pentru ca acest concept să devină

operaţional. De fapt acest lucru a constituit principala tema a raportului Dezvoltării Mondiale prezentat în anul 1992 de către Banca Mondială. In cadrul acestui raport s-au deprins trei punte de vedere a unor grupuri profesionale şi anume:

Grupul economiştilor, ale căror tendinţă este de a maximiza bunăstarea în condiţiile

constrângerilor impuse de stocul de capital existent şi de tehnologiile disponibile;

Grupul ecologiştilor, care pun accentul pe păstrarea integrităţii subsistemelor ecologice

considerate vitale pentru supravieţuirea ecosistemului global. Un grup mai moderat consideră că există

posibilitatea adaptabilităţii dinamice a unor ecosisteme naturale, care constituie suportul vieţii, în anumite condiţii de protecţie;

Grupul sociologilor, care pun accentul pe fiinţele umane ale căror modele de organizare

sociale sunt cele mai importante pentru găsirea soluţiilor viabile pentru atingerea unei dezvoltări durabile. Ei atrag atenţia asupra faptului că factorul social este vital pentru implementarea unor programe şi proiecte de dezvoltare. Aceste trei grupuri sunt totuşi de acord în principiu cu punctul de vedere a fiecărui grup, dar nu abordează problema în ansamblu şi în interacţiune. De şi s-a încercat crearea unor grupuri de lucru formate din specialişti din cele trei grupuri nu s-a a reuşit realizarea unor documente unitare şi coerente în care partenerii să fie egali şi nu au fost abordate şi alte probleme cum ar fi managementul resurselor

naturale ale globului, problematica coeziunii sociale, identitatea culturală şi religioasă, integritatea ecosistemelor naturale. In general problemele nerezolvate privesc cel puţin patru mari direcţii :

Evaluarea reala a situaţiei prezente;

Luarea unor decizii majore în condiţii de incertitudini;

Stabilire unei politici globale şi aplicate instituţional de fiecare stat;

Crearea unor condiţii de sustenabilitate şi echitate socială.

Toate aceste probleme ridicate şi nerezolvate până în prezent impun abordarea unor direcţii de cercetare majore. Probabil că punctul de plecare ar fi recunoaşterea faptului că activităţile economice şi sociale de până acum au generat efecte negative asupra mediului, lucru greu de realizat la nivel global. Spre exemplu este greu de estimat şi cuantificat efectul pozitiv la nivel social, dar şi negativ asupra mediului datorat defrişărilor pentru obţinerea de noi suprafeţe agricole, care să satisfacă cerinţe pentru

alimente. Acelaşi lucru se poate afirma şi în ceea ce priveşte desecările ţinând seama de distrugerea ireversibil unui ecosistem umed.

Dacă şi evaluarea astăzi a mediului este dificilă, atunci şi evaluarea viitorului este cel puţin la fel de dificilă. Incă nu s-a găsit răspunsul la întrebări de genul : Cum ar trebui evaluat impactul activităţilor economice şi sociale pe termen lung ? Fiecare din grupul de mai sus a aplicat un alt principiu şi au pus alt gen de întrebări, spre exemplu:

Grupul economiştilor au aplicat rate de actualizare a costurilor şi beneficiilor pentru

generaţiile viitoare;

Grupul ecologiştilor şi sociologilor au argumentat că este greşit să evaluăm bunăstarea

oamenilor nenăscuţi, înaintea evaluării propriei bunăstări;

Grupul ecologiştilor au ridicat problema gradului de incertitudine a perspectivelor

viitoare, ţinând seama de o serie de calcule empirice şi date statistice relative;

Grupul sociologilor a ridicat problema priorităţilor, care din următoare probleme este mai

prioritară: protecţia mediului în raport cu sănătatea, educaţia sau planning-ul familial, conservarea mediului sau asigurarea alimentelor pentru populaţie etc. Aceste întrebări legitime şi normale pot sugera direcţiile de cercetare pentru a putea pune pe baze ştiinţifice conceptul de dezvoltare durabilă şi de a putea reduce gradul de incertitudine în ceea ce priveşte viitorul. Aceste direcţii de cercetare pot fi următoarele:

Stabilirea nivelului resurselor naturale globale. Este vorba atât ne resursele

neregenerabile cât şi resursele regenerabile, pentru a se putea aprecia durata de asigurare al acestora în timp;

Stabilirea eficienţei utilizării resurselor , ce depinde de condiţiile tehnice moştenite,

tehnologiile actuale şi viitoare, condiţiile economice şi de mediu;

Stabilirea nevoilor sau trebuinţelor umane şi mă refer la cerinţele materiale,

economice, sociale, spirituale, de mediu ecologic. Este cu alte cuvinte vorba de necesităţile de consum ale populaţie şi ale producţiei, care impun desfăşurarea unor activităţi economice.

Stabilirea gradului de degradare al mediului. Se cunoaşte că activităţile antropice au

produs efecte negative şi în multe cazuri ireversibile asupra mediului. Cercetările trebuiesc îndreptate spre

cunoaşterea acestor efecte gravitatea loc, măsurile ce pot luate pentru diminuarea efectelor, precum şi costurile pentru refacerea ecologică a mediului degradat;

Stabilirea nivelului de educaţie a populaţiei în raport cu problemele majore privind

mediul şi problemele impuse de conceptul de dezvoltare durabilă. Trebuie să recunoaştem că există mari diferenţe de cultură şi educaţie şi este dificil să implementăm acest concept fără a implica toată populaţia globului, iar acest lucru nu se poate realiza fără cunoaşterea profundă a specificului fiecărei etnii, culturii sale tradiţionale etc. Cunoaşterea ecosistemelor naturale şi a efectelor asupra acestora a activităţilor umane. Se cunoaşte că implicarea activităţilor umane în ecosisteme fără a le cunoaşte modul de organizare, fără a cunoaşte efectele asupra lanţului trofic poate avea repercursiuni majore şi ireversibile.

4.Abordări în dezvoltarea durabilă (33)

Politice pentru dezvoltarea durabilă a mediului se pot înscrie pe două direcţiii de acţiune şi

anume:

Promovarea creşterii economice şi gestiunea ecologică a amediului, acţiuni ce includ

eliminarea subvenţiilor la utilizarea resurselor, clarificarea dreptului de proprietate, accelerarea procesului de instruire şi educaţie a populaţiei;

Stoparea procesului de alterare a mediului înconjurător prin legi, sancţiuni şi stimulente.

Studiile întreprinse în domeniul stimulării respectării acestui concept, au relevat faptul că instrumentele administrative bazate pe criterii de piaţă, precum şi cele care generează obligaţii financiare pentru cei ce poluează sunt mult mai eficiente, decât a stabilii restricţii cantitative sau contingentări de materiale sau de produse fabricate. În multe ţări intenţiile de implementare a conceptului de Dezvoltare Durabilă au eşuat prin faptul că nu a existat capacitatea instituţională de coordonare şi urmărire a implementării conceptului. Trebuie remarcat faptul că Banca Mondială oferă asistenţă tehnică pentru sprijinirea statelor în consolidarea capacităţii instituţionale pentru urmărirea implementării conceptului. Ceea ce nu se ştie sau nu se vrea să se ştie este faptul că în toate ţările lumii, componenta socială este la fel de importantă, dacă nu mai importantă decât componenta socială sau economică.

Abordarea ecologică a conceptului de Dezvoltare Durabilă sau aşa numita eco-dezvoltarea, trebuie ca în mod direct să asigure protecţia biosferei, respectiv a biodiversităţii şi a desfăşurării normale a fenomenelor şi ciclurilor bio-geo-chimice. Din ce în ce mai mult se implică organizaţiile ecologice în procesele de adoptare a unor decizii economice cu implicaţii asupra mediului. Acest lucru este foarte important pentru că aceştia au o perspectivă de ansamblu şi pe o durată mare de timp putând stopa acţiunile ce au impacturi majore asupra mediului şi astfel se poate proteja biodiversitatea şi se consolidează dezvoltarea eco-socială în concordanţă cu conceptul de Dezvoltare Durabilă. Din nefericire investitorii de astăzi, doritori de profituri mari, cataloghează ecologişti ca persoane nerelevante ce se opun dezvoltării economice, dar în ultimii ani ca urmare a aplicării legislaţiei privind impactul activităţilor economice asupra mediului şi a dezbaterilor publice privind aprobarea desfăşurării unor activităţi cu impact major asupra mediului, ecologiştii au început să-şi impună punctul de vedere şi de multe ori au reuşit să sisteze derularea unor activităţi economice ce pot pune în pericol biodiversitatea. Dacă până spre sfârşitul secolului trecut nu se discuta prea intens de problema epuizării unor resurse, astăzi din ce în ce mai mult se pune această problema, în principal în domeniul energetic, al resurselor de energie fosilă, cărbune, petrol şi gaz. Aşa cu am mai afirmat resursele naturale erau considerate „bunuri inepuizabile” şi putea prevedea în aceste condiţii o dezvoltare economică nelimitată pe baza resurselor. Astăzi însă, când se cunosc în mare parte volumul resurselor şi a implicaţor activităţilor economice asupra mediului se poate discuta de patru probleme fundamentale ale protecţiei mediulu şi anume:

Activitatea economică umană este un subsistem care operează într-un mediu considerat

finit şi pe care îl influenţează şi cu care se interferează permanent;

Pe măsură ce activitatea umană se extinde iar populaţia creşte neîncetat, mai ales în ţările

sărace, se utilizează din ce în ce mai multe resurse naturale, fapt ce generează mai multe emisii în atmosferă, apă şi sol şi se produc cantităţi tot mai mari de deşeuri care încep să se apropie de limitele de suportabilitate ale ecosistemului;

Sunt dese cazurile în care activităţile economice au făcut schimbări majore în mediu,

schimbări cu efecte pe termen lung, ca de exemplu defrişarea pădurilor, desecarea unor lacuri, captări de râuri şi care au ca efect deşertificarea unor zone întinse, erodarea solului, inundaţii etc;

Producerea de cantităţi masive de dioxid de carbon, gaz cu un puternic potenţial de efect

de seră şi care a avut ca rezultat o încălzire globală a pământului şi de aici toate efectele ce decurg,

secetă, topirea calotelor glaciare, deşertificarea pământului, tornade, inundaţii etc.

Economia mediului, ca domeniu relativ nou de studiu caută astăzi soluţii pentru stabilirea unor criterii de mediu şi sociale în luarea unor decizii economice. Abordarea economică a conceptului de Dezvoltare Durabilă poate să ajute la apropierea concepului de viaţa economico-socială în luarea unor decizii importante. Economia mediului, ca domeniu de studiu, nu este nouă. De-a lungul ultimelor decenii principiile economice existente au fost construite şi extinse pornind în principal de la evaluarea impactului activităţii economice asupra mediului şi a biodiversităţii.mai recent, mai ales în cazul ţărilor în curs de dezvoltare. În cazul acestor ţări luarea unor decizii majore privind dezvoltarea economică ţine seama de impactul viitoarelor activităţi economice asupra mediului şi a biodiversităţii.

Dezvoltarea economică durabilă (sustenabilă) este interpretată astăzi ca ca fiind un proces de menţinere a bunăstării proiectate pe un termen nedefinit în viitor. Economiştii au introdus un nou concept şi anume optimalitatea economică definită ca maximizarea valorii prezente a consumului. Acest concept este antagonic cu cel al dezvoltării durabile sau sustenabile. Mai mult unii economişti consideră că aplicarea conceptului de optimalitate economică este sinonim cu non-sustenabilitatea. De aceea astăzi se încearcă conbinarea optimalitatea cu sustenabilitatea, căutându-se rezolvarea dorinţei de profit maxim cu orice preţ cu conceptul de protecţie a mediului, în deosebi a resurselor neregenerabile. Bunăstarea economică derivă din venituri şi din mediu, care îndeplineşte mai multe funcţii, contribuind şi la producţie şi deci şi la obţinerea de venituri, deci în mod concret la asigurarea bunăstării. Venitul este asigurat de către stocul de capital, ce cuprinde capitalul produs, capitalul uman, capitalul natural şi capitalul social. Capitalul natural îndeplineşte şi funcţia de „mediu”, care creează bunăstare în mod direct. Pentru ca bunăstarea economică să nu se reducă, stocul de capital care o generează trebuie menţinut. Aceasta implică necesitatea ca, pentru sustenabilitatea economică, diferenţa dintre investiţiile brute şi deprecierea capitalului să fie pozitivă. Abordarea sociologică a Concepului de Dezvoltare Durabilă este de dată mai recentă. Dezvoltarea socială durabilă înseamnă evitarea unor probleme majore, cum ar fi:

tensiuni generale de discrepanţele majore între bogaţi şi săraci;

divizarea societăţii pe criterii de cultură;

divizarea societăţii pe criterii etnice;

nererspectarea sistematică a drepturilor omului.

Toate aceste aşa cum a demonstrat istoria sunt surse de comflicte, uneori chiar violende şi nu de

multe ori au fost generatoare de războaie.

În acest context, nu este de loc de neglijat sloganul „ să punem omul în prin plan” programelor de investiţii orientate spre o dezvoltare durabilă şi echitabilă pentru toţi.

în cadrul

5. Activitatea de exploatare a resurselor (38)

Pământul s-a modificat continuu de la formare și până în prezent, fie ca urmare a unor mişcări ale pământului, cutremure, tsunami, incendii mari, dar şi ca urmare a activităţii omului. Dacă analizăm marile lucrări cum sunt: canalul Suez, canalul Panama, marile lacuri de acumulare, marile exploatări miniere, mai ales cele de suprafaţă, ne dăm seama că pământul a suferit modificări esenţiale la suprafaţă. Se pare că totuşi omenirea nu pare deocamdată că suferă de pe urma consumului de minerale, şi de energie fosile de la suprafaţa crustei pământului, totuşi se observă zone epuizate de zăcăminte, zone deşertice, etc. Resursele au devenit o problemă priopritară constantă, în parte şi datorită creşterii populaţiei globului. Cu cât populaţia globului creşte cu atât se arde mai mult combustibil, se folosesc mai multe minerale. Termenul de resurse ale Pământului a fost folosit de regulă pentru a descrie în general materialele geologice necesare societății. Resursele pământului sunt definite ca fiind cantitatea dintr-un anumit material, de regulă, de natură geologică ce se găseşte în scoarţa terestră şi care sunt necesare societăţii. Trebuie însă să facem distincția între termenul de resurse şi termenul de rezerve. Rezervele sunt cantitatea dintr-un material dat care a fost estimată că ar putea fi utilizată în condiţii economice şi cu tehnologia actuală. Prezicerea perioadei pentru care o resursă va mai dura este o sarcină dificilă, necesitând estimări corecte asupra rezervelor disponibile şi a ritmurilor de consum. După unii cercetători rezervele reprezintă estimarea cea mai conservatoare a cât rămâne de folosit dintr-un anumit material fie că este material util, combustibilul fosil sau rocă ornamentală. Rămâne de discutat şi problema zăcămintelor găsite prin diverse prospecţiuni geologice, dar care în prezent nu pot fi exploatate în condiţii economice, acestea se numesc resurse subeconomice sau resurse condiţionate:

Unele zăcăminte pot fi exploatabile cu tehnologia existentă dar conţinutul în material util este atât de scăzut încât exploatarea lor nu se poate face la un preţ profitabil. Există şi situaţia când au fost descoperite zăcăminte utile, dar în condiţiile actuale de tehnologie încă nu pot fi exploatate, dar se cunoaşte destul de bine cantitatea zăcământului. Există şi resurse încă nedescoperite. Acestea se împart în două mari grupe:

a) Zăcăminte ipotetice, care se consideră că ar trebui să existe în anumite zone

în care s-au găsit deja resurse similare.

b) Resurse speculative care se etimează a fi în zonele descoperite în zone încă

neexplorate. Precizăm în final faptul că o serie de companii miniere sau state, preferă să nu facă

publice estimările lor pentru a nu influenţa preţul pe piaţa liberă.

6. România şi problemele ecoindustriei (50)

O piaţă a mediului înconjurător de mici proporţii a existat în România, dar după anul 1989 s-a redus foarte mult ca urmare a sistării procesului investiţional. La nivel macroeconomic nu se poate vorbii de o reorganizare a ansamblului pieţei protecţiei mediului, de amplificare a acesteia, de îcadrare în fluxul european de bunuri şi servicii

tipice acestei pieţe, atât timp cât procesul economic involuiază.

pieţe a deşeurilor (inclusiv colectarea şi valorificarea acestora) este oportună cu atât mai mult cu

cât o infrastructură există. Inexistenţa întreprinderilor care să prelucreze eficient deşeurile face inoperantă o bursă a deşeurilor (după modelul accidental şi al unora din ţările vecine României) care să stimuleze piaţa protecţiei mediului. Cadrul legislativ - esenţial pentru dimensiunile pieţei mediului înconjurător - nu a contat în România în ultimii 5 ani. Pe acest fundal s-a putut dezvolta o piaţă subterană a mediului înconjurător: import de deşeuri toxice şi periculoase, export de bunuri încadrate ca deşeuri (pentru avantaje economice personale) cum ar fi nave maritime, materiant rulant, cherestea, anvelope etc., export de materiale deficitare cum ar fi: fier vechi, ciment, cărămizi etc.

În schimb, organizarea unei

Cadrul organizatoric existent până în anul 1990 şi care funcţiona satisfăcător a fost perfecţionat ulterior, dar nu suficient: categorii întregi de resurse secundare se pierd, iar colectarea, sortarea, valorificarea, reciclarea subproduselor, a deşeurilor provenite de la populaţie se face sporadic, iar formele privatizate în acest domeniu nu sunt sprijinite de stat şi mai mult sunt ignorate. La nivel microeconomic, oportunităţile sunt interesante chiar în această perioadă de tranziţie, de reaşezare economică. Se au în vedere următoarele considerente:

întreprinderile a căror funcţionare se situiază în limitele eficienţei economice pot

-şi pună la punct instalaţiile de tratare a factorilor poluanţi emişi în cadrul proceselor tehnologice. Este vorba de acele instalaţii care au fost prevăzute în proiecte şi nefinalizate;

în scopul creşterii ratei de profit, urmare a presiunilor concurenţei, unele unităţi

economice vor trebui să-şi valorifice subprodusele de proces, să-şi reanalizeze tehnologiile existente prin prisma tehnologiilor nepoluante;

întreprinderile cu situaţii economice precare pot antrena în circuitul productiv

resurse recuperabile: metale, hârtie, carton, sticlă, textile uzate, mase plastice, uleiuri, solvenţi

folosiţi, etc., sau pot să-şi creeze reţele proprii de colectare a deşurilor;

întreprinderile cu situaţie financiară bună, pot să facă investiţii în tehnologii şi

echipamente ecologice astfel ca ele fie în situaţia de a putea pătrunde rapid pe piaţa de mediu la momentul oportun. O perspectivă interesantă este ca marile unităţi industriale să-şi infiinţeze mici unităţi satelit care să funcţioneze pe baza subproduselor sau a deşeurilor recuperate de la marea unitate. Deasemenea micile unităţi pot fi specializate şi pe colectarea şi prelucrarea unor deşeuri ce pot constitui materii prime pentru unitatea de bază. În acest mod s-ar amplifica potenţialul resurselor, activitatea economică şi-ar îmbunătăţii indicatorii şi s-ar proteja mediul înconjurător. În acest mod ar apărea noi locuri de muncă pentru personalul disponibilizat şi în acelaşi timp s-ar schimba optica personalului muncitor faţă de problemele de protecţie a mediului. Referitor la aceste unităţi satelit, fostele unităţi de cercetare-proiectare departamentale s- ar putea implica în procesul de proiectare de asemenea unităţi satelit, care să prelucreze deşeuri tehnologice. Aceste unităţi ar avea două scopuri: în primul rând ar proteja mediul de pericolul deşeurilor industriale şi în al doilea rând ar furniza materii prime unităţii de bază.

Obligativitatea unităţilor de producţie de a primii spre tratare şi valorificare produsele proprii, după încheierea ciclului lor de viaţă (practică ce se răspândeşte tot mai mult în Europa occidentală) ar obliga întreprinderile - indiferent de forma de proprietate să găsească soluţii de valorificare a acestora cu efecte imediate pentru piaţa ecoindustriei. La nivelul administraţiei locale, a primăriilor şi prefecturilor se ridică probleme din partea populaţieie pentru asigurarea unor cantităţi normale de apă potabilă de calitate, pentru tratarea corespunzătoare a apelor uzate, pentru alegerea celor mai eficiente metode de tratare şi prelucrare a gunoaielor menajere. Se remarcă presiunea organizaţiilor neguvernamentale cu profil ecologic asupra factorilor economici din teritorii, dar şi asupra primăriilor privind neregulile depistate în domeniul protecţiei mediului (deversării de substanţe toxice în ape curgătoare sau lacuri, depozitări de gunoaie în locuri neamenajate, diverse emisii poluante, etc.). şi în sfârşit, ca oportunităţi pentru ecoindustrie şi economia mediului înconjurător, trebuie amintite şi marile capacităţi industriale disponibile din cadrul industriei construcţiilor de maşini, chimică şi petrochimică, electrotehnică, potenţialul din domeniul cercetării şi proiectării, al învăţământului superior şi faptul că va fi o necesitate obligatorie alinierea unităţilor productive ce supraveţuiesc tranziţiei la parametrii de performanţă ai pieţei europene. Trecerea de la tehnologiile poluante la cele mai puţin poluante ca primă etapă în drumul spre tehnologii “curate” este un proces dificil, complicat dar obligatoriu de urmat. Sunt tehnologii (hard technologies) poluante sau puternic poluante şi care nu au încă alternative ecologice (metalurgia feroase şi neferoase, produse chimice anorganice, îngrăşăminte chimice, extracţia minereurilor, arderea combustilor fosili, etc.), dar în cazul acestora se poate intervenii prin măsuri de reducere a gradului de poluare al diverselor emisii prin filtrare, tratare, recuperare, etc. Tehnologiile “curate” şi în special, biotehnologiile sunt scumpe, apelează la tehnici de vârf şi se amplasează, cu precădere, în ţările dezvoltate. Efortul de cercetare-dezvoltare corespunzător promovării şi susţinerii acestor tehnologii nepoluante sau mai puţin poluante este foarte mare, neputând fi susţinut decât de mari companii (de tipul transnaţionalelor) sau de guverne cu putere economică semnificativă. Unele preocupări au existat şi continuă să existe şi în economia României (extracţia secundară a ţiţeiului cu ajutorul bacteriilor, valorificarea spirulinei din culturi, proteine sintetice pe bază de hidrocarburi petroliere, utilizarea feromonilor în combaterea insectelor, etc.), dar sunt

preocupări izolate nu sunt sprijinite de stat sau de Ministerul Mediului şi ca urmare nu au rezultate economice şi ecologice semnificative. Se poate concluziona că există oportunităţi pentru dezvoltarea ecoindustrială în România, facilităţile existente trebuind a fi valorificate în interesul întregii economii naţionale, dar, în primul rând, al producătorilor de tehnologii şi utilaje ecologice. Tehnologiile curate presupun o abordare diferenţiată, decalajele mari dintre preocupările şi realizările din România şi cele similare din ţările dezvoltate impun concentrarea eforturilor asupra a ceea ce s-a început, definitivarea şi valorificarea acestora.

7. Tehnologii de reciclare a deşeurilor (65)

Clasificarea tehnologiilor de reciclare a deşeurilor se poate face în funcţie de categoria din care fac parte aceste deşeuri după cum urmează:

tehnologii de reciclare a deşeurilor destinate valorificării energetice;

tehnologii de reciclare a deşeurilor destinate valorificării materiale;

tehnologii de neutralizare şi distrugere a deşeurilor restante;

Tehnologii de reciclare a deşeurilor destinate valorificării energetice. Arderea deşeurilor în vederea recuperării energiei termice. La arderea deşeurilor trebuie dezbătute două aspecte:

calitatea deşeurilor;

tehnologia de ardere.

Pentru definirea calităţii deşeurilor menajere şi a celor din industria alimentară sunt de stabilit următoarele caracteristici de ardere:

umiditatea totală;

puterea calorifică inferioară;

conţinutul de cenuşă.

Valorile umidităţii şi puterii calorifice a deşeurilor menajere şi din industria alimentară le situează

în rândul combustibililor solizi săraci, cu umiditate mare şi putere calorifică scăzută, motiv pentru care tehnicile de ardere derivă de celelalte.

O altă categorie de deşeuri care se supun procesului de ardere sunt deşeurile industriale

combustibile. La arderea acestora, din punct de vedere termotehnic, sunt importante următoarele

caracteristici:

analiza tehnică elementară şi compoziţia chimică;

puterea calorifică şi consistenţa;

alte proprietăţi fizico-chimice (vâscozitatea, temperatura de aprindere şi autoaprindere).

De

obicei, toate aceste date se obţin prin determinări de laborator asupra deşeurilor industriale în

cauză, servind astfel ca date sigure pentru proiectarea, atât a agregatelor de prelucrare - cameră de ardere, cazan recuperator - cât şi pentru alcătuirea unei scheme tehnologice corecte. Aceste instalaţii de ardere a deşeurilor eliberează în timpul combustiei căldura preluată de către recuperatoare sau generatoare (cazane recuperatoare sau cazane de abur în funcţie de cantitatea de căldură şi temperatura dezvoltată). Gazele reziduale care ies din recuperatoare sau generatoarele de abur sunt trecute prin instalaţii de epurare pentru a nu polua mediul înconjurător. Piroliza deşeurilor urmată de prelucrarea gazelor obţinute. Piroliza sau semicarburarea este un procedeu foarte cunoscut şi constă din descompunerea termică a deşeurilor cu conţinut de car-bon, în absenţa oxigenului atmosferic, pentru a se obţine un gaz combustibil. Transformarea are loc cu încălzire din exterior, într-o atmosferă unde arderea nu este posibilă.

Se cunosc în prezent două procedee de piroliză a deşeurilor cu conţinut de carbon care poartă

denumirea de Kiener şi respectiv Purox. Primul utilizează un tambur cu un mic unghi de înclinare, ca-re se roteşte în jurul axei sale longitudinale. Gazele de combustie, provenite de la un arzător cu gaze sau păcură, încălzesc nişte aripioare speciale prevăzute pe peretele interior al tamburului. Deşeurile mărunţite alimentează continuu acest tambur unde sunt încălzite, amestecate şi transportate de către aripioarele interioare, astfel că în

absenţa aerului şi la temperaturi de 450-500 o C se semicarbonizează. Gazele de semicarbonizare ajung într-un convertor de cracare unde sunt supuse la o temperatură de cracare de 1100 - 1200 o C. Hidrocarburile cu greutate moleculară mare se transformă în metan şi hidrogen şi o mică parte în monoxid şi bioxid de carbon. După răcirea şi epurarea gazelor, acestea sunt colectate într-un rezervor de gaze. Aceste gaze pot alimenta arzătoarele unor motoare sau turbine cu gaze ce acţionează un genera-tor de curent electric. Puterea calorifică a gazelor obţinute este de 1000 - 2000 Kcal/m 3 .

