Sunteți pe pagina 1din 46

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SINTEZE

Anul II

SEMESTRUL II

Învăţământ la distanţă

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

www.referat.ro

DREPTUL AFACERILOR

BUSSINESS LAW

Lector univ. dr. Roxana-Daniela Păun

Obiective: Cursul urmăreşte: însuşirea elementelor esenţiale ale dreptului afacerilor ca disciplină distinctă de dreptul comercial, de dreptul comerţului internaţional, şi de alte discipline cu relevanţă în dreptul afacerilor (dreptului muncii, dreptului administrativ, dreptului civil, procesual civil, penal şi procesual penal) Elementele dreptului afacerilor sunt analizate în complexitatea relaţiilor de afaceri şi a mediului de afaceri în ansamblul său, cuprinzând şi elemente esenţiale de concurenţă în afaceri, protecţie a consumatorului ca beneficiar al efectelor relaţiilor de afaceri, toate abordate şi în contextul integrării României în Uniunea Europeană.

CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

I. Conţinutul dreptului afacerilor:

Este important de remarcat încă de la început că nu există până în prezent o definiţie unanim recunoscută în doctrină şi în literatura de specialitate. Acest fapt generează abordări diferite şi complexe pornind de la originile dreptului afacerilor care de

multe ori este indentificat în percepţia nespecialiştilor cu dreptul comercial. Există astfel opinii conform cărora. „les affaires sont les affaires” 1 . Chiar dacă „afacerile sunt afaceri”, dreptul afacerilor poate fi considerat un drept economic 2 . În această opinie, dreptul economic cuprinde: 1. cadrul juridic al economiei, în care se studiază reglementările legate de monedă, credit, dar şi aspecte esenţiale legate de concurenţă şi preţuri; 2. agenţii economici analizând în special „întreprinderile” 3 , respectiv societăţile comerciale sub toate formele cunoscute şi reglementate de Codul comerciale şi alte legi speciale;

3. obiectele economice 4 (bunuri şi servicii)- bunurile în forma lor corporale şi

necorporale şi serviciile; 4. activităţile economice: producţie, distribuţie şi consum. Economia este cea care stabileşte circuitele între diferiţii agenţi economici, instituţii financiare şi administraţie, pentru a face ca bunurile şi serviciile să circule pe

1 Opinie exprimată de către directorul Institutului de drept economic, fiscal şi social şi profesor la Universitatea Dauphine- Paris, Alfadari Elie, în volumul ” Droit des affaires, les cadres generaux”, ed. Litec, Libraire de la Cour de cassation, 1993

2 Opinie exprimată de Jacquemin A. şi Schrans G. în volumul „Le droit economique”, PUF, 1970, şi de alţi autori în diverse reviste de specialitate începând din 1961, 1967-1980.

3 Termenul uzitat este „entreprise”, care în traducere înseamnă întreprindere, acţiune afacere- conform dicţionarului francez-român- administrativ, comercial, economic, financiar-bancar şi juridic, autor Christine-Anca Savin, şi Vasile Savin, ed. Dacia Educaţional, 2001.

4 Termenul uzitat este „objects”, conform Alfadari Elie,” Droit des affaires, les cadres generaux”, ed. Litec, Libraire de la Cour de cassation, 1993, pag. 4

www.referat.ro

2

piaţă. În acest circuit economic este de remarcat atât componenta internă a relaţiilor comerciale, de afaceri între firmele de aceeaşi naţionalitate, dar şi componenta externă pentru relaţiile de afaceri între firme unde intervine elementul de extraneitate, altfel spus, unul din partenerii relaţiei contractuale comerciale este o firmă străină. Toate aceste elemente încep să capete conotaţii speciale ţinând cont că România este viitoare membră

a Uniunii Europene, iar afacerile în România deja implică relaţii comerciale cu firme

străine, ale căror ţări de origine sunt atât în spaţiul comunitar, dar şi din lumea întreagă. În contextul actual, în care elementele globalizării sunt prezente din ce în ce mai mult în viaţa fiecărui român, viitor cetăţean european, studierea dreptului afacerilor

reprezintă o necesitate şi oferă o imagine de ansamblu a mediului de afaceri, a normelor juridice şi economice care reglementează domeniul şi în perspectiva unei economii competitive şi performante. Din aceste considerente sunt deja redactate, pentru facultăţile economice o serie de cursuri de dreptul afacerilor, deşi multe din acestea au un pronunţat caracter economic şi mai puţin juridic. Este important de analizat locul dreptului afacerilor între celelalte discipline de drept dar şi raportul dreptului afacerilor cu alte discipline juridice şi economice.

II. Raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline Raporturile şi interdependenţa dintre dreptul afacerilor şi alte ramuri de drept

formează sistemul unitar de norme juridice care acţionează în cadrul dreptului afacerilor

şi care dau un caracter interdisciplinar dreptului afacerilor. II.1. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice II.2. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele juridice Raporturile şi interdependenţa dintre dreptul afacerilor şi alte ramuri de drept

formează sistemul unitar de norme juridice care acţionează în cadrul dreptului afacerilor

şi care dau un caracter interdisciplinar dreptului afacerilor.

II.1. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice 5 :

a) dreptul afacerilor este „un drept” şi nu „economie” - presupune un ansamblu de norme juridice

b) dreptul afacerilor se raportează la economie

Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice poate fi analizat din două perspective:

P1) perspectiva macroeconomică- *dreptul afacerilor este în principal un drept de intervenţie a statului în domeniul economic,

* dreptul afacerilor reflectă politica statului * la nivel naţional (ex:lupta contra inflaţiei, şi şomajului) * la nivel sectorial (ajutoarele în siderurgie- între limitele admise de normele europene pentru a nu fi ajutor de stat-, amenajarea teritoriului, planurile de dezvoltare regionale)

P2) perspectiva microeconomică * dreptul afacerilor este în principal un drept al întreprinderilor 6 (societăţilor) care include:

5 Alfadari Elie,” Droit des affaires, les cadres generaux”, ed. Litec, Libraire de la Cour de cassation, 1993,

www.referat.ro

3

*raporturile interne în întreprinderi (structură, gestiune, raporturile cu asociaţii, cu personalul, etc) *raporturile cu alte întreprinderi (raporturile cu clientela, raporturile cu concurenta, sau rapoturile de intergrare: fuziune, absorbţie, control, acorduri comerciale, înţelegeri între părţi, etc.) II.2. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele juridice

a)

raporturile dreptului afacerilor cu dreptul public

b)

raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat

c)

raporturile dreptului afacerilor cu dreptul internaţional şi european/comunitar

d)

raporturile dreptului afacerilor cu dreptul procesual civil şi penal

e)

raporturile dreptului afacerilor cu dreptul comerţului internaţional

a)

raporturile dreptului afacerilor cu dreptul public 7 :

*raporturi cu dreptul administrativ în privinţa regulilor care vizează relaţiile societăţilor comerciale şi a firmelor cu autorităţile administrative, libertăţile comerciale, regulile privind egalitatea în faţa serviciilor publice, ordinea publică economică, raporturi juridice de drept administrativ concretizate în acte administrative individuale aplicabile afacerilor, etc *raporturi cu dreptul fiscal în privinţa importanţei reglementărilor fiscale în constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale şi a firmelor şi companiilor, stabilirea şi încasarea impozitului pe profit, şi a altor imppozite şi taxe prevăzute în legialaţia fiscală, plătibile de către contribuabilii persoane juridice, predictibilitatea reglementărilor

fiscale pentru a asigura stabilitatea mediului de afaceri şi posibilitatea orientării afacerii pe termen lung prin întocmirea unui plan de afaceri realist şi profitabil, atât pentru firma/compania respectivă, cât şi pentru statul care încasează impozite şi taxe de la contribuabilul fie el persoană fizică sau juridică.

* raporturi cu dreptul penal legate de regulile de ordine publică economică,

incriminarea şi sancţionarea faptelor legate de existenţa, derularea şi realizarea afacerilor şi care sunt sancţionate penal. 8

b) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat:

* raporturi cu dreptul civil care „furnizează” regulile generale în privinţa

bunurilor, contractelor şi asigurărilor- respectiv regimul juridic al bunurilor, capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu), a subiecţilor de drept participanţi la raporturile de

drept civil sau comercial. 9 * raporturi cu dreptul comercial legate de tehnicile particlare în lumea comercianţilor, de la micii întreprinzători şi asociaţiile familiale la marii producători

6 Opinie exprimată de Alfadari Elie, directorul Institutului de drept economic, fiscal şi social şi profesor la Universitatea Dauphine- Paris.

7 A se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a -3 a, ed. All Beck, 2004,

8 Infracţiuni prevăzute de Codul penal- ex. Luarea, darea de mită, traficul de influenţă, abuzul în serviciu, înşelăciunea, gestiunea frauduloasă, fals, uz de fals, concurenţă neloială); dar şi infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 9 Dispoziţii cu caracter civil sunt reglementate fie de Codul civil (legea generală), Decretul lege 31/1954 privind persoana fizică şi persoana jurdică (act norrmativ cu caracter special)

www.referat.ro

4

industriali, bancheri (finanţişti) şi transportatori; societăţi comerciale şi proceduri colective de executare asupra bunurilor sechestrate, etc. Există autori 10 care consideră că dreptul afacerilor are caracter

pluridisciplinar mai accentuat decât dreptul comercial. Astfel, dreptul afacerilor conţine:

* elementele de drept privat,

* elemente de drept public respectiv de drept fiscal, drept al muncii,

protecţia consumatorului (care se caracterizează prin norme

imperative)

*

elemente de economie politică

*elemente de management (privind organizarea şi gestiunea

întreprinderii),

etc.

* raporturi cu dreptul muncii (social) legate de organizarea internă a societăţii, repartizarea muncii, retribuirea muncii, încheierea, modificarea, încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi materială a angajatului, sau a altui participant în relaţiile de afaceri, (persoană fizică /juridică) şi alte relaţii între angajator şi salariat, care sunt reglementate de normele de drept al muncii. Aceste reguli vor fi aplicabile şi în relaţiile de muncă implicate în dreptul afacerilor, pentru activităţile de comerţ. * raporturi cu dreptul internaţional privat în materia dispoziţiilor privind normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de ordine publică, trimiterea, retrimiterea, dacă raportul juridic al afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care ridică problema legii aplicării acelui raport juridic.

c) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul internaţional şi european/comunitar

* dreptul afacerilor deşi este un drept naţional nu trebuie abordat doar din perspectiva îngustă a relaţiilor comerciale şi de afaceri naţionale, ci şi prin prisma relaţiilor internaţionale şi a relaţiilor comunitare, într-o Europă în care Piaţa Unică reprezintă pilonul cheie al integrării europene, cu rol principal în pregătirea Uniunii Economice şi Monetare, şi care stimulează creşterea economică şi gradul de ocupare a forţei de muncă, întărind totodată competitivitatea în spaţiul Uniunii Europene. 11

d) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul procesual civil şi penal *dreptul afacerilor presupune şi rezolvarea eventualelor litigii care apar între partenerii de afaceri, partenerii contractuali. Astfel sunt utilizate normele juridice de drept procesual civil şi penal pentru soluţionarea litigiilor civile şi penale în legătură cu afacerile, dar elementele legate de competenţa materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie.

e) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul comerţului internaţional 12

10 Dragoş- Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional- tratat, partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 154, citând opiniile următorilor autori: I Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Chemarea, 1992, p 5,6, I Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. 1, Ed. ELL, 1998, p 19, V Pătulea, C Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, 1994, p 9-12, Şt Cărpenaru, Drept comercial român, ediţi a IV-a, Ed. All Beck, 2002, p. 22-23.

11 A se vedea Roxana- Daniela Păun, Spaţiul Monetar European, ed. Expert, Bucureşti, 2004, capitolul Coodonatele politicii fiscale a statelor din Uniunea Europeană, secţiunea Buna funcţionare a pieţei unice, pag 77

12 A se vedea Dragoş- Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional- tratat, partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004

www.referat.ro

5

Corelaţia dreptului afacerilor cu comerţului internaţional este tratată diferit de autori. Astfel, în unele opinii, dreptul afacerilor nu ar exista distinct faţă de dreptul comercial 13 , care stabilesc chiar unele asemănări şi deosebiri, după cum urmează:

- dreptul afacerilor se aseamănă cu dreptul comerţului internaţional prin caracterul pluridisciplinar: ambele conţin elemente de drept civil şi comercial, în principal, dar şi elemente de drept public, fiscal şi valutar, precum şi de drept al muncii.

- dreptul afacerilor se deosebeşte de dreptul comerţului internaţional prin faptul că dreptul afacerilor se concentrează pe elementele care vizează organizarea, managementul şi activitatea firmei orientată către obţinerea de profit, dreptul comerţului internaţional abordează relaţiile comerciale dintre partenerii de afaceri, contracte internaţional şi alte instituţii cum sunt subiectele raporturilor comerciale internaţionale, operaţiunile de creditare, precum şi modalităţile de soluţionare a litigiilor, fiind toate secundare ideii de promovare a relaţiei comerciale dintre firme.

III. Caracteristicile dreptului afacerilor:

* dreptul afacerilor nu este un drept autonom - nu se referă la un domeniu concret, particular, ci la toată activitatea şi viaţa economică,

- nu vizează categorii particulare de personal, spre deosebire de dreptul comercial, ci doar anumiţi cetăţeni, care au calitatea de comercianţi/oameni de afaceri. * dreptul afacerilor este un drept original, multidisciplinar –permite încorporarea unor reguli cărora le găseşti cu greu loc în altă disciplină tradiţională, pentru că reglementează elemente aparent fără legătură cu alte ramuri de drept, dar fără de care nu se poate desfăşura o activitate de afaceri, pentru termenul de afaceri are o sferă mai largă de cuprindere decât termenul de comercial,

- sintetizează reguli aplicabile altor ramuri de drept. Cu toate acestea nu se poate vorbi despre un mozaic, o juxtapunere de reguli, ci mai degrabă o construcţie coerentă, care permite întelegerea raporturilor comune între instituţii asupra regulilor care până acum păreau separate.

- constituie un liant între drept şi economie, conştientizând problemele concrete cu care

se confruntă această ramură de drept, care încă nu are o metodologie de abordare comună, reglementată şi unanim recunoscută, deşi domeniul afacerilor este cel care uneşte practic lumea economică de cea juridică, o lume economică reglementată juridic şi care este esenţială în funcţionarea unei societăţi dezvoltate. (într-o abordare simplistă,

fără afaceri nu s-ar produce nimic iar societatea nu ar putea evolua)

CAPITOLUL II. FAPTE DE COMERŢ, FONDUL DE COMERŢ

II.1. FAPTE DE COMERŢ ÎN CONCEPŢIA CODULUI COMERCIAL ROMÂN

1. Reglementare juridică

Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale. Articolul 3 - Cod comercial prevede:

“Legea consideră fapte de comerţ:

1) cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi

13 Dragoş- Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional- tratat, partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 153-155

www.referat.ro

6

cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ; 2) vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere; 3) contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulând în comerţ;

4)

cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;

5)

orice întreprinderi de furnitură;

6)

întreprinderile de spectacole publice;

7)

întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;

8)

întreprinderile de construcţiuni;

9)

întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;

10) întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde; 11) operaţiunile de bancă şi schimb; 12) operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale; 13) întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat; 14) cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri; 15) construcţiunea, cumpărarea, vânzarea sau revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas; 16) expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţiune; 17) asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii; 18) asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunei; 19) depozitele pentru cauză de comerţ; Prin urmare, Codul comercial român, ca şi modelul său italian, consacră sistemul obiectiv al dreptului comercial. El stabileşte care sunt actele juridice şi operaţiunile considerate acte de comerţ şi le supune legilor comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte (comerciant sau necomerciant). În această concepţie, prin stabilirea faptelor de comerţ, se ajunge la determinarea calităţii de comerciant şi, implicit, la determinarea domeniului dreptului comercial. Într-adevăr, potrivit Codului comercial român, este comerciant şi, în consecinţă, supus legilor comerciale, orice persoană care săvârşeşte una dintre faptele de comerţ prevăzute de articolul 3 Cod comercial. Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele juridice şi operaţiunile comerciantului sunt considerate, în temeiul articolului 4 Cod comercial, fapte de comerţ, şi deci supuse legilor comerciale. Spre deosebire de sistemul obiectiv, adoptat de Codul nostru comercial, în sistemul subiectiv, dreptul comercial este un drept profesional, rezervat persoanelor care au calitatea de comerciant. În acest sistem, comerciantul este definit prin activitatea economică pe care acesta o exercită sau prin înscrierea lui într-un registru profesional ori prin organizarea întreprinderii sale.

www.referat.ro

7

Cât priveşte actul de comerţ, el este definit într-o manieră subsidiară, ca actul pe care îl săvârşeşte o persoană care are calitatea de comerciant. 1 2. Obiectul reglementării faptele de comerţ, iar nu actele de comerţ. Codul comercial român, spre deosebire de Codul comercial italian din 1882, reglementează faptele de comerţ, iar nu actele de comerţ. 2 În literatura juridică s-a explicat această particularitate prin aceea că legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai obligaţiile rezultate din “actele juridice”, ci şi obligaţiile izvorâte din “faptele juridice”. Spre deosebire de actele juridice care sunt manifestări de voinţă săvârşite în scopul de a produce efecte juridice, faptele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice sau orice alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice. 3 Potrivit Codului comercial intră sub incidenţa legilor comerciale nu numai contractele comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite, săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială. 4 Articolul 1 din Legea nr. 31 / 1990 prevede că persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale în vederea efectuării de acte de comerţ. Aşadar, obiectul activităţii societăţilor comerciale şi scopul acestora îl constituie actele de comerţ. S-ar părea că există deosebire între cele două categorii de noţiuni, întrucât cea de act este strâns legată de persoana omului şi semnifică acţiunea volitivă, conştientă şi raţională a lui, iar cea de fapt desemnează fenomene naturale ce se produc independent de voinţa omului. Însă, deosebirea dintre ele este formală din punct de vedere comercial. Într-adevăr, faptul juridic, ca împrejurare care, potrivit legii, determină apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, în sensul său larg include şi actul juridic, adică manifestarea de voinţă a unei persoane, făcută în acelaşi scop. În al doilea rând, potrivit concepţiei obiective,un act (fapt) este comercial datorită naturii sale, calificată de lege ca atare, pe când, în baza concepţiei subiective, un act (fapt) este comercial pentru că-l săvârşeşte un comerciant. Orice “fapt” comercial poate fi “valorificat” decât tot datorită acţiunii omului. Concluzia este că “în materie comercială, expresiunile de “fapt” şi “act” sunt sinonime”. 3. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci stabileşte în art. 3, 4 şi 6 care fapte sunt considerate ca fapte de comerţ. Pentru că enumerarea faptelor de comerţ făcută prin art. 3 Cod comercial este nu numai incompletă, ci şi imperfectă şi depăşită, şi, întrucât există opinia dominantă ca şi alte acte sau operaţii, în afara celor enumerate prin art.3 Cod comercial, reprezintă fapte de comerţ (cu condiţia ca acestea să aibă caracteristicile faptelor de comerţ) de mare importanţă teoretică şi practică este desprinderea unei definiţii a “faptelor de comerţ”. Din examinarea dispoziţiilor art. 3 Cod comercial rezultă că în stabilirea faptelor de comerţ, legiuitorul a avut în mod evident în vedere mai ales aspectul economic şi mai puţin cel juridic, lucru care rezultă şi din limbajul la care s-a recurs, care este comercial şi economic, nu unul juridic.

1 A se vedea R. Rodiere, R. Honin, Drept comercial, 1976, p. 27-28.

2 În Codul Comercial Român, expresia italiană “atti di comercia” = “fapte de comerţ”.

3 A se vedea N. Fintescu, Drept comercial român, 1929, p. 32.

4 Se foloseşte terminologia legii, deoarece ea exprimă şi concepţia legiuitorului

www.referat.ro

8

Textul se referă la: “vânzări”, “cumpărări”, “operaţiuni”, “întreprinderi”, “agenţii şi oficii de afaceri”, “asigurări”, “depozite”. În absenţa unei definiţii legale a faptelor de comerţ, doctrina dreptului comercial a căutat să formuleze o definiţie generală a faptei de comerţ. 10

Existenţa unei definiţii generale a faptei de comerţ prezintă interes practic sub mai multe aspecte.

a) întrucât unele acte juridice sunt bivalente comerciale şi civile – este imperios necesar să se stabilească un criteriu de delimitare între actele comerciale şi actele civile. În scopul facilitării tranzacţiilor comerciale şi întăririi creditului, actele

comerciale sunt supuse unor reguli speciale, diferite de cele aplicabile actelor civile

(acordarea termenului de graţie, curgerea dobânzilor, solidaritatea codebitorilor, regimul probelor, etc.);

b) o definiţie generală a faptei de comerţ este necesară, deoarece, enunţarea faptelor de

comerţ, făcută de art. 3 Cod comercial, fiind enunţiativă şi nu limitativă, trebuie să existe anumite criterii de comercialitate, în temeiul cărora, judecătorul să poată recunoaşte şi alte acte sau operaţiuni ca fapte de comerţ, chiar dacă ele nu sunt prevăzute expres de lege; c) o definiţie generală a faptei de comerţ serveşte, pe un plan general, la determinarea

sferei dreptului comercial şi, implicit, la determinarea acestuia de dreptul civil.

4. Clasificarea faptelor de comerţ 4. 1. Precizări prealabile În doctrina dreptului comercial nu există unitate de vederi în clasificarea faptelor de comerţ. Diversitatea de opinii se datorează caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege care nu permite folosirea unor criterii unitare de clasificare. În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două categorii:

- faptele de comerţ obiective care sunt determinate şi produc efecte independent de calitatea persoanei care le săvârşeşte;

- faptele de comerţ subiective care dobândesc caracter comercial datorită săvârşirii lor de către o persoană care are calitatea de comerciant. În doctrina modernă au fost făcute unele circumstanţieri şi au fost stabilite unele subcategorii ori au fost adăugate noi categorii de fapte de comerţ. 4.2. Clasificare Considerăm că faptele de comerţ reglementate de Codul comercial se pot clasifica

în:

- fapte de comerţ obiective;

- fapte de comerţ subiective;

- fapte de comerţ unilaterale sau mixte.

4.2.1 Faptele de comerţ obiective Noţiune Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice sau operaţiunile prevăzute în principal în articolul 3 din Codul comercial.

10 A se vedea St. D. Cărpenaru, Faptele de comerţ în dreptul comercial român, în “Dreptul” nr. 10-11/1991, pag. 8. A se vedea şi V. D. Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Actul de comerţ într-o economie de piaţă, în Revista de drept comercial nr. 1/1991,pag. 18-19.

www.referat.ro

9

Ele au fost numite obiective deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică. În acest temei al legii orice persoană este liberă să săvârşească ori să nu săvârşească asemenea acte sau operaţiuni, dar dacă a săvârşit asemenea acte sau fapte persoana în cauză intră sub incidenţa legilor comerciale.

Clasificare Faptele de comerţ enumerate în articolul 3 din Codul comercial sunt în majoritate operaţiuni economice, adică activităţi economice şi foarte puţine sunt juridice. Din acest motiv faptele de comerţ obiective se clasifică pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică ale operaţiunilor respective. În raport de aceste criterii faptele de comerţ obiective se clasifică în trei grupe:

1. operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;

2. operaţiunile care realizează organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie, adică întreprinderile;

3. operaţiunile conexe (accesorii).

4.2.2. Faptele de comerţ subiective

Noţiune Codul comercial reglementează pe lângă faptele de comerţ obiective şi faptele de comerţ

subiective care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care

le

săvârşeşte.

O

persoană care săvârşeşte în condiţiile legii anumite fapte de comerţ obiective prevăzute

în articolul 3 din Codul comercial dobândeşte calitatea de comerciant (conform articolului 7 din Codul comercial). În temeiul articolului 4 din Codul comercial, toate actele şi operaţiunile săvârşite de comerciant sunt considerate fapte de comerţ subiective şi sunt supuse Codului comercial. Deci, actele de natură civilă efectuate de un comerciant cu ocazia exercitării comerţului său sunt considerate în doctrină fapte de comerţ accesorii sau prin relaţie (accesorium segnitur principalem). Prin reglementarea de către lege a faptelor de comerţ subiective se are în vedere necesitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor care nu sunt prevăzute în articolul 3 din Codul comercial.

4.2.3. Faptele de comerţ unilaterale sau miste

Noţiunea Un act juridic poate fi faptă de comerţ pentru ambele părţi (contractante) participante la raportul juridic.

Actul sau operaţia poate fi:

- o faptă de comerţ obiectivă (exemplu: vânzarea-cumpărarea unei mărfi în scop de

revânzare);

- o faptă de comerţ subiectivă (exemplu: un contract de comision încheiat între doi

comercianţi); - pentru o parte poate fi faptă de comerţ obiectivă iar pentru cealaltă parte faptă de comerţ subiectivă (exemplu: cumpărarea unei mărfi de la un întreprinzător de către un

comerciant). Aceste tipuri de fapte de comerţ menţionate, deoarece sunt fapte de comerţ pentru ambele părţi sunt denumite fapte de comerţ bilaterale.

www.referat.ro

10

Dar, mărfurile şi serviciile sunt destinate şi necomercianţilor, fiind astfel posibil ca actul juridic sau operaţiunea să fie faptă de comerţ numai pentru una din părţi, iar cealaltă să fie un act civil. Exemplu: un necomerciant cumpără alimente de la un comerciant sau încheie un contract de antrepriză pentru construirea unei locuinţe. În anumite cazuri, chiar legea prevede că anumite acte au caracter comercial numai pentru una din părţi. Exemplu: vânzarea de produse agricole de către agricultor unui comerciant este act de comerţ pentru comerciant şi act civil pentru agricultor, conform articolului 5 din Codul comercial; Exemplu: asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ pentru asigurator. Deoarece în toate cazurile precizate actele juridice sau operaţiunile sunt fapte de comerţ numai pentru una din părţi, ele sunt denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.

În doctrină au fost formulate opinii în legătură cu cuprinderea acestora în categoria faptelor de comerţ obiective sau subiective, sau dacă există sau nu o categorie distinctă a faptelor de comerţ unilaterale. S-a decis că ele sunt fapte de comerţ al căror regim juridic conferă anumite particularităţi. II.2. FONDUL DE COMERŢ II.2.1. Consideraţii generale:

- expresia „fond de comerţ” este rar utilizată în dreptul român şi dreptul francez. 14

- fondul de comerţ are rol important în desfăşurarea cativităţii comerciale, în funcţie de

obiectul comerţului poate fi reprezentat de bunuri- mobilier, local, mărfuri, instalaţii,

brevete de invenţii etc.

- deşi este important, codul comercial nu cuprinde dispoziţii care să reglementeze regimul său juridic.(codul comercial conţine o referire la fondul de comerţ, în art. 861 Cod Comercial.) 15

- Fondul de comerţ în alte acte normative 16 :

14 A se vedea pentru detalii legate de fondul de comerţ comparat Smaranda Angheni, Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais, în Revue International de droit economique, Bruxelles, 1996, no. 2 p 237-255, idem Quelques aspects, concernant le fonds de commerce en droit roumain et en droit francais, în Revue roumaine des sciences juridiques, ome VII, no. 1, 1996, p 56-73.

15 ART. 861 Cod comercial « Falitul concordatar, mai înainte de îndeplinirea obligaţiunilor luate prin concordat, nu va putea constitui fondul sau de comerţ în gaj nici

înstrăina acest fond în alt mod decât acela cerut de felul comerţului sau. Orice constituire de gaj sau înstrăinare, făcute în contra dispoziţiunilor acestui articol, sunt nule de drept şi creditorii interesaţi pot cere chiar anularea concordatului şi restabilirea starei de faliment. » 16 art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, „În registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la: a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;” - art. 10 alin (3) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, TITLUL VI, Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, “(3) Garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. În acest caz nu

www.referat.ro

11

-art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată,

- art. 10 alin (3) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea

reformei economice, TITLUL VI, Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare,

- art. 1.1, lit. c) din legea 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. -importanţa cunoaşterii caracterului fondului de comerţ:

- pentru comerciant- pentru a-şi asigura protecţia bunurilor pe care le utilizează în activitatea comercială, de afaceri.

- pentru protejarea intereselor creditorilor comerciantului.

Recunoaşterea fondului de comerţ este importantă prin prisma bunurilor, ca elemente active ale patrimoniului comerciantului, bunuri destinate activităţii comerciale.

II.2

Ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate de către comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, cu scopul atragerii clientelei şi obţinerii unui profit din activitatea desfăşurată. 17

2.

Definiţia fondului de comerţ:

II.2.3. Natura juridică a fondului de comerţ. Teorii.

- Teoria personificării fondului de comerţ- fondul de comerţ este un subiect de drept

autonom.

- Teoria universalităţii de drept- fondul de comerţ constituie o universalitate juridică. (universitas iuris)

- Teoria universalităţii de fapt- fondul de comerţ constituie o universalitate de fapt. (universitas facti)

- Teoria patrimoniului de afectaţiune fondul de comerţ este considerat patrimoniu de

afectaţiune- afectat realizării unui scop precis, respectiv desfăşurării comerţului.

- Teoria proprietăţii incorporale fondul de comerţ constituie un drept de proprietate

incorporală, ca şi drepturile de creaţie intelectuală şi este asimilat:

*de către unii autori unui drept de clientelă, care conferă titularului acestui drept un monopol de exploatare. * de către alţi autori unei creaţii intelectuale, asemănătoare unei creaţii ştiinţifice, literare şi artistice ori tehnice, organizând fondul de comerţ cu scopul unic de atragerea a

clientelei. II.2.4. Caracteristicile fondului de comerţ-

- bun unitar distinct de elementele care îl compun – poate face obiectul unei vânzări, locaţiuni, garanţii reale imobiliare

- bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile (executarea silită a fondului de comerţ urmează procedura aplicabilă bunurilor mobile conform Codului de procedură civilă)

este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională.” - art. 1 din legea 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. "ART. 1^1 În înţelesul prezentei legi: c) constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale." 17 A se vedea şi O. Căpăţână, op. cit, în Dreptul, nr. 9-11/1990 p 23. „Asupra unor definiţii din doctrina perioadei interbelice. , St. D. Cărpenaru, op. cit, p 112.

www.referat.ro

12

- bun mobil incorporal- poate face obiectul unui drept de uzufruct, i se aplică teoria accesiunii, nu i se aplică prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 Cod civil. II.2.5. Elementele fondului de comerţ- II.2.5.1. Elemente incorporale ale fondului de comerţ - privesc drepturi privative, care conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de lege: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiilor geografice, dreptul de autor. II.2.5.2. Elemente incorporale ale fondului de comerţ

- bunurile imobile şi mobile corporale 18

* bunuri imobile prin natura lor- ex: clădirile, imobile prin destinaţia lor - ex: instalaţii, utilaje, maşini;

* bunuri mobile corporale- ex:

-materii prime, materiale destinate a fi prelucrate -produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială

II.2.6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ- - ca orice bun, fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de garanţie reală imobiliară.

- sediul materiei: - Codul civil art. 1685-1694 - Legea nr. 99/1999 19 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, titlul VI- Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, care reglementează „regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice” (art. 1 alin 1). - Constituirea de garanţii reale mobiliare, conform prevederilor Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice:

* Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanţie, în formă autentică sau sub înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor.

* Garanţia reală asupra valorilor mobiliare se va constitui, de asemenea, prin

indisponibilizarea acestor valori conform regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate sau în baza convenţiei părţilor în ceea ce priveşte valorile mobiliare necotate, pe o piaţă autorizată.

* Garanţia reală asupra valorilor mobiliare poate fi constituită, după caz, şi prin

andosarea valorilor respective potrivit regulilor care le reglementează.

- Definiţia contractului de garanţie reală- „Contractul de garanţie reală este contractul în baza căruia se constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit creditor. Contractul de garanţie se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor. Prin înscris sub semnătură privată se înţelege orice mod de comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.” (art 14, Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice)

18 În dreptul francez, elementele corporale privesc materialul, utilajul şi mărfurile, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, p 121

19 Publicată în M. Of. Nr. 236 din 27 mai 1999, modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M Of. 279 din 21 aprilie 2003

www.referat.ro

13

- Conţinutul contractului de garanţie reală: (conform art. 15-17, 19 din Legea nr.

99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) *contractul de garanţie reală va putea să indice sau nu suma maximă a obligaţiei garantate. * orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, poate fi parte în contractul de garanţie a unei obligaţii pentru orice fel de tranzacţie. *contractul de garanţie reală trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Cu toate acestea, bunul afectat garanţiei poate fi descris prin gen, obiect cu obiect sau prin formula generică "toate bunurile mobile prezente şi viitoare". Toate bunurile mobile reprezintă o descriere suficientă. Dacă însă bunul afectat garanţiei constă într-o sumă de bani depusă într-un cont bancar, respectivul cont trebuie individualizat în mod distinct. *contractul de garanţie poate să prevadă dreptul creditorului de a culege, în contul creanţei, fructele şi/sau produsele bunului afectat garanţiei, fiind, în acest caz, obligatorie stipularea condiţiilor şi a proporţiei în care urmează a se reduce obligaţia garantată. *contractul de garanţie reală poate să prevadă garantarea efectuării de plăţi în avans. Avans înseamnă acordarea unor sume, credite sau alte valori, care include şi obligaţia debitorului de a plăti dobânzi, costurile ocazionate de obţinerea creditului, precum şi alte taxe plătibile de către debitor în legătură cu avansul sau cu executarea silită a garanţiei

reale cu care s-a garantat avansul. Avans viitor înseamnă o plată care decurge sau nu dintr-o obligaţie şi include avansurile şi cheltuielile rezonabile ocazionate de acestea, precum şi cheltuielile făcute pentru protecţia, întreţinerea, păstrarea sau repararea bunului afectat garanţiei. * Contractul de garanţie reală este titlu executoriu. Conform art 21 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, „pe durata contractului de garanţie debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare. Bunul afectat garanţiei poate fi pus sub sechestru în favoarea unui creditor, în temeiul procedurii de executare judecătorească. Actele de dispoziţie asupra bunului afectat garanţiei sunt valabile chiar dacă cel care a dobândit bunul are cunoştinţă de prevederea contractuală din contractul de garanţie care interzice transferul sau care declară transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei.”

CAPITOLUL III - SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI 20

III.1. Aspecte introductive:

- în sensul reglementărilor Codului comercial, subiectele raporturilor comerciale (de afaceri) pot fi comercianţii şi necomercianţii,

- reglementarea Codului comercial se aplică oricărei persoane care săvârşeşte anumite

fapte de comerţ obiective prevăzute de art. 3 C. Com., indiferent dacă persoana care le

săvârşeşte are su nu calitatea de comerciant.

- dacă săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional, persoana în cauză devine comerciant (art. 7 C. Com - „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având

20 A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit., Cap. 3 Comercianţii, p. 58- 83 şi Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, Cap. 3 Subiectele dreptului comercial p 35- 61. Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, partea a II-a – Subiectele dreptului afacerilor p 50-72.

www.referat.ro

14

comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.”, art. 8. C. Com - „Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi.”) - dacă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter accidental, raportul juridic care se naşte este supus reglementărilor comerciale, dar persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant. (art. 9 C.Com- „Orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca comerciant, ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune.”) - subiectele în relaţiile de afaceri (comerciale) sunt participanţii la raporturile de afaceri/comerciale, comercianţi persoane fizice şi juridice, respectiv societăţile comerciale şi grupurile de interes economic. III.2. Sediul materiei:

1. CODUL COMERCIAL (10 mai 1887) 21

2. CODUL CIVIL (pus în aplicare la 1 decembrie 1865)- conform referirilor din Titlul I,

art. 1 C. Com (“În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil.”)

3. LEGI SPECIALE:

* Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, M . Of. nr. 49 din 4 februarie 1998,

* Legea nr. 505/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.129/2002

pentru modificarea Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, M. Of. nr. 857 din 3 decembrie 2003,

* Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, M. Of. nr. 581 din 6 august

2002,

* Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome

şi societăţi comerciale, M. Of. nr. 98 din 8 august 1990, cu modificările şi completările ulterioare, * Legea nr.359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, M. Of. nr.

839 din 13 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare,

* Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent M. Of. 76 din 29 iunie 2004, * Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, M. Of. nr. 907 din 11 octombrie

2005.

* Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. III.3. Categorii de comercianţi:

- comerciantul persoană fizică- persoana fizică autorizată, comerciantul agent permanent, asociaţia familială. Nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul, vânzătorul, comis-voiajorul- deoarece actele de comerţ încheiate de

21 Cu modificările din 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995.

www.referat.ro

15

aceştia nu sunt încheiate în nume propriu, ci în numele şi pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau la care lucrează)

- comerciantul persoană juridică- societăţile comerciale,

- regiile autonome,

- organizaţiile cooperatiste, - grupurile de interes economic,

III.4. Dobândirea calităţii de comerciant:

III.4.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică:

- în doctrină nu există o părere unitară cu privire la condiţile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică:

Condiţii:

să săvârşească fapte de comerţ (conform art. 7 C. Com); să săvârşească faptele de comerţ ca o profesie obişnuită, (conform art. 7 C. Com.), în mod repetat- caracterul continuu rezultă din prevederile art. 7 şi 9 C. Com. 22 Această condiţie incumbă exercitarea profesiei cu scopul de a obţine câştig. 23 faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu- condiţie adăugată de majoritatea autorilor doctrinari 24

- condiţii referitoare la persoană:

*pentru protejarea persoanei intersate de realizarea faptelor de comerţ şi implicit de dobândirea calităţii de comerciant: capacitatea juridică a persoanei respective *pentru protejarea intereselor generale, intereselor terţilor căruia îi pot fi opozabile faptele de comerţ ale persoanei în cauză: condiţii care se referă la cauze de incapacitate sau incompatibilitatea comerciantului persoană fizică.

- condiţii referitoare la activitatea desfăşurată- îndeplinirea faptelor/actelor de comerţ cu titlu de profesie. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent:

„ Pot desfăşura activităţi economice în mod independent sau în cadrul asociaţiilor familiale persoanele fizice care îndeplinesc, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice ce solicită autorizarea pentru

desfăşurarea de activităţi economice în mod independent şi a persoanelor fizice care au iniţiativa constituirii asociaţiei familiale, respectiv vârsta de 16 ani, în cazul membrilor asociaţiei familiale;

b) starea sănătăţii le permite desfăşurarea activităţii pentru care se solicită autorizaţia;

c) au calificarea - pregătire profesională sau, după caz, experienţă profesională -, necesară pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia;

22 A se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, p 46

23 Excepţii: Nu sunt comercianţi următoarele persoane:

- soţia care vinde mărfuri în magazinul soţului,

- căpitanul de vas care îl reprezintă pe armator,

- asociaţii societăţilor comerciale cu răspundere limitată, în comandită simplă, în nume colectiv,

deoarece comerciant este societatea.

- acţionarii societăţilor pe acţiuni, pentru că societăţile sunt persoane juridice şi deci subiecte de

drept.

24 A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit, p 63, I Finţescu, op. cit, vol 1, p 76-78,

www.referat.ro

16

d)

nu au fost condamnate penal prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru

săvârşirea de fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina

financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;

e) îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul

sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului, protecţiei muncii şi apărării împotriva incendiilor şi cerinţele reglementărilor specifice protecţiei consumatorului pentru activitatea desfăşurată, precum şi normele de calitate a produselor şi serviciilor puse pe piaţă.”

- elemente de drept comparat:

În dreptul italian şi german, calitatea de comerciant se dobândeşte prin înscrierea în registrul comerţului, iar dovada calităţii poate fi făcută prin mijloacele legale de probă, inclusiv martori şi prezumţii.

III.4.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana juridică:

Societăţile comerciale:

- Legea nr. 31/1990, în art. 2 reglementează societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere limitată.

- dispoziţiile legale menţionate se aplică şi societăţilor comerciale (societăţi pe acţiuni şi

societăţi cu răspundere limitată) constituite prin reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul Legii nr.15/1990.

- distincţia dintre persoana fizică şi persoana juridică din perspectiva dobândirii calităţii de comerciant: - persoana fizică are vocaţia oricărei profesiuni (dobândire prin exercitarea comerţului cu caracter profesional). Pentru dobândirea calităţii de comerciant sunt necesare îndeplinirea condiţiilor deja prezentate. Persoana juridică – societatea comercială se constituie cu scopul desfăşurării unei activităţi comerciale, de afaceri, iar societatea este comercială numai dacă obiectul ei, prevăzut în obligatoriu, în actul constitutiv, constă în săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ obiective (art 1 din Legea nr. 31/1990). De aici derivă esenţa dobândirii calităţii de comerciant: constituirea în condiţiile legale a unei societăţi comerciale. (dobândire „ab origine” 25 , prin simpla ei constituire, independent de săvârşirea unei fapte de comerţ) Regiile autonome: sunt înfiinţate conform prevederilor Legii 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi nu au calitatea de comerciant, deoarece regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale - industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare -, precum şi unele domenii aparţinînd altor ramuri stabilite de guvern.(art.2 ); şi trebuie să obţină profit conform art 6 („Regia autonomă trebuie să acopere cu veniturile provenite din activitatea sa toate cheltuielile, inclusiv dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor şi să obţină profit.”) Organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii, care are caracter comercial întrucât urmăreşte obţinerea de profit. În consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant, dobândită de la data înfiinţării lor, calitate confirmată şi de art. 1 alin (2) din Legea nr. 26/1990 privind

25 St. D Cărpenaru, op. cit, p 70.

www.referat.ro

17

registrul comerţului, republicată, care menţionează şi organizaţiile cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de a se înmatricula în Registrul Comerţului. Sediul materiei: Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, M. Of. 252 din 18 octombrie 1996, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005, OUG 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007, act normativ prin care a fost abrogată OUG nr. 97 din 29 iunie 2000, privind organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată prin Legea nr. 200 din 16 aprilie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, cu modificările şi completările ulterioare. Grupurile de interes economic:

- se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit act constitutiv,

- dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în Registrul Comerţului,

- dobândesc şi calitatea de comerciant dacă obiectul de activitate are caracter comercial. Sediul materiei: Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes

economic, începând cu art. 118. III.5. Dovada calităţii de comerciant:

III.5.1. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice

- prin prezentarea de dovezi, mijloace de probă, din care să rezulte faptele de comerţ cu

caracter profesional săvârşite de respectiva persoană fizică, - existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, înmatricularea la Registrul Comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata impozitului pe profit, etc, constituie doar prezumţii, care pot fi utilizate împreună cu alte mijloace de probă. Având în vedere că proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care se constată această calitate are efect relativ, neputând fi invocată în alt litigiu. 26

III.5.2. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane juridice

* dovada constituirii societăţii comerciale- ex: copia certificată de pe înregistrarea în

Registrul Comerţului a societăţilor comerciale (art. 4 din legea 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) * în cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste dovada constă tot în copia certificată de pe înregistrarea în Registrul Comerţului. III.6. Încetarea calităţii de comerciant:

* ca şi în cazul dobândirii calităţii de comerciant, încetarea acestei calităţi se realizează

tot în condiţii prevăzute de lege analizând dinstinct persoana fizică şi pentru persoana juridică. * încetarea calităţii de comerciant pentru persoana fizică presupune încetarea săvârşirii faptelor de comerţ şi trebuie să fie efectivă (să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant) şi definitivă. Pierderea calităţii de comerciant trebuie însoţită de încetarea săvârşirii faptelor de comerţ: ex: radirerea înmatriculării din Registrul Comerţului; retragerea autorizaţiei administrative urmată de încetarea efectuării unor fapte de comerţ cu caracter profesional.

26 A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit, p 73.

www.referat.ro

18

* încetarea calităţii de comerciant pentru persoana juridică presupune încetarea existenţei societăţii comerciale, ca persoană juridică. Simpla încetare a activităţii societăţii comerciale nu duce la pierderea calităţii de comerciant. Încetarea existenţei societăţii comerciale se realizează prin dizolvare şi lichidare. Societatea se dizolvă 27 prin:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;

c) declararea nulităţii societăţii;

d) hotărârea adunării generale;

e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum

neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;

f) falimentul societăţii;

g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Lichidarea societăţii comerciale se realizează conform reglementărilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, (art.260:

“Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani. În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea societăţii din registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 2.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, care va fi aplicată de judecătorul delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate, prin încheiere. Încheierea judecătorului delegat este executorie şi supusă recursului. Radierea se poate face şi din oficiu. Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.”)

III.7. Rolul Camerelor de Comerţ şi Industrie în desfăşurarea activităţii comerciale şi de afaceri- a se vedea cursul scris III.8 Grupuri de interes economic III.8.1. Noţiune, sediul materiei * Grupurile de interes economic (GIE) - noţiune:

- creaţie a dreptului francez, apărute din nevoia de a face faţă concurenţei internaţionale 28

- se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit act constitutiv,

- dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în Registrul Comerţului, - dobândesc şi calitatea de comerciant dacă obiectul de activitate are caracter comercial. * Sediul materiei în dreptul intern: Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 118. * Sediul materiei în dreptul francez: Ordonanţa 67-821/23 septembrie 1967, completată prin Decretul din 2 februarie 1968 privind măsurile de publicitate.

27 Conform art. 227 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004

28 A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, capitolul V Grupurile de interes economic, p 359-366.

www.referat.ro

19

* Definiţie: „Grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

III.8.2. Constituirea grupurilor de interes economic Caracteristici:

* Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.

* Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20.

* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine.

* Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.

* Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital.

* Grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării sale în registrul comerţului.

* Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului-delegat prin care se autorizează înmatricularea grupului.

* Înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.

* Grupul de interes economic având calitatea de comerciant poate îndeplini, în nume

propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obişnuită, toate faptele de comerţ necesare realizării scopului său.

* În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii grupului ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea grupului în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul grupul.

* Dreptul de a reprezenta grupul aparţine fiecărui administrator, în afară de cazul în care există stipulaţie contrară în actul constitutiv.

* Grupului de interes economic îi sunt aplicabile, în mod corespunzător, prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată.

III.8.3. Funcţionarea grupurilor de interes economic Funcţionarea grupurilor de interes economic este reglementată de art.l48-173 astfel:

drepturi şi obligaţii administratori şi răspunderea administratorilor. Pentru detalii a se vedea cursul scris.

III.8.4. Încetarea calităţii de membru. Excluderea şi retragerea membrilor grupului de interes economic este reglementată de art. 177 din legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Detaliile sunt dezvoltate în cursul scris. III.8.5. Dizolvarea şi lichidarea grupurilor de interes economic

* Dizolvarea, fuziunea şi divizarea grupului de interes economic este reglementată

începând cu art. 184- Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. III.8.6. Grupurile europene de interes economic- reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor

www.referat.ro

20

publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,

M.

Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu

art.

232-237, cap. 2.

*Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E., constituite cu respectarea

prevederilor legale, sunt recunoscute şi pot funcţiona, în condiţiile legii, în România.

* Grupul european de interes economic este acea asociere dintre două sau mai multe

persoane fizice ori juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

* Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar:

a) companii sau firme, (în sensul art. 165 alin. 2) din versiunea consolidată a Tratatului

instituind Comunitatea Europeană, precum şi alte persoane juridice de drept public sau

privat, care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care îşi au sediul social, precum şi centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană; dacă, conform legislaţiei unui stat membru, o companie, firmă sau altă persoană juridică nu este obligată să aibă un sediu social, este suficient ca centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare a acestei companii, firme sau a altei persoane juridice să fie situat pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană;

b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti

sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.

* Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România filiale, precum şi

sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică.

* Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor dispoziţiilor

referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru

grupurile de interes economic române.

* Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse autorizării prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a

reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine, cu modificările şi completările ulterioare.

* Vor fi supuse înregistrării şi menţiunile referitoare la:

a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă asupra grupului

european de interes economic;

b) dizolvarea grupului european de interes economic, numele/denumirea şi puterile

lichidatorilor acestuia; c) închiderea sucursalei/filialei. Toate aceste formalităţi se vor face la oficiul registrului comerţului de la sediul sucursalei sau filialei. III.9. Paradisurile fiscale-

* În sens strict, fiecare ţară poate fi considerată paradis fiscal, deoarece, într-o formă sau

alta, companiilor sau persoanelor fizice şi se oferă stimulente pentru a încuraja investiţiile lor şi ale promova creşterea economică. Inclusiv Statele Unite ale Americii poate fi

considerat paradis fiscal pentru persoanele care investesc în economia americană.

* pot apărea confuzii în utilizarea termenului, prin asocierea secretului operaţiunilor

financiar-bancare şi comerciale, desfăşurate pe teritoriului statului, care poate fi astfel

www.referat.ro

21

asociat unui „paradis fiscal”, deşi toate statele impun un anumit nivel de protecţie pentru informaţiile bancare şi comerciale. * paradisurile fiscale cunoscute:

Antigua,Andora,Insulele Bahamas (The Commonwealth of the Bahamas), Bermude,Insulele Canalului (The Channel Islands),Insula Omului ( The Isle of Man), Insulele Cayman (The Cayman Isle), Cipru, Liechtenstein, Gibraltar, Monaco, Montserrat, Antilele Olandeze (The Netherlands Antilles), Panama, Alte „nişe europene”:

Elveţia,Londra- Marea Britanie, Marele Ducat al Luxemburgului * principalele caracteristicile ale paradisului fiscal:

- impozite reduse, secretul operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul şi sub jurisdicţia statului respectiv, activitatea bancară cu regim juridic distinct între cetăţenii naţionali şi cetăţenii străini, încurajează activităţile bancare externe, sisteme excelente de comunicare- cablu telefonic, telex, internet, servicii aeriene cu linii directe, non stop, între diverse state şi unele din aceste paradise fiscale (ex: cursă directă Miami- Insulele Cayman), publicitate promoţională, printr-o publicitate agresivă, în care sunt prezentate avantajele oferite de statul respectiv, considerat paradis fiscal, utilizarea limbii engleze ca limbă principală în jurisdicţiile caraibiene, apropierea geografică de continentul american fac ca aceste paradise fiscale să fie foarte atractive pentru locuitorii Statelor Unite ale Americii şi Canada.

III.10. Criminalitatea „gulerelor albe”

Noţiunea de „criminalitate a gulerelor albe” a fost prima dată utilizată de Edwin H Sutherland 29 pentru a descrie ansamblul comportamentelor ilicite şi ilegale ale unor persoane care au de obicei, o situaţie şi o poziţie socială şi economică ridicată sau se bucură de un prestigiu social în cadrul instituţiilor sau organizaţiilor în care lucrează. 30 De regulă reţele crimei organizate funcţionează cu ajutorului persoanelor cu funcţii oficiale, care astfel devin părtaşi la acţiunile de criminalitate economică, financiară, bancară care sunt din ce în ce mai prezente în lume şi care, din păcate se diversifică odată cu explozia de tehnologie care ne marchează existenţa cotidiană! Specialiştii în drept penal, criminologie şi sociologia criminalităţii au clasificat fenomenul de corupţie în trei forme:

1. corupţie profesională- include delicte de serviciu sau comise în timpul serviciului de

către funcţionari publici sau alte persoane din sectorul public (administraţie, sănătate, învăţământ, poliţie, cultură, justiţie),

- aceştia încalcă normele deontologiei profesionale, prin îndeplinirea condiţionată

şi preferenţială a atribuţiilor de serviciu legale (luare/dare de mită, abuz în funcţie, trafic de influenţă, abuz de încredere profesională, etc.)

2. corupţia economică - numită şi criminalitatea economico-financiară sau criminalitate

de afaceri - include acte şi fapte ilicite, ilegale, comise de persoane fizice, juridice, asociaţii, societăţi comerciale, organizaţii non-guvernamentale, în legătură cu derularea unor

29 Edwin H Sutherland, Donald R Cressey, Principles of Criminology, ediţia a V-a, Philadelphia, J.B. Lippincott, 1955

30 A se vedea SM Rădulescu, D Banciu, Sociologia crimei şi a criminalităţii, Ed. Şansa- S.R.L., Bucureşti, 1996, Capitolul: Criminalitatea, violenţa, corupţia şi crima organizată, p 186-214.

www.referat.ro

22

afaceri, tranzacţii comerciale, financiare, bancare, vamale, prin utilizarea înşelăciunii, fraudei, abuzului de încredere, etc,

- actele şi faptele ilicite, ilegale aduc prejudicii intereselor economice colective şi individuale, publice şi private: ex: delicte de fraudă bancară, escrocherie, falsificarea cifrei de afaceri, evaziune fiscală, obţinerea ilegală de subvenţii, bancrută frauduloasă, poliţe de asigurare nerambursabile, concurenţă şi reclamă neloială, etc.)

- sunt greu de identificat de evaluat şi de dovedit,

3. corupţia politică- ansamblul de acte, fapte şi comportamente care deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale exercitării unui rol public de către anumite persoane, sau care încalcă normele privind interdicţia exercitării anumitor forma de influenţă politică cu scopul obţinerii unor avantaje personale. Fenomenul corupţiei include multiple definiţii, forma dimensiuni de manifestare, iar cele mai periculoase pentru societate sunt cele referitoare la corupţie şi delictele din sfera economico-financiară şi bancară, asociate de multe ori cu criminalitatea „cartelelor” şi a „gulerelor albe”, precum şi din sfera politiclului, administraţiei şi justiţiei. Sociologii au extins aria subiecţilor criminalităţii „gulerelor albe” şi în arii de competenţe, care nu mai aparţineau numai puterii oficiale, ci şi altor categorii de funcţionari ai unor companii industriale, comerciale, bancare, alături de funcţionari ai guvernului, politicieni, lideri sindicali, medici, jurişti, etc, în legătură directă cu ocupaţiile

lor profesionale” 31 III.11. Societatea Comercială:

III.11.1. Noţiuni generale:

* noţiunea de societate provine din latină- “societas” care înseamnă întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire

* a apărut ca instituţie urmare unor cauze sociale şi economice, şi implică asocierea a

două sau mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.

* concepută ca organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică, pentru a îndeplini rolul său economic 32

* grupările de persoane şi capitaluri, funcţionând juridic sub forma societăţilor comerciale, au contribuit la îndeplinirea şi finalizarea unor mari realizări ale secolului al XIX-lea. De exemplu realizarea Canalului de Suez, Canalului Panama, dar şi exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţelelor de căi ferate, etc.

* au permis dezvoltarea tehnicii, comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor

contribuind la desăvârşirea societăţii moderne în ansamblul ei. III.11.2.Sediul materiei, definiţie:

* sediul materiei în legislaţia naţională îl constituie Codul Comercial, Cartea 1, Titlul

VIII, Despre Societăţi şi despre asociaţiuni comerciale, capitolul 1, Despre societăţi, * ulterior, art. 77 – 220, din secţiunea I-VI au fost abrogate prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

* definiţia din Codul civil, Titlul VIII, Despre contractul de societate, art 1491 defineşte societatea astfel:

31 Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, „Sociology of Deviant Behavior”, Ed. aV-a New York, Chicago, San Francisco, Dallas, 1975, p 168

32 A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, capitolul IV Societăţile comerciale, p. 138-357 şi Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, capitolul V Societăţile comerciale, p 85- 246

www.referat.ro

23

“Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva.” * nu există o definiţie în Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează regimul juridic al societăţilor comerciale;

* definiţia contractului de societate 33 :

“societatea este un contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane (asociaţi- noţiune generică, utilizată alături de termenul de acţionari la diversele forme de societăţi comerciale) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care rezultă” * elementele esenţiale ale contractului de societate, care deosebesc aceste contract de alte contracte:

- aportul la capitalul societăţii (fiecare asociat se obligă “să pună în comun” o valoare patrimonială) - desfăşurarea unei activităţi comune care definesc obiectul de activitate al respectivei societăţi - participarea asociaţilor la realizarea şi împărţirea beneficiilor (şi în mod corelativ şi a pierderilor)

* caracterele juridice ale contractului de societate:

- plurilateral- în încheierea lui participă două sau mai multe persoane, cu asumarea de către fiecare parte a obligaţiilor ce-i revin

- cu titlu oneros- fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos patrimonial-

obţinerea de beneficii

- comutativ- întinderea obligaţiei fiecărui asociat este cunoscută din momentul

încheierii contractului

- consensual- se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, în forma scrisă cerută “ad probationem”

III.11.3. Formele societăţii comerciale- - constituirea unei societăţi are la bază o relaţie “intuitu personae”, generată de încrederea între asociaţi. - art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare reglementează imperativ şi limitativ formele societăţilor comerciale, după cum urmează:

“ Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:

a)

societate în nume colectiv;

b)

societate în comandită simplă;

c)

societate pe acţiuni;

d)

societate în comandită pe acţiuni şi

e)

societate cu răspundere limitată.”

- aceste forme asociative pentru activitatea comercială şi de afaceri sunt aceleaşi atât în România cât şi în alte state europene, ca o dovadă a faptului că aceste forme nu sunt o

invenţie a specialiştilor ci rezultatul practicii îndelungate în domeniul comercial şi al afacerilor din statele cu economie de piaţă. 34

33 A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, ed. Actami, Bucureşti, 1999, p 453 şi urm.

34 Pentru detalii a se vedea D.D. Şaguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996

www.referat.ro

24

- caracteristici esenţiale ale fiecărei forme de societate:

-criteriul de deosebire a formelor asociative îl constituie întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii. 35

a) societatea în nume colectiv- obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi

cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.

b) societatea în comandită simplă- obligaţile sociale sunt garantate cu patrimoniul social

şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; iar asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor. c) societatea pe acţiuni- obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social (capitalul

social fiind împărţit în acţiuni); acţionarii răspund numai în limita aportului lor.

d) societatea în comandită pe acţiuni- obligaţiie sociale sunt garantate cu patrimoniul

social (capitalul social fiind împărţit în acţiuni) şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, iar asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa

aportului lor.

e) societatea cu răspundere limitată- obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul

social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor. * alte criterii de clasificare a societăţilor comerciale în doctrină:

A: o primă clasificare conform autorilor Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica 36

- 1. în funcţie de răspunderea asociaţilor:

*societăţi comerciale cu răspundere limitată *societăţi comerciale cu răspundere nelimitată

- 2. în funcţie de structura capitalului:

* societăţi comerciale cu capital social împărţit în acţiuni

* societăţi comerciale cu capital social împărţit în părţi de

interese - 3. în funcţie de titlurile de valoare:

* societăţi comerciale care emit titluri de valoare

* societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri

- 4. în funcţie de modul de reglementare:

*societăţi comerciale reglementate de legea generală (Lg. 31/1990 privind societăţile comerciale republicată)

*societăţi comerciale reglementate de legi speciale:

*societăţi bancare- Legea nr. 58/1998, privind activitatea bancară, republicată

35 Art. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

(1) Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. (2) Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi. (3) Acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.

36 A se vedea op. cit p 87

www.referat.ro

25

* societăţi de microfinanţare reglementate de Legea nr. 240/2005 privind societăţile de

microfinanţare 37 ,

*societăţi agricole- Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură

*societăţi de asigurări- Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor *societăţi de intermediere, investiţii- Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital B. o a doua clasificare conform Ion Turcu 38 :

- 1. în funcţie de numărul persoanelor asociate:

*societăţi comerciale unipersonale (societăţi comerciale cu răspundere limitată- persoana fizică sau persoana juridică) * societăţi comerciale pluripersonale (societăţi comerciale constituite din

mai multe persoane fizice sau persoane juridice)

- 2. în funcţie de factorul predominant (subiectiv/obiectiv)- factorul subiectiv prevalează asupra factorului obiectiv şi generează distincţia dintre:

* societăţi de persoane, (societatea comercială în nume colectiv)

* societăţi de capitaluri, (societatea comercială pe acţiuni)

* societăţi intermediare, (societatea comercială în comandită simplă, societatea comercială în comandită pe acţiuni, societatea comercială cu răspundere limitată) Societăţile de persoane au număr redus de asociaţi, societăţi de capital pot avea număr de acţionari nelimitat de lege. Aportul de capital social al unei societăţi de persoane constă în prestaţii în muncă, în creanţe. Societăţii de capital nu-i poate fi adus unei societăţi de capital. Societăţile de persoane se dizolvă şi pentru motive legate de situaţia personală a asociaţiilor (retragere, excludere, incapacitate, faliment, decese) în vreme ce pentru societăţile de capital aceste situaţii nu influenţează existenţa lor.

- 3. în funcţie de întinderea răspunderii persoanelor asociate

* datoriile sociale deosebesc societăţile comerciale cu răspundere limitată, (societăţile comerciale pe acţiuni şi societăţile comerciale cu răspundere limitată) de

societăţile comerciale cu răspundere nelimitată. (societatea comercială în nume colectiv)

* societatea comercială în comandită simplă şi societatea comercială pe acţiuni.

Comanditaţii răspund nemărginit (şi solidar, dacă sunt mai mulţi) pentru datoriile sociale,

la fel ca asociaţii într-o societate în nume colectiv.

- 4. în funcţie de structura capitalului social

* societăţi pe acţiuni (societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni)

37 Definiţia societăţii de microfinanţare, conform art. Art 2 din Legea nr. 240/2005 privind societăţile de microfinanţare „persoana juridică constituită cu scopul de a acorda microcredite şi care nu poate desfăşura activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, în sensul Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată”;

38 A se vedea op. cit p 77, criterii regăsite şi la O Căpăţână, Caracteristicile generale ale societăţilor comerciale, în Revista Dreptul nr. 9-12/1990, p 12-21

www.referat.ro

26

* societăţi cu părţi de interes (celelalte trei forme de societăţi comerciale).

Asemănările între acţiuni şi părţi de interes (părţi sociale în cazul societăţilor cu răspundere limitată) sunt:

* conferă aceleaşi drepturi corporative

* ambele aduc dividende

* acţiunile şi părţile de interes pot fi înstrăinate

* în cazul retragerii ori excluderii, ca şi în cazul dizolvării şi lichidării

societăţii asociaţii primesc echivalentul pecuniar al părţii de interes sau preţul acţiunii. Deosebiri între acţiuni şi părţi de interes constă în regimul juricic al înstrăinării lor. Părţile de interes se transmit prin mijloace de drept civil, în condiţii mai restrictive decât acţiunile care, dacă sunt nominative, au un regim de transfer specific dreptului

comercial. 39 - 5. în funcţie de emiterea titlurilor de valoare

* societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni emit acţiuni

* societăţile cu răspundere limitată emit certificate de părţi sociale, dar numai

acţiunile sunt titluri de valoare negociabile.

*

celelalte societăţi (în nume colectiv şi în comandită simplă) nu emit nici un fel

de titluri

- 6. în funcţie de sursa aportului la constituirea capitalului social

* societăţi cu capital integral românesc

* societăţi cu participare de capital străin (mixt)

* societăţi cu capital integral străin

III.11.4. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale - societatea comercială se contituie din inţiativa asociaţilor, prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,

- din momentul constituirii în condiţiile prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică,

- sediu materiei: art. 1 din Legea nr. 31/19901990 privind societăţile comerciale

republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

“În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.” - elementele constitutive ale societăţii comerciale- persoană juridică- sunt reglementate de DL nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu modificările şi completările ulteriorare, care la art 26 defineşte aceste elemente constitutive astfel:

*persoana juridică are: “o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.” *alte elemente definitorii pentru societatea comercială ca persoană juridică sunt:

existenţa unui statul care cuprinde anumite elemente de identificare a subiectului de drept, respectiv firma, sediul şi naţionalitatea, voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale asociaţilor, capacitate juridică de folosinţă (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii), de exerciţiu (aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice), patrimoniu autonom. III.11.5. Funcţionarea societăţii comerciale

39 Pentru detalii a se vedea Ion Turcu, op. cit p 78.

www.referat.ro

27

- sediul materiei: TITLUL III- Funcţionarea societăţilor comerciale, capitolul I- Dispoziţii generale din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicată, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu art. 65., şi capitolele II-VI- Dispoziţii specifice pentru formele de societate comercială reglementate.

- Dispoziţiile generale se referă la: regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în

societatea comercială, dreptul asociaţilor la dividende; administratorii societăţii, obligaţii referitoare la actele societăţii comerciale, deşi Legea 31/1990 reţine în sfera dispoziţiilor comune funcţionării tuturor societăţilor comerciale doar pe cele referitoare la administratorii societăţii comerciale. Această reglementare se explică prin faptul că statutul administratorilor este comun tuturor formelor juridice ale societăţilor comerciale.

- Legea reglementează, pentru fiecare formă juridică a societăţii comerciale, organele societăţii, condiţiile de organizare şi funcţionare, atribuţiile acestora.

III.11.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale-

- Orice societate comercială urmează destinul implacabil, ca orice persoană fizică:” se naşte, trăieşte şi moare” 40

- societatea comercială se constituie pentru desfăşurarea activităţii prevăzute în actul constitutiv, pe durata prevăzută în actul constitutiv.

- sediul materiei: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, Titlul VI, Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, art. 227. Căile dizolvării societăţii comerciale:

* Dizolvarea de drept (ope legis)- nu necesită îndeplinirea vreunei formalităţi, nu este necesară nici o manifestare de voinţă a asociaţilor, nici o manifestare de publicitate.

* Dizolvarea prin voinţa asociaţilor- manifestată în cadrul adunării generale,

* Dizolvarea pe cale jurdecătorească- prin hotărârea tribunalului care trebuie înscrisă în

registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, formalităţi care trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.

* Art. 233- “Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege. Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins.”

* Lichidarea societăţilor comerciale * definiţia conform doctrinei juridice: toate operaţiunile care au drept scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată obţine realizarea activului, plata pasivului şi repartizarea activului

patrimonial net între asociaţi. (în sens restrâns: operaţiile efectuate între momentul declarării dizolvării şi momentul repartizării activului patrimonial net între asociaţi) 41 * este reglementată distinct în Titlul VII, art. 252-270, care stabileşte anumite reguli, astfel:

* Principii care guvernează procedura lichidării:

40 A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit, p 255

41 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, p 236

www.referat.ro

28

1.

lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor (nu poate interveni la solicitarea

creditorilor)

2.

lichidarea este obligatorie, (este o consecinţă logică şi necesară declarării dizolvării-

o

societate comercială nu poate rămâne în faza de dizolvare)

3.

efectul lichidării este ăncetarea calităţii de subiect de drept a societăţii comerciale

(data radierii societăţii din registrul comerţului face ca personalitatea juridică a societăţii respective să înceteze)

4. lichidatorii trebuie să întocmească bilanţul contabil de lichidare şi să propună

repartizarea activului net între asociaţi. (asociatul nemulţumit poate face “opoziţie” în termen de 15 zile de la notificarea bilanţului contabil de lichidare şi a proiectului de repartizarea activului net între asociaţi. După expirarea acestui termen, sau după sentinţa irevocabilă asupra opoziţiei, bilanţul contabil de lichidare se consideră aprobat şi eliberează pe lichidatori.)

III.11.7. Elemente de drept comparat privind falimentul (lichidarea judiciară)

* reglementări diversificate în dreptul francez, german, englez, italian, etc. * distincţii în privinţa:

1. domeniului de aplicare a procedurilor colective

2. finalitatea procedurilor colective

3. organismul care se ocupă cu întreprinderea în dificultate ( organ al administraţiei sau tribunal) şi momentul intervenţiei acestui organism 4.importanţa acordată privilegiilor şi garanţilor

* reglementări privind redresarea şi lichidarea judiciară în dreptul francez- definiţii şi

aspecte terminologice. III.11.8. Societăţi transnaţionale (multinaţionale)- * nu există o definiţie unanim acceptată a societăţilor transnaţionale (multinaţionale),

datorită multitudinii de situaţii practice, oferite de viaţa concretă şi relaţiile de afaceri, care de multe ori exced cadrului de reglementare stabilit de către legiuitor (naţional sau internaţional) şi chiar de către doctrinari.

* în doctrina română de specialitate: societăţi care se fondează, chiar de la constituirea lor pe elemente fără caracter naţional (capital provenind de la asociaţi din state diferite,

stabilirea de sedii principale pe teritoriul mai multor state), lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicare actelor lor constitutive nu se află (total sau parţial) sub competenţa instanţelor naţionale, fiind date spre soluţionare unor instanţe speciale. * societăţile transnaţionale desfăşoară activităţi multiple, diversificate, dispersate din punct de vedere geografic, pot fi cu greutate localizate prin fuziunile şi achiziţiile constante, prin schimbările repetate de denumire, etc. * societăţile transnaţionale au o concretă şi puternică influenţă asupra vieţii sociale, economice, de afaceri şi politice a statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.

* delegarea de competenţe, delegarea activităţii de producţie efectivă către terţi, know- how-ul, marca şi metodele de marketing sunt frecvent utilizate în societăţile transnaţionale,

* indiferent de forma de organizare, deciziile importante se iau centralizat în societăţile

transnaţionale pe baza unei strategii globale.

* exemplificări: - societăţi cu capitaluri mari, foarte mari, care provin de la asociaţi din mai multe state,

www.referat.ro

29

- societăţi cu sedii în mai multe state, - societăţi cu structuri organizatorice internaţionale (cu existenţă juridică concomitentă în mai multe state) dar cu un centru unic de control şi comandă şi o gestiune globală, - societăţi care desfăşoară activităţi de producţie, comercializare şi prestări de servicii concomitent pe mai multe pieţe, dar pe baza unei strategii economice şi financiare comune. Tendinţa lor economică este expansionistă, urmărind permanent pătrunderea pe noi pieţe şi consolidarea celor existente. -litigii dintre asociaţi sau entităţi juridice diferite, care sunt soluţionate de instanţe arbitrale sau tribunale internaţionale, fiind astfel scoase de sub jurisdicţia unui anumit state. * terminologie 42 : “transnaţional” şi “multinaţional” sunt sinonime, utilizate alternativ în literatura de specialitate şi documente internaţionale (Rapoarte ONU privind starea economiei mondiale) * există şi opinii care consideră că termenul de multinaţional conţine şi conotaţia “supranaţională”, în vreme ce termenul transnaţional include doar faptul că sediile societăţilor se află în mai multe state, deci societăţile desfăşoară o activitate în afara sediului principal. * pentru a fi în concordanţă cu opiniile majoritare din doctrină este preferat termenul de transnaţional. III.11.8.1. Societăţi transnaţionale (multinaţionale)- elemente definitorii sub aspect economic * sub aspect economic rolul acestor societăţi s-a dezvoltat treptat:

+după anii 1980, când a început procesul globalizării (mondializării) şi liberalizării pieţelor de produse, servicii şi pieţelor de capital, şi ulterior, +când s-au lansat programele de privatizare şi atragere de investiţii directe străine în statele în curs de dezvoltare (în tranziţie) şi în statele care au schimbat regimul politic totalitar cu unul democratic, în care economiile “învaţă” să devină treptat, economii de piaţă funcţionale, +influenţează politica statelor în curs de dezvoltare unde îşi desfăşoară activitatea, dar şi politica stateor puternice şi a organizaţiilor internaţionale cu roluri determinante în activitatea comercială şi de afaceri internaţională. (FMI 43 , Banca Mondială, OMC) +conform statisticilor UNCTAD există peste 65.000.societăţi transnaţionale, cu mai mult de 870.000 filiale, care controlează practic economia mondială. 44

42 A se vedea D Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, ELL, 1999 p. 210-214, 210-211, D. Mazilu, Comerţul mondial sub impactul competiţiei globale. Puterea corporativă a transnaţională. Concurenţa în ansamblul economic şi ocuparea pieţelor, în RDC, nr.7-8/2002, p 269-282, Ş Scurtu, Dreptul Comerţului internaţional, Ed. Universitaria, 2003, p. 64-66, Bernard Audit, Droit international prive, Ed Economică, ed. a III-a, 2000, p . 904, nr. 1073, organizarea societăţilor transnaţionale în B Oppetit, „Les societes mutinationales et les Etats nationaux” în Melanges D Bastian, 1974, vol.1, p.161, DA Sitaru, Dreptul comerţului Internaţional tratat, Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 438- 445

43 A se vedea Roxana-Daniela Păun, „Rolul creării FMI şi obiectivele acestuia”, în „Spaţiul Monetar European, note de curs”, ed. Expert, Bucureşti, 2004, p. 39

44 Stocul mondial de investiţii străine deţinut de acestea depăşit 7.000 miliarde de dolari (cca. 1/5 din PIB- ul mondial) Cifra de afaceri mondială a societăţilor transnaţionale se ridică la 18 miliarde de dolari, în contextul în care exporturilor mondiale totalizează peste 8 miliarde dolari. Unele societăţi au chiar o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul mondial. Societăţile transnaţionale totalizează mai mult de 53 de milioane de angajaţi.

www.referat.ro

30

+ primele 200 societăţi transnaţionale se găsesc în SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Coreea de Sud, Italia, şi Olanda, în sectoare cheie precum: industria comunicaţiilor şi aerospaţială, echipamente şi componente electronice, comerţul de cereale şi cafea, dar şi ramurile petroliere, de automobile, chimică şi farmaceutică, alimentară, vestimentaţie, etc. + societăţi transnaţionale cunoscute: Vodafone, General Electrics, British Petroleum, Deutsche Telecom, Coca Cola, Mc Donald’s, Bayer, Nike, Royal Dutch Schell, Avensis, Fiat, Novartis, Levi Strauss, Adidas, C&A, Walt Disney, Shell, IBM, Parmalat, Unilevel, Du Pont, Nestle, etc.

III.11.8.2. Societăţi transnaţionale (multinaţionale)- elemente definitorii sub aspect juridic

* societate mamă+ filiale (fiecare, cu naţionalitate proprie)+ sucursale sau participanţi în

alte societăţi, pot constitui un grup într-un domeniu de activitate, sau conglomerate, coaliţii, cu activităţi variate, care se pot unifica prin fuziuni sau absorbţii, pot constitui grupări financiare (holding-uri financiare)

* societăţilor transnaţionale li se aplică dreptul naţional al statului în care îşi desfăşoară activitatea. Acestea nu au o naţionalitate proprie, în adevăratul sens al cuvântului, dar au un sediu legal în statul în care se află sediul societăţii- mamă, fie în statul în care îşi desfăşoară activitatea în principal, fie în statul în carea fost înregistrată. Naţionalitatea “de fapt” se poate determina în funcţie de naţionalitatea statului care sprijină interesele acesteia. (în cadrul organizaţiilor FMI, Banca Mondială, OMC, etc)

III.11.8.3. Jurisdicţia aplicată societăţilor transnaţionale.

* în actele constitutive ale societăţilor transnaţionale se prevăd clauze de jurisdicţie şi

compromisorii în favoarea unor instanţe arbitrale internaţionale (instituţionale, CIRDI, ori constituite ad-hoc) sau a tribunalelor internaţionale [Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga], mai ales în litigiile cu statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.)

CAPITOLUL IV- CONTRACTE COMERCIALE UTILIZATE ÎN RELAŢIILE DE AFACERI

În dreptul civil obligaţiile iau naştere atât din acte juridice, cât şi din fapte juridice. Actele juridice sunt izvoare voluntare de obligaţii. Cel mai important izvor voluntar de obligaţii este contractul (convenţia). La fel ca în dreptul civil, şi în dreptul comercial încheierea contractelor are la bază principiul libertăţii contractuale sau al autonomiei de voinţă. Părţile îşi manifestă liber voinţa în ce priveşte încheierea, modificarea, transmiterea şi stingerea unor drepturi şi obligaţii. Părţile contractului comercial sunt libere să aleagă cu cine contractează şi care este întinderea drepturilor şi obligaţiilor. Condiţiile esenţiale pentru formarea contractelor comerciale sunt aceleaşi cu ale contractelor civile: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiecte determinat; o cauză licită. Realizarea acordului de voinţă are loc atunci când oferta de a contracta se întâlneşte cu acceptarea ofertei. Oferta de a contracta este propunerea unei persoane

www.referat.ro

31

făcută altei persoane de a încheia un anumit contract. Acceptarea ofertei este exprimarea de către destinatarul ei a acordului de voinţă cu privire la propunerea făcută. Acceptarea poate fi necondiţionată sau precedată de o negociere a ofertei. În dreptul comercial tăcerea nu are valoare de acceptare, nici pentru ofertă şi nici pentru contraofertă. Oferta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

să fie fermă. Odată făcută comerciantul nu trebuie s-o modifice sau s-o retracteze. Ea reprezintă un angajament juridic care îl obligă pe ofertant;

să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate condiţiile în care înţelege să contracteze;

să fie neechivocă, adică să rezulte cu claritate că doreşte să contracteze. Astfel, un sondaj de piaţă nu este o ofertă de a contracta din partea celui care îl realizează şi nici o acceptare din partea respondentului. Contractul de vânzare-cumpărare

Este contractul prin care vânzătorul (comerciant) se obligă să transmită proprietatea către cumpărător contra unei sume de bani ce constituie preţul. Trăsături: a) este bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi; b) este oneros deoarece ambele părţi urmăresc un folos patrimonial; c) este comutativ deoarece întinderea drepturilor şi obligaţiilor este cunoscută la momentul încheierii contractului; d) este translativ de proprietate deoarece trece proprietatea de la vânzător la cumpărător; e) este consensual deoarece se încheie prin simplul acord de voinţă. Contractul de mandat Se asemănă cu mandatul civil şi îi sunt aplicabile principiile generale ale acestuia, având însă şi norme speciale în art. 374-391 din Codul comercial. Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către mandatar pe seama şi pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune gratuit – art. 374 din Codul comercial. Se deosebeşte de mandatul civil prin: 1) obiectul său care îl constituie încheierea de acte juridice care au natura de fapte de comerţ; 2) caracterul oneros al acestui contract care este prezumat; 3) conferă o mai mare libertate mandatarului decât a celui din mandatul civil. Contractul de mandat poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare. Contractul de comision Contractul de comision este contractul prin care comisionarul se obligă, pe baza împuternicii date de comitent, să încheie acte de comerţ în nume propriu pe seama comitentului, urmând să primească o plată numită comision. Contractul de consignaţie Art.1 din Legea nr. 178/1934 îl defineşte ca fiind „convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului”. Definiţia contractului de consignaţie a fost completată în doctrină pe baza celorlalte prevederi din aceeaşi lege, dar şi în raport de celelalte caracteristici ale acestui tip de contract care este o varietate a contractului de comision, acesta, la rândul lui, fiind o varietate a contractului de mandat, respectiv mandatul fără reprezentare. Contractul de consignaţie, aşa cum se va arăta, are şi caracteristicile sale proprii, fapt pentru care este un contract comercial de sine stătător, adică un contract din categoria contractelor numite. Astfel, profesorul Stanciu Cărpenaru defineşte contractul de consignaţie ca fiind acel contract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama

www.referat.ro

32

consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut 45 ”. Contractul de report Potrivit art. 74 din Codul comercial, acesta „constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi revânzarea simultanee cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Pentru validitatea contractului este necesară prestarea reală a titlurilor date în report”. Contractul de cont curent Este contractul prin care părţile se înţeleg ca decontarea prestaţiilor lor reciproce să nu se facă după fiecare operaţiune, ci la un anumit termen prin achitarea soldului de către partea debitoare. Nu este un contract de creditare. În lipsa unor termene stipulate în mod expres, data scadenţei va fi considerată data de 31 decembrie a fiecărui an (art. 372 alin. 1 Cod comercial). Contractul de factoring Legea 469/2002 la art. 6 care spune cã: „factoringul este contractul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi”. Aderentul urmăreşte să-şi încaseze preţul facturilor înainte de termenul de scandenţă, iar factorul urmăreşte să obţină un beneficiu, de regulă un anumit procent din facturile pe care le decontează în avans. În activitatea de factoring ia partea şi beneficiarul (clientul) care va notificat că trebuie să plătească factura la scadenţă factorului. Contractul de leasing Leasingul este definit de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 (republicată a M.Of. nr. 9/12.01.2000) ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract. Contractul de franciză Este reglementat de O.G. nr.52/1997 privind regimul juridic al contractului de franciză, modificată şi completată prin Legea nr.79/1998. Potrivit art.1 „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu. Contractul de licenţă Contractul de licenţã este convenţia între douã persoane prin care una, numita titular, se angajeaza sa-i cedeze celeilalte, numita beneficiar, dreptul de a folosi brevete de inventie, procedee tehnice, documentatii tehnice, scheme operatorii de productie,

45 Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Ed. a II-a, revizuită şi completată, p.

440.

www.referat.ro

33

metode de exploatare a masinilor, metode de tratare a produselor, marci de fabrica, marci de comert si marci de serviciu, contra unui pret, in conditii si pe perioade determinate. Aplicarea prevederilor din Legea Concurenţei nr. 21/1996 acordurilor de transfer de tehnologie * sediul materiei: 1.Regulament din 4 mai 2005, privind exceptarea acordurilor de

transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, emis de Consiliul Concurenţei, M. Of. nr. 429 din 20 mai 2005,

2. Instrucţiuni din 23 iunie 2005, privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr.

21/1996 acordurilor de transfer de tehnologie, emis de Consiliul Concurenţei, M. Of. nr. 659 din 25 iulie 2005. 3. Ordin nr. 82 din 4 mai 2005, pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin.

(1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, emis de Consiliul Concurenţei, M. Of. nr. 429 din 20 mai 2005,

4. Ordin nr.148 din 23 iunie 2005, pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind

aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 acordurilor de transfer de tehnologie, emis de Consiliul Concurenţei, M. Of. nr. 659 din 25 iulie 2005. Oficiul Român pentru ştiinţă şi tehnologie pe lângă Uniunea Europeană * sediul materiei: HG nr. 787/2005 privind aprobarea înfiinţării Oficiului Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă Uniunea Europeană, M. Of. nr. 696 din 2 august 2005. Contractul de navlosire- 1. Sisteme de exploatare comercială a navei în vederea transportului de mărfuri pe mare Criteriile tradiţionale de grupare a contractelor încheiate prin angajarea navei în vederea transportului internaţional de mărfuri pe mare urmează două orientări. Într-un prim caz, din punct de vedere al modalităţii de organizare a navigaţiei, navele care sunt proiectate tehnic pentru transporturile mărfurilor de masă şi adaptate voiajelor TRAMP sunt contractate pe bază de charter party, iar navele LINER solicitate pentru transporturile mărfurilor individualizate, cu bucata, sunt angajate pe bază de conosament, precedat sau nu de charter party. În al doilea caz, după natura juridică prevalentă a contractului încheiat între părţi şi conţinutul obligaţiilor asumate, înţelegerile maritime se clasifică în contracte de transport maritim şi contracte de închiriere a navei comerciale în vederea transportului de mărfuri pe mare. În reglementarea şi calificarea juridică a contractelor de angajare a navelor comerciale pentru efectuarea de transporturi de mărfuri pe mare există diferenţe de optică între spaţiile juridice de influenţă latină şi cele de influenţă anglo saxonă. Spaţiul juridic latin adoptă accepţiunea restrânsă dată închirierii maritime (fr. affreter). Potrivit acesteia, un contract de închiriere maritimă are drept obiect nava şi documentul folosit pentru consfinţirea înţelegerii este charter party 46 ) în opoziţie cu contractul de transport maritim care are drept obiect marfa transportată de către cărăuş, la dispoziţia expresă a încărcătorului, între portul de încărcare şi cel de descărcare,

46 lat. charta partita, document divizat, folosit pe vremea romanilor pentru consfinţirea unei înţelegeri maritime; era materializat printr-o înţelegere scrisă, pergamentul era rupt in două părţi care aveau acelaşi conţinut si se înmâna în câte un exemplar armatorului şi navlositorului iar în caz de diferend se proceda la confruntarea celor doua părţi care trebuiau sa recompună originalul.

www.referat.ro

34

documentul folosit fiind conosamentul 47 . Această definiţie preluată şi de literatura juridică românească generează aspecte controversate în interpretare , mai ales când se constată că din cele trei forme de navlosire 48 prin charter party (charter by demise, voyage charter şi time charter), numai prima , charter by demise (închirierea navei nude) prezintă caracterele proprii unui de contract de închiriere. Celelalte două varietăţi de charter party, respectiv voyage charter şi time charter, sunt profilate juridic cu trăsături particulare proprii contractului de transport de mărfuri în genere şi primesc reglementări uniforme sub aspectul codificării internaţionale când se emit conosamente, în anumite condiţii. 2.Navlosirea pe bază de charter party şi navlosirea pe bază de conosament. Despre navlosire- evoluţia noţiunii şi accepţiuni terminologice curente. Etimologic, termenul de navlosire provine din derivarea substantivului grecesc N’avlon tradus prin chirie sau taxă plătită pentru folosirea unui vas de transport, ori costul transporturilor pe apă al persoanelor şi mărfurilor; termenul cunoscut sub forma de NAVLON desemna taxa care se percepea în Ţările Române pentru transportul pe Dunăre. Termenul de închiriere maritimă are, în accepţiunea legiuitorului român, un sens particular, de contract comercial specific activităţilor de transport pe mare şi distinct de locaţiunea de bunuri, mai extins în conţinutul obligaţiilor (art.575 Cod Comercial : “dacă

contractul de închiriere are ca obiect transportul unor lucruri determinate [

Închirierea în comerţul maritim de mărfuri se delimitează net de profilul unui contract obişnuit din materie civilă fiind prin comparaţie un contract comercial complex, adaptat finalităţii transportului de mărfuri pe mare şi cu clauze reglementând expres şi condiţiile referitoare la acest aspect . Navlul poate fi apreciat drept preţul, costul transportului sau închirierii maritime. Navlosirea reprezintă o operaţiune de contractare pe bază de navlu, altfel spus o operaţiune economică în referire la transportul maritim de mărfuri convenită contractual şi taxabilă prin navlu. De asemenea, presupune o acţiune juridică de utilizare a navei comerciale în transporturi maritime potrivit scopurilor economice circumstanţiate ale părţilor contractante. Această calificare atribuită navlosirii (de operaţiune juridică de angajare a navei în scopul imediat sau mediat de transporturi de mărfuri pe mare) corespunde în praxis modalităţilor corespondente de exploatare comercială a navelor maritime: fie prin prestarea de servicii de transport maritim de mărfuri în condiţii de timp şi voiaje convenite contractual ori prestabilite, fie prin furnizarea navei în vederea efectuării de transporturi pe mare. Cu alte cuvinte, în sensul larg al noţiunii, navlosirea, 50 în calitate de gen supraordonat înglobează specii de contracte încheiate pe bază de charter party în varietăţile sale sau / şi pe bază de conosamente. Părţile în contractul de navlosire şi categorii de contracte specifice

].”

)

49 .

47 etimologie: fr. connaissement, semnifică poliţa de încărcare a marfurilor.

48 legislaţia franceză face distincţie neta între contractele de închiriere (“affretement”) şi cele de transport de mărfuri pe mare ( “le transport par mer”). Ea reglementează trei forme de închiriere:” l’affretement a coque nue” (închirierea navei nude), “l’affretement a temps” (închirierea pe timp) şi l’affretement a voyage” (navlosirea pe voiaj).

49 implicit, se poate aprecia că închirierea poate avea ca obiect şi transportul bunurilor de masă. Ceea ce interesează in analiza de faţă este în mod cert relevarea intenţiei evidente a legiuitorului român de a include în conţinutul obligaţiilor unei inchirieri de nave pentru transportul mărfurilor navlositorului sau in beneficiul unei terţe persoane andosate de către acesta (alăturat celor legate de condiţiile specifice legate de furnizarea navei) şi pe cele legate de transportul efectiv al mărfurilor îmbarcate.

50 pentru opinii contrare, a se vedea O. Căpăţână, Gheorghe Stancu in “Dreptul Transporturilor” ed. a II-a, Lumina Lex, Bucuresti, 2003, pag. 472 si urm.

www.referat.ro

35

Părţile într-un contract de navlosire în genere sunt armatorul navlosant şi navlositorul. În funcţie de forma de navlosire aleasă, părţile astfel denumite primesc calităţi corespondente în particular, conform conţinutului real al clauzelor prin care acestea se obligă în principal şi, în mod subsidiar, corespunzător naturii juridice de trimitere la tipul de contract perfectat . Contractele de navlosire în care se emit conosamente şi prezintă în consecinţă caractere juridice prevalente de contracte de transport neguvernate de charter party primesc incidenţa unor norme uniforme: Convenţia internaţională pentru unificarea unor norme de drept privind conosamentul, încheiată la Bruxelles în 1924, cunoscută sub denumirea de Regulile de la Haga, Protocolul de la Bruxelles, adoptat în 1968, care modifică Regulile de la Haga, acestea devenind Regulile de la Haga Visby, Convenţia de la Hamburg privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată în 1978, convenţie cunoscută sub denumirea de Regulile de la Hamburg. În sfera lor de cuprindere sunt reguli în ceea ce priveşte conţinutul conosamentului, obligaţiile cărăuşului, răspunderea acestuia pentru avarierea sau pierderea mărfii sau exonerarea de răspundere. Regulile de la Hamburg sunt aplicabile contractelor de transport de mărfuri pe mare dovedite cu conosamente, cu excepţia contractelor tip charter party. În cazul în care în charter party s-au emis conosamente şi deţinătorul este altul decât navlositorul, convenţia este incidentă, printr-o excepţie expres reglementată în Convenţie. Referitor la charter party care nu primeşte incidenţa Convenţiei, se referă la acele înţelegeri în care raporturile contractuale între navlosant şi navlositor sunt guvernate exclusiv de charter party şi este situaţia în care conosamentul, de se eliberează, este numai un document însoţitor al mărfii 51 nu şi un început de dovadă privind executarea unui contract de transport. 52 Per a contrario, dacă se eliberează un conosament într-un charter party, Regulile de la Hamburg sunt incidente numai în situaţia în care conosamentul reglementează relaţiile dintre cărăuş şi deţinătorul conosamentului, cu condiţia ca acesta sa fie altul decât navlositorul.Legitimitatea operării navei de către armator este dovedită fie prin actul de proprietate, fie prin contractul de închiriere a navei, în timp ce spaţiile de încărcare a ei, în caric parţial sau complet sunt furnizate de armator şi fac obiectul unor obligaţii de mijloace pentru executarea obligaţiilor de rezultat în referire la transportul de mărfuri pe mare. Categorii de contracte de navlosire:

După criteriul naturii juridice a contractului încheiat între părţi, navlosirile se împart în: contracte de închiriere (contractul charter by demise/bare boat, “închirierea navei nude”) şi contracte de transport: contractul time charter, contractul voyage charter, contractul pe bază de bill of lading. După criteriul obiectului contractului, distingem contracte de navlosire si de închiriere, având drept obiect nava sau capacităţi de încărcare a ei (charter by demise, time charter şi voyage charter) şi contracte de transport având drept obiect marfa ce urmează a fi transportată (încheiate pe bază de conosamente).

51 practic Convenţia instituie un regim de protecţie pentru terţii în raport de

conosamentului , cărora nu li se poate opune charter party decât în condiţiile în care în conosament s-au încorporat

clauzele acestuia ori există menţiuni exprese în acest sens.

52 în acest sens, Costin N. Mircea – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor vol. 1, Ed. Lumina Lex Bucuresti 1996, pag. 322

ai

charter party dar posesori legitimi

www.referat.ro

36

După criteriul modului de realizare a acordului de voinţă (contracte negociate individual sau contracte de adeziune, transport “publicizat”), navlosirile se pot încheia pe bază de charter party ( în cele trei forme : charter by demise, time charter şi voyage charter) sau pe bază de conosamente (bill of lading, booking note, way bills) . O expunere sintetică a acestor varietăţi de contracte se regăseşte în cursul scris.

CAPITOLUL V – MEDIUL DE AFACERI ŞI RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎN CONTEXTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

V.1. Mediul de afaceri- modificări legislative interne ale Codului Muncii (Legea nr. 53/2003 cu completările şi modificările ulterioare) referitoare la raporturile de muncă V.2. Relaţiile de muncă în legislaţia naţională şi comunitară V.2.1.Politica de Ocupare a forţei de muncă în Uniunea Europenă:

V.2.2.Momente cheie în domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă Carta Socială Europeană Acordul de Politică Socială Strategiei de la Lisabona V.2.3. Noua Agendă Socială V.2.4. Politica privind piaţa muncii şi ocuparea forţei de muncă în România V.2.4.1. Elaborarea Strategiei naţionale de ocupare şi a Planului de acţiuni privind ocuparea forţei de muncă V.2.5. Politici de ocupare a forţei de muncă V.2.6. Politicile de piaţa muncii V.2.7. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de muncă- element esenţial pentru dezvoltarea unei afaceri pe termen lung. V.2.8. Concluzii pentru România V.2.9. Impactul Strategiei de la Lisabona. V.3. Beneficii şi costuri pentru mediul de afaceri după aderarea României la Uniunea Europeană.

CAPITOLUL VI- TITLURI COMERCIALE DE VALOARE (TITLURI DE CREDIT), CA MIJLOACE DE PLATĂ VI.1. Noţiune, sediul materiei, caracteristici * desemnează titluri care încorporează anumite valori patrimoniale,

* termenul de titluri de credit este utilizat în dreptul neolatin, iar termenul de titlu de

valoare în dreptul german (wertpapiere) *unii autori analizează „titlurile de credit” 53 * unele titluri nu implică o creditare, în consecinţă, opinia împătăşită de doctrinari, folosesc ca noţiune de gen, denumirea de „titluri comerciale de valoare”. 54

* definiţie: înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.

53 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comerciale, ed. A III-a ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004, cap XI, Titluri de credit, p 441- 444

54 St. D. Cărpenaru, Drept commercial roman, ed. a5-a, ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004, cap. VII, Titluri comerciale de valoare, p. 506- 510.,

www.referat.ro

37

* sediul materiei: unele titluri de credit sunt reglementate de codul comercial

(conosamentul), altele prin legi speciale 55 : cambia, biletul la ordin, cec-ul ori poliţa de asigurare. *titluri de valoare improprii: bilete de călătorie cu mijloacele de transport, bilete de loterie, bilete pentru staţiuni de odihnă, bilete de intrare la teatru, etc.

* caracteristici 56 : caracter constitutiv, caracter formal, caracter literal, înscrisul conferă un drept autonom, VI.2. Clasificare: criterii: după conţinutul lor, după modul în care circulă, în funcţie de cauză lor.

1. după conţinutul lor: titluri comerciale de valoare: efectele de comerţ numite

şi „moneda comercianţilor” (cambia, biletul la ordin, cecul), valorile mobiliare (acţiuni,

obligaţiuni), titluri reprezentative ale mărfurilor (conosamentul, recipisa de depozit, warantul, care se numesc reprezentative deoarece înlocuiesc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.) 2. după modul în care circulă: titluri nominative, titluri la ordin, titluri la purtător.

3. în funcţie de cauză lor: titluri cauzale, titluri abstracte.

VI.3. Cambia VI.4. Biletul la ordin VI.5. CEC CAPITOLUL VII - BURSELE DE MĂRFURI, BURSELE DE VALORI, PIAŢA DE CAPITAL- NOŢIUNI GENERALE VII.1. Bursele de mărfuri:

*sediul materiei: Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri, M. Of. nr. 1115 din 9 decembrie 2005, Decizia din 7 iulie 2006 a Camerei de Comerţ şi industrie a României, de aprobare a Regulamentului privind avizarea, supravegherea, controlul şi sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, M. Of. nr.753 din 5 septembrie 2006, * Regulamentul privind avizarea, supravegherea, controlul şi sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, reglementează avizarea burselor de mărfuri, în art. 7, astfel: „Înainte de înfiinţare, fondatorii societăţilor comerciale organizatoare ale unei burse de mărfuri, prin reprezentanţii lor special desemnaţi în acest scop, vor solicita avizul prealabil de legalitate şi de oportunitate al Comisiei.”

* ulterior, în capitolul 3 sunt stabilite Regulamentele bursei de mărfuri: „art. 14- „Sunt

considerate regulamente operaţionale acele regulamente ale unei burse de mărfuri care sunt opozabile membrilor, clienţilor bursei şi terţilor în activitatea desfăşurată pe pieţele administrate de acea bursă.”

* documentele necesare avizării de legalitate sunt prevăzute de art 15 astfel: „art. 15- În vederea avizării de legalitate a unui regulament operaţional, societatea organizatoare a acelei burse de mărfuri va transmite Comisiei, prin grija administratorilor săi, următoarele documente:

55 Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, nr. 58/1934 şi Legea cecului nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare.

56 O Căpăţână , Brânduţa Ştefănescu , op cit. Vol. II, p. 74, V. Luha “Trăsături generale ale titlurilor de credit”, în “Revista de drept comerciale, nr. 7-8, /1998 p 160 şi următ. “Asupra distincţiei faţă de titlurile de creanţă civile, a se vedea I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol II, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p 82-87.

www.referat.ro

38

a) cerere de avizare, în baza hotărârii adoptate de consiliul de administraţie al bursei de

mărfuri;

b) proiectul de regulament operaţional pentru care se solicită avizul;

c) dovada achitării tarifului de avizare.”

* capitolul 5 reglementează Supravegherea şi controlul, în art. 24, “în exercitarea

atribuţiilor de supraveghere şi control Comisia poate solicita accesul la documentele prevăzute la art. 27 din Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri.”

* capitolul 6 reglementează situaţiile în care membrii Comisiei sau ai Colegiului se află în conflict de interese. Art. 25: “Un membru al Comisiei şi al Colegiului, care are un interes material sau care se află într-un conflict de interese, este obligat să se abţină de la votul asupra oricărei probleme legate de activitatea unei anumite burse de mărfuri, fiind însă considerat prezent la stabilirea cvorumului necesar luării unei decizii.”

* Art. 26: “În sensul prezentului regulament un membru al Comisiei şi al Colegiului are

un interes material sau se află în conflict de interese în orice situaţie care se referă la patrimoniul sau interesele personale ori ale familiei acestuia (soţului/soţiei, rudelor şi

afinilor până la gradul al II-lea inclusiv), dacă decizia ce urmează a fi adoptată îl priveşte în mod direct sau indirect pe el ca persoană fizică ori persoană juridică ale căror activităţi le reprezintă.”

* tot regulamentul stabileşte în cap 10 situaţiile de retragere a avizului prealabil şi de

oportunitate. Art. 31: “Comisia va putea retrage avizul prealabil şi de oportunitate acordat unei burse de mărfuri în următoarele situaţii:

a) nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile care au stat la baza avizării;

b) societatea se află în curs de reorganizare judiciară sau în faliment;

c) în orice altă situaţie, la cererea societăţii.”

* Legea 357/2005 privind bursele de mărfuri stabileşte modul de înfiinţare, organizare şi funcţionare a burselor de mărfuri, care, la înfiinţare, solicită avizul prealabil şi de

oportunitate al Colegiului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României,

* Colegiul de conducere al C.C.I.R. este definit în lege ca fiind autoritatea abilitată să avizeze, să supravegheze, să controleze şi să sancţioneze bursele de mărfuri. *caracteristici ale bursei de mărfuri: definite în art. 2 din lege, astfel:

1. bursele de mărfuri se înfiinţează ca societăţi pe acţiuni;

2. bursele de mărfuri sunt organisme cu drept de autoreglementare.

3. bursa de mărfuri, ca organism cu putere de autoreglementare, are dreptul să

reglementeze, cu respectarea prevederilor prezentei legi, propriile activităţi în legătură cu pieţele pe care le administrează, activităţile desfăşurate de membri şi clienţi pe pieţele

administrate de bursa de mărfuri şi să asigure respectarea propriilor reglementări.

*alte caracteristici: art. 4:

«Bursele de mărfuri administrează pieţe la disponibil, pieţe mixte, pieţe ale licitaţiilor şi pieţe ale creanţelor, precum şi orice alte tipuri de pieţe, dacă bursa de mărfuri îndeplineşte condiţiile prevăzute în legislaţia specifică acestora.» «Bursa de mărfuri poate să desfăşoare şi activităţi secundare, fără a se limita la acestea, cum ar fi: realizarea, administrarea şi comercializarea sistemelor informatice specifice burselor de mărfuri, organizarea de seminarii şi cursuri în scopul pregătirii participanţilor în domeniul burselor de mărfuri»

* definiţie: « Bursa de mărfuri este societatea comercială pe acţiuni având ca obiect

principal de activitate administrarea pieţelor organizate, potrivit prezentei legi. »

www.referat.ro

39

* condiţii pentru înfiinţarea burselor de mărfuri, care trebuie îndeplinite cumulativ , pe toată durata funcţionării sale (art. 5):

a) să se constituie ca societate comercială pe acţiuni, conform prevederilor Legii

nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

b) obiectul principal de activitate să fie administrarea pieţelor dezvoltate de bursa

de mărfuri;

c) să emită numai acţiuni nominative;

d) acţionarii să fie numai persoane juridice;

e) capitalul social minim să reprezinte echivalentul în lei a cel puţin 1.000.000 euro, stabilit pe baza cursului de referinţă al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, din data subscrierii;

f) capitalul social să fie integral subscris şi vărsat în numerar la momentul

înfiinţării;

g) actul constitutiv să nu permită unui acţionar să deţină direct sau prin persoane

juridice interpuse mai mult de 5% din drepturile de vot;

h) actul constitutiv să nu permită nici unui membru al consiliului de administraţie

al bursei de mărfuri să deţină participări, de orice fel ar fi acestea, într-o altă bursă de

mărfuri;

i) actul constitutiv să prevadă obligativitatea elaborării regulamentelor şi procedurilor specifice activităţii bursei de mărfuri;

j) actul constitutiv să conţină obligativitatea avizării regulamentelor de către

Colegiul de conducere al C.C.I.R.

VII.2. Bursele de valori- *sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, HG nr. 65/1991 privind împuternicirea Băncii Naţionale a României de a organiza Bursa de valori, M. Of. nr. 20 din 28 ianuarie 1991,

* conform prevederilor HG 65/1991, Banca Naţională a României este împuternicită să

organizeze Bursa de valori ca societate pe acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Înfiinţarea Bursei pe valori din Bucureşti se va face astfel încât aceasta să poată desfăşura operaţiunile specifice imediat ce vor fi îndeplinite condiţiile tehnice şi formele de funcţionare.

*Obiectul de activitate al Bursei de valori din Bucureşti va fi crearea condiţiilor de funcţionare şi implementare a pieţei secundare de capital, în cadrul mai larg al pieţei de capital din România.

*

În acest scop, Bursa de valori va acţiona pentru crearea cadrului legislativ, instituţional

şi

organizatoric privind operaţiunile de pe piaţa de capital din România şi va asigura, într-

perioada viitoare, vânzarea acţiunilor societăţii în vederea trecerii Bursei de valori în proprietate privată.

o

*

Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, nr. 2 din 26 august 2002,

privind transparenţa şi integritatea pieţei RASDAQ, M. Of. nr. 712 din 1 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte în cap. 1 art. 3 - categoriile de

listare astfel: “Pe piaţa RASDAQ se tranzacţionează acţiuni care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) sunt emise de societăţi deţinute public şi sunt sub formă dematerializată;

b) sunt înregistrate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare;

www.referat.ro

40

c) emitentul acţiunilor are contract de furnizare de servicii cu o societate de registru independent autorizată de C.N.V.M. * ulterior, prin Regulamentul nr.2 /2004 de modificare şi completare a Regulamentului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 2/2002 privind transparenţa şi integritatea pieţei RASDAQ, sintagma "piaţa RASDAQ" se înlocuieşte cu sintagma "bursa electronică RASDAQ", denumită prescurtat BER

VII.3. Piaţa de capital:

*sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările şi completările uterioare, care se aplică activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul României şi care reglementează:

1.înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora, 2. înfiinţarea şi funcţionarea organismelor de plasament colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin intermediul investiţiilor în instrumente financiare. *autoritatea competentă care aplică prevederile legii: Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, denumită în continuare C.N.V.M., prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său. CAPITOLUL VIII – CONCURENŢA ÎN AFACERI ŞI PROTECŢIA CONSUMATORULUI DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR DE AFACERI VIII.1. CONCURENŢA ÎN AFACERI

* definiţie-

”un complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile

de piaţă interne şi internaţionale, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în lupta pentru câştigarea , extinderea, păstrarea clientelei” * definiţia include toate categoriile de preocupări ale dreptului concurenţei comerciale, ca disciplină distinctă, pluridisciplinară- care vizează elemente de drept substanţial (fond) şi elemente de procedură (drept procesual), şi anume: libera concurenţă, economia de piaţă, modalităţi de realizare a concurenţei.

sediul materiei şi acquis-ul comunitar în domeniul concurenţei aferent capitolului 6 –Concurenţa-

*

57

58

* concurenţă licită (leală 59 - neloială 60 )

- legea încurajează şi ocroteşte competiţia licită: economia de piaţă presupune competiţie corectă, onestă între producătorii de mărfuri, prestatorii de servicii, executanţii de lucrări, între cei care asigură circulaţia bunurilor şi distribuirea lor consumatorilor. 61

* sediul materiei: Legea nr. 21/1996- legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, carea „are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor”, conform art. 1.

57 O Căpăţână, „Dreptul concurenţei comerciale; Concurenţe onestă, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p16.

58 Roxana-Daniela Păun, Uniunea economică şi monetară. Istoric. Perspective. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, secţiunea „Evoluţii în procesul negocierilor pe capitole” pag 245-290.

59 Termen uzitată de Yolanda Eminescu în „Tratat de proprietate industrială”, vol 3 Bucureşti, 1984, p 19.

60 Termen uzitat de legiutorul român în reglementările speciale- Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

61 O Căpăţână „Caracteristici ale libertăţii de a exercita concurenţa comercială”, în revista „Dreptul” nr. 5, 1998, p 105-111

www.referat.ro

41

* nu presupune însă utilizarea concurenţei în mod discreţionar şi arbitrar. Abuzul este intolerabil şi sancţionat de lege, fie că se manifestă sub forma practicilor monopoliste, fie că se manifestă în acte de concurenţa neloială, ilicită.

* practicile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau unui segment determinat al

pieţei de către agenţii economici cei mai puternici într-un anumit domeniu al producţiei

de mărfuri, sau prestaţiilor de servicii. Mecanismele pieţii libere sunt astfel grav

perturbate, relaţiile oligopolitice tinzând să devină monopoliste. 62 În acest context, este interzis abuzul de poziţie dominantă apreciată după următoarele criterii:

1. independenţa globală de comportament pe piaţă sau pe un sector de piaţă a

agentului economic în cauză;

2. puterea economică de a acţiona pe piaţă fără a ţine seama de iniţiativele şi

măsurile adoptate de concurenţi referitor la preţuri, producţie şi distribuţie.

* sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de poziţie dominantă: art. 6,

Legea nr. 21/1996- legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, care enumeră şi faptele anticoncurenţiale, situaţiile considerate practici abuzive şi definite de legiuitor ca fiind abuz de poziţie dominantă.

* concurenţă neleală (neloială) - definiţie şi sediul materiei: Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991,

- art. 2: „Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt

contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”

- obligaţia comercianţilor stipulată în art. 1 astfel: „Comercianţii sînt obligaţi să-şi

exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite.”

- încălcarea acestei obligaţii atrage „răspundere civilă, contravenţională ori penală, în

condiţiile prezentei legi.”, conform art. 3.

- enumerarea practicilor se regăseşte în art. 4 şi 5 din actul normativ indicat.

- „Comerciantul care săvîrşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau

să înlăture actul şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite.”, conform art 6.

- pentru ca un act sau fapt să fie calificat ca unul de concurenţă neloială, nu trebuie ca acesta să fie numai unul ilicit, adică interzis expres de un anumit act normativ, ci poate fi doar un act sau fapt reprobabil, prin raportare la uzanţele cinstitie ce trebuie practicate în raporturile comerciale, uzanţe care sunt considerate ca fiind izvoare de drept.

- în general, actele sau faptele de concurenţă neloială au ca scop atragerea şi menţinerea prin mijloace necinstite a clientelei unui agent economic rival (concurent) 63 * Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, Republicată, M.Of. nr.133 din 20 iunie 1991- cu modificările din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, M Of. nr. 899/din 28 decembrie 2007 defineşte faptele, activităţile comerciale ilicite care atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvîrşit.

62 O Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, anexa 1, Noţiuni introductive privind practicile monopoliste, p. 438- 440.

63 A se vedea Titus Prescure, „Curs de dreptul concurenţei comerciale”, ed. Rosettim în colecţia „Biblioteca Universitară de Drept”, Bucureşti, 2004, p 100

www.referat.ro

42

* concurenţa neleală în relaţiile de afaceri cu elemente de extraneitate (relaţiile de

comerţ exterior) - definiţie şi sediul materiei: până la aderarea României la Uniunea Europeană HG nr.228/1992 privind protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de competiţia neloială rezultată din importul unor produse la preţ de dumping sau subvenţionat, precum şi de exportul la preţuri sub nivelul celor practicate pe piaţa internă, M. Of. nr.133 din 17 iunie 1992 a fost actul normativ care reglementa concurenţa neleală în relaţiile de afaceri cu elemente de extraneitate (relaţiile de comerţ exterior). Odată cu aderarea României la UE acest act normativ a fost abrogat prin HG nr. 1900/2006 pentru abrogarea unor acte normative din domeniul comerţului exterior ( M. Of. nr. 1053 din 29 decembrie 2006. - deşi nu există o definiţie consacrată în lege a dumpingului, este reglementat importul unor produse la preţ inferior valorii lor normale, care poate fi supus taxelor antidumping. * structuri instituţionale: Consiliul Concurenţei- reglementat în cap.4 din Legea 21/1996 legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, Oficiul Concurenţei, reglementat de HG nr.767/2003 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Concurenţei în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, M. Of. nr. 481 din 4 iulie 2003, OUG nr.36/2001 privind regimul preţurilor şi tarifelor reglementate, care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei, M. Of. nr. 115 din 7 martie 2001, aprobată prin Legea nr. 205/2002,

* practici anticoncurenţiale

* sediul materiei şi definiţie: reglementate în cap.2, art. 5 din legea 21/1996 legea

concurenţei, republicată, astfel:

„Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

* concentrarea economică- sediul materiei şi definiţie: art. 10 din legea 21/1996 legea

concurenţei, *„Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau

ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi agenţi economici.” “O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:

a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;

b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent

economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ,

prin contract sau prin alte mijloace.” *“Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.”, conform art 12.

www.referat.ro

43

*“Prevederile cap 10 din legea 21/1996 nu se aplică operaţiunilor de concentrare economică, atunci când cifra de afaceri cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei a 10.000.000 euro şi nu există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în operaţiune care să realizeze pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro. (Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României, valabil pentru ultima zi a exerciţiului financiar din anul anterior operaţiunii.)”- art. 14 *Concentrările economice care depăşesc pragurile prevăzute la art. 14 sunt supuse controlului şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei. *legislaţia privind ajutorul de stat *sediul materiei: Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, republicată, M. Of. nr. 744 din 16 august 2005, până al abrogarea legii prin OUG 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, M. Of. nr. 1042 din 28 decembrie 2006 aprobată prin Legea nr. 137/2007, M. Of. nr. 354 din 24 mai 2007 şi legislaţia secundară: Ordin

nr. 300/2006 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind abrogarea unor regulamente şi instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei în domeniul ajutorului de stat, M. Of. nr. 1057 din 30 decembrie 2006, Raportul din 2006 privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2002 – 2004, emis de Consiliul Concurenţei, în temeiul art. 42 64 din Legea nr. 146/1999, M. Of. 138 bis din 14 februarie 2006.

* definiţie, conform art. 1 din legea 143/1999 (până la abrogare): „ajutorul de stat este orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unităţile administrativ- teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale unităţilor administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează comerţul dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal.”

* În sensul OUG 117/2006 termenii specifici domeniului ajutorului de stat sunt utilizaţi

în înţelesul Regulamentului Consiliului (CE) nr. 659/1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 83 din 27 martie 1999, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Regulamentul CE 659/1999, al Regulamentului Comisiei (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 659/1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 140 din 30 aprilie 2004, cu modificările ulterioare, şi al celorlalte reglementări comunitare în domeniu.

* „Strategia naţională de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România” - conform HG nr. 793/2005 privind aprobarea Strategiei naţionale de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, M. Of. nr. 743 din 16 august 2005 modificată prin HG nr. 1211/2006 pentru modificarea anexei la HG nr. 793/2005 privind aprobarea Strategiei

64 Art. 42, lg 143/1999: „Consiliul Concurenţei întocmeşte un raport anual privind ajutoarele de stat acordate în România, pe care îl înaintează spre aprobare Guvernului. Raportul se transmite Comisiei Europene şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în vederea asigurării transparenţei în acest domeniu.”

www.referat.ro

44

naţionale de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, M. Of. nr. 797 din 21 septembrie 2006

* scopul Strategiei: crearea unui cadru normativ instituţional şi operaţional coerent şi eficient, compatibil cu normele europene, pentru protejarea efectivă şi echivalentă a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.

* Strategia: 1.delimitează frauda împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene

de corupţie. 2. se referă strict la frauda împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, * acest aspect reiese nu numai din definiţia "corupţiei" adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ci şi din legislaţia naţională în domeniu.

* Principii ale Strategiei:

- eficienţă în lupta antifraudă;

- responsabilitatea instituţională şi managerială;

- competenţă profesională a personalului implicat în lupta antifraudă;

- transparenţa activităţilor desfăşurate de instituţiile implicate în lupta antifraudă.

* Obiectivele Strategiei: Obiective generale şi specifice:

- obiective generale: „Strategia are drept obiective generale dezvoltarea unui sistem

integrat de coordonare a luptei antifraudă privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România şi întărirea capacităţii administrative a instituţiilor cu atribuţii în prevenirea, identificarea, investigarea, sancţionarea fraudei şi recuperarea prejudiciului produs prin comiterea acesteia.”

- obiective specifice: A. Prevenirea fraudării fondurilor comunitare prin acţiuni de comunicare şi relaţii publice, B. Controlul financiar public, C. Controlul fiscal, D. Cercetarea şi urmărirea penală a cazurilor de fraudă, E. Recuperarea prejudiciului, F. Coordonarea luptei antifraudă. VIII.2. PROTECŢIA CONSUMATORULUI DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR DE AFACERI * noţiunea de protecţie a consumatorilor:

*sediul materiei şi definiţie: OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 75 din 23 martie 1994, defineşte protecţia consumatorilor, în art. 1, astfel: „Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.” * în noţiunea de protecţie a consumatorului intră: protecţia vieţii, a sănătăţii şi a securităţii consumatorilor; protecţia intereselor economice ale consumatorilor şi protecţia juridică, *mai mult, legea interzice expres producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.

* drepturile consumatorilor:

a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;

www.referat.ro

45

b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale

produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de

consumatori;

c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de

calitate;

d)de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;

e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul apărării

intereselor lor. * organele care asigură protecţia consumatorului: organe ale administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor:

* Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului, coordonează şi realizează politica Guvernului în

domeniul protecţiei consumatorilor,

* Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor * Organisme consultative

-//-

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE

 Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţia României de Mâine, 2006  Păun Roxana-Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţia României de Mâine, 2006  Stancu Mădălina, Stancu Radu Drept comercial pentru învăţământul superior economic, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006  Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, Editura Universitară, Bucureşti, 2005  Păun Roxana-Daniela, Uniunea economică şi monetară. Istoric. Perspective, Editura Universul Juridic, 2005  Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

www.referat.ro

46