1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

4 I. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore. Pe aceiaşi line de gândire. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei). Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare. aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”. p.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”. p. în sens larg. 2002. 7). fiind în măsură să aloce eficient resursele. 2). 1997.(Wellink. p. Mai precis. De asemenea. chiar şi în situaţii de şoc. J. Într-o lucrare oficială. să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor.8). care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. 2006. „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi. de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank. 2006. Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”. 2003. 1999. se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. În aceiaşi manieră per a contrario. F. 34). Generalizând. „un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile. 2004. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor. p. de evaluare. 8). A. p.82): . apărută sub egida Bundesbank-ului. 2003. Astfel. p. p. relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”. (Isărescu. unii autori. 7).1-2). p. mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. ca de exemplu. în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”. În ceea ce priveşte BNR.

intermedierea intertemporală (dinamică). caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. în final. la fel ca alte sectoare ale economiei. sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili.1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice. ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă. . orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte. Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente. transformarea activelor în lichidităţi şi. însă face aceasta în anumite limite. care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi. În mod concret. Editura Expert. „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice. Ca urmare.absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară.5 . inspirate de cunoscuta lucrare a lui N. instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. un sistem financiar este stabil. Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă. ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. plasarea depozitelor sub formă de credite. . de mobilizare a economiilor. „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate. intră pieţele financiare. 1996. astfel definit.. acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”. Bucureşti.Georgescu-Roegen N. în ultimă instanţă. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că. îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni. Legea entropiei şi procesul economic. deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. aşadar. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . Prin prisma acestor definiţii.evaluarea. ordine care se schimbă însă tot timpul. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor. o numim „abordarea entropică”. Astfel. complexitatea proceselor financiare. de aceea. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează). Conform acestei abordări. însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice. de stimulare a creării averilor şi. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. Georgescu-Roegen. În mod concret. cât şi a economiei în ansamblul său. . „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. . „Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc.2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate.a resurselor şi de a evalua. un sistem financiar „stabil” evoluează. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă. anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces.

Nordhaus.. În literatură. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice. ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici.a. evoluează într-un mod imprevizibil ş. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”. la fel ca alte noţiuni economice. efectele respective sunt considerate „externalităţi”. urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă. dimpotrivă. dacă are două caracteristici tehnice. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare. natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş. Asemenea abordări. instituţii. îşi modifică în timp forma şi conţinutul. teoriei anticipaţiilor1 etc.d. (Samuelson. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil. foarte răspândite în literatura economică actuală. după care „un bun este <public>. 55-56). un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine.d. a se vedea: Cerna S. ea generează 1 . un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. . Din punct de vedere practic. De aceea. În pofida terminologiei lor diferite. definită într-una din modalităţile de mai sus. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. Pe de altă parte. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). Într-adevăr. Prima este cea dată de P. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. Ca urmare. Editura Universităţii de Vest Timişoara. tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. Noţiunea de bun „public”. „bun de consum colectiv”) are două definiţii.m. pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. p.m. ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii.a. cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. 2004. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil. Samuelson. cele două definiţii sunt echivalente. 2000. teoriei jocurilor. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. în care termenul de „bun public” („bun colectiv”. De asemenea. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”. Cu alte cuvinte. infrastructură). dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”. stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice. În ştiinţa economică modernă. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>.6 evoluţie (pieţe. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii. suferă schimbări calitative.

din riscuri pur şi simplu. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. Cu alte cuvinte. Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative. astfel. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar.) au caracter endogen. semnificative şi neanticipate. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A . care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. instituţiile şi infrastructura (componente endogene). facilitând. atingerea performanţelor economice. deci. care. care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. Cu alte cuvinte. Indiferent de definiţia utilizată. propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”. Pe baza celor arătate. ele devin „riscuri sistemice”. Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit. enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. se poate. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare. lipsa de lichiditate. În literatură. satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. (fig. 1). însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor. nr. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic. există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”.

falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi. în general.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. mai departe. întregul sistem financiar şi întreaga economie. În concluzie. se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice). A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. deoarece afectează un mare număr de instituţii. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă. chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta. legale şi reputaţionale. aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi. În plus. (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. de exemplu. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. prin natura lor. de inovaţii tehnologice. instabilitate politică etc. de lipsă de lichiditate.8 Fig. Ca urmare. care. riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”. generate. Astfel. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite. 1. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. riscul variaţiilor ratei dobânzii). blocarea procesele economice reale. mai departe. p. nr. 2005. În cazul pieţelor de capital. 1. şocuri petroliere. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. De regulă. modul de efectuare a plăţilor şi. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor. Nici în cazul . de aceea. 106. riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. Însă. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei.

soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. Tsomocs.„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. suficient de numeroase pentru a permite generalizări. noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. iar numărul de falimente în sectorul bancar. Spre deoasebire de aceasta. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite. termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. Astfel. deci. Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. se constată că. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). Argentina). Explicaţia rezidă în faptul că. 2002). Un alt autor. situaţia financiară internă a unei ţări. să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. în întreaga lume. Însă. Invers. ţările din Asia. „vulnerabilitatea externă” este asociată. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”. de obicei. Cu alte cuvinte. creşte” (Tsomocs. s-au manifestat concomitent.9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu. De cele mai multe ori. (Gabrisch. chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. deci. dar şi în celelalte sectoare ale economiei. 2002). Astfel. von Hagen şi Wyplosz. . în anii ’90. care. Aceste crize au fost. O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni . H. se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. de cele mai multe ori. Eichengreen. o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv. formele lor de manifestare se aseamănă. în literatură. inclusiv în plan terminologic. Halpern. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi. au avut loc crize financiare şi valutare. Aceasta. Rusia. iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. în contextul mişcării libere a capitalurilor. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. Astfel. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. în literatură se subliniază adesea că. 2003). aceasta din urmă fiind. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. De exemplu. Ca urmare. după cum am arătat. de autorul citat. se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. iar efectele lor se potenţează reciproc. D.

existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor. care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”. Bussière.reducerea competitivităţii mărfurilor exportate. au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”. este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ. 2003) . Gosh. .creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles). Gosh. Frantzscher. 2002) La acestea.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi. . amintim următoarele: . fiind cunoscut faptul că. în prezent. ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90.a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière. . calcularea probabilităţii apariţiei unei crize. Rose. apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . decât să tratezi consecinţele acestuia. există un mare număr de studii cu caracter specific. Studiile repective au evidenţiat.calitatea supravegherii bancare. Recent. În perioada 1996-1998. Potivit studiilor respective.b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. se poate adăuga o a treia modalitate de tratare.creşterea ratei inflaţiei.standardele şi codurile de bună practică. respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang. . etc. Dintre aceste cauze.Wyplosz. de asemenea. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: .reducerea ratei de creştere economică. În fine. numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare.existenţa unor instrumente adecvate de control valutar. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc. în general. . . . . (Schardax. 2000). de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI. „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie. . etc. 2000.creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. Frantzscher.expansiunea excesivă a creditului. 2003.volatilitatea cursului de schimb. . s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului. 2002).deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun. 2002) . Velasco. Ca urmare a acestei mişcări de idei. uneori. în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi.cadrul legal.10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. 1996. Astfel. care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen. Tsomocs. . .

. PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile. 1. deci.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor. p. Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar. Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” . ..conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale. în anul 1999. decât pe soluţionarea acestora. pe de altă parte. 98). şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun.3 . munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. indiferent că sunt de origine internă sau externă. propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii. să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc. se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară. nu a unor instituţii financiare izolate.gradul de lichiditate a sistemului.calitatea managementului. Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi. . .11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială. (Goodhart C.identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast. . 2004. . precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional. care se înscriu.aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat.8). Ca urmare. Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar. adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său. Prin prisma acestui concept. Cu acordul ţărilor interesate. În modul acesta.PESF. etc. care au lansat.gradul de transparenţă. Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: . 2004. p. pe de o parte. În cadrul acestui proces.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: . 1 A se vedea & 4. şi rezultatele macroeconomice.existenţa obligaţiei de auditare. Totodată.

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

Ca urmare. conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate.15 . cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor. perfecţionarea sistemului legal şi judiciar.). supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare. În al doilea rând. Marea Britanie). instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci.reformarea justiţiei. etc.crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei. . cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare. intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare.incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor). Ca umare. Dificultatea proiectării. măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor. Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar. În alte ţări (majoritatea ţărilor europene). etc. Asfel. etc. cadru legal etc. garantarea depozitelor. . . . . acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară. analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea. . elaborarea normelor interne. mărime.reglementarea asigurării depozitelor. Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă.a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei.implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar.promovarea unor politici macroeconomice adecvate. deci. În principiu.). Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi. măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere. pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică. Din acest punct de vedere.reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire.). .sustenabilitatea preţurilor titlurilor. rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie. măsurile respective sunt de două tipuri: . precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri.recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul. implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre . remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: . . în primul rând. .instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare. în unele ţări (SUA.b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile.

Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale. aceste pierderi nu au putut fi evitate.cu rezervele şi activele lor obişnuite .unor mari cereri de retragere a depozitelor. Cu toate acestea. mărimi stohastice etc. Rezultă că. . Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale. Într-adevăr.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor. în general. ca urmare. pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice. funcţii neliniare. Căci. dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi. banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. chiar şi prin implicarea băncii centrale. din punct de vedere istoric. o eficienţă economică mai mare. De asemenea. instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală. Or.garantarea depozitelor. Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare. care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă . Aceste funcţii sunt următoarele: . nu ar fi avut cine să o facă. iar. Şi. Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale. Într-adevăr. . Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice. în general. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică.16 evenimente care încă nu s-au produs. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au.reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat.funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. . faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. deşi. II. care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. de fapt. în multe cazuri. .

. care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare. p. 1984. San Francisco. p.). fie să nu ajute nici una. p.. 1966. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată. necesită implicarea băncii centrale.. P. 2000. care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit. în virtututea acestui fapt. după care. în particular. 825855). există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 . de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. (Hoggarth G. decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. În fine. globalizarea. (Mises L. De aici. în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi. Fox&Wilkes. 10). deşi nu suficientă. se creează un mediu economic nou. cum ar fi. menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu.n. 2 . 548). de asemenea.. deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului. Saporta V. În noile condiţii.La ora actuală. Guvernele au fost ghidate. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace.17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker. 2002. dimpotrivă. în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. Ele au privilegiat anumite bănci (care. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni. p. se adaugă unele fenomene recente. Din această cauză. pot avea costuri macroeconomice importante. sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”. Dintre aceste noi atribuţii. Reciproc. pentru asigurarea stabilităţii financiare. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare . ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală.Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva. 49-61). Human Action: A Treatise on Economics. 441).. criza bancară. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. Reis R. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). Cu toate acestea. ceea ce. p. au devenit bănci centrale . von Mises. 2006.2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale. dereglementarea. care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse.constituie o condiţie necesară.n. Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară.1 Cu toate acestea.. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală. intensificarea procesului de inovare etc.

cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă. nr. într-o lucrare elaborată împreună cu D. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. În ceea ce ne priveşte. Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. p. Tsomocos. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. Jacobson. Or. Schwartz A. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu.De fapt. (Kindleberger. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. . Căci. De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară. 2002). de regulă. Sunirand în 2004. principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . 2004). Goodhart. 20003. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. Deşi stabilitatea financiară nu constituie. În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig. o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. Watson. Molin. Laffargue. el acceptă compatibilitatea celor două obiective. 1982. Vredin. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. Astfel. Goodhart. diminuează acest pericol. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar. autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. 10) Cu ajutorul acestei scheme. 2001). 2006. subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate.. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. Într-adevăr. Sunirand. Tsomocos şi D. o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor. 1997. C.18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. 1986. Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect.

stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz. după caz (Cerna. Or.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi.banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”.reglementarea şi supravegherea prudenţială. 1986. . ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează.operaţiunile open market. p. 1999). înlăturare a consecinţelor). sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic. Tsomocos.banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi. . pe de altă parte. 2. Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici. Goodhart. operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire. or. aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne.19 . instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati.1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market. . 2. . banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare. în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi.1. 105-108 ). deoarece. care constituie mijlocul legal (final) de plată. .exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: . deci.1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea. Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. . Schinasi. Sunirand. Într-adevăr. însă. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. . remediere. Într-adevăr.garantarea depozitelor. sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic. iar unele mari bănci au probleme de lichiditate. După cum se ştie. ceea ce .sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. 2004). împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. 2000. aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi.

nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii. Sinclair. În literatură. Cu alte cuvinte. 2004). (Boot. excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin.reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar. 2001). de regulă. Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit. prin prisma stabilităţii financiare.). în situaţii de criză. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. Căci.1. Goodhart. monitorizarea pieţelor de capital. fiind permisivă. în literatură se exprimă şi părerea că. Sunirand P. Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare. Este vorba. . . acestei instituţii. nu numai a capitalului minim.. Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi. Tsomocos . reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale. într-adevăr. reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale. 140-142).instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe. Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. care revine. În modul acesta. responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. 2005 (a). Ca urmare. 2000. În ultimul timp. aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor. care. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară. etc. reglementarea indirectă este mai permisivă. Evident. se constată proliferarea practicii reglementării indirecte. 2000. p. Davis. unii autori suţin că.20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară. . în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. 2001.difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare.asigurarea transparenţei pieţei. aşadar. După cum am mai menţionat.crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului. de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime. 1997. . Goodhart. 2.

Tordjman. 2000. având. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. 2003): Tab. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. nr. 2) (Borio. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. Allen. acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. Ca urmare. însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. 2003. Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale. (Crockett. deci.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. Wood. deoarece este în concordanţă cu . efecte benefice asupra stabilităţii finaciare. O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare. 2: Perspectiva micro. Conform autorilor citaţi. Borio. care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. White. 2005. 2006). Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată.21 D. în sensul că se consideră că o bună reglementare. Caruana. 2004. Spre deosebire de aceasta. poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor.. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor. cât şi microeconomici. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului. 2006). Astfel definit. 2004. nr.

suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că. BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor). 52). vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale.1995. Oosterloo. Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi.. De Haan. Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente. În fine. În ceea ce ne priveşte. alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv . Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . Din motivele deja arătate. . 2004)). iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. (Goodhart. Tsomocos. . după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere.un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. 2004. unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. în anumite condiţii. 539560). Ca urmare. 2000). de exemplu. iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară. p. (BNR. Ca urmare. aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară. Ea se regăseşte.stabilitatea preţurilor – şi că există. în cazul BCE. 1 . b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare. 1999. din moment ce nu există distorsiuni. În UE. reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. în această zonă. 629-653). Mercs. Schoenmaker D. sistemul a funcţionat corespunzător.Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare. . deci. . în unele ţări. Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim. 2007. funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J.autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. 2004. pot fi încredinţate amândouă băncii centrale. p. p. Astfel. 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor).activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional. Sunirand... se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale.până în prezent. nu de „supraveghere”.

care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări.aproape toate formele de risc sistemic. indiferent de costul acestora. Jacobson T.1. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. 2003). (Allen. decontărilor şi al operaţiunilor colaterale. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene.23 Pe de altă parte. între autorităţile de resort din ţările membre. 2005). Molin J. respectiv. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci. Gallego S. alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor. însă.. 2001. prin intermediul sistemului de plăţi. Sistemele de decontări şi plăţi concentrează . De asemenea. probabil. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar.. De asemenea. în ceea ce priveşte ţările membre UEM.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. în particular. Wood. Vredin A. ducând la blocaj în lanţ şi.în mod direct sau indirect . cele care urmează să intre în Euroland. 2003. În acest cadru.şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală. De aceea. punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare.. în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic. aceste efecte se pot amplifica exponenţial. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. bi. În aceste . (Patat. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic. Riscurile micro. Khiaonarong. 2000. De altfel.. unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare. iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi. deci. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi.şi multilaterală.. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată. În fine. Cuadro L. după unii autori. 2. Tradiţional. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real. În această concepţie. susceptibile să conjuge riscurile micro. 2003). procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar. Garcia Herrero A. printre care şi România. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor. Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică..

Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară. după cum am menţionat. c) operare directă a plăţilor. b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. De aceea. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). De aceea. În modul acesta. deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. . printre altele. care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. o bancă să devină insolvabilă. Legat de aceasta. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice. sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. de fapt.24 condiţii. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. şi anume „subvenţionarea” sistemului. cum ar fi. cele create de instituţiile private. 2003). 2005 (b)). Însă. RTGS elimină riscul ca. Cu toate acestea. În ultima vreme. Spre deosebire de sistemele brute. 1 . unii autori.Real Time Gross Settlement. intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. (Schinasi. (Khiaonarong. Căci. Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină. printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală. Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. pe parcursul unei singure zile de lucru. Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. o distorsionare a concurenţei. Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. care intervine în cazul în care. Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. apare şi o altă problemă. Cu toate acestea. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi.

eventual. care are de încasat anumite sume. . a bunei funcţionări a pieţei şi. . banca centrală etc. . care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant. Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. care efectuează prima plată. 2. 2000). dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui. Aceste genuri de riscuri. un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin. În fine. industria bancară. . (Bichi. garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net).Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System.Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare.4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor. Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare.) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi.reglementarea şi supravegherea prudenţială. în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor. total sau parţial. În literatură. 1 2 . Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: . fără a fi primit însă efectiv sumele respective. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor.regimul falimentului bancar. care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2. în final. asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor. au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real. ci şi în remedierea consecinţelor acestora.funcţia de creditor de ultimă instanţă şi . În anumite condiţii. Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern. Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1. aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar. Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”.garantarea depozitelor.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin. interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri. La scară europeană. 1999). este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare.1. 2006).

În acest cadru.încurajarea economisirii şi a creşterii economice. unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). . Wood. (Allen. formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”. 2001).promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal. (Boot. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. 2000. constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit. Morrison. .eficienţa diverselor scheme de garantare. 2002. 2004).necesitatea unei asemenea practici. precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. După cum arată numeroase . .facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. (Crockett. La acestea. În foarte rare cazuri. principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor. 2006): Tab. După părerea noastră. cum ar fi: . 2004. analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). în literatură se discută mai multe probleme. dintre care amintim următoarele: . de obicei.sfera sa de cuprindere. 2006). De aceea. 2004). se adaugă alte obiective secundare.redistribuirea costurilor falimentelor bancare. Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată. se constată următoarea situaţie (Bichi. deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară. Goodhart. . prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral. De asemenea. De regulă. (Tordjman. de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii. Asfel. Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor. nr. . Rochet. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral. schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”.26 Referitor la garantarea depozitelor.

promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană. Într-adevăr. 1997).. Or.1. modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor. (Gulde. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei. provocând crize financiare grave. . indiferent dacă aceasta este sau nu justificată. prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare. . 2005). . reprezentat de Directiva 94/19/EC. prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin. chiar şi de la cele solvabile. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. (Mishkin.27 exemple istorice. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare. prin prisma globalizării. determină masive cereri de retragere a depozitelor. 1989). este necesară revizuirea acestui cadru. prin amploarea şi violenţa lor. în general. Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: . Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. 2. informarea deponenţilor etc. Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. Alţi analişti susţin însă că. Căci.5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. Wolf. Banca centrală este furnizorul . precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care.minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. de şocuri exogene. (Bruni. impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor. fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali.protecţia deponenţilor. Ca urmare a existenţei sale în fundal.al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară. dereglementării. cu consecinţe devastatoare asupra economiei. condiţiile de activare a schemelor de garantare. de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei. există un cadru european.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit. De Boissieu. În materie de garantare a depozitelor. se confruntă cu probleme de lichiditate. asimetrii informaţionale etc. 2000). deşi sunt solvabile. regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe.imediat şi final . care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci. inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale. Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate. crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. . deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. .promovarea stabilităţii sistemului bancar.

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday. În modul acesta. dintre care cca. compatibil cu sistemul TARGET. Hartmann P. băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real. Stehm J.. ci tarifate la minut). După cum am arătat. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). Paralel. Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei. toate interconectate. la fel ca TARGET. Căci. 832-848). sistemul de plăţi al FED. Se poate. 33% reprezintă garanţii bancare.31 După cum am arătat în &1. pieţele şi instituţiile. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE. p. aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET. se adaugă vulnerabilităţile exogene.decontările financiare dintre băncile comerciale. 2000). care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. 1998. (Furfine C.decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale.H. în anul 2005.operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre. pe descoperit de cont (overdraft).1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: . devine practic egal cu zero. La ora actuală. În acest context. Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. Or. Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O.1. este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex. să efectueze viramente în euro în cadrul UE. în 1 . “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere. cea utilizată în cadrul FEDWIRE. în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5. în prezent. o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă. Paralel cu crearea TARGET. capabil.. la începutul anului 1999. în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene. La acestea. deci. în cadrul pieţei europene unice. De aceea. a fost pus în funcţiune sistemul TARGET. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. care nu pot fi niciodată total eliminate.. deci. să trebuiască să se declare în stare de faliment.BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi. RTGS. prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor. . Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro. EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE.700 miliarde euro. integral garantate. unde creditele de acest tip nu sunt garantate.. .. overnight). riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. . din punctul de vedere al ţărilor respective. efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele.

remunerat. ceea ce. dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. precum şi marile instituţii europene. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei. în modul acesta. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane. 1999. iar pe de altă parte. 1999. În aceste condiţii. etc.). aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. nu poate fi acceptat. de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. inclusiv.. Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. evident.) Faptul că. celor care nu participă la zona euro (pre-in). o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. trebuie să contribuie. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare. p. menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. este deţinut de ABE la BCE. a priori. în valoare totală de 1 miliard de euro. ECB.J. în schimbul unor garanţii. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european. 65-76. Acest depozit. în acest caz. (Prati A. fiecare participant este supus unei duble obligaţii. în cazul falimentului unuia dintre participanţi. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte... are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight.32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE). precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE. Căci. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează. Ducher J. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . 1999.. deci. Schinasi G. însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă. asigurări sociale etc. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate. În literatură. la care participă băncile membre ABE. Primul este cel de “gripare” a sistemului. cu o anumită sumă. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare. Deoarece.F. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. Beau D. două genuri de riscuri. teoretic. la un depozit la vedere. care.

dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. Schuknecht. Mongelli. După părerea noastră. Calvo-Gonzalez.. 2005. Mehl. probabil. De altfel.a.. asigurările sociale etc. perspectiva de a deveni membru UE.m. Flad. creşterea lichidităţii ş. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. 2000.R. Afonso. intrarea efectivă în această organizaţie etc. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective. 2006. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane. etc.). primele de risc şi de lichiditate. De aici. p. 2004. etc. Gertler M.. Thimann. instaurarea unei mai bune discipline bugetare.) se vor integra. stabilizarea macroeconomică.L. Cecchetti S. Jiang. Angeloni.. însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro. deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare). 93-108). Arratibel. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice. Nerlich.d. volatilitatea cursurilor. 2000). 2001. ş.. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare. Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. p. Bernanke B. ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average). Or.. dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. 2006). societăţi de asigurare etc. Lenain. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe. Totuşi.a. Kuijs. (Mc Cauley R. 1997. 2000. IMF.33 de investiţii. Von Thadden E.). Backé. mai încet.G.. Rawdanowicz. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale. (Doyle. ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe.. White W. dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare. Tanzi. (Artus P. 2004. 787-807. Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit. precum şi . ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii. 2001.

cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare.. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei. însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. Cecchetti. rămân deocamdată deschise.34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”. libelate. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare. şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor. facilităţile de credit şi politica de open market. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. Dintre acestea. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. . se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului.consolidarea semnificativă.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor. În al doilea rând. în anumite condiţii. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale. susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. Independent de aceast aspect instituţional. Legat de aceste chestiuni strategice. care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. 2000). toate aceste probleme. În cazul României. După părerea noastră. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului. etc. .. 2000. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. Deocamdată. cât şi stabilitatea financiară. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. (Bernanke B. pe de o parte. amintim următoarele: . Gertler M. o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia. ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. deocamdată. pe de altă parte. în literatură există şi poziţia că. O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. De aceea. în monedă naţională. băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone.

unde. 1999).. Aceasta. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. Pe termen mai lung. în general. Oricum. . în cazul României. Formula respectivă este. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă.35 .şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări. 1999). BNR are ca principală atribuţie autorizarea. După părerea noastră. se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei. în general. Însă. În aceste condiţii. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare. potrivit legii sale de organizare şi funcţionare. În aceste condiţii. Referitor la primul element. De asemenea. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi. caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo. deci. în majoritatea ţărilor. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit.îmbunătăţirea cadrului normativ. care sunt foarte solide. dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare. pe de altă parte. Această situaţie se întâlneşte şi în România. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. s-a insituit deja o cooperare bi. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. pe termen lung. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. în ţările central şi est-europene. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. va avea. Aceasta. am arătat că poziţia dominantă în literatură.. deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. pe de o parte. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. pe de altă parte. În plus. pe care ne situăm şi noi. se poate afirma că intrarea în UEM. şi cele de supraveghere prudenţială. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide .

Stiglitz. principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. Pe de o parte. Europa Occidentală şi Asia. producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord. Astfel. reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. servicii. 2003). expansiunea ramurilor industriale moderne. În fine. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A. În mare măsură. McGrew şi P. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea). ea . consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării. tehnici.a. serviciilor.d.36 existente la nivel european.puternice şi coordonate . la nivel naţional. La baza acestui proces se află o serie de factori economici. deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. Pe de altă parte. STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional. care cuprinde toate laturile vieţi economice. Lewis. tehnologie şi capital. După J. În esenţă. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor. Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane. aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc.. sociali-politici etc. Însă. III. regional şi naţional. dezvoltarea sectorului serviciilor. capitalurilor.1. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială. globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. (Stiglitz.m.. la nivel internaţional. iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns .de care are nevoie. însăşi apartenenţa BNR la SEBC. dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce. extinderea mecanismelor pieţei. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. cunoştinţelor şi a oamenilor”. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional.

Pe baza lucrărilor citate. Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar. Astfel. adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale. interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. culturale etc. Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko. apariţia . care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii.3). economică sau culturală . prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital. . are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. . care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent. se poate afirma că globalizarea . Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: .2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ. procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane. p.37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune. apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale). se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul .” (Sahai.2). care a început după terminarea primului război mondial. pozitiv şi de lungă durată . . precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei. globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor.migrarea populaţiei.real.de dezvoltare a internaţionalizării economiei.3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă). serviciilor şi mai ales a capitalurilor”. crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei. Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: .1) etapa acumulării capitalului.este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni. politice. Lewis.politică. . cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei. O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI.. Prin prisma acestei definiţii. .2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii. 2001.comerţul internaţional.industrializarea şi schimbările induse de aceasta. 2002. . p. Prin urmare.mişcarea capitalului. ale procesului. alături de extinderea legăturilor. Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale. 1993). integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. La rândul său.

când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. În toamna anului 1994. 2006. anii ’80. când această tendinţă se inversează. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. Într-adevăr. p. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. la începutul anilor ’90. . are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. În ultimele două decenii.. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. în acest cadru. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987). Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital. perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii. a constituit un fenomen constant în istoria economică.38 investiţiilor internaţionale etc. Însă. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. Astfel. 28-29). a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital. deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului. de majoritatea ţărilor lumii. liberalizarea circulaţiei capitalului. apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii. la speculaţii şi dezechilibre multiple. Aceasta. Astfel. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. 3. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. Donath. sfârşitul anilor ’60. deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. după exemplul lor. urmată de liberalizarea acestor mişcări. după liberalismul secolului al XIX-lea. Alte fenomene – cum ar fi.2. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III.

a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. în toamna anului 1997. din această cauză. În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital. Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). ci şi în spaţiul mondial. În esenţă. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare. De asemenea. iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. Şi cu toate acestea. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. De asemenea. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. În cazul lor. .inflaţia să fie ţinută sub control. 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. spre deosebire de cele din America Latină. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. Această criză. Este de remarcat că ţările asiatice. Această criză a afectat alte pieţe financiare. Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. acestea pot fi formulate sintetic astfel: . la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997). O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. sistemele financiare naţionale (locale). inclusiv pe cele din America Latină. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. a baht-ului tailandez. într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice. care a fost declanşată de prăbuşirea. care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare.39 La doar câţiva ani. cursul de schimb să fie stabilizat. De asemenea. care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile.

să existe un sistem informaţional şi statistic eficient. iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. .. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb. În legătură cu aceasta. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă.să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei. Astfel. . În acest context.gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei. taxele vamale etc. .sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente. precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente. Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. taxa de rescont etc. această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. deci. care depinde fie de factori conjuncturali. De asemenea. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc. este vorba în principal de a da un semnal credibil. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital. sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate. Dintre măsurile de acest gen. numeroşi teoreticieni. se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective. . cu instituţii neperformante. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. inspirate mai ales de modelul chilian. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate. instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi.).40 . în general. care beneficiază de instituţii solide. Într-o economie deschisă. în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. De aceea. recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare. a tranzacţiilor de cont curent. politica fiscală.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile. ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică. . controlul mişcărilor de capital. rata rezervelor obligatorii. literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital. politica de curs de schimb. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital). Ţările în curs de dezvoltare. inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice. fie de condiţii structurale. cu instituţii slabe.

intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. trebuie arătat că atât analiza teoretică. politica monetară este eficace. În mod schematic. dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix. Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). În aceste condiţii. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. În cazul ţărilor foste comuniste. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. Pe de altă parte. Într-adevăr. se manifestă şi un alt fenomen. pe de altă parte. Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital. Însă. de exemplu. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. Căci. “cercul vicios” . în caz contrar. pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar.41 În sfârşit. cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. în cazul unei ţări mici.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

nr. 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu.5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu. fiind susceptibile. 5: Fig. nr. deschiderea economiilor contemporane.43 Fig. p. 2006.3. 2006. nr. acestea pot fi prezentate ca în fig. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri . determinată de procesul globalizării economice. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. 15) După cum rezultă din figura de mai sus. să provoace atât inflaţie. p. Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. 3. cât şi instabilitate finaciară. de aceea.

Milesi-Ferretti. Bakker. S-a observat. spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei. În realitate. . chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. Fischer. Astfel. prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe. De Gregorio. care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari. Edwards. Mussa 1998. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: . O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA.44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I. urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. randamente superioare. 1996. . în pofida ratei scăzute de economisire. iar randamentul marginal este scăzut. întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). 1998. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului. servicii de sănatate şi educatie).statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare). contribuind.în general. 1996. Eichengreen. Grilli. la creşterea bunăstării sociale. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. Milesi-Ferretti. Cu toate acestea. (eds. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri. capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. 1995. . Rodrick. însă. 1996. Grilli. în multe cazuri. iar randamentul marginal este ridicat.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar. Eichengreen.).utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii. În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne. de asemenea. . Rose. Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică. Deţinătorii de capital obţin. 1996. liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. de asemenea. astfel. că după liberalizarea contului de capital.se crează noi locuri de muncă. care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor. 1994. conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază. ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor. Valdes. unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă. Goldstein.1 În acest context. De aceea. Montiel. avantajul diminuării riscurilor. fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. 2000). 1996. Calvo. .Wyplosz. economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte. Antzoulatos. astfel. (Alesina. Hochreiter.

în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. în literatură. şocurile petroliere etc. iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării. Rodrik. nu scapă de subt control . Aceasta nu ridică probleme majore în sine. nu o simplă programare calendaristică. este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei. Ca urmare. . Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău. Prin aceasta. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente. Un astfel de studiu este cel elaborat de D.). în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor. deocamdată. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei. Eichengreen. au înregistrat intrări de capital mai mari. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. naţionaliste şi religioase. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. Mussa. B.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice. În plus. demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă. care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. care. . la rândul său. au redus controalele asupra capitalului.45 asimetria informaţională. care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. etc. investiţiile şi nivelul de educaţie.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate. dacă. ori dacă mişcările extremiste. După cum arată unii autori. . Este adevărat că se constată că ţările care. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta. în general. Totuşi.piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol.1998). în anii ’80. este de remarcat că. De asemenea. liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare. libera circulaţie a capitalului conduce. limitând eficacitatea intrărilor de capital. (Eichengreen. ca de exemplu.statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale. de regulă. a căror amploare depinde. cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. . în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare. de natură internă sau externă. amintim următorii: . iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări.

Căci. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. Rusia (1998). De asemenea. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. 2002). Într-adevăr. în anii 90. 2001. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. Argentina (2001). 1999). Analizând datele referitoare la 100 de ţări. dezvoltate şi în curs de devoltare. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri. În fine. efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. într-o lume perfectă. Bulgaria (1997). 1997). pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). Indonezia. aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri. Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). Edison. Turcia (2000). Thailanda. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. 1998). Korea şi Malaysia (1996. criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. pe de o parte. însă un stăpân prost”. pieţele financiare pot fi extrem de instabile. Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. După cum s-a spus. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. pe de lată parte. din cauza naturii lor specifice. şi dezvoltarea economică. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. . (Musa. (Edwards. pe de o parte. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. invers. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante.46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. Totuşi. pe de altă parte. după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică. provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. autorul ajunge la concluzia că. însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. Mai mult. pentru perioada 19751989. Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. (Rodrick. Filipine. şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar.

care să compenseze acest risc. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor. La ora actuală. 1 . asteptările pesimiste iniţiale. în 1997. Totodată. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor. Însă. Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”. băncile şi-au restrâns creditele. în general. în 1996. Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment.Dacă. Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale. De exemplu.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză. Este un exemplu semnificativ. .47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. care arată. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld. De exemplu. este adevărat. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici . ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală.de a-şi onora datoria. validând. probabil. care. deci. Ca urmare. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. legate de fluxurile oficiale de capital.1 În modul acesta. 2 . care a durat mai bine de doi ani. în functie de mediul social-economic în care operează. investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. ci din cauza scăderii importurilor. mai ales în timpul „boom-urilor”. deşi nu foarte accentuată. guvern. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. contul curent a trecut de la deficit la surplus.În urma crizei asiatice. fie ea şi SUA. ei vor cere o primă suplimentară. pot fi excesive. doar ex post.intreprindere. banca centrală poate vinde valută. Însă. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . USD. agravând şi mai mult criza. a fost totuşi destul de persistentă.banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare. însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit.băncile şi intreprinderile . chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. astfel. crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice. după care au urmat imediat retrageri masive de capital. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii. După cum am mai menţionat. în aprilie 2001. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. În ceea ce îi priveşte. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta. iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că. Desigur. persoană fizică . că intrările de capital întro anumită ţară. semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez). În aceste condiţii. În consecinţă. când. USD.

banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii. într-o situaţie de prăbuşire a creditului. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999. statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei. Belgia – 1990). 2001). Teoretic. în baza căruia au fost 1 . ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. Olanda – 1983. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund.1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. este un bun indicator bun instabilităţii financiare. Însă. al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. într-o analiză recentă. ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. Detragiache. În această perioadă. Însă. liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale. alimentând criza. RFG – 1984. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. În cazul ţărilor asiatice şi. Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric. 1996. (Eichengreen. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). pentru aceasta. probabil. Wyplosz. care este globalizarea. * ** După cum am mai menţionat. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune.48 prelevând-o din rezervele sale. Potrivit acestui autor. 1998). ele pot sta la originea unei adevarate crize. în viziunea sa. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. de exemplu. Însă. Astfel. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. C. care. (Wyplosz. Rose. .De aici. Într-adevăr. Demirguc-Kunt. De aceea. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv. pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice. Franţa – 1990.

Grecia – 1993. Irlanda – 1993). Portugalia – 1993. inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE.49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu. este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006. definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie. . De aceea. aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic. respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro. În modul acesta. în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE. La ora actuală. care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele.

fonduri de investiţii. În aceste condiţii. În general. de regulă. 1 din &1. la riscuri operaţionale. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. pe când altele se nasc în mod exogen. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. case de economii. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. transmise şi amplificate de sistemul financiar. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. adică în activitatea economică. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. rata dobânzii şi poziţia valutară. în economia reală.1. În fine. acestea din urmă sunt doar preluate. Astfel. dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar. precum şi alte tipuri de instituţii financiare . Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. influenţate de autorităţi. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. După cum rezultă din fig. de piaţă. companii de asigurări. deşi gradul de bancarizare este redus. mai ales în curs de dezvoltare. Spre deosebire de acestea. De aceea. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar.50 IV.companii de investiţii financiare. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan. riscurile financiare ţin de procesul de creditare. prin modul de reglementare. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia. Într-o serie de ţări. lichiditate. Or. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . de regulă. problemele apar la o singură instituţie. de asemenea. A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. În mod tradiţional. La început. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4. nr. perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. Instituţiile financiare sunt expuse. case de brokeraj etc. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. la nivelul instituţiilor financiare. probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. -.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. legale şi reputaţionale. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. cooperative de credit. În aceste ţări.

ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului. În fine. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. de aceea. la rândul lor. Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. decontări şi compensaţii. însă sistemul de plăţi preia. provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. cel mai des utilizat. 2003). alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular. au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. incedii etc. orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă. toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane. falimentul unei mari companii.). instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. neutrală). soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale.. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . Todotată.51 interbancară. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”.) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. piaţa creditului. tensiunile politice etc. De asemenea. greve. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară. inovaţiile tehnologice. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. de asemenea. pierderea generală a încrederii. producerea unor evenimente politice (războaie. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. care. În mod tradiţional. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. restrictivă. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ. creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi. a unor dezastre naturale (cutremure. Or. atacuri teroriste). fenomenele de panică etc. În ultima perioadă.). deci. (White. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. piaţa financiară etc. este injecţia rapidă de lichidităţi. inundaţii. pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. De fapt. deci. manifestaţii. o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi.

diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. sector public. În particular. Or.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. De exemplu. care are aceleaşi consecinţe. pe de altă parte. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. În ceea ce le priveşte. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia. liberalizarea. cum ar fi. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere. cedarea riscurilor aferente creditului. de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. dereglementare. De asemenea. a procedurilor auditare etc. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali. într-o anumită măsură. să îşi asume noi tipuri de riscuri. securizarea creditelor bancare etc. instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe. ceea ce la face. există două cazuri extreme. ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi. care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. a sistemului de supraveghere. globalizare. garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane. facilităţi care. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci. Din acest punct de vedere. care afectează imediat o mare parte a economiei. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare. asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică. În primul caz. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu. la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. Totodată. deci. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. căci creşterea expunerii 1 . În cazul al doilea. gospodăriile populaţiei). .1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. mai departe. Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare. După cum am mai menţionat. integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. prin fenomenele de panică etc. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. dacă există în economia respectivă.

acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. proceduri. investiţiile. blocaje create de problemele de hardware.). De aceea. 2000). (Borio. diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor. Informaţii relevante . inclusiv de pe piaţa interbancară. se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. De exemplu. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. indicatori etc. piaţa obligaţiunilor. Tot aşa. 2000). preţurile activelor nefinanciare etc. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. clienţii acestora. În mod complementar. alte instituţii şi în general sistemul financiar. Pentru acoperirea întregului sistem financiar. cum ar fi. În fine. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. (Evans. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei.). Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici. De asemenea. Lowe. creşterea economică. inflaţia. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere. Bazate pe experienţa trecutului. Van den Berg. trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. software sau de conectare. sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. piaţa acţiunilor. poziţiile valutare deschise. ci şi de dispersia agregatelor respective. balanţa de plăţi. 2002). O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor). Gill.. anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen. Leone. După cum am mai menţionat. rapoartele între datoria netă şi venituri. căderea reţelelor etc. piaţa derivativelor etc. setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte. (Sahajwala. cursurile practicate în contractele „futures”. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. Hilbers. de randamente etc. de asemenea. Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. modele. condiţiile de pe diverse pieţe.53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. Acestea sunt anumite procese. rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante). de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice.

După cum am arătat în cap. diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale. utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate. într-o lucrare de sinteză pe această temă. Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice. acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale.I. În acest context.2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. 2003). este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. De aceea. care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice.contul de capital: rezerve internaţionale. investiţii străine directe. de asemenea. fluxuri de capital pe termen scurt. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. această repetare este neregulată. Reinhart. (Persson.2. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. Jones. Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar. dar care se pot repeta. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu.54 conţin. Însă. fluxuri de capital. analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale. inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare. Blavarg. în condiţii extreme. . ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. Peria. un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia). 4. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar. Însă. (Blasche. În fine. indicatorii pieţei financiare. Majnoni. a sistemelor de rezervă (back-up) etc. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”. 1998): 1) Sectorul extern: . grupaţi în 6 categorii. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar. Astfel. 2001). După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. Lizondo.1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi. precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale. şi anume (Kaminsky. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori. cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale.

exporturi. D. . investiţii. În tab. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. rata şomajului. indicatorii consideraţi. De Grauwe. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. modificarea orientării politice a guvernului. PIB. existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. durata regimurilor de curs valutar fix. variaţia preţurilor stocurilor.gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. 2) Sectorul financiar: . eficienţa reglementărilor . distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. F. poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există). gradul de liberalizare financiară. în esenţă. . marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară).55 . indicatorii de prudenţialitate bancară). soldul balanţei comerciale. rata dobânzii. raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade). cursul de schimb pe pieţele neoficiale. rata de ocupare mâinii de lucru. datoria externă pe termen scurt. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune. P. randamentul titlurilor financiare. nr. 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. 4) Finanţele publice: deficit bugetar. de schimbarea guvernului. aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. Japonia). având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii. Altfel spus. în general. La indicatorii menţionaţi. rata inflaţiei. finanţări externe nerambursabile.datoria externă: datoria publică externă. indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă.variabile internaţionale: rata creşterii economice. .contul curent: cursul de schimb real. preluarea prin forţă a puterii politice. Begg. structura datoriei externe. 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. de gradul de instabilitate politică etc. importuri. variaţia multiplicatorului monetar. soldul contului curent. salarii. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. rata reală a dobânzii. Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. După cum se observă din acest tabel. Într-adevăr. cursul de schimb central (pivot). producţia industrială. serviciul datoriei externe. economisire. Giavazzi. H. preţurile la export. Uhlig şi C. diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat. concentrarea comerţului exterior. datoria externă totală. rata de creştere a agregatelor monetare. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale. consum guvernamental. relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. restricţii privind mişcările de capital. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară. credit guvernamental. schimbarea ministrului de finanţe. UE.

2000a. Reinhart (1998) Bussière. Beaumont. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. de Haas. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen. 2002). 4. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • . von Hagen. Linne (2002) Indicatori Bussière. Halpern. Schardax. Lukkarila (2003) Gibson. Lizondo. Chai. Tab. von Hagen şi Wyplosz. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. (Begg. Eichengreen. Schumacher (2000) Reininger.56 prudenţiale. Wyplosz Kaminsky. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen. Zhou (2002) Brüggemann. Nr. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. van Elkan. Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. 2001) Johnston. Iakova (2000) FMI (2000. Eichengreen. Halpern.

ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni.57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB). măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • .

în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară. . măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor.58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei.Câştig şi profitabilitate ( P ).Adecvarea capitalului net ( A ). . se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează. de regulă. propuşi de diverşi autori. următoarele şase elemente: .Stabilitatea managerială ( S ).Calitatea capitalului propriu ( C ). . .

. Podpiera. 2003).Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000. se utilizează anumiţi indicatori specifici. cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. Davies.59 .Adecvarea capitalului net ( A ).Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ). FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators). în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor. lichiditatea pieţei. (IMF. nr. precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor. Tab. 2006). World Bank. . cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. .Calitatea şi stabilitatea managementului (M) . 2000). instituţiile financiare nebancare. în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară).Calitatea capitalului propriu ( C ). În 2001. permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său. . Tot aşa. (IMF. De aceea. până la data respectivă. lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă). calitatea activelor. 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 . . (IMF. În prezent. veniturile şi profitabilitatea.Profitabilitatea ( P ). în cazul unei societăţi de asigurare. ceea ce arată că. (Das. .Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ). Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). 2003). pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare.Adecvarea ratelor actuariale ( A ). aceşti indicatori sunt: .Reasigurare ( R ). calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006. De exemplu.

de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există. ţinând . de asemenea. generale X X X X X Asig. asigurări de viaţă).60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri.

rata capitalului cu potenţial ridicat de risc. Locul. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură. piaţa derivativelo etc. din tab. . expuneri derivate. IMF. profunzimea.testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests).alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. (IMF. care constă. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”). .61 cont de caracteristicile lor specifice. piaţa titlurilor de stat. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. piaţa acţiunilor. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. 2006). 2003.2.sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators). evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar. piaţa obligaţiunilor. nr. 4. Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii. nr. Dintre aceşti indicatori specifici. Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. în identificarea. preţ/câştig şi preţ/primă brută). indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind .2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. . rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig.4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). după cum am arătat. în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar. În fine. Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale. World Bank. valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu. indicatori ai pieţei (piaţă/valoare.1. practica a confirmat mai ales următoarele: . talia. precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară.sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems).

. precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective.). informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora. 6: Tab. nr.62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. nr. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig. informaţii calitative şi structurale etc. ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab. nr. de mai sus. a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar. În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste.

63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale. balanţa de plăţi. execuţia bugetului de stat etc. din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor. bilanţul consolidat al sectorului bancar. . bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare. 1 .În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare. rapoartele burselor de valori.

problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară. elaborate şi publicate periodic de FMI. piaţa derivativelor etc. indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. 2003). Un exemplu de asemenea „Raport”. În acest document. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. Nordal. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). Svendsen. dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. Cu toate acestea. „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”. 1 2 . deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE. se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. De asemenea. mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc.1 . deşi continuă să existe anumite probleme structurale. efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. Lund. 2004).2. mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate. piaţa acţiunilor. La momentul aparţiei raportului.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară. piaţa obligaţiunilor. 2006). este cel dedicat României (FMI. acestea arată. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. Asia de Sud-Est.1 În fine.A se vedea &4. Europa Centrală şi de Est etc. experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă. care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor. decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari. în general. (Cihak. piaţa titlurilor de stat.Idem . Ulterior. soliditatea redusă a sistemului bancar.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if). disponibilitatea redusă a datelor). în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie. Conform unei alte definiţii. vulnerabilitatea financiară s-a diminuat. ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est. numărul sucursalelor băncilor străine. (Evjen. stabilitatea fiscală precară. 4.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară. Morka.

având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. cât şi una microeconomică. cum ar fi. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). (IMF. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb.). rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă. cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere. De exemplu. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. Whitley. 2003). Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor.2. din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig. Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv. în modul acesta. rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS. în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc. Astfel. (Hoggarth. Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar. Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile. . ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale. De exemplu. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. 2003). riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS.2. Reciproc. nr. (. După cum sugerează această figură. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. Totuşi. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. Spre deosebire de aceasta. În fine. Astfel. Cu toate acestea. De aceea.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică.6 din & 4. riscul de retragere a fondurilor etc.

orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. aria de acoperire etc. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. cât şi în mod separat.. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică. analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. deşi complemenatare în unele privinţe. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. (Cihak. pentru a servi acestui scop. riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. de exemplu. nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. În acest tip de teste. În prezent. în teste. metoda şi modelele utilizate. Experienţa arată. 2006). Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS. riscurile individuale. deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. Totuşi. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. care. Însă. În concluzie. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. în teorie şi în practică. (Cihak. La început. 2006). Ele au o arie de aplicare mai largă. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. De aceea. testele de acest gen furnizează rezultate aproximative.66 Cu toate acestea. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse. . b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests). de regulă. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. care. Or. nu o reproduc. cum ar fi. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru. care sunt de dată mai recentă. care « imită » realitatea. trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate. De aceea. În aceste condiţii. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. nu sunt luate în calcul. după cum am arătat. nu a instituţiilor finaciare individuale. ele se utilizează atât în mod integrat. De aceea. riscul operaţional. În literatură. instrumentele respective duc la rezultate diferite.

2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii.67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. 2004. Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice. Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp. După criteriul metodologiei utilizate. Virolainen. Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice. Sorge. . din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. riscurile individuale sunt foarte rar analizate. la rândul lor. b) Abordarea integrată. Slack. Hilbers. De aceea. O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească. 2004). . (Jones. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale. Din păcate. unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge. asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat. cum ar fi. cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. 2000). scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune. Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar. De aceea. majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar.Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form). (Sorge. (Johston. de două feluri: . accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. Chai. o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. Schumacher. În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. în cadrul acestei mari grupe. utilizând serii temporare sau eşantioane. 2004). cei cuprinşi în ISF.

tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . Yüksel. nr. Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). statistical feedback). 2004). Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. 2006). excepţionale. în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). modele dinamice (de exemplu. 2006).b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri. În funcţie de metodologia utilizată. Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene. Modelele utilizate sunt. cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare. în a doua perioadă. 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. De exemplu.68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. În etapa finală. încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. 2006).a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt. modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests). care influenţează. valoarea altor variabile macroeconomice. sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor. Acest tip de analize.Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. Worrell. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial. o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. o depreciere bruscă a cursului de schimb). dar plauzibile. În cadrul primei etape. 2004. de regulă. Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: . (Krenn. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii.1 . Oung . care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc. 7 (Thoraval. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar.

iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale.c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. etc. În al doilea rând. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests. este vorba despre o analiză bank-bybank. Cu alte cuvinte. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. este vorba despre o analiză pe date agregate. per a contrario. la care subscriem. Dintre testele de acest gen. în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. 2007). Astfel. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce. . Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). De exemplu. la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). la o primă vedere. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. M. nr.69 Fig. fără contribuţia sectorului privat. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe. Astfel. 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress . iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central. este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată. (Cihak. Există mai multe mecanisme de contagiune. Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate. în această accepţiune. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. aceasta pare cea mai simplă clasificare. Deşi. 2) După modul în care sunt efectuate. dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”.

În cazul metodei “bottom-up”. aceasta pare a fi o metodă hibridă. nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. Totuşi. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale. Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. (Cihak. probabil. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. Într-adevăr. care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. prima metodă pare a fi mai adecvată. nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi. Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile. iar autoritatea centrală nu este implicată. prezentă în cazul macro-testelor. În primul caz.70 În cazul abordării “top-down”. iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. după cum am arătat. De asemnea. efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. după care are loc centralizarea rezultatelor. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului. din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). dar este indubitabil că este o metodă eficace. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. (Cihak. rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. se evită problema agregării rezultatelor. Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. Confuzia se produce. nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. 2006). Ca urmare. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor. transmis de autoritatea de reglementare. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor. Subliniem că abordarea „bottom-up”. 2007). există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. În cazul al doilea. De exemplu. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. După unii autori. scenariile sunt stabilite la nivel central. dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. În primul caz.

cee ce este explicabil. De aceea.Etapele prezentate constituie etape generale. k Impact (de exemplu. nr. (Bunn. Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. Şocuri şocuri. 2005). întreprinderilor sau băncilor. 2004). După cum este de aşteptat. mai ales emergente. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. b) stabilirea ariei de aplicare a testului. Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. c) alegerea variabilelor. Nordal. căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele. interpretarea şi (de exemplu : PIB. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. într-o primă fază. În fine. Unele teste utilizează. De asemenea. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar. (Worrell. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. (Evjen. nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”. de exemplu.8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac . Svendsen. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor. Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice. bank-by-bank) prezentate în fig. de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. rezultatetele unor modele macroeconomice. 2004). 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. f) calibrarea modelelor. având în vedere că în multe ţări. Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. cum ar fi. Lund. Morka. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. cursul de schimb). rata schematic.71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale. nevoia injectării de capital) . etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal.

alte instituţii financiare) . În linii mari. Astfel. aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări). 2004). între aceste două sectoare există puternice interdependenţe. nr. rata de solvabilitate). Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem. De regulă. în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei. De exemplu. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică). în Franţa. bănci şi societăţi de asigurare. 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest.1. de tipul modelelor utilizate.a. venitul net din dobânzi. c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile.d. Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. nu şi a sucursalelor) etc. b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice. de scopurile urmărite ş. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. cât şi sectorul asigurărilor. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci. definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. deoarece.m. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. profitabilitatea. De asemenea.72 Fig. (Cihak. această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4. .

Virolainen. Degryse. Odată cu alegerea variabilelor. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). Jurca . Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor. . (Cifuentes. care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial.riscul de contagiune (Sorge. aceştia pot fi modelaţi statistic. Rychtarik. (Blasche. în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă.1 În aceste condiţii. 2004). Lund. Jones. 2001). 2004. Pe de altă parte. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). 2006). cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: . . are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. Jones. De aceea. Dintr-un alt punct de vedere. Lund. care permit evaluarea impactului şocurilor. 2007). iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali. Majnoni. Morka. se soluţionează. Svendsen. 2004. De asemnea. 2006. De asemenea. 2004). în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice.riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). Peria. .„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă. în prima etapă. Nordal. A.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al. De regulă. indicatorii de lichiditate. Peria. Astfel. în timp ce alţii produc şocuri multiple. Morka. 2001.1. K. se 1 . Ferrucci. însă măreşte totodată complexitatea calcului. de obicei. (Sorge. 2004. perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile.73 pierderile din creditare. d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab. Nguyen. 2006). probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. Evjen. precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. În practică. însă. se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. nr. 2004). şi problema alegerii orizontului de timp. Alte tipuri de riscuri evidenţiate. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile. Shin. şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung. în studiul citat. (Cihak. Majnoni. . S. trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. Pe lângă variabilele amintite.riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor. care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. K. Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. De exemplu. . Küçüközmen. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. de obicei.1 din &1. creditele neperformante etc. Chivakul.Yüksel. Nordal şi I. are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc. (Evjen.riscul de nerambursare a creditului (Blasche. Astfel.

. După cum se arată în literatură. 2006): . de regulă. exportatori.să poată fi utilizat în practică. instituţii financiare. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare.74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate. Ca urmare. .să permită formularea de previziuni.să permită utilizarea datelor reale. deci. aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. deoarece modelele macroeconomice utilizate. elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi. mai ales în teoria comerţului internaţional.să reflecte eterogenitate agenţilor economici.să exprime caracterul imperfect al pieţelor. de obicei. au o lungă tradiţie în ştiinţa economică. asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor). Tsomocos. Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară. e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători.Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice. . de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar. . . este necesară utilizarea unor modele-satelit. sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models). care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice. Totuşi. . . sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice. modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective.să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie. .Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . Având în vedere aceste cerinţe. autorităţi etc. Lindquist. distribuitori. . principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen. se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: . care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune.). modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale. consumatori. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase.să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice. importatori. .Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate. Mai precis. de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei.Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale.

combinată cu o recesiune globală. În funcţie de soft şi de tipul de test. În acest scop. . Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. de soft-ul ales etc. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. deoarece. sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici.Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide. conjugată cu creşterea inflaţiei . Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat. 2005). evaluări empirice informale. de datele existente. impactul este diferit. de tipul testului. scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze. studii econometrice. În literatură. se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu. de bazele de date disponibile etc. . ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc. De exemplu.Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. de proprietăţile modelului. în prezent.Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani. în funcţie de modelul şi scenariul ales. restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor. care determină o scădere a PIB real cu 0. . Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up). o creştere cu 50% a preţului petrolului. care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc. se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează. într-un test prezentat de FMI. În varianta restrânsă (SVAR). sunt foarte răspândite. (Lei. iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie.2%. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului. Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare . . h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. După cum am arătat.

punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. în cele din urmă. Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale. un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak.abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu. . O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down). 2003). s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial. 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu. . o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei. În cazul testelor efectuate de FMI. 2) scenarii ipotetice. ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni . cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă. Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp. Conform unei alte clasificări. . i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale. In cazul scenariilor macroeconomice. o creştere neanticipată cu 1.abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă.). cum ar fi. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice. o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. (Hoggarth şi Whitley. Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia. există două mari categorii de scenarii (Chivakul.abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme. scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional. predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up).5 puncte a veniturilor medii şi. criza asiatică din 1997. crahul bursier din SUA din 2000 etc.76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. 2004): .

nu publică rezultatele pe care le obţin. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii. „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. rezultatele unor asemenea analize şi că.o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . 7. De aceea.majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive. (BNR. această constatare se poate explica prin faptul că. . . publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului. Schwaiger. nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc. Or.77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care. 2005): . . Astfel. Wegschaider. o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică.folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise. Pe de altă parte. căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă. 2004). pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR.în aproape toate cazurile. Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. în general.metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile.de obicei. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată. deşi efectuează acest tip de analize. rezultatele testelor de măsurare a 1 . Cuvânt înainte. localizate în relaţiile sale cu economia. .Isărescu M. În aceste condiţii. De exemplu. . Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak. (Boss. autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe. . pieţe. 2006. la nivel mondial. lucrurile nu stau în realitate aşa. 2006): . se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor. BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006. sectorul public şi mediul extern. se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate. p.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar .în majoritatea cazurilor. . Hermanek. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. M. conform metodologiilor respective. infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia. Krenn.. Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –. Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak. interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI. 2007). de obicei.

4. Hilbers. 2004). de asemenea. utilizarea lor în practică rămâne limitată. care. Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins. 2003). iar ipotezele sunt puţin diferite. clienţii acestora. fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. financiare şi valutare. (Lutton. alte instituţii şi în general sistemul financiar. Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare. Borensztein. autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). se folosesc mai multe metode. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. (Lutton. În fine. (Abiad. Lutton. indicatori etc.. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable). din numeroase motive. însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. au ca obiect. De asemenea. modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. . Unii autori. Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt. EWS reprezintă o necesară. De obicei. Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. T. Pattillo. după cum am arătat. c) combinarea diverselor metode. Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. De fapt. după părerea noastră. aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell. ca de exemplu. modele. 2006). care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. procedee. 2004). 2004). De fapt. cu stress-test-ele. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. (Jones. Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare.78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri. Slack. O asemenea abordare se confundă. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. 2006).

ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. Lizondo. I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb. rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ. ca de exemplu. Bussières şi M.a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator). r . Kaminsky. CC. însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. A) Indicatorul de presiune speculativă. După părerea acestora. (Eichengreen. indicator care nu fusese testat anterior. 1998). Autorii respectivi . Reinhart. 1996). Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. 2000). I ps . . De aceea. Eichengreen în anul 1995. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. a variaţiei ratei dobânzii.79 . care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”.calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. (Krkoska. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. M. Unii autori. Lizondo şi C. 2006). Astfel.definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost.calculul unui indice de criză. Pornind de aici. R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. apărută în 1998. Fratzcher. iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei. Ea a fost elaborată de B. S. Analiza comportă mai multe etape: . definit anterior. (Kaminsky. e . şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută. faptul este considerat un semnal de avertizare. De exemplu. Fratzcher. Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor. . Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. (Bussières. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. Astfel. se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”. ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1. se construieşte în special în cazul crizelor valutare. Rose Wyplosz. Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori. L. Reinhart. Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag.

I ps . Fratzcher. cât şi acelor care nu au reuşit..t 1.t = (3) 0. stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n. q ) .media eşantionului. Fratzcher. Cu alte cuvinte.. q ) ⋅ σn (4) unde: µ . 2000)..t = C (2) 0. este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi . indicele de presiune depăşeşte un anumit prag. B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel. a perioadelor de criză în eşantion. determinată pe baza observaţiilor anterioare. 12 şi CC i . este vorba despre un nivel .testul statistic pentru centila „q”. (Bussières.t . el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total.. Cu ajutorul unui model empiric. t ( n.t =1 Yi . modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni. care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare. pentru k =1. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare. C Pentru a estima apariţia unei crize. Acest index se aseamănă cu indicele de presiune.face posibilă definirea unei variabile continue. într-o perioadă de volatilitate excesivă. ceea ce elimină necesitatea includerii.dispersia indicatorului. De exemplu. . indicatorul de criză valutară pentru ţara i . . 2006).permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale. (Vlaar. în celelalte cazuri. Astfel. în mod mecanic.80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit. Vlaar. discutat anterior. se consideră că. bazat pe n observaţii. Avantajele acestei metode sunt: . se defineşte astfel: 2 1. Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P.t care este definită după cum urmează: i . n σn .permite luarea în considerare a severităţii crizei. Bussières şi M.2. C i . în celelalte cazuri După cum demonstrează M. dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i . etc. Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false.

A. G. 2004). utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. (Kaminsky. dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. Lapteacru. Reinhart. acesta este analizat în mod individual. asupra căreia vom reveni.permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard. Berg. se consideră că semnalul este bun. A . .raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . Lizondo.raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. 2006).. unii autori. este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile). Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. acesta este considerat fals. Kaminsky. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. Milesi-Ferretti. Reinhart. Pattillo. Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false. Copaciu.. 2002): . E. De exemplu. creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate. . (Berg. într-o lucrare apărută recent sub egida BNR. G. dar reduce numărul de alarme false. atunci indicatorul transmite mai multe semnale. Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. Pattillo. Lizondo şi C. Rata zgomotelor (noise-to-ratio). Milesi-Ferretti şi C. Lizondo şi C. (Răcaru. . S. S.Krznar etc. Krznar. 1998). Pe de altă parte. 2004. Kaminsky. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată. I. ca de exemplu. şi anume (Schardax. bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare. iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. Dacă acest prag este la un nivel scăzut. Iz. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. Borensztein E. Borensztein. este cea propusă de G. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize).nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori.presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. O abordare alternativă.81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente.

Spre deosebire de modelul logit binominal.t+k=1 . T.t ) = e β ' X i . Krkoska etc. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi . Karim. În acest caz. în care variabila dependentă. Fratzcher. Y. se construieşte o matrice a observaţiilor. şi un vector de n variabile explicative. care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. reprezentate de indicatorii economici şi financiari. de E.funcţia de distribuţie logistică cumulativă.t . pe de altă parte.t ) ..T.. Davis şi D. Xi. X. t=1. i=1. Karim.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable).N. utilizată de exemplu.t.t .2.t ' X i . care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. este utilizarea unui model logit multinomial.2.t = 1) = F ( βX i .t 1 + eβ (7) unde: Yi. de M.vectorul variabilelor explicative. „indicatorul de criză”. F ( βX i .82 . Pentru eliminarea acestor abateri.. există două posibilităţi.vectorul coeficienţilor. I. β.…. care are următoarele proprietăţi Y = 1. P. Pentru aceasta. se observă variabila liniar dependentă. în momentul t. utilizat. dacă există k=1. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări. de exemplu. se calculează pe baza unor variabile explicative. majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor. Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză. pe de o parte. care are următoarele valori: 1. în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate. 2007). Bussières şi M. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă. Y. care sunt observate mai multe perioade. Yi. care indică apariţia unei crize. K. Principalele elemente ale unui model logit binominal.…. A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă. de dimensiuni KN ×T . Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună). pentru ţara i. După cum am menţionat deja.. probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară. O altă posibilitate.2. (Davis.. cu probabilitatea P (Y =1) = P 0. pentru CCi. independente.variabila fictivă (dummy) a crizei bancare. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale. este este pus în legătură cu un număr de variabile. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure.12.

care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi.M2/rezerve valutare.estimarea econometrică a modelului.calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză.ponderea deficitului de cont curent în PIB. datoria privată/PIB.. aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial. (8) În exemplul cu care lucrează autorii. . 2006): . .t.=0). principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode.t-k=1 0. conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă. .=2).p.=1).ponderea creditului neguvernamental în PIB. . investiţii străine directe /PIB. ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare. Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample). şi mai multe perioade de normalitate (Yi. autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României. datoria publică/PIB. Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru. există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi. la început.calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial.calcularea unui „indicator de criză valutară”. incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix). Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial. După ce au construit.t = 2.t.83 Yi .1. iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente. .. . Lapteacru. . . pentru CCi.indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung. M. . Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior.investiţii de portofoliu/PIB. variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: .cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real).determinarea pragului optim pentru semnalul crizei. . datoria totală/PIB. cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample). Astfel.indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală. Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. în celelalte cazuri. Copaciu. 2) Conform celei de a doua metode. un EWS. indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: . o perioadă post-criză (redresare)..ponderea deficitului bugetar în PIB.t. dacă există k=0. în modul acesta. Bussières şi M. .

M2/rezerve. probabilitatea de criză a fost mai mare. 2000.ponderea deficitului de cont curent în PIB.permite testarea utilităţii conceptului de „prag”. autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function). spre exemplu limitarea creşterii economice. însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0. în celelalte cazuri.7%.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). . Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). p(x) . apud. 4) În cazul României. În modul acesta.ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile.permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit. Eşantionul de 20 de ţări. Vincze. . şi de alte studii. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen.ritmul de creştere a exporturilor. chiar mai mult. 2006. 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu).84 .ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB). Reinhart. Berg şi C. nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă. .centila variabilei x. 1999). din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. . dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni.permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice. pentru fiecare indicator. şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. Răcaru. pe de o parte. Lapteacru. de altfel. perioada de referinţă şi modelul (KLR). 9). S. I=1. ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit. După ce fac acest exerciţiu. Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date. . În anul 2005. pe de altă parte – lucru observat. p. . Lizondo şi C. au fost preluate şi de A. care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate. . meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare. un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai. următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : . utilizate de G. Acest din urmă model are. Pattillo. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize. Pattillo. a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1. . Copaciu. Kaminsky. după părerea autorilor citaţi. Ulterior. (Berg.

cum ar fi. de asemenea. acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare. în general. care. . În continuare. 1 . iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. dintre care amintim următoarele: . aplicându-l pe cazul Croaţiei. rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu. (Schardax. 2002). După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor.85 Modelul probit a fost utilizat. cel utilizat de P. . .. un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară. Construirea unui EWS presupune. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. următoarele etape (Fuertes. prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă.capacitatea predictivă a modelului este mai mare. Faţă de metoda semnalelor. Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1. de I. Vlaar. (de ex. (Krznar. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje.evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi. 2004). Vlaar. 2002).pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă. datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. . ajunge la concluzia că. Kalotychou. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”. După cum demonstrează autorul. Krznar. (Vlaar. Mai mult. Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. .Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări). . îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode. 2007): . de asemenea. 2002). Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei.tratarea econometrică. de F. c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele. Un model probit a fost utilizat.alegerea variabilelor. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei.stabilirea eşantionului. acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă.

lichiditate .adecvarea capitalului . clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare. Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 . . autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. crize provocate de fragilităţile economice etc. De exemplu.C. creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises). 2006). care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci.86 În manieră asemănătoare procedează G. cu ajutorul celei de-a doua metode. care se justifică prin lipsa unor date. (Regulatory EWS).1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T.calitatea acţionariatului . autorul formulează mai multe restricţii. * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. 9. 2000). .Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR. în concepţia sa. . 2006). modelul empiric testat de L. a doua .P.profitabilitate . De aceea.efectul creşterii producţiei industriale. Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska. (Kaminsky. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România. autorul testează. . iar apoi.M. mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”.influenţa cursului de schimb real. de fapt. nr. În modul acesta.management . Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv. . 4): . crize ale balanţei de plăţi. (Lutton. iar a treia . nr. „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente. Kaminsky. Elementele monitorizate sunt următoarele (fig. Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”. Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig. În fine. .L. care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree).calitatea activelor-A. Pentru a estima parametrii modelului.A. cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”.

Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2). care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere. se determină ratingul compus. informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate. rapoartele auditorilor independenţi etc. P – profitabilitate şi L . Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor. baza de date proprii a acesteia. iar 5 cel mai scăzut. A – calitatea activelor. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. . se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. Astfel. nr. fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză. pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. Celelalte două componente (calitatea acţionariatului .lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5.M. Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel. a politicilor şi strategiilor de dezvoltare.A şi managementul . Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului.

99% şi 1%.9. pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL.9% 2 .grupa II: între 4.9% 5 . gearing ratio-n. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr. o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend.9% < 4% 3.9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 . Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 . În acest context.9% < 5% 2.7. .grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%.9% 4 .n. nr. în funcţie de volumul activelor lor.9% ponderate în funcţie de risc) 8 . 1. .7.cr t. gradul de utilizare a capitalului propriu.) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 . Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab. de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată.9% 6 .3.9% la valoarea netă) 3 .2. Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.5.5.11. au fost stabiliţi. Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 . I. băncile sunt încadrate în trei grupe: .88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci.14.grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%.

89 Nr. Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor. componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat.cr t.0% 80 –99. Alte condiţii 2 3 4 5 . In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5.9% 50 – 79. Indicator (formula) Interval < 2% 4. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului. banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100.

6% 6. 1.30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .8% 3. .cr t.1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2.4% 4.10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” . Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5.10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2.1 .1 . Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4.1 10% 10. ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3". Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”.1 . Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5.90 Nr.1 20% 20.30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” . II.

79. “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată.91 Nr.6. 8.89. “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”. a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”.9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5.1 15% 15. 6.1 -50% > 50% < 2% 2.1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 .1 30% 30.cr t.9% 20 -59.7. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 .1 6% 6.9% 5 . în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7. Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.9% 60 .9% 1 2 3 . plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”.1 4% 4.

venituri din provizioane) / (cheltuieli curente . Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2.7.55% 55.9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III.1 .1 .9% < 4% > 150% 125 .9% < 0.65% 65.4.9% < 2% Rating 4 5 9. Indicator (formula) nebancare.cheltuieli cu provizioanele) 4.6 > 11% 8 .9% 6 .92 Nr. Lichiditate (L) .3.1 . ROE (profit net / capitaluri proprii) 3.9% 100 114.2.10.150% 115 124.1 .6 .9% 4 . Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente .60% 60.1 . Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.9% 3 . 1.9% 0. 10. Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV.70% 70.cr t. plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .4.75% > 75 % > 5% 4 .1 .65% > 65 % < 60% 60.5.

00 . .20 . apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1.9 .99 < 0.9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1. În general. 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă.9% 105 – 114.0. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. În acest caz.49 necesară) 1. Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus. Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei. cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”.9 . 1. în general.cr t. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii. Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare. Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104.35% 34.80 .30% 2.1. complexitatea şi categoria de risc. Sursa: Direcţia supraveghere BNR. în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere. în cursul activităţii curente. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere.93 Nr. Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au.40% 39.19 0.1.80 > 45% 45 .

Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. Ca urmare. este necesară o supraveghere atentă.94 În aceste cazuri. Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător. De aceea. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. Mai mult. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. Practicile manageriale sunt. au o performanţă critic deficitară. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. complexitatea şi tipul de risc. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. iar declinul lor este foarte probabil. există probleme financiare şi manageriale serioase. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. În general. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar. în cele mai multe cazuri. în general. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. complexitatea şi categoria de risc. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. iar ca urmare. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. ceea ce poate conduce. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. În aceste cazuri. având în vedere mărimea instituţiei. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. în general. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. nu apar probleme deosebite de supraveghere. De aceea. În general. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . deşi declinul lor nu pare probabil.

determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată. Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample.95 manieră prudentă. * ** În concluzie. . Pattillo. .investigarea deoasebirilor dintre grupuri. (Gunther. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate. dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. 2003). (Berg. indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”.eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor. analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii. Cu toate acestea. În cazul crizelor bancare. (BNR . 36 ).clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. Aceste metode permit: . 2004). care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare. Moore. .5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. respectiv dispersia unei variabile. . În plus. atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene). ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar. 2007 (b). instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează. p. utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. 4. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri. trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu. clase). Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri. prin asigurarea şi reasigurarea creditelor). Însă. Din punct de vedere formal. . Borensztein. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media. O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat. Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele.evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună.

pe de o parte. Polius-Mounsey.credite imobiliare/credite totale. . respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente. pentru a vedea dacă media şi.credite intern/credite totale. înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets). + an X n + b (10) unde: D .active îndoielnice/credite totale. care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg. care. (Worrell..coeficienţi. b .96 În cazul în care grupurile sunt omogene. (Worrell. 2004).credite guvernamentale/credite totale.evaluarea variabilelor individuale independente. se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + . Metoda respectivă permite. . Cherebin. cu un anumit număr de indicatori financiari. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii. În materia stabilităţii financiare. pe de altă parte. Xi . (Cihak. anlizând acelaşi grup de ţări. O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă.variabilele independente (funcţii discriminante). Cherebin şi T. care pun în legătură falimentele bancare. . D. identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar. ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: .credite acordate sectorului turistic/credite totale. se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului. . .active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide). . De exemplu.credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale. Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely.profituri nete. .investiţii străine directe (nete) /PIB.aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson). 2005). Worrell D.. Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor. D. ai . . .funcţia discriminantă. realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale. de asemenea. În literatură. . Analiza discriminantă are două mari etape: .constantă.. 2001).

iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc. Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. grupurile trebuie să fie omogene. Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests).modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor. iar aceştia au o acţiune complexă. însă au la bază observaţii şi date istorice. De aceea.legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat. analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. De exemplu. dintre care menţionăm următoarele: . o metodă robustă. cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences). ele prezintă şi anumite limite.pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop.97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. Totuşi. În ceea ce priveşte analiza discriminantă. În conformitate cu cerinţele acestei metode. tehnica respectivă constituie. ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente. coliniaritatea. analiza ISF. . însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. de regulă. după cum am arătat.slabă reprezentativitate statistică. capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based). O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens. La rândul lor. EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. . aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar. ci mai multe metode complementare. Pe de altă parte. sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice). cum ar fi. . . varianţă egală în cadrul grupului).

care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar. Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol. testele individuale sunt laborioase. respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade. . Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări.98 În fine. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă. dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară.

numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. pornind de la opiniile exprimate în literatură.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete. Ca atare. fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său. motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice. totuşi. În aceste condiţii. respectiv instituţiile financiare. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. pieţele şi infrastructura. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. Rezultă aşadar. În funcţie de rezultatele analizei. care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. Un asemenea demers cade în atribuţiile . iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea. instabilitate. iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate. fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. de evaluare. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători. Considerăm. economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic.e. Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru. i. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate.

100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. Din acest motiv. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri. tendinţa cercetării. singură. cu siguranţă. O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii. Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. Ca atare. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. Demersul este unul ambiţios. În continuarea cercetării. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. indicatori şi modele. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare. În viitor. ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. până în momentul rezolvării acestor limite. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful