Sunteți pe pagina 1din 7

Caracterizarea ANEI din ION, de Liviu Rebreanu

Tipologic, Ana intruchipeaza destinul femeii din mediu rural, dupa consideratia lui George Calinescu, femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii. Ana, fata lui Vasile Baciu, se detaseaza inca din primele pagini ale romanului, in momentul horei, alaturi de Florica si in contrast cu ea. Prin cele doua aparitii feminie autorul prefigureaza, de fapt, cele doua glasuri intre care va pendula Ion: glasul pamantului si glasul iubirii. Ceva care aminteste de caracterul predestinat al eroilor tragediilor antice se decifreaza in profilul Anei inca de acum. Ea are fata lunguiata, arsa de soare, cu o intiparire de suferinte. Factorii care determina tragismul acestei fete sunt multi. Ana este orfana de maam, tatl ei, stapan, prin ce mijloace se stie, al unor mari intinderi de pamant, ursuz, cazut treptat in patima bauturii, vede in Ana un vrajmas care i-ar stirbi proprietatea prin casatorie. Consecinta acestui statut al Anei este sentimentul sufocarii intr-un spatiu limitat din care ea manifesta firesc tendinta de evadare. Calea prin care incearca sa o faca este pe cat de frumoasa pe atat de traggica: iubirea. Aceasta este tinta catre care se indreapta Ana cu toata fiinta ei.. Nu punem in discutie uratenia ei fizica, aceasta poate ca nu exista decat pentru Ion, ci, dimpotriva, frumusetea ei morala dovedita de puterea cu care, nesocotind barierele sociale ANA fata bobata, ION sarantocul din Pripas infruntand jignirile si brutalitatile intai ale tatalui, mai apoi ale barbatului, traind permanent in iluzie, nutreste o dragoste profunda pentru Ion, despre care crede ca-i ofera tot ce-si dorea: salvara prin iubire. De aceea, la hora, cand Ion o strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie dar si mai prelung, privirea ei luceste de bucurie si sopteste cu dulce repros Da-mi drumul Ionica, ...zau, da-mi drumul!... Liviu Rebreanu se dovedeste un bun cunoscator al psihologiei feminine. El ii surprinde zvarcolirile Anei in setea de dragoste, profunzimea sentimentului nutrit pentru Ion, daruindu-si fecioria celui pe care-l numea norocul ei. La individualizarea puternica a Anei contribuie si reactiile pe care le provoaca in comportamentul lui Ion ca si ipostazele contrastante in care apare. Este cunoscut faptul ca autorul romanului Ion este un maestru al contrastelor. Din scena horei chiar, prin comentariul scriitorului aflam ca lui Ion nu-i fusese draga Ana...dar avea locuri si case si vite multe. Iar in timp ce pentru George, caruia Ana ii fusese mai demult fagaduita, aceasta nu era cine stie ce frumoasa, pentru Ion, privind-o pe delnita, ea e slabuta si uratica si se intreaba Cum sa-ti fie draga?. O urmareste si se mustra: Uite pentru cine rabd ocari si sudalmi. Opusa Anei, Florica prin frumusetea si spontaneitatea ei, smulge flacaului marturisirea: In inima mea...tot tu ai ramas craiasa. Odata criza erotica trecuta, arata George Calinescu in lucrarea citata, ea inceteaza de a mai insemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebita cu mult de a oricarei femei de la tara, nu. Drama Ion- Ana este doar drma casniciei taranesti. In numele dragostei, Ana devine victima tragica a violentelor cand ale tatalui, cand ale sotului.Autorul pune in lumina, cu mult realism, conditia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecatile de care era stapanita societatea vremii. Acestora li se adauga imprejurarea in care Ion, dominat paroxistic de galsul pamantului, abia in ziua nuntii avea sa inteleaga ca impreuna cu pamantul trebuia sa primeasca si pe Ana, adaos tragic la bunurile materiale in posesia carora a intrat, fata devenind din roaba tatalui sluga sotului. In acelasi monent, al nuntii, relevandu-i-se tragismul, dupa ce crezuse cu atat putere in iubirea pentru Ion, Ana va murmura indurerata: Norocul meu, norocul meu! lamaentare rascolitoare aducand-o din cand in cand pe Ana in prim planul actiunii. Ana isi poarta pruncul la piept in ratacirile ei, iar in final se spanzura. Gestul disperat al Anei este consecinta pustiului ei sufletesc, dupa prabusirea suportului moral care i-a fost iubirea. Variind un precept moral stravechi, se poate intelege, in concluzie, ca, in absenta sentimentului de iubire nimic nu exista. Este in moartea Anei un mod de a pedepsi o lume incremenita sufleteste in dorintele meschine de a avea indiferent pe ce cale. Aici femeia devine obiect de negociere, iar Ana nu poate suporta povara unei asemenea injosiri si se sinucide. Intruchipare a durerii nesfarsite, izvorand din vina de a fi iubit cu toata navala tineretii ei, Ana este reprezentativa pentru conditia femeii din satul romanesc, intr-un moment social-istoric bine determinat.

Caracterizarea Floricai din romanul ION, de Liviu Rebreanu


Constient de calitatea sa de istoric al societatii, Liviu Rebreanu a creat in romanul sau chipuri reprezentative pentru lumea vremii sale, facand sa evolueze in fata cititorului o galerie de personaje, covarsind prin numar si varietate. Expresie, in plan simbolic, a glasului iubirii prin care Liviu Rebreanu a urmarit umanizarea protagonistului romanului Ion, Florica se fixeaza in cadrul general al satului aflat la hora, prin determinante generale, intr-o lapidara schita de profil. Ea este fata cea mai frumoasa din Pripas. Deci, o nota diferentiatoare insoteste intrarea in actiunea a tinerei, pentru ca apoi sa se adauge noi elemente le profilul fizic care sa o individualizeze. Intr-o clipa de ragaz, dupa jocul indracit al somesenei, Florica, fata vaduvei lui Maxim Oprea, ii apare lui Ion mai frumoasa ca oricand. Insusirile fizice ale Floricai pun in evidenta indirect profunzimea sentimentelor lui Ion fata de ea. Scriitorul urmareste atent reactile flacaului in preajma fetei: Iubise pe Florica si, de cate ori o vedea sau isi amintea de ea, simtea ca tot o mai iubeste. Purta in suflet rasul ei cald, buzele ei pline si umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albastri ca cerul de primavara. Navaleste in roman, prin Florica, toata frumusetea peisajului transilvanean, deodata cu tineretea, vigoarea si temperamentul care tradeaza o nepotolita sete de viata, de dragoste. Dar Florica era mai saraca decat Ion, cu alte cuvinte, fericirea lor nu era posibila din cauza saraciei. De aceea, dupa ce Ion o intalni pe camp pe Ana si se mustra pentru cele indurate din pricina ei, vazand-o pe Florica, cu fata rumena, plina si zambitoare, apropiindu-se sprintena ca o ispita, toata framantarea ii pieri din suflet, o mangaie cald din ochi si i se adresa: In inima mea...tot tu ai ramas craiasa... Florica il iubeste si ea pe Ion cu pasiune. Cand flacaul o imbratiseaza, pe camp, si o saruta patimas, fata se zvarcoleste, dar cu fiecare miscare se lipea mai tare de pieptul lui.... Ea va disparea insa din actiune, pentru destul de mult timp, atat vreme cat glasul pamantului ii organizeaza in asa fel viata lui Ion incat il acopera, anulandu-l aproape pe cel al iubirii. Intuitia si pihologia feminina vor lucra, determinand optiunea Floricai pentru George, cand acesta o cere in casatorie. Starea civila a celor doi Ion si Florica s-a schimbat. Peste caminul lui George bate insa aripa nelinistii, Florica fiind ravnita din nou de Ion cu si mai multa patima. Feciorul Glanetasului intrase, in sfarsit, in posesia pamantului lui Vasile Baciu dar ce folos daca cine ii e drag nu-i apartine. In ziua nuntii lui Ion cu Ana, inima barbatului se zvarcoleste a durere inca o data si cu efect indelungat, impingandu-l fatal spre prabusire. Fata de Ana, fata aceea uscata, cu ochii pierduti in cap de plans, cu obrajii galbejiti cu pete cenusii, intr-un contrast puternic, apare Florica aprinsa in obraji, cu buzele rosii, umede si pline, cu ochii albastri si limpezi ca cerul de vara si de o veselie sanatoasa pe care se silea si nu izbutea s-o ascunda. Fascinat, uitand de tot de Ana, Ion ii sopti fetei in timpul jocului: -Numai tu mi-esti draga in lume, Florica, auzi tu?...Auzi? O stranse navalnic le piept, crasnind din dinti incat fata se spaimanta si se uita rusinata imprejur. Florica este pentru Ion o oaza de lumina, catre care insa nu mai are acces pentru ca prea pacatuise impotriva firii si trebuie sa fie pedepsiti pe masura comportamentului sau si a faptelor sale. Soarta Floricai este nefericita si ea. Cel pe care-l iubise cu adevarat n-a putut sa-i apartina din cauza impedimentelor de ordin social. Cel cu care s-a casatorit, George Bulbuc, infunda in cele din urma ocna, vinovat de omucidere. Destinul ei se topeste in acela la satului care-si uneste calea lui cu calea cea mare si fara de inceput, viata, care curge neincetat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Caracterizarea lui VASILE BACIU, din romanul ION, de Liviu Rebreanu


Personaj realizat cu obiectivitatea care caracterizarea creatia de oameni si de viata din opera lui Liviu Rebreanu, Vasile Baciu reflecta implicit spiritul realist al autorului in tratarea problematicii rurale. Taranimea, adanc stratificata, este figuranta prin personaje reprezentative pentru fiecare categorie sociala. Cu o biografie sumar schitata, in maniera clasica, de altfel, personaj viu, veridic, prin gesturi, atitudini mentalitate, Vasile Baciu, bocotanul este framantat de la inceputul actiunii de o chestiune vitala pentru el ca proprietar: cum sa nu-si pastrezepamantul, cum sa-l mai sporeasca chiar, daca se poate? Vasile Baciu, in tabloul horei de duminica, apropiindu-se de grupul domnilor i se adreseaza preotului Belciug, imprejurare in care se autocaracterizare astfel: - is mare pacatos...betiv si stricat cum nu se mai pomeneste in sapte sate, zau cruce. Aflam si pricina pentru care bea: Ca o fata am si eu si nu-mi place deloc fata pe care o am...Ca nu vrea sa ma ascult si-s tare suparat ca nu vrea sa se uit-n gura mea. Scena starneste reactii diferite: Belciug e iritat pentru ca-i stirbeste autoritatea, doamna Herdelea asculta cu buzele stranse punga, oamenii din jur radeau pe-nfundate, lui Titu Herdelea ii placeau ingaimarile betivului. Gandul ca Ana s-ar putea marita cu altcinea decat cu George il infuria. Voia ginere cumsecade, pe masura averii sale, nu fleandura, hot, talhar si sarantoc cum il numeste pe Ion cu aerul lui de dispret datorat pozitiei sale sociale. Si ii aduce aminte lui George promisiunea facuta: Io-ti dau fata, iar tu sa ai bici sa-i scoti din cap gargaunii!.... Furia lui se dovedeste insa neputincioasa in fata vointei si ambitiei nemasurate de care era stapanit Ion in lupta pentru pamant. Dintr-o scurta retrospectiva facuta de autor intelegem ca drumul parcurs de Vasile Baciu pentru a se tine printre fruntasi este, pana la un punct, acelasi pe care apucase Ion. Era un barbat silitor Vasile Baciu cand se gasea in toate bune, noteaza in constructii sobre, lapidare Rebreanu. A avut o viata grea si plina de truda...Parintii nu i-au dat decat sufletul dintr-insul. S-a insurat cu o fata bogata si urata, dar a iubit-o ca ochii din cap, ca ea ii intruchipa pamanturile si casa, vitele, toata averea, care-l ridica deasupra nevoilor. Bogatia ii deschidea mai mare dragostea de munca. Ravna de a agonisi ii pusese stapanire pe suflet. Ii era frica mereu ca un traznet din senin ii va zdrobi toata truda vietii. Vasile Baciu este si el predestinat vartejului tragic in care sunt antrenate atatea personaje ale romanului. Trec peste el multe nenorociri: ii mor cativa copii, ii piere sotia, ii slabeste, din aceasta cauza pofta de munca, numai mosia continua sa-i mai fie draga ca odinioara. Si inima i se inacrise ca o punga de piele arsa, la gandul ca trebuia sa-si cioparteasca pamantul, pentru a potrivi Anei zestre la maritis. Egoismul lui merge pana acolo incat sa gaseasca vreun chip de a da nimic cat va trai dansul. George era in acest caz partida ideala, pe cand in Ion simtea un vrajmas. Cum a fost dansul in tinerete, asa e feciorul Glanetasului azi. Ii vrea averea. De aceea fierbea de ura chiar numai cand il vedea, iar pe Ana o ameninta cu brutalitatea izvorata din psihologia proprietarului: Mi bine te tai in bucatele decat s-ajungi bataia de joc a Glanetasului. Vasile Baciu este si el produsul unei societati in care omul se masoara dupa intinderile de pamant. De aici indarjirea cu care bocotanul isi apara mosia si targul in care se nagajeaza cu Ion, facand din Ana o marfa de taraba. Cinic, violent, Vasile Baciu isi descurca tot mai des mania asupra Anei. El este asemenea fiarei gustand placerea sangeroasa inainte de a-si zdrobi prada, sorbind cu ochii deznadejdea Anei si ascultandu-i strgatele ingrozite care-l intaritau ca niste indemnuri vrajmase. In momentul in care personajul intelege planu lui Ion: Va sa zica vrea sa-mi ia pamanturile si atunci sudori recei ii rasar pe frunte, creierii ii fierb in cautarea solutiei de a scapa de ghearele hotului. Continua insa sa spere in esecul masinatiunilor lui Ion care va reusi insa, in cele din urma, sa infranga orgoliul stapanului atator delnite. Si, in biroul notarului Stroesel din Jidovita, privind cu un suras trist, Vasile Baciu vorbeste ca si cand de mult era convins de hotarare: M-am gandit sa le mai dau si ce mi-a mai ramas, iar replica urmeaza ironia amara din spusele notarului: Si uite-asa ai venit aici om bogat si-acuma pleci cersetor!Haha!....Accentele sunt mai pregnante in final cand aflam ca, prin viclesugul preotului Belciug, pamanturile intra, dupa moartea lui Ion, in posesia bisericii.

ION - personaj principal de roman modern, obiectiv si realist- personaj realist - taranul "Ion", de Liviu Rebreanu - roman modern, obiectiv si realist Liviu Rebreanu (1885-1944) este considerat creatorul romanului romanesc modern, intrucat "Ion" este privit ca "cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane" de pana atunci (Eugen Lovinescu), iar "Padurea spanzuratilor" este primul roman de analiza psihologica din proza romaneasca. "Ion" de Liviu Rebreanu a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi scriitorul mentioneaza in finalul operei, intre martie 1913 - iulie 1920. Aparitia romanului a starnit un adevarat entuziasm in epoca, mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta evolutie spectaculoasa a scriitorului. Eugen Lovinescu primeste romanul 'ion", ca pe o izbanda a literaturii romane, iar satisfactia sa este consemnata in studiul "Creatia obiectiva. Liviu Rebreanu: Ion". Pentru initiatorul modernismului romanesc, al carui principiu de baza era "sincronismul" literaturii romane cu cea europeana, romanul "Ion" este cel care "rezolva o problema si curma o controversa". Aceasta afirmatie a lui Lovinescu se refera la faptul ca aparitia acestui roman obiectiv directioneaza literatura romana catre valoare europeana si stinge polemica pe care criticul o avea cu samanatoristii epocii. Modernismul romanului rezida din complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de actiune si din numarul mare de personaje (peste 80) reprezentative pentru toate mediile sociale si, nu in ultimul rand, din formula contrapunctului, adica relatarea aceluiasi eveniment in planuri narative diferite (nunta taraneasca a lui Ion nunta Laurei in stratul social al intelectualilor; hora-balul etc.). Ion Pop al Glanetasului, personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.) din romanul "Ion" al lui Rebreanu, este unul de referinta in literatura romana, concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degraba, in curentul traditionalismului, Ion este insa, mai ales, un personaj modern si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) prin complexitatea trairilor, prin forta conflictului interior ce se manifesta patimas si prin analiza psihologica de introspectare a caracterului. De altfel, structura epica a romanului organizatain doua parti - "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii" - reflecta patimile conflictuale: pamantul si iubirea. Ion este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii legate vital de pamantul care-i asigura existenta si respectul colectivitatii, realizat prin formula artistica a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracteriala (personaj "rotund"), prin folosirea metodelor neobisnuite de a intra in posesia pamanrurilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare si prin sfarsitul tragic si previzibil totodata. Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies, indirect, din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile framantarile patimase ale protagonistului care-i si determina destinul. Reflectarea personajului in critica literara a fost pregnanta si, adesea, divergenta. Dupa aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa", spre deosebire de George Calinescu, in a carui opinie "lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calma... Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse." Nicolae Manolescu respinge asemanarea lui Ion cu un erou stendhalian si afirma ca protagonistul lui Rebreanu este doar o "bruta ingenua". Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il evidentiaza dintre jucatori pe feciorul lui Alexandra Pop Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut', apoi o vede pe Florica "mai frumoasa ca oricand [...], fata vaduvei lui Maxim Oprea." Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia personajului, care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la cucerirea Anei, pentru ca aceasta era bogata, "avea locuri si case si vite multe."

Conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul romanului. Caracterizat direct de catre naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac, din care cauza flacaul simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acest personaj il caracterizeaza direct, spunandu-i "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu suporta ocara si reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit atunci cand prcotul Belciug il dojeneste in biserica, mai ales ca tot satul este martor la aceasta umilinta. De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima previzibila acestor doua patimi. Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap".Toata fiinta lui era mistuita de "dorul de a avea pamant mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil [...] de pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama." Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei. Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata catre atingerea scopului de a avea pamant: "glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l calci in picioare." Alta data, Ion exclama impatimit. "cat pamant, Doamne". Gandurile lui Ion sunt dominate de patima pamantului, in care scop se straduieste sa puna mana pe fata lui Vasile Baciu, care nu vrea sa i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinta flacaului, Titu Herdelea ii sugereaza sa-l sileasca pe Baciu, daca acesta nu se invoieste. Ion rasufla usurat si-i vine ideea s-o necinsteasca pe Ana, proiect pe care il pune in practica pana la ultimul detaliu. Dupa ce planul ii reuseste datorita "inteligentei ascutite, vicleniei procedurale si mai ales vointei imense" (Lovinescu), Ion intra in posesia averii lui Vasile Baciu si, intr-un gest de adorare, saruta pamantul, iar fata "ii zambea cu o placere nesfarsita". Aceasta atitudine este o noua ipostaza a lui Ion, care se simte "mandru si multumit ca orice invingator" si se vede "mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori", dupa cum noteaza naratorul omniscient. Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, protagonistul considerand ca daca ar fi avut pamant, Vasile Baciu n-ar mai fi indraznit sa-l jigneasca in fata celorlalti si nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit in biserica. Paul Georgescu sustine ideea ca pentru Ion pamantul "insemna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos", criticul apreciind eforturile tanarului de a iesi din starea de umilinta sociala si morala, din saracia crunta in care se zbatea. Pamantul semnifica pentru flacaul ambitios demnitate si totodata obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia, vigoarea, hamicia si priceperea. George Calinescu este de parere ca Ion "nu e inteligent si, prin urmare, nici ambitios", ci este manat in realizarea scopului de cea mai banala dorinta, ca a oricarui taran, aceea de a castiga pamantul sub forma de zestre, pe care s-o capete prin casatoria cu Ana. Criticul considera ca Ion este o bruta vicleana, deoarece ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu Herdelea, flacaul insusindu-si acest procedeu fara nicio reticenta si aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei. Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica, refuza sai mai vorbeasca ori sa o mai vada si-i spune, dispretuitor, sa-l trimita pe taica-sau sa discute. Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul absolut asupra situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise. Cand a luat-o pe Ana, Ion s-a insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si incomoda. Capitolul "Nunta" il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa gandeasca in sine cu dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere...". Acest monolog interior evidentiaza conflictul sufletesc dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul. Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutaiitate, violenta, la prefacatorie si incantare ceea ce-l motiveaza ca personaj modern. Calinescu considera ca "in planul creatiei Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru

pamant, se dezumanizeaza. Vinovata este insa si societatea care determine o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre oameni. Insusindu-si pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat moral si estetic de catre naratorul obiectiv si omniscient. Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion, simtindu-se liber, este din ce in ce mai nestapanit in iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care i se parea mai importanta decat toate pamanturile: "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau?". Prietenia falsa cu George constituie o alta strategic a protagonistului pentru a se afla cat mai des in preajma Floricai. Din clipa in care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George intelege de ce Ion vine mereu pe la ei si planuieste sa revina pe neasteptate, ca sa se convinga de corectitudinea banuielii. Intors acasa in plina noapte, George aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca nu-i raspunde nimeni, izbeste la intamplare, fara sa vada nimic. Simte ca "fierul a patruns in ceva moale", apoi mai loveste inca o data si aude "un parait surd", iar cand da a treia oara este convins ca l-a omorat. Asadar, Rebreanu propune pentru sfarsitul patimasului Ion o crima pasionala, inftatuita cu o unealta simbolica pentru munca pamantului: sapa. Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, fiind raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand echilibrul unui camin si linistea unei tntregi colectivitati. Dupa dramele consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca totul reintra in firescul vietii. Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata, inspinindu-l o scena vazuta de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat "...un taran imbracat in haine de sarbatoare" , care s-a aplecat, deodata "si-a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe-o ibovnica. Scena m-a uimit si mi s-a intiparit in minte, dar fara vreun scop deosebit, ci numai ca o simpla ciudatenie". Un alt eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tanar taran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest cuvant cu "atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata...". Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, deoarece romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un stil anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu pentru mediul caruia ti apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si registrul lexical taranesc -sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului, contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc. "Cand ai reusit sa inchizi tn cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume", marturisea Liviu Rebreanu in "Jurnal".