Sunteți pe pagina 1din 3

1

România, criza şi războiul ce va veni

România a început să fie mai mult numele unei dureri, o condamnare de care mulţi încearcă să scape emigrând, o amintire a ceva care a început să nu mai fie, o entitate care pe zi ce trece se tot diluează sub dezinteresul şi dispreţul public, erodată zilnic de şuvoiul de numere care ne pansează invizibilele lipsuri şi ne lipsesc de vizibilele ogoare, păduri, fabrici şi uzine, lăsându-ne să sperăm că în curând vom fi toleraţi în rezervaţii antropologice unde asemenea pieilor roşii, cei ce vor să mai trăiască asemenea înaintaşilor noştrii ţăranii români, vor putea să o facă temporar. Pe buzele tuturor stă cuvântul criză. În numele ei se taie şi se vinde. Criza asemenea unei fiare nesătule nu se mai satură de spitalele noastre, şcolile, hidrocentralele, solul şi subsolul nostru. Ar trebui botezată gaură neagră nu criză. Chintesenţă a foamei nu se mai mulţumeşte cu nimic. Cere tot mai mult. Noi vânzări, noi tăieri, noi sacrificii. Şi de ce mănâncă mai mult de aia pofteşte şi mai mult. Zeificată de profeţii săi se anunţă tot mai longevivă, tot mai adâncă şi pe altarul ei cere din ce în ce mai multe sacrificii. În această ţară locuită majoritar de creştini, stropită cu sânge de mucenici şi de martiri, sfinţită de rugăciunile miilor de pustnici isihaşti 1 , cu foarte mici excepţii nu a fost cunoscută ocupaţia străină. Perseverenţa noastră în a rămâne români nu a presupus nici cetăţi măreţe, nici armate puternice, nici reţele subterane care să lupte în secret timp de generaţii pentru idealurile naţionale. Lupta noastră pentru a a ne mântui şi pentru a rămâne noi, nu a fost una secretă şi de fapt nici nu a fost o luptă. Ea a fost mai mult o răbdare şi o speranţă care niciodată n-a cedat şi n-a murit. O minune şi un miracol istoric, poporul român a supravieţuit multor imperii, multor năvăliri şi războaie. Astăzi însă vocile noastre când ne referim la noi aduc mai mult a prohod. Speranţele noastre aduc a testament de sinucigaş. Sătui de această criză toţi asteaptă să se termine odată, pentru ca lucrurile să revină la normal. Şi chiar se anunţă că se va termina. Criza aceasta se va sfârşi pentru că au început deja să se audă zvonuri de război. Marile puteri se înarmează. Conflictele stau să se transforme în război. Tot mai mulţi lideri ai lumi încep să se refere la războiul care va veni ca la ceva din ce în ce mai apropiat. În faţa războiului criza va trebui să se retragă. Războiul i-a fost de fiecare dată superior crizei. Criza doar goleşte visteriile, închide fabricile, aduce foamete şi disperare. Războiul face mult mai mult. Extermină populaţii întregi, face să dispară popoare, mutilează omenirea într-o asemenea măsură încât oricâtă chirurgie plastică vor încerca doctorii de suflete, greu se mai reface frumuseţea rănită a vieţii. Din ce în ce mai familiarizaţi cu jurnalele horror de ştiri pe care ni le servesc televiziunile noastre private, televiziuni care parcă ne-au sudat cu ochii de ecranele de sticlă, coarda sufletului nostru 2 va slăbi şi mai tare când vor sosi veşti despre bombardamente, număr de morţi şi câmpuri contaminate chimic şi radioactiv. Atunci coloana vertebrală a românilor se va prelinge asemenea unei meduze, către orizontala unei demnităţi gata pentru orice compromis. Faceţi ce vreţi cu noi, cu trecutul şi cu viitorul nostru. Dacă sunteţi buni, noi ne mulţumim cu e-uri şi cu telenovele. Pentru ce însă ne mai numim noi cu numele stăpânului vieţii şi al întregului univers. Ce legătură mai este între noi şi Ştefan

Ce leg ă tur ă mai este î ntre noi ş i Ş tefan 1 Care

1 Care atunci când ridicau mâinile la rugăciune, ostaşii români credincioşi îi învingeau pe păgâni. 2 Deja dezacordat de la frecvenţele Adevărului.

2

Voievod care nu a fost învins niciodată de imperiul care a îngenuncheat Bizanţul? Ce legătură mai avem noi cu toţi strămoşii noştri care cu arme rudimentare şi oaste puţină au învins puternicii timpului, sau cel puţin li s-au opus prin luptă, nu prin vociferări pe la colţuri? Critici şi exigenţi cu păcatele noastre ale românilor, dar de fiecare dată nu ale noastre ci ale celorlalţi, pierdem din vedere luaţi de curentul modernităţii faptul că mersul nostru la Biserică şi gesturile noastre religioase exterioare trebuie să meargă mult mai departe. Deşi le facem, majoritatea creştinilor, rămânem tot nemulţumiţi. Dacă îl numim Tată pe Creatorul şi stăpânitorul a toate, de ce noi copii unui tată atât de puternic am ajuns ruşinea unei lumi pe care o numim civilizată. De ce rugăciunile noastre nu sunt ascultate şi de ce deşi dorim doar binele toate alunecă într-un ritm galopant către rău. Avem preoţi şi ierarhi, avem biserici, avem deocamdată libertatea de a ne ruga în ele, există disponibilă din belşug literatură ascetică, aproape toţi ştim să citim şi să aflăm cuvântul lui Dumnezeu în care stă tot binele şi toată puterea şi cu toate astea înaintarea noastră este spre rău? Sfinţii la care ne rugăm ne spun că Biserica le are pe toate. Nu-i lipseşte nimic. Nici de ştiinţa savanţilor atei nu are nevoie, nici de armele puternicilor lumii nu se sperie şi nici de ameninţările lor financiare nu tremură. Deşi suntem într-o aşteptare a soluţiei, ceva să se schimbe, cineva să vină şi să rezolve problemele, lucrurile nu se schimbă ci doar se înrăutăţesc. Cei care vin nu aduc nimic bun ci anunţă mult mai multe rele. Cei care sunt nu fac decât să adâncească răul instaurat. Şi totuşi Adevărul lui Dumnezeu este simplu. Nu este greu de răspuns la toate întrebările noastre. Au răspuns întâi profeţii, apoi Dumnezeu în persoană, apoi apostolii şi sfinţii. Este greu de înţeles pentru că suntem nu doar liberi ci ne găsim sub efectul înşelării. Înşelarea moştenită de la protopărinţi şi cea care s-a adăugat ulterior a otrăvit mintea şi inima noastră. O inimă otravită de păcat va lăsa mintea la dispoziţia înşelării ce vine din acţiunea acelor fiinţe raţionale. De multe ori mai intelegente decât sărmana inteligenţă a omului, cetele îngerilor căzuţi ne furnizează argumente şi logici extrem de solide pentru a rămâne în starea de neputinţă. Cel care trebuie să vină să ne scape de probleme deja a venit. Nu avem de ce să-L mai aşteptăm pe altul. Schimbarea pe care toţi o aşteptăm nu poate veni decât de la noi. Mintea, această desfrânată despre care am fost preveniţi, nu se mulţumeşte cu Adevărul însuşi ci caută ceva deosebit. Adevărul trebuia să ne facă liberi prin credinţă şi nu prin calcul şi prin închipuire. Şarpele a ispitit prin sugestie mintea femeii iar căderea s-a făcut din curiozitate. Primirea ispitei în minte şi apariţia ulterioară a poftei curiozităţii este sursă a toate căderile şi a toate nefericirile. De ce nu ar fi şi acum la fel. Mintea noastră nu desfrânează prin pofta curiozităţii? Nu primeşte ea înlăuntrul ei tot gunoiul pe care îl difuzează generoase nenumărate posturi mass-media? Nu caută această desfrânată modernă, mintea, plăcerea ce vine din noutăţi, din aşa numitele ştiri şi mai ales breaking-news care îi sparg cuminţenia şi o fac să se uimească de senzaţionalele lucruri de nimic? Ignorată de majoritatea creştinilor zilelor noastre, ştiinţa războiului duhovnicesc ne transmite prin persoana marelui dascăl isihast Vasile de la Poiana Mărului, că majoritatea soldaţilor creştini sunt de fapt luptători sinucigaşi. Prind săgeţile vrăjmaşului şi le înfig singuri în inimă. Foarte puţini au auzit de scutul pocăinţei adevărate şi de sabia puterii numelui lui Iisus. Astfel creştinii noştrii dacă nu se ridică la lupta adevarată care este lupta în duh şi adevăr, vor pierde nu doar ţara şi bogăţiile ei, ci îi vor pierde şi pe copii, transformând naşterea de prunci în mijloc de populare a iadului şi vom pierde astfel tot sensul vieţii noastre, blestemând clipa în care ne-am născut. Căci ştiut este că cel ce nu se luptă cu sine se va lupta cu Dumnezeu şi cu oamenii, iar războiul pe care îl va aduce pe pământ va fi şi cel care îl va arunca

cu Dumnezeu ş i cu oamenii, iar r ă zboiul pe care î l va aduce

3

în fundul iadului. În calitate de creştini nu avem decât o singură soluţie. Să pornim războiul în inimile şi apoi în mintea noastră, căci Iisus acest război ni l-a adus şi deja ni l-a câştigat. Nu avem decât să-l începem şi noi. Pentru că doar aşa ne vom salva şi ţara şi copii şi viitorul nostru în veşnicie. Nimic nu este pierdut atâta timp cât ducem lupta cea bună după regulile războiului fixate de Dumnezeu, nu de oamenii înşelaţi. Dacă din cinci pâini a săturat atâtea mii de oameni, Dumnezeu va putea să ne dea şi nouă românilor tot ce am pierdut şi mult mai mult decât atât. El poate da celor care cer, Raiul. Şi Împărăţia Cerului se poate afla încă de pe pământ. Ea se află închisă în inima noastră şi se poate deschide la propriu nu doar la figurat şi atunci criza va trece şi războiul va fi o simplă joacă de oameni imaturi.