La procedeul Purox, deşeurile mărunţite se introduc pe la partea de sus a unui reactor în timp ce pe la partea de jos se insuflă oxigen în loc de aer. Deşeurile parcurg convertorul (reactorul) de piroliză de sus în jos, în contracurent cu gazele fierbinţi ascendente, pe următoarele zone: zona de uscare (încălzire); zona de piroliză şi zona de ardere sau topire. Gazul combustibil este produs în zona de piroliză. Acest gaz trece prin zona de încălzire unde este răcit la cca. 200 o C, iar în continuare este filtrat electrostatic. Utilizarea cea mai eficientă a gazului Purox este la înlocuirea gazelor de combustie clasice la cazane şi cuptoare. Tratarea biologică a deşeurilor în vederea obţinerii bioenergiei. Cea mai eficientă metodă de tratare biologică a deşeuri-lor este în prezent cea biotermică, prin care se valorifică deşeurile menajere, cele din agricultură (vegetale sau animale) şi cele industriale organice. Deşi veche, aplicată în unele ţări încă din antichitate cu succes, s-a extins destul de repede şi intr-o serie de ţări din Europa. În ţara noastră s-a utilizat în special la fermele zootehnice, pentru reziduurile animaliere. Această metodă foloseşte camerele biotermice de tip Beccari, de forma unei lăzi obişnuite de gunoi, în care încărcarea deşeuri-lor se face treptat, pe secţiuni, astfel ca să existe o repartiţie uniformă a temperaturii de 60 o C în toate punctele ei. Astfel de ca-mere se realizează în subsol, unde se poate menţine un regim termic cât mai constant. Rolul principal al acestor camere este de a pregăti îngrăşămintele de calitate superioară pentru culturile de zarzavat. Aceste camere pot fi realizate şi în gospodării particulare sau prin asocierea mai multor gospodării. Astfel de instalaţii care conduc la dezinfectarea reziduurilor pe măsură ce se colectează, pot produce căldură (ca rezultat al fermentaţiei deşeurilor) pentru încălzirea unei sau mai multor camere de locuit sau încăperi pentru animale. O altă aplicaţie practică a camerei biotermice o constituie sera biotermică, compu-să de sera propriu-zisă şi câteva camere bitermice. Sera este încălzită cu ajutorul căldurii degajate din aceste camere biotermice Un alt procedeu de tratare biologică a deşeurilor este fermentarea anaerobă a deşeurilor cu conţinut de elemente organice. Acesta este procedeul de obţinere a biogazului recunoscut mult timp sub denumirea de "gaz de baltă" deoarece el se produce în na-tură pe fundul bălţilor şi poate fi recunoscut sub forma bulelor de gaz care ies la suprafaţa bălţilor. Se mai produce în natură prin fermentarea gunoaielor, când poartă denumirea de "gaz de gunoi". Metoda valorificării deşeurilor privind extragerea biogazului sau a gazului metan din acestea este aplicată pe scară largă în multe state. În ţara noastră există instalaţii de biogaz în gospodării individuale şi puţine forte puţine instalaţii mari construi-te la ferme zootehnice care se folosesc doar pentru gazeificarea reziduurilor animaliere.

Instalaţiile de biogaz conţin pe lângă camerele biotermice de tip Beccari, captatoare de gaz care au rolul de a capta şi depozita în rezervoare gazul produs prin fermentaţia anaerobă a substanţelor organice conţinute de deşeuri.

8.Organizarea spaţiului geografic şi amenajarea teritoriului (71)

Definirea noţiunii de spaţiu geografic;

Spaţiul din punct de vedere filozofic , reprezintă forma obiectivă şi universală a existenţei materiei. Dimensiunea spaţială a existenţei umane este vitală întrucât spaţiul ne oferă în aparenţ[ posibilitatea mobilităţii şi a experienţei. Datorită acestui fapt spaţiul deţine un rol important în segmentul conceptual al multor ştiinţe, care

încearcă să-l stuieze, să-l descrie şi să-l modeleze. Spaţiul poate fi analizat din mai multe puncte de vedere, cum ar fi:

spaţiul economic, care analizează fluxurile vizibile şi invizibile de materiale, produse,

preţuri, costuri, profituri şi pierderi;

spaţiul abstract- matematic, supus unor legi universale;

sapţiul mistic-religios;

spaţiul arhitectural etc.

Spaţiul geografic poate fi analizat ca un spaţiu particular, de mare complexitate şi dinamism, în care se realizează funcţia cea mai semnificativă şi originală a Terei, respectiv funcţia biotică. Este o realitate obiectivă care se raportează la un sistem de unităţi taxonomice superioare: spaţiul terestru, sistemul solar, spaţiul cosmic etc. Spaţiul geografic poate fi considerat un rezultat al suprapunerii unor spaţii specializate şi care, la anumite niveluri se ordonează în sisteme. Spaţiile specializate sunt:

spaţii naturale: munţii, dealuri, câmpii;

spaţii sub aspect vegetal: păduri, stepe, deşert ;

spaţii sub aspect economic: spaţii de muncă, de comerţ etc;

spaţii sociale: locuinţe, spitale, unităţi de cultură etc.

Spaţiul poate fi analizat şi din punct de vedere al dimensiunii, formei, a limitelor existenţei sau aconstrângerilor. În concluzie spaţiul geografic trebuie analizat cel puţin din două laturi primordiale şi anume:

spaţiul geografic natural;

spaţiul gerografic antropizat, umanizat.

Organizarea spaţiului geografic şi amenajarea teritoriului

Organizarea spaţiului geografic este o preocupare foarte veche a omenirii. Astfel încă din anul 1874 în Suedia a fost publicată „Legea asupra construcţiei oraşelor”, iar în anul 1909 în Anglia s-a publicat „Document de palnificare a oraşului”. România a abordat această temă a organizării geografice a oraşelor încă din anul 1929, a apărut conceptul „supraurbanism”. În anul 1974 a apărut Legea sistematizării localităţilor urbane şi rurare, care prevedea sistematizarea oraşelor şi satelor, a judeţelor şi în general a întreg teritori al României. Prin sistematizare trebuia să se asigure restrângerea perimetrelor construibile ale localităţilor la strictul necesar şi folosirea optimă a pământului. Termenul de organizare spaţială geografică a ap[rut mult mai târziu abia când s-a înţeles că există o interdependenţă între organizare economică, socială şi cea spaţială. Amenajarea teritoriului în forma ei cea mai simplă reprezintă ansamblul acţiunilor de pregătire a unui teritoriu pri executarea unor lucrări de echipare, asanare, nivelare, palntare, defrişare, desalinizare, terasare a unor zone, cu scopul de a se utiliza eficient rersursele din zonă corespunzător unor funcţii şi destinaţii precis stabilite pe baza unor studii ştiinţifice. Amenajarea geografică a teritoriului implică realizarea unor modifică semnificative în corelaţie cu sistemele naturale, forma de relief, mărimea zonei. Prin aceste amenajări stabilite se doreşte crearea unor spaţii cu o mai mare eterogenitate decât în cazul iniţial. Efectele scontate ar fi:

diferenţierea regiunilor sau a spaţiilor;

divizarea producţiei şi a investiţiilor în spaţiul amenajat;

divizarea costurilor de mediu;

restrângerea ca spaţiu a activităţilor economice;

soluţionarea unor probleme sociale.

Aceste amenajări ar trebui în opinia specialiştilor, să conducă în final la următoarele efecte pozitive:

economice, prin expoatarea unor resurse locale cu un minim de investiţii;

sociale, asigurarea unor locuri de muncă sigure şi pe termen lung;

ecologic, rerspectiv impact nesemnificativ asupra mediul.

Planul de amenajare teritorială

Planurile şi programele de amenajare regională trebuie să ţină seaman de limitele frontierelor statale, de relaţiile interstatale, de limitele frontierelor administrative. Planul de amenajare al teritoriului se elaborează în conformitate cu legislaţia României şi trebuie să ţină seama de următoarele aspecte:

cadrul natural – principalele forme e relief;

reţeaua hidrografică;

resursele solului şi a subsolului;

potenţialul agricol al zonei;

potenţialul economic al zonei;

populaţia, media de vârstă, gradul de pregătire;

resursele de forţă de muncă şi calificarea ei;

structuira populaţiei;

infrastructura zonei;

protecţia mediului.

Planul de amenajare a teritoriului se realizează pe diferite nivele. Aceste palnuri trebuiesc corelate. Astfel avem:

Plan de amenajare teritorială la nivel naţional (P.A.T.N.)

Plan de amenajare teritorială la nivel judeţean (P.A.T.J.)

Plan de amenajare a teritoriului zonal (P.A.T.Z.)

Plan de amenajare a teritoriului interorăşănesc şi intercomunal (P.A.T.I.);

Plan de amenajare a teritoriului comunal (P.A.T.C.);

Plan de amenajare a teritoriului orăşenesc (P.A.T.O.);

Plan de amenajare a teritoriului municipal (P.A.T.M.);

Dezvoltarea durabilă şi amenajarea teritoriului

Dezvoltarea durabilă aduce nu atât o schimbare a patrimoniului teoretic şi a metodologiei de

abordare aproblemelor dezvoltării unor teritorii, cât o restructurare a ierarhiei valorice şi a parametrilor funcţionali, o reevaluare a priorităţilor şi a ponderii unor procese şi fenomene. Abordarea problemelor la etapa actuală se pune după următoarea ordine:

Estetică;

Ecologică;

Economică.

Dezvoltarea durabilă trebuie să acorde o deosebită atenţie gestionării teritoriului considerat, în ansamblu pe baza faptului că acesta este un sistem complex al mediului, plecând de la o evaluarea a

acestuia. Principalele implicaţii ale conceptului de dezvoltare durabilă asupra amenajării teritoriului poate fi concluzionate astfel:

O nouă optică de integrarea problemelor mediului natural în obiectivelediferitelor

niveluri de planificare;

Globalizarea pe de o parte şi interdependenţa, respectiv abordare sistemică a problemelor

în corelare cu mediul natural;

Accentuarea caracterului de continuitate a procesului şi analiza evaluării stadiului în

diferite etape;

Adordarea multi şi interdisciplinară a problemelor foarte complexe;

Consultarea permanentă a populaţiei care este implicată în program.

9. Abordarea regională a conceptului de dezvoltare durabilă la nivel european

(74)

Conceptul dezvoltării regionale echilibrate;

Premisa că orice activitate fie economică fie socială are un suport într-un teritoriu bine precizat în care se dezvoltă şi un anume spaţiu cu care se interferează şi se influenţează reciproc permite ca teritoriu să fie conceput ca un agent al dezvoltării durabile. Deşi în ultimele decenii dezvoltarea unei zone sau regiuni în general a fost identificată cu creşetrea economică, neglijându-se aspectele de mediu şi cele sociale, abia după anii1970 în România a început să se discute despre o abordare teritorială a conceptului de dezvoltare, prin aplicarea unor programe de dezvoltare regională. Astăzi teritoriu nu mai este analizat ca un spaţiu matematic, rigid neutru, ci este privit ca un agent al schmbării socio-economice. Dezvoltarea teritorială pote fi definită ca un proces de creştere internă şi de schimbări structurale care să ducă la creşterea standardului de viaţă în interiorul comunităţii respective. In acest caz trebuie să se ţină seama de particularităţile comunităţii, ;i de dimensiunile socio-culturale. Reducerea diferenţelor calitativre ale nivelului de trai, inegalităţile dintre regiuni, capătă astăzi multe valenţe, începând de la cele economicve şi mtermionân cu cele socio-culturale. In prezent obiectivul principal al politicii de dezvoltare socio-economică trebuie să fie reducerea decalajelor, a diferenţierilor teritoriale, realizarea unui relativ echilibru între nivelurile de dezvoltare

economică şi socială a diferitelor zone dintr-un teritoariu naţional. În cazul în care nu se respectă acest principiu se poate ajunge la mari dezechilibre, migrări de populaţie sau acţiuni separatiste.

nivel

european;

Amenajarea teritorială pe baza conceptului de dezvoltare durabilă îşi poate afirma rezultatele pozitive la nivel european, precum şi la găsirea unor soliţii globale ce depăşesc de multe ori cadrul naţional. Este vorba de exemplu de autostrăzi, de gazoducte, de linii de înaltă tensiune, de canale navigabile, etc. În conformitate cu documentele Raportului Brundtdland al Naţiunilor Unite conceptul de Dezvoltare Durabilă cuprinde nu numai o dezvoltare economică care să respecte mediul şi să protejeze resursele actuale pentru generaţiile viitoare, ci şi o dezvoltare spaţială echilibrată. Se pare că sub presiunea organizaţiilor ecologiste, Uniunea Europeană va evolua treptat de la o Uniune Economică la o Uniune de Mediu, iar în viitorul nu prea îndepărtat spre o Uniune care să integreze dimensiunea socială, salvând totodată diversitatea regională. În prezent specialiştii spun că Europa îşi îndreaptă tot mai mult atenţia spre o dezvoltare durabilă şi echilibrată a Europei, întrucât prezenţa unor dezechilibre de natură socio-economică, în unele zone destul de pregnantă duce la instabilitate şi nesiguranţă din punct de vedere economic şi social. Atenţia sporită acordată de către conducerea Uniunii Europene a problemelor politicii regionale porneşte de la aprecierea că amenajarea teritoriului constituie un instrument important în cristalizarea identităţii europene. Politica regională a devenit o politică cheie a Uniunii Europene în actualul context de extindere a construcţiei europene. Realizarae în Europa a unei uniuni economice şi monetare de succes impune cu precădere dezvoltarea fiecărui stat membru, altfel poate ap[]rea riscul să fie favorizate economiiloe statelor puternice ;i ca urmare ar creşte şi mai mult decalajele între statele europene. Specialiştii în domeniu prognozerază că regiunile tind să devină colectivităţi publice de nivel intermediar pentru a răspunde nevoilor de teritorializare a anumitor politici comunitare şi de a putea astfel asigura baza unei convergenţe instituţionale a statelor membre a Uniunii Europene. În anul 1988 Parlamentul European a aprobat o Rezoluţie care vizează tocmai aceste aspecte. Se precizează în acest document că Statele Membre să-şi regionalizeze structurile interne, pe baza unor principii prevăzute în „Cartea Comunitară a Regionalizării”.

Abordarea

regională

a

conceptului

de

dezvoltare

durabilă

la

Pentru a stimula statele membre în acest demers al regionalizării, Comunitatea Europeană sprijină

cu fonduri structurale „euroregiunile” având ca obiectiv primordial realizarea coeziunii economic-sociale.

Idea de bază a acestui concept de regionalizare este crearea regiunilor ca spa’iu sau nivel teritorial

de punere în practică a politicii regionale şi a programeor corespunzătoare acestora şi deci ca o condiţie a

acesului la resurse.

Dezvoltarea regională în România

România se situează în zona centrală Europeană Danubiană şi Adriatică. Poziţia geografică a României, precum şi caractertisticile fizico-geografice au făcut ca România să fie în permanenţă la interferenţa unor influenţe sociale şi culturale importante.

În acest context adordarea conceptului de dezvoltare durabilă a României trebuie să ţină seama de

spaţiul european şi tradiţiile istorice. De aceea abordarea regionalizării României nu trebuie făcută numai

sub aspect economic ci şi sub aspect social şi istoric.

Din punct de vedere legislativ, în baza legii 151/1998 s-au constituit, prin asociere liber

consimţită a judeţelor şi a municipiului Bucureşti, 8 Regiuni de Dezvoltare.

Împărţirea teritorială a României în regiuni se bazează pe documentele prevăzute în “Cartea

verde a Devzoltării Regionale” publicată în anul 1997 sub egida Guvernului României şi a Comisiei

Europene, fiind finanţat printr-un program PHARE. În această carte se precizează clar că împărţirea

teritorială a României în judeţe nu reprezintă un cadru adecvat pentru implementarea unei politici

regionale performante. În această carte se propunea împărţirea teritorială a României în 8 Regiuni

Limitele acestor regiuni au fost stabilite pe anumite criterii de eficienţă economicp-socială,

respectiv reţele de comunicare, acces uşor în componentele Regiunii, similitudinea social-culturală,

activităţi economice complementare, etc. Aceste Regiuni sunt următoarele:

Regiunea Nord-Est, cuprinde vechea regiune istorică a Moldovei, cuprinde judeţele: Botoşani, Suceava, Iaşi, Neamţ, Bacău şi Vaslui. Caracteristica principală a acestei regiuni sunt:

discrepanţe ca nivel şi potenţial de dezvoltare între zonele din vest mai dezvoltate economi şi social şi cele din est mult rămase în urmă;

Regiunea

Sud-Est, se remarcă prin prezenţa unor repere unice în România, cum ar fi Delta

Dunării. Cuprinde judeţele: Vrancea, Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa. Se remarcă în

această regiune prezenţa a 4 Zone Libere din totalul de 6 existente în România. Această zonă se remarcă prin discontinuităţi în teritoriu şi prin gradul de poluare a Daltei Dunării;

Regiunea Sud Muntenia, cuprinde judeţele Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu şi Teleorman. Caracteristica principală a acestei regiuni este discrepanţa mare dintre judeţele din zona de nord comparativ cu cele din sudul regiunii. Acest lucru a cauzat o migrare masivă a populaţiei din sudul rediunii spre zonele de nord mai dezvoltate economic;

Regiunea Sud-Vest Oltenia, se remarcă prin resursele de cărbune, construcţii de maşini şi industria chimică. Cuprinde judeţele: Olt, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Gorj. Peste 52% din populaţie este implicată în agricultură. În general nivelul de trai este scăzut;

Regiunea Vest, se remarcă prin multiculturalitate, este plurietnic şi multiconfesional. Cuprinde judeţele: Timişoara, Caraş Severin, Hunedoara şi Arad. Ca specific se remarcă faptul că această regiune a făcut mult timp parte din Imperiul Austro-Ungar, cunoscând o dezvoltare economică semnificativă. Judeţele de graniţă au o mai mare prosperitate decât cele din interior;

Regiune Nord-Vest, se remarcă prin discrepanţele majore în dezvoltarea lor economică între cele din vest, Cluj, Bihor, Satu mare şi cele din interior. Regiunea cuprinde următoarele judeţe:

Cluj, Bistriţa- Năsăud, Sălaj, Bihor şi Satu-Mare. În aceste judeţe se remarcă un fenomem interersant şi anume migrarea populaţiei din zona orăşenească în zonele limitrofe oraşelor;

Regiunea Centru, Zona se remarcă prin faptul că este plasată la intersecţia principalelor rute de transport şi că deţine o mare varietate peisagistică. Cuprinde judeţele: Braşov, Sibiu, Târgu- Mureş, Alba, Covasna şi Hargita. Din punct de vedere etnic în judeţele vestice ale regiunii avem o concentraţie semnificativă a etniei magheare.

Regiunea Bucureşti – Ilfov, are ca specific cea mai mare densitate a polulaţiei, în acelaşi neomogenă. De remarcat este faptul , că populaţi aangrenată în activităţi agricole ste nesemnificativă, este regiunea cea mai dezvoltată economic şi prognoza pe termen mediu este că va evolua pozitiv, mărinduce decalajul economic faţă de celelalte regiuni. Avându-se în vedere cele prezentate mai sus obiectivele principale ale imlementării conceptului de

Dezvoltare Durabilă în România sunt:

Diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate a tuturor regiunilor, pentru reducerea decalajului existent;

Corelarea politicii sectoriale guvernamentale la nivelul tuturor regiunilor prin valorificare aresursdelor locale şi regionale şi a potenţialului uman;

Stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionaleîn scopul realizării de proiecte comune.

În prezent se lucrează la o altă împărţire teritoarială a României pe regiuni mai mari . Se discută de 8 – 10 sau 12 regiuni mari. Acest fapt ar putea asigura o mai mare posibilitate de dezvoltare regională a zonelor şi accesarea unor sume de la comunitatea europeană pentru dezvoltarea regiunilor.

10. Concepţii internaţionale privind conceptul de Producţie mai Curată (82)

Pe plan internaţional acest concept este considerat ca fiind un rezultat al implementării

conceptului de Dezvoltare Durabile şi este o responsabilitate colectiva pentru acţiuni majore de

protejare a mediului. La nivel global se insistă că implementarea Producţiei Mai Curată trebuie să includă

şi adoptarea unei productii durabile şi a unor obiceiuri de consum îmbunatăţite.

Productia mai curata, precum şi alte strategii de prevenire a poluării mediului cum sunt: Eco-

Acestea

necesita elaborarea, susţinerea şi implementarea de măsuri corespunzatoare.

eficienţa, Productivitatea Verde şi Prevenirea Poluării sunt opţiunile de preferat în această etapă

Productia mai curata este concepută ca pe o continuă aplicare a unei strategii preventive,

integrate, asupra proceselor, produselor şi serviciilor în scopul obţinerii de beneficii economice, sociale,

de sanatate, siguranţă şi de mediu. Ca urmare comunitatea internaţională recomandă luarea următoarelor

măsuri pentru o dezvoltare durabilă prin producţie mai curată:

cu toate

Încurajatra implementării productiei durabile şi a practicilor de consum prin relaţiile partile interesate.

Construirea ne noi capacităţi prin elaborarea şi organizarea de programe de conştientizare, educare şi instruire în cadrul organizaţiilor;

Încurajarea incorporarii principiilor şi a conceptelor privind dezvoltarea durabilă în programele de invatamant şi la toate nivelurile.

Încurajarea integrarea strategiilor de prevenire, la toate nivelurile organizatiei, in cadrul sistemelor de management de mediu; prin utilizarea unor instrumente cum sunt evaluarea performanţei de mediu, contabilitatea de mediu şi evaluările pentru impactul asupra mediului, ciclul de viaţă şi producţia mai curată;

Crearea de solutii inovatoare prin promovarea schimbării priorităţii în cadrul politicilor şi activităţilor de cercetare şi dezvoltare de la strategii “la capatul conductei” la strategii de prevenire, prin sprijinirea dezvoltarii de produse si servicii care sunt eficiente din punctul de vedere al mediului si indeplinesc cerintele consumatorului.

Diseminarea experienţei acumulate prin susţinerea dialogului privind implementarea strategiilor preventive şi informarea părţilor interesate externe în legatura cu avantajele acestora;

Acţionam în mod continuu pentru adoptarea Productiei Mai Curate prin stabilirea de scopuri îndrazneţe şi prin raportarea regulată a progresului inregistrat prin sistemele de management realizate;

Încurajarea investitiilor şi contributiilor financiare noi si suplimentare în soluţii tehnologice de prevenire şi promovare a cooperarii şi transferului între ţări al tehnologiilor care să protejeze mediul;

Intensificarte cooperarii si cu alţi parteneri şi părţi interesate în susţinerea acestui concept şi analizarea succesului punerii ei în aplicare.

9.6. Evaluarea stadiului P.M.C.

Pentru a putea să implementăm acest concept al Producţiei Mai Curate nse impune urmarea unor anumiţi paşi în mod obligatoriu. Pentru obţinerea în final a unui proiect puşii sunt următoari:

1

PREGATIREA PROIECTULUI

Obţinerea sprijinului managementului de vârf

Comunicarea politicii de mediu

2

EVALUAREA PRELIMINARĂ

Analiza intrărilor şi ieşirilor în toată firma

Stabilirea priorităţilor

Selecţia orientării proiectului

3

PLANIFICAREA ŞI ORGANIZAREA PROIECTULUI

Stabilirea echipei de conducere şi de lucru

Pregătirea proiectului - Stabilirea obiectivelor

- Identificarea barierelor

- Stabilirea termenelor

4

Continuar ea programu lu PMC
Continuar
ea
programu
lu
PMC

FAZA DE ANALIZA

Culegerea de date privind fluxul de materiale

Monitorizarea detaliată a fluxurilor de materiale alese

Stabilirea indicatorilor

5

FAZA DE GENERARE A OPŢIUNILOR

Propunerea opţiunilor posibile

Selectarea opţiunilor de analizat

6

ANALIZA DE FEZABILITATE

Evaluarea tehnică a opţiunilor

Evaluarea economică

Alegerea măsurilor pentru implementare

7

FAZA DE IMPLEMENTARE

 

Propunerea

şi

aprobarea

măsurilor

planului

de

implementare

Implementarea măsurilor ce nu necesită investiţii

 

Obţinerea mijloacelor financiare pentru măsurile de investiţii

8

EVALUAREA REZULTATELOR PROIECTULUI

9.7. Prevenirea poluării

Pe Prevenirea Poluării sau pe scurt PP este acţiunea de eliminare sau minimizare a generării

poluării la sursa de producere. Practicile PP îşi propun deci să stopeze/minimizeze poluarea generată de

procesul de fabricaţie utilizat.

Deoarece activitatea de producţie costă bani, în mod logic acţiunea de prevenire a

poluării trebuie sa aducă şi beneficii economice. Aceasta nu însemană în mod obligatoriu ca orice

activitate de PP în domeniul schiumbării de tehnologie aduce cu ea banii necesari retehnologizarii. O

veche zicală spune ca dacă vezi o bancnota de un dolar pe jos, probabil te vei apleca s-o culegi, nu însă

şi dacă trebuie să-ţi “rupi” spatele pentru aceasta.

Dintre realizările posibile în domeniul reducerii poluării mediului, putem da următoarele

exemple:

1.

Reciclarea apei de spălare la o linie de îmbuteliere a băuturilor. In acest caz un flux poluant (apa de

spălare) este reutilizata în proces şi prin aceasta este redusă cantitatea totală de apă proasp[tă şi în

acelaşi timp şi cea uzată şi evacuata de catre unitate spre staţia de epurare

realizate se referă la costuri de tratare a apei uzate mai mici (în instalaţii de pre-epurare sau la o staţie municipala de epurare), economii la utilizarea apei potabile, ca materie prima precum şi la utilizarea unor cantitati mai mici de agenţi de spălare.

Economille financiare

2. Trecerea unei centrale termice de la utilizarea cărbunelui la gaz natural. In cazul utilizării cărbunelui acesta generează poluarea aerului într-un mod intens. (hidrocarburi nearse, pulberi, oxizi

de azot, oxizi de sulf, CO2 şi mercur). Prin contrast arderea gazului generează cantităţi mai scazute de NOx si CO2 (şi eventual alţi poluanţi depinzând de compoziţia exactă a gazului utilizat). Prin acesta tehnologie înlocuim utilizarea cărbunelui şi emiisile de poluanţi în atmosfera asociaţi acestei tehnologii, insă trebuie să investim în noua tehnologie. Noua tehnologie este una “curată” deoarece este mai puţin poluantă şi tehnologia este mentionată ca fiind “tehnologia verde”. Beneficiile economice se refera la costuri mai reduse de operare şi întreţinere, precum şi costuri mai reduse la aceeaşi cantitate de energie produsă deoarece considerând procesul în ansamblu gazul natural este mai economic şi mai eficient decât carbunele. De altfel spus Prevenirea Poluării este orice activitate (prin) care:

Este redusă cantitatea de substanţe periculoase, poluanţi, contaminanţi, care sunt

generate ca deşeuri sau sunt evacuate în mediu înainte de a fi reciclate tratate şi depozitate final;

Reduce riscurile pentru sanatatea publică sau a mediului, asociate unor eliminări de

astfel de substanţe, poluanţi sau contaminanţi;

Reduce sau elimină producerea poluanţilor printr-o eficientă crescută în utilizarea

materiilor prime sau prin protecţia resurselor naturale prin conservarea lor.