1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

„un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”. 2003. p. 2). De asemenea. A. 2006. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin.8). În aceiaşi manieră per a contrario. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”. în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. În ceea ce priveşte BNR. mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor. Pe aceiaşi line de gândire. să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor. care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. 8). de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank. p. ca de exemplu. Generalizând. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei). se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. fiind în măsură să aloce eficient resursele. 2003. Astfel. p. chiar şi în situaţii de şoc. Mai precis. 2002. 34). 7). Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”. p.4 I. p. p. 1999. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore. unii autori.(Wellink. aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. Într-o lucrare oficială. relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”. apărută sub egida Bundesbank-ului. (Isărescu. p. 1997. în sens larg. de evaluare.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”. 7). J. F. p. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. 2006. guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. 2004.1-2).82): . STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi. Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare.

îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni. În mod concret. transformarea activelor în lichidităţi şi. Georgescu-Roegen. Bucureşti.5 . deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. Conform acestei abordări. Astfel. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă. „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. intră pieţele financiare. de aceea. inspirate de cunoscuta lucrare a lui N. un sistem financiar este stabil. . însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice. ordine care se schimbă însă tot timpul. de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice. Editura Expert. în ultimă instanţă. caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. Ca urmare. diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. 1996. astfel definit. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor. „Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. . de stimulare a creării averilor şi. o numim „abordarea entropică”. Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente. un sistem financiar „stabil” evoluează. la fel ca alte sectoare ale economiei.2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. . orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte. anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces.1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice.Georgescu-Roegen N. Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă. Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc. „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează). ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. în final. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că.intermedierea intertemporală (dinamică).absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară.a resurselor şi de a evalua. complexitatea proceselor financiare. cât şi a economiei în ansamblul său. Prin prisma acestor definiţii. „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate. de mobilizare a economiilor. În mod concret.evaluarea. în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi.. Legea entropiei şi procesul economic. plasarea depozitelor sub formă de credite. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . însă face aceasta în anumite limite. . Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă. acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”. aşadar. sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili.

Editura Universităţii de Vest Timişoara. Cu alte cuvinte. foarte răspândite în literatura economică actuală.d.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii. urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă.. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil. Într-adevăr. 2004. pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. evoluează într-un mod imprevizibil ş.m. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>. tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. În pofida terminologiei lor diferite. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. Asemenea abordări.d. „bun de consum colectiv”) are două definiţii. la fel ca alte noţiuni economice. Noţiunea de bun „public”. . a se vedea: Cerna S. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii. efectele respective sunt considerate „externalităţi”. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. De asemenea. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice.m. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. dacă are două caracteristici tehnice. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”. natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş. definită într-una din modalităţile de mai sus. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici. îşi modifică în timp forma şi conţinutul. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. instituţii. Nordhaus. cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. (Samuelson.6 evoluţie (pieţe. în care termenul de „bun public” („bun colectiv”. dimpotrivă. infrastructură). 55-56). Pe de altă parte. stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice. dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”. În literatură. teoriei anticipaţiilor1 etc. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare. Ca urmare. Prima este cea dată de P. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. 2000. În ştiinţa economică modernă. p. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil. ea generează 1 . după care „un bun este <public>. ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii.a. Din punct de vedere practic. De aceea. Samuelson. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. cele două definiţii sunt echivalente.a. suferă schimbări calitative. teoriei jocurilor. un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”.

astfel. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar. facilitând. atingerea performanţelor economice. 1). Cu alte cuvinte.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. Pe baza celor arătate. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative. care. care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. Cu alte cuvinte. se poate. instituţiile şi infrastructura (componente endogene). enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”. În literatură. Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. nr. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare. Indiferent de definiţia utilizată. însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor. din riscuri pur şi simplu. lipsa de lichiditate. semnificative şi neanticipate. Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. (fig. ele devin „riscuri sistemice”. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic.) au caracter endogen. riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc. deci. propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A .

8 Fig. generate. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor. riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. Astfel. Ca urmare. chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. nr. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. riscul variaţiilor ratei dobânzii). mai departe. de inovaţii tehnologice. Nici în cazul . falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi. care. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. mai departe. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. De regulă. în general. şocuri petroliere. se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice). aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. p. 1. de lipsă de lichiditate. riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. Însă. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă. A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta. de aceea. riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”. instabilitate politică etc. modul de efectuare a plăţilor şi. (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. 106. blocarea procesele economice reale. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. de exemplu. 2005. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. 1. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei. legale şi reputaţionale. întregul sistem financiar şi întreaga economie. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. deoarece afectează un mare număr de instituţii. În cazul pieţelor de capital. În concluzie. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite. prin natura lor. În plus.

Cu alte cuvinte. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). iar numărul de falimente în sectorul bancar. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi. Rusia. „vulnerabilitatea externă” este asociată. situaţia financiară internă a unei ţări. soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu. de cele mai multe ori. Un alt autor. de autorul citat. Spre deoasebire de aceasta. iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. în anii ’90. de obicei. în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv.„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite. iar efectele lor se potenţează reciproc.9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. Invers. „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni . termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). care. (Gabrisch. s-au manifestat concomitent. D. De exemplu. după cum am arătat. referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. dar şi în celelalte sectoare ale economiei. Aceasta. von Hagen şi Wyplosz. Halpern. deci. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. în contextul mişcării libere a capitalurilor. Astfel. Ca urmare. Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. în literatură. Tsomocs. deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. suficient de numeroase pentru a permite generalizări. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. formele lor de manifestare se aseamănă. Însă. chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. Astfel. aceasta din urmă fiind. ţările din Asia. De cele mai multe ori. Argentina). Aceste crize au fost. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. în întreaga lume. 2002). Astfel. noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. . H. au avut loc crize financiare şi valutare. 2002). deci. 2003). se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. Explicaţia rezidă în faptul că. creşte” (Tsomocs. inclusiv în plan terminologic. Eichengreen. în literatură se subliniază adesea că. se constată că. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”.

. 2000. 2002) La acestea. . în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun.existenţa unor instrumente adecvate de control valutar. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: .creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. . Velasco. Recent.reducerea ratei de creştere economică. Frantzscher.Wyplosz. fiind cunoscut faptul că. se poate adăuga o a treia modalitate de tratare. uneori. În fine.creşterea ratei inflaţiei.standardele şi codurile de bună practică. . există un mare număr de studii cu caracter specific. Astfel.volatilitatea cursului de schimb.expansiunea excesivă a creditului. în prezent. 2002). au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”. Bussière. 2003.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi. Ca urmare a acestei mişcări de idei. apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen. în general. . Gosh. amintim următoarele: . de asemenea. etc. . Frantzscher. (Schardax. respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc. În perioada 1996-1998. Studiile repective au evidenţiat. Dintre aceste cauze.deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare. . este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ.b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie. . Potivit studiilor respective. . etc. care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”. Gosh.reducerea competitivităţii mărfurilor exportate.cadrul legal.a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière.creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles). 2003) .calitatea supravegherii bancare. s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90. Rose. 2002) . există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . 1996. decât să tratezi consecinţele acestuia. . în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi.10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI. 2000). calcularea probabilităţii apariţiei unei crize.existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor. . Tsomocs. . situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului.

1. deci. p.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. Totodată. p. să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc.8). un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” . . . munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. etc. care se înscriu. . într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast. (Goodhart C. propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri.gradul de lichiditate a sistemului. 98). Prin prisma acestui concept. Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor. În cadrul acestui proces. pe de o parte. În modul acesta. decât pe soluţionarea acestora. PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile. şi rezultatele macroeconomice. în anul 1999. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii. 1 A se vedea & 4.conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: .existenţa obligaţiei de auditare.aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale. 2004. care au lansat. Ca urmare.11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială. Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi. nu a unor instituţii financiare izolate. şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun. . indiferent că sunt de origine internă sau externă. .identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară.calitatea managementului. precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1. . adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său. Cu acordul ţărilor interesate.gradul de transparenţă. 2004. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional. pe de altă parte.PESF. Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar.3 . Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: ..

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

). Dificultatea proiectării. . rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie. . măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. .instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare. cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare. în primul rând. deci. .implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar. instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci.incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor). Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire.). În al doilea rând. măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri. supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare.reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. mărime. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar. Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară. Asfel. Ca urmare. a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere. remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: . măsurile respective sunt de două tipuri: . elaborarea normelor interne. . .reformarea justiţiei. conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor. Marea Britanie). etc. perfecţionarea sistemului legal şi judiciar. Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi. Ca umare.b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile. etc. etc. . în unele ţări (SUA. . În alte ţări (majoritatea ţărilor europene). garantarea depozitelor.recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul. În principiu. analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea.).a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei.reglementarea asigurării depozitelor. cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor. în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară.crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei. cadru legal etc. implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre .sustenabilitatea preţurilor titlurilor.15 . intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare. precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri. pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică.promovarea unor politici macroeconomice adecvate. . Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă. Din acest punct de vedere.

aceste pierderi nu au putut fi evitate.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. II. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor. Cu toate acestea. Într-adevăr. funcţii neliniare. ca urmare. dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. . însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi. Or. nu ar fi avut cine să o facă.garantarea depozitelor. o eficienţă economică mai mare. . care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă . Într-adevăr.cu rezervele şi activele lor obişnuite . banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate. Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale.16 evenimente care încă nu s-au produs. faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă. care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. Rezultă că. instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală. Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare.reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au. în general. Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. deşi. Căci. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale. funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice. . chiar şi prin implicarea băncii centrale. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat.unor mari cereri de retragere a depozitelor. Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale. de fapt. . iar. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică.funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. în multe cazuri. din punct de vedere istoric. De asemenea. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. în general. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise. Aceste funcţii sunt următoarele: . mărimi stohastice etc. Şi. pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi.

decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. se creează un mediu economic nou. p. cum ar fi. de asemenea. se adaugă unele fenomene recente. 49-61).). există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 . sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”. 2000. 2 .Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu.17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. în particular. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. San Francisco. în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală. Reis R. p. Ele au privilegiat anumite bănci (care. Dintre aceste noi atribuţii. p. Guvernele au fost ghidate.n. 548). Fox&Wilkes. Saporta V. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). Reciproc. 441). pot avea costuri macroeconomice importante.. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. 2002. intensificarea procesului de inovare etc. Cu toate acestea. după care. 2006. Human Action: A Treatise on Economics. Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară. deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului. În fine. necesită implicarea băncii centrale. odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse.. stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare . menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J.2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale. Din această cauză. ceea ce. (Hoggarth G. p. criza bancară. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală. este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva. P.n. care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată.. au devenit bănci centrale . fie să nu ajute nici una. p. (Mises L. von Mises. în virtututea acestui fapt. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace. 10).1 Cu toate acestea.. dereglementarea. De aici.. unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker. În noile condiţii.. în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi. dimpotrivă.La ora actuală. globalizarea. 1984. deşi nu suficientă. care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare. 825855).constituie o condiţie necesară. 1966. pentru asigurarea stabilităţii financiare. de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului.

De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară.. Goodhart. În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. Într-adevăr. Jacobson. nr. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar. cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă. într-o lucrare elaborată împreună cu D. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect. Watson. diminuează acest pericol. p. 20003.18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. 1986. . Sunirand în 2004. Căci. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig. Tsomocos. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. 2004). (Kindleberger. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate. Molin. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. Vredin. Or. Deşi stabilitatea financiară nu constituie. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. Goodhart. Schwartz A. Sunirand. Tsomocos şi D. 1997. Astfel. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. 1982. Laffargue. el acceptă compatibilitatea celor două obiective. 2006. autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. de regulă. 2002). o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. 10) Cu ajutorul acestei scheme. 2001). o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor. Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu.De fapt. În ceea ce ne priveşte. C.

Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici.exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă.reglementarea şi supravegherea prudenţială. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: . care constituie mijlocul legal (final) de plată. înlăturare a consecinţelor). sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic. deci.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. deoarece.banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi. în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi. . împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. remediere.garantarea depozitelor. Într-adevăr. p. 1986. Într-adevăr. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. Sunirand. . aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi. . 2000. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. . ceea ce .sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează. ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. 2. pe de altă parte. sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic.1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea. după caz (Cerna. însă.19 . Or.stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz. 1999). or. 2004). banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare. Tsomocos. 2. .1.1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market. . Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati. După cum se ştie.operaţiunile open market. Goodhart. operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire. iar unele mari bănci au probleme de lichiditate. Schinasi.banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”. aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi. 105-108 ). .

. 2000. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. Căci. care revine. Ca urmare. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit. 2. Sunirand P. reglementarea indirectă este mai permisivă. în literatură se exprimă şi părerea că. într-adevăr. este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime.asigurarea transparenţei pieţei. aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor. în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. etc. 2005 (a). Goodhart. monitorizarea pieţelor de capital. nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii.20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară.reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar. care.crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului. 2001).instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe. în situaţii de criză. Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare. unii autori suţin că. Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. După cum am mai menţionat.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare. acestei instituţii. 1997. În literatură. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor. . Tsomocos . reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale. În modul acesta. excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin.difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare. 2001. p. responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. Davis. nu numai a capitalului minim. de regulă. Sinclair. reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi. se constată proliferarea practicii reglementării indirecte.. aşadar. Evident. (Boot. . 2004). Este vorba.1. . Goodhart. Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară.). 140-142). 2000. fiind permisivă. Cu alte cuvinte. Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. În ultimul timp. prin prisma stabilităţii financiare.

Wood.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. deci. poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor. 2006). obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare. Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale. Astfel definit. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. Allen. Ca urmare. 2006). 2003): Tab. nr. Borio. acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim. 2004. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului. 2) (Borio. cât şi microeconomici. Tordjman. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor.. 2005. care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice. Caruana. având. însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. 2000. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. Spre deosebire de aceasta. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. 2: Perspectiva micro. 2004. în sensul că se consideră că o bună reglementare. efecte benefice asupra stabilităţii finaciare. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. deoarece este în concordanţă cu . White. (Crockett. 2003. nr.21 D. Conform autorilor citaţi.

iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară.până în prezent. 2000). p. (Goodhart.. unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. nu de „supraveghere”. reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv . b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare. Mercs. după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. din moment ce nu există distorsiuni. în această zonă. (BNR. în cazul BCE. 52). Din motivele deja arătate. Ca urmare. Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi. funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală. 1 . BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor). Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. 629-653). Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . 2004. în unele ţări. p. Tsomocos. 539560). cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J.activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional. . Schoenmaker D. Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim. În fine. în anumite condiţii.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare. pot fi încredinţate amândouă băncii centrale. Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente. suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că. În UE.1995. de exemplu. În ceea ce ne priveşte. 2007. Oosterloo. p. . sistemul a funcţionat corespunzător. Ca urmare.. De Haan. . 2004)). o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere. vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale. Ea se regăseşte.stabilitatea preţurilor – şi că există.autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. Sunirand. 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor). s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi. . 1999. 2004. Astfel..un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară.Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. deci. se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale.

prin intermediul sistemului de plăţi. De aceea. De asemenea. 2001. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare... iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi.aproape toate formele de risc sistemic. printre care şi România. 2003. 2003). Riscurile micro. după unii autori. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci. Cuadro L. În acest cadru. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi.. procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie. Vredin A. Sistemele de decontări şi plăţi concentrează . unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare. (Patat. între autorităţile de resort din ţările membre.1. În aceste . care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică.. aceste efecte se pot amplifica exponenţial. probabil. Garcia Herrero A. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată. în particular.23 Pe de altă parte. 2000. Tradiţional. Wood. punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi. De asemenea. Jacobson T. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor.. De altfel. În fine. alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real. În această concepţie. 2003). deci. (Allen. bi. 2. decontărilor şi al operaţiunilor colaterale. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic.şi multilaterală. susceptibile să conjuge riscurile micro. în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic. 2005). însă.şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală.. indiferent de costul acestora. Molin J. Gallego S.în mod direct sau indirect . Khiaonarong. respectiv. în ceea ce priveşte ţările membre UEM. cele care urmează să intre în Euroland. ducând la blocaj în lanţ şi.

Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. 2003). pe parcursul unei singure zile de lucru. dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. Spre deosebire de sistemele brute. (Khiaonarong. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. Însă. 1 . 2005 (b)). RTGS elimină riscul ca. De aceea. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. apare şi o altă problemă. În ultima vreme. este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. o distorsionare a concurenţei. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. cum ar fi. Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. unii autori. Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. De aceea. Cu toate acestea. (Schinasi. . de fapt. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi. banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină. Legat de aceasta. Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. o bancă să devină insolvabilă. d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. şi anume „subvenţionarea” sistemului. c) operare directă a plăţilor. printre altele. Cu toate acestea. care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară.24 condiţii. cele create de instituţiile private. care intervine în cazul în care. intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. În modul acesta.Real Time Gross Settlement. b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice. după cum am menţionat. Căci. printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală.

În anumite condiţii. În literatură. 2. care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2. Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant.1.funcţia de creditor de ultimă instanţă şi . .Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System. care efectuează prima plată. interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri. care are de încasat anumite sume. în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor. ci şi în remedierea consecinţelor acestora. .) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin. a bunei funcţionări a pieţei şi. garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net). 1 2 .reglementarea şi supravegherea prudenţială. total sau parţial. 1999). Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare. Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern. 2006). dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui. Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: . banca centrală etc.Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. . .4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor. este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare. eventual. industria bancară. aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar. asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin. fără a fi primit însă efectiv sumele respective.garantarea depozitelor. care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1. în final.regimul falimentului bancar. La scară europeană. au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real. Aceste genuri de riscuri. ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare. (Bichi. În fine. un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat. 2000). Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”.

. 2004). De regulă. (Crockett. 2006): Tab. Morrison. de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii. schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. de obicei.necesitatea unei asemenea practici. . În foarte rare cazuri. 2002. (Allen. 2004). La acestea. prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral.sfera sa de cuprindere.eficienţa diverselor scheme de garantare. .redistribuirea costurilor falimentelor bancare.încurajarea economisirii şi a creşterii economice. se adaugă alte obiective secundare.facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. După părerea noastră. După cum arată numeroase . principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor. unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). nr.promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal.26 Referitor la garantarea depozitelor. (Tordjman. 2001). Goodhart. De asemenea. 2000. . analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). se constată următoarea situaţie (Bichi. Rochet. deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară. . 2006). 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. în literatură se discută mai multe probleme. formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”. constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit. dintre care amintim următoarele: . 2004. Asfel. În acest cadru. De aceea. (Boot. precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată. cum ar fi: . Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor. banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”. Wood.

Alţi analişti susţin însă că. nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. Or. reprezentat de Directiva 94/19/EC. 2005). există un cadru european. indiferent dacă aceasta este sau nu justificată. impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor. condiţiile de activare a schemelor de garantare. asimetrii informaţionale etc. În materie de garantare a depozitelor. Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate. 1989).minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. se confruntă cu probleme de lichiditate. Wolf. . în general. Căci. deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. Ca urmare a existenţei sale în fundal. 2000). precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care. prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin. prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. cu consecinţe devastatoare asupra economiei. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare. fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali.27 exemple istorice. Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. este necesară revizuirea acestui cadru. regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe.promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană.imediat şi final . . de şocuri exogene. informarea deponenţilor etc. care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit.promovarea stabilităţii sistemului bancar. Banca centrală este furnizorul . Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare. crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale.protecţia deponenţilor. Într-adevăr.5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger. 2. dereglementării. chiar şi de la cele solvabile. prin amploarea şi violenţa lor. ..al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară. particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei. . (Mishkin. determină masive cereri de retragere a depozitelor. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei. (Bruni. (Gulde. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor. provocând crize financiare grave. . Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: .1. 1997). prin prisma globalizării. deşi sunt solvabile. De Boissieu.

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

În modul acesta.. deci. compatibil cu sistemul TARGET. SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday. De aceea. prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5.700 miliarde euro.decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale. să trebuiască să se declare în stare de faliment. Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O. la începutul anului 1999. Stehm J. Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro. EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. care nu pot fi niciodată total eliminate. 2000). Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei. care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real. Se poate. o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă. la fel ca TARGET. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). 832-848).1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: .31 După cum am arătat în &1. Hartmann P. pe descoperit de cont (overdraft). investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele. capabil. La ora actuală. în cadrul pieţei europene unice. overnight).decontările financiare dintre băncile comerciale. din punctul de vedere al ţărilor respective. efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET. În acest context. RTGS. Paralel cu crearea TARGET. . dintre care cca.BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi. în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene. deci. integral garantate. La acestea..operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre. p. 1998. cea utilizată în cadrul FEDWIRE. riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE.. Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. devine practic egal cu zero. . în prezent. Căci. . în 1 . precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere.H. în anul 2005.1. Or. unde creditele de acest tip nu sunt garantate. a fost pus în funcţiune sistemul TARGET. se adaugă vulnerabilităţile exogene. Paralel. ci tarifate la minut). să efectueze viramente în euro în cadrul UE. este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex.. După cum am arătat.. 33% reprezintă garanţii bancare. “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. sistemul de plăţi al FED. toate interconectate. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE. (Furfine C. pieţele şi instituţiile.

în valoare totală de 1 miliard de euro. remunerat. etc. În aceste condiţii.. evident. (Prati A. în schimbul unor garanţii.) Faptul că. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare.J. celor care nu participă la zona euro (pre-in). Deoarece. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. În literatură. iar pe de altă parte. Ducher J. nu poate fi acceptat. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. 65-76. inclusiv. prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE. a priori. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei.F.). menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei. în cazul falimentului unuia dintre participanţi. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă. 1999. ECB. Acest depozit. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european. două genuri de riscuri. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . p. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. 1999. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare. ceea ce. 1999. în acest caz. Primul este cel de “gripare” a sistemului.32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE). are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight. la un depozit la vedere. asigurări sociale etc. însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. în modul acesta. dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. care. cu o anumită sumă. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. fiecare participant este supus unei duble obligaţii. la care participă băncile membre ABE. Schinasi G... Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. trebuie să contribuie. aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. deci. precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE. Căci. Beau D. teoretic. precum şi marile instituţii europene. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte.. este deţinut de ABE la BCE. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1.

2006). 2001. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). 93-108).a.L. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice. însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective. perspectiva de a deveni membru UE. Lenain. ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori. precum şi . 2006.G. Rawdanowicz.m.). etc. volatilitatea cursurilor. 2004. societăţi de asigurare etc. 2005.. Gertler M. Mehl... Calvo-Gonzalez. De aici. dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. (Mc Cauley R. Mongelli. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare. Von Thadden E. este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. Afonso. Schuknecht.. ş. Arratibel. intrarea efectivă în această organizaţie etc. 2000. deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare). dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului. ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. etc. Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit. stabilizarea macroeconomică. Kuijs. Or. ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average).a. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane. Bernanke B. După părerea noastră. Backé. Nerlich. primele de risc şi de lichiditate. 2001. White W. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii.. Cecchetti S.). Totuşi. Thimann.33 de investiţii. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare. asigurările sociale etc. Angeloni. creşterea lichidităţii ş. Jiang..) se vor integra. (Doyle.. 787-807.. 1997. instaurarea unei mai bune discipline bugetare. Tanzi. IMF. 2000. Flad. (Artus P.R. mai încet. p. Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua. 2004. 2000). dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale.d. Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. probabil. p. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare. De altfel.

amintim următoarele: . toate aceste probleme. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. în monedă naţională. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate. facilităţile de credit şi politica de open market. pe de o parte. etc. (Bernanke B. cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. pe de altă parte. De aceea. susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare. 2000). Dintre acestea.consolidarea semnificativă. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului. Gertler M. 2000. o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale.. în anumite condiţii. se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului. După părerea noastră. O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. libelate. în literatură există şi poziţia că. care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. . Deocamdată. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare. În al doilea rând. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei. Legat de aceste chestiuni strategice. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. .34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”. rămân deocamdată deschise.. şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor. În cazul României. riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. deocamdată. cât şi stabilitatea financiară. băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone. Independent de aceast aspect instituţional. Cecchetti.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor.

în general. s-a insituit deja o cooperare bi. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. potrivit legii sale de organizare şi funcţionare.şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări. deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit. pe care ne situăm şi noi. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere. În aceste condiţii. Această situaţie se întâlneşte şi în România. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare. În plus. în general. După părerea noastră. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide . pe de altă parte. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare. Pe termen mai lung. Oricum. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. BNR are ca principală atribuţie autorizarea. De asemenea. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. pe de altă parte. unde. pe de o parte. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi.îmbunătăţirea cadrului normativ. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală. Referitor la primul element. Aceasta. Aceasta. deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european. deci. În aceste condiţii. se poate afirma că intrarea în UEM. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor. 1999).35 . în majoritatea ţărilor. care sunt foarte solide.. care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare. . în ţările central şi est-europene. Însă. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă. va avea.. am arătat că poziţia dominantă în literatură. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. în cazul României. pe termen lung. 1999). dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală. şi cele de supraveghere prudenţială. Formula respectivă este.

În esenţă. (Stiglitz. principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. expansiunea ramurilor industriale moderne.d. la nivel naţional. însăşi apartenenţa BNR la SEBC. producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord. III. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional. La baza acestui proces se află o serie de factori economici. capitalurilor.m.de care are nevoie. vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. la nivel internaţional.1. aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A. sociali-politici etc. McGrew şi P. Lewis. Pe de o parte. În fine. În mare măsură. globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. regional şi naţional.puternice şi coordonate . STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3.. reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional. tehnologie şi capital. Stiglitz. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc. consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării. servicii.a.36 existente la nivel european. iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns . Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea). Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume. Astfel. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. tehnici. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş. care cuprinde toate laturile vieţi economice. dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. Însă. După J. ea . serviciilor. cunoştinţelor şi a oamenilor”. 2003). Europa Occidentală şi Asia. extinderea mecanismelor pieţei. Pe de altă parte. dezvoltarea sectorului serviciilor. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială..

crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei. care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent. Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: . 2001. Prin urmare. care a început după terminarea primului război mondial. globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor.2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii. Astfel. . serviciilor şi mai ales a capitalurilor”. Pe baza lucrărilor citate. .de dezvoltare a internaţionalizării economiei. procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. . apariţia .2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ.este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni. 1993). Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar. La rândul său. . adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale. Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: . O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI. politice. 2002. Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale.37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune..3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă).3).migrarea populaţiei. . interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Lewis. se poate afirma că globalizarea . care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii. . apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale). culturale etc.2). se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul .” (Sahai.real.industrializarea şi schimbările induse de aceasta. pozitiv şi de lungă durată . Prin prisma acestei definiţii.politică.comerţul internaţional.1) etapa acumulării capitalului. p. cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei. Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko. p. are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. ale procesului.mişcarea capitalului. alături de extinderea legăturilor. integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane. prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital. economică sau culturală . precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei.

2006. sfârşitul anilor ’60. după liberalismul secolului al XIX-lea. la speculaţii şi dezechilibre multiple. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii. Alte fenomene – cum ar fi. urmată de liberalizarea acestor mişcări.38 investiţiilor internaţionale etc. Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. a constituit un fenomen constant în istoria economică. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna.2. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. liberalizarea circulaţiei capitalului. Într-adevăr. Astfel. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. 28-29). perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. când această tendinţă se inversează. în acest cadru. apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii. Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni. 3. anii ’80. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. În ultimele două decenii. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. Însă. Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. În toamna anului 1994. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III. la începutul anilor ’90. când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. p. Astfel. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente.. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987). deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. . de majoritatea ţărilor lumii. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). Donath. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. Aceasta. după exemplul lor. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital.

De asemenea.inflaţia să fie ţinută sub control. De asemenea. aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. a baht-ului tailandez. a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). Această criză. inclusiv pe cele din America Latină. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital. care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică. din această cauză.39 La doar câţiva ani. la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997). 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est. În cazul lor. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. În esenţă. care a fost declanşată de prăbuşirea. în toamna anului 1997. măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice. Această criză a afectat alte pieţe financiare. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare. spre deosebire de cele din America Latină. De asemenea. Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. sistemele financiare naţionale (locale). Şi cu toate acestea. acestea pot fi formulate sintetic astfel: . . Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. ci şi în spaţiul mondial. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. Este de remarcat că ţările asiatice. cursul de schimb să fie stabilizat.

cu instituţii slabe. a tranzacţiilor de cont curent. precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente. . se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. De asemenea.). în general. rata rezervelor obligatorii. politica fiscală. care depinde fie de factori conjuncturali. taxele vamale etc. .să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei.gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică.sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente. Într-o economie deschisă. politica de curs de schimb. fie de condiţii structurale. . care beneficiază de instituţii solide. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. controlul mişcărilor de capital. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc.40 . Dintre măsurile de acest gen. . deci. Astfel. este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate.. cu instituţii neperformante. literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital. inspirate mai ales de modelul chilian. în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. Ţările în curs de dezvoltare. În legătură cu aceasta.să existe un sistem informaţional şi statistic eficient. instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie. În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile. în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb. această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. În acest context. recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi. este vorba în principal de a da un semnal credibil. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital). De aceea. Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată. taxa de rescont etc. numeroşi teoreticieni. iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective. . inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice. sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital.

cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. în caz contrar. politica monetară este eficace. Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. Căci. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. Într-adevăr. pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. trebuie arătat că atât analiza teoretică. dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. de exemplu. Însă. fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. În cazul ţărilor foste comuniste.41 În sfârşit. care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă. În mod schematic. Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. în cazul unei ţări mici. În aceste condiţii. se manifestă şi un alt fenomen. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. Pe de altă parte. intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. “cercul vicios” . unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar. pe de altă parte. un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu. acestea pot fi prezentate ca în fig. determinată de procesul globalizării economice. p. 3. să provoace atât inflaţie. fiind susceptibile. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri .43 Fig. Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu. de aceea. 2006. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară. cât şi instabilitate finaciară. 2006. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. deschiderea economiilor contemporane. nr. nr. 5: Fig. 15) După cum rezultă din figura de mai sus.3. nr. p.

care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor. Grilli. în pofida ratei scăzute de economisire. . chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază. În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne. în multe cazuri. 1998. 2000). care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari. prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe. Calvo.Wyplosz. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: . astfel. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. de asemenea. Mussa 1998.). 1996. Bakker. iar randamentul marginal este ridicat. (Alesina. liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei. procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă. Hochreiter. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. servicii de sănatate şi educatie). .se crează noi locuri de muncă. 1996. fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. Eichengreen. (eds. Eichengreen. . astfel. urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA. randamente superioare. întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). Grilli. Cu toate acestea. Rose. Milesi-Ferretti. că după liberalizarea contului de capital. unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital. de asemenea. care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri. Astfel. Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică. 1995.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar. avantajul diminuării riscurilor. 1994. contribuind. De Gregorio. Rodrick. În realitate. la creşterea bunăstării sociale. Goldstein.1 În acest context. Milesi-Ferretti. capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. 1996.utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii.în general. S-a observat. 1996. . 1996. . De aceea. iar randamentul marginal este scăzut. Montiel. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului. Antzoulatos. Valdes.statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare).44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I. Deţinătorii de capital obţin. liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. însă. Fischer. conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte. Edwards. ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor.

Ca urmare. în anii ’80. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta. libera circulaţie a capitalului conduce. firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. în general. la rândul său. cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. amintim următorii: . trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. Mussa. care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. . Totuşi. nu o simplă programare calendaristică. au înregistrat intrări de capital mai mari. în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare.statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei. Rodrik. a căror amploare depinde. liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării. în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor. nu scapă de subt control . ori dacă mişcările extremiste. Prin aceasta. ca de exemplu. este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. deocamdată. Este adevărat că se constată că ţările care.45 asimetria informaţională.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. Aceasta nu ridică probleme majore în sine. naţionaliste şi religioase. De asemenea. care. este de remarcat că. Un astfel de studiu este cel elaborat de D. înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă. şocurile petroliere etc. de regulă. limitând eficacitatea intrărilor de capital. în literatură. . care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. . au redus controalele asupra capitalului. dacă. Eichengreen. dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări. (Eichengreen. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. B.). de natură internă sau externă. etc. Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare. Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău. această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate. în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. investiţiile şi nivelul de educaţie. După cum arată unii autori.1998). .piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol. În plus. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente.

pieţele financiare pot fi extrem de instabile. (Rodrick. Korea şi Malaysia (1996. care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane.46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. 2002). şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar. În fine. (Edwards. dezvoltate şi în curs de devoltare. Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). Rusia (1998). Într-adevăr. „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. din cauza naturii lor specifice. pe de o parte. pe de lată parte. iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. 2001. autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). Filipine. Analizând datele referitoare la 100 de ţări. efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. invers. pe de altă parte. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. autorul ajunge la concluzia că. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. într-o lume perfectă. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. Argentina (2001). pentru perioada 19751989. De asemenea. Bulgaria (1997). (Musa. Thailanda. după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică. însă un stăpân prost”. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante. însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). Edison. unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. pe de o parte. provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. 1998). 1997). Căci. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. Mai mult. Turcia (2000). şi dezvoltarea economică. . Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. Totuşi. 1999). în anii 90. Indonezia. După cum s-a spus. Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri.

2 . însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit.băncile şi intreprinderile . băncile şi-au restrâns creditele. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”. USD. . asteptările pesimiste iniţiale. pot fi excesive. contul curent a trecut de la deficit la surplus. După cum am mai menţionat.47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. care a durat mai bine de doi ani. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment. crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice.În urma crizei asiatice. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta.banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare.de a-şi onora datoria.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld. În aceste condiţii. ci din cauza scăderii importurilor. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală. fie ea şi SUA. astfel. persoană fizică . doar ex post. Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. validând. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că. legate de fluxurile oficiale de capital. în 1996. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. În ceea ce îi priveşte. chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. după care au urmat imediat retrageri masive de capital. care să compenseze acest risc. când. ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. USD. Însă. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici . Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. în aprilie 2001. deci. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale. Ca urmare. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. ei vor cere o primă suplimentară. este adevărat. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor. Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător. Totodată. semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez). guvern.intreprindere. De exemplu. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii. deşi nu foarte accentuată. în general. agravând şi mai mult criza. probabil. care. deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. în 1997. mai ales în timpul „boom-urilor”. ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri.1 În modul acesta. Este un exemplu semnificativ.Dacă. Însă. banca centrală poate vinde valută. La ora actuală. 1 . În consecinţă. De exemplu. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. a fost totuşi destul de persistentă. creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor. că intrările de capital întro anumită ţară. care arată. Desigur. în functie de mediul social-economic în care operează.

Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric. liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale. alimentând criza. Olanda – 1983. în baza căruia au fost 1 . statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. într-o situaţie de prăbuşire a creditului. Într-adevăr. Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii. pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice. Însă. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. (Eichengreen. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. 2001). Astfel. Franţa – 1990. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. În această perioadă. ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. . ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. Rose. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv. Însă. care este globalizarea. RFG – 1984.1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică. care. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). Demirguc-Kunt. într-o analiză recentă. 1998).De aici. ele pot sta la originea unei adevarate crize. În cazul ţărilor asiatice şi. Însă. Belgia – 1990). o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată.48 prelevând-o din rezervele sale. (Wyplosz. în viziunea sa. C. Teoretic. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. Detragiache. al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. de exemplu. probabil. făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999. este un bun indicator bun instabilităţii financiare. Potrivit acestui autor. 1996. rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei. * ** După cum am mai menţionat. Wyplosz. pentru aceasta. De aceea.

Portugalia – 1993. La ora actuală. Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006. aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE. este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie. în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE. România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro.49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu. Irlanda – 1993). respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). Grecia – 1993. De aceea. inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele. . În modul acesta. iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic.

dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. pe când altele se nasc în mod exogen. A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. -. rata dobânzii şi poziţia valutară. perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. adică în activitatea economică. probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. În aceste ţări. În aceste condiţii. transmise şi amplificate de sistemul financiar. În general. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. prin modul de reglementare. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. mai ales în curs de dezvoltare. companii de asigurări. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. Spre deosebire de acestea. Într-o serie de ţări. Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. de piaţă. de regulă. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil. acestea din urmă sunt doar preluate. De aceea. Instituţiile financiare sunt expuse. problemele apar la o singură instituţie. case de economii. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). cooperative de credit. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar. deşi gradul de bancarizare este redus. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. la riscuri operaţionale. de regulă. de asemenea. legale şi reputaţionale. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4. În mod tradiţional.1. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. influenţate de autorităţi.50 IV. riscurile financiare ţin de procesul de creditare.companii de investiţii financiare. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . în economia reală. precum şi alte tipuri de instituţii financiare . fonduri de investiţii. lichiditate. nr. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. la nivelul instituţiilor financiare. În fine. La început. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. 1 din &1. După cum rezultă din fig. Or. Astfel. case de brokeraj etc. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi.

care.51 interbancară.) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. este injecţia rapidă de lichidităţi. incedii etc. ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”. care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi. Todotată. piaţa creditului. de aceea. fenomenele de panică etc. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ.. au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. deci.). de asemenea. Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale. creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi. (White. inovaţiile tehnologice. 2003). iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane. Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. atacuri teroriste). În mod tradiţional. inundaţii. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular. o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. producerea unor evenimente politice (războaie. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. De asemenea. piaţa financiară etc.). pierderea generală a încrederii. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . De fapt. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). tensiunile politice etc. orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă. deci. neutrală). a unor dezastre naturale (cutremure. Or. restrictivă. la rândul lor. cel mai des utilizat. în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. În fine. falimentul unei mari companii. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului. însă sistemul de plăţi preia. greve. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. decontări şi compensaţii. instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. manifestaţii. În ultima perioadă.

Totodată. liberalizarea. de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului. dacă există în economia respectivă. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. prin fenomenele de panică etc. a procedurilor auditare etc. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci. ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. În cazul al doilea. globalizare. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu.1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi. mai departe. a sistemului de supraveghere. să îşi asume noi tipuri de riscuri. . deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane. căci creşterea expunerii 1 . integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. cum ar fi. asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. care afectează imediat o mare parte a economiei. În ceea ce le priveşte. gospodăriile populaţiei). instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. facilităţi care. diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi. Din acest punct de vedere. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. există două cazuri extreme. Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare. instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe. sector public. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere. De exemplu. deci. Or. În particular. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. ceea ce la face. la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali. garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică. securizarea creditelor bancare etc. dereglementare. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. În primul caz. După cum am mai menţionat. care are aceleaşi consecinţe. într-o anumită măsură. pe de altă parte. cedarea riscurilor aferente creditului. De asemenea.

preţurile activelor nefinanciare etc. de randamente etc. condiţiile de pe diverse pieţe. căderea reţelelor etc. Acestea sunt anumite procese. gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor). (Evans. Hilbers.). 2002). Gill. diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. După cum am mai menţionat. Van den Berg.. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. Leone. (Borio. blocaje create de problemele de hardware. Informaţii relevante . De asemenea. inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. piaţa obligaţiunilor. 2000). acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. proceduri. de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice. ci şi de dispersia agregatelor respective. Lowe. primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. În fine. De aceea. investiţiile. setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. balanţa de plăţi. software sau de conectare. rapoartele între datoria netă şi venituri. piaţa derivativelor etc. aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici. sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. de asemenea. anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen. alte instituţii şi în general sistemul financiar. indicatori etc. se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare. De exemplu.). Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). Pentru acoperirea întregului sistem financiar. modele. rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante). Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. creşterea economică. În mod complementar. inclusiv de pe piaţa interbancară. piaţa acţiunilor.53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei. poziţiile valutare deschise. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. clienţii acestora. cum ar fi. Tot aşa. 2000). (Sahajwala. cursurile practicate în contractele „futures”. inflaţia. cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. Bazate pe experienţa trecutului.

. Peria.54 conţin. inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare. este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. În fine. Însă. într-o lucrare de sinteză pe această temă. Reinhart. După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. investiţii străine directe. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate. După cum am arătat în cap. şi anume (Kaminsky. această repetare este neregulată. ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu. acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar. cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. fluxuri de capital. în condiţii extreme. grupaţi în 6 categorii. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar. 4. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”. 2003).2. indicatorii pieţei financiare. Astfel. Însă.1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi. (Blasche. care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice. 2001). Majnoni. a sistemelor de rezervă (back-up) etc. Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. (Persson. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). fluxuri de capital pe termen scurt. 1998): 1) Sectorul extern: .2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale.contul de capital: rezerve internaţionale. de asemenea. precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale.I. În acest context. dar care se pot repeta. analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale. Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice. Jones. Lizondo. Blavarg. se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori. un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia). De aceea. care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar.

nr. existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii. serviciul datoriei externe.datoria externă: datoria publică externă. preţurile la export. salarii. relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. D. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale. La indicatorii menţionaţi. preluarea prin forţă a puterii politice. durata regimurilor de curs valutar fix. . randamentul titlurilor financiare. 2) Sectorul financiar: .55 . indicatorii de prudenţialitate bancară). diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă. . indicatorii consideraţi. având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri. rata reală a dobânzii. schimbarea ministrului de finanţe. importuri. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. în esenţă. soldul contului curent. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat. de gradul de instabilitate politică etc. distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. 4) Finanţele publice: deficit bugetar. producţia industrială. Uhlig şi C. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare. PIB. pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară. în general. de schimbarea guvernului. Giavazzi. cursul de schimb pe pieţele neoficiale. finanţări externe nerambursabile. Într-adevăr.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. UE. P. . rata de ocupare mâinii de lucru. De Grauwe. consum guvernamental. poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există). credit guvernamental. În tab. Altfel spus. raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade).variabile internaţionale: rata creşterii economice. soldul balanţei comerciale. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. structura datoriei externe. rata dobânzii.contul curent: cursul de schimb real. F. rata de creştere a agregatelor monetare. modificarea orientării politice a guvernului. Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. rata şomajului. datoria externă totală. gradul de liberalizare financiară. rata inflaţiei. economisire. datoria externă pe termen scurt. După cum se observă din acest tabel. Japonia). concentrarea comerţului exterior. cursul de schimb central (pivot). 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară). diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială. indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. variaţia multiplicatorului monetar. variaţia preţurilor stocurilor. restricţii privind mişcările de capital. H. eficienţa reglementărilor . 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. exporturi.gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. investiţii. aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. Begg.

Lukkarila (2003) Gibson. Eichengreen. Halpern. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen. de Haas. 4. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • . Lizondo. 2000a. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. Eichengreen. Chai. Iakova (2000) FMI (2000. 2001) Johnston. Halpern. Schardax. Nr.56 prudenţiale. Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. Reinhart (1998) Bussière. Linne (2002) Indicatori Bussière. Wyplosz Kaminsky. Schumacher (2000) Reininger. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. von Hagen. Zhou (2002) Brüggemann. (Begg. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. Tab. 2002). van Elkan. Beaumont. von Hagen şi Wyplosz.

ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni.57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB). măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • .

de regulă.Calitatea capitalului propriu ( C ). măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor.Stabilitatea managerială ( S ). în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară. următoarele şase elemente: . . propuşi de diverşi autori.Adecvarea capitalului net ( A ).Câştig şi profitabilitate ( P ). .58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei. se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează. . .

instituţiile financiare nebancare. . în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators). pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare. în cazul unei societăţi de asigurare. lichiditatea pieţei. (IMF. nr. ceea ce arată că.Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ). permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său. (Das. Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. până la data respectivă.Reasigurare ( R ).Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ). Davies. În 2001. Podpiera. sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară). . (IMF. . 2003).Calitatea capitalului propriu ( C ).59 . De aceea. În prezent. De exemplu. (IMF. cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. .Calitatea şi stabilitatea managementului (M) . cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. . aceşti indicatori sunt: . Tot aşa. lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă). 2000). Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor. calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006.Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000. calitatea activelor. precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor. se utilizează anumiţi indicatori specifici. veniturile şi profitabilitatea.Profitabilitatea ( P ). 2006). .Adecvarea ratelor actuariale ( A ). 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 . World Bank. 2003).Adecvarea capitalului net ( A ). Tab.

asigurări de viaţă). de asemenea.60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri. generale X X X X X Asig. ţinând . de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există.

2. (IMF. practica a confirmat mai ales următoarele: . IMF. indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc. expuneri derivate. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar.2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. Locul. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”). rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig. nr. preţ/câştig şi preţ/primă brută).61 cont de caracteristicile lor specifice. profunzimea. piaţa derivativelo etc. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind . 2006). piaţa obligaţiunilor. talia. indicatori ai pieţei (piaţă/valoare.sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems). Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii. . în identificarea. rata capitalului cu potenţial ridicat de risc.alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. piaţa titlurilor de stat. din tab.sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators). nr. Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale. 2003. . 4.1. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. piaţa acţiunilor. World Bank. Dintre aceşti indicatori specifici. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură. În fine.testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests). Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. care constă. .4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară. după cum am arătat. valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu. evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar.

precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective.62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. de mai sus. nr. a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora. nr. nr. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig.. În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar. informaţii calitative şi structurale etc. informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora. ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . 6: Tab.). ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab.

1 .În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare. execuţia bugetului de stat etc. bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare. . din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor. balanţa de plăţi. bilanţul consolidat al sectorului bancar. rapoartele burselor de valori.63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale.

cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. Svendsen. 2006). Europa Centrală şi de Est etc. în general. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. Morka. mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. vulnerabilitatea financiară s-a diminuat. (Evjen. ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). disponibilitatea redusă a datelor). (Cihak. 1 2 . Un exemplu de asemenea „Raport”. De asemenea.Idem . piaţa derivativelor etc.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if). efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară. decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari. stabilitatea fiscală precară. Asia de Sud-Est. Lund. Conform unei alte definiţii.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară. deşi continuă să existe anumite probleme structurale. piaţa titlurilor de stat. numărul sucursalelor băncilor străine. acestea arată. 2004).1 . deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE. elaborate şi publicate periodic de FMI. Ulterior. în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie. În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est. La momentul aparţiei raportului. indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor.1 În fine.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc. problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară. Nordal. 4. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. piaţa acţiunilor. Cu toate acestea. 2003). experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă. soliditatea redusă a sistemului bancar. dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate. În acest document.2. „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”.A se vedea &4. piaţa obligaţiunilor. este cel dedicat României (FMI.

Astfel. cât şi una microeconomică. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv. (IMF. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb. Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar. .2.2. fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale. cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare. De exemplu. 2003). cum ar fi. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. (. Totuşi. rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS. din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS.6 din & 4. în modul acesta. riscul de retragere a fondurilor etc. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite.). nr. în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă. În fine. rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig. Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile. Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor. (Hoggarth. 2003). Cu toate acestea. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. Reciproc. pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. Spre deosebire de aceasta.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică. După cum sugerează această figură. având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. Astfel. De aceea. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale. De exemplu. Whitley.

se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. metoda şi modelele utilizate. testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru. pentru a servi acestui scop. La început. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. nu sunt luate în calcul. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. în teste. trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate. în teorie şi în practică. 2006). testele de acest gen furnizează rezultate aproximative. De aceea. Ele au o arie de aplicare mai largă. nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. care. de regulă. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. cât şi în mod separat. cum ar fi. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. de exemplu. De aceea. că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. care « imită » realitatea. Or. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. (Cihak. b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests). Însă. În acest tip de teste. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. În aceste condiţii. .66 Cu toate acestea. riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. care sunt de dată mai recentă. În prezent. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse. după cum am arătat. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. Totuşi. testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). De aceea. 2006). riscurile individuale. nu a instituţiilor finaciare individuale. deşi complemenatare în unele privinţe. riscul operaţional. nu o reproduc. instrumentele respective duc la rezultate diferite. În concluzie. ele se utilizează atât în mod integrat. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. aria de acoperire etc. care.. (Cihak. În literatură. Experienţa arată. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv.

2004). unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge. scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune. 2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari. asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat. Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. 2004.Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form).67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice. Slack. (Jones. există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. Virolainen. accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. Hilbers. la rândul lor. o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. 2000). De aceea. cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. 2004). (Sorge. cum ar fi. majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar. Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. După criteriul metodologiei utilizate. din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare. Din păcate. utilizând serii temporare sau eşantioane. . O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp. . încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice. Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. cei cuprinşi în ISF. Chai. b) Abordarea integrată. De aceea. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. riscurile individuale sunt foarte rar analizate. Schumacher. Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească. În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. în cadrul acestei mari grupe. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii. (Johston. de două feluri: . Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei. Sorge. O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar.

Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. excepţionale. influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare. o depreciere bruscă a cursului de schimb). sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor. Oung . Yüksel. 2006).68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). 2006). nr.1 . care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc. tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . Modelele utilizate sunt.a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt. care influenţează. modele dinamice (de exemplu. Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene. De exemplu. 7 (Thoraval. Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). în a doua perioadă. de regulă.b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri. statistical feedback). valoarea altor variabile macroeconomice. dar plauzibile. însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial. (Krenn. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar. rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. 2004). Worrell. modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). 2006). aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: . o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. În funcţie de metodologia utilizată. În etapa finală. Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). Acest tip de analize. În cadrul primei etape. 2004. Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests).

ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. Dintre testele de acest gen. nr. iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. M. Există mai multe mecanisme de contagiune. care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce. Cu alte cuvinte. în această accepţiune. De exemplu. Astfel. 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress . este vorba despre o analiză pe date agregate. dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. etc. Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). Astfel. la o primă vedere. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. .c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar. este vorba despre o analiză bank-bybank. 2) După modul în care sunt efectuate. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale. În al doilea rând. per a contrario. este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată. 2007). abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. fără contribuţia sectorului privat. Deşi. aceasta pare cea mai simplă clasificare. (Cihak. Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”.69 Fig. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. la care subscriem. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe.

rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. De asemnea. În primul caz. abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului. 2007). nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. (Cihak. Într-adevăr. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. În cazul metodei “bottom-up”. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. 2006). Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. iar autoritatea centrală nu este implicată. scenariile sunt stabilite la nivel central. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor.70 În cazul abordării “top-down”. nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. În cazul al doilea. aceasta pare a fi o metodă hibridă. prima metodă pare a fi mai adecvată. Ca urmare. există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. dar este indubitabil că este o metodă eficace. după care are loc centralizarea rezultatelor. nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi. După unii autori. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). Totuşi. probabil. (Cihak. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. Subliniem că abordarea „bottom-up”. din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. transmis de autoritatea de reglementare. scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale. se evită problema agregării rezultatelor. De exemplu. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. prezentă în cazul macro-testelor. În primul caz. Confuzia se produce. după cum am arătat.

cee ce este explicabil. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. 2005). într-o primă fază. De aceea. de exemplu. etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal. 2004). există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. De asemenea. Svendsen. Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare.Etapele prezentate constituie etape generale. Lund. c) alegerea variabilelor. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. (Bunn. rata schematic. de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. bank-by-bank) prezentate în fig. nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”. cursul de schimb). nevoia injectării de capital) . având în vedere că în multe ţări. Şocuri şocuri. interpretarea şi (de exemplu : PIB. rezultatetele unor modele macroeconomice. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. cum ar fi. Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. nr. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. mai ales emergente. k Impact (de exemplu. În fine. Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice.8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac . f) calibrarea modelelor. modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele. Nordal. (Worrell.71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar. După cum este de aşteptat. Morka. Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. Unele teste utilizează. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. întreprinderilor sau băncilor. Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. (Evjen. 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. 2004). căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). b) stabilirea ariei de aplicare a testului.

alte instituţii financiare) . Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile. De asemenea. nu şi a sucursalelor) etc. Astfel. în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei. . deoarece. (Cihak.72 Fig. bănci şi societăţi de asigurare. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci. De regulă.a. această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4. De exemplu. rata de solvabilitate). b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice. între aceste două sectoare există puternice interdependenţe. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică).d. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. în Franţa. de scopurile urmărite ş. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. cât şi sectorul asigurărilor. Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem. venitul net din dobânzi. profitabilitatea.1. de tipul modelelor utilizate. În linii mari.m. aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări). 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest. 2004). nr.

(Sorge. Pe de altă parte. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă. (Cihak. care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial. în prima etapă. Virolainen. aceştia pot fi modelaţi statistic. Lund. A. se 1 . 2004). Dintr-un alt punct de vedere. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare. Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor. Lund.riscul de nerambursare a creditului (Blasche. Alte tipuri de riscuri evidenţiate. are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc. care permit evaluarea impactului şocurilor. Astfel. . S. cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: .1 În aceste condiţii. însă. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). De regulă. Nordal şi I. Odată cu alegerea variabilelor. 2007). indicatorii de lichiditate. De asemenea. şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung.73 pierderile din creditare.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al.1. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile.„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă. . 2004). Peria. Nordal. 2006). care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. Shin. de obicei. Morka.riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor. (Evjen. se soluţionează. Nguyen. 2001. 2006). Majnoni. De asemnea. (Blasche. 2004). creditele neperformante etc. Morka.riscul de contagiune (Sorge. Chivakul. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc.riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). 2004. trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. (Cifuentes. perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile. iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali. Degryse. şi problema alegerii orizontului de timp.Yüksel. Peria. nr.1 din &1. precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. Rychtarik. Pe lângă variabilele amintite. în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice. în studiul citat. Jurca . se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. De exemplu. probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. Küçüközmen. 2004. d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab. de obicei. Svendsen. Evjen. însă măreşte totodată complexitatea calcului. Ferrucci. 2004. Jones. 2001). De aceea. . are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. 2006. Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. . K. În practică. Astfel. în timp ce alţii produc şocuri multiple. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). . K. Jones. Majnoni.

.să exprime caracterul imperfect al pieţelor. Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară. deoarece modelele macroeconomice utilizate.Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune. 2006): . sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice. Tsomocos. de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar.să permită utilizarea datelor reale. Mai precis. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare.să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie.Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . . .74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate. de obicei. asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor). Totuşi. de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei.Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători. Având în vedere aceste cerinţe.să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice. de regulă. instituţii financiare. au o lungă tradiţie în ştiinţa economică. . mai ales în teoria comerţului internaţional. elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi. care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice. principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen.Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate. deci. După cum se arată în literatură. este necesară utilizarea unor modele-satelit. . modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective. . Lindquist. se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: . aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models). . . consumatori.să reflecte eterogenitate agenţilor economici. Ca urmare. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase.să poată fi utilizat în practică.). autorităţi etc. modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale. care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular. . exportatori. .să permită formularea de previziuni. importatori. distribuitori.

se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează. se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu. restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor. . În varianta restrânsă (SVAR). de tipul testului. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. În literatură. o creştere cu 50% a preţului petrolului. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. într-un test prezentat de FMI. evaluări empirice informale. Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. de soft-ul ales etc. ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc. Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat. în prezent. 2005). conjugată cu creşterea inflaţiei . deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc. În acest scop.Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. (Lei. . combinată cu o recesiune globală. care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie. deoarece.Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru. În funcţie de soft şi de tipul de test. sunt foarte răspândite. studii econometrice. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici. analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. în funcţie de modelul şi scenariul ales. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului. După cum am arătat.2%. . Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. de datele existente.Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide. . h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. de proprietăţile modelului. creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani. De exemplu. o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare . care determină o scădere a PIB real cu 0. Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up). impactul este diferit. de bazele de date disponibile etc. scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze.

o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp. 2) scenarii ipotetice. Conform unei alte clasificări. cum ar fi. ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. o creştere neanticipată cu 1. O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down). reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale. criza asiatică din 1997. 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu. . un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. . In cazul scenariilor macroeconomice. crahul bursier din SUA din 2000 etc. (Hoggarth şi Whitley. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei.abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu. scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional. s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial. punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. există două mari categorii de scenarii (Chivakul.). Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale. 2003). cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă. scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni .5 puncte a veniturilor medii şi. o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. 2004): . Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia.abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă. în cele din urmă. Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up). predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice. .76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. În cazul testelor efectuate de FMI.abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme.

Isărescu M. (Boss. De exemplu. testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului. De aceea. 2004). se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. Wegschaider. pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR. de obicei. în general. Cuvânt înainte. 7. localizate în relaţiile sale cu economia.77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care. Pe de altă parte. autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe. infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia. Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. Krenn. sectorul public şi mediul extern. . 2005): . interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI. Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor. . . se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate.în aproape toate cazurile. M. nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc. . BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006. În aceste condiţii. rezultatele testelor de măsurare a 1 . (BNR.folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise.metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile. Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar .o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . lucrurile nu stau în realitate aşa. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată. Astfel. căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă. . pieţe. conform metodologiilor respective. 2006. 2007).. . Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –. .majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive. Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak. nu publică rezultatele pe care le obţin. p. această constatare se poate explica prin faptul că. Schwaiger.de obicei. la nivel mondial. Hermanek.în majoritatea cazurilor. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii. deşi efectuează acest tip de analize. 2006): . Or. „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. rezultatele unor asemenea analize şi că.

clienţii acestora. T. EWS reprezintă o necesară. au ca obiect. Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare. aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. cu stress-test-ele. după părerea noastră. alte instituţii şi în general sistemul financiar. De fapt.. (Abiad. O asemenea abordare se confundă.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese. indicatori etc. propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri. (Jones. Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare. Slack. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. 2004). de asemenea. după cum am arătat. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins.78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. 2004). autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă. 2003). De obicei. 4. însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. 2006). Borensztein. De asemenea. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. 2004). care. financiare şi valutare. O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. modele. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt. din numeroase motive. Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. Unii autori. iar ipotezele sunt puţin diferite. procedee. Hilbers. (Lutton. c) combinarea diverselor metode. (Lutton. De fapt. se folosesc mai multe metode. EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. Lutton. utilizarea lor în practică rămâne limitată. fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. ca de exemplu. Pattillo. În fine. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable). . 2006). modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell.

Fratzcher. Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ. Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. se construieşte în special în cazul crizelor valutare. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. Bussières şi M. ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. Reinhart. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. Kaminsky.definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost. r . R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. e . Eichengreen în anul 1995. rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. S. (Bussières. Autorii respectivi . . Fratzcher. M. care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”. Rose Wyplosz. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori. Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor. A) Indicatorul de presiune speculativă. şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). indicator care nu fusese testat anterior. Reinhart. ca de exemplu. Astfel. De exemplu. ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1. De aceea. se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”. 2000). Unii autori. Astfel. iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei. (Krkoska. apărută în 1998. Lizondo şi C. L. . După părerea acestora. CC. I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. Pornind de aici. Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică. atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. 1998).calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). (Eichengreen. însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. Lizondo. o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută.calculul unui indice de criză. Ea a fost elaborată de B.79 .a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag. 2006). faptul este considerat un semnal de avertizare. a variaţiei ratei dobânzii. definit anterior. (Kaminsky. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. I ps . Analiza comportă mai multe etape: . folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator). 1996).

pentru k =1. .t 1.t = (3) 0. t ( n.permite luarea în considerare a severităţii crizei.testul statistic pentru centila „q”. indicele de presiune depăşeşte un anumit prag. I ps .80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit. Vlaar. în mod mecanic. discutat anterior. este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi . a perioadelor de criză în eşantion. etc. dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i . într-o perioadă de volatilitate excesivă. se defineşte astfel: 2 1. (Vlaar.t =1 Yi . care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare. Avantajele acestei metode sunt: . modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni. Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false. Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare.media eşantionului.t care este definită după cum urmează: i . el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total.permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale. 2000).dispersia indicatorului.t . stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n.. q ) . în celelalte cazuri. n σn . Cu ajutorul unui model empiric. se consideră că. 2006). De exemplu. determinată pe baza observaţiilor anterioare. Bussières şi M. Fratzcher. ceea ce elimină necesitatea includerii. în celelalte cazuri După cum demonstrează M. Acest index se aseamănă cu indicele de presiune. C i . Astfel. 12 şi CC i . este vorba despre un nivel . indicatorul de criză valutară pentru ţara i . bazat pe n observaţii. (Bussières. C Pentru a estima apariţia unei crize.. q ) ⋅ σn (4) unde: µ . B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel.. . cât şi acelor care nu au reuşit.face posibilă definirea unei variabile continue.t = C (2) 0..2. Cu alte cuvinte. Fratzcher.

Lizondo şi C. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. Reinhart.Krznar etc. unii autori. este cea propusă de G. Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. acesta este considerat fals. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. într-o lucrare apărută recent sub egida BNR. G. Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false. Copaciu. ca de exemplu. Rata zgomotelor (noise-to-ratio). Lizondo. Berg. iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. asupra căreia vom reveni. 2002): . Lapteacru.raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . G. Kaminsky.. Borensztein E. Lizondo şi C. utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. 2006). atunci indicatorul transmite mai multe semnale. şi anume (Schardax. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize). Kaminsky. I. A .81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente. S. Pattillo. Milesi-Ferretti şi C.presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. E. (Răcaru. Reinhart. .nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori. Milesi-Ferretti. Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. . De exemplu. dar reduce numărul de alarme false. bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată.permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard.. Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate.raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. (Berg. Dacă acest prag este la un nivel scăzut. (Kaminsky. Borensztein. Krznar. Iz. Pattillo. A. S. 2004. Pe de altă parte. se consideră că semnalul este bun. . O abordare alternativă. 1998). este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile). 2004). acesta este analizat în mod individual.

După cum am menţionat deja.t 1 + eβ (7) unde: Yi. pentru ţara i. Y. Davis şi D. în care variabila dependentă. Karim.82 . Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună). Bussières şi M. t=1. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi .2. „indicatorul de criză”. de M. se calculează pe baza unor variabile explicative. Y. P. pentru CCi. O altă posibilitate. (Davis.. β.12. este utilizarea unui model logit multinomial. I. de dimensiuni KN ×T . cu probabilitatea P (Y =1) = P 0. Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză.…. majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor.t ' X i . independente. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure. Yi.. Fratzcher. în momentul t. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale. A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă. care are următoarele valori: 1.variabila fictivă (dummy) a crizei bancare. se observă variabila liniar dependentă.. i=1. F ( βX i . reprezentate de indicatorii economici şi financiari. Karim. pe de altă parte. care sunt observate mai multe perioade.N. există două posibilităţi. Spre deosebire de modelul logit binominal..t .…. de exemplu. în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate. este este pus în legătură cu un număr de variabile. Xi. care are următoarele proprietăţi Y = 1. Pentru eliminarea acestor abateri. dacă există k=1. care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. K..vectorul variabilelor explicative.t = 1) = F ( βX i .vectorul coeficienţilor.2.t ) = e β ' X i .t .2. În acest caz. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă.T. utilizat. se construieşte o matrice a observaţiilor. Krkoska etc. pe de o parte. care indică apariţia unei crize. probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară.t+k=1 . care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. 2007). utilizată de exemplu. Principalele elemente ale unui model logit binominal.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable). X. de E.t. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări. T.funcţia de distribuţie logistică cumulativă. şi un vector de n variabile explicative.t ) . Pentru aceasta.

t.determinarea pragului optim pentru semnalul crizei.=0).calcularea unui „indicator de criză valutară”. datoria privată/PIB. conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă. iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente.calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial. Copaciu. Astfel. Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial.83 Yi . în celelalte cazuri. există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi. Lapteacru. dacă există k=0. investiţii străine directe /PIB. (8) În exemplul cu care lucrează autorii. indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: . pentru CCi.M2/rezerve valutare. principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode.1.. care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi. incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix). în modul acesta. După ce au construit. cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample). Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României.. aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial. 2006): . . şi mai multe perioade de normalitate (Yi.investiţii de portofoliu/PIB.indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală.=1). .ponderea creditului neguvernamental în PIB. M.t. . variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: . o perioadă post-criză (redresare). Bussières şi M.ponderea deficitului bugetar în PIB. la început. . 2) Conform celei de a doua metode. datoria totală/PIB.t = 2.t-k=1 0. .t. ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare.indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung.cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real).ponderea deficitului de cont curent în PIB. Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior. . . .p. . Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru. datoria publică/PIB.. . Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample).estimarea econometrică a modelului.calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză.=2). un EWS. .

1999). Kaminsky. 4) În cazul României.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). Eşantionul de 20 de ţări.permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice.ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB). meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare. care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate. dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni. ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date. Acest din urmă model are. . şi de alte studii. I=1. . Lapteacru. au fost preluate şi de A. Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. Berg şi C.7%. Copaciu. şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. după părerea autorilor citaţi. Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei. 2000. Pattillo. nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen.permite testarea utilităţii conceptului de „prag”. 9). apud. perioada de referinţă şi modelul (KLR). 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu). Reinhart. .ponderea deficitului de cont curent în PIB. (Berg. Pattillo. un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. În modul acesta. utilizate de G. ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit. însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). de altfel. spre exemplu limitarea creşterii economice. p. autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function). chiar mai mult. După ce fac acest exerciţiu. . .permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit.M2/rezerve. . a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1. din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. S.centila variabilei x. Răcaru. pe de o parte.ritmul de creştere a exporturilor. pe de altă parte – lucru observat. în celelalte cazuri.84 . pentru fiecare indicator. . următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : . dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize. p(x) . În anul 2005. Ulterior. . Lizondo şi C. Vincze. 2006. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0.ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile. probabilitatea de criză a fost mai mare.

În continuare. Krznar. Mai mult. acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă. Kalotychou. 2004). . După cum demonstrează autorul. 1 .alegerea variabilelor. 2002). (Krznar. următoarele etape (Fuertes. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”.stabilirea eşantionului. c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele. ajunge la concluzia că. 2002). prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă. un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară. Un model probit a fost utilizat. 2007): . rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă.85 Modelul probit a fost utilizat. de asemenea. (de ex. iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. aplicându-l pe cazul Croaţiei. (Vlaar.pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. de I. cum ar fi.capacitatea predictivă a modelului este mai mare. .Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări). Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1. 2002). Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. de asemenea. . în general. de F. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu. . datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. . (Schardax. dintre care amintim următoarele: . Construirea unui EWS presupune. cel utilizat de P. Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare.evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi. Vlaar. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. . care. După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. Faţă de metoda semnalelor. îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode.tratarea econometrică.. Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei. Vlaar.

Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR. (Regulatory EWS).P.86 În manieră asemănătoare procedează G.adecvarea capitalului . creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises). crize provocate de fragilităţile economice etc. autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. autorul testează.M. iar a treia . nr. (Lutton. care se justifică prin lipsa unor date. Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska. cu ajutorul celei de-a doua metode. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România.efectul creşterii producţiei industriale. Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig. .C. Elementele monitorizate sunt următoarele (fig.calitatea acţionariatului . care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree). . mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”. . Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv.calitatea activelor-A. * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. 2000).1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T. în concepţia sa. Pentru a estima parametrii modelului.management . iar apoi. De aceea. 2006). 2006). 9. „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente. care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci. . Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 . cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”. De exemplu. crize ale balanţei de plăţi. (Kaminsky.A. nr. . modelul empiric testat de L. a doua .influenţa cursului de schimb real. Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”. clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare.lichiditate . 4): . de fapt. Kaminsky.L. autorul formulează mai multe restricţii. În modul acesta. .profitabilitate . În fine.

. se determină ratingul compus. a politicilor şi strategiilor de dezvoltare. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului. iar 5 cel mai scăzut. P – profitabilitate şi L . se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză. Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5.A şi managementul . rapoartele auditorilor independenţi etc. baza de date proprii a acesteia.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc. ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2). pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. Celelalte două componente (calitatea acţionariatului . nr. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. Astfel. la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere.M. A – calitatea activelor. care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului.lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel.

9% la valoarea netă) 3 .7. gradul de utilizare a capitalului propriu.88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci.n. Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 . .5.14.9% ponderate în funcţie de risc) 8 . Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 .9. Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab.grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr. I.) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 .cr t.9% 6 .9% < 4% 3. băncile sunt încadrate în trei grupe: . Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.11. au fost stabiliţi. pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL. o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend.2.7. 1. .grupa II: între 4.9% 5 . În acest context.9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 .9% < 5% 2. gearing ratio-n. nr.99% şi 1%.9% 4 .grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%.3. în funcţie de volumul activelor lor.9% 2 .5. de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată.

cr t.9% 50 – 79. Alte condiţii 2 3 4 5 . Indicator (formula) Interval < 2% 4.89 Nr. componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat. In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului. banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100. Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor.0% 80 –99.

1 .30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .1 10% 10.“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5. Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5. ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3". 1.cr t.90 Nr.6% 6.1 .1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2.10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” . Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4. Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .1 20% 20.10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2. .30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” . Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”.4% 4.8% 3.1 . II.

Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.9% 20 -59. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare.1 30% 30.1 4% 4. plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”. 8.7.79.1 6% 6.1 -50% > 50% < 2% 2.9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 .9% 1 2 3 .6. a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”. în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5.9% 60 .1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 . 6.cr t.9% 5 .91 Nr.89. “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată. “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7.1 15% 15.

9% < 4% > 150% 125 .3. 10.7.9% < 2% Rating 4 5 9.cr t.6 > 11% 8 .75% > 75 % > 5% 4 .9% 3 .1 .1 .5. Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2. Lichiditate (L) .9% 6 .4. 1.9% < 0.4.1 . Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV. plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .9% 100 114. Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente .150% 115 124.9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III.1 .9% 4 .65% > 65 % < 60% 60.6 . ROE (profit net / capitaluri proprii) 3.60% 60.10.92 Nr.cheltuieli cu provizioanele) 4.70% 70. Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.65% 65. Indicator (formula) nebancare.55% 55.venituri din provizioane) / (cheltuieli curente .1 .9% 0.2.1 .

99 < 0.1.9 . .80 > 45% 45 .9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1. 1.20 .19 0. Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă. în general. apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze.00 .9% 105 – 114.40% 39.9 . Sursa: Direcţia supraveghere BNR. Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au. în cursul activităţii curente.93 Nr. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere. Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus. 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă.80 .49 necesară) 1. În acest caz. În general. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei. în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere.30% 2.35% 34. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1. Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3. Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare.1. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare. cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”. complexitatea şi categoria de risc.0.cr t. Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar.

În aceste cazuri. în general. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. în cele mai multe cazuri. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. este necesară o supraveghere atentă. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. în general. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează. De aceea. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. având în vedere mărimea instituţiei. În general. Ca urmare. au o performanţă critic deficitară. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. În general. deşi declinul lor nu pare probabil. Mai mult. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. De aceea. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. complexitatea şi categoria de risc.94 În aceste cazuri. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. iar declinul lor este foarte probabil. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. complexitatea şi tipul de risc. nu apar probleme deosebite de supraveghere. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. există probleme financiare şi manageriale serioase. Practicile manageriale sunt. ceea ce poate conduce. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. iar ca urmare.

clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. 2007 (b). dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. Borensztein. (Gunther. În cazul crizelor bancare. p. Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri. . prin asigurarea şi reasigurarea creditelor). . Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri. (BNR . utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. 2003). În plus. analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii. Pattillo. Însă.eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor. Din punct de vedere formal. . indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”. 4. care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare. O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat. 2004). trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu.evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar. 36 ). (Berg. .95 manieră prudentă.5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. * ** În concluzie. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează. Aceste metode permit: . atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene). Moore. riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună. clase). respectiv dispersia unei variabile.determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată. Cu toate acestea. .investigarea deoasebirilor dintre grupuri. Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media. Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample.

credite guvernamentale/credite totale. . . D. . pe de o parte. D. Analiza discriminantă are două mari etape: . În materia stabilităţii financiare. 2004). ai .credite intern/credite totale. care. De exemplu. .. se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului.96 În cazul în care grupurile sunt omogene.investiţii străine directe (nete) /PIB. 2001). O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă. În literatură.evaluarea variabilelor individuale independente. identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar.credite imobiliare/credite totale. pentru a vedea dacă media şi. . respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente.. ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: . Worrell D. Xi .funcţia discriminantă.active îndoielnice/credite totale. (Worrell. .variabilele independente (funcţii discriminante). Cherebin şi T. (Worrell.coeficienţi. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii. .constantă. (Cihak. 2005). . pe de altă parte. Metoda respectivă permite.credite acordate sectorului turistic/credite totale. care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg.active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide). se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + .. Cherebin. realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale. Polius-Mounsey. cu un anumit număr de indicatori financiari. . înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets).credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale. Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely. Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor. . care pun în legătură falimentele bancare. de asemenea.profituri nete.aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson). + an X n + b (10) unde: D . b . anlizând acelaşi grup de ţări.

cum ar fi.modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. De aceea. tehnica respectivă constituie. O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc. însă au la bază observaţii şi date istorice.pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences). ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente. dintre care menţionăm următoarele: . Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests). . EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor. varianţă egală în cadrul grupului). * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc. sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice). aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar. . De exemplu. ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor. iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat.legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat.slabă reprezentativitate statistică. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. de regulă. O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. . În ceea ce priveşte analiza discriminantă. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens. ci mai multe metode complementare. Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. după cum am arătat. coliniaritatea. La rândul lor. analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. Pe de altă parte. ele prezintă şi anumite limite. o metodă robustă. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based).97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. . Totuşi. însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. grupurile trebuie să fie omogene. iar aceştia au o acţiune complexă. analiza ISF. nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. În conformitate cu cerinţele acestei metode.

Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”. testele individuale sunt laborioase. Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări. dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol. respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă. care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar. .98 În fine.

i. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători. Ca atare. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete. de evaluare. Considerăm. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic. motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii. totuşi. respectiv instituţiile financiare.e. economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său. pieţele şi infrastructura. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru. beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. În aceste condiţii. fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate. În funcţie de rezultatele analizei. Rezultă aşadar. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. pornind de la opiniile exprimate în literatură. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. Un asemenea demers cade în atribuţiile . fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate. numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice. astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. instabilitate. Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului.

indicatori şi modele. În viitor. O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. până în momentul rezolvării acestor limite. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii. singură. iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. tendinţa cercetării. În continuarea cercetării. Ca atare. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. cu siguranţă. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere. Demersul este unul ambiţios. . Din acest motiv. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri.100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful