1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

chiar şi în situaţii de şoc.1-2). 2002. 2003. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin. 1997. p. Generalizând. care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. 2004. de evaluare. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei). 7). divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”.4 I. p. p. aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. în sens larg. p. A. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”. În ceea ce priveşte BNR. 7). ca de exemplu. 8). Pe aceiaşi line de gândire. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor. (Isărescu. se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. În aceiaşi manieră per a contrario. Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”. 2). „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi. Astfel. Într-o lucrare oficială. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. Mai precis.8). fiind în măsură să aloce eficient resursele. F.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”. p. relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”.(Wellink. p. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore. „un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile. guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. 2006. p.82): . în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. 2003. unii autori. 2006. de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank. 1999. mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. 34). p. apărută sub egida Bundesbank-ului. să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor. Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare. De asemenea. J.

. Editura Expert. inspirate de cunoscuta lucrare a lui N. Astfel. Conform acestei abordări. sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili. „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. Legea entropiei şi procesul economic. îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni. care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . . ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . un sistem financiar „stabil” evoluează. Prin prisma acestor definiţii. de stimulare a creării averilor şi. Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc. Bucureşti. ordine care se schimbă însă tot timpul. Ca urmare. o numim „abordarea entropică”. acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”. caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. la fel ca alte sectoare ale economiei. Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă.Georgescu-Roegen N. însă face aceasta în anumite limite. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă.1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. în ultimă instanţă. în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi.. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează). În mod concret. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor.intermedierea intertemporală (dinamică). intră pieţele financiare. de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. . plasarea depozitelor sub formă de credite. „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate. Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente. de aceea. 1996. transformarea activelor în lichidităţi şi. diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte.2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate. aşadar. anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces. . deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. în final. În mod concret. ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. „Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice.5 . cât şi a economiei în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă.absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară. un sistem financiar este stabil.evaluarea.a resurselor şi de a evalua. de mobilizare a economiilor. Georgescu-Roegen. astfel definit. complexitatea proceselor financiare.

a se vedea: Cerna S. 2000.d. la fel ca alte noţiuni economice. Editura Universităţii de Vest Timişoara. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. Ca urmare. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil. pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. teoriei anticipaţiilor1 etc. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii. Din punct de vedere practic. Într-adevăr. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil. „bun de consum colectiv”) are două definiţii.m. urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă. efectele respective sunt considerate „externalităţi”. Prima este cea dată de P. infrastructură). suferă schimbări calitative. ea generează 1 . definită într-una din modalităţile de mai sus. dacă are două caracteristici tehnice. după care „un bun este <public>.. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). evoluează într-un mod imprevizibil ş. Samuelson. În ştiinţa economică modernă. Asemenea abordări.m. în care termenul de „bun public” („bun colectiv”. un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine. (Samuelson. . 2004. ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii. un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. foarte răspândite în literatura economică actuală.d. De aceea. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. Nordhaus. teoriei jocurilor. dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş. cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. instituţii. dimpotrivă.a. Cu alte cuvinte. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. În literatură. Noţiunea de bun „public”.6 evoluţie (pieţe. stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice. p. Pe de altă parte. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici. tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii.a. În pofida terminologiei lor diferite. 55-56). îşi modifică în timp forma şi conţinutul. De asemenea. cele două definiţii sunt echivalente.

Pe baza celor arătate.) au caracter endogen. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. instituţiile şi infrastructura (componente endogene). Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. Cu alte cuvinte. lipsa de lichiditate. ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. semnificative şi neanticipate. există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. deci. facilitând. Cu alte cuvinte. satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. În literatură. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic. care. astfel. atingerea performanţelor economice. însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor. se poate. riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. ele devin „riscuri sistemice”. Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A . propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”. care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. Indiferent de definiţia utilizată. (fig. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. nr. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit. din riscuri pur şi simplu. 1).

nr. 1.8 Fig. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. de inovaţii tehnologice. deoarece afectează un mare număr de instituţii. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite. Nici în cazul . Astfel. cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi. 106. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei. legale şi reputaţionale. Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. mai departe. şocuri petroliere. generate. chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. În cazul pieţelor de capital. instabilitate politică etc. întregul sistem financiar şi întreaga economie. riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. de lipsă de lichiditate. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. de exemplu. se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice).2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. În concluzie. De regulă. blocarea procesele economice reale. aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta. riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. modul de efectuare a plăţilor şi. A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. Ca urmare. riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. În plus. falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi. în general. 2005. riscul variaţiilor ratei dobânzii). (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. Însă. 1. de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). p. prin natura lor. care. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor. de aceea. mai departe. riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”.

De cele mai multe ori. suficient de numeroase pentru a permite generalizări. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu. în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). formele lor de manifestare se aseamănă. soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite. Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. în întreaga lume. Aceste crize au fost. referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. Tsomocs. Ca urmare. Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. Aceasta. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). în literatură se subliniază adesea că.„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. von Hagen şi Wyplosz. se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. au avut loc crize financiare şi valutare. Explicaţia rezidă în faptul că. în contextul mişcării libere a capitalurilor. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. aceasta din urmă fiind. creşte” (Tsomocs. iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. după cum am arătat. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. Invers. deci. în anii ’90. o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). s-au manifestat concomitent. deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. Un alt autor. iar numărul de falimente în sectorul bancar. chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. Spre deoasebire de aceasta. în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv. Argentina). Halpern. în literatură. Cu alte cuvinte. ţările din Asia. iar efectele lor se potenţează reciproc. De exemplu. 2002). Rusia. se constată că. „vulnerabilitatea externă” este asociată. Eichengreen. Astfel. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”. deci. să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). D. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. 2002). dar şi în celelalte sectoare ale economiei. O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni .9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. Însă. situaţia financiară internă a unei ţări. de autorul citat. Astfel. H. 2003). „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. Astfel. termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. de obicei. (Gabrisch. care. inclusiv în plan terminologic. . inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. de cele mai multe ori.

fiind cunoscut faptul că. Studiile repective au evidenţiat. etc.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi. decât să tratezi consecinţele acestuia.calitatea supravegherii bancare. . în general. Gosh. 1996. Rose. în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun.volatilitatea cursului de schimb.expansiunea excesivă a creditului. etc. 2003.b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. . . se poate adăuga o a treia modalitate de tratare. situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului.standardele şi codurile de bună practică.existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: .existenţa unor instrumente adecvate de control valutar.reducerea competitivităţii mărfurilor exportate. . respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang.creşterea ratei inflaţiei. Frantzscher. Frantzscher. . „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie.creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles). 2003) . amintim următoarele: . .Wyplosz.deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). 2000). . ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90. este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ. Velasco. În perioada 1996-1998.10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. Bussière. în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi.creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc. apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90.reducerea ratei de creştere economică. Potivit studiilor respective. 2002) . Ca urmare a acestei mişcări de idei. 2000. . uneori. . au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”. care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen.a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière. . există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . Recent. 2002) La acestea. Astfel. care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”. numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare. există un mare număr de studii cu caracter specific. (Schardax. de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI. . . Dintre aceste cauze. Gosh. de asemenea. 2002). în prezent. calcularea probabilităţii apariţiei unei crize.cadrul legal. În fine. s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. Tsomocs.

decât pe soluţionarea acestora. În cadrul acestui proces. nu a unor instituţii financiare izolate. Totodată. precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1. . (Goodhart C.existenţa obligaţiei de auditare. PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile.conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. Ca urmare. În modul acesta.gradul de transparenţă. 98). Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: . în anul 1999. un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” .calitatea managementului.3 . Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor. . şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun. 2004.11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială. într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast. care se înscriu. să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: . Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar. p. 1.identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. Prin prisma acestui concept.gradul de lichiditate a sistemului. pe de o parte. Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar. deci. Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi. se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară. . . 2004. indiferent că sunt de origine internă sau externă. adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său. Cu acordul ţărilor interesate. propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri.. pe de altă parte. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. şi rezultatele macroeconomice. 1 A se vedea & 4. p. care au lansat. munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii. .8). Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. etc. .aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat.PESF. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale.

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

în primul rând. Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire. implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre . în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară. perfecţionarea sistemului legal şi judiciar. instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci. mărime. conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate. măsurile respective sunt de două tipuri: .crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei. În al doilea rând.). acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. deci. Ca umare.instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare. . etc. cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor. măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri. elaborarea normelor interne. măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie. pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică. .recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul. . etc. Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi.promovarea unor politici macroeconomice adecvate. a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere. .b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile. remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: .). În alte ţări (majoritatea ţărilor europene).reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. garantarea depozitelor. în unele ţări (SUA. cadru legal etc. . Din acest punct de vedere. Asfel.). . intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare. Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară. Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă.incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor). . precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri.sustenabilitatea preţurilor titlurilor. etc. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar. Ca urmare.a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei.15 . Marea Britanie). În principiu.reformarea justiţiei. . . analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea. Dificultatea proiectării. supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare.reglementarea asigurării depozitelor.implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor. cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare.

aceste pierderi nu au putut fi evitate. . ca urmare. Într-adevăr. Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale. mărimi stohastice etc. dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. Într-adevăr. deşi. în general.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. chiar şi prin implicarea băncii centrale. Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale.funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au. care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă .reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă. Aceste funcţii sunt următoarele: . .garantarea depozitelor. pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare. Rezultă că. o eficienţă economică mai mare.16 evenimente care încă nu s-au produs. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică. din punct de vedere istoric. funcţii neliniare. în multe cazuri. care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise.unor mari cereri de retragere a depozitelor. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. . banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate. dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice. în general. II. Cu toate acestea. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale. .cu rezervele şi activele lor obişnuite . Căci. Şi. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor. Or. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat. De asemenea. instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală. de fapt. Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. nu ar fi avut cine să o facă. iar. însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi.

