Sunteți pe pagina 1din 18

EROI, TRECUTURI, ABSENŢE

PATRIA INGRATĂ. ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU *

Mihai Chiper

O comunitate îşi defineşte identitatea şi valorile în funcţie de morţii ei „buni”, integraţi corespunzător, şi de morţii ei „răi”, expulzaţi terapeutic 1 . Fie că ne referim la „corpurile construite” (statui) sau la corpurile înhumate ale unor personalităţi, prestigiul simbolic al trupurilor moarte rămâne extrem de important în explicarea mecanismelor de supravieţuire identitară şi de orientare axiologică a unei comunităţi. Trupurile moarte au o mare „calitate”: nu vorbesc despre ele însele. Cuvintele pot fi atribuite lor, inter- pretările nu le mai aparţin. Este mult mai comod să fie rescrisă istoria cu oameni morţi decât cu alte simboluri sau discursuri. Trupurile moarte devin excelente mijloace pentru acumularea a ceva special pentru schimbările de ordin politic: capitalul simbolic. Ce se întâmplă însă atunci când corpurile dispar, ce reacţii se nasc dacă se constată pierderea obiectelor de cult? Destinul lor politic pare să fie cu atât mai celebru, mai provocator. Dosarul osemintelor lui Nicolae Bălcescu a devenit una din obsesiile istoriografiei româneşti; în 150 de ani de căutări, fascinaţia a rămas aceeaşi, în diferite contexte politice, culturale, instituţionale. Dispariţia trupului, percepută ca o dovadă a neglijenţei şi indiferenţei societăţii româneşti, a generat şi dezvoltat complexul vinovăţiei, al nerecunoştinţei faţă de jertfa unui martir. Fiindcă amintirea şi celebrarea sa ascunde un topos romantic, al „patriei nerecunoscătoare”, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă osemintele lui Bălcescu ar fi fost găsite imediat după moarte, aduse şi depuse pe o alee a personalităţilor româneşti, într-un cimitir cu renume.

* O primă versiune a acestui text a apărut în vol. Murire şi moarte în România secolelor XIX-XX, ed. Marius Rotar şi Corina Rotar, Cluj, Editura Accent, 2007, p. 71-90. Editorii prezentului volum şi-au rezervat însă dreptul de a opera anumite modificări. 1 Katherine Verdery, The Political Lives of Dead Bodies. Reburial and Postsocialist Change, Columbia University Press, 1999, p. 43.

206

MIHAI CHIPER

Prezenţa trupului ar fi generat interes sau s-ar fi rezumat la o indiferenţă cuminte şi protocolară? Întrebarea este necesară, întrucât repetata căutare a osemintelor, sub presiunea resimţită de o vinovăţie colectivă, a devenit ea însăşi o formă de practică memorială. Absenţa trupului s-a transformat în sine într-un argument suplimentar pentru celebrarea lui. Bălcescu se afirma dintru început ca prototipul ideal al unui cult. Despre revoluţionarul de profesie, patriotul prin excelenţă, căruia i se refuză revenirea în ţară, se ştia că murise departe, singur, sărac, într-o perioadă în care, cu ultimele puteri, încerca să-şi termine opera, necesară nu sieşi, ci culturii naţionale. Tipul altruistului perfect, promiţător în rolul unui conducător înţelept pe viitor, în floarea vârstei, el nu a participat la neînţe- legerile dintre revoluţionari în exil, decât într-o primă fază. Dispariţia sa prematură a produs un discurs de compasiune cvasi-generală sau o tăcere respectuoasă din partea celor care nu-i împărtăşeau deloc viziunea sau nu-i acceptau personalitatea – vezi Ion Heliade Rădulescu. Absent de la marile lupte politice de după 1859, prezenţa sa în memoria colectivă a trecut printr-o perioadă de eclipsă. Foarte puţine editări ale operei şi mai puţine tentative de a realiza studii biografice, astfel încât, la sfârşitul secolului XIX, la jubileul revoluţiei de la 1848, i se rezerva un loc secundar în panteonul întocmit în pieţele publice ale Bucureştiului sau în diferite publicaţii 2 . Interesul pentru Nicolae Bălcescu însă a renăscut şi a căpătat o dimensiune publică, având ca suport amintirile, corespondenţa, impresiile, comentariile lăsate de cercul prietenilor apropiaţi. Din mate- rialele cu valoare documentară semnate de către Vasile Alecsandri, Grigore Tocilescu, Al. Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, fraţii Goleşti, se extrag principalele trăsături ale mitului Bălcescu: singurătatea, solitudinea morţii ca o formă nedreaptă, crudă de nerecunoştinţă din partea prietenilor şi, prin extensie, a ţării întregi; opera vieţii în pericol de a fi uitată. Sfârşitul a survenit după o lungă agonie, atent urmărită şi prudent consiliată, ce a alimentat discursul despre nerecunoştinţa colectivă. Descrierea bolii care-l stoarce de viaţă pe Bălcescu avea o valenţă sacri- ficială. „(…) debil de sănătate, lovit la inimă de asprimea împrejurărilor şi mai ales de nostalgie (boala dorului de patrie) a lucrat până la cel de pe urmă moment al vieţii la istoria lui Mihai Viteazul, eroul de predilecţiune al studiilor sale. În agonia morţii, pe patul de durere, vărsând în toate zilele câte o parte din inima sa prefăcută în bucăţi de sânge, îşi readuna din moment în moment puterile pentru ca să poată dicta surorii sale cele din urmă rânduri care trebuiau să ilustreze literatura noastră3 . Boala îi

2 Vezi Mihai Chiper, Un dosar controversat: moştenirea paşoptistă a liberalismului la jubileul revoluţiei din 1898, în „Xenopoliana”, XIII, 2005, 1-4, p. 73-76.

3 D. Bolintineanu, Călătorii în Palestina şi Egipt, prefaţă de G. Sion, Iaşi, Tipografia Buciumului român, 1856, p. II.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

207

producea o suferinţă lucidă, nu îi afecta deplinătatea facultăţilor intelectuale şi capacităţile creatoare, ci doar pe cele trupeşti: „bolnavul nu scie niciodată unde este ajuns răul, cu toate presimţirile şi melancoliile sale; nici o descompoziţiune organică nu este mai lentă, latentă, dulce în atacurile şi progresul seu nemilos, amestecată cu intervale de sănătate, lăsând sufletul şi cugetarea întreagă păn’ la periodele extreme” 4 . Postura era a unei morţi senine, ca şi cum i-ar fi râs în faţă neantului, pentru că prin înţelepciunea personală a reuşit să-şi depăşească angoasele, sfidând condiţia umană 5 . Faptul că semna un testament cu numai o oră înaintea sfârşitului era o dovadă de luciditate. Simptomele tuberculozei, ale trupului slăbit, ce consuma ultimele picături de energie pentru a-şi definitiva opere de interes naţional, erau riguros urmărite şi consemnate. Tânărul Ion Bălăceanu, alături de care Bălcescu participase la campania din Ungaria şi Transilvania, scria revoltat, la 7 noiembrie, lui Ion Ghica: „În sfârşit am primit câteva rânduri de la bietul Bălcescu; scrisul său a devenit ilizibil ceea ce e un semn rău. Îmi spune că este peste măsură de slăbit şi de deprimat de singurătatea în care simte că moare. Cum! Nimeni din familia sa nu-i lângă dânsul? Să moară astfel, la vârsta lui, singur, la 600 de leghe departe de ţară şi de familie; să nu revadă ultima oară cerul patriei sale, să nu-şi îmbrăţişeze încă o dată mama; aceasta mi se pare îngrozitor, oribil; este cea mai crudă dintre morţi. Şi ei, cei tari şi mari azi, învingătorii de la putere, au barbaria de a-i închide porţile ţării sale! Le e frică de un muribund, le va fi oare frică de un cadavru?” 6 Bălăceanu făcea aluzie la episodul din 1852, pus în valoare de Vasile Alecsandri 7 , când muribundului Bălcescu i se refuza, la Galaţi, repa- trierea. „Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi caută mormântul”, relata impresionat Alecsandri. „– Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viaţă decât numai ca să mă apropii de vatra părintească şi să mor în sânul familiei mele. Ah! mult am pătimit de când ne-am despărţit!… Multe zile amare am petrecut departe de ţara mea!…

4 Gregoriu C. Tocilescu, Nicolae Bălcescu. Viaţa, Timpul şi operile sale (1819-1952), Bucureşti, 1976, p. 44.

5 „(…) se cuvine să atribuim oroarea şi chiar spaima de moarte care îl cuprindeau câteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linişteau repede şi nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cu acea zâmbire ce se iveşte pe buzele oamenilor condamnaţi de a muri: Vie moartea pentru mine… numai ţara să-mi trăiască! Aceste cuvinte rezumă toată viaţa lui Bălcescu” (Vasile Alecsandri, Din albumul unui bibliofil. Neculai Bălcescu, în „Convorbiri literare” (Iaşi), 10, nr. 4, 1 iulie, 1876, p. 142).

6 N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă. Scrisori, memorii, adrese, documente, note şi materiale, ed. critică de G. Zane şi Elena G. Zane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990, p. 30.

7 Vasile Alecsandri, Bălcescu murind, în „Revista română”, Bucureşti, 2, iulie 1862, p. 306-307.

208

MIHAI CHIPER

Multe deziluzii am întâmpinat în calea mea!… dar în sfârşit o să răsuflu încă o dată aerul patriei mele. Şi murind oi să am mângâierea de a fi înmormântat în pământul strămoşesc”, evoca Alecsandri un monolog eroic, filtrat prin talentul său literar 8 . Într-adevăr, reîntărea Tocilescu, două decenii mai târziu, „(…) neamul său îl nedreptăţea profund. Pe când sânul Ţării Româneşti hrănea atâtea scorpii şi jivine, el era închis pentru acela care-i jertfise toată viaţa spre fericirea şi mântuirea ei şi care grămădise în sufletul său durerile unui neam întreg!” 9 Ţara îşi refuza fiul muribund, într-un gest al umilinţei totale, violent criticat de cei care susţineau cauza repatrierii. Al. G. Golescu Negru îi visa moartea 10 , iar confirmarea decesului prietenului le producea o puternică impresie Goleştilor. „Vai! moartea îl seceră tocmai atunce când crisalida deveni flutur”, exclama şi Hasdeu 11 . Între patrie şi Bălcescu se imaginau metonimii extraordinare: „să moară aşa tânăr, în exil, departe de ai săi, singur pe pământ străin: să se vază murind în floarea vârstei şi să se vază târând în mormânt împreună cu dânsul comoara, zestrea, logodnica sufletului lui (România – n.ed.), ale lui gândiri şi proiecte ce pentru dânsa din copilărie hrăni cu ai săi plămâni” 12 . Gh. Magheru scria de la Suresenes, din Franţa, surorii sale Alexandrina: „muri sărmanul departe de dulcele sân al patriei şi numai atât şi lipsit de orice sărutare frăţească şi de orice sunet al limbii sale, care poate ar mai fi înveselit amără- ciunea vieţii sale” 13 . Orice lucru merita simbolizat, metaforizat, semnificat pentru posteritate. Pana lui Bălcescu se oprea la capitolul 33 al operei sale Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul. „Era capitolul 33 al scrierii

8 „Nenorocitul! nu ştia că soarta era să-i refuze şi această ultimă mângâiere! Ordinele lui Vodă Ştirbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul ţării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor şi a pune piciorul pe ţărmul românesc! Cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului şi merse de muri singur, pe mâna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852” (V. Alecsandri, Din albumul unui bibliofil, p. 143).

9 Gregoriu C. Tocilescu, op. cit., p. 46.

10 „Eu l-am văzut în vis acum zece zile: el murea abandonat de toţi. Nu ştiu cu câţi alţii eram acolo, dar eu nu m-am arătat mai atent decât ei şi bietul om m-a chemat la el cu o durere amară; şi noi ne-am îmbrăţişat cu efuziune, rugându-ne de a ne ierta greşelile reciproce şi apoi l-am lăsat să moară în pace. Eu n-am dat atenţie niciodată viselor mele, dar mărturisesc că acesta m-a impresionat puternic şi mi-a dat foarte mult de gândit. Ce cruzime de a-l lăsa să piară în singurătate!” Vezi G. Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti, IV, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1939, p. 2-3, Al. G. Golescu Arăpilă către Ştefan C. Golescu, Berlin, 15 ianuarie 1853. 11 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Oameni mari ai României. Ion-vodă cel Cumplit: aven- turile, domnia, războaiele, moartea lui; rolul său în istoria universală şi în viaţa poporului român (1572-1574), Bucureşti, Imprimeria Ministerului de Resbel, 1865, p. IX-X.

12 Proclamaţia lui D. Brătianu la moartea lui N. Bălcescu (concept), Londra, 7 ianuarie 1853, în Din Arhiva lui Dumitru Brătianu. Acte şi scrisori din perioada 1840-1870, publicate, cu o schiţă biografică, de Al. Cretzianu, vol. I, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1933, p. 316. 13 I. Călin, Documente inedite referitoare la anii emigraţiei lui Nicolae Bălcescu, în „Lupta de clasă”, XLIX (1969), nr. 69, p. 89.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

209

sale, care corespunde la capitolul 33 al vieţei sale, vârsta în care a murit! Este o întâmplare curioasă, analoagă cu acea a lui Napoleon cel mare, în manuscriptele căruia s’a găsit un manual de geografie, scris în juneţea sa, neterminat şi care se opreşte tocmai la insula Sf. Elena, unde 30 ani mai în urmă marele împărat avea săşi sfârşească cariera” 14 . Mihai Eminescu aprecia că „cenuşa sa n-a sfinţit pământul patriei ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo, în pământul din care s-a pornit începătura neamului nostru” 15 . Morţii i se atribuia un rol istoric, departe de a fi fost un eveniment personal, închis în sfera familiei sau a unui cerc intim de cunoscuţi şi prieteni. Într-o scrisoare-concept, Dumitru Brătianu propunea revolu- ţionarilor exilaţi să amâne până la eliberarea României strămutarea ţărânei tovarăşului lor sau, dacă o aduceau imediat în ţară, să o depună într-un loc provizoriu, căci „funeraliile Bălcescului privesc nu numai a lui familie, ci toată naţia română16 . D. Brătianu deschidea astfel discuţiile despre repa- trierea osemintelor, problemă care urma să se plaseze în centrul atenţiei imediat ce paşoptiştii ajung în poziţii guvernamentale după 1859.

Aparenţa unor motivaţii similare în ceea ce priveşte demersurile pentru repatrierea osemintelor, desfăşurate pe o perioadă de un secol, este înşelătoare. Procesul în sine a avut mize diferite pentru tovarăşii de exil, pentru elita culturală a României moderne din perioada interbelică şi cu totul alte conotaţii propagandistice pentru liderii regimului comunist. Vorbim de fapt de trei etape: I. Perioada romantic-revoluţionară (1852-1859); II. Perioada României „împlinite” – unită şi independentă (1859-1944); III. Perioada comunistă, a unei posterităţi falsificate, subsumată ideologiei puterii, plină de clişee mitologizante, care contribuiau în fapt la politica culturală a regi- mului. Marele cult al lui Bălcescu a fost creat artificial, din motive evident ideologice, abia după 1947. Aceasta se vede în însutirea articolelor cu rol popularizator din presa partidului comunist şi sub presiunea comanda- mentelor politice primite de istorici 17 . Nu putem înţelege traseul postum al lui Nicolae Bălcescu făcând abstracţie de cultura funerară a generaţiei paşoptiste, care instituia para- digma modernă a cultului eroilor naţionali. Comportamentul ritualic, sensi- bilitatea romantică a paşoptiştilor în ceea ce priveşte funeraliile sau relaţia

14 Gregoriu C. Tocilescu, op. cit., p. 62.

15 „Timpul”, 24 noiembrie 1877, p. 1.

16 Proclamaţia lui D. Brătianu la moartea lui N. Bălcescu (concept), în op. cit, p. 317.

17 Horia Nestorescu Bălceşti, Nicolae Bălcescu. Contribuţii biobibliografice, Bucureşti, Editura Enciclopedică română, 1971. Într-o perioadă de 25 de ani (1945-1969) se înregistrează 300 de articole comemorative şi ocazionale (p. 238-265), fără a pune la socoteală studiile, lucrările, expoziţiile.

210

MIHAI CHIPER

lor specială cu tema morţii au permis compararea acestora cu nişte „secte religioase” 18 . Mormintele sau trupurile neînsufleţite au încurajat practici devoţionale, etalate în numele unor valori sau idealuri 19 . În foarte multe discursuri, acţiuni şi apariţii publice toposul romantic era utilizat de paşoptişti. La 1860, redactorii „Românului”, unde spiritus rector era C.A. Rosetti, se înfiorau la gândul morţilor revoluţiei de la 1848 20 . C.A. Rosetti se „descoperea” simbolic, la auzul veştii că guvernul luase hotărârea să aducă în patrie rămăşiţele lui Nicolae Bălcescu şi I. E. Voinescu. Pentru a întregi „acest fapt patriotic”, el cerea să se întoarcă în ţară şi ţărâna „sărmanului Negulici” 21 . Căutarea rămăşiţelor lui Bălcescu ajungea o misiune de stat obsesivă, îndeosebi sub guvernele care aveau în componenţă foşti membri ai revoluţiei paşoptiste. La 12 octombrie 1859, a doua zi după constituirea noului guvern al Ţării Româneşti, în înţelegere cu ministrul de externe Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza iniţia decretul domnesc nr. 450, referitor la aducerea în ţară a rămă- şiţelor lui Bălcescu şi I. E. Voinescu, fostul ministru de externe în timpul revoluţiei şi membru al locotenenţei domneşti. Argumentaţia era sugestivă pentru înţelegerea actului: „Oamenii ce se jertfesc pentru o idee măreaţă şi folositoare omenirii; acei care-şi dau viaţa pentru binele şi gloria patriei lor merită recunoştinţă şi respect. […] Vă invităm domnilor miniştri a lua măsurile cuvenite, pentru îndeplinirea acestei sfinte datorii, către memoria acelor doi vrednici români, precum şi pentru adunarea şi publicarea manuscriptelor lui N. Bălcescu” 22 . În acest guvern prezidat de Ion Ghica, din cei şapte miniştri, cinci erau foşti prieteni ai defunctului şi împărtăşiseră cu el soarta exilului. La şapte ani de la moartea sa, amintirea rămăsese vie pentru Ion Ghica, V. Alecsandri, Al. G. Golescu, G. Cretzeanu, Ion Bălăceanu. Consiliul de Miniştri discuta cazul în şedinţa din 19 ianuarie 1860, prilej cu care s-a adus pentru prima oară în discuţie extinderea măsurilor „la toţi românii care au murit departe de ţara lor pentru motive politice”. Ministrul Culturii trebuia să trimită instrucţiuni la Paris, pentru ca agentul guver- namental de acolo să se ocupe cu dezgroparea şi transportul în ţară a rămăşiţelor lui I. E. Voinescu. Totodată, l-a însărcinat pe acesta să se

18 „Roşii au apucăturile sectelor religioase. Ei au ritul, disciplina, ceremonialul religiunei lor. Ei au cultul morţilor, pelerinagiile la mormintele străbunilor, adoraţiunile sfinţilor, căci pe toţi oamenii lor, după doi-trei ani de uitare, îi canonizează, îi fac sfinţi” (Albii şi roşii. Discurs rostit de d-nul Nicolae Filipescu, Primarul Capitalei, în întrunirea de la 28 august 1894 în Sala Dacia, Bucureşti, Tip. G.A. Lăzăreanu, 1894, p. 11-12).

19 Radu G. Păun, Relicve şi putere, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, vol. XIII, 1999, p. 114.

20 Ţărâna lui Negulici, „Românul”, nr. 23, 23 ianuarie 1860, p. 66-67.

21 Ibidem.

22 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 315/1859, f. 4.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

211

înţeleagă cu reprezentantul guvernului napolitan din Paris, pentru găsirea celui mai uşor mijloc de a se transporta „cenuşele lui Bălcescu de la Roma” 23 . Îşi puneau semnătura pe aceste dispoziţii Ion Ghica şi Vasile Alecsandri. Propunerea va fi repartizată ministrului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Al. G. Golescu, care, în martie 1860, îi răspundea domnitorului, solicitându-i aprobarea bugetului pentru îndeplinirea operaţiunii, adăugând însă pe listă noi nume. „Cea dintâi îngrijire a fost de a cerceta dacă cu această ocazie nu s-ar putea aduce totodată cu puţină cheltuială rămăşiţele mortale a mai multor bărbaţi, ce au suferit şi ei amarul exilului, murind în străinătate pentru una şi aceeaşi cauză, precum sunt: Ioan Negulici 24 , mort la Constantinopol, la anul 1851 şi înmormântat la Pera; Grigore Iscovescu 25 , idem la 1853; părintele Atanasie Lusin 26 , idem la 1853, Romalo 27 din Moldova, idem la 1849 şi Grigore Ipătescu 28 , mort şi îngropat la Brussa” 29 . Foarte probabil, Al. I. Cuza a aprobat această acţiune, însă ea urma să treneze încă doi ani, din cauza schimbărilor politice, dar şi din lipsa fondurilor. În principal, a fost vorba de căderea guvernului I. Ghica şi de succedarea unor guverne ce priveau cu ostilitate îndeplinirea anumitor decrete domneşti referitoare la foştii exilaţi. Guvernul lui N. Golescu a reuşit să funcţioneze numai două luni, iar cele conduse de M. Costache Epureanu, Barbu Catargiu, Şt. Golescu, Dim. Ghica erau preponderent conservatoare şi nu aveau nici un interes în a actualiza problema repatrierii osemintelor lui Bălcescu. Abia la sfârşitul lunii mai 1863, sub guvernarea prezidată de Nicolae Kretzulescu, se lua în discuţie, într-o şedinţă prezidată chiar de către domnitor, acordarea unei sume de 25.000 de lei pentru „lucrări relative la istoria naţională30 . Interesantă ni se pare argumentaţia alocării acestei sume: „Considerăm că răposatul N. Bălcescu, mort în exil şi mormântat la Palermo, prin profunditatea istorică a scrierilor lăsate asupra epocilor celoru mai interesante a istoriei naţionale, prin meritul literar a

23 ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 215/1859, f. 7.

24 Pictorul I.D. Negulici, administrator al Judeţului Prahova, exilat care pleacă întâi la

Braşov. 25 O rudă a artistului Barbu Iscovescu.

26 Nu figurează în listele exilaţilor şi nici în tabla numelor din volumele de documente ale anului 1848.

27 Gr. Romalo, fiul „dum. Post Iordache Romalos”, liberal moldovean, exilat peste Dunăre la 14 iulie 1848. I se îngăduie întoarcerea în ţară în septembrie, cu condiţia să trăiască surghiunit la moşia sa, Pochidia, jud. Tecuci. 28 Membru în consiliul municipal al oraşului Bucureşti şi funcţionar superior în Ministerul de Finanţe. Exilat, pleacă mai întâi la Braşov.

29 ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 215/1859. „Despre aducerea în Ţara românească a oaselor lui Nicolae Bălcescu din Palermo şi I. Voinescu din Paris cu cheltuiala statului”, f. 6.

30 ANIC, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 229/1863, f. 9.

212

MIHAI CHIPER

tuturor scrierilor sale şi prin ideile măreţe de gloria patriei şi binele omenirii pentru care şi-a jertfit viaţa, are un drept incontestabil la recunoştinţa ce ţara datorează bărbaţilor care s-au silit a o onora prin scrierile şi vieţile lor şi la remunerarea şi încurajarea care rezultă din principiul pe care fondul menţionat se regăseşte stabilit în bugetul actual […]. Considerăm că în urma morţii numitului nu i se poate face altă remunerare decât a se aduce ţărâna sa în pământul naşterii sale şi de a-i publica scrierile în folosul istoriei şi literaturii naţionale” 31 . În acest scop, Guvernul dispunea nu numai aducerea în ţară a rămăşiţelor, ci şi construcţia unui mausoleu în care urmau să fie păstrate acestea „ca un monument de recunoştinţă din partea patriei”. Pentru realizarea monumentului se va insista ca arhitectul Dimitrie Berindei să pregătească un proiect 32 . De această dată, auspiciile erau cât se poate de bune: ministrul cultelor şi instrucţiunii publice era Al. Odobescu, care-l cunoscuse, în 1850-1851, îndeaproape pe Bălcescu la Paris, când participase la publicarea „Junimii române”. Raportul Odobescu conţine un plan de identificare, recuperare şi repatriere a osemintelor, fratele lui Ion Ionescu de la Brad, profesorul Nicolae Ionescu, apropiat al lui Bălcescu, urmând să se deplaseze la Palermo, sprijinit de acţiunile diplomatice ale guvernului român. În iulie 1863, Ionescu îşi îndeplinea misiunea în mod profesionist. A obţinut declaraţiile scrise ale patronului hotelului Trinacria 33 , Salvatore Ragusa (indicându-se exact data 30 noiembrie şi locul, mănăstirea Capucinilor), şi pe cea a municipalităţii din Palermo, care atestă înmormântarea lui Bălcescu într-o groapă comună. Faptul era adeverit şi de gardianul cimitirului, Giov. de Salemi, care confirma primirea sumei aferente înmormântării 34 . Se cunoaşte scrisoarea lui Ionescu din 23 octombrie 1863, în care el transmitea „trista şi dureroasa ştire” 35 despre acest „fapt vrednic de jale” şi imposi- bilitatea recuperării osemintelor. Pe lângă solitudine, la obscenitatea morţii

31 Ibidem. De publicarea scrierilor urmau să se ocupe August Treboniu Laurian şi Al. Papiu Ilarian.

32 Ibidem, f. 15.

33 „Alla Trinacria” era cel mai elegant hotel din acea perioadă; i-a găzduit pe regele Bavariei (1844), pe prinţul moştenitor al Bavariei (1847) şi pe revoluţionarul Giuseppe Garibaldi. Contrar celor susţinute de unii biografi, Bălcescu nu a fost lipsit de resurse materiale, nu a murit sărac. În ciuda acestor evidenţe, istoriografia comunistă a insistat pe imaginea unui Bălcescu sărac, pentru a conferi mitului deplină coerenţă. Istoria României, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R, 1964, p. 238 precizează: „La 16-28 noiembrie, Bălcescu se stinge în mansarda unui hotel sărac”. „Bietul băiat murea într-o sărăcie extremă”, afirma şi Al. Balaci (vezi Nicolae Bălcescu şi Italia, în Studii despre Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1969,

p. 24). 34 Rămăşiţele lui Nicolae Bălcescu şi testamentul seu, în „Românul”, VII, 1863, 3 no- iembrie, p. 981.

35 ANIC, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 229/1863, f. 42.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

213

se adaugă o altă imagine de puternică sugestie, faţă de care sensibilitatea timpului era oripilată: fosa comună 36 . În faţa neputinţei recuperării osemintelor, ideea unei statui a lui Bălcescu, substitut al corpului dispărut, a apărut de la sine: „O statuie însă pentru primul democrat al României nu s’ar putea înălţa? Generaţiunea jună liberală şi democrată nu datoresce oare nimic memoriei unui bărbat, pelerinul şi apostolul naţionalităţii, care străbătând oficinele presei, cabi- netele diplomaţilor, făcea cunoscută lumii şi monarchilor starea de jale a unei naţiuni şi reclama drepturile străbune ale României?” 37 Până şi conservatorii de la „Epoca”, agenţii unei contra-memorii revoluţionare, găseau că „e o tristă ruşine naţională ca un scriitor ca Bălcescu să nu aibă un monument cât de modest în capitala acestei ţări” 38 . Amnezia colectivă l-ar fi condamnat, după dispariţia fizică, la o „moarte postumă”. „Găsim că românii prea iute uită pe bărbaţii cari şi-au jertfit viaţa pentru binele patriei”, constata, în 1857, gazeta „Concordia”, fapt pentru care publica în numărul 4 o poezie intitulată „Nicolae Bălcescu”, unde se deplângea pierderea sa prematură 39 . Nepublicarea operei era prezentată ca o formă de indiferenţă vinovată. „Dar, spre ruşinea noastră de până acum, a trecut un pătrar de secol de la moartea Bălcescului mai nainte ca să poată fi pus sub ochii naţiunii române tot ceea ce dânsul lucrase întru cea mai mare a ei onoare” 40 . Trecut în plan secund, chiar conservatorii de la Epoca subliniau „neertabila ingratitudine pe care au manifestat-o urmaşii faţă de memoria lui” şi faptul că nu se bucura de nici un monument sau statuie la care să se organizeze un pelerinaj 41 . „Nu a fost dat pământului acestei ţări să-i aibă rămăşiţele lui Bălcescu şi mormântul lui nu s’a mai putut găsi, pierdut fiind în trista «Vale a plângerilor» a cimitirului din Palermo, în mijlocul nenumăratelor morminte ale săracilor” 42 . Totuşi, personalitatea lui Bălcescu începea să fie cunoscută ca urmare a Amintirilor din pribegie după 1848. Noue scrisori către V. Alecsandri, publicate de I. Ghica, iar începând cu 1888, a colecţiei de documente Anul 1848, apoi a unor inspirate articole

36 Michel Vovelle, La mort et l’Occident de 1300 à nos jours, Paris, Gallimard, 2000, p. 608.

37 Gregoriu C. Tocilescu, op. cit., 1876, p. 68.

38 Vezi articolul 17 octombrie 1852 (dată greşită) în „Epoca”, 17 octombrie 1902, p. 1. 39 Cântarea României de Nicolae Bălcescu. Tradusă în versuri de D. Bolintineanu, Bucureşti, 1858, p. 5.

40 Al. I. Odobescu, Precuvântare la „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, Bucureşti, 1878, p. 12-13.

41 „Epoca”, art. cit, 17 octombrie 1902, p. 1.

42 Ibidem. Conservatorii îşi schimbă de altfel reperele spre sfârşitul secolului XIX; din contestatari ai paşoptismului, ei devin parteneri la ritualurile naţionale. Aşa îi regăsim pe conservatori jeluind dispariţia rămăşiţelor în exil, uitând faptul că erau legaţi, dacă nu pe o linie politică directă, cel puţin ideologic, cu înaintaşii care provocaseră exilul lui Bălcescu.

214

MIHAI CHIPER

scrise de Nicolae Iorga 43 şi, mai ales, faptului că i se atribuia poemul „Cântarea României”, un adevărat imn al patrioţilor români. Acesta era contextul cultural propice iniţiativelor personale. Marcat de cursurile lui Nicolae Iorga, pe care le audiase în 1909, la Universitatea din Iaşi, tânărul Alecu Isăceanu pornea de unul singur investigaţiile pentru identificarea mormântului, în anul 1921. El ignora cu totul concluziile cercetărilor lui Nicolae Ionescu din 1863 şi, convins de realitatea unui Bălcescu sărac, fără bani de înmormântare, atât de vehiculată în diferitele versiunile biografice, mergea pe o pistă falsă – Rotoli, cimitirul săracilor 44 . Documentarea îl ducea la fosa nr. 15, din rândul al 7-lea, în secţiunea a IV-a a vechiului cimitir, unde erau înmormântaţi decedaţii dintre 29 si 30 no- iembrie 1852 45 . „Am cerut să mi se deschidă fosa. Lumini şi umbre se amestecau pe mormântul de oase galbene ale săracilor, asupra cărora, din albastrul cerului de septemvrie, se cobora o sfântă şi dumnezeiască binecuvântare (…) Am rugat să mi se aducă câteva flori şi le-am lăsat să cadă pe mormântul de oase ale săracilor. Cine ştie… poate că vre’o una din flori va fi atins şi oasele lui Nicolae Bălcescu” 46 . Evocarea romanţată pe care o realiza în corespondenţa adresată lui Nicolae Iorga indică mai degrabă un spirit romantic decât unul academic, conotaţii patriotice decât deducţii ştiinţifice, argumente oricum capabile să impresioneze, nu să informeze. Cercetarea lui Isăceanu avea un impact evident asupra publicului interesat. A doua misiune guvernamentală la Palermo pleca de la „descoperirile lui Isăceanu” şi avea loc în perioada interbelică, într-un context de eferves- cenţă naţională, în care statul recursese la o serie de acţiuni simbolice, printre care şi inaugurarea mormântului eroului necunoscut 47 . Zvonul că exista posibilitatea recuperării osemintelor lui Bălcescu devenea o ştire de presă importantă la începutul anului 1925, când Guvernul lua decizia iniţierii unor demersuri academice. Alexandru Isăceanu relata, într-un număr al „Universului” din ianuarie 1925, cum a apărut o telegramă din

43 Vezi „Viaţa nouă”, nr. 6-7, 1891, p. 201-225.

44 „La Capucini nu se îngropau decât bogătaşii, cari voiau să-şi aibă scheletele expuse în catacombe, unde se văd, hidoase, înşirate, cu miile până astăzi. Această barbarie şi escrocherie călugărească a oprit-o guvernul italian abia în 1870. Bălcescu nu putea să ajungă aici! Registrele cimitirului nu spun nimic. La Santa Maria di Gesu, în liniştea de sub Conca d’oro, un loc se cumpăra cu aur greu… Cine ar fi plătit pentru el? Şi aici, registrele nu amintesc nimic. Este absolut exclus că Bălcescu ar fi putut avea o groapă individuală, chiar între săracii cari se vor fi strecurat la aceste două cimitire”. Vezi Alecu Isăceanu, Mormântul lui Nicolae Bălcescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1935, p. 7.

45 Ibidem.

46 Ibidem.

47 Traian Popa Lisseanu, Soldatul necunoscut. Istoric şi cult, Bucureşti, Institutul de Arte grafice „Bucovina” I.E. Torouţiu, 1935.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

215

Palermo prin care se afirma că ar fi fost descoperit mormântul individual al lui N. Bălcescu. Ştirea era imediat preluată de gazetari care discutau unde să fie îngropate „sfintele lui moaşte: la Bălceşti, la Bucureşti sau la Alba Iulia” 48 . La pomenirea fostului tovarăş de lupte al tatălui său, primul ministru Ion I.C. Brătianu s-a sesizat şi a însărcinat pe istoricul Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor şi Artelor, să cerceteze ce e adevărat în zarva pe care o făcuseră gazetele, să găsească mormântul şi să-i repatrieze osemintele. „Dacă, îndeobşte, este un lucru trist, mai trist decât moartea însăşi, ca oasele unui om să putrezească departe de patria lui; dacă unele popoare au cultul lor prescris anume ca oriunde s’ar prăpădi cineva să i se aducă negreşit corpul în ţară, apoi pentru sufletul lui Bălcescu suferinţa a fost mai presus de orice închipuire” 49 , scria istoricul literar Gheorghe Adamescu. Părea momentul oportun. Intelectualii României Mari trăiau sub efuziunea unui destin împlinit, căutând să repare nedreptăţile trecutului, într-un moment în care dezideratele paşoptiste „libertate şi unire” fuseseră realizate. „Poate că în cartea destinelor aşa a fost scris: să plece, în 1848, cu durerea înfrângerii în suflet, să moară pe pământ strein, dar să nu dobândească odihna de veci decât după ani şi ani când – visul său împlinit – sufletu-i va putea să vază pe Români una, liberi şi fraţi” 50 . Capitala României se pregătea „să-l adăpostească cu cinste”, la un mausoleu exemplar pentru generaţiile următoare. Moartea lui Bălcescu, deşi tragică, tristă, la prima vedere cu caracter zadarnic, rămânea prin consecinţele ei utilă dezideratelor naţionale. Alexandru Lapedatu a apelat pentru această misiune la istoricul Vasile Pârvan, membru al Academiei Române şi director al Şcolii Române de la Roma 51 . Pârvan s-a deplasat la Palermo, delegându-l pe secretarul Şcolii, profesorul italian Giuseppe Lugli, arheolog şi inspector al monumentelor istorice 52 . Lugli ajungea la două concluzii care nu se susţineau una pe alta. Prima era că moartea se produsese în hotelul Tinacria, „în acel timp unul dintre cele dintâi din Palermo (…) o clădire cu înfăţişare distinsă, bine păstrată, pe faţada căreia se află o placă comemorativă a lui Garibaldi” 53 . Giuseppe Lugli concluziona, plecând de la înfăţişarea hotelului, că Bălcescu a murit în condiţii materiale satisfăcătoare. Totodată, el mai credea că proprietarul acelui hotelul luxos ar fi pus stăpânire pe banii şi hârtiile ce le

48 Alecu Isăceanu, op. cit, p. 1.

49 Gheorghe Adamescu, Cultul recunoştinţei. Un mare luptător al neamului românesc:

N. Bălcescu, în „Viitorul”, 2 ianuarie 1925, p. 1.

50 Ibidem, p. 2.

51 Ibidem, p. 1.

52 Ibidem.

53 Giuseppe Lugli, Raport asupra anchetei făcute în Palermo asupra osemintelor lui Bălcescu, în „Viitorul”, 13 februarie 1925, p. 1.

216

MIHAI CHIPER

avea, ceea ce l-a dus pe pista falsă a înmormântării lui Bălcescu în cimitirul săracilor. „Date fiind condiţiile de moarte ale lui Bălcescu este cu neputinţă ca să fi fost înmormântat într-unul din cele dintâi trei cimitire (Capucini, Santa Maria di Gesu, plus Santa Ursula, din suburbiile oraşului – n.n.), dar rezulta în chip sigur că a fost îngropat în cel de-al patrulea (Rotoli – n.n.) unde erau înmormântaţi toţi aceia cari nu aveau mai dinainte un mormânt

particular” 54 . Fără să vrea, Lugli alimenta o versiune crudă, prin descrierea grămezilor de oase amestecate dintr-una din gropile comune unde bănuia că se află rămăşiţele pământeşti 55 . Procedura de înmormântare sugera descon- siderarea funeraliilor creştineşti, maxima umilinţă care se putea administra cuiva postmortem. Speranţa de a aduce în ţară osemintele lui Bălcescu părea definitiv pierdută, concluziona „Adevărul” 56 . Urmarea acestei expediţii era aceea că se acredita în mod greşit groapa comună de la cimitirul Rotoli drept varianta oficială a înmormântării lui Bălcescu. Dacă ideea lui Ion I. C. Brătianu de a duce osemintele şi a le îngropa

la loc de cinste nu a putut fi realizată, ea a făcut în schimb ca „în sufletele

pelerinilor să răsară rara floare a recunoştinţei” 57 . „Pierdut în groapa

comună” devenea laitmotivul unei publicistici memorialistice la aniversarea

a 75 de ani de la moarte 58 . Probabila locaţie a rămăşiţelor acestui „sfânt

secular” al revoluţiei paşoptiste devenea ţintă de pelerinaj academic în perioada interbelică, repetate misiuni cu caracter ştiinţific încercând să lămurească misterul mormântului şi să-i reconstituie ultimele clipe ale vieţii. În august 1928, Alexandru P. Arbore, aflându-se într-o călătorie în

Sicilia, cu un grup de şcolari de la liceul „Unirea” din Focşani, avea „prima grijă” de a stabili unele lucruri în legătură cu moartea şi locul de îngropare

al lui N. Bălcescu 59 . După demersuri la autorităţile locale, care nu au putut

oferi detalii, Arbore acompaniat de G. Alesseanu, profesor de drept la Universitatea din Cernăuţi, reuşea să ajungă pe Via Butera nr. 31, unde identifica vechea clădire a hotelului Trinacria. Sugera ca, „măcar la acest

54 Ibidem, p. 1.

55 „Cadavrele erau aruncate în groapă de sus, fără cosciug şi adesea despuiate de hainele pe care le aveau. Numai după 1854 se obişnui uneori să se pună cadavrele în cosciuge de lemn. Obiceiul de a arunca cadavrele fără cosciug şi pe lângă acesta însăşi boala lui Bălcescu şi moartea într-un hotel întăresc presupunerea că a fost înmormântat în aceeaşi zi sau cel mult în ziua următoare (…)”. Perspectiva asupra presupusei gropi este terifiantă: „(…) am procedat la deschiderea groapei rezervate pentru zilele de 29 şi 30 noiembrie şi am găsit peste 100 de cadavre amestecate între ele într-un munte inform, înalt la mijloc de 1,50 m şi din care nu se pot deosebi scheletele izolate. În aceeaşi stare se află şi groapa alăturată, care poartă datele de 1 şi 2 decembrie” (Raportul d-lui profesor Lugli, în „Dimineaţa”, 13 februarie 1925, p. 3).

56 „Adevărul”, 12 februarie 1925, p. 3.

57 Alecu Isăceanu, op. cit., p. 12.

58 „Politica”, 30 noiembrie 1930, p. 1. 59 Alexandru P. Arbore, Unde a murit N. Bălcescu, la Palermo?, în „Cuget clar”, februarie 1929, an V, nr. 5-8, p. 80.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

217

ceas aşa de târziu, când visurile lui Bălcescu s’au transformat în realitate, să-i fie însemnată şi veşnicită aducerea aminte măcar acolo în Sicilia, în locul unde şi-a dat duhul, – dacă aici în ţară nu s’a învrednicit până acum încă de nici o aducere aminte – printr-o placă de marmoră comemorativă, pe care Academia Română sau o altă instituţie culturală, dacă nu chiar Statul Românesc, ar pune-o alăturea de aceia pe care Italienii au aşezat-o în amintirea făuritorului unităţii patriei lor iubite (Garibaldi – n.n.)” 60 . În 1927, Prietenii Istoriei literare încercau să substituie Palermo cu Bălceştii. Într-o şedinţă din 24 noiembrie, pentru comemorarea lui Bălcescu, Vasile V. Haneş, C. Dinu şi N. Mironescu (licenţiat al Facultăţii de Litere), au primit însărcinarea de a organiza un pelerinaj la Bălceşti, în Argeş 61 . Vinovăţia de

a pierde rămăşiţele unui mare patriot într-o groapă comună era compensată

de un cult al recunoştinţei. „Care inimă de Român nu s-a înduioşat de povestea tragică a acestui erou? (…) nici un episod din viaţa marilor noştri morţi nu ne mişcă prin tragicul lui ca sfârşitul aceluia care a scris viaţa lui Mihai Viteazul. (…) Familia lui Nicolae Bălcescu este întreg neamul românesc. El este mortul nostru iubit al tuturora” 62 .

Demnă de reţinut era reuşita ridicării unui monument, ca urmare a unei iniţiative private. O excursie de profesori bucureşteni, împreună cu elevii Şcoalei Române din Roma, conduşi de profesorul Emil Panaitescu, se aflau în pelerinaj la cimitirul Rotoli în 24 aprilie 1933. În urma eforturilor lui Constantin Kiriţescu 63 , aveau să fie implicate Academia Română, Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, universităţile, Ateneul român, Liga Culturală, Institutul Sud-Est European, Aşezământul I.C. Brătianu, Astra, Societatea Scriitorilor Români. S-a realizat astfel monumentul care avea să fie amplasat lângă fosa nr. 15 din cimitirul Rotoli 64 . Tema „patriei

nerecunoscătoare” era evidentă. „Operă nu a statului român”, va aminti tuturor, că „după 81 de ani de la moartea istoricului şi patriotului român, un grup de pelerini au luat iniţiativă şi cu bani foarte puţini au realizat ceea ce

o ţară cu bugete de multe miliarde anual nu a găsit putinţă să realizeze!” 65

60 Ibidem, p. 83.

61 Comemorarea lui Nicolae Bălcescu, în „Adevărul”, 1 noiembrie 1927, p. 3.

62 Ion Breazu, Sfârşitul lui Bălcescu, în „Patria”, 30 noiembrie 1932, p. 1.

63 Constantin Kiriţescu, Mormântul lui Nicolae Bălcescu, în „Universul”, 23 mai 1933, p. 5. 64 „Monumentul este de o sobrietate clasică. Executat în marmoră de Carrara, are aspectul unei stele funerare, format dintr-un fus monopolit ce poartă pe partea superioară un bloc cubic, căruia i s-au tăiat colţurile, astfel încât să prezinte pe toate cele patru feţe verticale câte o cruce greacă. Înălţimea monumentului este de 3 m 40 cm. Pe soclu, inscripţia simplă:

Nicolae Bălcescu. Dedesubt, sunt săpate în piatră cuvintele mişcătorului salut din urmă al poetului: «Cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea dragă».” Vezi Constantin Kiriţescu, Monumentul lui N. Bălcescu la Palermo, în „Universul”, 15 mai 1935, p. 1.

65 George Al. Lefteriu, Constantin Kiriţescu ca realizator, în Omagiu lui Constantin Kiriţescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937, p. 152-153.

218

MIHAI CHIPER

„Acolo, la Palermo, în groapa comună a Cimitirului Rotoli, îşi doarme somnul de veci cel mai mare naţionalist român al secolului renaşterii României. S’or trudi cercetătorii să adauge dovezi peste dovezi, că alţi bărbaţi de Stat îşi revendică apanajul patriotismului sau naţionalismului. O pot face şi documentele renaşterii României mai dau loc şi la concluzii deosebite. Pentru noi însă, şi pentru generaţiile cari se ridică, nu este chip mai expresiv şi suflet mai chinuit pentru idealurile naţiei, ca Nicolae Bălcescu” 66 , afirma V.V. Haneş, după o vizită la cimitirul Rotoli. Poate că Rotoli ar fi rămas locul consacrat de pelerinaj, dacă, în 1942, profesorul Gaetano Falzone de la Universitatea din Palermo nu ar fi descoperit autorizaţia de înhumare a lui Nicolae Bălcescu (în care se preciza explicit că înmormântarea avusese loc la mănăstirea Capucinilor), împreună cu un facsimil după pagina din „Registro dei morti”, care consemna intrarea trupului în incinta mănăstirii 67 . Varianta lui Nicolae Ionescu din 1863 se vedea din nou acreditată, spre marea derută a generaţiei interbelice, al cărei loc de cult, Rotoli, se dovedea iluzoriu. Regimul comunist îl transformă pe Bălcescu într-o ţintă propa- gandistică strâns legată de problema legitimării politice 68 . Ambiţia de a redeschide dosarul repatrierii osemintelor reapare ca o preocupare a liderilor

66 V.V. Haneş, La mormântul lui N. Bălcescu, în „Preocupări literare”, an II, 1937, nr. 1-3, p. 194.

67 Gaetano Falzone, Nicolae Bălcescu, scriitor naţional român, în „Universul”, 28 ianuarie 1943, p. 5; Alexandru Balaci, Adevărul asupra mormântului lui Nicolae Bălcescu, în „Revista Fundaţiilor”, XIV, 1947, nr. 8-9, p. 154.

68 Un fapt semnificativ pentru intenţiile regimului erau urgenţele trecute pe agenda sa. Primul monument care s-a executat sub egida Ministerului Artelor şi Informaţiilor a fost acela al lui Bălcescu, ce trebuia amplasat în locul fostei statui a lui Brătianu din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Modelul nu era singular, el aplicându-se în majoritatea oraşelor aflate în evidenţa ministerului. Vezi ANIC, Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar 178/1948 (Monu- mente publice, cereri şi planuri pentru ridicări de monumente), f. 31. Urgenţa scrierii unei istorii a ’48-ului românesc era clamată de Mihail Roller cu insistenţă. Ea devine un imperativ al frontului istoriografic ce se pregătea pentru a conferi partidului legitimare. Vezi Mihail Roller, Probleme de istorie, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951, p. 67. 1948 era proclamat „anul centenarului de la 1848”, în toată ţara având loc manifestări propagandistice (Mihai Roller, Anul revoluţionar 1848, Bucureşti, Editura Eminescu, 1948). Regimul „democrat-popular” va căuta să reia simbolic momentele principale ale revoluţiei din urmă cu un secol. Ele aveau atât caracterul unei reeditări politice a evenimentului, cât şi o funcţie pedagogică implicită pentru mase. Prima mare punere în scenă a fost Adunarea de la Blaj pe Câmpia Libertăţii, de pe 15 mai 1948, care a necesitat un efort organizatoric uriaş („Scânteia”, 17 mai 1948, anul XVII, nr. 122, p. 1). O adunare festivă la Islaz, organizată de autorităţile locale din judeţele Romanaţi şi Teleorman, îi avea ca invitaţi pe Emil Bodnăraş, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi Petre Constantinescu Iaşi („Scânteia”, 9 iunie, 1948, seria III, anul XVII, nr. 1141, p. 1). La Islaz, în faţa a mii de ţărani, mobilizaţi propagandistic de PMR, Emil Bodnăraş afirma că noul regim, într-o formă mai avansată decât înaintaşii, „a înfăptuit năzuinţa lui Bălcescu şi a maselor de acum un veac, adică izgonirea monarhiei şi proclamarea republicii” („Opinia”, 14 iunie 1848, anul 40, nr. 525, p. 2).

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

219

comunişti dornici să impună comunităţii academice noi coordonate ideolo- gice. Reluând tradiţia pelerinajelor academice, P. Constantinescu-Iaşi folo- seşte prilejul Congresului Internaţional al Istoricilor din 1955 (Roma 2-11 septembrie) şi, împreună cu istoricul C. Daicoviciu şi cu rectorul Univer- sităţii din Cluj, L. Banyai, depune o coroană la mănăstirea Capucinilor 69 . Istoricii ataşaţi regimului, cum ar fi Dan Berindei, respectau întocmai linia politică, prezentându-l pe Bălcescu drept figura cea mai marcantă a istoriei româneşti a secolului XIX, căreia statul român i-a reacordat locul ce-i revenea de drept 70 . În discursurile sale, Gheorghe Gheorghiu-Dej a solicitat corpului profesoral să „cultive mândria naţională pentru tradiţiile revolu- ţionare, interesul şi ataşamentul pentru opera lui Nicolae Bălcescu” 71 . Brusca atenţie de care se bucura Bălcescu avea o explicaţie simplă: tema patriei nerecunoscătoare era readusă în atenţie ca pretext pentru critica regimului „burghezo moşieresc”. Se afirma că Bălcescu nu a fost iertat de mai marii vremii „nici în timpul vieţii, nici după moarte. S-au găsit politi- cieni şi istorici care au făcut ca memoria marelui patriot şi revoluţionar să fie falsificată un secol de istoriografia burgheză, care a încercat să pună asupra omului şi a operei lespedea uitării” 72 . O adevărată conspiraţie a tăcerii acuza şi Cezar Petrescu în 1953, deoarece textul lucrării Quéstion economique des Principautés Danubiennes, citată în Occident, rămăsese îngropat în colecţiile Academiei pentru a nu fi tipărit timp de un secol. „Ruşinos şi netrebnic, însă cât de explicabil?… Ce interes aveau (trădătorii revoluţiei de la 1848 şi urmaşii lor – n.n.) să grăbească răspândirea acestei lucrări care însemna pentru dânşii încă un act de judecată şi de condamnare de dincolo de mormânt?” 73 Discuţia despre soarta osemintelor lui Bălcescu era redeschisă printr-un articol surprinzător, survenit în urma unui extraordinar fond de aşteptare pe care ştiinţa modernă l-ar fi putut satisface. Al. Culcer sugera, plecând de la obiecţiile lui Alex. Balaci la varianta lui Vasile Pârvan (care girase locul de înhumare ca fiind cimitirul Rotoli), că până şi Nicolae Ionescu în 1863 greşise „dacă nu cimitirul, desigur groapa” 74 . Potrivit lui Culcer, între mumiile mănăstirii Capucinilor, pe unul dintre cadavrele mumifiate sau îngropate şi găsite la exhumări s-ar găsi agăţată o tablă cu o inscripţie

69 P. Constantinescu-Iaşi, La mormântul lui Bălcescu, în „Contemporanul”, 23 septem- brie 1955, p. 1.

70 Dan Berindei, Nicolae Bălcesco, Bucureşti, Editura Meridiane, 1966, p. 69.

71 Ibidem. 72 Mihai Vânturache, Nicolae Bălcescu şi posteritatea istorico-literară, în Nicolae Bălcescu (1819-1852), Oradea, f.a., p. 122.

73 Cezar Petrescu, Nicolae Bălcescu, în Despre scris şi scriitori, Editura E.S.P.L.A, 1954, p. 28.

74 Al. Culcer, Controversă între istorici, în „Viaţa studenţească”, an II, nr. 8, august 1957, p. 11.

220

MIHAI CHIPER

ştearsă cu iniţialele întregi N.B. În spaţiul şters s-ar fi putut scrie Nicolae Bălcescu 75 . „Aspectul craniului şi fizionomia mumifiată, înconjurată de o barbă neagră, tăiată probabil după moarte, sugerează capul lui Bălcescu aşa cum îl cunoaştem din portretele vremii (Gheorghe Tattarescu, Barbu Iscovescu). (…) noi credem că pe pista descoperită de noi s-ar putea încerca cu şanse de reuşită, ajutaţi de cercetări antropologice, identificarea cadavrului mumifiat al lui Nicolae Bălcescu şi readucerea lui în ţară76 . Pe ce surse se baza Al. Culcer încă nu este clar. Oricum, ele se supra- puneau cu iniţiativele particulare ale unui ofiţer al marinei române, Şerban Gheorghiu, devenit susţinătorul ipotezei mumifierii lui Bălcescu în mănăstirea Capucinilor. Gheorghiu întreţinea încă din 1957 o strânsă cores- pondenţă cu eminescologul Augustin Z.N. Pop, informându-l amănunţit despre cercetările personale întreprinse la Palermo, în mănăstirea Capucinilor, pentru identificarea osemintelor liderului paşoptist 77 . În catacombele de la mănăstire, acesta îşi punea problema identificării osemintelor cu ajutorul ştiinţei moderne, prin trierea riguroasă a sutelor de cranii, conştient fiind că „numai o echipă bine organizată ar putea duce la bun sfârşit această cercetare. Va avea loc într-o zi? Pentru ceea ce reprezintă memoria sfântă a lui Bălcescu, merită s-o luăm de la capăt” 78 . Sedus de varianta mumificării, prezentată de Giuseppe Lo Cicero, unul din inten- denţii cimitirului Rotolo, împreună cu padre Giuseppe Galoso, Şerban Gheorghiu avea, în octombrie 1974, revelaţia regăsirii trupului pierdut în catacombele mănăstirii Capucinilor: „Cadavrul era îmbrăcat simplu, avea mâini subţiri, iar chipul era foarte asemănător cu cel al statuii lui Bălcescu din Parcul Garibaldi. Pe cap purta un potcap de postav, de felul celor purtate în Ţara Românească, la epoca respectivă. Nici o altă mumie nu avea o acoperire asemănătoare a capului. (…) Am obţinut copii xerografiate după certificatul de deces şi autorizaţia de înmormântare (Licènza per Sepoltúra), am făcut apoi câteva fotografii color ale celui indicat a fi Bălcescu. (…) Cu asemenea documente în buzunar, m-am considerat cel mai fericit dintre muritorii ţării mele” 79 . Gheorghiu sesiza, în noiembrie 1974, Societatea Română de Ştiinţe Istorice, Radiodifuziunea, fără a primi nici un răspuns timp de doi ani 80 . La sfârşitul anului 1976, în revista „Tribuna”, Michael Kroner readucea în discuţie descoperirea mormântului plecând de la o emisiune a Televiziunii germane din Köln, din 16 aprilie 1976, intitulată

75 Ibidem.

76 Ibidem.

77 Şerban Gheorghiu, De la Ipoteşti la Palermo. Periplu sentimental, Constanţa, Editura Leda, 1995, p. 47-48.

78 Ibidem, p. 49.

79 Ibidem, p. 120-121.

80 Ibidem, p. 123-125.

ÎN CĂUTAREA OSEMINTELOR LUI BĂLCESCU

221

„Catacombele din Palermo”, în care se afirmase că printre morţii de acolo s- ar fi aflat şi un român. Articolul susţinea că „trupul neînsufleţit, părând a fi viu, al lui Bălcescu, este remarcabil de bine conservat, e un exemplu de artă a îmbălsămării, practicată de călugării Capucinilor” 81 . Ştirea ajungea rapid una de importanţă naţională, Şerban Gheorghiu fiind invitat de Aristide Buhoiu la televiziunea de stat să-şi prezinte „desco- perirea”. Avalanşa de informaţii, susţinute chiar de călugării capucini, nu putea să lase indiferente autorităţile române. Astfel se explică implicarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste din mai-iunie 1977. O comisie alcătuită din secretarul Societăţii Istoricilor din România, Dan Berindei, din medicul antropolog Cantemir Rişcuţia, cercetător ştiinţific la Institutul „Victor Babeşşi reprezentant al României în Consiliul European al Asociaţiei Antropologilor, din Aristide Buhoiu, corespondentul TVR, şi din Horia Nestorescu Bălceşti, directorul muzeului memorial „Nicolae Bălcescu”, lua drumul spre Palermo, în timp ce Gheorghiu făcea vâlvă cu descoperirile sale în rândul cititorilor „Magazinului Istoric” 82 . De la început, totul a avut conotaţia unei misiuni politice. „L-aţi găsit pe Bă