P. 1
53068325 Stabilitatea Financiara Pt Teza

53068325 Stabilitatea Financiara Pt Teza

|Views: 102|Likes:

More info:

Published by: Paula-Victoria Fellner on Feb 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/25/2013

pdf

text

original

1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”. se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. De asemenea.4 I. p. de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank. care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. Generalizând. în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. unii autori. p. 7). 2003. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. p. 2). fiind în măsură să aloce eficient resursele. Pe aceiaşi line de gândire.(Wellink. În ceea ce priveşte BNR. „un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile. 7).1-2).82): . În aceiaşi manieră per a contrario. p. 2003. mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. 1999. 2004. relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”. 1997. ca de exemplu. p. p. de evaluare. 2006. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”. aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. F. 2006. Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”. 2002. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei). STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”. J. chiar şi în situaţii de şoc. apărută sub egida Bundesbank-ului. 8). în sens larg. Într-o lucrare oficială. Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare. să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor. p. (Isărescu.8). 34). A. „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi. p. Astfel. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin. Mai precis.

Prin prisma acestor definiţii. „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. însă face aceasta în anumite limite. „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc..absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară. la fel ca alte sectoare ale economiei. În mod concret. 1996. Bucureşti. transformarea activelor în lichidităţi şi. „Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili.1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice. de aceea. în final. o numim „abordarea entropică”. Legea entropiei şi procesul economic. ordine care se schimbă însă tot timpul. cât şi a economiei în ansamblul său. Ca urmare. un sistem financiar este stabil. . Conform acestei abordări. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. .2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate.intermedierea intertemporală (dinamică). Georgescu-Roegen.Georgescu-Roegen N. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează). anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces. Astfel. ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă. în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi. deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. intră pieţele financiare. Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă. aşadar. orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte. „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate. complexitatea proceselor financiare. În mod concret. . de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice. .evaluarea. de mobilizare a economiilor. Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente. ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. inspirate de cunoscuta lucrare a lui N.a resurselor şi de a evalua. plasarea depozitelor sub formă de credite. îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni. caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor.5 . care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . astfel definit. Editura Expert. un sistem financiar „stabil” evoluează. în ultimă instanţă. însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că. dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . de stimulare a creării averilor şi.

în care termenul de „bun public” („bun colectiv”. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. teoriei anticipaţiilor1 etc. În pofida terminologiei lor diferite. ea generează 1 .a.a. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice. dimpotrivă. În ştiinţa economică modernă. instituţii. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil. . efectele respective sunt considerate „externalităţi”. Ca urmare. De asemenea. Prima este cea dată de P. foarte răspândite în literatura economică actuală. urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă.m. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. la fel ca alte noţiuni economice.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii.m. 2000. Nordhaus. p. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici.d. Din punct de vedere practic. Samuelson.. Asemenea abordări. dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”. cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. după care „un bun este <public>. În literatură. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>. Cu alte cuvinte. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii. Noţiunea de bun „public”. Pe de altă parte. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici. 55-56).d. (Samuelson. definită într-una din modalităţile de mai sus. natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”. dacă are două caracteristici tehnice. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil.6 evoluţie (pieţe. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”. Editura Universităţii de Vest Timişoara. suferă schimbări calitative. De aceea. stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice. îşi modifică în timp forma şi conţinutul. 2004. Într-adevăr. tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii. a se vedea: Cerna S. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. „bun de consum colectiv”) are două definiţii. un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine. evoluează într-un mod imprevizibil ş. cele două definiţii sunt echivalente. infrastructură). pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. teoriei jocurilor.

astfel. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare. Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit. care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A . nr. din riscuri pur şi simplu. atingerea performanţelor economice. În literatură. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic. (fig. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. Indiferent de definiţia utilizată. care. deci. enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. Pe baza celor arătate. ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. lipsa de lichiditate. riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc. Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative.) au caracter endogen. se poate. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. semnificative şi neanticipate. care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”. instituţiile şi infrastructura (componente endogene). există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. facilitând. Cu alte cuvinte. 1). ele devin „riscuri sistemice”. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. Cu alte cuvinte.

de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). de inovaţii tehnologice. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. mai departe. legale şi reputaţionale. (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. În cazul pieţelor de capital. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei. Nici în cazul .2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice). aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. în general. cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi. riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. de lipsă de lichiditate. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. generate. În plus.8 Fig. instabilitate politică etc. riscul variaţiilor ratei dobânzii). riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. 1. p. şocuri petroliere. A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. 2005. Astfel. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. De regulă. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite. riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. de exemplu. deoarece afectează un mare număr de instituţii. Ca urmare. chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor. În concluzie. mai departe. Însă. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi. blocarea procesele economice reale. de aceea. Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. care. 106. nr. întregul sistem financiar şi întreaga economie. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă. prin natura lor. modul de efectuare a plăţilor şi. 1.

în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). 2002). von Hagen şi Wyplosz. în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv. formele lor de manifestare se aseamănă. în întreaga lume. Halpern. cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). H. să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. suficient de numeroase pentru a permite generalizări. „vulnerabilitatea externă” este asociată. de cele mai multe ori. termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. De exemplu. se constată că. Astfel. de autorul citat. Aceasta. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi. creşte” (Tsomocs. „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). Tsomocs. ţările din Asia. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. s-au manifestat concomitent. Ca urmare. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”. iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. Explicaţia rezidă în faptul că. Astfel. noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. Astfel. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. Cu alte cuvinte. aceasta din urmă fiind. Rusia. soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. de obicei. deci. Însă. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. Aceste crize au fost. inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. iar numărul de falimente în sectorul bancar. o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). (Gabrisch. Argentina). Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. De cele mai multe ori. 2003). Invers. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu. situaţia financiară internă a unei ţări. se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. 2002).„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. inclusiv în plan terminologic. Un alt autor. în literatură. Spre deoasebire de aceasta. au avut loc crize financiare şi valutare.9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. în literatură se subliniază adesea că. . dar şi în celelalte sectoare ale economiei. în contextul mişcării libere a capitalurilor. în anii ’90. iar efectele lor se potenţează reciproc. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. Eichengreen. care. O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni . după cum am arătat. D. deci.

expansiunea excesivă a creditului.creşterea ratei inflaţiei. (Schardax. .creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles). Potivit studiilor respective. . În fine. Gosh. Ca urmare a acestei mişcări de idei. .deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). de asemenea.reducerea competitivităţii mărfurilor exportate. există un mare număr de studii cu caracter specific. . în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun. 2003.b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. se poate adăuga o a treia modalitate de tratare. Tsomocs. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: . Recent.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi. 2003) .Wyplosz.existenţa unor instrumente adecvate de control valutar. 2002) . . care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen. În perioada 1996-1998. Bussière. .10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”. „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie.existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor. Astfel. s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. . au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”.cadrul legal. există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . . apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Rose. în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi.creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. 2002) La acestea. numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare. . uneori. Frantzscher. în general. în prezent. ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90. .calitatea supravegherii bancare. . situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului.a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière. respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang. 2000). fiind cunoscut faptul că. 1996.standardele şi codurile de bună practică. Velasco. calcularea probabilităţii apariţiei unei crize. etc. de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI. 2000.volatilitatea cursului de schimb. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc. . este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ. etc. amintim următoarele: . 2002).reducerea ratei de creştere economică. Studiile repective au evidenţiat. Dintre aceste cauze. Frantzscher. Gosh. decât să tratezi consecinţele acestuia.

PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile. precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1. 1. Cu acordul ţărilor interesate.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: .PESF. . . Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: . . Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar. (Goodhart C. şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun. munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. În modul acesta.gradul de lichiditate a sistemului.conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. 2004.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. decât pe soluţionarea acestora. care au lansat. deci. 2004. un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” . În cadrul acestui proces. propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri. şi rezultatele macroeconomice.. p. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional.8). Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. în anul 1999.existenţa obligaţiei de auditare. Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar. 1 A se vedea & 4.identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale.aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat. pe de o parte. etc.11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială. într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast. . Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor.3 . Ca urmare.calitatea managementului. Prin prisma acestui concept. indiferent că sunt de origine internă sau externă. p. nu a unor instituţii financiare izolate. care se înscriu. Totodată. pe de altă parte. .gradul de transparenţă. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii. Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi. adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale. . să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc. 98). se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară.

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate.reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. .sustenabilitatea preţurilor titlurilor. mărime. etc. măsurile respective sunt de două tipuri: . Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire. măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri. cadru legal etc. pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică.reformarea justiţiei. cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare.15 . implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre .recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul.reglementarea asigurării depozitelor. intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare. Ca urmare. supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare. remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: .). rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie. precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri. În principiu. etc. în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară. în primul rând.). perfecţionarea sistemului legal şi judiciar. Din acest punct de vedere. . . în unele ţări (SUA. Asfel. etc. elaborarea normelor interne. În al doilea rând.implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar. Marea Britanie). . acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea. Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi. garantarea depozitelor. deci. Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă. . Dificultatea proiectării. .promovarea unor politici macroeconomice adecvate. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor.a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei. instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci. a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere. Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară.crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei. Ca umare.b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile.instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare.incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor). .). cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor. . . În alte ţări (majoritatea ţărilor europene).

Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice. în general. Şi.unor mari cereri de retragere a depozitelor. Aceste funcţii sunt următoarele: . mărimi stohastice etc.funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. iar.reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. Într-adevăr.cu rezervele şi activele lor obişnuite . pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi.16 evenimente care încă nu s-au produs. dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. în general. De asemenea. . banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate. faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. Într-adevăr. o eficienţă economică mai mare. ca urmare. . Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă. aceste pierderi nu au putut fi evitate. . nu ar fi avut cine să o facă. Rezultă că. . care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. chiar şi prin implicarea băncii centrale. care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă . Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale. Căci. din punct de vedere istoric. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi. de fapt. II.garantarea depozitelor. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat. funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică. funcţii neliniare. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. Or. Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale. în multe cazuri. Cu toate acestea. deşi. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor.

în virtututea acestui fapt.n. În noile condiţii. Saporta V. Fox&Wilkes. p. odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse. În fine. se creează un mediu economic nou. 441). unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată. Din această cauză. (Mises L. pentru asigurarea stabilităţii financiare. de asemenea. 825855). Reis R. p. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . 2 ..).constituie o condiţie necesară. decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. cum ar fi. 2006. ceea ce. dimpotrivă.. care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit.n.. Dintre aceste noi atribuţii.2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale. (Hoggarth G. în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace.17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. pot avea costuri macroeconomice importante. San Francisco. Guvernele au fost ghidate. 548). deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului.. există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 . De aici. Reciproc. dereglementarea. Human Action: A Treatise on Economics. necesită implicarea băncii centrale. este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J. 10). se adaugă unele fenomene recente. criza bancară. intensificarea procesului de inovare etc. P.Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. von Mises. care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu.. în particular. fie să nu ajute nici una. au devenit bănci centrale . în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi.. globalizarea. de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. Ele au privilegiat anumite bănci (care. p. care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare . deşi nu suficientă. 1966. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni. Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”.1 Cu toate acestea. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală. p.La ora actuală. 49-61). 1984. după care. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală. 2002. Cu toate acestea. p. 2000.

Goodhart. 2004). el acceptă compatibilitatea celor două obiective. 10) Cu ajutorul acestei scheme. În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. Sunirand. C. Deşi stabilitatea financiară nu constituie. Jacobson. 1982. Goodhart. de regulă. Tsomocos şi D. Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. diminuează acest pericol. Vredin.. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu. Într-adevăr. subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate. Sunirand în 2004. Tsomocos. De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară. 20003. 2001). Or. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. 1997. într-o lucrare elaborată împreună cu D.18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. nr. 2002). Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. Laffargue. Căci. cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă. 2006. o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. 1986. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig. Watson. . autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. Schwartz A. În ceea ce ne priveşte. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. Molin.De fapt. (Kindleberger. Astfel. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. p. o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor.

sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic. p.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi.reglementarea şi supravegherea prudenţială. Într-adevăr.sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. remediere. 1999). Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici.19 . Or. Goodhart. iar unele mari bănci au probleme de lichiditate.garantarea depozitelor. 2. care constituie mijlocul legal (final) de plată. . după caz (Cerna.stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi.1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează.1. Schinasi. deoarece.1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea. 105-108 ). însă. ceea ce . remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: .operaţiunile open market. . or. 1986. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi. aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi. 2000. împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati. . Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. După cum se ştie. deci. banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare. pe de altă parte. Tsomocos. înlăturare a consecinţelor). ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. .banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”. 2004). . 2. Sunirand. . sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic.exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire.banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. Într-adevăr. . aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne.

1. aşadar. Sunirand P. Davis. Goodhart. în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor. Ca urmare. care. 1997. nu numai a capitalului minim. unii autori suţin că. Cu alte cuvinte. acestei instituţii.. în literatură se exprimă şi părerea că. 140-142). . Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi.difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. care revine. . .reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar. 2000. (Boot. de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare. După cum am mai menţionat. prin prisma stabilităţii financiare. Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit. într-adevăr. se constată proliferarea practicii reglementării indirecte. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale.20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară. Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. 2000. Evident.). este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime. În literatură. p. etc. Căci.asigurarea transparenţei pieţei. Goodhart. În modul acesta.instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe. nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii. fiind permisivă. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. 2001).crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului. Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară. în situaţii de criză. reglementarea indirectă este mai permisivă. de regulă. În ultimul timp. monitorizarea pieţelor de capital. 2001. . reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin. Sinclair. Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare. 2004). Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. 2. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor. Este vorba. 2005 (a). Tsomocos .

. cât şi microeconomici. 2004. 2005. deoarece este în concordanţă cu . însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. 2006). poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor. 2006). acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. 2004. Astfel definit. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. 2003): Tab. Allen. Ca urmare. obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. Conform autorilor citaţi. Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. 2000. 2) (Borio. care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice. White. Caruana. (Crockett. deci. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor. O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. Tordjman. 2003. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. Wood. nr. Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului. Spre deosebire de aceasta.21 D. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. efecte benefice asupra stabilităţii finaciare. având. 2: Perspectiva micro. Borio. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. în sensul că se consideră că o bună reglementare. nr. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim.

stabilitatea preţurilor – şi că există. aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară. p. b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J. în unele ţări. Oosterloo. 2004. 1 . iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară. Astfel. p. 1999.un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. (Goodhart. . reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. (BNR. În ceea ce ne priveşte.. 629-653). p. o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere. Ea se regăseşte. 2004)). . Schoenmaker D.1995. 52). Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. 2000).autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor).până în prezent. iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. Ca urmare. Tsomocos. Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente. în această zonă.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare. Mercs. Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. 539560). se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale.. în anumite condiţii. Ca urmare. Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim. 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor). vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale.Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. În fine. pot fi încredinţate amândouă băncii centrale. De Haan. . Sunirand. 2007. funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală.activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional. din moment ce nu există distorsiuni. Din motivele deja arătate. în cazul BCE. s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi. sistemul a funcţionat corespunzător. În UE. de exemplu. 2004. Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi. . deci. alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv . nu de „supraveghere”. după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că..

procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie.aproape toate formele de risc sistemic.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. Riscurile micro. 2003). în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic. după unii autori. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real.şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală. iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi. Molin J. punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare.23 Pe de altă parte.. decontărilor şi al operaţiunilor colaterale. În acest cadru. Gallego S. 2005). 2003. În această concepţie. 2001. De asemenea. aceste efecte se pot amplifica exponenţial. Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi.. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată. deci. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi. susceptibile să conjuge riscurile micro. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor. printre care şi România. ducând la blocaj în lanţ şi. 2003).. unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene. Jacobson T. probabil. Cuadro L. Vredin A.1. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. bi. Sistemele de decontări şi plăţi concentrează . De asemenea. între autorităţile de resort din ţările membre. care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări.şi multilaterală. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci. Tradiţional.în mod direct sau indirect . (Allen. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. însă. cele care urmează să intre în Euroland. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar.. în ceea ce priveşte ţările membre UEM. 2. Garcia Herrero A.. În fine. În aceste . Wood. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică. alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor.. în particular. 2000. De altfel. Khiaonarong. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic. (Patat. prin intermediul sistemului de plăţi. indiferent de costul acestora. De aceea. respectiv.

În ultima vreme. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. o bancă să devină insolvabilă. e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. RTGS elimină riscul ca. d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. 2005 (b)). Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. Legat de aceasta. unii autori. b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. Însă. apare şi o altă problemă. cele create de instituţiile private. Cu toate acestea. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. şi anume „subvenţionarea” sistemului. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi. care intervine în cazul în care. Căci. Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. De aceea. dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. . la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară. c) operare directă a plăţilor. sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. În modul acesta.Real Time Gross Settlement.24 condiţii. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală. intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. Cu toate acestea. sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. o distorsionare a concurenţei. Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină. după cum am menţionat. De aceea. 1 . Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. Spre deosebire de sistemele brute. Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. pe parcursul unei singure zile de lucru. (Khiaonarong. de fapt. care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. (Schinasi. Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice. 2003). cum ar fi. printre altele.

care are de încasat anumite sume. Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare. Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: . La scară europeană.regimul falimentului bancar. 2. ci şi în remedierea consecinţelor acestora. În anumite condiţii. garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net). (Bichi.garantarea depozitelor. industria bancară. aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar. în final. . au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real. În fine. fără a fi primit însă efectiv sumele respective. un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat.funcţia de creditor de ultimă instanţă şi .Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin. Aceste genuri de riscuri.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin.4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor. a bunei funcţionări a pieţei şi. ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare. 2000). asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor. în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor. Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”. 2006). eventual. total sau parţial.1. care efectuează prima plată.Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System. Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern. este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor. care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2.reglementarea şi supravegherea prudenţială. . interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. . 1 2 . . banca centrală etc. dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui. În literatură. Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant.) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi. 1999). să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri. Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1.

analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). de obicei. (Boot. se adaugă alte obiective secundare. Wood. 2004). Morrison. constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit. De regulă. (Allen. . Asfel. în literatură se discută mai multe probleme.redistribuirea costurilor falimentelor bancare. precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. Goodhart. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral. De asemenea.facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. La acestea. 2002. prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral. 2001). de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii.necesitatea unei asemenea practici. . formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”.promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal. . În foarte rare cazuri. deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară.26 Referitor la garantarea depozitelor. (Crockett. După cum arată numeroase . 2000.eficienţa diverselor scheme de garantare. dintre care amintim următoarele: . De aceea. (Tordjman. 2004. se constată următoarea situaţie (Bichi. 2004). Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor.încurajarea economisirii şi a creşterii economice. cum ar fi: . După părerea noastră. nr. 2006): Tab. 2006). banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”. schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată. În acest cadru. 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). . .sfera sa de cuprindere. Rochet.

informarea deponenţilor etc. Or. (Bruni. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare. regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe. deşi sunt solvabile. Wolf. În materie de garantare a depozitelor. chiar şi de la cele solvabile. Ca urmare a existenţei sale în fundal.27 exemple istorice. este necesară revizuirea acestui cadru. prin amploarea şi violenţa lor. 2000). există un cadru european. prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger. 2.promovarea stabilităţii sistemului bancar. crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. Într-adevăr. fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali. în general. inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale. impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor. precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care. . de şocuri exogene. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. (Mishkin.1. prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin. reprezentat de Directiva 94/19/EC. dereglementării. Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: . .minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci.al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară. Căci. . Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate. determină masive cereri de retragere a depozitelor. prin prisma globalizării. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei.promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană. 1997). Alţi analişti susţin însă că. deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. Banca centrală este furnizorul .5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. condiţiile de activare a schemelor de garantare. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei. indiferent dacă aceasta este sau nu justificată.protecţia deponenţilor.. De Boissieu. particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare. 2005). modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit. se confruntă cu probleme de lichiditate. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. cu consecinţe devastatoare asupra economiei. provocând crize financiare grave. nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. . 1989).imediat şi final . (Gulde. asimetrii informaţionale etc. Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare. Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. .

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

La acestea.1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: . pieţele şi instituţiile. Căci.. în prezent.decontările financiare dintre băncile comerciale. Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro.. Paralel cu crearea TARGET. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. overnight). unde creditele de acest tip nu sunt garantate. să efectueze viramente în euro în cadrul UE.H. 832-848). la începutul anului 1999. 1998. . care nu pot fi niciodată total eliminate. SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. a fost pus în funcţiune sistemul TARGET.1. După cum am arătat. compatibil cu sistemul TARGET. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei. 33% reprezintă garanţii bancare. o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă... pe descoperit de cont (overdraft). cea utilizată în cadrul FEDWIRE. În modul acesta. deci. Paralel.operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre.31 După cum am arătat în &1. în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. Hartmann P. sistemul de plăţi al FED. 2000). la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE. Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O. Se poate. în anul 2005. riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. la fel ca TARGET. În acest context. se adaugă vulnerabilităţile exogene. “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. în 1 . prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5. . băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real. Stehm J. efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. devine practic egal cu zero. La ora actuală. integral garantate.700 miliarde euro. toate interconectate. investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele. Or. p. este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex. să trebuiască să se declare în stare de faliment. în cadrul pieţei europene unice. RTGS. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE. Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. din punctul de vedere al ţărilor respective. ci tarifate la minut). EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere. în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene. dintre care cca. De aceea. .decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale. capabil. (Furfine C. deci..BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi. aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET.

în cazul falimentului unuia dintre participanţi. p. 65-76. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane. Căci. două genuri de riscuri. În aceste condiţii. Beau D. inclusiv. asigurări sociale etc. Schinasi G. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. Acest depozit.J. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. fiecare participant este supus unei duble obligaţii.. precum şi marile instituţii europene. 1999. la un depozit la vedere. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare. prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă. evident.).. este deţinut de ABE la BCE.F. (Prati A. Deoarece. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. 1999. 1999. în modul acesta. are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european. la care participă băncile membre ABE. în valoare totală de 1 miliard de euro. remunerat. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice.32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE).. iar pe de altă parte. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei. nu poate fi acceptat. precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE. celor care nu participă la zona euro (pre-in). însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. Primul este cel de “gripare” a sistemului. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează.) Faptul că. ECB. în acest caz. care. Ducher J. trebuie să contribuie. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1. a priori.. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare. în schimbul unor garanţii. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte. În literatură. Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei. o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. ceea ce. dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. teoretic. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. etc. deci. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. cu o anumită sumă.

p.). Tanzi. Flad. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare.. După părerea noastră. Or. creşterea lichidităţii ş. Kuijs. perspectiva de a deveni membru UE. 2005. probabil. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. societăţi de asigurare etc.. etc. De altfel. ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe. este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. Nerlich. 2004. 2000.d. 2006. 2000. Schuknecht. Totuşi. Gertler M. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective.33 de investiţii. 93-108). însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro.. Mongelli. etc. (Artus P. instaurarea unei mai bune discipline bugetare. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare. Backé. Jiang. dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului. ş.. Cecchetti S. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii.. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane. dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori. primele de risc şi de lichiditate. mai încet. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare. 2006).. Bernanke B. IMF. 787-807. asigurările sociale etc. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale. (Doyle.R. Thimann. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice.L. 2001. 2001. Mehl. 2004. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe. 1997. Afonso. (Mc Cauley R.) se vor integra. Von Thadden E. Lenain. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). De aici. intrarea efectivă în această organizaţie etc.. Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit. 2000)..a.a. Arratibel. Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua. stabilizarea macroeconomică.m.G. Calvo-Gonzalez. Rawdanowicz. p. Angeloni. White W.). deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare). precum şi . ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average). Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. volatilitatea cursurilor.

2000). ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. în literatură există şi poziţia că. etc. toate aceste probleme. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului. O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone. 2000. amintim următoarele: . însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale.consolidarea semnificativă. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor. cât şi stabilitatea financiară. pe de altă parte. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei. şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor.. pe de o parte. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. deocamdată.. o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia. . În cazul României. După părerea noastră. În al doilea rând. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare. Gertler M. rămân deocamdată deschise. se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului. . Dintre acestea. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare. libelate. De aceea.34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”. facilităţile de credit şi politica de open market. Legat de aceste chestiuni strategice. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. Independent de aceast aspect instituţional. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. Cecchetti. în anumite condiţii. susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. (Bernanke B. Deocamdată. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. în monedă naţională.

În plus. s-a insituit deja o cooperare bi. . unde. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european.35 . va avea. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. potrivit legii sale de organizare şi funcţionare. se poate afirma că intrarea în UEM. Însă. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor. deci. în general. Pe termen mai lung. în ţările central şi est-europene. În aceste condiţii. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit. pe de altă parte. pe de altă parte. dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. pe de o parte. şi cele de supraveghere prudenţială. care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare. pe care ne situăm şi noi. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. în general. în majoritatea ţărilor. deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. care sunt foarte solide. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide . deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. Referitor la primul element. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare. În aceste condiţii. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală.îmbunătăţirea cadrului normativ. 1999). După părerea noastră. Această situaţie se întâlneşte şi în România. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. Aceasta. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo.şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări. BNR are ca principală atribuţie autorizarea. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă. Formula respectivă este. se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei.. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. Oricum. în cazul României. deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală.. am arătat că poziţia dominantă în literatură. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. De asemenea. Aceasta. 1999). pe termen lung.

În fine. Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc. Pe de o parte. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional. Europa Occidentală şi Asia. ea . iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns . dezvoltarea sectorului serviciilor. sociali-politici etc. vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. Astfel. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. La baza acestui proces se află o serie de factori economici.. În esenţă. (Stiglitz. III.a. consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării. McGrew şi P. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială.d. capitalurilor. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea). tehnologie şi capital.puternice şi coordonate . dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce. expansiunea ramurilor industriale moderne. serviciilor. producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord.. tehnici. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume. extinderea mecanismelor pieţei. Stiglitz. După J. însăşi apartenenţa BNR la SEBC. 2003). servicii. Lewis. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A. În mare măsură. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional. reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3.36 existente la nivel european. care cuprinde toate laturile vieţi economice. cunoştinţelor şi a oamenilor”. globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta.m. la nivel internaţional. deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş.de care are nevoie.1. Pe de altă parte. Însă. regional şi naţional. la nivel naţional. aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial.

prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital.real. Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: . 1993). crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei.politică. .2). de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane. cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei. . care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii. . ..migrarea populaţiei. adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale.este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni. . Lewis. procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. pozitiv şi de lungă durată . Pe baza lucrărilor citate. se poate afirma că globalizarea . culturale etc. economică sau culturală . . Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale. Astfel. O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI.37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune.3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă). integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor.3).” (Sahai. 2001. care a început după terminarea primului război mondial. p. interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. 2002. ale procesului. apariţia . La rândul său.industrializarea şi schimbările induse de aceasta. Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko. Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar. serviciilor şi mai ales a capitalurilor”.2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ. precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei. alături de extinderea legăturilor. se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul .2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii. Prin urmare. care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent.mişcarea capitalului.1) etapa acumulării capitalului. politice.de dezvoltare a internaţionalizării economiei. Prin prisma acestei definiţii. Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: .comerţul internaţional. p. apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale).

deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. Într-adevăr. Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital. sfârşitul anilor ’60. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). Aceasta. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna. deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului. . la începutul anilor ’90. a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. în acest cadru. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital. p. urmată de liberalizarea acestor mişcări.2. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente. când această tendinţă se inversează. la speculaţii şi dezechilibre multiple. 28-29). a constituit un fenomen constant în istoria economică. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. În ultimele două decenii.38 investiţiilor internaţionale etc. Astfel. are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. Donath. de majoritatea ţărilor lumii. Însă. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital. liberalizarea circulaţiei capitalului. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. Astfel. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987). mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni. după liberalismul secolului al XIX-lea. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. după exemplul lor. Alte fenomene – cum ar fi. 3. anii ’80. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. 2006. În toamna anului 1994.. apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii.

cursul de schimb să fie stabilizat. Şi cu toate acestea. De asemenea. . care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare. s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. Această criză a afectat alte pieţe financiare. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii. a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. Este de remarcat că ţările asiatice. din această cauză. sistemele financiare naţionale (locale). aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile. De asemenea.inflaţia să fie ţinută sub control. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. În esenţă. ci şi în spaţiul mondial. a baht-ului tailandez. În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital. Această criză. măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. inclusiv pe cele din America Latină. în toamna anului 1997.39 La doar câţiva ani. În cazul lor. acestea pot fi formulate sintetic astfel: . iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997). O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). care a fost declanşată de prăbuşirea. spre deosebire de cele din America Latină. directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. De asemenea. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt.

instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie. În legătură cu aceasta. . în general. numeroşi teoreticieni. cu instituţii slabe.gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate. Astfel. Într-o economie deschisă. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. . este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate. este vorba în principal de a da un semnal credibil. deci. iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. De asemenea. . recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare. politica fiscală.sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente. În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb. în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. taxele vamale etc. Dintre măsurile de acest gen. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. a tranzacţiilor de cont curent. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi. această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. inspirate mai ales de modelul chilian. ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective. care depinde fie de factori conjuncturali. rata rezervelor obligatorii. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital). care beneficiază de instituţii solide. taxa de rescont etc. De aceea.). În acest context.40 . . cu instituţii neperformante. în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă. literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc. Ţările în curs de dezvoltare. Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. fie de condiţii structurale. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital. politica de curs de schimb.. .să existe un sistem informaţional şi statistic eficient. obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente. inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice. controlul mişcărilor de capital.să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile.

în cazul unei ţări mici. autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix. Într-adevăr. pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). În aceste condiţii. de exemplu. Căci. Pe de altă parte. care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă.41 În sfârşit. În cazul ţărilor foste comuniste. Însă. cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. politica monetară este eficace. “cercul vicios” . În mod schematic. dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. în caz contrar. trebuie arătat că atât analiza teoretică. unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar. pe de altă parte. un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital. se manifestă şi un alt fenomen.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. fiind susceptibile. p. 2006. nr.5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu. 3. 2006. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. 15) După cum rezultă din figura de mai sus. deschiderea economiilor contemporane.43 Fig. 5: Fig. p. 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu.3. determinată de procesul globalizării economice. de aceea. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri . acestea pot fi prezentate ca în fig. să provoace atât inflaţie. nr. cât şi instabilitate finaciară. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară. nr.

1996. Eichengreen. contribuind. Antzoulatos.). De Gregorio. Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică. Bakker. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. Fischer. procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă. Rose. Mussa 1998. însă. 1996. prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe.44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I. O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA. 1994. . iar randamentul marginal este scăzut. Edwards. . conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. 1996. 1995. la creşterea bunăstării sociale. ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor. De aceea. .utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii. Astfel. fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. 2000). urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. astfel. În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne. spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei. chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. Deţinătorii de capital obţin. În realitate. de asemenea. iar randamentul marginal este ridicat. Hochreiter. S-a observat. . (Alesina. 1996. avantajul diminuării riscurilor.statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare). Calvo.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar. care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor. care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari.Wyplosz. că după liberalizarea contului de capital.se crează noi locuri de muncă. astfel. unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. Eichengreen. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: . capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. Grilli.în general. care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri. Grilli. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază. Milesi-Ferretti. 1996. de asemenea. Rodrick. randamente superioare. Cu toate acestea. Valdes. în multe cazuri.1 În acest context. economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte. servicii de sănatate şi educatie). . Goldstein. Montiel. Milesi-Ferretti. în pofida ratei scăzute de economisire. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului. (eds. întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). 1998.

Ca urmare. Este adevărat că se constată că ţările care.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate. Aceasta nu ridică probleme majore în sine. Un astfel de studiu este cel elaborat de D. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta.piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol.45 asimetria informaţională. cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. limitând eficacitatea intrărilor de capital. De asemenea. Rodrik. care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare. naţionaliste şi religioase. şocurile petroliere etc. au înregistrat intrări de capital mai mari. După cum arată unii autori. dacă.statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. ori dacă mişcările extremiste. de natură internă sau externă. În plus. la rândul său. a căror amploare depinde. au redus controalele asupra capitalului. demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. (Eichengreen. B. Mussa. în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. . înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare. investiţiile şi nivelul de educaţie. Totuşi. Prin aceasta. . în general.1998). care. firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. nu o simplă programare calendaristică. iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări. . Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare. Eichengreen. nu scapă de subt control . este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice. libera circulaţie a capitalului conduce. este de remarcat că. Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău. iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării. dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă. etc. în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor. ca de exemplu. de regulă. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei.). liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. deocamdată. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente. în anii ’80. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. . în literatură. care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. amintim următorii: .

Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante. şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar. după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică. invers. pe de altă parte. în anii 90. autorul ajunge la concluzia că. (Rodrick. În fine. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. 1997). Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri. în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). 2002). însă un stăpân prost”. Căci. iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. Într-adevăr. Analizând datele referitoare la 100 de ţări. Totuşi. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. Rusia (1998). pentru perioada 19751989. 1998). Indonezia. Bulgaria (1997). 1999). pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. pe de o parte. Korea şi Malaysia (1996. într-o lume perfectă. unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. (Musa. şi dezvoltarea economică. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. Mai mult.46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. Filipine. Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). Argentina (2001). însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. pe de o parte. (Edwards. După cum s-a spus. însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). 2001. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. Thailanda. criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. pe de lată parte. Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. pieţele financiare pot fi extrem de instabile. care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane. De asemenea. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. Edison. dezvoltate şi în curs de devoltare. . provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. din cauza naturii lor specifice. Turcia (2000).

De exemplu. În aceste condiţii.În urma crizei asiatice. iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că. 2 . Totodată. Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. mai ales în timpul „boom-urilor”. crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale. care să compenseze acest risc. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. a fost totuşi destul de persistentă. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. contul curent a trecut de la deficit la surplus. În ceea ce îi priveşte. deşi nu foarte accentuată. persoană fizică .1 În modul acesta. băncile şi-au restrâns creditele. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. USD. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici . semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez). În consecinţă. în functie de mediul social-economic în care operează. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală. în aprilie 2001. care a durat mai bine de doi ani. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. pot fi excesive. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. când. 1 . ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%.Dacă. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”. Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . ei vor cere o primă suplimentară. Ca urmare.băncile şi intreprinderile . Însă. legate de fluxurile oficiale de capital. deci. De exemplu. ci din cauza scăderii importurilor. doar ex post. agravând şi mai mult criza. banca centrală poate vinde valută. validând. investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. în 1996. Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor.intreprindere.banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta. Însă.de a-şi onora datoria. după care au urmat imediat retrageri masive de capital. fie ea şi SUA.47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. guvern. Este un exemplu semnificativ. deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. La ora actuală. care arată. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld. este adevărat. USD. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. probabil. . care. creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor. în general. Desigur. că intrările de capital întro anumită ţară. asteptările pesimiste iniţiale. După cum am mai menţionat. astfel. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment. în 1997. ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri. însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit.

Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. de exemplu. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. ele pot sta la originea unei adevarate crize. . într-o situaţie de prăbuşire a creditului. ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. 1996. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. Astfel. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. care. Însă. Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric. este un bun indicator bun instabilităţii financiare. în baza căruia au fost 1 . într-o analiză recentă. (Wyplosz. * ** După cum am mai menţionat. Însă. banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii. probabil. liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale. Olanda – 1983. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. alimentând criza. statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei. făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999. C. în viziunea sa. Wyplosz. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice. RFG – 1984. În cazul ţărilor asiatice şi. Teoretic. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. Belgia – 1990). Potrivit acestui autor. 1998). Detragiache. Rose. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. În această perioadă. Demirguc-Kunt. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv.1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică.De aici. ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund. pentru aceasta. Franţa – 1990. Însă.48 prelevând-o din rezervele sale. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. care este globalizarea. singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri. Într-adevăr. 2001). De aceea. (Eichengreen. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune.

România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro. este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. Irlanda – 1993). La ora actuală. . Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006. definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie. De aceea. În modul acesta. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE.49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu. Grecia – 1993. iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic. respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele. Portugalia – 1993.

de piaţă. transmise şi amplificate de sistemul financiar. case de economii. în economia reală. Astfel. La început. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar. 1 din &1. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil. În mod tradiţional.1. Instituţiile financiare sunt expuse. de regulă. În aceste condiţii. A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. adică în activitatea economică. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4. de regulă. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. precum şi alte tipuri de instituţii financiare .50 IV. perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. Or.companii de investiţii financiare. În aceste ţări. cooperative de credit. companii de asigurări. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . De aceea. dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar. case de brokeraj etc. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. Într-o serie de ţări. la riscuri operaţionale. de asemenea. remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. la nivelul instituţiilor financiare. -. nr. rata dobânzii şi poziţia valutară. În general. probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. După cum rezultă din fig. lichiditate. Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. fonduri de investiţii. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi. În fine. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. pe când altele se nasc în mod exogen. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). problemele apar la o singură instituţie. acestea din urmă sunt doar preluate. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. influenţate de autorităţi. mai ales în curs de dezvoltare.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. legale şi reputaţionale. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. Spre deosebire de acestea. prin modul de reglementare. riscurile financiare ţin de procesul de creditare. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. deşi gradul de bancarizare este redus.

cel mai des utilizat. atacuri teroriste). însă sistemul de plăţi preia. orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă. soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular. De asemenea. piaţa creditului.). de asemenea. de aceea. se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi. pierderea generală a încrederii. greve.) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. (White. falimentul unei mari companii. Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale. Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ. instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. fenomenele de panică etc. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”. Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. Or. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară. Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. Todotată. ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. neutrală). toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane. decontări şi compensaţii. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). este injecţia rapidă de lichidităţi. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. deci. restrictivă.. care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. inundaţii. Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului. producerea unor evenimente politice (războaie. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. la rândul lor. creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. a unor dezastre naturale (cutremure. incedii etc. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. piaţa financiară etc. În fine. tensiunile politice etc. De fapt. deci. inovaţiile tehnologice. care.51 interbancară. În mod tradiţional. În ultima perioadă. manifestaţii.). o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. 2003).

garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor. Or. care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. dacă există în economia respectivă. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. pe de altă parte. cedarea riscurilor aferente creditului. După cum am mai menţionat. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică. într-o anumită măsură.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. a sistemului de supraveghere. dereglementare. ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi. facilităţi care. cum ar fi. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere. prin fenomenele de panică etc.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali. În primul caz. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor.1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii. mai departe. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. care afectează imediat o mare parte a economiei. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. globalizare. ceea ce la face. instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare. care are aceleaşi consecinţe. . de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului. Totodată. deci. Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare. integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. există două cazuri extreme. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică. gospodăriile populaţiei). De exemplu. securizarea creditelor bancare etc. diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi. În particular. sector public. a procedurilor auditare etc. să îşi asume noi tipuri de riscuri. De asemenea. căci creşterea expunerii 1 . la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice. instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe. liberalizarea. În cazul al doilea. În ceea ce le priveşte. Din acest punct de vedere. ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia.

clienţii acestora. După cum am mai menţionat. preţurile activelor nefinanciare etc.53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. căderea reţelelor etc. De aceea. ci şi de dispersia agregatelor respective. modele. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. Lowe. Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). De asemenea. rapoartele între datoria netă şi venituri. În mod complementar. inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. indicatori etc. (Sahajwala. rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante).). se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. Van den Berg. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. Tot aşa. condiţiile de pe diverse pieţe. O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. Leone. balanţa de plăţi. de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice. aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici. piaţa derivativelor etc. inclusiv de pe piaţa interbancară. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei. de asemenea. poziţiile valutare deschise. sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. 2000). 2000).). cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. Pentru acoperirea întregului sistem financiar. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. de randamente etc. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere. piaţa acţiunilor. cursurile practicate în contractele „futures”. În fine. (Evans. blocaje create de problemele de hardware. alte instituţii şi în general sistemul financiar. Bazate pe experienţa trecutului. 2002). piaţa obligaţiunilor. observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte. proceduri. acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. software sau de conectare. Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. investiţiile. Gill. creşterea economică. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. Informaţii relevante . cum ar fi. diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor. Acestea sunt anumite procese. primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. inflaţia. anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen.. Hilbers. De exemplu. (Borio. gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor).

cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale. această repetare este neregulată. Blavarg. Majnoni. investiţii străine directe. ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. Lizondo. 2003).contul de capital: rezerve internaţionale. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar. de asemenea. diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”. 2001). După cum am arătat în cap. 1998): 1) Sectorul extern: .I. (Persson. acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale. într-o lucrare de sinteză pe această temă. (Blasche. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. Peria. în condiţii extreme. un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia). fluxuri de capital pe termen scurt. care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice. se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori.2. Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice. Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar.2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale. care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. Însă. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. grupaţi în 6 categorii. Jones. a sistemelor de rezervă (back-up) etc. După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. În acest context. inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare. În fine. 4. şi anume (Kaminsky. indicatorii pieţei financiare.1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi. . precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale.54 conţin. Astfel. Însă. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar. De aceea. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. dar care se pot repeta. utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate. Reinhart. fluxuri de capital.

. concentrarea comerţului exterior. rata de creştere a agregatelor monetare. existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. . indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. Japonia). D.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare.55 . După cum se observă din acest tabel. serviciul datoriei externe. rata inflaţiei. H. în esenţă. nr. de schimbarea guvernului. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. La indicatorii menţionaţi. distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat. raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade). indicatorii de prudenţialitate bancară). Într-adevăr.gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. credit guvernamental. indicatorii consideraţi. Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. rata de ocupare mâinii de lucru. cursul de schimb pe pieţele neoficiale. durata regimurilor de curs valutar fix. randamentul titlurilor financiare. consum guvernamental. rata reală a dobânzii. datoria externă totală. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune. variaţia preţurilor stocurilor. 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. Uhlig şi C. schimbarea ministrului de finanţe. gradul de liberalizare financiară. exporturi.datoria externă: datoria publică externă. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. Giavazzi. De Grauwe. salarii. diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă.contul curent: cursul de schimb real. preluarea prin forţă a puterii politice. . modificarea orientării politice a guvernului. UE. variaţia multiplicatorului monetar. rata şomajului. poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există). în general. Altfel spus. PIB. 2) Sectorul financiar: . cursul de schimb central (pivot). Begg. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială. soldul contului curent. rata dobânzii. investiţii. producţia industrială. restricţii privind mişcările de capital. pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară. marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară). 4) Finanţele publice: deficit bugetar. F. relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. economisire. având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri. soldul balanţei comerciale. preţurile la export. datoria externă pe termen scurt. de gradul de instabilitate politică etc. În tab. P. finanţări externe nerambursabile. importuri.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. structura datoriei externe. aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. eficienţa reglementărilor .variabile internaţionale: rata creşterii economice. 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale.

Schumacher (2000) Reininger. van Elkan. Linne (2002) Indicatori Bussière. Lizondo. Schardax. Tab. Zhou (2002) Brüggemann. 2002). Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. de Haas. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • . Eichengreen. 2000a. 4. Halpern. von Hagen. Nr. Beaumont. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. Chai. Halpern. Eichengreen. Wyplosz Kaminsky. Iakova (2000) FMI (2000. (Begg. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen. Reinhart (1998) Bussière. 2001) Johnston.56 prudenţiale. Lukkarila (2003) Gibson. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. von Hagen şi Wyplosz. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen.

ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni. măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • .57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB).

.Adecvarea capitalului net ( A ). propuşi de diverşi autori. . în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară. măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor. se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează.Calitatea capitalului propriu ( C ). .58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei.Câştig şi profitabilitate ( P ). următoarele şase elemente: .Stabilitatea managerială ( S ). . de regulă.

permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său.Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ). precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor. calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006. Davies. sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară). . cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. Tab. Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). aceşti indicatori sunt: . Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. se utilizează anumiţi indicatori specifici. 2006). . (Das. veniturile şi profitabilitatea.Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ). pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare. De aceea. . În prezent. ceea ce arată că. (IMF. . 2000).Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000. în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor. Tot aşa. (IMF. FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators). instituţiile financiare nebancare. cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. Podpiera. .Profitabilitatea ( P ).Calitatea şi stabilitatea managementului (M) .Calitatea capitalului propriu ( C ). World Bank. 2003). 2003). lichiditatea pieţei. În 2001. în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă). nr. în cazul unei societăţi de asigurare. calitatea activelor.Reasigurare ( R ). (IMF.Adecvarea capitalului net ( A ). De exemplu. . până la data respectivă.59 .Adecvarea ratelor actuariale ( A ). 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 .

de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri.60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. asigurări de viaţă). generale X X X X X Asig. ţinând . de asemenea.

după cum am arătat. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. IMF. nr. 4. Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale.4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). indicatori ai pieţei (piaţă/valoare. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”).alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. talia. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind . piaţa obligaţiunilor. (IMF. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură. piaţa derivativelo etc. indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc. nr. care constă.sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems). World Bank. Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii. . 2006). Locul.testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests). piaţa titlurilor de stat. Dintre aceşti indicatori specifici. 2003. În fine. precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară. rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig.sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators).2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. practica a confirmat mai ales următoarele: . evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar. . rata capitalului cu potenţial ridicat de risc.61 cont de caracteristicile lor specifice. preţ/câştig şi preţ/primă brută). în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar. în identificarea. expuneri derivate.1.2. din tab. . Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. profunzimea. valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu. piaţa acţiunilor.

nr. a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora. ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab. nr. ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare. informaţii calitative şi structurale etc. precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective.. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . de mai sus. informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig. 6: Tab.62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar.). În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste. nr.

În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare. . execuţia bugetului de stat etc. din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor.63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale. bilanţul consolidat al sectorului bancar. bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare. 1 . balanţa de plăţi. rapoartele burselor de valori.

efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. 2003). 4. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. vulnerabilitatea financiară s-a diminuat. soliditatea redusă a sistemului bancar.1 . Nordal. mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. Un exemplu de asemenea „Raport”. este cel dedicat României (FMI. că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară. dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. Ulterior. 2006). deşi continuă să existe anumite probleme structurale. acestea arată. disponibilitatea redusă a datelor). numărul sucursalelor băncilor străine. Morka. ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. (Evjen. Asia de Sud-Est. piaţa titlurilor de stat. elaborate şi publicate periodic de FMI. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor. Cu toate acestea. stabilitatea fiscală precară. se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. piaţa derivativelor etc.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). La momentul aparţiei raportului. piaţa acţiunilor.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară. „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”.A se vedea &4. Europa Centrală şi de Est etc. problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară. în general. În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if).1 În fine. Lund. experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă. deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE. De asemenea. (Cihak.Idem . 1 2 . Svendsen.2. gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari. Conform unei alte definiţii. piaţa obligaţiunilor. 2004). mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate. În acest document. în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie.

De aceea. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS.). în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. După cum sugerează această figură. Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv. din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. De exemplu. în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă. ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. Whitley. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. Cu toate acestea. Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar. fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale. În fine. Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile. (. nr. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig. De exemplu. având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor. Reciproc. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb. 2003). 2003). Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. Astfel. (IMF. cum ar fi. Totuşi. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite. rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere.2. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. cât şi una microeconomică.2. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare. Spre deosebire de aceasta.6 din & 4. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. riscul de retragere a fondurilor etc. pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. . în modul acesta. (Hoggarth.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică. Astfel. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc.

. cât şi în mod separat. testele de acest gen furnizează rezultate aproximative. pentru a servi acestui scop. (Cihak. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. nu a instituţiilor finaciare individuale. care. Însă. trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate. testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru. Ele au o arie de aplicare mai largă. instrumentele respective duc la rezultate diferite. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. cum ar fi. în teorie şi în practică. analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. nu o reproduc. 2006). deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv. de regulă. nu sunt luate în calcul. În prezent. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. 2006). De aceea. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. metoda şi modelele utilizate.66 Cu toate acestea. b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests). nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. De aceea. (Cihak. La început. testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). care sunt de dată mai recentă. De aceea. deşi complemenatare în unele privinţe. se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. care « imită » realitatea. orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. de exemplu. Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS. ele se utilizează atât în mod integrat. riscul operaţional. care. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică.. că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. În acest tip de teste. în teste. Totuşi. după cum am arătat. În concluzie. În aceste condiţii. riscurile individuale. aria de acoperire etc. Experienţa arată. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. Or. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. În literatură.

Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. . majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar. O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar. . O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp. 2000). După criteriul metodologiei utilizate. 2004. o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. (Johston. Slack. accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge. la rândul lor. Sorge. Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească.Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form). 2004). (Jones. încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice.67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. Virolainen. există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare. scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei. cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. în cadrul acestei mari grupe. Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). De aceea. riscurile individuale sunt foarte rar analizate. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. De aceea. 2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari. (Sorge. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat. Hilbers. Schumacher. Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. cei cuprinşi în ISF. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale. 2004). Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. Chai. b) Abordarea integrată. se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. Din păcate. de două feluri: . cum ar fi. utilizând serii temporare sau eşantioane. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii.

încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene. sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor. În cadrul primei etape. valoarea altor variabile macroeconomice. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar. În etapa finală. influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. De exemplu. aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: . excepţionale. modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. dar plauzibile. 2004. rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii. Worrell.Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. În funcţie de metodologia utilizată. Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). (Krenn. tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . Oung . Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . statistical feedback). în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). modele dinamice (de exemplu. 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). Yüksel. Modelele utilizate sunt. numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests). nr. 2004).a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt. o depreciere bruscă a cursului de schimb). în a doua perioadă. 2006). 2006). de regulă. Acest tip de analize. cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare. o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. 2006).b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri.1 . 7 (Thoraval. care influenţează. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial.68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc.

care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce. abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. Există mai multe mecanisme de contagiune. dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. în această accepţiune. M. per a contrario. Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). . 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress . macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”. Astfel. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. 2007). la care subscriem. (Cihak. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central. la o primă vedere. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar. nr. este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată.c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. De exemplu. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale. Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate. În al doilea rând. etc. în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. Astfel. iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests.69 Fig. Dintre testele de acest gen. 2) După modul în care sunt efectuate. Cu alte cuvinte. este vorba despre o analiză bank-bybank. este vorba despre o analiză pe date agregate. fără contribuţia sectorului privat. la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). aceasta pare cea mai simplă clasificare. iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. Deşi. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe.

efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. dar este indubitabil că este o metodă eficace. nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). scenariile sunt stabilite la nivel central. din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. 2007). (Cihak. În cazul metodei “bottom-up”. prezentă în cazul macro-testelor. se evită problema agregării rezultatelor. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. după care are loc centralizarea rezultatelor. Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor. 2006). În cazul al doilea. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor.70 În cazul abordării “top-down”. transmis de autoritatea de reglementare. după cum am arătat. Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. probabil. De exemplu. De asemnea. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. Totuşi. iar autoritatea centrală nu este implicată. Confuzia se produce. După unii autori. (Cihak. aceasta pare a fi o metodă hibridă. rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. prima metodă pare a fi mai adecvată. În primul caz. Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi. În primul caz. care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. Într-adevăr. Ca urmare. Subliniem că abordarea „bottom-up”. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului.

rezultatetele unor modele macroeconomice. căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). întreprinderilor sau băncilor. Şocuri şocuri. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. într-o primă fază. Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. 2004). având în vedere că în multe ţări. Svendsen. modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. f) calibrarea modelelor. cum ar fi. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar. k Impact (de exemplu. Morka. Unele teste utilizează. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. rata schematic. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. Lund. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. bank-by-bank) prezentate în fig. c) alegerea variabilelor. etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal. 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele. de exemplu. Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”. Nordal. se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. cursul de schimb). nr. interpretarea şi (de exemplu : PIB. b) stabilirea ariei de aplicare a testului. Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. De aceea. (Worrell.Etapele prezentate constituie etape generale. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. (Bunn. (Evjen. 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. 2005). 2004). mai ales emergente. există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor. De asemenea. cee ce este explicabil. nevoia injectării de capital) . Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare.8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac . de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice. În fine. După cum este de aşteptat.71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale.

Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem. De exemplu. deoarece. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. între aceste două sectoare există puternice interdependenţe. în Franţa. definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. De regulă. b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice. nu şi a sucursalelor) etc. de scopurile urmărite ş. dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile.a. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. rata de solvabilitate). această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4. 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest. În linii mari. bănci şi societăţi de asigurare. de tipul modelelor utilizate. . De asemenea. nr. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică). cât şi sectorul asigurărilor. 2004). venitul net din dobânzi.1. Astfel.m. c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. (Cihak. alte instituţii financiare) . în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei.72 Fig. Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări). profitabilitatea.d.

în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare. nr. Svendsen. Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. Morka. A. . (Blasche. în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice. 2004). De exemplu. se 1 . perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile. 2004). Lund. Odată cu alegerea variabilelor. care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). Jones. Jones. Jurca . 2004. .riscul de contagiune (Sorge.Yüksel. K. 2001. care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. Lund. De asemnea. se soluţionează. Pe lângă variabilele amintite. Morka. în timp ce alţii produc şocuri multiple. trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. 2001). Peria.1. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc. Alte tipuri de riscuri evidenţiate. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. şi problema alegerii orizontului de timp. Majnoni. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă.riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor. Virolainen. . Degryse. de obicei. (Cifuentes. şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung. În practică. Pe de altă parte.„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă. de obicei.riscul de nerambursare a creditului (Blasche. Peria. 2006). S. Shin. (Evjen. care permit evaluarea impactului şocurilor. se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. Dintr-un alt punct de vedere. K. De asemenea. 2006. are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. în studiul citat.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al. 2007). creditele neperformante etc. (Cihak. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali.1 din &1. are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc. 2004). Rychtarik.1 În aceste condiţii. De aceea. . Astfel. însă măreşte totodată complexitatea calcului. Majnoni. Küçüközmen. 2004. Chivakul. De regulă. Nordal şi I. . Nguyen. indicatorii de lichiditate.riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor. (Sorge. probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. aceştia pot fi modelaţi statistic. Nordal. 2006). însă. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile. Ferrucci. Astfel. d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab. 2004. cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: .73 pierderile din creditare. în prima etapă. Evjen.

Având în vedere aceste cerinţe.să poată fi utilizat în practică. exportatori. distribuitori.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune. Lindquist.Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate. care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice. autorităţi etc. sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models). se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: .să permită utilizarea datelor reale. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare. . au o lungă tradiţie în ştiinţa economică. . elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi. .Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice. Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară. de regulă. . este necesară utilizarea unor modele-satelit. care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular.să exprime caracterul imperfect al pieţelor. .Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. .Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . . mai ales în teoria comerţului internaţional. de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar. . Totuşi. asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor).să permită formularea de previziuni. consumatori.să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice. principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen. Ca urmare.74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate.să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie. 2006): . Tsomocos. modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective. deoarece modelele macroeconomice utilizate. deci. e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători. de obicei.să reflecte eterogenitate agenţilor economici. Mai precis. După cum se arată în literatură. instituţii financiare.). . de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei. importatori. aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase. . modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale. sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice.

restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor. scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze. ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc. deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc.Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. în prezent. o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare . Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up).2%. sunt foarte răspândite. h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului. analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”. În funcţie de soft şi de tipul de test. o creştere cu 50% a preţului petrolului. de datele existente. creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani. În varianta restrânsă (SVAR). în funcţie de modelul şi scenariul ales. de proprietăţile modelului. . sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici. evaluări empirice informale. de bazele de date disponibile etc. de tipul testului.Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide. se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. impactul este diferit. care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. deoarece. într-un test prezentat de FMI. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. . În acest scop. În literatură. studii econometrice. . conjugată cu creşterea inflaţiei . combinată cu o recesiune globală. de soft-ul ales etc. . iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie. După cum am arătat. care determină o scădere a PIB real cu 0.Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. De exemplu. (Lei. 2005). se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu.

În cazul testelor efectuate de FMI. criza asiatică din 1997.76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă. s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial. O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down). scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni . în cele din urmă.abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu.). 2004): . cum ar fi. Conform unei alte clasificări.abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă. punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia. . reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale. . predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. 2) scenarii ipotetice. o creştere neanticipată cu 1.abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme. Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up). (Hoggarth şi Whitley.5 puncte a veniturilor medii şi. 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu. o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. crahul bursier din SUA din 2000 etc. scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional. 2003). o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. există două mari categorii de scenarii (Chivakul. i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale. Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp. . In cazul scenariilor macroeconomice.

publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului. o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică. Hermanek. pieţe. . se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate. În aceste condiţii. Or. de obicei. „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. deşi efectuează acest tip de analize. .o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . p. nu publică rezultatele pe care le obţin. Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite. BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006. .folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise. 2006.în majoritatea cazurilor.Isărescu M. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată. Schwaiger. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak. . autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe. . infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia. Krenn. localizate în relaţiile sale cu economia. 2006): . Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. (BNR. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii. interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI. se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. sectorul public şi mediul extern. căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă.în aproape toate cazurile. la nivel mondial.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre. nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar . 2005): . Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak. . această constatare se poate explica prin faptul că. rezultatele testelor de măsurare a 1 . pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR. 2007). testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. Wegschaider. (Boss. M. Cuvânt înainte. De exemplu.77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care.de obicei. conform metodologiilor respective.metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile. rezultatele unor asemenea analize şi că. 7.majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive. 2004). Pe de altă parte. . Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –. în general. lucrurile nu stau în realitate aşa. De aceea.. Astfel.

De fapt. se folosesc mai multe metode.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese. De fapt. au ca obiect. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. Borensztein. 4. 2004). Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare. modele. EWS reprezintă o necesară. din numeroase motive. (Lutton. 2003). (Lutton. autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). Lutton. alte instituţii şi în general sistemul financiar. modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. 2006). procedee. EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. . Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. Pattillo. utilizarea lor în practică rămâne limitată. financiare şi valutare. Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize. cu stress-test-ele. O asemenea abordare se confundă. Unii autori. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare. propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri. Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. c) combinarea diverselor metode. (Abiad. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable). 2006). iar ipotezele sunt puţin diferite. clienţii acestora. după părerea noastră. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. 2004). metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell. Slack. indicatori etc. Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt. ca de exemplu. care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. de asemenea.. De obicei. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. 2004). după cum am arătat. T. însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. Hilbers. De asemenea.78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. În fine. fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă. care. (Jones.

folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator). I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori.79 . ca de exemplu. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. indicator care nu fusese testat anterior. Astfel. De aceea. Analiza comportă mai multe etape: . Astfel. Ea a fost elaborată de B. (Krkoska. Lizondo şi C. ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1. r . Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică. Fratzcher. . Reinhart.calculul unui indice de criză. se construieşte în special în cazul crizelor valutare. Kaminsky. . iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei. Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. Rose Wyplosz. definit anterior. o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută. faptul este considerat un semnal de avertizare. Eichengreen în anul 1995. Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ. care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”. însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. S. Pornind de aici. Lizondo. şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). (Eichengreen. A) Indicatorul de presiune speculativă. Unii autori. M. Bussières şi M. L. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. De exemplu. e . 1998). se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”. a variaţiei ratei dobânzii. rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. I ps .definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost. 2000). ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. Fratzcher. 2006). CC. Reinhart. (Bussières. 1996). Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag. atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. (Kaminsky.a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. Autorii respectivi . Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor.calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). După părerea acestora. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. apărută în 1998.

t = C (2) 0.permite luarea în considerare a severităţii crizei. Avantajele acestei metode sunt: . q ) . în celelalte cazuri.media eşantionului. dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i .2. este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi .face posibilă definirea unei variabile continue. într-o perioadă de volatilitate excesivă. etc.t . care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare. (Bussières. ..t =1 Yi . a perioadelor de criză în eşantion. ceea ce elimină necesitatea includerii. I ps . indicatorul de criză valutară pentru ţara i . Astfel..permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare. Fratzcher. Fratzcher. 2000). q ) ⋅ σn (4) unde: µ . 2006). Bussières şi M.t care este definită după cum urmează: i . se consideră că. Acest index se aseamănă cu indicele de presiune. Vlaar. indicele de presiune depăşeşte un anumit prag. este vorba despre un nivel . stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n. C i . determinată pe baza observaţiilor anterioare. (Vlaar. bazat pe n observaţii. B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel. 12 şi CC i .dispersia indicatorului. Cu ajutorul unui model empiric. cât şi acelor care nu au reuşit. în celelalte cazuri După cum demonstrează M.testul statistic pentru centila „q”. t ( n.. De exemplu. .. n σn . el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total. pentru k =1.t = (3) 0. Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P. C Pentru a estima apariţia unei crize.t 1. modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni. Cu alte cuvinte. Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false. discutat anterior. în mod mecanic.80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit. se defineşte astfel: 2 1.

Krznar etc. Kaminsky. (Răcaru. dar reduce numărul de alarme false.. .nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori. Milesi-Ferretti. . Lizondo şi C. utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate. A. G.81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente. acesta este analizat în mod individual. 2004). este cea propusă de G.. A . într-o lucrare apărută recent sub egida BNR. O abordare alternativă. Pattillo.raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . Pe de altă parte. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize). G. 2002): .presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. I. De exemplu. Krznar. Berg. Milesi-Ferretti şi C. ca de exemplu. Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. S. E. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. acesta este considerat fals. Pattillo. Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. Reinhart. unii autori. Kaminsky. Borensztein E. Rata zgomotelor (noise-to-ratio). Iz. Dacă acest prag este la un nivel scăzut. Borensztein. se consideră că semnalul este bun. Lizondo şi C. este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile). Reinhart. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. Copaciu. (Berg. 1998). iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. şi anume (Schardax. Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. . Lizondo. S. asupra căreia vom reveni. Lapteacru. atunci indicatorul transmite mai multe semnale.raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. 2006).permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard. dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. 2004. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată. (Kaminsky. bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare. Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false.

T. β.t+k=1 .…. utilizat. Karim. Principalele elemente ale unui model logit binominal..t . Karim. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi . Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună). care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate. Pentru aceasta.N.vectorul variabilelor explicative. pe de o parte. Bussières şi M.vectorul coeficienţilor. Davis şi D. t=1.t = 1) = F ( βX i . există două posibilităţi. (Davis. F ( βX i .2. de dimensiuni KN ×T . Krkoska etc. În acest caz. care are următoarele valori: 1. „indicatorul de criză”.. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure. reprezentate de indicatorii economici şi financiari. probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară. majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor. pe de altă parte. care sunt observate mai multe perioade. A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă.…..12.T.82 . este este pus în legătură cu un număr de variabile.2. K. de E. Y. X. După cum am menţionat deja.t . Y. Spre deosebire de modelul logit binominal. i=1. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale.t 1 + eβ (7) unde: Yi. şi un vector de n variabile explicative. Yi. este utilizarea unui model logit multinomial. de exemplu. I.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable). în care variabila dependentă. P. dacă există k=1. O altă posibilitate. pentru CCi.t ) . Fratzcher. care indică apariţia unei crize. independente. în momentul t.. se calculează pe baza unor variabile explicative. utilizată de exemplu. Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză. de M. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă.variabila fictivă (dummy) a crizei bancare. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări.2.t ) = e β ' X i . se observă variabila liniar dependentă.. 2007). se construieşte o matrice a observaţiilor.t.funcţia de distribuţie logistică cumulativă. Xi. pentru ţara i. cu probabilitatea P (Y =1) = P 0.t ' X i . care are următoarele proprietăţi Y = 1. Pentru eliminarea acestor abateri.

iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente. . . în modul acesta. . Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru.83 Yi . Astfel.. la început. ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare. aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial.determinarea pragului optim pentru semnalul crizei. şi mai multe perioade de normalitate (Yi.. pentru CCi. dacă există k=0.ponderea deficitului de cont curent în PIB.p.cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real).=0). Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial.ponderea deficitului bugetar în PIB. variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: .t.calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză. Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior.. .investiţii de portofoliu/PIB. care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi.=1).t-k=1 0.ponderea creditului neguvernamental în PIB. datoria privată/PIB. un EWS. principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode.t = 2. 2) Conform celei de a doua metode.1. . Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. Copaciu. Bussières şi M. o perioadă post-criză (redresare). După ce au construit.M2/rezerve valutare. indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: . . 2006): . cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample). autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României.calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial. . (8) În exemplul cu care lucrează autorii. există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi. investiţii străine directe /PIB. Lapteacru.t. datoria publică/PIB. datoria totală/PIB.indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală. în celelalte cazuri.=2). incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix). . .indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung. .estimarea econometrică a modelului. .calcularea unui „indicator de criză valutară”. M. Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample). conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă.t.

dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0. Ulterior. S. . Vincze. Reinhart. În anul 2005. 2006. care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate. Lizondo şi C. Copaciu.ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB). autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function). ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit.ponderea deficitului de cont curent în PIB.permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit. Acest din urmă model are.permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice. . Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. p.M2/rezerve. Berg şi C. au fost preluate şi de A. din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. p(x) . Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei. 1999). ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date. pentru fiecare indicator. . însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). perioada de referinţă şi modelul (KLR). I=1. următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : .centila variabilei x. apud. dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize. . a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1. Kaminsky. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen. meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare. . de altfel. şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. Răcaru. un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). probabilitatea de criză a fost mai mare. 9). după părerea autorilor citaţi. 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu). 2000. Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). În modul acesta.7%.permite testarea utilităţii conceptului de „prag”. dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni. pe de altă parte – lucru observat. utilizate de G. Eşantionul de 20 de ţări. Pattillo.84 . .ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile. în celelalte cazuri.ritmul de creştere a exporturilor. spre exemplu limitarea creşterii economice. . . şi de alte studii. se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. După ce fac acest exerciţiu. Lapteacru. chiar mai mult. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. (Berg. 4) În cazul României. nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă. Pattillo. pe de o parte.

(Vlaar.. care. . . Kalotychou. dintre care amintim următoarele: .pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. cel utilizat de P. datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”. Vlaar. Vlaar. (de ex. rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă. Faţă de metoda semnalelor. Krznar. de F. c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele.tratarea econometrică.Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări). Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei.capacitatea predictivă a modelului este mai mare. Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1. (Schardax. 2004). acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă. Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor. regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje. Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare.alegerea variabilelor. 2002). (Krznar. În continuare. .85 Modelul probit a fost utilizat. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. Construirea unui EWS presupune. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). ajunge la concluzia că. de asemenea. 2002).stabilirea eşantionului. 2007): . un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară. După cum demonstrează autorul. . în general. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. de asemenea. prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă.evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi. cum ar fi. . aplicându-l pe cazul Croaţiei. Mai mult. 2002). Un model probit a fost utilizat. îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode. 1 . de I. următoarele etape (Fuertes. .

Pentru a estima parametrii modelului.L. Elementele monitorizate sunt următoarele (fig. 2006). autorul testează. 9. Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”.efectul creşterii producţiei industriale. .1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T.influenţa cursului de schimb real. . iar apoi.Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR. . .calitatea activelor-A. autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”. Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 . care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci. nr.A. mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”. (Lutton. iar a treia . „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente. nr. (Kaminsky. creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises). . Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv. (Regulatory EWS).M. 2000). modelul empiric testat de L. clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare.P. autorul formulează mai multe restricţii. de fapt. * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. în concepţia sa. cu ajutorul celei de-a doua metode. care se justifică prin lipsa unor date. În fine. De exemplu. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România.adecvarea capitalului .86 În manieră asemănătoare procedează G. În modul acesta. 4): .C. crize ale balanţei de plăţi. crize provocate de fragilităţile economice etc. care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree). Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig. .calitatea acţionariatului . Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska. De aceea.lichiditate . a doua .profitabilitate .management . 2006). Kaminsky.

Celelalte două componente (calitatea acţionariatului . Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci.lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2). fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. nr. A – calitatea activelor.M. iar 5 cel mai scăzut. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului.A şi managementul . Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. baza de date proprii a acesteia. Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. Astfel. la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere. a politicilor şi strategiilor de dezvoltare. P – profitabilitate şi L . astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel. pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5. se determină ratingul compus. . informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate. care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. rapoartele auditorilor independenţi etc. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor.

11. gradul de utilizare a capitalului propriu.14. au fost stabiliţi.99% şi 1%.5.9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 .9. de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată.5. Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.9% < 5% 2. gearing ratio-n. Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 . Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 .9% 4 .9% 5 . Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab.grupa II: între 4. nr. I. băncile sunt încadrate în trei grupe: .9% ponderate în funcţie de risc) 8 .) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 .9% 2 . pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL.n.9% < 4% 3. în funcţie de volumul activelor lor.3.grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%.9% 6 . .9% la valoarea netă) 3 . 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr.cr t. 1.2.7.88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci. .grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%.7. o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend. În acest context.

Alte condiţii 2 3 4 5 . banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate.0% 80 –99. Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor.9% 50 – 79. componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat. In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5.89 Nr.cr t. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului. Indicator (formula) Interval < 2% 4.

. Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5.1 20% 20.cr t.“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5. Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”. Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4.4% 4.90 Nr.1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2.10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2.6% 6.30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” .1 10% 10.1 .1 .10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .1 . ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3".30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” . II. 1. Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .8% 3.

91 Nr.9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 . în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5.1 6% 6.6. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare.1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 . a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”.9% 60 .9% 1 2 3 .1 4% 4. 6. Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.9% 20 -59.89.1 -50% > 50% < 2% 2. “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată.1 30% 30.79.1 15% 15. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7.9% 5 .cr t. plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”. 8.7. “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”.

7.75% > 75 % > 5% 4 .9% < 0.4.6 . Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente .5.3.cr t.1 . Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.9% 100 114.9% 0.1 .65% 65.venituri din provizioane) / (cheltuieli curente .92 Nr.9% 4 .cheltuieli cu provizioanele) 4.6 > 11% 8 .9% 6 . Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV.1 .2. 10. Lichiditate (L) .65% > 65 % < 60% 60.60% 60.55% 55.9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III.1 . ROE (profit net / capitaluri proprii) 3. 1. Indicator (formula) nebancare.1 . plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .9% < 2% Rating 4 5 9.10.70% 70. Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2.4.1 .150% 115 124.9% 3 .9% < 4% > 150% 125 .

0. Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104.35% 34.cr t. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare. Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii.9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1.80 . cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”.49 necesară) 1.00 .19 0.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei. Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare. apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze. în general.30% 2. Sursa: Direcţia supraveghere BNR.9 .99 < 0.40% 39.1. Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus.9 . .1. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere. 1.93 Nr. în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere. complexitatea şi categoria de risc. Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3. În general.9% 105 – 114.80 > 45% 45 . în cursul activităţii curente.20 . 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă. Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. În acest caz. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei.

De aceea. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. În aceste cazuri. dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. Practicile manageriale sunt. există probleme financiare şi manageriale serioase. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar.94 În aceste cazuri. au o performanţă critic deficitară. având în vedere mărimea instituţiei. ceea ce poate conduce. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. în cele mai multe cazuri. iar declinul lor este foarte probabil. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. Ca urmare. iar ca urmare. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. În general. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. Mai mult. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. complexitatea şi tipul de risc. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. nu apar probleme deosebite de supraveghere. În general. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii. De aceea. este necesară o supraveghere atentă. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. în general. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. complexitatea şi categoria de risc. Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. deşi declinul lor nu pare probabil. în general.

Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri. . * ** În concluzie. p.eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor.evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. În plus. respectiv dispersia unei variabile. Din punct de vedere formal. Însă. atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene). . Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample. 2003). clase). Borensztein. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media. Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate. 2007 (b). Aceste metode permit: . (BNR . care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare. (Berg. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat. (Gunther. riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună.investigarea deoasebirilor dintre grupuri. utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele. 4. 2004). prin asigurarea şi reasigurarea creditelor). .determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată. instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează. indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”. 36 ).5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. Pattillo. Moore. În cazul crizelor bancare. Cu toate acestea.clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri. trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu. .95 manieră prudentă. . ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar.

variabilele independente (funcţii discriminante). Worrell D. Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor. se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + . de asemenea. pe de altă parte.investiţii străine directe (nete) /PIB. + an X n + b (10) unde: D . cu un anumit număr de indicatori financiari. O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă.credite acordate sectorului turistic/credite totale. Xi . În materia stabilităţii financiare. (Cihak. respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente. Cherebin şi T. Cherebin. 2004). .active îndoielnice/credite totale. pe de o parte. . care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg. . 2005).credite intern/credite totale.. D. Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely.coeficienţi. . ai . . De exemplu. ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: . identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar. În literatură.96 În cazul în care grupurile sunt omogene. .. .active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide). .aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson). înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets)..credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale. (Worrell. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii.profituri nete. se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului. 2001). Metoda respectivă permite.credite imobiliare/credite totale. b . realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale. Analiza discriminantă are două mari etape: .constantă.credite guvernamentale/credite totale. . pentru a vedea dacă media şi. care. care pun în legătură falimentele bancare.funcţia discriminantă. Polius-Mounsey. anlizând acelaşi grup de ţări. .evaluarea variabilelor individuale independente. (Worrell. D.

Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. Pe de altă parte. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens. iar aceştia au o acţiune complexă. . capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. coliniaritatea. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc. De exemplu. În conformitate cu cerinţele acestei metode. Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests). EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor. grupurile trebuie să fie omogene. În ceea ce priveşte analiza discriminantă. nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. tehnica respectivă constituie. ele prezintă şi anumite limite.slabă reprezentativitate statistică. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based). . analiza ISF. însă au la bază observaţii şi date istorice. cum ar fi. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences). o metodă robustă. La rândul lor. ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor. * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop. de regulă. sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice). aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar. analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. dintre care menţionăm următoarele: . ci mai multe metode complementare.97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. .modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. după cum am arătat. De aceea. Totuşi. varianţă egală în cadrul grupului). iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat. ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente.pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar. .legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat.

testele individuale sunt laborioase. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol. .98 În fine. dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă. respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade. care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar. Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”. Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări.

fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său. beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. totuşi. Rezultă aşadar. iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. În aceste condiţii. În funcţie de rezultatele analizei. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. Considerăm. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru. respectiv instituţiile financiare.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului. de evaluare. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii. pieţele şi infrastructura. că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete. instabilitate. economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. i. numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate.e. Un asemenea demers cade în atribuţiile . care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. pornind de la opiniile exprimate în literatură. Ca atare. astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate.

cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. Din acest motiv. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. cu siguranţă. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri. Ca atare. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. . tendinţa cercetării. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale. O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. singură. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. În continuarea cercetării. indicatori şi modele.100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. În viitor. până în momentul rezolvării acestor limite. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. Demersul este unul ambiţios. Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare. Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->