17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni. Human Action: A Treatise on Economics. se adaugă unele fenomene recente. 2006. Saporta V. 49-61). deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului. pentru asigurarea stabilităţii financiare. de asemenea. 548).n.n. ceea ce. stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare . 2000. ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală.constituie o condiţie necesară. Fox&Wilkes. 10). este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva. intensificarea procesului de inovare etc.. fie să nu ajute nici una.. p. în virtututea acestui fapt.Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. necesită implicarea băncii centrale. menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J. p. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . pot avea costuri macroeconomice importante. În noile condiţii. 1966. Reciproc. sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”. au devenit bănci centrale .. decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. Guvernele au fost ghidate.. care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. dereglementarea. (Mises L. în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. în particular. San Francisco. globalizarea. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). von Mises. dimpotrivă. după care. p. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace.1 Cu toate acestea. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată. p. în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi. Ele au privilegiat anumite bănci (care. cum ar fi.2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale. De aici. se creează un mediu economic nou. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 .). În fine. Din această cauză. unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker.. deşi nu suficientă.La ora actuală. Reis R. Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. 1984. Dintre aceste noi atribuţii. care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare. P. Cu toate acestea.. odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse. 2002. 441). criza bancară. (Hoggarth G. p. de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu. 825855). 2 . care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit.

Sunirand în 2004. În ceea ce ne priveşte. o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. Jacobson. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. Tsomocos. Deşi stabilitatea financiară nu constituie. 20003. el acceptă compatibilitatea celor două obiective. 2002). C. 2004)..De fapt. Laffargue. De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară. (Kindleberger. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu. Goodhart. cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă. Tsomocos şi D. Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar. Sunirand. Căci. Vredin. într-o lucrare elaborată împreună cu D.18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. 1997. Într-adevăr. diminuează acest pericol. nr. Molin. 2001). subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate. 1986. Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. 10) Cu ajutorul acestei scheme. Astfel. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. Goodhart. Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. de regulă. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. p. Watson. o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor. 1982. principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. Or. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. Schwartz A. 2006. .

Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. 2000. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici. iar unele mari bănci au probleme de lichiditate. Or. care constituie mijlocul legal (final) de plată. sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic. după caz (Cerna. 2. Schinasi. or. . înlăturare a consecinţelor). aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi. . . După cum se ştie. Într-adevăr.banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”. Într-adevăr. . banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare. sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic. Goodhart. însă. aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează. . instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati.1.19 .banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi. deci.garantarea depozitelor.stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz. deoarece.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. Sunirand. 2004). pe de altă parte. .operaţiunile open market. împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire. p. . Tsomocos. în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: .1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market.exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă.reglementarea şi supravegherea prudenţială.sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. 1986. 2.1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea. remediere. ceea ce . ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. 105-108 ). 1999).

într-adevăr. este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. reglementarea indirectă este mai permisivă. Goodhart. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor. 140-142). În ultimul timp. 2000. . . În literatură. care revine. excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin. (Boot.reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar. 2001. care. Davis. p. nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii.asigurarea transparenţei pieţei. Este vorba. nu numai a capitalului minim. În modul acesta. monitorizarea pieţelor de capital.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare. etc. Căci. 1997.instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe.1. Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale. reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. Sinclair. Cu alte cuvinte. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. prin prisma stabilităţii financiare.. Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi.). se constată proliferarea practicii reglementării indirecte. Ca urmare. 2001). . Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare. Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Evident. în literatură se exprimă şi părerea că.20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară. 2. Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit. Tsomocos . Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară. unii autori suţin că. aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor. .difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare. Sunirand P. în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. Goodhart. responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. acestei instituţii. 2004). reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale. în situaţii de criză. 2005 (a). fiind permisivă. 2000. aşadar. După cum am mai menţionat. de regulă.crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului.

în sensul că se consideră că o bună reglementare. 2000. O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. Astfel definit. 2003. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim. White. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului. 2: Perspectiva micro. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică. deoarece este în concordanţă cu . Caruana. Borio. nr. 2) (Borio. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. având. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. 2004.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor. însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. deci. efecte benefice asupra stabilităţii finaciare. 2003): Tab.. Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată. Tordjman. Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale. 2004. Conform autorilor citaţi. Ca urmare. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor. 2006). nr. 2006). care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice.21 D. cât şi microeconomici. Wood. obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare. (Crockett. 2005. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. Allen. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. Spre deosebire de aceasta.

De Haan. pot fi încredinţate amândouă băncii centrale.până în prezent. 2000). Tsomocos. suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că. În ceea ce ne priveşte. Mercs. nu de „supraveghere”. 2004. aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară. reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. (BNR. Din motivele deja arătate.stabilitatea preţurilor – şi că există.un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. Ca urmare. p. deci. Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim. Schoenmaker D. 1999. Ca urmare. de exemplu. . . iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. p.autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. în cazul BCE. . . 539560). Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . 1 . 52). cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J.. în unele ţări. Astfel. Ea se regăseşte.activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare. în această zonă. În UE.1995. Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală. 629-653). În fine. unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară. 2004)).Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. p. 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor). Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi. Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente.. după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv .. Sunirand. Oosterloo. se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale. sistemul a funcţionat corespunzător. o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere. BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor). 2007. din moment ce nu există distorsiuni. vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale. (Goodhart. s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi. b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare. 2004. în anumite condiţii.

De altfel. Cuadro L. În această concepţie. Riscurile micro. unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare. În aceste . alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor. bi. Tradiţional. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real. însă. Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi. între autorităţile de resort din ţările membre.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. ducând la blocaj în lanţ şi. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci. Vredin A. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor..şi multilaterală. probabil. printre care şi România.. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar. Molin J.1.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări.şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală. susceptibile să conjuge riscurile micro. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică. Jacobson T. 2003. prin intermediul sistemului de plăţi. Wood. Gallego S. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare. iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi. De aceea.. 2001. Khiaonarong.în mod direct sau indirect . după unii autori..23 Pe de altă parte.. 2005). aceste efecte se pot amplifica exponenţial. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. în ceea ce priveşte ţările membre UEM. În fine. Sistemele de decontări şi plăţi concentrează . 2003). 2003). indiferent de costul acestora. care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări.aproape toate formele de risc sistemic. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar. decontărilor şi al operaţiunilor colaterale. procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie.. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi. De asemenea. 2000. (Patat. deci. (Allen. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene. De asemenea. în particular. Garcia Herrero A. cele care urmează să intre în Euroland. în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic. respectiv. punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi. 2. În acest cadru.

d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. Legat de aceasta. (Khiaonarong. cum ar fi. . 2005 (b)). după cum am menţionat. şi anume „subvenţionarea” sistemului. care intervine în cazul în care. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. RTGS elimină riscul ca. sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. Căci. dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice. sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. 1 . care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. Cu toate acestea. printre altele. Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină. la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară. De aceea. De aceea. banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. În modul acesta.Real Time Gross Settlement. Însă. o bancă să devină insolvabilă. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. apare şi o altă problemă. cele create de instituţiile private.24 condiţii. Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). de fapt. o distorsionare a concurenţei. 2003). este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. pe parcursul unei singure zile de lucru. c) operare directă a plăţilor. e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi. unii autori. Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. Spre deosebire de sistemele brute. intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. În ultima vreme. b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. (Schinasi. Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. Cu toate acestea. printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală.

Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: . În literatură. . Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant. în final.Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System.4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor.garantarea depozitelor. banca centrală etc. La scară europeană. . 1 2 . În fine. interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. 2006). care efectuează prima plată. total sau parţial.regimul falimentului bancar. să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri. dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui.1. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin. . în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor. fără a fi primit însă efectiv sumele respective. Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern.reglementarea şi supravegherea prudenţială. ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare.Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare. Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1. ci şi în remedierea consecinţelor acestora. eventual.) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi. Aceste genuri de riscuri. Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”. În anumite condiţii. un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat. este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin. 2000). care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2.funcţia de creditor de ultimă instanţă şi . 2. (Bichi. industria bancară. . care are de încasat anumite sume. au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real. 1999). asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor. Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor. garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net). aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar. a bunei funcţionări a pieţei şi.

constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit.necesitatea unei asemenea practici. .facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. 2004. . în literatură se discută mai multe probleme. unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). (Allen. 2001). 2004). principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor. se constată următoarea situaţie (Bichi. Goodhart. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral. 2000. În acest cadru. Asfel. formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”. Rochet. După părerea noastră. Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor. schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. cum ar fi: .eficienţa diverselor scheme de garantare. banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”. se adaugă alte obiective secundare. precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată. 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. (Boot. prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral. nr. 2006). După cum arată numeroase . De aceea. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. Wood. deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară. . de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii.redistribuirea costurilor falimentelor bancare. (Crockett. .26 Referitor la garantarea depozitelor. De asemenea. La acestea.sfera sa de cuprindere. analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). 2006): Tab. dintre care amintim următoarele: . În foarte rare cazuri. (Tordjman. . 2002.promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal.încurajarea economisirii şi a creşterii economice. 2004). De regulă. de obicei. Morrison.

. (Bruni.promovarea stabilităţii sistemului bancar. . 2. indiferent dacă aceasta este sau nu justificată. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei. prin amploarea şi violenţa lor. există un cadru european. Banca centrală este furnizorul . Într-adevăr. reprezentat de Directiva 94/19/EC. 2005). Căci. condiţiile de activare a schemelor de garantare. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare. . . Or. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. În materie de garantare a depozitelor. prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei. De Boissieu. se confruntă cu probleme de lichiditate. Alţi analişti susţin însă că. cu consecinţe devastatoare asupra economiei. Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. determină masive cereri de retragere a depozitelor. este necesară revizuirea acestui cadru. prin prisma globalizării. (Mishkin. Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: . (Gulde.protecţia deponenţilor. deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci.27 exemple istorice. impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor. 2000). precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care.imediat şi final . 1997). particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare.promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană. modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor. de şocuri exogene.5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă.al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară. asimetrii informaţionale etc. Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare. crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. 1989).1.minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger. informarea deponenţilor etc.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit. Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. . regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe. nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. deşi sunt solvabile. în general. Ca urmare a existenţei sale în fundal. . dereglementării. prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin. provocând crize financiare grave. chiar şi de la cele solvabile. Wolf. fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali. inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale.

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. care nu pot fi niciodată total eliminate. După cum am arătat. În modul acesta. 1998. în anul 2005. ci tarifate la minut). prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor. 33% reprezintă garanţii bancare. Hartmann P. la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE. este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex.BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi.H. dintre care cca. La ora actuală.700 miliarde euro. EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. din punctul de vedere al ţărilor respective. în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. integral garantate. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere.. Stehm J. Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro.decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale. overnight). deci. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE. în prezent. . toate interconectate. Paralel cu crearea TARGET. pe descoperit de cont (overdraft). unde creditele de acest tip nu sunt garantate... Or. p. capabil. în 1 . la începutul anului 1999. a fost pus în funcţiune sistemul TARGET. la fel ca TARGET.decontările financiare dintre băncile comerciale. sistemul de plăţi al FED. De aceea.1. aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET. să efectueze viramente în euro în cadrul UE.operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre. La acestea. 2000).1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: . investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele. care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei. se adaugă vulnerabilităţile exogene. în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. . cea utilizată în cadrul FEDWIRE. băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real. . în cadrul pieţei europene unice. În acest context. 832-848). Se poate. compatibil cu sistemul TARGET. Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O. Căci. (Furfine C. să trebuiască să se declare în stare de faliment. devine practic egal cu zero.. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5.31 După cum am arătat în &1. deci. o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă. “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. RTGS.. pieţele şi instituţiile. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). Paralel. SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday.

precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE. este deţinut de ABE la BCE. iar pe de altă parte. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. remunerat. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează.J. cu o anumită sumă. 1999. inclusiv. Schinasi G. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare. Ducher J. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare. în schimbul unor garanţii. are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight. precum şi marile instituţii europene. etc. Primul este cel de “gripare” a sistemului. în modul acesta. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei. fiecare participant este supus unei duble obligaţii. Beau D. Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. în valoare totală de 1 miliard de euro.). 1999. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european. aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1. de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei. nu poate fi acceptat. asigurări sociale etc. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte. 65-76. Deoarece. o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE.. deci. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. trebuie să contribuie. însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. două genuri de riscuri. 1999. la care participă băncile membre ABE.32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE). care. p. celor care nu participă la zona euro (pre-in). la un depozit la vedere. evident. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane.. a priori. În literatură. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . Acest depozit. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. (Prati A. ECB. Căci.. ceea ce.) Faptul că. În aceste condiţii.F. în cazul falimentului unuia dintre participanţi. dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. în acest caz. teoretic.. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate.

. 2006. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective.m. 2000). 2005.. După părerea noastră. Angeloni. etc. Calvo-Gonzalez. precum şi . Cecchetti S. Von Thadden E.G. 787-807. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe.R. Flad. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare. stabilizarea macroeconomică. 2000. IMF. 1997. 2004.33 de investiţii. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare.. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare. (Doyle. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane. Lenain. însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro. (Mc Cauley R. De aici. Arratibel. dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului. Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori. (Artus P.. p. asigurările sociale etc.. probabil. 2001. Bernanke B. dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. primele de risc şi de lichiditate. Gertler M. Kuijs. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). p. Mehl. creşterea lichidităţii ş. 2000. dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. mai încet. Mongelli. White W. societăţi de asigurare etc.d.L. Afonso.. etc. intrarea efectivă în această organizaţie etc. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua.. ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average). Totuşi. 2001.a. este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. De altfel. ş.). Rawdanowicz. Schuknecht.a. 2004. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice. 2006). Backé. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale. deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare). Or. volatilitatea cursurilor. Nerlich. Thimann. Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit.) se vor integra. 93-108). Jiang. Tanzi. instaurarea unei mai bune discipline bugetare.). ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe. perspectiva de a deveni membru UE..

în anumite condiţii. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate. În cazul României. . se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului. Dintre acestea.consolidarea semnificativă.. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. Independent de aceast aspect instituţional. însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei.. riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale. pe de o parte. toate aceste probleme. în literatură există şi poziţia că.34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”. 2000). După părerea noastră. susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. (Bernanke B. 2000. O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone. o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia. cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. amintim următoarele: . deocamdată. . cât şi stabilitatea financiară.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor. Cecchetti. Gertler M. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. În al doilea rând. ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. în monedă naţională. care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. De aceea. şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor. rămân deocamdată deschise. etc. Deocamdată. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. facilităţile de credit şi politica de open market. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. libelate. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare. pe de altă parte. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare. Legat de aceste chestiuni strategice.

cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare. În aceste condiţii. . potrivit legii sale de organizare şi funcţionare. pe termen lung. va avea. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit. Pe termen mai lung. Oricum. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor. Formula respectivă este. şi cele de supraveghere prudenţială. De asemenea. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare. deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. BNR are ca principală atribuţie autorizarea. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală. unde. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. pe de altă parte. În aceste condiţii.îmbunătăţirea cadrului normativ. se poate afirma că intrarea în UEM. pe care ne situăm şi noi.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. Această situaţie se întâlneşte şi în România. pe de altă parte.şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări.. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi. După părerea noastră. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. în general.. 1999). caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. în cazul României. Aceasta. deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere. 1999). se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei. în general. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide . pe de o parte. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor. am arătat că poziţia dominantă în literatură. în ţările central şi est-europene. Referitor la primul element. s-a insituit deja o cooperare bi. deci. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. Aceasta.35 . care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare. În plus. în majoritatea ţărilor. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. care sunt foarte solide. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. Însă.

producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord. expansiunea ramurilor industriale moderne.de care are nevoie.. (Stiglitz. principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. Pe de altă parte. McGrew şi P.m. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume. Europa Occidentală şi Asia. În mare măsură. dezvoltarea sectorului serviciilor. serviciilor. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional.puternice şi coordonate . aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. cunoştinţelor şi a oamenilor”. Astfel. dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce.36 existente la nivel european. După J. extinderea mecanismelor pieţei. reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A. Lewis. Pe de o parte. care cuprinde toate laturile vieţi economice. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. capitalurilor. tehnici. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială. tehnologie şi capital. iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns . servicii. În fine. sociali-politici etc. În esenţă. însăşi apartenenţa BNR la SEBC. La baza acestui proces se află o serie de factori economici. Însă. STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3. 2003). vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării.. deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane.d. globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. la nivel internaţional. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. ea . III. la nivel naţional.a. regional şi naţional. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor.1. Stiglitz. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea).

p. Lewis. La rândul său. integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor.37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune. are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii. alături de extinderea legăturilor.industrializarea şi schimbările induse de aceasta. Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar.real. adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale. cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei.2). 2002.3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă). ale procesului. pozitiv şi de lungă durată . economică sau culturală . .” (Sahai. prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital. Prin prisma acestei definiţii. O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI. apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale). se poate afirma că globalizarea . de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane.politică.mişcarea capitalului. . culturale etc. precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei.este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni.comerţul internaţional. interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent. care a început după terminarea primului război mondial. crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei. Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: . serviciilor şi mai ales a capitalurilor”..migrarea populaţiei.2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ.1) etapa acumulării capitalului. Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: . p. 2001. Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale. .2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii. . Pe baza lucrărilor citate. Astfel. apariţia . procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko.de dezvoltare a internaţionalizării economiei. politice. Prin urmare. .3). se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul . 1993). .

Într-adevăr. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. anii ’80. mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni.2. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. în acest cadru. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii. când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. Aceasta. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. după liberalismul secolului al XIX-lea. de majoritatea ţărilor lumii. la începutul anilor ’90. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. Donath. Astfel. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente. 2006. 28-29). deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). la speculaţii şi dezechilibre multiple. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. Astfel. liberalizarea circulaţiei capitalului. p. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna. 3. Însă. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. a constituit un fenomen constant în istoria economică. .. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital. sfârşitul anilor ’60. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital.38 investiţiilor internaţionale etc. perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului. Alte fenomene – cum ar fi. continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III. Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. după exemplul lor. Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. urmată de liberalizarea acestor mişcări. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. când această tendinţă se inversează. În ultimele două decenii. În toamna anului 1994. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987).

spre deosebire de cele din America Latină. ci şi în spaţiul mondial. În cazul lor. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt. care a fost declanşată de prăbuşirea. Şi cu toate acestea. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. De asemenea. 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. . iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. De asemenea. în toamna anului 1997. cursul de schimb să fie stabilizat. În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital. Este de remarcat că ţările asiatice. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare. s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. sistemele financiare naţionale (locale). Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii.inflaţia să fie ţinută sub control. la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997). În esenţă. măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice. aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile. Această criză a afectat alte pieţe financiare. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. a baht-ului tailandez. inclusiv pe cele din America Latină. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. acestea pot fi formulate sintetic astfel: . care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est. din această cauză.39 La doar câţiva ani. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. Această criză. De asemenea.

literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată.să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei. care beneficiază de instituţii solide. care depinde fie de factori conjuncturali. Ţările în curs de dezvoltare. De asemenea. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital. inspirate mai ales de modelul chilian. Astfel. inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice. obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă. instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie. De aceea. deci. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi. Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. . se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. taxa de rescont etc. politica de curs de schimb. În legătură cu aceasta. în general. în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. fie de condiţii structurale. cu instituţii neperformante. În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei.. această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. În acest context.40 . numeroşi teoreticieni. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital). ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică. precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. Într-o economie deschisă.sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente.). sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate.să existe un sistem informaţional şi statistic eficient. este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate. cu instituţii slabe. . iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital.gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. este vorba în principal de a da un semnal credibil. rata rezervelor obligatorii. . Dintre măsurile de acest gen. . taxele vamale etc. controlul mişcărilor de capital. . în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective. a tranzacţiilor de cont curent. politica fiscală. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc.

Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. În aceste condiţii. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă. “cercul vicios” . pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). se manifestă şi un alt fenomen. intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. Într-adevăr. Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. pe de altă parte. fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. în caz contrar. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. de exemplu. În mod schematic. În cazul ţărilor foste comuniste. cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital. dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). trebuie arătat că atât analiza teoretică. Pe de altă parte. dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix.41 În sfârşit. autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. în cazul unei ţări mici. politica monetară este eficace. Însă. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar. Căci.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

3. acestea pot fi prezentate ca în fig. 2006. p. cât şi instabilitate finaciară. de aceea. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri . nr. 15) După cum rezultă din figura de mai sus. p. determinată de procesul globalizării economice. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară. fiind susceptibile. Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu. deschiderea economiilor contemporane.3. să provoace atât inflaţie. nr. 2006. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. nr. 5: Fig.5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu.43 Fig.

În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne. Hochreiter. fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor.se crează noi locuri de muncă. avantajul diminuării riscurilor. spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital. Goldstein. iar randamentul marginal este ridicat. 1994. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului.în general. O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA. randamente superioare. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei. de asemenea.). la creşterea bunăstării sociale. 1996. Montiel. Milesi-Ferretti. . 1996. Bakker. în pofida ratei scăzute de economisire. contribuind. 1996. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: . 1998. ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor. însă. Grilli. . Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică. astfel. Eichengreen. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. . prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe. Rodrick. liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. de asemenea. 1996. Astfel.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar. liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. Grilli. Deţinătorii de capital obţin. conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte.utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii. iar randamentul marginal este scăzut. De aceea. De Gregorio. că după liberalizarea contului de capital. Mussa 1998.Wyplosz. Antzoulatos. chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. S-a observat. Milesi-Ferretti. urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. (eds. capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. Fischer. Rose. 1995.1 În acest context. . întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte. care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri. servicii de sănatate şi educatie). Valdes. procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă. Calvo. Edwards. unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). astfel. . 2000). (Alesina. Cu toate acestea. Eichengreen. 1996. care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari. În realitate.44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I.statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare). în multe cazuri. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază.

dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă.). în anii ’80. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente. amintim următorii: . care. în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare.1998). limitând eficacitatea intrărilor de capital. de natură internă sau externă. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. de regulă. cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. . la rândul său. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei. în literatură. Totuşi. această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice. Ca urmare. trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. . Un astfel de studiu este cel elaborat de D. De asemenea.piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol. etc. care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. au redus controalele asupra capitalului. este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. Aceasta nu ridică probleme majore în sine. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. . în general. iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări. deocamdată.statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale. este de remarcat că. înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării. Prin aceasta. libera circulaţie a capitalului conduce. investiţiile şi nivelul de educaţie. Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău. care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. . Rodrik. şocurile petroliere etc. În plus. După cum arată unii autori. ori dacă mişcările extremiste. în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă. au înregistrat intrări de capital mai mari.45 asimetria informaţională. Mussa. B. ca de exemplu. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta. Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare. dacă. Eichengreen. Este adevărat că se constată că ţările care. nu o simplă programare calendaristică. a căror amploare depinde. liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei. în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate. nu scapă de subt control . naţionaliste şi religioase.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. (Eichengreen.

Thailanda. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). (Rodrick. autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane. provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. Totuşi. pe de o parte. într-o lume perfectă. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. Analizând datele referitoare la 100 de ţări. pe de lată parte. (Edwards. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. Filipine. şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar. 1999). criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. pe de altă parte. 2002). efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. autorul ajunge la concluzia că. Rusia (1998). aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. în anii 90. . după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică. Turcia (2000). „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. însă un stăpân prost”. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. (Musa. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. pentru perioada 19751989. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. După cum s-a spus. pieţele financiare pot fi extrem de instabile. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. pe de o parte. 2001. 1998).46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. Argentina (2001). invers. Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri. Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). 1997). Indonezia. Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. Într-adevăr. Edison. Bulgaria (1997). De asemenea. Căci. din cauza naturii lor specifice. Mai mult. şi dezvoltarea economică. dezvoltate şi în curs de devoltare. în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. În fine. Korea şi Malaysia (1996.

deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. . când. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld.intreprindere. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale. ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%. validând. asteptările pesimiste iniţiale. ei vor cere o primă suplimentară. USD. 1 . este adevărat. După cum am mai menţionat. Este un exemplu semnificativ. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. persoană fizică . însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit. deşi nu foarte accentuată.banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez).băncile şi intreprinderile .În urma crizei asiatice. În consecinţă. mai ales în timpul „boom-urilor”. investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. după care au urmat imediat retrageri masive de capital.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză. guvern. în 1996. în 1997. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. astfel. banca centrală poate vinde valută. creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor. În ceea ce îi priveşte. care. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment. Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. legate de fluxurile oficiale de capital.1 În modul acesta. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. care arată. Însă. fie ea şi SUA. La ora actuală. deci. Ca urmare. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta. băncile şi-au restrâns creditele. pot fi excesive. De exemplu. în general. contul curent a trecut de la deficit la surplus. care a durat mai bine de doi ani. ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri.Dacă. iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că. în functie de mediul social-economic în care operează. USD. chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. Însă. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii. Desigur. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor. De exemplu. a fost totuşi destul de persistentă. în aprilie 2001. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici . În aceste condiţii. ci din cauza scăderii importurilor. Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător.47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. doar ex post.de a-şi onora datoria. agravând şi mai mult criza. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. care să compenseze acest risc. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice. că intrările de capital întro anumită ţară. Totodată. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală. probabil. 2 .

În cazul ţărilor asiatice şi. într-o situaţie de prăbuşire a creditului. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. * ** După cum am mai menţionat. În această perioadă. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). Însă. al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. Demirguc-Kunt. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric. pentru aceasta. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. . probabil. alimentând criza. Wyplosz. Teoretic. Rose. Însă. făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. în baza căruia au fost 1 . rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei. Însă. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. 2001). Franţa – 1990. care. în viziunea sa. singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri.48 prelevând-o din rezervele sale. care este globalizarea. RFG – 1984.De aici. pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice. într-o analiză recentă. Detragiache. este un bun indicator bun instabilităţii financiare. C. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată. de exemplu. ele pot sta la originea unei adevarate crize. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv. 1996. (Wyplosz. Într-adevăr. Potrivit acestui autor. Belgia – 1990). 1998). Olanda – 1983. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune. liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale. Astfel.1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică. statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. (Eichengreen. De aceea. banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii. măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund.

Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006. definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. Grecia – 1993. Irlanda – 1993). aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. Portugalia – 1993. în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE. România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro. În modul acesta. La ora actuală. De aceea. inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE. respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele. . iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic.49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu.

dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil. În general. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. influenţate de autorităţi.companii de investiţii financiare. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. La început.1.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. nr. de piaţă. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia. de asemenea. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. legale şi reputaţionale. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. În mod tradiţional. În aceste ţări. Or. prin modul de reglementare. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar. case de economii. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. După cum rezultă din fig. riscurile financiare ţin de procesul de creditare. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan. mai ales în curs de dezvoltare. Astfel. de regulă. adică în activitatea economică. lichiditate. în economia reală. 1 din &1. la nivelul instituţiilor financiare. Într-o serie de ţări. -. rata dobânzii şi poziţia valutară. precum şi alte tipuri de instituţii financiare .50 IV. acestea din urmă sunt doar preluate. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. Instituţiile financiare sunt expuse. perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. În fine. transmise şi amplificate de sistemul financiar. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . În aceste condiţii. companii de asigurări. Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. case de brokeraj etc. fonduri de investiţii. Spre deosebire de acestea. pe când altele se nasc în mod exogen. de regulă. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4. deşi gradul de bancarizare este redus. la riscuri operaţionale. De aceea. problemele apar la o singură instituţie. cooperative de credit.

restrictivă. Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. Todotată. însă sistemul de plăţi preia. soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . a unor dezastre naturale (cutremure. pierderea generală a încrederii. se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi.). Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului.)..51 interbancară. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. De asemenea. decontări şi compensaţii. producerea unor evenimente politice (războaie. de aceea. neutrală). instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă. care. De fapt. creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi. falimentul unei mari companii. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). În fine. 2003). o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. piaţa creditului. atacuri teroriste). deci. în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. la rândul lor.) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. (White. care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). deci. tensiunile politice etc. În mod tradiţional. manifestaţii. Or. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”. de asemenea. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară. incedii etc. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. inovaţiile tehnologice. provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. inundaţii. ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. În ultima perioadă. pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ. cel mai des utilizat. este injecţia rapidă de lichidităţi. au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. greve. piaţa financiară etc. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. fenomenele de panică etc. Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale. alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular.

ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi. ceea ce la face. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci. În ceea ce le priveşte.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane. Totodată. gospodăriile populaţiei). dereglementare. există două cazuri extreme. căci creşterea expunerii 1 . În primul caz. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. mai departe. care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. După cum am mai menţionat. cedarea riscurilor aferente creditului. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. care afectează imediat o mare parte a economiei. . cum ar fi. a sistemului de supraveghere. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. într-o anumită măsură. să îşi asume noi tipuri de riscuri. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. a procedurilor auditare etc. De exemplu. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. dacă există în economia respectivă. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. pe de altă parte. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice. Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. deci. la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor. care are aceleaşi consecinţe. prin fenomenele de panică etc. În particular. În cazul al doilea. diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi. integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. facilităţi care. liberalizarea. deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. De asemenea. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. globalizare. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere. Din acest punct de vedere. asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică. Or. sector public. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor. de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu. securizarea creditelor bancare etc. instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare. instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe.1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii.

cursurile practicate în contractele „futures”. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. balanţa de plăţi. creşterea economică. Gill. 2000). inclusiv de pe piaţa interbancară. Lowe. O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei. De aceea. Van den Berg. alte instituţii şi în general sistemul financiar. primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. Tot aşa. Pentru acoperirea întregului sistem financiar. de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice.53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. Leone. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. (Sahajwala. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici.. preţurile activelor nefinanciare etc. Hilbers. (Evans. ci şi de dispersia agregatelor respective. de randamente etc. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere.). indicatori etc.). gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor). condiţiile de pe diverse pieţe. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. De exemplu. modele. După cum am mai menţionat. piaţa derivativelor etc. observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. clienţii acestora. Acestea sunt anumite procese. acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. software sau de conectare. inflaţia. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. proceduri. de asemenea. De asemenea. piaţa acţiunilor. În mod complementar. poziţiile valutare deschise. cum ar fi. rapoartele între datoria netă şi venituri. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. 2000). investiţiile. căderea reţelelor etc. Informaţii relevante . anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen. cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. În fine. Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. Bazate pe experienţa trecutului. trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte. piaţa obligaţiunilor. (Borio. Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante). blocaje create de problemele de hardware. 2002). diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor.

(Persson. această repetare este neregulată. şi anume (Kaminsky. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”.2. dar care se pot repeta. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice. acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. 2003). inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare.I. care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar. diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. 2001). un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia). analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale. În fine. 4. Lizondo. cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale.2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar. În acest context. care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale. Jones. Însă. 1998): 1) Sectorul extern: . se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori. ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. de asemenea. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu. Astfel. Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. indicatorii pieţei financiare. grupaţi în 6 categorii. (Blasche. într-o lucrare de sinteză pe această temă. Majnoni. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar. După cum am arătat în cap. fluxuri de capital. în condiţii extreme. Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice.1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi. . utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate.54 conţin. investiţii străine directe. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). Blavarg. De aceea. fluxuri de capital pe termen scurt. a sistemelor de rezervă (back-up) etc. Însă.contul de capital: rezerve internaţionale. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. Reinhart. Peria.

în general. PIB. exporturi. schimbarea ministrului de finanţe. concentrarea comerţului exterior. rata şomajului. Uhlig şi C. F. Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune. Giavazzi. cursul de schimb pe pieţele neoficiale. indicatorii consideraţi. de schimbarea guvernului. importuri.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. investiţii. modificarea orientării politice a guvernului. Într-adevăr. finanţări externe nerambursabile. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare. rata de ocupare mâinii de lucru. rata dobânzii. 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade). având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri. preluarea prin forţă a puterii politice. distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. cursul de schimb central (pivot). H. preţurile la export. rata de creştere a agregatelor monetare. variaţia preţurilor stocurilor. . pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară.variabile internaţionale: rata creşterii economice. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat. . 2) Sectorul financiar: .datoria externă: datoria publică externă. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale. UE. soldul balanţei comerciale.contul curent: cursul de schimb real. La indicatorii menţionaţi.gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. . De Grauwe. de gradul de instabilitate politică etc. Begg. producţia industrială. diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială. datoria externă totală. rata reală a dobânzii. aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. soldul contului curent. credit guvernamental. relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă. consum guvernamental. marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară). serviciul datoriei externe. rata inflaţiei. 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. în esenţă.55 . restricţii privind mişcările de capital. Japonia). salarii. indicatorii de prudenţialitate bancară). Altfel spus.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii. 4) Finanţele publice: deficit bugetar. În tab. eficienţa reglementărilor . P. randamentul titlurilor financiare. existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. D. indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. datoria externă pe termen scurt. durata regimurilor de curs valutar fix. gradul de liberalizare financiară. variaţia multiplicatorului monetar. structura datoriei externe. nr. După cum se observă din acest tabel. economisire. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există).

Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. Zhou (2002) Brüggemann. van Elkan. Schumacher (2000) Reininger. Beaumont. Tab. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen. (Begg. von Hagen şi Wyplosz. 2002). Eichengreen. de Haas. Eichengreen. 4. Chai. Lizondo. von Hagen. Wyplosz Kaminsky. Nr. Schardax. Halpern. Halpern. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen. Linne (2002) Indicatori Bussière. Lukkarila (2003) Gibson. 2001) Johnston. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • .56 prudenţiale. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. Iakova (2000) FMI (2000. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. Reinhart (1998) Bussière. 2000a.

măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • .57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB). ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni.

Adecvarea capitalului net ( A ). . . în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară.Câştig şi profitabilitate ( P ). propuşi de diverşi autori.Stabilitatea managerială ( S ). . măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor.58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei. de regulă. . următoarele şase elemente: .Calitatea capitalului propriu ( C ). se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează.

calitatea activelor. .Reasigurare ( R ). (IMF. calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006. aceşti indicatori sunt: . (IMF. De exemplu. (IMF. în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor. . în cazul unei societăţi de asigurare. cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. se utilizează anumiţi indicatori specifici. precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor. ceea ce arată că. Podpiera. . 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 . Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. Tab. . În prezent. World Bank. până la data respectivă.Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ). cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. (Das. 2006). permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său. . Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). 2003). lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă). Davies. Tot aşa. pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare.Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000.Calitatea capitalului propriu ( C ). sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară).Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ). în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. instituţiile financiare nebancare. În 2001. De aceea. lichiditatea pieţei.Calitatea şi stabilitatea managementului (M) . . 2003). veniturile şi profitabilitatea. nr. FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators).Adecvarea ratelor actuariale ( A ).Adecvarea capitalului net ( A ). 2000).59 .Profitabilitatea ( P ).

de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există. asigurări de viaţă).60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. ţinând . de asemenea. generale X X X X X Asig. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri.

4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). 2003. valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu. Locul. din tab. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură. după cum am arătat.2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. Dintre aceşti indicatori specifici. Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”). În fine. preţ/câştig şi preţ/primă brută). . piaţa titlurilor de stat. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. piaţa obligaţiunilor. talia.sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems).2. în identificarea. nr. indicatori ai pieţei (piaţă/valoare. care constă. rata capitalului cu potenţial ridicat de risc. IMF.alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind .testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests). Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale. rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig. 2006). Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. World Bank. . . 4.1. în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar. piaţa derivativelo etc. (IMF. precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară. profunzimea. practica a confirmat mai ales următoarele: . piaţa acţiunilor.61 cont de caracteristicile lor specifice. expuneri derivate.sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators). evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar. nr. indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc.

nr.. informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora. 6: Tab. a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora. ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare.62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar. În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste. nr. informaţii calitative şi structurale etc. nr. precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . de mai sus. ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig.).

rapoartele burselor de valori.63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale. . bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare. din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor. execuţia bugetului de stat etc. 1 . balanţa de plăţi. bilanţul consolidat al sectorului bancar.În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare.

piaţa obligaţiunilor. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). Conform unei alte definiţii. 2006). ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). este cel dedicat României (FMI. se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. disponibilitatea redusă a datelor). Svendsen. Cu toate acestea. (Cihak. vulnerabilitatea financiară s-a diminuat. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc. piaţa acţiunilor. În acest document. elaborate şi publicate periodic de FMI. 2003). Europa Centrală şi de Est etc. Un exemplu de asemenea „Raport”.A se vedea &4. decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari. Nordal.2. acestea arată.1 . 4. La momentul aparţiei raportului.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară. mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate. efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. 2004).Idem .1 În fine. în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie. În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est. problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. numărul sucursalelor băncilor străine. De asemenea. Morka. (Evjen. experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă. deşi continuă să existe anumite probleme structurale. soliditatea redusă a sistemului bancar. cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. Ulterior. „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”. Lund. indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. 1 2 . deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if). în general. piaţa titlurilor de stat. mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. piaţa derivativelor etc. Asia de Sud-Est. că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară. dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. stabilitatea fiscală precară.

fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale. având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. riscul de retragere a fondurilor etc. cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare. Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS.6 din & 4. rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. De exemplu. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. cât şi una microeconomică. În fine. (IMF. dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. 2003). Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile. riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. cum ar fi. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. Whitley. . rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS. în modul acesta.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică. Totuşi. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb. Astfel. în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. De aceea. Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc. din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. (. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. Spre deosebire de aceasta. Reciproc. testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor. ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). (Hoggarth. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. După cum sugerează această figură. pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. De exemplu. Astfel. Cu toate acestea.2. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă.2. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere. Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar.). 2003). nr.

în teorie şi în practică. De aceea. care sunt de dată mai recentă. se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. testele de acest gen furnizează rezultate aproximative. nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. de regulă. (Cihak. orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. Însă. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. nu o reproduc. 2006). Experienţa arată. În acest tip de teste. riscul operaţional. La început. b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests). În concluzie. care. Or. aria de acoperire etc. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. cum ar fi. după cum am arătat. metoda şi modelele utilizate. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. nu sunt luate în calcul. . O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. ele se utilizează atât în mod integrat. De aceea. pentru a servi acestui scop. În prezent. care. nu a instituţiilor finaciare individuale. riscurile individuale. instrumentele respective duc la rezultate diferite. testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). cât şi în mod separat. deşi complemenatare în unele privinţe. Totuşi. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. care « imită » realitatea. Ele au o arie de aplicare mai largă. (Cihak. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică. De aceea. În aceste condiţii. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru.66 Cu toate acestea.. de exemplu. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse. 2006). În literatură. în teste.

asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale. 2004. Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune. Virolainen. . Sorge. (Jones. Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii. se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar.Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form). riscurile individuale sunt foarte rar analizate.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice. o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. cum ar fi. din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare. Schumacher. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp.67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. Chai. cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. în cadrul acestei mari grupe. există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. 2004). De aceea. la rândul lor. După criteriul metodologiei utilizate. Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească. Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. Hilbers. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. . de două feluri: . încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice. b) Abordarea integrată. majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar. 2000). De aceea. 2004). Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. cei cuprinşi în ISF. (Johston. accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei. (Sorge. O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). Slack. 2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari. Din păcate. utilizând serii temporare sau eşantioane.

Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). (Krenn. care influenţează. 2006). Oung . Yüksel. în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). 2006). o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. în a doua perioadă. care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc.b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar. 7 (Thoraval. 2004. statistical feedback).a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt.Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. Worrell. dar plauzibile. excepţionale. o depreciere bruscă a cursului de schimb). Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene. încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. De exemplu. însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. 2004). numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests). modele dinamice (de exemplu. În cadrul primei etape. Acest tip de analize. rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). În funcţie de metodologia utilizată. 2006). tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: . cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare.1 . de regulă. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii. Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . În etapa finală. Modelele utilizate sunt. nr. valoarea altor variabile macroeconomice. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial.68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor.

Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe. ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. Cu alte cuvinte. la care subscriem. . în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. De exemplu. (Cihak. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. în această accepţiune. nr.69 Fig. la o primă vedere. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central. aceasta pare cea mai simplă clasificare. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests. Deşi. la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. fără contribuţia sectorului privat. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar. iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. Există mai multe mecanisme de contagiune. Astfel. etc. M. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. este vorba despre o analiză bank-bybank. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. Astfel. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. În al doilea rând. per a contrario. Dintre testele de acest gen. care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce.c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. 2007). Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate. este vorba despre o analiză pe date agregate. Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”. este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. 2) După modul în care sunt efectuate. 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress .

dar este indubitabil că este o metodă eficace. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. 2007). scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale. (Cihak. nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. Confuzia se produce. din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. (Cihak. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor. se evită problema agregării rezultatelor. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. scenariile sunt stabilite la nivel central. Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. După unii autori. abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. prezentă în cazul macro-testelor. În primul caz. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. Totuşi. probabil. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). după care are loc centralizarea rezultatelor. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului.70 În cazul abordării “top-down”. Într-adevăr. transmis de autoritatea de reglementare. De asemnea. Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor. nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi. există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. Subliniem că abordarea „bottom-up”. În primul caz. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. În cazul al doilea. prima metodă pare a fi mai adecvată. rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. 2006). aceasta pare a fi o metodă hibridă. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. iar autoritatea centrală nu este implicată. Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile. De exemplu. iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . În cazul metodei “bottom-up”. după cum am arătat. dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. Ca urmare.

Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. nevoia injectării de capital) . 2004). având în vedere că în multe ţări. există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. nr. Morka. căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. Unele teste utilizează. mai ales emergente. (Evjen. cum ar fi. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. De asemenea. (Bunn. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor. etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal. Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare. interpretarea şi (de exemplu : PIB. Svendsen. rezultatetele unor modele macroeconomice. modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. De aceea. se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. (Worrell. Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. Lund. de exemplu. nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”. întreprinderilor sau băncilor. într-o primă fază. Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. 2005). Şocuri şocuri. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. Nordal. cee ce este explicabil. f) calibrarea modelelor. Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice. b) stabilirea ariei de aplicare a testului. rata schematic.71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale. În fine. 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. cursul de schimb). bank-by-bank) prezentate în fig. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. c) alegerea variabilelor. 2004). k Impact (de exemplu.Etapele prezentate constituie etape generale.8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac . 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele. După cum este de aşteptat.

b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice. nr. De regulă. în Franţa.1. rata de solvabilitate). definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. cât şi sectorul asigurărilor. între aceste două sectoare există puternice interdependenţe. de tipul modelelor utilizate. deoarece. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. 2004).m. această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4. De exemplu. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci. în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei. În linii mari. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică). Astfel. De asemenea.72 Fig. 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest. (Cihak. alte instituţii financiare) . c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări).a. profitabilitatea. venitul net din dobânzi. Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem.d. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. . dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile. Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. de scopurile urmărite ş. nu şi a sucursalelor) etc. bănci şi societăţi de asigurare.

se soluţionează. Astfel.1 din &1.1 În aceste condiţii. 2004). . Jones. Majnoni. Evjen. Degryse. care permit evaluarea impactului şocurilor. .riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor. Peria. În practică. Pe lângă variabilele amintite. Ferrucci. şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung. în prima etapă. în studiul citat. 2004.1. Virolainen. are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc. 2004. 2006). care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial. Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. 2006. Morka.riscul de contagiune (Sorge. în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare. are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice. Nordal. Jurca . indicatorii de lichiditate. . d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab. (Evjen. iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali.73 pierderile din creditare. Majnoni. (Blasche. 2004). însă măreşte totodată complexitatea calcului. Nguyen. probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. Svendsen.riscul de nerambursare a creditului (Blasche. Küçüközmen. 2001). Pe de altă parte. nr. de obicei. Nordal şi I. cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: . Odată cu alegerea variabilelor. De aceea. 2001. K. 2007).riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. Chivakul. De asemenea. (Cifuentes. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). aceştia pot fi modelaţi statistic. Peria. însă. Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor. care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. Astfel.„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă. se 1 . Alte tipuri de riscuri evidenţiate.Yüksel. Lund. creditele neperformante etc. K. S. Lund. 2004). Rychtarik. De exemplu. Dintr-un alt punct de vedere. şi problema alegerii orizontului de timp. 2006). Jones. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile. Morka. De asemnea. A. De regulă. se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. în timp ce alţii produc şocuri multiple. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc. Shin.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al. perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile. de obicei. (Cihak. precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. 2004. . . (Sorge. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă.

care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice.să permită formularea de previziuni.să permită utilizarea datelor reale. se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: . modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale.Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase. elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi. mai ales în teoria comerţului internaţional. deci. 2006): . asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor). e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători. Lindquist. de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei. Mai precis. de regulă. de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar. Având în vedere aceste cerinţe. aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. . Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune. exportatori.să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie.Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice. .să poată fi utilizat în practică. . distribuitori. Totuşi.74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate. autorităţi etc. de obicei. consumatori. . . instituţii financiare. Tsomocos.). . Ca urmare.Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . . sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models). După cum se arată în literatură.Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate.să exprime caracterul imperfect al pieţelor. . deoarece modelele macroeconomice utilizate. care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular. au o lungă tradiţie în ştiinţa economică.să reflecte eterogenitate agenţilor economici. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare. . este necesară utilizarea unor modele-satelit. sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice. importatori. principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen.să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice. . modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective.

scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze. sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici. În acest scop. în funcţie de modelul şi scenariul ales.Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. de bazele de date disponibile etc. Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up). . o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare . . Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat. 2005). într-un test prezentat de FMI. care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului. restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor. de datele existente.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. De exemplu. h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. După cum am arătat. deoarece. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. în prezent. impactul este diferit. se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu. de soft-ul ales etc.Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide. . În funcţie de soft şi de tipul de test. creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani. o creştere cu 50% a preţului petrolului. . (Lei. Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc. sunt foarte răspândite. se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează. combinată cu o recesiune globală. studii econometrice. de tipul testului. iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie. de proprietăţile modelului. analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”. În varianta restrânsă (SVAR). conjugată cu creşterea inflaţiei . evaluări empirice informale.Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru.2%. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. În literatură. care determină o scădere a PIB real cu 0.

o creştere neanticipată cu 1. 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu.abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme.abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă. o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. 2) scenarii ipotetice. cum ar fi. un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. în cele din urmă. In cazul scenariilor macroeconomice. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice. scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional. crahul bursier din SUA din 2000 etc. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei. . criza asiatică din 1997. Conform unei alte clasificări.abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu. Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia.76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. (Hoggarth şi Whitley. i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale. cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă. O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down). Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp. În cazul testelor efectuate de FMI. s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial. Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak.). 2003). o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up). ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. există două mari categorii de scenarii (Chivakul. scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni . . predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. 2004): . .5 puncte a veniturilor medii şi. reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale.

Cuvânt înainte. infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar .metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile. Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –. Astfel. Schwaiger. autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe.Isărescu M. M. „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. . nu publică rezultatele pe care le obţin. se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii. deşi efectuează acest tip de analize. Pe de altă parte. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. (BNR. rezultatele unor asemenea analize şi că. lucrurile nu stau în realitate aşa. publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului. Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite. această constatare se poate explica prin faptul că. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak. 2006. 2005): . rezultatele testelor de măsurare a 1 . 2004). De aceea. Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. . 7. căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă. testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). de obicei.77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre. (Boss. 2006): . Hermanek. Or. Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak. În aceste condiţii. în general. Wegschaider. . . nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc. . Krenn.majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive. 2007).în aproape toate cazurile. conform metodologiilor respective. BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006. pieţe. sectorul public şi mediul extern.. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată.de obicei. p.folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise. interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI.în majoritatea cazurilor. De exemplu. pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR. la nivel mondial. .o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică. . Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. localizate în relaţiile sale cu economia.

Slack. ca de exemplu. Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. De fapt. iar ipotezele sunt puţin diferite. propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese. Borensztein. De asemenea. din numeroase motive. De fapt.78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. alte instituţii şi în general sistemul financiar. T. O asemenea abordare se confundă. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. 2004). În fine. 2003). 4. . Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable). aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize. fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. modele. financiare şi valutare. cu stress-test-ele. Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt. care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. procedee. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins. EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. 2004). (Lutton. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). de asemenea. (Jones. clienţii acestora. au ca obiect. Lutton. Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell. 2006). 2006). EWS reprezintă o necesară. după părerea noastră. Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare. (Abiad. modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. Unii autori. se folosesc mai multe metode. 2004). Pattillo. c) combinarea diverselor metode. De obicei. utilizarea lor în practică rămâne limitată. O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. indicatori etc. (Lutton. autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). după cum am arătat. care. Hilbers. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare..

apărută în 1998. iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei.a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. definit anterior. Lizondo şi C. ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. 1998). Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ. 2006). ca de exemplu.calculul unui indice de criză. care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”. S. faptul este considerat un semnal de avertizare. (Bussières. indicator care nu fusese testat anterior. Fratzcher. M. o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută. (Krkoska. A) Indicatorul de presiune speculativă. Analiza comportă mai multe etape: . ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1. De aceea. se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”.calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). a variaţiei ratei dobânzii. Lizondo. se construieşte în special în cazul crizelor valutare. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori. (Eichengreen. R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică. atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor. Reinhart. e . şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). Autorii respectivi . Ea a fost elaborată de B. Pornind de aici. De exemplu. Astfel. CC. Fratzcher.79 .definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost. I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb. I ps . . Reinhart. 1996). Rose Wyplosz. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. Bussières şi M. Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag. L. Eichengreen în anul 1995. r . (Kaminsky. Astfel. . rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. 2000). Kaminsky. După părerea acestora. Unii autori. Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator).

ceea ce elimină necesitatea includerii.dispersia indicatorului. indicele de presiune depăşeşte un anumit prag.80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit.t 1. este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi . cât şi acelor care nu au reuşit.permite luarea în considerare a severităţii crizei.testul statistic pentru centila „q”. în mod mecanic. se consideră că. q ) ⋅ σn (4) unde: µ . .t = C (2) 0. Avantajele acestei metode sunt: . B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel. Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P. Fratzcher. 12 şi CC i . t ( n.2. este vorba despre un nivel . se defineşte astfel: 2 1.. . dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i . modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni. I ps . pentru k =1. bazat pe n observaţii. care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare.permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale.t =1 Yi .face posibilă definirea unei variabile continue. Acest index se aseamănă cu indicele de presiune. a perioadelor de criză în eşantion. Cu alte cuvinte. în celelalte cazuri. (Vlaar. q ) . Fratzcher. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare. De exemplu. 2000). (Bussières. n σn . discutat anterior. etc. determinată pe baza observaţiilor anterioare. el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total. C i . Cu ajutorul unui model empiric.media eşantionului. stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n. indicatorul de criză valutară pentru ţara i ..t care este definită după cum urmează: i .. Bussières şi M. în celelalte cazuri După cum demonstrează M. C Pentru a estima apariţia unei crize. Vlaar. Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false. într-o perioadă de volatilitate excesivă. Astfel. 2006).t .t = (3) 0..

utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. Iz. Kaminsky. într-o lucrare apărută recent sub egida BNR. creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate. ca de exemplu.. atunci indicatorul transmite mai multe semnale. Lapteacru. Pattillo. Pattillo. este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile). Reinhart. 1998). Borensztein E. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. asupra căreia vom reveni. Krznar. . iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. Copaciu. este cea propusă de G. Rata zgomotelor (noise-to-ratio). acesta este considerat fals. unii autori. se consideră că semnalul este bun. Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. G. . Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false. E. I. Lizondo şi C. 2004).permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard.nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori. A . S. (Kaminsky. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize).Krznar etc.. (Berg. . Kaminsky. Lizondo şi C. A. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată. 2002): . (Răcaru. Milesi-Ferretti. De exemplu. şi anume (Schardax. S. dar reduce numărul de alarme false. dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. O abordare alternativă.raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . Reinhart. Milesi-Ferretti şi C.raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. Dacă acest prag este la un nivel scăzut. G. Berg. 2006). Lizondo. Borensztein. Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. acesta este analizat în mod individual.81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente. Pe de altă parte.presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare. 2004.

Fratzcher.funcţia de distribuţie logistică cumulativă. Krkoska etc. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure. se construieşte o matrice a observaţiilor.vectorul variabilelor explicative.variabila fictivă (dummy) a crizei bancare. utilizat. După cum am menţionat deja. β. În acest caz. care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. 2007). Pentru aceasta.. P.t+k=1 . (Davis. care are următoarele proprietăţi Y = 1. Principalele elemente ale unui model logit binominal. Karim. dacă există k=1. Karim. care are următoarele valori: 1.2. Xi. Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună). Davis şi D.T. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă.12.82 . este utilizarea unui model logit multinomial.t .t.t = 1) = F ( βX i . există două posibilităţi. se calculează pe baza unor variabile explicative. care sunt observate mai multe perioade. reprezentate de indicatorii economici şi financiari.2.….. pentru CCi.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable).t ) = e β ' X i .…. Pentru eliminarea acestor abateri. care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. în momentul t. este este pus în legătură cu un număr de variabile. X. Y. Yi.. de dimensiuni KN ×T . probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară.t ) . I. pe de altă parte. pentru ţara i. cu probabilitatea P (Y =1) = P 0. în care variabila dependentă.N. T. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări. Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză. independente. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale. K. Spre deosebire de modelul logit binominal.vectorul coeficienţilor. Bussières şi M. de M. pe de o parte. de exemplu. i=1. de E. şi un vector de n variabile explicative. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi .t 1 + eβ (7) unde: Yi. O altă posibilitate. t=1. „indicatorul de criză”. F ( βX i . în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate.t ' X i . se observă variabila liniar dependentă.2. Y. utilizată de exemplu. A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă. care indică apariţia unei crize.t ... majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor.

Astfel. conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă. . există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi.indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung.determinarea pragului optim pentru semnalul crizei. M.t = 2. datoria totală/PIB. . Copaciu. datoria publică/PIB. iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente. o perioadă post-criză (redresare).p. . şi mai multe perioade de normalitate (Yi.investiţii de portofoliu/PIB. După ce au construit.ponderea creditului neguvernamental în PIB. cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample). pentru CCi.t.indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală. aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial. . datoria privată/PIB.calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial. Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial. incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix). 2006): .=1).ponderea deficitului de cont curent în PIB..1. Bussières şi M.. (8) În exemplul cu care lucrează autorii.. . în modul acesta. Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru.t. . principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode. .calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză.83 Yi . investiţii străine directe /PIB.t-k=1 0. variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: . Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior.estimarea econometrică a modelului.ponderea deficitului bugetar în PIB.t.=0). Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample). indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: .cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real). . . un EWS. 2) Conform celei de a doua metode. care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi. în celelalte cazuri. la început. ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare. Lapteacru.=2).M2/rezerve valutare.calcularea unui „indicator de criză valutară”. autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României. dacă există k=0. . .

. În modul acesta. dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize.ponderea deficitului de cont curent în PIB. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). (Berg. dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni. pentru fiecare indicator.7%. apud. un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. 2006. După ce fac acest exerciţiu. Pattillo. şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. Vincze. chiar mai mult.permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit. care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate. autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function). 1999). Copaciu.centila variabilei x.M2/rezerve. perioada de referinţă şi modelul (KLR). şi de alte studii. . Lizondo şi C. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. . nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă. În anul 2005. dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0. Reinhart. ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit. meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare. din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. Lapteacru. ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date. .permite testarea utilităţii conceptului de „prag”. . de altfel. Pattillo. după părerea autorilor citaţi. S. pe de altă parte – lucru observat. 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu). p(x) . în celelalte cazuri.84 . I=1. .ritmul de creştere a exporturilor. a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1. Berg şi C. Kaminsky. Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). Ulterior. . următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : . .permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice. utilizate de G.ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile. au fost preluate şi de A. Răcaru. 4) În cazul României. spre exemplu limitarea creşterii economice. 2000. p. se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. pe de o parte. însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). 9). Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei.ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB). Acest din urmă model are. probabilitatea de criză a fost mai mare. Eşantionul de 20 de ţări.

evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi. 2002). c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele. 1 . cel utilizat de P.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. Un model probit a fost utilizat. îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode. ajunge la concluzia că. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. . Krznar. prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă. În continuare. regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje. .stabilirea eşantionului. de asemenea. aplicându-l pe cazul Croaţiei. . cum ar fi. Construirea unui EWS presupune. Faţă de metoda semnalelor. . După cum demonstrează autorul. de I. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei. acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). 2002).85 Modelul probit a fost utilizat. După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor.. de asemenea. următoarele etape (Fuertes. Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare. (Krznar. Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei. . Mai mult. (de ex. Vlaar. datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”. (Schardax. rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă.tratarea econometrică.capacitatea predictivă a modelului este mai mare. 2007): . Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. (Vlaar. .pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. Vlaar. 2002). 2004). un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară.Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări).alegerea variabilelor. acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă. Kalotychou. de F. care. Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. în general. iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. dintre care amintim următoarele: .

care se justifică prin lipsa unor date. crize ale balanţei de plăţi. 9. iar apoi. crize provocate de fragilităţile economice etc. 2000). mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”.P. Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska.management . . Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”. care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree). . nr. autorul testează.Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR.86 În manieră asemănătoare procedează G. (Kaminsky. Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv. care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci. 2006). creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises).M.1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T.influenţa cursului de schimb real. Pentru a estima parametrii modelului. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România.L. Elementele monitorizate sunt următoarele (fig. de fapt. iar a treia . . . 4): . autorul formulează mai multe restricţii. . În modul acesta. .calitatea activelor-A. clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare.lichiditate . „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente.adecvarea capitalului . nr.A. (Lutton. autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. 2006). cu ajutorul celei de-a doua metode.calitatea acţionariatului . a doua . cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”.C. Kaminsky. modelul empiric testat de L. Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig. (Regulatory EWS). Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 .profitabilitate . * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. în concepţia sa. De exemplu. De aceea.efectul creşterii producţiei industriale. În fine.

ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. A – calitatea activelor. Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. iar 5 cel mai scăzut. Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor. care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. baza de date proprii a acesteia.M. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului. se determină ratingul compus. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5. Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci. informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate.lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2). se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. Celelalte două componente (calitatea acţionariatului . astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel. fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză. a politicilor şi strategiilor de dezvoltare.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). rapoartele auditorilor independenţi etc. P – profitabilitate şi L . pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. Astfel. pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL.A şi managementul . Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. nr. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. . la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere.

Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 . pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL.9% < 5% 2.9% < 4% 3. .9% 2 .grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%. Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 .99% şi 1%. 1.9.cr t.88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci. I. În acest context. în funcţie de volumul activelor lor. Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab.9% ponderate în funcţie de risc) 8 .5. băncile sunt încadrate în trei grupe: .9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 .9% 6 .11.) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 .7. . Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.3. gradul de utilizare a capitalului propriu.7.n. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr.9% la valoarea netă) 3 .9% 5 . de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată. nr.14. au fost stabiliţi.5.grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%.grupa II: între 4.9% 4 . gearing ratio-n. o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend.2.

9% 50 – 79. In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5. Alte condiţii 2 3 4 5 . banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100.0% 80 –99.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4.89 Nr. Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor. componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat.cr t. Indicator (formula) Interval < 2% 4.

1 .“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5. Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4. II.90 Nr.10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2.30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .4% 4.1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2.1 . Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”. 1.30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” .8% 3. .1 10% 10.1 .1 20% 20.cr t. ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3".6% 6. Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5.10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” . Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .

89.79. în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5.1 -50% > 50% < 2% 2. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare. plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7.1 6% 6.9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5.9% 20 -59. 6. “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”.91 Nr. Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.1 30% 30. 8.cr t.1 4% 4.9% 1 2 3 .7.1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 .1 15% 15. a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 .9% 60 .6.9% 5 . “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată.

ROE (profit net / capitaluri proprii) 3. Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV.1 .5.1 .60% 60.6 > 11% 8 .1 .3.9% < 0.9% 6 . Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente . 10.2.9% < 4% > 150% 125 .70% 70. Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2.10.1 .4.92 Nr.9% < 2% Rating 4 5 9.9% 3 .150% 115 124. Indicator (formula) nebancare.cr t. Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.75% > 75 % > 5% 4 .9% 100 114.4. Lichiditate (L) .9% 0.1 . plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .1 .cheltuieli cu provizioanele) 4.9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III.venituri din provizioane) / (cheltuieli curente .7.65% 65.6 .65% > 65 % < 60% 60. 1.9% 4 .55% 55.

În acest caz. complexitatea şi categoria de risc. apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze.20 . în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere.80 > 45% 45 .40% 39. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1.49 necesară) 1.9 .cr t.93 Nr.1.30% 2.9% 105 – 114. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. în cursul activităţii curente. Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă. 1. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii.9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1. Sursa: Direcţia supraveghere BNR. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”. Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104. În general.9 .80 .1. .0. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei.00 .19 0. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare. Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3. în general.99 < 0. Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au. 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă. Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus. Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare.35% 34.

iar ca urmare. deşi declinul lor nu pare probabil. De aceea. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător.94 În aceste cazuri. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. De aceea. în general. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar. în cele mai multe cazuri. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. Ca urmare. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. ceea ce poate conduce. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. este necesară o supraveghere atentă. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. nu apar probleme deosebite de supraveghere. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. având în vedere mărimea instituţiei. În general. Mai mult. complexitatea şi categoria de risc. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. În general. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. complexitatea şi tipul de risc. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. iar declinul lor este foarte probabil. Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. au o performanţă critic deficitară. Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. În aceste cazuri. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. Practicile manageriale sunt. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. în general. există probleme financiare şi manageriale serioase. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează.

. (BNR . Cu toate acestea. .determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată.clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media. trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu. Însă. 2004). utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele. (Gunther. atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene).evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. Borensztein. Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample. O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat.95 manieră prudentă. În cazul crizelor bancare. 36 ). indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”. * ** În concluzie. p. 2003). .investigarea deoasebirilor dintre grupuri. 4. respectiv dispersia unei variabile. Pattillo. riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună. Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri. 2007 (b). Moore. Aceste metode permit: .eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor. care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare. prin asigurarea şi reasigurarea creditelor). ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar. În plus. (Berg. instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează.5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. clase). analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii. Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri. . . dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. Din punct de vedere formal.

.funcţia discriminantă.active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide). Cherebin şi T. . înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets). pe de altă parte. . ai . 2005). .constantă. (Worrell. ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: .. D. . 2001). b . Polius-Mounsey. Analiza discriminantă are două mari etape: . Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor. (Cihak. de asemenea. care pun în legătură falimentele bancare. În literatură. Xi . . . . + an X n + b (10) unde: D . În materia stabilităţii financiare.variabilele independente (funcţii discriminante).credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale. D.96 În cazul în care grupurile sunt omogene. care. . anlizând acelaşi grup de ţări.active îndoielnice/credite totale. realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale. pentru a vedea dacă media şi. Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely.investiţii străine directe (nete) /PIB.credite intern/credite totale.aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson).credite imobiliare/credite totale. Metoda respectivă permite. identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar. De exemplu.coeficienţi. respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente. Cherebin. O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii.profituri nete. ..evaluarea variabilelor individuale independente. Worrell D.credite acordate sectorului turistic/credite totale.credite guvernamentale/credite totale. 2004). se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + .. care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg. cu un anumit număr de indicatori financiari. (Worrell. se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului. pe de o parte.

cum ar fi. Totuşi. iar aceştia au o acţiune complexă. . O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. coliniaritatea. cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences). ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor.legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat.slabă reprezentativitate statistică. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat. ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente.modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based). analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop. evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. . EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor. nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests). Pe de altă parte. însă au la bază observaţii şi date istorice. De exemplu. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc. ele prezintă şi anumite limite. de regulă. grupurile trebuie să fie omogene. Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. La rândul lor. De aceea. dintre care menţionăm următoarele: .pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice). În conformitate cu cerinţele acestei metode.97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. varianţă egală în cadrul grupului). însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. . aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar. . O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar. tehnica respectivă constituie. analiza ISF. În ceea ce priveşte analiza discriminantă. după cum am arătat. o metodă robustă. ci mai multe metode complementare. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens.

dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. testele individuale sunt laborioase. respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade.98 În fine. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol. Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări. . Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară. Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă. care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar.

totuşi. Un asemenea demers cade în atribuţiile . economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său.e. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. Ca atare. iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. În aceste condiţii. numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii. iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. respectiv instituţiile financiare. Rezultă aşadar. i. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate. beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. În funcţie de rezultatele analizei. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). Considerăm. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic. instabilitate. astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. pornind de la opiniile exprimate în literatură. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. pieţele şi infrastructura. Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului. de evaluare.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său. că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete.

O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri. tendinţa cercetării. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere. Din acest motiv. Ca atare. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. singură. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. până în momentul rezolvării acestor limite. În viitor. cu siguranţă. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare. cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. indicatori şi modele. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale. iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare.100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. . Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. Demersul este unul ambiţios. În continuarea cercetării.