Sunteți pe pagina 1din 1

TEORIA ECONOMIEI OFERTEI

- a apărut în anii ’80 în cadrul curentului neoliberal ca şi o replică dată de “noii


economişti” doctrinei keynesiste;
- autorii se pronunţă împotriva modelului liberalismului clasic, pe care îl acuză de
faptul că acordă cererii rolul hotărâtor în evoluţia economică, diminuând rolul
ofertei;
- esenţa Teoriei Economiei Ofertei este tocmai refacerea rolului ofertei ca factor
fundamental al bunei funcţionări a economiei capitaliste;
- dacă keynesiştii puneau accent pe stimularea cererii şi a înclinaţiei spre consum,
adepţii noii orientări accentuează rolul ofertei în dinamizarea producţiei, a
productivităţii, a reduceri costurilor.

Principiile de bază ale teoriei sunt:


1. Schimbările ratei fiscalităţii afectează veniturile bugetare în mod direct. Până la un
anumit nivel, creşterea fiscalităţii conduce la sporirea veniturilor bugetare, de la un
anumit nivel însă, orice mărire a fiscalităţii duce la reducerea veniturilor bugetare.
2. Schimbările ratei fiscalităţii afectează direct folosirea ambilor factori de producţie
(muncă şi capital).
3. Reducerea fiscalităţii oricărui factor poate reduce sau nu veniturile bugetare totale.

Teoria pune accent pe determinarea unei “rate optime a fiscalităţii”, astfel încât să fie
atinse simultan mai multe obiective:
- maximizarea veniturilor obţinute la bugetul statului prin fiscalitate;
- maximizarea ofertei de factori de producţie şi, deci, a celei de bunuri şi servicii;
- încurajarea muncii, producţiei, economisirii şi investiţiilor.