1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

2003. Mai precis. unii autori. De asemenea. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”. să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor. 2). aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. p.8). mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. Pe aceiaşi line de gândire.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”. p. F. 8). guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare. „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi. de evaluare. STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. Într-o lucrare oficială. chiar şi în situaţii de şoc. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei).(Wellink. p. fiind în măsură să aloce eficient resursele. p. 34). în sens larg. În aceiaşi manieră per a contrario. 2003. 1999. (Isărescu. p. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore. În ceea ce priveşte BNR. 2006. 2002. 2004. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin. Astfel. Generalizând. de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank. A. Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”. apărută sub egida Bundesbank-ului. se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. ca de exemplu.4 I. 7). 7). 2006. J. „un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile.1-2). relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”. p. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”.82): . 1997. p. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor. în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. p.

sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili. caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. inspirate de cunoscuta lucrare a lui N. „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate. o numim „abordarea entropică”. Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă. În mod concret. în ultimă instanţă. în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă. însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice. care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . În mod concret. Conform acestei abordări. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor.absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară. Prin prisma acestor definiţii. Ca urmare. „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. 1996. transformarea activelor în lichidităţi şi. Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă. . diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces.. ordine care se schimbă însă tot timpul. aşadar. Legea entropiei şi procesul economic. intră pieţele financiare. de stimulare a creării averilor şi. în final. îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni.5 .2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate. .1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice. instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. „Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. însă face aceasta în anumite limite. ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte. Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente. Astfel. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . . Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc. acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”. dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . plasarea depozitelor sub formă de credite. un sistem financiar este stabil. Georgescu-Roegen. Editura Expert. . ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că. un sistem financiar „stabil” evoluează. complexitatea proceselor financiare. de mobilizare a economiilor.a resurselor şi de a evalua. astfel definit.evaluarea. „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează). Bucureşti. de aceea. cât şi a economiei în ansamblul său. la fel ca alte sectoare ale economiei.intermedierea intertemporală (dinamică). de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice.Georgescu-Roegen N.

De aceea. Editura Universităţii de Vest Timişoara. în care termenul de „bun public” („bun colectiv”. ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii. Prima este cea dată de P. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine. definită într-una din modalităţile de mai sus. p. pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. ea generează 1 . natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş.d. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”. cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. Din punct de vedere practic. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). evoluează într-un mod imprevizibil ş. dimpotrivă. îşi modifică în timp forma şi conţinutul. un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. 2000. În ştiinţa economică modernă.. (Samuelson. suferă schimbări calitative. Noţiunea de bun „public”. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. infrastructură). „bun de consum colectiv”) are două definiţii. Nordhaus. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. Pe de altă parte. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. Samuelson.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil. teoriei anticipaţiilor1 etc. instituţii. Într-adevăr. dacă are două caracteristici tehnice. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>. 55-56). urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil. efectele respective sunt considerate „externalităţi”. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice.m. ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare.a. stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice. cele două definiţii sunt echivalente. În pofida terminologiei lor diferite. tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. Ca urmare.d. . la fel ca alte noţiuni economice.m. dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”.a. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici. foarte răspândite în literatura economică actuală. teoriei jocurilor. după care „un bun este <public>. În literatură. a se vedea: Cerna S. De asemenea. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici. Asemenea abordări. 2004. Cu alte cuvinte.6 evoluţie (pieţe.

care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. din riscuri pur şi simplu. Indiferent de definiţia utilizată.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. deci. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative. enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. (fig. care. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic. nr. Cu alte cuvinte. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare. există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”. În literatură. ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. se poate. propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”. Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A . însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. ele devin „riscuri sistemice”. 1). Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar. astfel. instituţiile şi infrastructura (componente endogene). Pe baza celor arătate. lipsa de lichiditate.) au caracter endogen. semnificative şi neanticipate. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. atingerea performanţelor economice. Cu alte cuvinte. Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit. riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. facilitând.

aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. deoarece afectează un mare număr de instituţii. de lipsă de lichiditate. instabilitate politică etc. de inovaţii tehnologice. cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi. care. mai departe. Însă. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor. În plus. 2005. de aceea. chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. în general. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”. (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta. Ca urmare. de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). 1. modul de efectuare a plăţilor şi. În cazul pieţelor de capital. blocarea procesele economice reale. riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. riscul variaţiilor ratei dobânzii). mai departe. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. De regulă. întregul sistem financiar şi întreaga economie. de exemplu. falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi.8 Fig. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite. nr.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. 106. Astfel. Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. prin natura lor. A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă. riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. 1. p. se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice). riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei. şocuri petroliere. legale şi reputaţionale. generate. În concluzie. Nici în cazul .

suficient de numeroase pentru a permite generalizări. de cele mai multe ori. Astfel. după cum am arătat. în anii ’90. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). iar efectele lor se potenţează reciproc. termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. de autorul citat. inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. Eichengreen. Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. ţările din Asia. O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni . De exemplu. aceasta din urmă fiind. 2002). în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). creşte” (Tsomocs. Cu alte cuvinte. Explicaţia rezidă în faptul că. situaţia financiară internă a unei ţări. iar numărul de falimente în sectorul bancar. iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. Spre deoasebire de aceasta. Invers. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. deci. inclusiv în plan terminologic. cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. de obicei. . (Gabrisch. Argentina). Aceasta. au avut loc crize financiare şi valutare. „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). De cele mai multe ori. Aceste crize au fost. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. Însă. se constată că. o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). în întreaga lume. Ca urmare.„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. formele lor de manifestare se aseamănă. 2003). Astfel. von Hagen şi Wyplosz. 2002). referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. în literatură. Tsomocs.9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. deci. s-au manifestat concomitent. se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. Un alt autor. D. H. deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. în literatură se subliniază adesea că. Halpern. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”. se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. Astfel. în contextul mişcării libere a capitalurilor. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu. în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv. dar şi în celelalte sectoare ale economiei. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite. care. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. „vulnerabilitatea externă” este asociată. Rusia.

2003. . Tsomocs.expansiunea excesivă a creditului. de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI. „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie. numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi.deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). . au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”. Studiile repective au evidenţiat.10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen. ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90.standardele şi codurile de bună practică. . În fine. care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”. Rose. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: .existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor. Recent. 1996. . Astfel. Gosh. în general.reducerea competitivităţii mărfurilor exportate. decât să tratezi consecinţele acestuia.calitatea supravegherii bancare. s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. 2000). .creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Velasco. 2002) La acestea. Potivit studiilor respective.Wyplosz. Frantzscher. etc.b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. fiind cunoscut faptul că. situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc. amintim următoarele: . . este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ. există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . În perioada 1996-1998. 2000.reducerea ratei de creştere economică. 2002).a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière. se poate adăuga o a treia modalitate de tratare. de asemenea. 2003) . Frantzscher. etc. Dintre aceste cauze. . . Ca urmare a acestei mişcări de idei. . . Gosh. uneori. în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi. în prezent.volatilitatea cursului de schimb. (Schardax. 2002) . . în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun. există un mare număr de studii cu caracter specific.existenţa unor instrumente adecvate de control valutar. Bussière.creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles).cadrul legal. respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang.creşterea ratei inflaţiei. calcularea probabilităţii apariţiei unei crize. .

care au lansat.conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. 2004. . precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1. În cadrul acestui proces. Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: . . p. . propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional. p. . Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar. PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile. Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi. deci. pe de altă parte. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii.aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat. Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar..PESF. 2004. 1 A se vedea & 4. pe de o parte.existenţa obligaţiei de auditare. . se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară. Ca urmare.3 .8). şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. Totodată. 98). În modul acesta. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale.identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. Cu acordul ţărilor interesate.gradul de lichiditate a sistemului. un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” . care se înscriu.calitatea managementului. într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast. munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. indiferent că sunt de origine internă sau externă. Prin prisma acestui concept. (Goodhart C. şi rezultatele macroeconomice. să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc. decât pe soluţionarea acestora. nu a unor instituţii financiare izolate. Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. etc.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: . 1. în anul 1999. Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor. .gradul de transparenţă. adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său.11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială.

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

. . etc. perfecţionarea sistemului legal şi judiciar.promovarea unor politici macroeconomice adecvate. analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea. Din acest punct de vedere. etc. Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi. Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire.). garantarea depozitelor. conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate. măsurile respective sunt de două tipuri: . implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre . . remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: . . Ca umare.sustenabilitatea preţurilor titlurilor. cadru legal etc. În alte ţări (majoritatea ţărilor europene). remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor. Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară. măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri.reglementarea asigurării depozitelor. În principiu. precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri. .incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor).instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare. În al doilea rând. a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere. instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci. elaborarea normelor interne.reformarea justiţiei. Ca urmare.crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei. Asfel.reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare.a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei.recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul.implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar. pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică. intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare. în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară.). Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă. cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor. Dificultatea proiectării. . acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. . rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie.b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar. . în primul rând. . cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare. în unele ţări (SUA. deci. Marea Britanie). mărime. măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. etc.15 .).

Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice.funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. o eficienţă economică mai mare. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică.16 evenimente care încă nu s-au produs. mărimi stohastice etc. pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi. Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au. de fapt.cu rezervele şi activele lor obişnuite . dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat. în multe cazuri. Căci. . funcţii neliniare. ca urmare. chiar şi prin implicarea băncii centrale. banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate. în general. Aceste funcţii sunt următoarele: . Într-adevăr. . deşi. Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă. care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă . Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. din punct de vedere istoric. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor. însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi. Rezultă că.garantarea depozitelor.unor mari cereri de retragere a depozitelor. instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală. . Şi. Or. Într-adevăr. în general. II. Cu toate acestea. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. . Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare.reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice. De asemenea. aceste pierderi nu au putut fi evitate. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale. nu ar fi avut cine să o facă. iar.

menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală. P. în virtututea acestui fapt. intensificarea procesului de inovare etc.. Din această cauză.n. (Hoggarth G. În fine. care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit. San Francisco. dereglementarea. Cu toate acestea.constituie o condiţie necesară. stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare . există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 . 1966.).2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale. 2006. Saporta V. Fox&Wilkes.. Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse. în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi.La ora actuală. deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului. fie să nu ajute nici una. Reis R. Guvernele au fost ghidate. ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală.1 Cu toate acestea.. p. De aici. ceea ce. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . 2000. von Mises.Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. criza bancară.. se adaugă unele fenomene recente. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. p. unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker. cum ar fi.n. 2 . 441). după care. este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva. de asemenea. în particular. 825855). deşi nu suficientă. se creează un mediu economic nou. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace. Reciproc. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată. necesită implicarea băncii centrale. care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. 1984. p. Ele au privilegiat anumite bănci (care. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni. Human Action: A Treatise on Economics. sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”. care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare.. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). 49-61). pot avea costuri macroeconomice importante. (Mises L. decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. pentru asigurarea stabilităţii financiare.17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. 2002. au devenit bănci centrale . dimpotrivă. p. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu.. de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. 548). p. 10). În noile condiţii. globalizarea. Dintre aceste noi atribuţii.

C. 2001). Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. Căci. Într-adevăr. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect. 1986. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar. el acceptă compatibilitatea celor două obiective. Watson. Goodhart. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. 10) Cu ajutorul acestei scheme. subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate. 20003. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu. o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară. Tsomocos. 1982. (Kindleberger. În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. Goodhart. 2006. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. Deşi stabilitatea financiară nu constituie. Molin. Schwartz A. Jacobson. Tsomocos şi D.. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. într-o lucrare elaborată împreună cu D. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig. principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . 2004). În ceea ce ne priveşte. 1997. autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. diminuează acest pericol. Sunirand. Astfel. 2002).18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. Laffargue. Sunirand în 2004. . cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă. Or. nr.De fapt. Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor. p. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. de regulă. Vredin.

stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz. în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi.operaţiunile open market. 1986. Într-adevăr. Schinasi. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. 2. aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi. deci.banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi. ceea ce . .1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea. Într-adevăr. Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici. Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. . aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne. .1. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează. Goodhart. Or. 105-108 ). iar unele mari bănci au probleme de lichiditate. Tsomocos. înlăturare a consecinţelor). or. sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic. instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati. .garantarea depozitelor. sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic. ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire. .gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi.sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. 2.1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market. 2000.reglementarea şi supravegherea prudenţială. Sunirand. .banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”.exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. După cum se ştie. după caz (Cerna.19 . deoarece. . remediere. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: . 2004). pe de altă parte. care constituie mijlocul legal (final) de plată. 1999). împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi. p. însă.

în situaţii de criză. (Boot. acestei instituţii. 2001.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . . 2001). Sinclair. 2005 (a). Evident. 1997..20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. Ca urmare. se constată proliferarea practicii reglementării indirecte. excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin. etc. Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale. 2. Cu alte cuvinte. 2000. p. reglementarea indirectă este mai permisivă. reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. Goodhart. Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor.asigurarea transparenţei pieţei. . în literatură se exprimă şi părerea că. Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit. monitorizarea pieţelor de capital. aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor. Este vorba. . nu numai a capitalului minim. în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. 2000. 140-142). care revine. nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii. aşadar. de regulă.instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe.difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare. într-adevăr.1. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale.). În ultimul timp. Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară. Davis. de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. Tsomocos . După cum am mai menţionat. În literatură. prin prisma stabilităţii financiare. care. Goodhart. Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare.crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului. responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. . unii autori suţin că. Sunirand P. Căci. 2004). În modul acesta. fiind permisivă. este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime. Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi.reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar.

Conform autorilor citaţi. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. 2003): Tab. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim. având. 2004. efecte benefice asupra stabilităţii finaciare. nr. cât şi microeconomici. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor. Tordjman. 2000. 2006). Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale. 2004. poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor. Wood. White. Astfel definit.21 D. Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată.. însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. 2006). 2005. 2: Perspectiva micro. în sensul că se consideră că o bună reglementare.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. Borio. 2) (Borio. acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului. Caruana. obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. Spre deosebire de aceasta. deci. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. Allen. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. deoarece este în concordanţă cu . O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. nr. Ca urmare. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. 2003. (Crockett. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică.

Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente. . s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi. deci. În ceea ce ne priveşte.până în prezent. în această zonă. Ca urmare. din moment ce nu există distorsiuni.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare. reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere. (BNR. după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim. Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi. în unele ţări. 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor). Schoenmaker D. 52). Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . 629-653). b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare. În fine. vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale. Din motivele deja arătate. (Goodhart. p. unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. p. aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară. Tsomocos.1995. de exemplu. 2004)). Ea se regăseşte. suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că.. 539560). 2004. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J. nu de „supraveghere”. sistemul a funcţionat corespunzător. iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale.. Oosterloo. 1999.Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. 2004. . Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. Astfel. BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor). alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv . În UE. . Mercs. .stabilitatea preţurilor – şi că există. în cazul BCE. Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. Ca urmare. 2000). pot fi încredinţate amândouă băncii centrale. Sunirand. iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară.activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional. funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală.autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. p. 1 .un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. 2007. De Haan.. în anumite condiţii.

şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală. în ceea ce priveşte ţările membre UEM.în mod direct sau indirect . Riscurile micro.. bi. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. indiferent de costul acestora. Wood. în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. În aceste . 2001. (Allen. Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi. aceste efecte se pot amplifica exponenţial..23 Pe de altă parte. însă. Cuadro L. Tradiţional. De asemenea. ducând la blocaj în lanţ şi. În fine. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene.aproape toate formele de risc sistemic. 2005).1. În această concepţie. cele care urmează să intre în Euroland. între autorităţile de resort din ţările membre. În acest cadru. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică. care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări. în particular. 2003). decontărilor şi al operaţiunilor colaterale. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar. printre care şi România. unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare. iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi. punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real. prin intermediul sistemului de plăţi. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci. (Patat. probabil. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar.şi multilaterală. Jacobson T. alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic. 2003. Garcia Herrero A.. 2000. deci. Gallego S. susceptibile să conjuge riscurile micro. De aceea. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată. Sistemele de decontări şi plăţi concentrează ... Vredin A. De asemenea. procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. 2003). De altfel. Khiaonarong. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi. după unii autori.. Molin J. respectiv. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare. 2.

e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. de fapt.24 condiţii. pe parcursul unei singure zile de lucru. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi. cum ar fi. 2003). (Khiaonarong. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. c) operare directă a plăţilor. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. apare şi o altă problemă. Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. 2005 (b)). cele create de instituţiile private. printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală. după cum am menţionat. Legat de aceasta. RTGS elimină riscul ca. unii autori. deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Căci. Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. şi anume „subvenţionarea” sistemului. b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. Spre deosebire de sistemele brute. (Schinasi. banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. Cu toate acestea. este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. Însă. d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. De aceea. Cu toate acestea. În ultima vreme. care intervine în cazul în care. printre altele. De aceea. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice. 1 . dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. În modul acesta.Real Time Gross Settlement. o bancă să devină insolvabilă. care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină. . o distorsionare a concurenţei.

care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2. care efectuează prima plată. . aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar.funcţia de creditor de ultimă instanţă şi . Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri. asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor. care are de încasat anumite sume. care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. Aceste genuri de riscuri. Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: . industria bancară. . Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1. 2. total sau parţial. Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”. În fine. .reglementarea şi supravegherea prudenţială. 1 2 . interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare. au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real. 2006). garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net). a bunei funcţionări a pieţei şi. în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor. 2000). ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare.4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor.Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. fără a fi primit însă efectiv sumele respective. 1999).Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System.1. în final. În literatură. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin. (Bichi. La scară europeană. Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare.regimul falimentului bancar. . un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat. Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern.garantarea depozitelor. dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui. ci şi în remedierea consecinţelor acestora. banca centrală etc. eventual. Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant. În anumite condiţii.) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi.

Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată.facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. De asemenea. 2006): Tab. Morrison.eficienţa diverselor scheme de garantare. (Tordjman.încurajarea economisirii şi a creşterii economice. În acest cadru. schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. (Crockett. precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. cum ar fi: . se constată următoarea situaţie (Bichi. După părerea noastră. (Boot.26 Referitor la garantarea depozitelor. 2002. Rochet. 2004. . de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii. . în literatură se discută mai multe probleme. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral. 2004).redistribuirea costurilor falimentelor bancare. (Allen. unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). 2004). Wood. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. De regulă. deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară. De aceea. . 2000. formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”. se adaugă alte obiective secundare. nr. banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”.necesitatea unei asemenea practici. prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral.sfera sa de cuprindere. După cum arată numeroase . analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). 2001). 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. 2006). . dintre care amintim următoarele: . de obicei.promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal. principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor. Asfel. . În foarte rare cazuri. constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit. Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor. La acestea. Goodhart.

. În materie de garantare a depozitelor. prin amploarea şi violenţa lor. există un cadru european. (Gulde. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei..al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. chiar şi de la cele solvabile. Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: . reprezentat de Directiva 94/19/EC. determină masive cereri de retragere a depozitelor. impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor. dereglementării. Wolf. condiţiile de activare a schemelor de garantare. Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate. (Mishkin. deşi sunt solvabile. crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare. inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale. regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe. este necesară revizuirea acestui cadru. Căci. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare. prin prisma globalizării.27 exemple istorice. . prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin. 1997). Ca urmare a existenţei sale în fundal. provocând crize financiare grave. de şocuri exogene. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. 2000). Alţi analişti susţin însă că. prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. 1989). se confruntă cu probleme de lichiditate.5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă.protecţia deponenţilor. Or. nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger. particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare.promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană. .1. Banca centrală este furnizorul . indiferent dacă aceasta este sau nu justificată. informarea deponenţilor etc.promovarea stabilităţii sistemului bancar. cu consecinţe devastatoare asupra economiei. . în general. asimetrii informaţionale etc. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei. . precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care. care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci. (Bruni. fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali.imediat şi final .minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. Într-adevăr. De Boissieu. 2005). Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor. 2.

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

overnight).. investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. unde creditele de acest tip nu sunt garantate. (Furfine C. Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei. pieţele şi instituţiile.. Se poate. din punctul de vedere al ţărilor respective. La acestea.1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: . să trebuiască să se declare în stare de faliment. După cum am arătat. 1998. băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real. se adaugă vulnerabilităţile exogene. ci tarifate la minut). este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. În acest context.BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi. Paralel. Hartmann P. ..1. De aceea. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5. . deci. o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă. devine practic egal cu zero.operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre. EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. în prezent. toate interconectate. Stehm J.700 miliarde euro.H. Paralel cu crearea TARGET.decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE. 832-848). Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O. 2000). Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. . efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. la fel ca TARGET. În modul acesta. pe descoperit de cont (overdraft). a fost pus în funcţiune sistemul TARGET. în anul 2005. riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. Căci. Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro. în 1 . în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere. în cadrul pieţei europene unice. la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE. deci. 33% reprezintă garanţii bancare. să efectueze viramente în euro în cadrul UE. la începutul anului 1999. dintre care cca. p. compatibil cu sistemul TARGET. RTGS. prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor.. care nu pot fi niciodată total eliminate. SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday. integral garantate. cea utilizată în cadrul FEDWIRE.31 După cum am arătat în &1. La ora actuală. aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET. “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. sistemul de plăţi al FED.. Or. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). capabil.decontările financiare dintre băncile comerciale. în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene.

Schinasi G. prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE. o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. 1999. În aceste condiţii. la un depozit la vedere. 1999. Acest depozit..F. în acest caz. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. p.. Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice. însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. cu o anumită sumă. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. care. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. este deţinut de ABE la BCE. la care participă băncile membre ABE. precum şi marile instituţii europene. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte. Ducher J. aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. Primul este cel de “gripare” a sistemului. în cazul falimentului unuia dintre participanţi. remunerat. 1999.). asigurări sociale etc. Deoarece. precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare. teoretic. Căci. în valoare totală de 1 miliard de euro. în modul acesta. ECB. inclusiv. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european.J.32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE). dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare. (Prati A.. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1. În literatură. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. iar pe de altă parte. 65-76.. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă. etc. de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează. trebuie să contribuie. în schimbul unor garanţii. fiecare participant este supus unei duble obligaţii. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . două genuri de riscuri. deci. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei. ceea ce. nu poate fi acceptat. celor care nu participă la zona euro (pre-in). Beau D. a priori.) Faptul că. evident.

Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. 2006). De altfel.. După părerea noastră. Nerlich. 787-807.. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare. Rawdanowicz.).. perspectiva de a deveni membru UE. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare. (Mc Cauley R. precum şi .). Totuşi. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare. 2000). Arratibel. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii. Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua. societăţi de asigurare etc. 93-108). primele de risc şi de lichiditate.a. 2000. instaurarea unei mai bune discipline bugetare. dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe. este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. etc.. Lenain. dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. Tanzi. Mongelli.33 de investiţii. p.) se vor integra. stabilizarea macroeconomică. însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro. Flad.d. etc. 2005. Schuknecht. Von Thadden E. Mehl. White W. probabil. 1997. 2006.. deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare).. mai încet. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale. Jiang. Cecchetti S. Calvo-Gonzalez. ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe. volatilitatea cursurilor. Afonso. Angeloni. Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit. asigurările sociale etc. Backé. p. ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori.L.. Bernanke B. Thimann.. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice. ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average).R. 2004. Gertler M. creşterea lichidităţii ş. Or. dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului. IMF. (Doyle. intrarea efectivă în această organizaţie etc. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective. Kuijs.G. ş. 2004. 2001. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). 2001. De aici. (Artus P.a.m. 2000. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane.

care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. În al doilea rând. în literatură există şi poziţia că. Cecchetti. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor. toate aceste probleme. cât şi stabilitatea financiară. libelate. (Bernanke B. 2000).. . O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. în monedă naţională. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. în anumite condiţii. susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. Independent de aceast aspect instituţional..34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”. şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. rămân deocamdată deschise. cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. etc. se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. De aceea. Dintre acestea. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare. o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia.consolidarea semnificativă. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei. băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate. . Deocamdată. pe de o parte. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. deocamdată. facilităţile de credit şi politica de open market. pe de altă parte. Legat de aceste chestiuni strategice. riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. 2000. Gertler M. amintim următoarele: . După părerea noastră. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului. În cazul României.

în general. 1999).îmbunătăţirea cadrului normativ. se poate afirma că intrarea în UEM. Aceasta. Formula respectivă este. Aceasta. 1999). în general. caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală. În aceste condiţii. pe de altă parte.35 . pe termen lung. deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. Însă. deci. Această situaţie se întâlneşte şi în România. în majoritatea ţărilor. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. în ţările central şi est-europene. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare.. în cazul României. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. BNR are ca principală atribuţie autorizarea.şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. Referitor la primul element. se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei. După părerea noastră. unde. potrivit legii sale de organizare şi funcţionare. Pe termen mai lung. care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare. dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide . deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. pe de altă parte. pe de o parte. şi cele de supraveghere prudenţială. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. pe care ne situăm şi noi. s-a insituit deja o cooperare bi. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere. . am arătat că poziţia dominantă în literatură. care sunt foarte solide. Oricum. va avea. De asemenea. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. În aceste condiţii. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi. În plus. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare.. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi.

a. serviciilor.m. vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A. În mare măsură. Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. tehnologie şi capital. Însă. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor. la nivel naţional.d.36 existente la nivel european. tehnici. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. McGrew şi P. regional şi naţional. capitalurilor. producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord. Pe de o parte.. III.puternice şi coordonate . În fine.1. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional. dezvoltarea sectorului serviciilor. După J. deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş. reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. Lewis. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. extinderea mecanismelor pieţei. consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării. iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns . globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. (Stiglitz. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. însăşi apartenenţa BNR la SEBC. Stiglitz. În esenţă. care cuprinde toate laturile vieţi economice. principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. Pe de altă parte. la nivel internaţional. ea . Astfel. cunoştinţelor şi a oamenilor”.de care are nevoie. aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. La baza acestui proces se află o serie de factori economici. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială. expansiunea ramurilor industriale moderne. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea). STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3. servicii. Europa Occidentală şi Asia.. sociali-politici etc. dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce. 2003).

Astfel.” (Sahai. Lewis. adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale. care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii. La rândul său. p. interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială.politică. pozitiv şi de lungă durată . Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale. integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane. precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei. se poate afirma că globalizarea . are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. . Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko.industrializarea şi schimbările induse de aceasta. care a început după terminarea primului război mondial. Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar. .3).real. economică sau culturală . Prin urmare.37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune. ale procesului. .1) etapa acumulării capitalului. apariţia . prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital.comerţul internaţional. Pe baza lucrărilor citate. globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor.mişcarea capitalului. 1993). 2002.3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă).de dezvoltare a internaţionalizării economiei. culturale etc. . procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul . serviciilor şi mai ales a capitalurilor”. Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: .este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni. Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: . p. cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei. crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei. alături de extinderea legăturilor.migrarea populaţiei.2).2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii. apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale). Prin prisma acestei definiţii. . 2001. . O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI.. politice.2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ. care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent.

continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital. când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. Astfel. are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. În toamna anului 1994. la speculaţii şi dezechilibre multiple. Astfel. de majoritatea ţărilor lumii. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital.. a constituit un fenomen constant în istoria economică. mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni. când această tendinţă se inversează. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987). 3.2. perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. liberalizarea circulaţiei capitalului. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. în acest cadru. Donath. urmată de liberalizarea acestor mişcări. a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. 2006. Alte fenomene – cum ar fi. Într-adevăr. p. sfârşitul anilor ’60. anii ’80. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului. apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii. 28-29). după liberalismul secolului al XIX-lea. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta. la începutul anilor ’90. deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. Însă. .38 investiţiilor internaţionale etc. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente. după exemplul lor. Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. În ultimele două decenii. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital.

care a fost declanşată de prăbuşirea. care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. În cazul lor. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. . a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. ci şi în spaţiul mondial. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est. acestea pot fi formulate sintetic astfel: . cursul de schimb să fie stabilizat. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital. măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice. Această criză. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt. la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997). directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. Şi cu toate acestea. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare.39 La doar câţiva ani. De asemenea. De asemenea. iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. Această criză a afectat alte pieţe financiare. a baht-ului tailandez. sistemele financiare naţionale (locale). spre deosebire de cele din America Latină. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În esenţă. Este de remarcat că ţările asiatice. într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. De asemenea. care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică.inflaţia să fie ţinută sub control. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. inclusiv pe cele din America Latină. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. în toamna anului 1997. din această cauză.

precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente. . această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb. . Astfel. recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare. . se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. controlul mişcărilor de capital. fie de condiţii structurale. De aceea. taxele vamale etc. În acest context. deci. cu instituţii slabe. rata rezervelor obligatorii.40 . politica fiscală. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice. Într-o economie deschisă. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică.. în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital. a tranzacţiilor de cont curent. cu instituţii neperformante. Ţările în curs de dezvoltare. în general. care depinde fie de factori conjuncturali. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective. politica de curs de schimb. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă. .gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc. literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital.sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente. iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital.). numeroşi teoreticieni. Dintre măsurile de acest gen. este vorba în principal de a da un semnal credibil. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital).să existe un sistem informaţional şi statistic eficient.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată. este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate.să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei. În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei. inspirate mai ales de modelul chilian. instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie. De asemenea. În legătură cu aceasta. care beneficiază de instituţii solide. Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. . în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. taxa de rescont etc.

Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. se manifestă şi un alt fenomen.41 În sfârşit. cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. În cazul ţărilor foste comuniste. pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. Pe de altă parte. dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. în cazul unei ţări mici. “cercul vicios” . intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. Căci. În aceste condiţii. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). Însă. unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar. de exemplu. Într-adevăr. politica monetară este eficace. trebuie arătat că atât analiza teoretică. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital. dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. în caz contrar. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă. În mod schematic. pe de altă parte.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu. să provoace atât inflaţie. 15) După cum rezultă din figura de mai sus.43 Fig. p. 2006. deschiderea economiilor contemporane. nr. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri . 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu.3. Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. 2006. fiind susceptibile. p. nr. acestea pot fi prezentate ca în fig. nr. 5: Fig. determinată de procesul globalizării economice. cât şi instabilitate finaciară. 3. de aceea. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară.

prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe. Calvo. Grilli. S-a observat. 2000). însă. urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. Milesi-Ferretti. chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. 1994. De aceea. 1996. Milesi-Ferretti. conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte. iar randamentul marginal este scăzut. Bakker. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază. care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei. astfel. contribuind. 1996. iar randamentul marginal este ridicat. 1995.).statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare). În realitate.Wyplosz. economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte. liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. . fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA. Eichengreen. Astfel. servicii de sănatate şi educatie). (Alesina. 1998. . ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor. . Montiel. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. 1996. spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar. Rodrick. Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică. Cu toate acestea. de asemenea. în multe cazuri. care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor. Grilli. la creşterea bunăstării sociale. Hochreiter. 1996.în general. că după liberalizarea contului de capital. Deţinătorii de capital obţin. De Gregorio. care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri.utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii. Antzoulatos. .44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I. 1996. de asemenea. liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. în pofida ratei scăzute de economisire. astfel. În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne. Eichengreen. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. randamente superioare. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: .1 În acest context.se crează noi locuri de muncă. Rose. . procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă. (eds. Fischer. Edwards. întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). avantajul diminuării riscurilor. capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. Goldstein. Valdes. Mussa 1998.

Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare.1998). este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. nu scapă de subt control . Un astfel de studiu este cel elaborat de D.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. Rodrik. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei. Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău. au redus controalele asupra capitalului. în literatură. în anii ’80. demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă. care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. ca de exemplu. După cum arată unii autori. de regulă. Aceasta nu ridică probleme majore în sine. .statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale. cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. dacă. etc. Mussa. Ca urmare. Eichengreen. ori dacă mişcările extremiste. iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării. această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice. trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. este de remarcat că. în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare.piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol. şocurile petroliere etc. a căror amploare depinde. în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei. libera circulaţie a capitalului conduce. în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare. . investiţiile şi nivelul de educaţie. care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. În plus. iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări. De asemenea. deocamdată. . dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă. (Eichengreen. liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. B. care. . firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. limitând eficacitatea intrărilor de capital. în general. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. au înregistrat intrări de capital mai mari. Totuşi.). la rândul său.45 asimetria informaţională. amintim următorii: . nu o simplă programare calendaristică. naţionaliste şi religioase. Prin aceasta. de natură internă sau externă. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta. Este adevărat că se constată că ţările care. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente.

însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. Argentina (2001). trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane. aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. pe de o parte. Turcia (2000). din cauza naturii lor specifice.46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. 1999). pe de o parte. Mai mult. După cum s-a spus. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. invers. . Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. Totuşi. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. (Rodrick. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică. Indonezia. Analizând datele referitoare la 100 de ţări. şi dezvoltarea economică. pe de lată parte. (Musa. însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). autorul ajunge la concluzia că. provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. pieţele financiare pot fi extrem de instabile. În fine. şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar. 1997). De asemenea. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. însă un stăpân prost”. în anii 90. Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). Korea şi Malaysia (1996. pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. (Edwards. autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. 2002). Bulgaria (1997). Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. într-o lume perfectă. efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. Căci. dezvoltate şi în curs de devoltare. pe de altă parte. pentru perioada 19751989. Edison. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. Într-adevăr. 2001. 1998). Rusia (1998). Thailanda. Filipine. iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri.

creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor. când. mai ales în timpul „boom-urilor”. În aceste condiţii. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . după care au urmat imediat retrageri masive de capital. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală. iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că.În urma crizei asiatice. chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. ei vor cere o primă suplimentară. care a durat mai bine de doi ani. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”. ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri. astfel. care să compenseze acest risc. Însă. în functie de mediul social-economic în care operează. pot fi excesive. deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale. Desigur. Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător. guvern. în general. Ca urmare. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici .intreprindere. deci. De exemplu. investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor. validând. 2 .47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. În ceea ce îi priveşte. Însă. doar ex post. care arată. De exemplu. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld. în 1996. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%.băncile şi intreprinderile . persoană fizică . 1 .banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare. a fost totuşi destul de persistentă. . crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice. este adevărat.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză. USD. semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez). La ora actuală. banca centrală poate vinde valută. Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. asteptările pesimiste iniţiale. ci din cauza scăderii importurilor. USD. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. agravând şi mai mult criza.Dacă. După cum am mai menţionat. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. în aprilie 2001. În consecinţă. Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. legate de fluxurile oficiale de capital.1 În modul acesta. Totodată. că intrările de capital întro anumită ţară. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta. deşi nu foarte accentuată. care. Este un exemplu semnificativ. băncile şi-au restrâns creditele. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. în 1997. însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit. contul curent a trecut de la deficit la surplus. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment. probabil. fie ea şi SUA.de a-şi onora datoria.

(Wyplosz. pentru aceasta. de exemplu. De aceea. banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii.48 prelevând-o din rezervele sale. RFG – 1984. într-o situaţie de prăbuşire a creditului. al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune. alimentând criza. Rose. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999. * ** După cum am mai menţionat. singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri. 1998). care. Olanda – 1983. . Franţa – 1990. Însă. este un bun indicator bun instabilităţii financiare. care este globalizarea. într-o analiză recentă. în baza căruia au fost 1 .1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică. liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale. Teoretic. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. în viziunea sa. Însă.De aici. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. În cazul ţărilor asiatice şi. Însă. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice. ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. Astfel. Demirguc-Kunt. (Eichengreen. Potrivit acestui autor. În această perioadă. Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. 2001). o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată. ele pot sta la originea unei adevarate crize. probabil. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. 1996. statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund. C. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. Într-adevăr. Wyplosz. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. Detragiache. Belgia – 1990). rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei.

este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro. iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic. . aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. Grecia – 1993. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie.49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu. respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. În modul acesta. La ora actuală. Portugalia – 1993. De aceea. Irlanda – 1993). definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE. Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006. care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele.

perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. case de brokeraj etc. problemele apar la o singură instituţie. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. După cum rezultă din fig.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. deşi gradul de bancarizare este redus. În general. În fine. transmise şi amplificate de sistemul financiar. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil. adică în activitatea economică. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. Or. mai ales în curs de dezvoltare. Spre deosebire de acestea. companii de asigurări. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar. de regulă. de piaţă. Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. rata dobânzii şi poziţia valutară. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. acestea din urmă sunt doar preluate. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. De aceea. Astfel. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi.1. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia. la nivelul instituţiilor financiare. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4.50 IV. -. precum şi alte tipuri de instituţii financiare . 1 din &1. influenţate de autorităţi. remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. Într-o serie de ţări. legale şi reputaţionale. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. lichiditate. de regulă. la riscuri operaţionale. prin modul de reglementare. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . Instituţiile financiare sunt expuse. În mod tradiţional. nr. case de economii. în economia reală. pe când altele se nasc în mod exogen. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan. fonduri de investiţii. probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. riscurile financiare ţin de procesul de creditare. În aceste condiţii. de asemenea.companii de investiţii financiare. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. cooperative de credit. La început. În aceste ţări. dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar.

în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . neutrală). provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. fenomenele de panică etc. Or. piaţa creditului.. este injecţia rapidă de lichidităţi. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. restrictivă. În ultima perioadă.51 interbancară. soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. care. producerea unor evenimente politice (războaie.). piaţa financiară etc. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. decontări şi compensaţii. Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale. Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ. Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară. De fapt. falimentul unei mari companii. ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi. orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă. deci. incedii etc. Todotată. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. atacuri teroriste). Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. la rândul lor. tensiunile politice etc. pierderea generală a încrederii. alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular. greve. însă sistemul de plăţi preia. creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi. pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. De asemenea. toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane.) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”. instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). inundaţii. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. (White. În fine. de aceea. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. cel mai des utilizat. inovaţiile tehnologice. de asemenea. a unor dezastre naturale (cutremure. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). În mod tradiţional. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. deci.). 2003). manifestaţii.

deci. dacă există în economia respectivă. dereglementare. care are aceleaşi consecinţe. ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi. globalizare. De exemplu. . asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali. În ceea ce le priveşte. deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. prin fenomenele de panică etc. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare. cedarea riscurilor aferente creditului. integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal. a procedurilor auditare etc. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică. În particular. există două cazuri extreme. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. căci creşterea expunerii 1 . care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. În primul caz. să îşi asume noi tipuri de riscuri. de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului. facilităţi care. liberalizarea. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci.1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii. cum ar fi. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. gospodăriile populaţiei). Or. pe de altă parte. ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia. sector public. De asemenea. După cum am mai menţionat. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. într-o anumită măsură. garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor. diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi. instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe. care afectează imediat o mare parte a economiei. Din acest punct de vedere. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu. Totodată. securizarea creditelor bancare etc. În cazul al doilea. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. mai departe.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. a sistemului de supraveghere. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare. ceea ce la face.

investiţiile. blocaje create de problemele de hardware. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. În mod complementar. se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare. Van den Berg. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. De exemplu. 2000).53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. software sau de conectare. piaţa acţiunilor. trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. Informaţii relevante . inclusiv de pe piaţa interbancară. condiţiile de pe diverse pieţe. cursurile practicate în contractele „futures”. proceduri. creşterea economică. Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). ci şi de dispersia agregatelor respective. O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. poziţiile valutare deschise. aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici. clienţii acestora.). (Evans. piaţa obligaţiunilor. anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen. de randamente etc. Lowe.). de asemenea. Leone. Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. rapoartele între datoria netă şi venituri. sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. Hilbers. preţurile activelor nefinanciare etc. gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor). inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. Acestea sunt anumite procese. cum ar fi. Pentru acoperirea întregului sistem financiar. rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante). 2002). setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. După cum am mai menţionat. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. inflaţia. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere. (Borio. Bazate pe experienţa trecutului. diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor. Tot aşa. 2000). În fine.. piaţa derivativelor etc. primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. indicatori etc. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice. alte instituţii şi în general sistemul financiar. De asemenea. (Sahajwala. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. modele. Gill. căderea reţelelor etc. De aceea. balanţa de plăţi.

Jones. a sistemelor de rezervă (back-up) etc.contul de capital: rezerve internaţionale. este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. 1998): 1) Sectorul extern: . De aceea. dar care se pot repeta. indicatorii pieţei financiare. care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice.54 conţin. În acest context. fluxuri de capital. . După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. în condiţii extreme. un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia).I. inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare. (Persson. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. investiţii străine directe. În fine. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar. fluxuri de capital pe termen scurt. Blavarg. (Blasche. precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale. 2003). Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. Însă. Majnoni. utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate. cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale. care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar. Însă. de asemenea. acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale. grupaţi în 6 categorii. Lizondo. Astfel. şi anume (Kaminsky. Reinhart.2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. După cum am arătat în cap. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”. într-o lucrare de sinteză pe această temă. Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice. această repetare este neregulată. diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale. Peria. se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori. 4.2. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). 2001).1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi.

indicatorii consideraţi. UE. PIB. serviciul datoriei externe. Uhlig şi C. diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă. de schimbarea guvernului. aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. restricţii privind mişcările de capital. soldul balanţei comerciale. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare. 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. în general. rata de ocupare mâinii de lucru. randamentul titlurilor financiare. concentrarea comerţului exterior. consum guvernamental. . rata dobânzii. distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. cursul de schimb pe pieţele neoficiale. gradul de liberalizare financiară. variaţia preţurilor stocurilor.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. rata inflaţiei.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale. relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. În tab. structura datoriei externe. De Grauwe. preţurile la export. economisire. în esenţă. existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. F. rata de creştere a agregatelor monetare. pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară. eficienţa reglementărilor . de gradul de instabilitate politică etc. investiţii. variaţia multiplicatorului monetar.contul curent: cursul de schimb real. modificarea orientării politice a guvernului.datoria externă: datoria publică externă. rata reală a dobânzii. soldul contului curent. poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există). D. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune. exporturi. După cum se observă din acest tabel. finanţări externe nerambursabile. diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială. Giavazzi. preluarea prin forţă a puterii politice.variabile internaţionale: rata creşterii economice. Altfel spus. 4) Finanţele publice: deficit bugetar. datoria externă totală. 2) Sectorul financiar: . raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade). Japonia). având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri. cursul de schimb central (pivot). La indicatorii menţionaţi. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. salarii. datoria externă pe termen scurt. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat. Într-adevăr. nr. indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. schimbarea ministrului de finanţe. . credit guvernamental. 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. Begg. marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară).gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. producţia industrială. . durata regimurilor de curs valutar fix. importuri. H. P.55 . indicatorii de prudenţialitate bancară). Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. rata şomajului.

2001) Johnston. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen. Tab. Halpern. Beaumont. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. Schardax. Reinhart (1998) Bussière.56 prudenţiale. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen. Chai. Nr. Halpern. Lukkarila (2003) Gibson. von Hagen. Eichengreen. van Elkan. Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. Linne (2002) Indicatori Bussière. Schumacher (2000) Reininger. 4. 2002). de Haas. 2000a. Wyplosz Kaminsky. Eichengreen. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. Zhou (2002) Brüggemann. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. Iakova (2000) FMI (2000. von Hagen şi Wyplosz. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • . Lizondo. (Begg.

măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • . ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni.57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB).

58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei. de regulă. . propuşi de diverşi autori. .Câştig şi profitabilitate ( P ).Calitatea capitalului propriu ( C ). în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară.Stabilitatea managerială ( S ).Adecvarea capitalului net ( A ). . se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează. următoarele şase elemente: . măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor. .

Calitatea capitalului propriu ( C ). calitatea activelor. Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). veniturile şi profitabilitatea. lichiditatea pieţei.Adecvarea ratelor actuariale ( A ).Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000. De aceea. 2000). cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. instituţiile financiare nebancare. calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006. (IMF. Tab. în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. Podpiera. FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators). În prezent. World Bank. . precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor.Calitatea şi stabilitatea managementului (M) . 2003). Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. . permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său. (IMF. Tot aşa. . 2003). aceşti indicatori sunt: .Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ). 2006). 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 .Adecvarea capitalului net ( A ). În 2001. ceea ce arată că. Davies.Reasigurare ( R ). sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară). (Das. (IMF. se utilizează anumiţi indicatori specifici. De exemplu. pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare. în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor.Profitabilitatea ( P ).Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ). până la data respectivă. . nr. cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. . în cazul unei societăţi de asigurare.59 . . lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă).

60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. ţinând . de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există. asigurări de viaţă). generale X X X X X Asig. de asemenea. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri.

4. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură. în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar. rata capitalului cu potenţial ridicat de risc. preţ/câştig şi preţ/primă brută). rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig. piaţa derivativelo etc. Locul. World Bank. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. 2006). piaţa obligaţiunilor.testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests). practica a confirmat mai ales următoarele: . după cum am arătat. piaţa titlurilor de stat. piaţa acţiunilor. Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu.sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems).2. În fine. nr. în identificarea.alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. din tab.2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară. . .sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators). talia. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind . IMF.1. . evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar. (IMF. Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale.4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară).61 cont de caracteristicile lor specifice. Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii. indicatori ai pieţei (piaţă/valoare. expuneri derivate. profunzimea. indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”). nr. 2003. Dintre aceşti indicatori specifici. care constă.

nr. a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora.). precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective. În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste. ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare. informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora. nr. 6: Tab.. informaţii calitative şi structurale etc.62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . nr. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar. de mai sus.

. bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare.În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare. balanţa de plăţi. bilanţul consolidat al sectorului bancar. din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor. 1 . rapoartele burselor de valori. execuţia bugetului de stat etc.63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale.

în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie. elaborate şi publicate periodic de FMI.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if). 1 2 . efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. piaţa acţiunilor. Lund. Svendsen. piaţa obligaţiunilor. soliditatea redusă a sistemului bancar.1 În fine. 2006). decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară. acestea arată. 2003). se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. vulnerabilitatea financiară s-a diminuat. indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. Nordal. În acest document. este cel dedicat României (FMI. Asia de Sud-Est. În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est. experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă. problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară. ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). 4. Morka. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc. piaţa derivativelor etc. Europa Centrală şi de Est etc. 2004). Un exemplu de asemenea „Raport”. piaţa titlurilor de stat. stabilitatea fiscală precară. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. deşi continuă să existe anumite probleme structurale. numărul sucursalelor băncilor străine. Ulterior. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). (Evjen. disponibilitatea redusă a datelor). că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară.2. „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”. Conform unei alte definiţii.A se vedea &4. care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor. De asemenea.Idem .1 . în general. dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. (Cihak. La momentul aparţiei raportului. Cu toate acestea. deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE.

2. nr. ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale.6 din & 4. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc. Reciproc. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. De aceea. rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS. De exemplu. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. Cu toate acestea. 2003). pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale. riscul de retragere a fondurilor etc. Astfel. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS. De exemplu. Spre deosebire de aceasta. (IMF. În fine. Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere. 2003). dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. Astfel. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. cât şi una microeconomică. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile. testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor. cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare.2. Totuşi. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig.). din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. După cum sugerează această figură. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă. (Hoggarth. riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv. cum ar fi. în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. Whitley. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. . (.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică. în modul acesta.

riscul operaţional. În acest tip de teste. . În aceste condiţii. O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. De aceea. în teste. care. care. De aceea. ele se utilizează atât în mod integrat. b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests). Însă. trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate.66 Cu toate acestea. după cum am arătat. de exemplu. nu a instituţiilor finaciare individuale. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. metoda şi modelele utilizate. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. (Cihak. pentru a servi acestui scop. de regulă. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. Or. deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. nu sunt luate în calcul. Totuşi. În concluzie. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. În prezent. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică. De aceea. La început. riscurile individuale. se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. Ele au o arie de aplicare mai largă. Experienţa arată. aria de acoperire etc. că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. care sunt de dată mai recentă. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. nu o reproduc. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. cât şi în mod separat. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. care « imită » realitatea. testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). instrumentele respective duc la rezultate diferite.. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse. 2006). riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. cum ar fi. 2006). testele de acest gen furnizează rezultate aproximative. În literatură. testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru. în teorie şi în practică. deşi complemenatare în unele privinţe. (Cihak. Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS.

se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune. din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare. Din păcate. de două feluri: . asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat. De aceea. riscurile individuale sunt foarte rar analizate. 2004). În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. 2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari. Virolainen. (Jones. Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească. . cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei. (Sorge. O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp. utilizând serii temporare sau eşantioane. Schumacher. majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii. Sorge. la rândul lor. Hilbers. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale. cum ar fi. în cadrul acestei mari grupe. 2000). De aceea. Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. După criteriul metodologiei utilizate. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice.Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form). 2004.67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. Slack. O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). 2004). O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar. Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. b) Abordarea integrată. Chai. . unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice. cei cuprinşi în ISF. o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. (Johston.

sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor. De exemplu. valoarea altor variabile macroeconomice. În etapa finală. influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. nr. care influenţează.Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. Worrell. 7 (Thoraval. modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc. însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . În funcţie de metodologia utilizată. (Krenn. Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. modele dinamice (de exemplu. încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. de regulă. statistical feedback). numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests). Yüksel. Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . o depreciere bruscă a cursului de schimb). cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii.1 . 2006).a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt. Modelele utilizate sunt. Acest tip de analize. 2004). rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). 2006). excepţionale.b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri. În cadrul primei etape. 2004. în a doua perioadă. aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: .68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. Oung . 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). 2006). Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. dar plauzibile. Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene.

Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). M. 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress . la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). . nr. aceasta pare cea mai simplă clasificare. care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce. etc. În al doilea rând. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale. Deşi.c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. Există mai multe mecanisme de contagiune.69 Fig. este vorba despre o analiză bank-bybank. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. Astfel. fără contribuţia sectorului privat. per a contrario. în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe. macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”. abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată. Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. 2) După modul în care sunt efectuate. la o primă vedere. la care subscriem. este vorba despre o analiză pe date agregate. dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. 2007). Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate. Astfel. Cu alte cuvinte. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests. De exemplu. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. Dintre testele de acest gen. iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. (Cihak. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. în această accepţiune. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central.

dar este indubitabil că este o metodă eficace. efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . De asemnea. se evită problema agregării rezultatelor. nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. Ca urmare. testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului. În primul caz. De exemplu. probabil. După unii autori. dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. (Cihak. care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. aceasta pare a fi o metodă hibridă. prima metodă pare a fi mai adecvată. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. În cazul metodei “bottom-up”. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile. Confuzia se produce. rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. transmis de autoritatea de reglementare. Într-adevăr. după cum am arătat. Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor. Subliniem că abordarea „bottom-up”. (Cihak. iar autoritatea centrală nu este implicată. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. scenariile sunt stabilite la nivel central. după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). În primul caz. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. Totuşi. 2006). scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale.70 În cazul abordării “top-down”. În cazul al doilea. din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. după care are loc centralizarea rezultatelor. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. prezentă în cazul macro-testelor. 2007). abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi.

se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. După cum este de aşteptat. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. interpretarea şi (de exemplu : PIB. Morka. În fine. având în vedere că în multe ţări. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. într-o primă fază. b) stabilirea ariei de aplicare a testului. (Bunn. cursul de schimb). mai ales emergente. nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”.71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale. 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. f) calibrarea modelelor. Nordal. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. Lund. Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. k Impact (de exemplu. 2004). căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). cee ce este explicabil. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor. întreprinderilor sau băncilor. (Evjen. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. De asemenea. nevoia injectării de capital) . 2005). Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. Svendsen. Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare. de exemplu. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. cum ar fi. bank-by-bank) prezentate în fig. Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar.8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac . modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. Şocuri şocuri. rata schematic. c) alegerea variabilelor. etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal. De aceea. Unele teste utilizează. 2004). (Worrell. rezultatetele unor modele macroeconomice. nr.Etapele prezentate constituie etape generale. 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele.

cât şi sectorul asigurărilor. de scopurile urmărite ş. această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4. . 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest. în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei. Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. deoarece. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică). De exemplu. Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem. De regulă. b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice. dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile. de tipul modelelor utilizate. alte instituţii financiare) . nu şi a sucursalelor) etc. în Franţa. nr. rata de solvabilitate).m.a. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. profitabilitatea. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. bănci şi societăţi de asigurare. c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. De asemenea. definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări). (Cihak. între aceste două sectoare există puternice interdependenţe. Astfel. În linii mari. 2004).1.72 Fig. venitul net din dobânzi.d. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci.

nr. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). De regulă. Jones. 2007). 2004. se 1 . Astfel. În practică. Nguyen. iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). de obicei. Majnoni. Evjen. Lund. care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. De exemplu. în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice. care permit evaluarea impactului şocurilor. probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. Alte tipuri de riscuri evidenţiate. perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile. Svendsen. 2004). (Sorge. A. însă. Ferrucci. Jones.1 În aceste condiţii. . De asemenea.Yüksel. Pe lângă variabilele amintite.riscul de contagiune (Sorge. (Evjen. De asemnea. Küçüközmen.1 din &1. K.riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). Peria. Dintr-un alt punct de vedere. în prima etapă.„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă. . Nordal. Virolainen. S. se soluţionează. 2006). 2001).riscul de nerambursare a creditului (Blasche. Morka. în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare. şi problema alegerii orizontului de timp. de obicei. d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab.1. . Peria. Majnoni. Pe de altă parte.73 pierderile din creditare. şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung. în timp ce alţii produc şocuri multiple. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. 2004). se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. Degryse. Shin. De aceea. are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. 2004. Rychtarik. Nordal şi I. Odată cu alegerea variabilelor. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc. Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor. trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. . are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc. 2006). 2006. Chivakul. creditele neperformante etc. Lund. 2004). în studiul citat. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă. însă măreşte totodată complexitatea calcului. . (Cihak. indicatorii de lichiditate. cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: . (Cifuentes. precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. aceştia pot fi modelaţi statistic. Jurca . 2004. Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al.riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile. Astfel. Morka. (Blasche. 2001. K.

importatori. de obicei. . Lindquist.să reflecte eterogenitate agenţilor economici. care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular. de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei. asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor).să exprime caracterul imperfect al pieţelor. modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective.Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune. consumatori.să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase. distribuitori. . exportatori. au o lungă tradiţie în ştiinţa economică. . . sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice. deci. Ca urmare. de regulă.74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate. Având în vedere aceste cerinţe. modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale. . care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice. . autorităţi etc.Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate.Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar. Tsomocos. Totuşi.să poată fi utilizat în practică. . . instituţii financiare. principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen. e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători. sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models).).Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . Mai precis.să permită utilizarea datelor reale.să permită formularea de previziuni. deoarece modelele macroeconomice utilizate. După cum se arată în literatură. . . Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară. se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: . aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. 2006): . este necesară utilizarea unor modele-satelit. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare. mai ales în teoria comerţului internaţional. elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi.să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice.

Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide. de soft-ul ales etc. restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor.Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. (Lei. studii econometrice. în prezent. combinată cu o recesiune globală. care determină o scădere a PIB real cu 0.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. de tipul testului. impactul este diferit. În literatură. se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu. iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează. Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. sunt foarte răspândite. 2005). scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze. evaluări empirice informale. h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici. În funcţie de soft şi de tipul de test. de bazele de date disponibile etc. conjugată cu creşterea inflaţiei . Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat. într-un test prezentat de FMI. care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. . Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. După cum am arătat. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. În acest scop. . în funcţie de modelul şi scenariul ales. o creştere cu 50% a preţului petrolului. Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up). deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. de datele existente. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului. . creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani.Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru. de proprietăţile modelului.2%. În varianta restrânsă (SVAR). analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”. deoarece. o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare . De exemplu. . ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc.

Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak. criza asiatică din 1997. 2) scenarii ipotetice. o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale.76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. există două mari categorii de scenarii (Chivakul. crahul bursier din SUA din 2000 etc. . O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down). Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp. o creştere neanticipată cu 1. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up). 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu. s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial. . în cele din urmă.abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă. scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional. Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice. cum ar fi. predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă. 2004): . (Hoggarth şi Whitley. 2003). i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale.). Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. În cazul testelor efectuate de FMI. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei.5 puncte a veniturilor medii şi. un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni .abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme.abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu. o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. . Conform unei alte clasificări. In cazul scenariilor macroeconomice.

De exemplu.77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care. testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). Wegschaider.de obicei. Astfel. rezultatele testelor de măsurare a 1 . . Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. deşi efectuează acest tip de analize. nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc.în aproape toate cazurile.. 2006. în general. Schwaiger. M. În aceste condiţii.metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile. BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006. 2005): . (Boss. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii.o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . această constatare se poate explica prin faptul că. 2006): . Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă. Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite. localizate în relaţiile sale cu economia. Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar . sectorul public şi mediul extern. 2007). p.Isărescu M. 2004).în majoritatea cazurilor. . se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică. rezultatele unor asemenea analize şi că. Hermanek. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor. autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe. infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia. conform metodologiilor respective. se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate. . .majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive. la nivel mondial. Or. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată. . Krenn. . „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR. Pe de altă parte. De aceea.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre. lucrurile nu stau în realitate aşa. nu publică rezultatele pe care le obţin. (BNR. publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului. pieţe. interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI. de obicei. Cuvânt înainte. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak. Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. 7.folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise. .

Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize.. (Lutton.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese. Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. Unii autori. autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). Hilbers. (Lutton. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable). Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. . fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. modele. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. procedee. Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt. 4. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins. după părerea noastră. după cum am arătat. se folosesc mai multe metode. cu stress-test-ele. Lutton. propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri. EWS reprezintă o necesară. alte instituţii şi în general sistemul financiar. 2006). T. Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. De fapt. indicatori etc. modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. De asemenea. De obicei. aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. O asemenea abordare se confundă. (Jones. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare. Borensztein. EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. ca de exemplu. care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. Pattillo. metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell. din numeroase motive. O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. (Abiad. De fapt. 2004). de asemenea. utilizarea lor în practică rămâne limitată. 2004).78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. care. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. financiare şi valutare. iar ipotezele sunt puţin diferite. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă. 2003). c) combinarea diverselor metode. Slack. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). În fine. Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare. au ca obiect. 2004). însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. clienţii acestora. 2006).

faptul este considerat un semnal de avertizare. Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. (Kaminsky. Fratzcher.calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). Bussières şi M. I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. Astfel. Kaminsky. care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”.a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. 1998). se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”. şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). Reinhart. 1996). Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag. Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1. ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. (Bussières. M. După părerea acestora. L. Lizondo şi C.definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost. e . Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor. rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. Autorii respectivi . De exemplu. (Krkoska. Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică. . însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. Fratzcher.79 . (Eichengreen. o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută. indicator care nu fusese testat anterior. ca de exemplu. Ea a fost elaborată de B. I ps . S. iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei. se construieşte în special în cazul crizelor valutare. . Analiza comportă mai multe etape: . folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator). CC. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori. R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. De aceea. Rose Wyplosz. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. a variaţiei ratei dobânzii. A) Indicatorul de presiune speculativă. Unii autori. Lizondo. Pornind de aici. definit anterior.calculul unui indice de criză. r . 2006). 2000). Reinhart. apărută în 1998. Eichengreen în anul 1995. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. Astfel. Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ.

stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n.media eşantionului. C i . este vorba despre un nivel . este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi . într-o perioadă de volatilitate excesivă.t . determinată pe baza observaţiilor anterioare. Acest index se aseamănă cu indicele de presiune. t ( n. etc. q ) . Astfel. q ) ⋅ σn (4) unde: µ . Fratzcher. cât şi acelor care nu au reuşit. Vlaar. indicatorul de criză valutară pentru ţara i . Bussières şi M. se defineşte astfel: 2 1. . 2000). (Bussières. discutat anterior. Avantajele acestei metode sunt: .t care este definită după cum urmează: i . De exemplu. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare. el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total. Cu ajutorul unui model empiric. bazat pe n observaţii.2.testul statistic pentru centila „q”.. pentru k =1. a perioadelor de criză în eşantion. care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare. dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i . indicele de presiune depăşeşte un anumit prag. n σn ..dispersia indicatorului. B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel. ceea ce elimină necesitatea includerii. (Vlaar.t =1 Yi . Cu alte cuvinte.t 1. în celelalte cazuri După cum demonstrează M. I ps . 2006).permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale.face posibilă definirea unei variabile continue. în mod mecanic. Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P.. .t = C (2) 0. Fratzcher.permite luarea în considerare a severităţii crizei. C Pentru a estima apariţia unei crize. în celelalte cazuri. se consideră că.t = (3) 0..80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit. modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni. Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false. 12 şi CC i .

Borensztein E. Dacă acest prag este la un nivel scăzut. (Răcaru. şi anume (Schardax. Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false. asupra căreia vom reveni. Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată. I. Lapteacru. Berg. Rata zgomotelor (noise-to-ratio). iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. E. Borensztein. (Berg. Reinhart. Kaminsky. Lizondo şi C. utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. 1998). . 2004).raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . G. S. (Kaminsky. Reinhart.Krznar etc. ca de exemplu. Pattillo. Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. se consideră că semnalul este bun. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize). Iz. .nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile).. A . . O abordare alternativă. dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. S. A. Milesi-Ferretti şi C. dar reduce numărul de alarme false. într-o lucrare apărută recent sub egida BNR. acesta este analizat în mod individual. Lizondo. Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. Lizondo şi C. 2002): .raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. G. Kaminsky. acesta este considerat fals. atunci indicatorul transmite mai multe semnale.81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente. este cea propusă de G. Milesi-Ferretti. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate. Pe de altă parte. 2006).presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare.permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard. De exemplu. Krznar. unii autori. Copaciu.. 2004. Pattillo.

Davis şi D.vectorul coeficienţilor.2. Karim. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure. de E. (Davis. şi un vector de n variabile explicative. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale..t ' X i . care are următoarele valori: 1. Y. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă. O altă posibilitate.variabila fictivă (dummy) a crizei bancare. Spre deosebire de modelul logit binominal. în momentul t. care are următoarele proprietăţi Y = 1.vectorul variabilelor explicative.t ) = e β ' X i . P. După cum am menţionat deja. pe de altă parte. majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor. Krkoska etc. β. independente. utilizat. se observă variabila liniar dependentă. 2007). pe de o parte. I. Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună).t.12. Bussières şi M.T. pentru CCi.t+k=1 . T. cu probabilitatea P (Y =1) = P 0.t 1 + eβ (7) unde: Yi. A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă. utilizată de exemplu. de M. Pentru eliminarea acestor abateri. În acest caz. Yi.t .2. probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable). este este pus în legătură cu un număr de variabile. pentru ţara i. K.2.. „indicatorul de criză”. i=1. Xi.t = 1) = F ( βX i . Principalele elemente ale unui model logit binominal. reprezentate de indicatorii economici şi financiari. de exemplu. se construieşte o matrice a observaţiilor. în care variabila dependentă.funcţia de distribuţie logistică cumulativă. Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză. t=1.…. este utilizarea unui model logit multinomial. Pentru aceasta. Karim. de dimensiuni KN ×T . dacă există k=1. care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate.….N. Y. Fratzcher.t . care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări.t ) . se calculează pe baza unor variabile explicative... există două posibilităţi. F ( βX i . X. care sunt observate mai multe perioade.82 . care indică apariţia unei crize.. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi .

calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial. Lapteacru.ponderea creditului neguvernamental în PIB. . .ponderea deficitului de cont curent în PIB.determinarea pragului optim pentru semnalul crizei. şi mai multe perioade de normalitate (Yi.M2/rezerve valutare. .calcularea unui „indicator de criză valutară”..cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real).t-k=1 0. 2006): . Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial.calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză. . După ce au construit. există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi. în modul acesta.=1).. . iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente.estimarea econometrică a modelului. Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. . Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru.83 Yi . în celelalte cazuri. datoria publică/PIB. Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample). datoria privată/PIB. .indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală.investiţii de portofoliu/PIB. conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă. .1. aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial. Copaciu. autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României. variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: . investiţii străine directe /PIB. . .ponderea deficitului bugetar în PIB.=0). la început. Bussières şi M. care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi.=2).t. .. datoria totală/PIB. dacă există k=0. o perioadă post-criză (redresare). ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare. pentru CCi. 2) Conform celei de a doua metode.t. Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior. cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample).t. M. principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode. Astfel. indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: . incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix).p.t = 2. (8) În exemplul cu care lucrează autorii. un EWS.indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung.

însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. Pattillo. Vincze. se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0. chiar mai mult.M2/rezerve. un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. S. apud. după părerea autorilor citaţi. Lapteacru.ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB).permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. Răcaru. . ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit. În anul 2005.7%. Eşantionul de 20 de ţări. . . . autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function).ponderea deficitului de cont curent în PIB. Pattillo. şi de alte studii. pe de altă parte – lucru observat.84 . I=1. Reinhart. 2000. În modul acesta. spre exemplu limitarea creşterii economice.centila variabilei x. . în celelalte cazuri. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen. pentru fiecare indicator. 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu). 4) În cazul României. probabilitatea de criză a fost mai mare. Ulterior.ritmul de creştere a exporturilor. dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni. 1999). Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei. Acest din urmă model are. Kaminsky. de altfel. Copaciu. Berg şi C. au fost preluate şi de A. pe de o parte. dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize. Lizondo şi C. . nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă. Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate. 2006. a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1. p(x) . din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. perioada de referinţă şi modelul (KLR).permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit. 9). (Berg. . următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : . p. meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). . utilizate de G. ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date. După ce fac acest exerciţiu.ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile.permite testarea utilităţii conceptului de „prag”.

cel utilizat de P. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. (Vlaar. Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1.stabilirea eşantionului. Vlaar. rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă.Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări). de asemenea.alegerea variabilelor. 2004). În continuare. (Schardax.evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi.capacitatea predictivă a modelului este mai mare. Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei. dintre care amintim următoarele: . de asemenea. cum ar fi. acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. Un model probit a fost utilizat. . . Kalotychou. 2007): . un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu. în general. datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. (Krznar. ajunge la concluzia că. îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei. de F.. Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. . (de ex. 2002). regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje. c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele. . Construirea unui EWS presupune. prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă. aplicându-l pe cazul Croaţiei. Vlaar.85 Modelul probit a fost utilizat. .pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă. 2002). . După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor.tratarea econometrică. acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă. Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare. Faţă de metoda semnalelor. care. 1 . Krznar. Mai mult. de I. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. După cum demonstrează autorul. 2002). următoarele etape (Fuertes.

Pentru a estima parametrii modelului. (Regulatory EWS). crize ale balanţei de plăţi. * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. De aceea. În modul acesta. crize provocate de fragilităţile economice etc.profitabilitate . (Lutton. Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig. Kaminsky. autorul testează.Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR.A. iar apoi. a doua .L. 2006). Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”. care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree). Elementele monitorizate sunt următoarele (fig. în concepţia sa. cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”.management . 4): . care se justifică prin lipsa unor date.influenţa cursului de schimb real. cu ajutorul celei de-a doua metode. . creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises). (Kaminsky. 9. autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. modelul empiric testat de L. nr. În fine.efectul creşterii producţiei industriale. care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci.adecvarea capitalului .C. 2006).calitatea activelor-A. . 2000). . de fapt.calitatea acţionariatului . . Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv. clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare. Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 . De exemplu. Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska. nr. autorul formulează mai multe restricţii. „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente. .lichiditate .M. iar a treia . .86 În manieră asemănătoare procedează G. mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”.P.1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România.

care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. iar 5 cel mai scăzut. rapoartele auditorilor independenţi etc. Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului. pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2). baza de date proprii a acesteia. a politicilor şi strategiilor de dezvoltare. astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel. informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). se determină ratingul compus. nr.A şi managementul . se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. Astfel. la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere.M. A – calitatea activelor. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. . Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. Celelalte două componente (calitatea acţionariatului . P – profitabilitate şi L . pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză.lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5. ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci.

) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 . Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 .grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%. pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL.9% 6 .9% ponderate în funcţie de risc) 8 .9% 5 .2. gearing ratio-n. nr. . Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab.grupa II: între 4.9% 2 . în funcţie de volumul activelor lor.grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%. gradul de utilizare a capitalului propriu. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr.9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 . În acest context.9% < 4% 3. băncile sunt încadrate în trei grupe: .9% < 5% 2.5. de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată.3. I.cr t. o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend. Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.7.9% la valoarea netă) 3 . 1. au fost stabiliţi.n.14.9% 4 .9. .99% şi 1%.88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci.5.7. Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 .11.

cr t. Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor.9% 50 – 79.0% 80 –99.89 Nr. Alte condiţii 2 3 4 5 . componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4. In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5. banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate. Indicator (formula) Interval < 2% 4.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100.

Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4. ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3".6% 6.1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2.1 10% 10. Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”. Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5.1 .30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” . Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .4% 4.1 20% 20.30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” . II.8% 3.“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5.cr t. .10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2.10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .1 .90 Nr. 1.1 .

6.9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5.9% 20 -59. a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”.1 30% 30.9% 1 2 3 .1 4% 4.79.1 -50% > 50% < 2% 2. “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7. în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5.1 15% 15.7.1 6% 6. plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”.cr t.9% 5 . “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”. 6.91 Nr.9% 60 .1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 . 8. Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.89. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 .

10.3. 10.6 .9% < 2% Rating 4 5 9.65% 65.2.1 . Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente .70% 70.92 Nr.5.9% < 4% > 150% 125 .65% > 65 % < 60% 60.cheltuieli cu provizioanele) 4.cr t.9% 3 .9% 6 .55% 55. Lichiditate (L) .75% > 75 % > 5% 4 .1 . Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV.1 . 1.150% 115 124.9% 100 114.venituri din provizioane) / (cheltuieli curente .1 . Indicator (formula) nebancare.9% < 0.6 > 11% 8 .9% 0.9% 4 .60% 60.1 . plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III. Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2.1 .4.4. ROE (profit net / capitaluri proprii) 3.7. Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.

Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3.30% 2.19 0.35% 34. în cursul activităţii curente. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere. complexitatea şi categoria de risc. apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii. 1. 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă.9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1. Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus.49 necesară) 1. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar.80 > 45% 45 . În general.1. în general. În acest caz. în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere.9 .93 Nr.99 < 0. .9 . Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei.0.00 .80 . Sursa: Direcţia supraveghere BNR. cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”.1.cr t.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1. Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104. Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă.40% 39. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare. Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au.20 . Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei.9% 105 – 114.

Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia.94 În aceste cazuri. deşi declinul lor nu pare probabil. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. iar declinul lor este foarte probabil. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. De aceea. având în vedere mărimea instituţiei. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar. în general. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . Practicile manageriale sunt. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. complexitatea şi categoria de risc. este necesară o supraveghere atentă. De aceea. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. nu apar probleme deosebite de supraveghere. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. complexitatea şi tipul de risc. Ca urmare. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. ceea ce poate conduce. În general. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. au o performanţă critic deficitară. în cele mai multe cazuri. dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează. În aceste cazuri. în general. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. Mai mult. iar ca urmare. există probleme financiare şi manageriale serioase. 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. În general. Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii.

2004). În cazul crizelor bancare. (Gunther. Însă. indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”. 4. . p. . * ** În concluzie.95 manieră prudentă.determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată. . instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează.eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor. atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene).investigarea deoasebirilor dintre grupuri. Cu toate acestea. . Moore. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri.evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. Aceste metode permit: . care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare. (Berg. Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele. O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat. dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri. Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate. 2007 (b). prin asigurarea şi reasigurarea creditelor). În plus. clase). Din punct de vedere formal. 2003). Borensztein. 36 ). analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii.5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. Pattillo. Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample. . (BNR . trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu. riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună. respectiv dispersia unei variabile.clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media.

credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale. . + an X n + b (10) unde: D .investiţii străine directe (nete) /PIB. anlizând acelaşi grup de ţări. De exemplu. b . ai .active îndoielnice/credite totale. pentru a vedea dacă media şi. Cherebin.. de asemenea. Polius-Mounsey. care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg. Analiza discriminantă are două mari etape: . respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente. Cherebin şi T. se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + . identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar. pe de altă parte. care. 2004).constantă. D.profituri nete.evaluarea variabilelor individuale independente.. 2005). Metoda respectivă permite. cu un anumit număr de indicatori financiari. . pe de o parte.credite imobiliare/credite totale.credite acordate sectorului turistic/credite totale. ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: . . se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului. Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely. În materia stabilităţii financiare. înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets). 2001). (Cihak. . .credite intern/credite totale.funcţia discriminantă. În literatură. (Worrell.credite guvernamentale/credite totale. Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor. D. care pun în legătură falimentele bancare. . (Worrell. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii. . . . Xi .coeficienţi.variabilele independente (funcţii discriminante).aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson).96 În cazul în care grupurile sunt omogene. Worrell D.active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide). realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale.. O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă. .

dintre care menţionăm următoarele: . Pe de altă parte. * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop. grupurile trebuie să fie omogene. Totuşi. iar aceştia au o acţiune complexă. o metodă robustă. ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor. însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. varianţă egală în cadrul grupului).slabă reprezentativitate statistică. O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. De aceea. evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc.legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat. cum ar fi. însă au la bază observaţii şi date istorice. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. . ele prezintă şi anumite limite. Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests). EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. . De exemplu. O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc.modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. . tehnica respectivă constituie.pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). La rândul lor. sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice). cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences).97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. . ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente. capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. În ceea ce priveşte analiza discriminantă. coliniaritatea. Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens. nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat. În conformitate cu cerinţele acestei metode. analiza ISF. de regulă. analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based). după cum am arătat. ci mai multe metode complementare. aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar.

testele individuale sunt laborioase. dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. . respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade. care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar. Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară. Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă.98 În fine. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol.

motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii. În funcţie de rezultatele analizei. Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului. care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. Rezultă aşadar. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. respectiv instituţiile financiare. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său. În aceste condiţii. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate. Un asemenea demers cade în atribuţiile . iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). totuşi.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru. i. că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. instabilitate. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea. iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. Considerăm. pieţele şi infrastructura. de evaluare.e. pornind de la opiniile exprimate în literatură. numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. Ca atare. fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său. astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice.

ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. cu siguranţă. Demersul este unul ambiţios. indicatori şi modele. tendinţa cercetării. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare. tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. singură. până în momentul rezolvării acestor limite. În viitor.100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. Din acest motiv. Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. Ca atare. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere. . Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri. În continuarea cercetării. Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii.