1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”.8). Mai precis. în sens larg. apărută sub egida Bundesbank-ului. se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. p. A.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”.4 I. 1997. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor. De asemenea. 7). mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. 2004. care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. de evaluare. p. ca de exemplu. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. (Isărescu. aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. p. 2003. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore. p. în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”. 7). Pe aceiaşi line de gândire. p. „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi.1-2). de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank.82): . Astfel. 8).(Wellink. 1999. Într-o lucrare oficială. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin. relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”. fiind în măsură să aloce eficient resursele. 2006. guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. În aceiaşi manieră per a contrario. 34). unii autori. 2002. p. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei). 2003. În ceea ce priveşte BNR. J. „un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile. Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare. F. STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. p. Generalizând. chiar şi în situaţii de şoc. p. 2006. 2). să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor.

„Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc. Conform acestei abordări. de mobilizare a economiilor. Prin prisma acestor definiţii. diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . .intermedierea intertemporală (dinamică). Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente.2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate. la fel ca alte sectoare ale economiei. „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. de aceea. un sistem financiar „stabil” evoluează. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. ordine care se schimbă însă tot timpul.1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice. intră pieţele financiare. Legea entropiei şi procesul economic.Georgescu-Roegen N. Astfel. 1996. sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili. În mod concret. deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. aşadar. ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. o numim „abordarea entropică”. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează). dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . un sistem financiar este stabil. Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă. în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că. Editura Expert. de stimulare a creării averilor şi.a resurselor şi de a evalua. astfel definit. Ca urmare.. însă face aceasta în anumite limite. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor. de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice. în final. însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice. În mod concret. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . Georgescu-Roegen. plasarea depozitelor sub formă de credite. Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă. . . îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni. caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. complexitatea proceselor financiare. transformarea activelor în lichidităţi şi. orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte. Bucureşti. . în ultimă instanţă. inspirate de cunoscuta lucrare a lui N.5 . acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”.absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară. instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces.evaluarea. cât şi a economiei în ansamblul său. „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate.

ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii. Pe de altă parte. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. Ca urmare. De aceea. un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. 2000. Noţiunea de bun „public”. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). În pofida terminologiei lor diferite. Prima este cea dată de P. un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. foarte răspândite în literatura economică actuală. În ştiinţa economică modernă.a. instituţii. evoluează într-un mod imprevizibil ş. Din punct de vedere practic. p. 55-56).d. a se vedea: Cerna S. efectele respective sunt considerate „externalităţi”. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”. . De asemenea. Asemenea abordări. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici. pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. cele două definiţii sunt echivalente. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. Samuelson. Într-adevăr.6 evoluţie (pieţe. urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă. în care termenul de „bun public” („bun colectiv”.a. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. îşi modifică în timp forma şi conţinutul. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare. dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”. cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. Editura Universităţii de Vest Timişoara. la fel ca alte noţiuni economice. după care „un bun este <public>. (Samuelson. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil.m. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”.m. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>. Nordhaus. teoriei anticipaţiilor1 etc. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. În literatură. Cu alte cuvinte. ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii.d. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. ea generează 1 . „bun de consum colectiv”) are două definiţii. 2004. definită într-una din modalităţile de mai sus. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici. suferă schimbări calitative. stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice. dimpotrivă. infrastructură). tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice. natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii. teoriei jocurilor.. dacă are două caracteristici tehnice.

instituţiile şi infrastructura (componente endogene). ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic. (fig. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. care. însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”. facilitând. atingerea performanţelor economice. nr. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. deci. În literatură. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. lipsa de lichiditate. se poate. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative. semnificative şi neanticipate. Cu alte cuvinte. enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. din riscuri pur şi simplu. satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. Cu alte cuvinte. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar. riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc. Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare.) au caracter endogen. Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). Pe baza celor arătate. Indiferent de definiţia utilizată. există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A . 1). Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. ele devin „riscuri sistemice”. Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. astfel.

2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. În plus. p. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. Ca urmare. modul de efectuare a plăţilor şi. întregul sistem financiar şi întreaga economie. în general. care. generate. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei. de aceea. De regulă. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta. În cazul pieţelor de capital. (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. Nici în cazul . riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. prin natura lor. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. instabilitate politică etc. falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi. În concluzie. cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi. legale şi reputaţionale. de lipsă de lichiditate. mai departe. riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”. mai departe. 1. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. de exemplu. riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. riscul variaţiilor ratei dobânzii). se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice). blocarea procesele economice reale. nr. Însă. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. de inovaţii tehnologice. 1. chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. Astfel. riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor.8 Fig. deoarece afectează un mare număr de instituţii. A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite. de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. 106. şocuri petroliere. 2005. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă.

soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. în întreaga lume. H. (Gabrisch. se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu. von Hagen şi Wyplosz. referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. creşte” (Tsomocs. Astfel. Aceste crize au fost. Aceasta. . Spre deoasebire de aceasta. Argentina). în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv. în literatură. 2002). cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). 2003). deci. Tsomocs. De exemplu. în anii ’90. Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. s-au manifestat concomitent. după cum am arătat. în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). aceasta din urmă fiind. „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). inclusiv în plan terminologic.„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. Astfel. Cu alte cuvinte. în literatură se subliniază adesea că. se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). suficient de numeroase pentru a permite generalizări. deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. Însă. Invers. formele lor de manifestare se aseamănă. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. iar numărul de falimente în sectorul bancar. de cele mai multe ori. iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. 2002). chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. Rusia. De cele mai multe ori. de autorul citat. se constată că. ţările din Asia. au avut loc crize financiare şi valutare. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. care. situaţia financiară internă a unei ţări. Halpern. Un alt autor. Ca urmare. deci. inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. Astfel. „vulnerabilitatea externă” este asociată. D. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite.9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni . Eichengreen. iar efectele lor se potenţează reciproc. dar şi în celelalte sectoare ale economiei. de obicei. în contextul mişcării libere a capitalurilor. Explicaţia rezidă în faptul că. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi.

creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles).creşterea ratei inflaţiei. 2002) . . . se poate adăuga o a treia modalitate de tratare. care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc. există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . În perioada 1996-1998. „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie.reducerea ratei de creştere economică. Bussière. Velasco. în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: .existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor.calitatea supravegherii bancare. ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90.a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière. Astfel. Rose.deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). . s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. uneori. situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului. în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi. decât să tratezi consecinţele acestuia. .b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. 2002).expansiunea excesivă a creditului. (Schardax. de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI. etc. Tsomocs.volatilitatea cursului de schimb. respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang. calcularea probabilităţii apariţiei unei crize. Gosh. apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. 1996. . În fine. Frantzscher. de asemenea.standardele şi codurile de bună practică. Dintre aceste cauze.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi. au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”. . Potivit studiilor respective. Recent. în prezent. 2003) . . .reducerea competitivităţii mărfurilor exportate.Wyplosz. numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare. . . . amintim următoarele: . care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”.10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. Gosh.creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. 2000).existenţa unor instrumente adecvate de control valutar. în general.cadrul legal. etc. . fiind cunoscut faptul că. Frantzscher. 2002) La acestea. 2000. Ca urmare a acestei mişcări de idei. 2003. Studiile repective au evidenţiat. există un mare număr de studii cu caracter specific. este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ.

98).identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. Ca urmare. p. Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar. care se înscriu. Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: .existenţa obligaţiei de auditare. . deci. care au lansat. propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar. şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun.. pe de o parte. .11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional. un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” . se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară.conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. .aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat. adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său. . 2004.gradul de lichiditate a sistemului. . p. pe de altă parte.PESF. Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor. să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc. 1. decât pe soluţionarea acestora. într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast.calitatea managementului. nu a unor instituţii financiare izolate. . În modul acesta. 1 A se vedea & 4. În cadrul acestui proces. indiferent că sunt de origine internă sau externă. precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale. Totodată.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: .8). Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi.gradul de transparenţă. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii. Cu acordul ţărilor interesate. PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile. Prin prisma acestui concept. în anul 1999. etc.3 . 2004. şi rezultatele macroeconomice. munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. (Goodhart C.

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică. în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară. Asfel. . acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. etc.instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare. măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. . măsurile respective sunt de două tipuri: . Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă. conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate. Din acest punct de vedere. cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor.). precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri. cadru legal etc. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor.crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei. cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare. deci. Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi. mărime. . în primul rând. Marea Britanie). analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea.b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile. remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: . etc. implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre . . a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere.reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. În al doilea rând. . Ca umare. perfecţionarea sistemului legal şi judiciar. garantarea depozitelor. . . . Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire.promovarea unor politici macroeconomice adecvate.reformarea justiţiei. etc.15 . instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci.recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul. Ca urmare.implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar.). măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri.a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei. elaborarea normelor interne.incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor).reglementarea asigurării depozitelor. Dificultatea proiectării. rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie. În principiu.).sustenabilitatea preţurilor titlurilor. intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare. supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare. În alte ţări (majoritatea ţărilor europene). Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar. . în unele ţări (SUA.

funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice.unor mari cereri de retragere a depozitelor. chiar şi prin implicarea băncii centrale. dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale. banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. deşi. Şi. aceste pierderi nu au putut fi evitate. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice. . din punct de vedere istoric. o eficienţă economică mai mare. Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare.16 evenimente care încă nu s-au produs. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. Într-adevăr. care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. nu ar fi avut cine să o facă.garantarea depozitelor. Or. . Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale. mărimi stohastice etc. de fapt. .cu rezervele şi activele lor obişnuite . în general. Rezultă că. II. dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. în general. ca urmare. Aceste funcţii sunt următoarele: . instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală. funcţii neliniare. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică. Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale. Căci. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au. De asemenea.reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise. Într-adevăr. Cu toate acestea. pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi. care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă .funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. iar. în multe cazuri. . însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi. Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă.

se adaugă unele fenomene recente. 441).. Ele au privilegiat anumite bănci (care. cum ar fi. dereglementarea. (Hoggarth G.constituie o condiţie necesară. pentru asigurarea stabilităţii financiare.n. De aici. deşi nu suficientă. care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. Guvernele au fost ghidate. deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului. au devenit bănci centrale . 825855). Dintre aceste noi atribuţii. este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva... P. Human Action: A Treatise on Economics.. în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace.. p. 10). 2006. de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. 2000. pot avea costuri macroeconomice importante. dimpotrivă. p. ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală. sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”. după care. menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J. Din această cauză. p.Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. în particular. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni. Reciproc. criza bancară.). 548). există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 . intensificarea procesului de inovare etc. 1984. San Francisco. fie să nu ajute nici una. stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare . Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. p.2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale. (Mises L. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală. Cu toate acestea.17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. În fine. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse. ceea ce. se creează un mediu economic nou. unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker. Saporta V. 49-61). în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi. p. 1966. în virtututea acestui fapt. În noile condiţii. de asemenea. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. 2002. care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată. von Mises. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. necesită implicarea băncii centrale. 2 . care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare..1 Cu toate acestea. Reis R.n. globalizarea.La ora actuală. Fox&Wilkes.

C. 2002). Astfel. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu. diminuează acest pericol. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. Watson. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. 10) Cu ajutorul acestei scheme.De fapt. În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. 1986. Sunirand. Or. Molin. Laffargue. el acceptă compatibilitatea celor două obiective. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig.18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate. 20003. În ceea ce ne priveşte. cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă. Jacobson.. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. Schwartz A. de regulă. o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor. Sunirand în 2004. principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . 1997. într-o lucrare elaborată împreună cu D. 2004). Tsomocos şi D. p. 2006. De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară. nr. . Deşi stabilitatea financiară nu constituie. Căci. Vredin. Într-adevăr. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. Tsomocos. 1982. (Kindleberger. Goodhart. 2001). Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect. o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. Goodhart. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar.

exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă.banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. . 105-108 ). . . Schinasi. 2. aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne. . în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi. 1986. 2004).stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz.1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market. remediere. Într-adevăr. iar unele mari bănci au probleme de lichiditate. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. Tsomocos. După cum se ştie. banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare.1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea.1. 1999). operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire. or. instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati. Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. care constituie mijlocul legal (final) de plată.garantarea depozitelor. Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici. 2. aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi. însă.banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”. Sunirand.sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. înlăturare a consecinţelor). după caz (Cerna. deoarece. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi. sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic.reglementarea şi supravegherea prudenţială. deci. . ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare.operaţiunile open market. 2000. Goodhart.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: .19 . p. Într-adevăr. Or. sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic. . pe de altă parte. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează. ceea ce . împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. .

care revine.difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare. Goodhart. 140-142). Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară. Ca urmare. Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare. Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale. Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi. care.).crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului. După cum am mai menţionat. În ultimul timp. este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime. Sunirand P.1.20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară. nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii. excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin. etc. p. . responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. 2. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. acestei instituţii. 2000. Sinclair. Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit. Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. reglementarea indirectă este mai permisivă.instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe. Goodhart. se constată proliferarea practicii reglementării indirecte. Tsomocos . Cu alte cuvinte. în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor. în situaţii de criză. 2001). unii autori suţin că. 2000. în literatură se exprimă şi părerea că. Davis. într-adevăr. 2005 (a). . 2004)..reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar. Este vorba. Căci. reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. 2001. fiind permisivă. . (Boot. prin prisma stabilităţii financiare. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. monitorizarea pieţelor de capital. . 1997.asigurarea transparenţei pieţei. de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . de regulă. reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale. În modul acesta. aşadar. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor. nu numai a capitalului minim. Evident. În literatură.

acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică. în sensul că se consideră că o bună reglementare. (Crockett. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. având. 2000.. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale. efecte benefice asupra stabilităţii finaciare. 2006). cât şi microeconomici. 2003): Tab. Spre deosebire de aceasta. deoarece este în concordanţă cu . 2004. 2005. Astfel definit. Borio. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. Conform autorilor citaţi. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. 2: Perspectiva micro. nr. Tordjman. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului.21 D. care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice. Ca urmare. Wood. 2003. 2004. 2006). White. 2) (Borio. poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor. Caruana. Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată. însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. deci. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor. nr. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. Allen.

Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. în cazul BCE.Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. (Goodhart. b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare.. . din moment ce nu există distorsiuni. 1 .1995. deci. vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale. Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv .autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. Ea se regăseşte.un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. . Din motivele deja arătate. În ceea ce ne priveşte. nu de „supraveghere”. 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor).stabilitatea preţurilor – şi că există. Sunirand. Astfel. suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că. în această zonă. 52). s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi. În fine. Ca urmare. (BNR.activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional. 2000). în anumite condiţii. Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente. 2007.până în prezent. p. Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi. De Haan. 539560). p. Schoenmaker D. 1999. de exemplu. după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. 2004. p. Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim. 629-653).. Oosterloo. unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. în unele ţări. 2004)). 2004. iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale. . cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J. iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară. pot fi încredinţate amândouă băncii centrale.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare.. reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere. În UE. Mercs. BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor). Ca urmare. sistemul a funcţionat corespunzător. Tsomocos. . funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală. aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară.

şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene. În această concepţie. 2003. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar. care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări.1. Molin J. 2003). bi. deci. în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic. iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi.şi multilaterală. între autorităţile de resort din ţările membre. Tradiţional.. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar. 2001. alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor. susceptibile să conjuge riscurile micro. cele care urmează să intre în Euroland. procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie. De asemenea. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor. Khiaonarong.. (Allen. indiferent de costul acestora. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi. 2000. prin intermediul sistemului de plăţi. Riscurile micro. 2. după unii autori. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică.în mod direct sau indirect . Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi. aceste efecte se pot amplifica exponenţial. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. decontărilor şi al operaţiunilor colaterale.. probabil. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări. În aceste . Garcia Herrero A. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată.23 Pe de altă parte. De asemenea.. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. respectiv. Cuadro L. în particular. 2003). printre care şi România. (Patat. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci. Gallego S. punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi. în ceea ce priveşte ţările membre UEM. În acest cadru. În fine. însă. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real. ducând la blocaj în lanţ şi. Vredin A.aproape toate formele de risc sistemic.. unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare. 2005). Sistemele de decontări şi plăţi concentrează . De aceea. Jacobson T. Wood. De altfel..

b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară. 1 . banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. De aceea. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. În modul acesta. c) operare directă a plăţilor. Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. Cu toate acestea. printre altele. Spre deosebire de sistemele brute. (Schinasi. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. 2003). d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. după cum am menţionat. care intervine în cazul în care. printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. cum ar fi. RTGS elimină riscul ca. e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. şi anume „subvenţionarea” sistemului. Căci. de fapt. Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. De aceea. unii autori. pe parcursul unei singure zile de lucru. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi. care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. o bancă să devină insolvabilă. intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină.24 condiţii.Real Time Gross Settlement. o distorsionare a concurenţei. . Cu toate acestea. dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. cele create de instituţiile private. deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. 2005 (b)). sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. (Khiaonarong. Însă. În ultima vreme. Legat de aceasta. apare şi o altă problemă. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice.

reglementarea şi supravegherea prudenţială.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin. interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. . aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar. Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant. care efectuează prima plată. 2000). dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui. În fine. care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2. Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: . (Bichi.garantarea depozitelor. eventual. ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare. care are de încasat anumite sume. este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare. total sau parţial. . a bunei funcţionări a pieţei şi.) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi. . La scară europeană. Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare.regimul falimentului bancar. să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri. . 2006). Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. 1999). 2. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor.4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor. în final. În literatură. care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net). 1 2 .Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System. fără a fi primit însă efectiv sumele respective. în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1. asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor.1. banca centrală etc. Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern. Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin. ci şi în remedierea consecinţelor acestora.funcţia de creditor de ultimă instanţă şi . au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real. În anumite condiţii. Aceste genuri de riscuri. un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat. industria bancară.

eficienţa diverselor scheme de garantare. se adaugă alte obiective secundare. . . 2002.redistribuirea costurilor falimentelor bancare. . Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor. 2000. de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii. analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. 2004). de obicei. Rochet. prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral.26 Referitor la garantarea depozitelor. nr. 2004. În acest cadru. Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată.încurajarea economisirii şi a creşterii economice.promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal. 2004). deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară.sfera sa de cuprindere. formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”. Asfel. principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor. schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. Goodhart. 2006): Tab. (Crockett. De regulă. (Boot.facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. După cum arată numeroase . În foarte rare cazuri. (Allen. 2001). precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). Morrison. De asemenea. De aceea. . cum ar fi: . în literatură se discută mai multe probleme. banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”. 2006). (Tordjman. se constată următoarea situaţie (Bichi. dintre care amintim următoarele: . constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit. . După părerea noastră. Wood. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral.necesitatea unei asemenea practici. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. La acestea.

Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: . prin amploarea şi violenţa lor.. Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate. condiţiile de activare a schemelor de garantare. 1989). informarea deponenţilor etc. este necesară revizuirea acestui cadru. cu consecinţe devastatoare asupra economiei. se confruntă cu probleme de lichiditate. de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger.protecţia deponenţilor. indiferent dacă aceasta este sau nu justificată. (Mishkin. deşi sunt solvabile. Căci. chiar şi de la cele solvabile. Într-adevăr.al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară. de şocuri exogene. . Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe. Or. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei. prin prisma globalizării. De Boissieu. dereglementării.promovarea stabilităţii sistemului bancar. 2000). nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. 2. . În materie de garantare a depozitelor. . inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale.imediat şi final . în general. precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care. Wolf. asimetrii informaţionale etc.1. determină masive cereri de retragere a depozitelor. Alţi analişti susţin însă că. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. provocând crize financiare grave. există un cadru european. Ca urmare a existenţei sale în fundal.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit.promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană. crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. (Gulde. . 1997). fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali. modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare. particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare. (Bruni. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei.27 exemple istorice. care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci.5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. 2005). prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. . prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin. Banca centrală este furnizorul . reprezentat de Directiva 94/19/EC. impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor.minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare.

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

Paralel cu crearea TARGET.. Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei. Se poate. EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. 832-848). Stehm J. În modul acesta. p. integral garantate. băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real.700 miliarde euro. deci.. riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele. ci tarifate la minut). precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere..H. aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET. deci. . . 1998. .decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale.31 După cum am arătat în &1. devine practic egal cu zero. Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro. se adaugă vulnerabilităţile exogene.. în cadrul pieţei europene unice. în prezent. Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. sistemul de plăţi al FED. prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor. o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă. Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O.decontările financiare dintre băncile comerciale. în 1 . din punctul de vedere al ţărilor respective. La acestea. dintre care cca. SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday. unde creditele de acest tip nu sunt garantate. După cum am arătat. la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE. Hartmann P.1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: . care nu pot fi niciodată total eliminate. la fel ca TARGET. este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex. compatibil cu sistemul TARGET. La ora actuală. 33% reprezintă garanţii bancare. (Furfine C. Căci.BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi. RTGS. efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. De aceea. cea utilizată în cadrul FEDWIRE. în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. în anul 2005. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5.1. pieţele şi instituţiile. Or.. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. În acest context. toate interconectate. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). a fost pus în funcţiune sistemul TARGET.operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre. pe descoperit de cont (overdraft). la începutul anului 1999. să efectueze viramente în euro în cadrul UE. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. capabil. overnight). Paralel. să trebuiască să se declare în stare de faliment. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE. în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene. 2000).

menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. la care participă băncile membre ABE. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei. care. nu poate fi acceptat. două genuri de riscuri. În aceste condiţii. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. trebuie să contribuie. asigurări sociale etc. p. iar pe de altă parte. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. Primul este cel de “gripare” a sistemului. Beau D. Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. evident. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane. o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. în modul acesta. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european. 1999. 65-76. remunerat. însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. etc. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează. în cazul falimentului unuia dintre participanţi. de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. În literatură. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE. în schimbul unor garanţii. ECB. a priori. celor care nu participă la zona euro (pre-in).J. deci. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight. ceea ce. aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. fiecare participant este supus unei duble obligaţii. la un depozit la vedere. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. Ducher J. teoretic. Acest depozit..F. precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE.). inclusiv. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1.. în acest caz.. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate. este deţinut de ABE la BCE. 1999. Căci. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă..32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE). Schinasi G. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare.) Faptul că. 1999. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte. Deoarece. (Prati A. precum şi marile instituţii europene. cu o anumită sumă. în valoare totală de 1 miliard de euro.

p. Mehl. dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului.L. Cecchetti S. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare.).. Von Thadden E. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane. De altfel.) se vor integra.a. Backé. precum şi . perspectiva de a deveni membru UE. ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori. Rawdanowicz. Angeloni.m. Bernanke B. etc. stabilizarea macroeconomică. Kuijs. Afonso. 2000. însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro. p. (Doyle. Lenain. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale. creşterea lichidităţii ş.. (Artus P. Jiang. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. 2000. Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. 2006. 2001.. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii. 2004. (Mc Cauley R.. Tanzi.a. Totuşi.33 de investiţii. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare.. Arratibel. Thimann. primele de risc şi de lichiditate. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective. 2000). etc.. intrarea efectivă în această organizaţie etc. De aici. societăţi de asigurare etc. Or. deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare). Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit. 2004. Calvo-Gonzalez. 1997.G. asigurările sociale etc. White W. IMF. 787-807. instaurarea unei mai bune discipline bugetare. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe. volatilitatea cursurilor. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare. 2005. dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe..R. probabil. mai încet. 93-108). Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua. ş.d. Nerlich. dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average). Flad. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. Mongelli.. 2006). 2001. Gertler M. După părerea noastră. Schuknecht.).

băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone. . 2000). pe de o parte. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. (Bernanke B. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului. ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei. în literatură există şi poziţia că. cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. în monedă naţională. rămân deocamdată deschise. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor.. În al doilea rând. Dintre acestea. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. pe de altă parte. în anumite condiţii. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare.. care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. Independent de aceast aspect instituţional. După părerea noastră. deocamdată. se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. Cecchetti. libelate. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. etc. facilităţile de credit şi politica de open market. Legat de aceste chestiuni strategice.34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”. Gertler M. În cazul României. toate aceste probleme. şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor. susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate. 2000. însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. amintim următoarele: . riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale. Deocamdată. . o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia. cât şi stabilitatea financiară.consolidarea semnificativă. De aceea.

Aceasta. dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor. va avea. BNR are ca principală atribuţie autorizarea. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor. potrivit legii sale de organizare şi funcţionare.. deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. După părerea noastră. 1999).îmbunătăţirea cadrului normativ. care sunt foarte solide. deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi. Oricum. deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit. se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. Însă.şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări. În aceste condiţii. care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european. se poate afirma că intrarea în UEM. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere. Formula respectivă este. pe de o parte. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. În plus. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. pe de altă parte. Referitor la primul element. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi. În aceste condiţii. pe care ne situăm şi noi. De asemenea. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă. am arătat că poziţia dominantă în literatură. unde. în general. în majoritatea ţărilor. caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală. pe de altă parte. Pe termen mai lung. deci. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. pe termen lung. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide . 1999). . în ţările central şi est-europene. în general. Aceasta.. s-a insituit deja o cooperare bi. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare. şi cele de supraveghere prudenţială.35 . în cazul României. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. Această situaţie se întâlneşte şi în România.

d. STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3. ea . deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş. Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane. (Stiglitz. servicii. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional.a. dezvoltarea sectorului serviciilor. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. III. la nivel naţional. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional. După J. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc. însăşi apartenenţa BNR la SEBC.de care are nevoie. dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce. regional şi naţional. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea).puternice şi coordonate . Lewis.. Astfel. La baza acestui proces se află o serie de factori economici. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. Pe de o parte. În fine. McGrew şi P. capitalurilor. tehnici. iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns . principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. serviciilor. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume.. Stiglitz. În esenţă. care cuprinde toate laturile vieţi economice.36 existente la nivel european. expansiunea ramurilor industriale moderne. Pe de altă parte.m. globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. Însă. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor. consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării. 2003). extinderea mecanismelor pieţei. producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord. tehnologie şi capital. aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. cunoştinţelor şi a oamenilor”. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. la nivel internaţional. sociali-politici etc.1. În mare măsură. Europa Occidentală şi Asia. reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A.

procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. 2001. Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: .1) etapa acumulării capitalului. serviciilor şi mai ales a capitalurilor”. Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar. 1993). apariţia .de dezvoltare a internaţionalizării economiei. pozitiv şi de lungă durată . alături de extinderea legăturilor. apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale). p. care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii.este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni. cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei.3). care a început după terminarea primului război mondial. Prin urmare. prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital. Prin prisma acestei definiţii. politice.politică. precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei.2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ. care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent.migrarea populaţiei. de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane. . p. crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei. Astfel. Pe baza lucrărilor citate. adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale. .” (Sahai.real. O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI.3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă).2).37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune.mişcarea capitalului.comerţul internaţional. 2002. Lewis.industrializarea şi schimbările induse de aceasta. se poate afirma că globalizarea . . economică sau culturală . . La rândul său. Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: . are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko.. globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor. integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. ale procesului. culturale etc. . . Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale. se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul .2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii.

de majoritatea ţărilor lumii. în acest cadru. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987). Astfel. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni. după exemplul lor. Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. liberalizarea circulaţiei capitalului. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente. deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. Astfel. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. când această tendinţă se inversează. a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. 2006. Aceasta. după liberalismul secolului al XIX-lea. Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului.38 investiţiilor internaţionale etc. a constituit un fenomen constant în istoria economică. la începutul anilor ’90. 28-29). Alte fenomene – cum ar fi. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. În toamna anului 1994.2. Donath. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. urmată de liberalizarea acestor mişcări. la speculaţii şi dezechilibre multiple. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). În ultimele două decenii. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital. continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III. . apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii. perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. Într-adevăr. p. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii.. când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. Însă. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. sfârşitul anilor ’60. are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. anii ’80. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. 3.

măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice.inflaţia să fie ţinută sub control. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. Este de remarcat că ţările asiatice. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare.39 La doar câţiva ani. Această criză. într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. acestea pot fi formulate sintetic astfel: . Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În esenţă. a baht-ului tailandez. iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. cursul de schimb să fie stabilizat. în toamna anului 1997. Această criză a afectat alte pieţe financiare. spre deosebire de cele din America Latină. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare. . O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. ci şi în spaţiul mondial. din această cauză. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. care a fost declanşată de prăbuşirea. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). De asemenea. care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt. Şi cu toate acestea. s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. De asemenea. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică. În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital. 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. inclusiv pe cele din America Latină. a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. De asemenea. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est. În cazul lor. aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile. directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. sistemele financiare naţionale (locale). Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997).

. taxele vamale etc. care depinde fie de factori conjuncturali. este vorba în principal de a da un semnal credibil. recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare. De aceea. politica de curs de schimb.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile. obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente. literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. fie de condiţii structurale. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective. . . cu instituţii slabe.să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei. taxa de rescont etc. deci.să existe un sistem informaţional şi statistic eficient. în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice. cu instituţii neperformante. inspirate mai ales de modelul chilian. numeroşi teoreticieni. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă. De asemenea. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital). Astfel.sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente. sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate. a tranzacţiilor de cont curent.. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc. ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată. . această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. controlul mişcărilor de capital. în general.40 . În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei.gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. rata rezervelor obligatorii. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb. politica fiscală. care beneficiază de instituţii solide. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi. precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. În legătură cu aceasta. în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital. Ţările în curs de dezvoltare. este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate.). Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. Dintre măsurile de acest gen. În acest context. se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. . Într-o economie deschisă. instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie.

cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. În mod schematic. în cazul unei ţări mici. de exemplu. care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. Pe de altă parte.41 În sfârşit. dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. Într-adevăr. trebuie arătat că atât analiza teoretică. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix. Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. “cercul vicios” . fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. Însă. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar. un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital. În cazul ţărilor foste comuniste. se manifestă şi un alt fenomen. În aceste condiţii. politica monetară este eficace. pe de altă parte. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. în caz contrar. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). Căci.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

p. nr. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri .43 Fig. cât şi instabilitate finaciară.3. determinată de procesul globalizării economice. deschiderea economiilor contemporane. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară.5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu. de aceea. nr. 2006. 3. 15) După cum rezultă din figura de mai sus. fiind susceptibile. 5: Fig. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. nr. Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. să provoace atât inflaţie. p. 2006. acestea pot fi prezentate ca în fig. 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu.

. randamente superioare. Grilli. Goldstein. avantajul diminuării riscurilor. 1996. astfel. (Alesina. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului.se crează noi locuri de muncă. .utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii. . care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri. urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. Hochreiter. 1994. 2000). Fischer. Montiel. în multe cazuri. Astfel. De aceea. fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. 1996. În realitate. Eichengreen.statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare). conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte. Deţinătorii de capital obţin. Milesi-Ferretti. contribuind. O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA.44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I. Antzoulatos.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar.în general. iar randamentul marginal este ridicat. 1995. Milesi-Ferretti. chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe. 1996. capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. Edwards. (eds. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. la creşterea bunăstării sociale. Valdes. Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică.). servicii de sănatate şi educatie). liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. S-a observat. 1998. astfel. în pofida ratei scăzute de economisire. Mussa 1998. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. . . În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne. care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari.Wyplosz. 1996. Calvo. spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital. Rose. însă. că după liberalizarea contului de capital. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază. procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă. întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). 1996. De Gregorio.1 În acest context. de asemenea. care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor. Cu toate acestea. Bakker. unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor. Grilli. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: . Eichengreen. de asemenea. Rodrick. liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. iar randamentul marginal este scăzut. economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei.

în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. la rândul său. . deocamdată.1998). în literatură. După cum arată unii autori. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei. nu o simplă programare calendaristică. este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare. de natură internă sau externă. au înregistrat intrări de capital mai mari.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. limitând eficacitatea intrărilor de capital. De asemenea. (Eichengreen. etc. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei. care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor. Mussa. în anii ’80. naţionaliste şi religioase. liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. libera circulaţie a capitalului conduce. şocurile petroliere etc. dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă.45 asimetria informaţională. dacă. a căror amploare depinde. . această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice. Este adevărat că se constată că ţările care. În plus. . ori dacă mişcările extremiste. nu scapă de subt control . iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate.). este de remarcat că. care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. B. amintim următorii: . care. au redus controalele asupra capitalului. ca de exemplu. trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. investiţiile şi nivelul de educaţie.statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale. Aceasta nu ridică probleme majore în sine. Totuşi. în general. demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă. de regulă. Ca urmare. . Un astfel de studiu este cel elaborat de D. înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare. Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău. Rodrik. iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente. cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare.piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol. Prin aceasta. Eichengreen.

Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. 1999). pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. 1998). din cauza naturii lor specifice. dezvoltate şi în curs de devoltare. (Musa. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. invers. însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). După cum s-a spus. efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. (Edwards. într-o lume perfectă. Rusia (1998).46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante. Analizând datele referitoare la 100 de ţări. Thailanda. (Rodrick. aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. pentru perioada 19751989. Filipine. . provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. Căci. Totuşi. Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. Edison. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. 1997). pe de o parte. 2002). pieţele financiare pot fi extrem de instabile. Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. Turcia (2000). În fine. şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar. în anii 90. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. autorul ajunge la concluzia că. Indonezia. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. De asemenea. Într-adevăr. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane. şi dezvoltarea economică. pe de altă parte. Bulgaria (1997). Mai mult. în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). 2001. Korea şi Malaysia (1996. pe de o parte. trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. Argentina (2001). iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri. unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. însă un stăpân prost”. pe de lată parte. după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică.

USD. deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală. în aprilie 2001. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. validând. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii. Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. în functie de mediul social-economic în care operează. . care să compenseze acest risc.În urma crizei asiatice.banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare. după care au urmat imediat retrageri masive de capital.intreprindere. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta. Este un exemplu semnificativ. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . legate de fluxurile oficiale de capital. 1 . iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că. care. agravând şi mai mult criza. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale. astfel. guvern. creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză.băncile şi intreprinderile . ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%. că intrările de capital întro anumită ţară. La ora actuală. asteptările pesimiste iniţiale.de a-şi onora datoria. care a durat mai bine de doi ani. În aceste condiţii. investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit. fie ea şi SUA. în general. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor. contul curent a trecut de la deficit la surplus.Dacă. De exemplu. mai ales în timpul „boom-urilor”. 2 . este adevărat. Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător. Desigur. Însă. ei vor cere o primă suplimentară. Însă. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. deşi nu foarte accentuată. USD. banca centrală poate vinde valută. a fost totuşi destul de persistentă. deci. care arată. băncile şi-au restrâns creditele. în 1996. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici . ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri. ci din cauza scăderii importurilor. chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. Totodată. când. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld.1 În modul acesta. pot fi excesive. crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice. doar ex post. În ceea ce îi priveşte. După cum am mai menţionat. În consecinţă. semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez).47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. De exemplu. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment. probabil. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. Ca urmare. persoană fizică . în 1997.

liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale.De aici. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. . făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999. Potrivit acestui autor. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv. al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. RFG – 1984. Wyplosz. statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. Însă. în viziunea sa. Teoretic. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. alimentând criza. de exemplu. Într-adevăr. rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei. 2001). În cazul ţărilor asiatice şi. banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii. 1998). singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. 1996. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune. Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. ele pot sta la originea unei adevarate crize. (Eichengreen. măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund. C. în baza căruia au fost 1 . într-o analiză recentă. probabil. Franţa – 1990. Olanda – 1983. Însă. pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice. Însă. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. pentru aceasta. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. * ** După cum am mai menţionat. într-o situaţie de prăbuşire a creditului. care. Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric.1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică. În această perioadă. Detragiache.48 prelevând-o din rezervele sale. Astfel. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. Rose. De aceea. Demirguc-Kunt. care este globalizarea. Belgia – 1990). este un bun indicator bun instabilităţii financiare. (Wyplosz. o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată.

49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu. care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele. De aceea. România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie. Portugalia – 1993. Irlanda – 1993). respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). În modul acesta. La ora actuală. în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE. este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. Grecia – 1993. aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. . definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE. iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic. Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006.

la riscuri operaţionale. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. 1 din &1. În aceste ţări. nr. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). deşi gradul de bancarizare este redus. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. la nivelul instituţiilor financiare. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. de asemenea. După cum rezultă din fig. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. Într-o serie de ţări. de regulă. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan. de piaţă. case de economii. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. -. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. cooperative de credit. acestea din urmă sunt doar preluate. În mod tradiţional. riscurile financiare ţin de procesul de creditare. A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4. prin modul de reglementare. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . La început. Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. problemele apar la o singură instituţie. rata dobânzii şi poziţia valutară. adică în activitatea economică. companii de asigurări. case de brokeraj etc. În general. influenţate de autorităţi. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. Or.50 IV. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia.1. legale şi reputaţionale. De aceea. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. Spre deosebire de acestea. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. mai ales în curs de dezvoltare. precum şi alte tipuri de instituţii financiare . transmise şi amplificate de sistemul financiar.companii de investiţii financiare. remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. pe când altele se nasc în mod exogen.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. În aceste condiţii. lichiditate. în economia reală. de regulă. În fine. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil. Astfel. Instituţiile financiare sunt expuse. dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar. perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. fonduri de investiţii.

Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale. deci. de aceea. tensiunile politice etc. pierderea generală a încrederii. producerea unor evenimente politice (războaie. manifestaţii. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. însă sistemul de plăţi preia. În mod tradiţional. ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. la rândul lor. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. restrictivă. fenomenele de panică etc. falimentul unei mari companii. De fapt. se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi. a unor dezastre naturale (cutremure.). Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă.). alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi.51 interbancară. Or. pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. Todotată. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. cel mai des utilizat. incedii etc. neutrală). toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane. De asemenea. Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului. atacuri teroriste).) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. piaţa creditului. de asemenea. soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. este injecţia rapidă de lichidităţi.. inovaţiile tehnologice. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. În ultima perioadă. instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. (White. greve. 2003). în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. inundaţii. deci. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”. Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ. decontări şi compensaţii. care. provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. piaţa financiară etc. În fine.

instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. prin fenomenele de panică etc. mai departe. dacă există în economia respectivă. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare. pe de altă parte. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. În primul caz. De exemplu. ceea ce la face. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci. cum ar fi. În particular. gospodăriile populaţiei). a procedurilor auditare etc. căci creşterea expunerii 1 . care are aceleaşi consecinţe. cedarea riscurilor aferente creditului. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. În cazul al doilea. într-o anumită măsură. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi. deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. sector public. globalizare. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. facilităţi care. garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor. În ceea ce le priveşte. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali. Or. După cum am mai menţionat. liberalizarea. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane. Din acest punct de vedere.1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii. deci. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. securizarea creditelor bancare etc. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu. care afectează imediat o mare parte a economiei. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere. să îşi asume noi tipuri de riscuri. există două cazuri extreme. . Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. dereglementare. integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal. a sistemului de supraveghere. ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. Totodată. De asemenea.

De exemplu. inclusiv de pe piaţa interbancară. rapoartele între datoria netă şi venituri. clienţii acestora. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. ci şi de dispersia agregatelor respective. Tot aşa. modele. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. Lowe. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. (Evans. piaţa obligaţiunilor. anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen. Leone. Gill. rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante). 2000). sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. Informaţii relevante . balanţa de plăţi. preţurile activelor nefinanciare etc. se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare.53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. piaţa acţiunilor. De aceea. După cum am mai menţionat. gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor). Hilbers. căderea reţelelor etc. În mod complementar. poziţiile valutare deschise. În fine. diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor. inflaţia. 2002). Bazate pe experienţa trecutului. acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. blocaje create de problemele de hardware. 2000). primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. de asemenea. (Borio. setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte.). Pentru acoperirea întregului sistem financiar. inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). alte instituţii şi în general sistemul financiar.. Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. creşterea economică. condiţiile de pe diverse pieţe. investiţiile. De asemenea. O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice.). indicatori etc. Van den Berg. (Sahajwala. Acestea sunt anumite procese. aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici. software sau de conectare. proceduri. Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. cum ar fi. cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. piaţa derivativelor etc. de randamente etc. cursurile practicate în contractele „futures”.

4. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu. care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. Astfel. într-o lucrare de sinteză pe această temă. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar. inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare. După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. De aceea. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar. Jones. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. 2003).2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. investiţii străine directe. Peria. analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale. care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar. Majnoni. Însă. (Persson. Însă. Lizondo. . (Blasche. 2001). în condiţii extreme. este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. dar care se pot repeta.54 conţin. Blavarg. un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia). Reinhart. În acest context. Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. această repetare este neregulată. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale. se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori. utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate.2. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). a sistemelor de rezervă (back-up) etc. fluxuri de capital pe termen scurt. grupaţi în 6 categorii. cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. şi anume (Kaminsky. fluxuri de capital. de asemenea. După cum am arătat în cap. care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”.1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi. 1998): 1) Sectorul extern: . Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice.contul de capital: rezerve internaţionale. În fine.I. indicatorii pieţei financiare. precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale.

soldul contului curent. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale.variabile internaţionale: rata creşterii economice.datoria externă: datoria publică externă. pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară.contul curent: cursul de schimb real. gradul de liberalizare financiară. relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. rata şomajului. de gradul de instabilitate politică etc. H. importuri. Altfel spus. F. diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă. rata inflaţiei. de schimbarea guvernului. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare. distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. cursul de schimb pe pieţele neoficiale. soldul balanţei comerciale. . rata reală a dobânzii. serviciul datoriei externe. cursul de schimb central (pivot). schimbarea ministrului de finanţe. Begg. variaţia preţurilor stocurilor. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii. modificarea orientării politice a guvernului. 2) Sectorul financiar: . concentrarea comerţului exterior. Giavazzi. în esenţă. randamentul titlurilor financiare.55 . Uhlig şi C. economisire. datoria externă pe termen scurt. După cum se observă din acest tabel. În tab. salarii. indicatorii consideraţi. indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. De Grauwe. investiţii. credit guvernamental. PIB. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. rata dobânzii. în general. preţurile la export. exporturi. . 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. consum guvernamental. P. eficienţa reglementărilor . aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. restricţii privind mişcările de capital. UE. diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. finanţări externe nerambursabile. La indicatorii menţionaţi. Într-adevăr. preluarea prin forţă a puterii politice. D. rata de creştere a agregatelor monetare. Japonia). datoria externă totală. marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară). . 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. producţia industrială. variaţia multiplicatorului monetar. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri. nr. indicatorii de prudenţialitate bancară).gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. rata de ocupare mâinii de lucru. structura datoriei externe. raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade). 4) Finanţele publice: deficit bugetar. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. durata regimurilor de curs valutar fix. Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există).

Lizondo. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen. Schumacher (2000) Reininger. Eichengreen. Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. Iakova (2000) FMI (2000. Wyplosz Kaminsky. Zhou (2002) Brüggemann. (Begg. Lukkarila (2003) Gibson. 4. Beaumont. Tab. Reinhart (1998) Bussière. Halpern. van Elkan. Schardax. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. Halpern. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. Chai. Eichengreen. 2002). von Hagen. 2001) Johnston. Linne (2002) Indicatori Bussière. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen.56 prudenţiale. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • . de Haas. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. von Hagen şi Wyplosz. Nr. 2000a.

ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni.57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB). măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • .

în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară. .Câştig şi profitabilitate ( P ).Adecvarea capitalului net ( A ). de regulă. . .Stabilitatea managerială ( S ). se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează. propuşi de diverşi autori.Calitatea capitalului propriu ( C ). următoarele şase elemente: . măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor.58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei. .

Adecvarea ratelor actuariale ( A ). 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 . În prezent.Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ).Adecvarea capitalului net ( A ). cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. până la data respectivă. . în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. ceea ce arată că. Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). World Bank. lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă).Profitabilitatea ( P ). Podpiera. (Das. (IMF. 2003).Reasigurare ( R ). Tot aşa.Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000. . Tab. lichiditatea pieţei. În 2001. FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators). precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor. . 2000). în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor. (IMF. instituţiile financiare nebancare. Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare. se utilizează anumiţi indicatori specifici. calitatea activelor.59 . De exemplu.Calitatea şi stabilitatea managementului (M) . nr. Davies. . calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006. . cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. (IMF. 2006). aceşti indicatori sunt: . De aceea. în cazul unei societăţi de asigurare.Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ).Calitatea capitalului propriu ( C ). 2003). sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară). permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său. . veniturile şi profitabilitatea.

60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri. de asemenea. generale X X X X X Asig. ţinând . asigurări de viaţă).

Dintre aceşti indicatori specifici.sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems). . precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară. (IMF. profunzimea. preţ/câştig şi preţ/primă brută). 2003.4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară).sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators). În fine. nr. IMF. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură. Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii.1. Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale. piaţa titlurilor de stat. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind . valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu.61 cont de caracteristicile lor specifice. . din tab. talia. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. piaţa obligaţiunilor. în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar. după cum am arătat.alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. care constă. piaţa acţiunilor. World Bank. indicatori ai pieţei (piaţă/valoare. Locul. practica a confirmat mai ales următoarele: . rata capitalului cu potenţial ridicat de risc. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”).testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests). în identificarea.2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. expuneri derivate. evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar. rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig. 2006). .2. Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc. 4. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. nr. piaţa derivativelo etc.

a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora. 6: Tab. informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora.62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar.). În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . de mai sus.. ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare. nr. informaţii calitative şi structurale etc. ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab. precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective. nr. nr.

balanţa de plăţi. 1 . bilanţul consolidat al sectorului bancar.În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare. rapoartele burselor de valori. execuţia bugetului de stat etc. bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare.63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale. . din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor.

Idem .1 În fine.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE. La momentul aparţiei raportului. (Cihak. numărul sucursalelor băncilor străine. Nordal. Ulterior. 2006). care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor. problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară. efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. 1 2 . gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc. 2003). 4. cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). Un exemplu de asemenea „Raport”. Europa Centrală şi de Est etc. ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). piaţa acţiunilor. stabilitatea fiscală precară. Svendsen. disponibilitatea redusă a datelor). indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if). Morka. În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est. În acest document. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. în general. Cu toate acestea. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. vulnerabilitatea financiară s-a diminuat.1 .2. este cel dedicat României (FMI. acestea arată. în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie. mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate. elaborate şi publicate periodic de FMI.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară. „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”. deşi continuă să existe anumite probleme structurale. Lund. 2004). Conform unei alte definiţii. piaţa titlurilor de stat. decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari. (Evjen. De asemenea. piaţa derivativelor etc. că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară. Asia de Sud-Est. piaţa obligaţiunilor.A se vedea &4. soliditatea redusă a sistemului bancar.

Cu toate acestea. rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. în modul acesta. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite. având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. De aceea. Astfel. cum ar fi. De exemplu. riscul de retragere a fondurilor etc. riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale. din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. 2003). cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. 2003). De exemplu. testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor. (IMF. (. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere. Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar. Whitley. Spre deosebire de aceasta.6 din & 4. cât şi una microeconomică. . în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă. rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). nr.2. După cum sugerează această figură. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. În fine. Reciproc. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. (Hoggarth. în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale. Totuşi.).2. Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv. dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. Astfel.

Ele au o arie de aplicare mai largă. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. ele se utilizează atât în mod integrat. analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse. (Cihak. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. de regulă. În acest tip de teste. (Cihak. testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. în teste. de exemplu. Or. care sunt de dată mai recentă. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. metoda şi modelele utilizate. Însă. în teorie şi în practică. În literatură. Experienţa arată. De aceea. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. care « imită » realitatea. cum ar fi. deşi complemenatare în unele privinţe. testele de acest gen furnizează rezultate aproximative. care. De aceea. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. nu sunt luate în calcul. aria de acoperire etc. 2006). că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. cât şi în mod separat. Totuşi. La început. În aceste condiţii. În prezent. Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. după cum am arătat. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. 2006). riscurile individuale.66 Cu toate acestea. orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. nu o reproduc. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică. De aceea. deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. pentru a servi acestui scop. riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. În concluzie. . testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests).. riscul operaţional. care. instrumentele respective duc la rezultate diferite. nu a instituţiilor finaciare individuale.

încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice. Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. (Sorge. O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice. utilizând serii temporare sau eşantioane. Din păcate. Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. De aceea. Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar. cei cuprinşi în ISF. Slack. se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune. O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. în cadrul acestei mari grupe. b) Abordarea integrată. Virolainen. 2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari. unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge. de două feluri: . majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar. riscurile individuale sunt foarte rar analizate. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale. Chai. 2004). Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei. 2004. Sorge. cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat. După criteriul metodologiei utilizate. 2004). Schumacher. . accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare. În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. De aceea.67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. (Jones. Hilbers. . Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească. 2000).Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form). o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. la rândul lor. (Johston. cum ar fi.

b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri. modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. Worrell. aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: . de regulă. excepţionale. Yüksel.1 . o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. De exemplu. sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor. În etapa finală.Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. nr. Acest tip de analize. (Krenn. rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial. modele dinamice (de exemplu. care influenţează. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii. 2004. statistical feedback). o depreciere bruscă a cursului de schimb). încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. în a doua perioadă. care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar. 7 (Thoraval. 2006). dar plauzibile. în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). valoarea altor variabile macroeconomice. În cadrul primei etape.68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). În funcţie de metodologia utilizată. însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests).a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt. Modelele utilizate sunt. Oung . influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). 2006). 2004). Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . 2006). cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare.

Astfel. per a contrario. În al doilea rând. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. Cu alte cuvinte. care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce. abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. la o primă vedere. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. este vorba despre o analiză pe date agregate. macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”.69 Fig. la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). M. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. 2) După modul în care sunt efectuate. este vorba despre o analiză bank-bybank. Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. etc. 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress . nr. 2007). în această accepţiune. . iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe. în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată. dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). (Cihak. fără contribuţia sectorului privat. ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. la care subscriem. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar. De exemplu. Deşi. aceasta pare cea mai simplă clasificare. Astfel. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. Dintre testele de acest gen. Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate.c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. Există mai multe mecanisme de contagiune.

dar este indubitabil că este o metodă eficace. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. Subliniem că abordarea „bottom-up”. abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. prezentă în cazul macro-testelor. există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. după cum am arătat. De asemnea. Într-adevăr. Totuşi. În primul caz. Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile.70 În cazul abordării “top-down”. scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor. probabil. efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . Ca urmare. 2006). care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. (Cihak. după care are loc centralizarea rezultatelor. nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi. În cazul al doilea. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului. aceasta pare a fi o metodă hibridă. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. După unii autori. iar autoritatea centrală nu este implicată. scenariile sunt stabilite la nivel central. În cazul metodei “bottom-up”. (Cihak. prima metodă pare a fi mai adecvată. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. 2007). nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. De exemplu. rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. se evită problema agregării rezultatelor. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. transmis de autoritatea de reglementare. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. Confuzia se produce. Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. În primul caz. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor.

de exemplu. Nordal.Etapele prezentate constituie etape generale. rata schematic. (Evjen. cee ce este explicabil. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. 2004). Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. mai ales emergente. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. nr. Lund.8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac . 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. nevoia injectării de capital) . de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. De asemenea. căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. întreprinderilor sau băncilor. Svendsen. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. k Impact (de exemplu. În fine. Unele teste utilizează. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar. (Worrell. Şocuri şocuri. f) calibrarea modelelor. De aceea. se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor.71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale. Morka. 2005). Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. După cum este de aşteptat. Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare. Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. cursul de schimb). Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice. cum ar fi. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. rezultatetele unor modele macroeconomice. b) stabilirea ariei de aplicare a testului. 2004). nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”. c) alegerea variabilelor. modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. într-o primă fază. bank-by-bank) prezentate în fig. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. interpretarea şi (de exemplu : PIB. având în vedere că în multe ţări. (Bunn. etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal.

definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. (Cihak.m. c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. profitabilitatea. De regulă. bănci şi societăţi de asigurare. nr. cât şi sectorul asigurărilor.d. Astfel. în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică). 2004). alte instituţii financiare) . aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări).72 Fig.a. rata de solvabilitate). între aceste două sectoare există puternice interdependenţe. Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem. 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest. Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. în Franţa. dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. venitul net din dobânzi. În linii mari. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci. această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4.1. De exemplu. nu şi a sucursalelor) etc. . b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice. de tipul modelelor utilizate. De asemenea. de scopurile urmărite ş. deoarece.

Morka. însă. se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc. 2004. . şi problema alegerii orizontului de timp. (Blasche. Majnoni.1 În aceste condiţii. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). în prima etapă. probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. în timp ce alţii produc şocuri multiple. 2004. . însă măreşte totodată complexitatea calcului. 2004. A.1. Degryse. 2001). Rychtarik.riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al. . (Cifuentes. Morka. aceştia pot fi modelaţi statistic. 2007). Nordal. care permit evaluarea impactului şocurilor. De aceea. nr. trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. Lund. Astfel.1 din &1. 2004). De regulă. Evjen. de obicei. Majnoni. De asemenea. 2001. care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. (Evjen. Peria. Dintr-un alt punct de vedere. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă. precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc.riscul de contagiune (Sorge. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali. are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. indicatorii de lichiditate. Astfel. Pe de altă parte. Odată cu alegerea variabilelor.„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă. (Cihak. 2006). d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab. se 1 . în studiul citat. 2004). Nordal şi I. creditele neperformante etc. Pe lângă variabilele amintite. cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: . Svendsen. Chivakul.73 pierderile din creditare. Peria. De exemplu. Shin.riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare. Virolainen. Lund. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. se soluţionează.riscul de nerambursare a creditului (Blasche. Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor.Yüksel. K. 2004). Küçüközmen. Jones. . S. perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile. (Sorge. Alte tipuri de riscuri evidenţiate. De asemnea. şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung. de obicei. Ferrucci. în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice. 2006). Nguyen. . K. Jones. care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial. În practică. Jurca . 2006.

au o lungă tradiţie în ştiinţa economică. Ca urmare. distribuitori. . . autorităţi etc.să reflecte eterogenitate agenţilor economici. modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale.Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare. care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice. asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor). este necesară utilizarea unor modele-satelit. deci. 2006): . instituţii financiare. .). .să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase. Lindquist. consumatori. Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară. se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: .Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice.Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate. elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi. importatori.să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie. Tsomocos. sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice.să permită utilizarea datelor reale. principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen. . mai ales în teoria comerţului internaţional. Mai precis.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune. exportatori.Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . . e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători. care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular. de regulă. . . Având în vedere aceste cerinţe. de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar. aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models). de obicei.74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate. modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective.să permită formularea de previziuni.să poată fi utilizat în practică. . Totuşi. de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei. . deoarece modelele macroeconomice utilizate. După cum se arată în literatură.să exprime caracterul imperfect al pieţelor.

iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie.2%. de tipul testului. Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up). creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani. impactul este diferit. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului.Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. deoarece. Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. În acest scop. în funcţie de modelul şi scenariul ales. scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze. . care determină o scădere a PIB real cu 0. restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor. studii econometrice. . 2005). În funcţie de soft şi de tipul de test. o creştere cu 50% a preţului petrolului. conjugată cu creşterea inflaţiei . de soft-ul ales etc. se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează. După cum am arătat. sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. de datele existente. combinată cu o recesiune globală. Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. de bazele de date disponibile etc. sunt foarte răspândite. deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc. se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu. evaluări empirice informale. analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”.Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru. (Lei. de proprietăţile modelului.Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. . ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. De exemplu. o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare . În literatură. Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. în prezent. care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. într-un test prezentat de FMI. În varianta restrânsă (SVAR). .

există două mari categorii de scenarii (Chivakul. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up). O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down). .). . o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu. 2) scenarii ipotetice. Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak. In cazul scenariilor macroeconomice. În cazul testelor efectuate de FMI. 2004): . (Hoggarth şi Whitley. punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei. criza asiatică din 1997.5 puncte a veniturilor medii şi. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice. scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional. crahul bursier din SUA din 2000 etc. . Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia. reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale. o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. 2003). Conform unei alte clasificări. s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial.abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme. Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. în cele din urmă. scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni .abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu. o creştere neanticipată cu 1. predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă.76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. cum ar fi. i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale.abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă. Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp.

se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate. pieţe. lucrurile nu stau în realitate aşa. . 2005): . M. localizate în relaţiile sale cu economia. p. 2004).de obicei. 2006. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak. (Boss. deşi efectuează acest tip de analize. Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –. Schwaiger. testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). sectorul public şi mediul extern. Cuvânt înainte. (BNR. „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor. în general. BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006.în majoritatea cazurilor.Isărescu M.metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile. . Krenn. de obicei. publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului. 7.77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care.majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive.folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise. De exemplu. Or. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată. infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar . Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. Pe de altă parte. o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică. conform metodologiilor respective. rezultatele unor asemenea analize şi că.în aproape toate cazurile. Astfel. . pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR. Hermanek. . . . căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă. De aceea. Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. Wegschaider. Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. nu publică rezultatele pe care le obţin. la nivel mondial. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii. 2007). . Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite. În aceste condiţii. rezultatele testelor de măsurare a 1 . nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc. această constatare se poate explica prin faptul că.. interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI. autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe.o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . 2006): .

metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell. Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. Borensztein. 4. 2004). 2006). după cum am arătat. Lutton. alte instituţii şi în general sistemul financiar. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. 2003). O asemenea abordare se confundă. T. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. indicatori etc. Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă. procedee. însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. (Jones. autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. utilizarea lor în practică rămâne limitată. . modele. financiare şi valutare. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins. Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare. propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri. Hilbers. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare. clienţii acestora. după părerea noastră. Slack. În fine. iar ipotezele sunt puţin diferite. aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. 2004). De fapt. 2004). cu stress-test-ele. Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt. se folosesc mai multe metode. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. au ca obiect. De obicei.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese.. de asemenea. 2006). EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. c) combinarea diverselor metode. Unii autori. Pattillo.78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. (Lutton. (Lutton. din numeroase motive. (Abiad. De fapt. care. De asemenea. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). ca de exemplu. EWS reprezintă o necesară. O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable).

Astfel.definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost. 1998). Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ. ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1. Rose Wyplosz. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. Eichengreen în anul 1995. M. De exemplu. Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. (Kaminsky. şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). Analiza comportă mai multe etape: . definit anterior. faptul este considerat un semnal de avertizare.a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor. Pornind de aici. Autorii respectivi . L. De aceea. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. . Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag. se construieşte în special în cazul crizelor valutare. 1996). e . Astfel. (Krkoska. Fratzcher. iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei. Kaminsky. CC.calculul unui indice de criză. Reinhart. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. (Bussières. rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. După părerea acestora. . Lizondo. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori. I ps . A) Indicatorul de presiune speculativă. Unii autori. apărută în 1998. indicator care nu fusese testat anterior.79 . care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”. Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică. S. ca de exemplu. (Eichengreen. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. Ea a fost elaborată de B. o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută. a variaţiei ratei dobânzii.calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). Fratzcher. însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”. 2000). folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator). Lizondo şi C. r . atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. Bussières şi M. 2006). Reinhart. I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb.

Acest index se aseamănă cu indicele de presiune. se consideră că. Fratzcher. C i . bazat pe n observaţii.80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit. dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i . indicele de presiune depăşeşte un anumit prag.face posibilă definirea unei variabile continue.permite luarea în considerare a severităţii crizei. 12 şi CC i . în mod mecanic. 2000). determinată pe baza observaţiilor anterioare... stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n. Vlaar.t = (3) 0.t =1 Yi . într-o perioadă de volatilitate excesivă. modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni.testul statistic pentru centila „q”. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare. (Vlaar. Cu ajutorul unui model empiric.t . ceea ce elimină necesitatea includerii. este vorba despre un nivel . .. este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi . Avantajele acestei metode sunt: . discutat anterior. (Bussières. pentru k =1. C Pentru a estima apariţia unei crize.t care este definită după cum urmează: i . se defineşte astfel: 2 1. Astfel.permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale. n σn ..2. cât şi acelor care nu au reuşit. I ps . Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false. el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total. a perioadelor de criză în eşantion. Bussières şi M. în celelalte cazuri După cum demonstrează M. indicatorul de criză valutară pentru ţara i . Cu alte cuvinte. care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare.t 1.media eşantionului. . B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel. 2006). Fratzcher. De exemplu. etc. q ) . în celelalte cazuri. t ( n. q ) ⋅ σn (4) unde: µ . Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P.dispersia indicatorului.t = C (2) 0.

dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. atunci indicatorul transmite mai multe semnale. I. Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. G. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize). O abordare alternativă. Rata zgomotelor (noise-to-ratio).raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . E. 2002): . A . Lizondo. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. Borensztein E. (Kaminsky. Milesi-Ferretti. Lapteacru. Lizondo şi C. este cea propusă de G. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. 1998). ca de exemplu.. asupra căreia vom reveni. Reinhart. utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. S. Kaminsky.. G. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată.presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. . Kaminsky. dar reduce numărul de alarme false. iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. 2004). (Răcaru.permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard. acesta este analizat în mod individual.81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente. Pattillo.Krznar etc. se consideră că semnalul este bun. şi anume (Schardax. Dacă acest prag este la un nivel scăzut.nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori. Krznar. Berg. Milesi-Ferretti şi C. acesta este considerat fals. într-o lucrare apărută recent sub egida BNR.raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate. unii autori. Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false. este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile). Borensztein. A. 2004. Iz. Pattillo. S. Lizondo şi C. (Berg. . bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare. Reinhart. Pe de altă parte. Copaciu. 2006). Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. De exemplu. .

i=1.t ) . de dimensiuni KN ×T . T. există două posibilităţi. O altă posibilitate.2. cu probabilitatea P (Y =1) = P 0. „indicatorul de criză”. Karim.t . Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză. Pentru aceasta. independente.2. de E. în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate. şi un vector de n variabile explicative. 2007). de exemplu. A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă. pentru CCi.…. reprezentate de indicatorii economici şi financiari. se calculează pe baza unor variabile explicative. Y. se observă variabila liniar dependentă. K. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări. t=1.funcţia de distribuţie logistică cumulativă.t ) = e β ' X i . care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. Krkoska etc. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale.N. Principalele elemente ale unui model logit binominal.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable). care are următoarele proprietăţi Y = 1. β.t.t = 1) = F ( βX i . care indică apariţia unei crize.. Y.82 . pe de altă parte. se construieşte o matrice a observaţiilor. care are următoarele valori: 1. utilizat. Yi. Karim. În acest caz. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi .variabila fictivă (dummy) a crizei bancare.2.12. este utilizarea unui model logit multinomial. este este pus în legătură cu un număr de variabile.. I. Spre deosebire de modelul logit binominal. X. (Davis. utilizată de exemplu. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă. F ( βX i .. Davis şi D.T.t+k=1 . majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor.vectorul variabilelor explicative. de M. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure. care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună). pentru ţara i. dacă există k=1. în momentul t. care sunt observate mai multe perioade. în care variabila dependentă.vectorul coeficienţilor.. Pentru eliminarea acestor abateri. Xi. Fratzcher. P.t ' X i .t .t 1 + eβ (7) unde: Yi. După cum am menţionat deja.. pe de o parte.…. Bussières şi M. probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară.

ponderea deficitului bugetar în PIB. autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României.ponderea deficitului de cont curent în PIB.1. . 2) Conform celei de a doua metode.calcularea unui „indicator de criză valutară”. iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente. .t-k=1 0. pentru CCi.=1).t = 2. variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: . conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă.t.p. în modul acesta. Bussières şi M. un EWS.83 Yi . datoria privată/PIB. aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial.=2).cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real). incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix).. . (8) În exemplul cu care lucrează autorii. şi mai multe perioade de normalitate (Yi. După ce au construit. . 2006): . principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode. care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi.M2/rezerve valutare.calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial. M. Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi. . Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample). Astfel. Copaciu.t. . datoria publică/PIB. Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial. Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru.indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung.indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală.determinarea pragului optim pentru semnalul crizei. datoria totală/PIB.=0). dacă există k=0. . .ponderea creditului neguvernamental în PIB. o perioadă post-criză (redresare). . investiţii străine directe /PIB. indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: . ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare.calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză. cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample). Lapteacru.t. la început. în celelalte cazuri.investiţii de portofoliu/PIB.estimarea econometrică a modelului. ... . Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior.

apud. . chiar mai mult. din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize. Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). I=1. p(x) . . .7%. Ulterior. Pattillo. . meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare. ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit. 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu). şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. După ce fac acest exerciţiu. după părerea autorilor citaţi. 4) În cazul României. în celelalte cazuri. pe de altă parte – lucru observat. S. au fost preluate şi de A. Răcaru. În modul acesta. de altfel. 1999). însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. Vincze. 2006. . . Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei.ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function). (Berg. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. . utilizate de G. perioada de referinţă şi modelul (KLR).M2/rezerve. Berg şi C. următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : . Reinhart. Acest din urmă model are.ponderea deficitului de cont curent în PIB. dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni. p. dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0. . pe de o parte. care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate.84 .permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice. Copaciu. pentru fiecare indicator. probabilitatea de criză a fost mai mare. a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1.permite testarea utilităţii conceptului de „prag”. şi de alte studii.ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB). În anul 2005. Kaminsky. ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date.centila variabilei x.ritmul de creştere a exporturilor. nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă. Lizondo şi C.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai.permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen. Eşantionul de 20 de ţări. Pattillo. 9). Lapteacru. 2000. spre exemplu limitarea creşterii economice.

acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă. Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu. un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară. . (de ex. de asemenea. Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1. acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). Un model probit a fost utilizat. iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. de I. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. .85 Modelul probit a fost utilizat. Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. (Vlaar. Vlaar. (Schardax. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”. 2004). ajunge la concluzia că. 2002). . Faţă de metoda semnalelor. care.alegerea variabilelor. cum ar fi. de F. 2007): . regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje. . rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă. În continuare. După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. Vlaar. . datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. cel utilizat de P.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. Mai mult. 2002).pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă.evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi. 1 . După cum demonstrează autorul. dintre care amintim următoarele: . Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare.tratarea econometrică. de asemenea.capacitatea predictivă a modelului este mai mare.stabilirea eşantionului. aplicându-l pe cazul Croaţiei. îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode. Kalotychou. c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele. . 2002). următoarele etape (Fuertes.. în general. Construirea unui EWS presupune.Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări). (Krznar. Krznar. prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă.

autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. . autorul testează. autorul formulează mai multe restricţii. În modul acesta. 2006).management .86 În manieră asemănătoare procedează G. Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska.influenţa cursului de schimb real. clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare. nr. * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. în concepţia sa.lichiditate . de fapt. creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises). De aceea. Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”.M. . (Kaminsky. iar a treia . În fine. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România. care se justifică prin lipsa unor date.calitatea activelor-A. . Pentru a estima parametrii modelului. „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente. Elementele monitorizate sunt următoarele (fig. Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 .L.1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T. . . (Lutton. 9. modelul empiric testat de L. a doua . care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci. Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv. 2006).A. Kaminsky.P. . crize provocate de fragilităţile economice etc.adecvarea capitalului . iar apoi. Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig.efectul creşterii producţiei industriale. care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree). 2000).Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR.C. De exemplu. cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”. crize ale balanţei de plăţi. (Regulatory EWS).profitabilitate . 4): . cu ajutorul celei de-a doua metode. nr. mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”.calitatea acţionariatului .

ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. Astfel. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5. Celelalte două componente (calitatea acţionariatului . fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză.M.A şi managementul . informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate. nr. baza de date proprii a acesteia. care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. rapoartele auditorilor independenţi etc.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. . se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. iar 5 cel mai scăzut. pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. se determină ratingul compus. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). a politicilor şi strategiilor de dezvoltare. la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci. astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel.lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. P – profitabilitate şi L . Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2). Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. A – calitatea activelor.

9.9% < 5% 2.n.9% < 4% 3. 1. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr. Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 .grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%. Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 .9% ponderate în funcţie de risc) 8 .88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci.grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%.cr t.5. băncile sunt încadrate în trei grupe: .14. Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.9% 6 . în funcţie de volumul activelor lor.11. o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend.7. Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab.2. pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL.5. gearing ratio-n.3.9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 . gradul de utilizare a capitalului propriu. .9% 2 .99% şi 1%.7. I. .9% la valoarea netă) 3 . nr. În acest context.grupa II: între 4.9% 4 .) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 . de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată.9% 5 . au fost stabiliţi.

0% 80 –99. Alte condiţii 2 3 4 5 .cr t. componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat.89 Nr. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4. Indicator (formula) Interval < 2% 4. banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului. In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5. Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor.9% 50 – 79.

Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5.1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2. Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .1 10% 10.cr t.30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” . . Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”.10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .90 Nr. ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3".10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2. Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4.1 20% 20.1 .1 . II.6% 6. 1.1 .30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5.8% 3.4% 4.

9% 60 . plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”.1 -50% > 50% < 2% 2.6.9% 20 -59. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare.1 30% 30. “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată.1 15% 15.1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 . 6. Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.1 4% 4.91 Nr.9% 5 .7. în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7.cr t.89. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 .9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5. 8.9% 1 2 3 . a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”. “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”.1 6% 6.79.

Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV. Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente .75% > 75 % > 5% 4 .9% 4 .60% 60.9% < 0.cr t.venituri din provizioane) / (cheltuieli curente .70% 70.9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III. Indicator (formula) nebancare.9% < 4% > 150% 125 .65% > 65 % < 60% 60.6 . plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .1 .5. Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2. ROE (profit net / capitaluri proprii) 3.1 .6 > 11% 8 .10.3.4.1 .9% 6 .cheltuieli cu provizioanele) 4.1 . Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.7.65% 65. Lichiditate (L) .92 Nr.9% 0.9% 100 114. 1.1 . 10.4.150% 115 124.9% < 2% Rating 4 5 9.55% 55.9% 3 .2.1 .

1. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare. .0. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei.19 0.1. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar.80 > 45% 45 . Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă.49 necesară) 1. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3.40% 39.20 .cr t. În acest caz.30% 2. în cursul activităţii curente. Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus. Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare.9 .99 < 0. apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze.1. în general. complexitatea şi categoria de risc. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere. cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”.9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1. 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă. Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au.9% 105 – 114. Sursa: Direcţia supraveghere BNR. Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii.80 .93 Nr.9 .35% 34. În general.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1.00 . în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere.

dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. În general. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. există probleme financiare şi manageriale serioase. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. De aceea. 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. iar ca urmare. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. au o performanţă critic deficitară. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. complexitatea şi tipul de risc. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor.94 În aceste cazuri. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. iar declinul lor este foarte probabil. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. nu apar probleme deosebite de supraveghere. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii. în cele mai multe cazuri. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. În aceste cazuri. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. Practicile manageriale sunt. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar. în general. Mai mult. Ca urmare. Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător. este necesară o supraveghere atentă. în general. De aceea. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. având în vedere mărimea instituţiei. complexitatea şi categoria de risc. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. deşi declinul lor nu pare probabil. ceea ce poate conduce. În general.

. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri. riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună.determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată. Borensztein. 2004). Aceste metode permit: . Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele. prin asigurarea şi reasigurarea creditelor).95 manieră prudentă. 2007 (b). Moore. indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”. (Gunther. Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample. instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează. respectiv dispersia unei variabile. analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii. * ** În concluzie. . Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate.eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. . ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar. dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat. 36 ). În cazul crizelor bancare. atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene). .5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. Cu toate acestea. (BNR . În plus. clase). . Însă. Din punct de vedere formal. 4.investigarea deoasebirilor dintre grupuri. care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare. Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri.clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. 2003). trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu. utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. p. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media. Pattillo.evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. (Berg.

În literatură. anlizând acelaşi grup de ţări.aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson). De exemplu. . care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg. Worrell D. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii. Cherebin. Metoda respectivă permite. ai . .credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale..credite imobiliare/credite totale.. realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale. respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente. Xi . Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely. (Worrell. Cherebin şi T.variabilele independente (funcţii discriminante).coeficienţi. O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă. . se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + . . D. pe de altă parte. pe de o parte. (Cihak.credite guvernamentale/credite totale.profituri nete.evaluarea variabilelor individuale independente. . care. . 2005). 2004). se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului.funcţia discriminantă. .credite intern/credite totale. Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor.investiţii străine directe (nete) /PIB. b . D. pentru a vedea dacă media şi. care pun în legătură falimentele bancare.. înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets). Polius-Mounsey. cu un anumit număr de indicatori financiari. . .credite acordate sectorului turistic/credite totale. (Worrell.constantă. de asemenea. În materia stabilităţii financiare. 2001).96 În cazul în care grupurile sunt omogene.active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide).active îndoielnice/credite totale. ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: . + an X n + b (10) unde: D . Analiza discriminantă are două mari etape: . . identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar.

O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. de regulă. iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat. cum ar fi. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. analiza ISF. o metodă robustă. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar.slabă reprezentativitate statistică. . nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. dintre care menţionăm următoarele: . varianţă egală în cadrul grupului).legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat. capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. ci mai multe metode complementare. ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor. aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar. În conformitate cu cerinţele acestei metode. * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop. sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice). grupurile trebuie să fie omogene. tehnica respectivă constituie. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens. . însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. însă au la bază observaţii şi date istorice. În ceea ce priveşte analiza discriminantă. coliniaritatea. ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente. EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor.modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences). De exemplu. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. iar aceştia au o acţiune complexă. analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. . Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. De aceea.pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). . Totuşi. ele prezintă şi anumite limite. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based). după cum am arătat. Pe de altă parte.97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc. La rândul lor. Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests).

testele individuale sunt laborioase. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară. Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări. respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă. Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”.98 În fine. dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar. .

i. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. Rezultă aşadar. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea. În funcţie de rezultatele analizei. numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. pornind de la opiniile exprimate în literatură. iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate. Considerăm. Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului. de evaluare. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. totuşi. că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete. iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea.e. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice. care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. respectiv instituţiile financiare. instabilitate. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. Ca atare. fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. pieţele şi infrastructura. economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său. Un asemenea demers cade în atribuţiile . În aceste condiţii. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său.

tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. până în momentul rezolvării acestor limite. cu siguranţă. Din acest motiv. Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. În viitor. ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare. Ca atare. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. . Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. singură. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri. O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere.100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. Demersul este unul ambiţios. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare. În continuarea cercetării. indicatori şi modele. tendinţa cercetării. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii. cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful