1 STABILITATEA FINANCIARĂ Cuprins INTRODUCERE

I. INTRODUCERE..................................................................................................................................1 1.1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară”...............................................................................4 1.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă .............................................................................8 Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: ......................................................................................................11 3.1. Globalizarea fluxurilor financiare...................................................................................................36 IV. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE......................................................50 Tab. nr. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL................................................................................................................................88

I. INTRODUCERE Având în vedere profundele transformări pe care le-au suferit sistemele financiare sub acţiunea puternicei mişcări de inovare tehnologică, liberalizare şi globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilităţii financiare constituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă faţă economiile contemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu şi în forme tot mai sofisticate pe pieţe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluţie favorizează alocarea cu eficienţă sporită a resurselor mondiale de capital, permiţând adaptarea rapidă a modalităţilor de finanţare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacităţii de inovare a industriei financiare; însă, în faţa acestei reactivităţi şi eficacităţi sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni şi mişcări destabilizatoare, generatoare de riscuri atât pentru actorii propriu-zişi ai sistemului financiar, cât şi pentru economie în ansamblul său. Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiţie posibilă ar fi situaţia în care diversele componente ale sistemului financiar - pieţele de capitaluri, infrastructurile de plăţi, de decontare a tranzacţiilor cu titluri, de compensare, instituţiile financiare etc. - funcţionează fără zguduiri şi blocaje, manifestând fiecare o mare rezistenţă la diverse pericole potenţiale. Însă, este mai util şi, poate, mai firesc, ca noţiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbaţii sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a preţurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidităţii pe anumite segmente de piaţă, intreruperi în fincţionarea sistemelor de plăţi, creşterea sau limitarea excesivă a creditului,

2 falimente ale instituţiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelaţia de semnale pe care agenţii economici îşi bazează deciziile: preţuri artificiale, evaluări eronate ale profitabilităţii, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sau excesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este preţul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, ale modernizării tehnologice, liberalizării şi interconectării pieţelor financiare internaţionale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prin numeroase investigaţii de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii, este indubitabil că o acţiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-o interdependenţă generalizată şi, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune şi de răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă a tuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial inovaţiile financiare, principiile de funcţionare a pieţelor, codurile de bună conduită şi de bună practică, regulile prudenţiale, soliditatea instituţiilor etc. - prin prisma efectelor lor asupra stabilităţii finaciare. Asigurarea stabilităţii financiare constituie o preocupare naturală, iar în ultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naţionale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilităţii preţurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc, un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilităţii preţurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcţionare şi la fluiditatea circuitelor de finanţare şi de plăţi, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit şi de supraveghere a sistemelor de plăţi şi decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecinţelor sistemice ale unui eventual blocaj pe piaţa interbancară sau în circuitele de plăţi, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanţă în monedă primară. În exercitarea funcţiilor lor, băncile centrale participă astfel activ la conceperea şi adoptarea reglemetărilor şi pârghiilor de natură să menţină şi să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă a evoluţiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât şi structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenţii. Această monitorizare permanentă urmăreşte îndeosebi identificarea mecanismelor şi interacţiunilor susceptibile să alimenteze dinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum şi evaluarea rezistenţei şi eventualelor vulnerabilităţi ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat şi din ce în ce mai complex, aprecierea şi promovarea stabilităţii financiare necesită o strânsă cooperare - la nivel naţional şi internaţional - între diverse autorităţi de supraveghere: ministere şi agenţii guvernamentale, bănci centrale, autorităţi de reglementare şi de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menţinerea unui dialog direct cu actorii comunităţii financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care şi BNR, au decis să publice periodic „Rapoarte” asupra stabilităţii financiare.

3 Obiectivul acestei lucrări este să prezinte şi să dezvolte problemele fundamentale ale stabilităţii finaciare. Concepută sub forma unei sinteze a principalelelor cunoştinţe existente în literatură şi a rezultatelor propriilor cercetări ale autorilor, lucrarea îşi propune să ofere o bază de reflecţie şi de dialog cu teoreticienii, practicienii şi analiştii sectorului financiar. Capitolul I prezintă conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”, premisele acestei stări şi laturile analizei fenomenelor care conduc la apariţa şi perturbarea sa. În capitolul II, se analizează rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. Capitolul III tratează implicaţiile pe care liberalizarea fluxurilor de capital le are asupra stabilităţii financiare a economiilor contemporane, iar capitolul IV se ocupă de metodele de aniză şi evaluare a stabilităţii financiare. Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul unui grant de cercetare alocat Universităţii de Vest Timişoar, constituind forma de prezentare a rezultatelor obţinute în primele etape ale cercetării respective.1

1

- Stabilitatea sectorului financiar în România, cod CNCSIS 554/2006

82): . 2002. Conform unei alte explicaţii oficiale (Banca Olandei). p. care afectează sau ameninţă să afecteze performanţele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar” (Chant. Într-o lucrare oficială. p.(Wellink. 8). 2). aceasta defineşte „stabilitatea financiară”. evitând ca acestea să aibă un efect distructiv asupra economiei reale sau al altor sisteme financiare”. 2004.8).1 Definirea conceptului de „stabilitate financiară” Literatura şi practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conţinutul conceptului de „stabilitate financiară”. 1999. (Isărescu. Generalizând. A. 2006. apărută sub egida Bundesbank-ului. de criză sau de modificări structurale profunde” (Deutsche Bundesbank. 7). În aceiaşi manieră per a contrario. Chant consideră că „instabilitatea financiară se referă la condiţiile de pe pieţele financiare. p. Mishkin consideră că „instabilitatea financiară apare atunci când şocurile din sistemul financiar interferează cu fluxul informaţional în aşa mod încât sistemul financiar nu mai este capabil să-şi îndeplinească funcţiile şi să canalizeze resursele spre destinaţiile cele mai productive” (Mishkin. unii autori. p. De asemenea. în sens larg. 1997. fiind în măsură să aloce eficient resursele.1-2). STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR CONTEMPORANE 1. „ca acea caracteristică a sistemului financiar de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără perturbări majore. Crockett defineşte „stabilitatea finaciară” ca „absenţă a instabilităţii”. p. 7). Mai precis.4 I. 34). Astfel. Pe aceiaşi line de gândire. 2006. de a aloca eficient resursele financiare în economie şi de a identifica şi gestiona eficient riscurile” (BNR. de evaluare. în primul său „Raport asupra stabilităţii financiare”. mai precis ca fiind „situaţia în care performanţa economică nu este afectată în mod potenţial de fluctuaţia preţurilor activelor sau de incapacitatea instituţiilor financiare de a-şi îndeplini obligaţiile” (Crockett. J. p. p. F. se spune că „termenul de stabilitate financiară reflectă starea în care sistemul financiar funcţionează în mod eficient. p. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice”. chiar şi în situaţii de şoc. În ceea ce priveşte BNR. 2003. 2003. „un sistem financiar stabil este capabil să aloce în mod eficient resursele şi să absoarbă şocurile. relevarea notelor acestuia pornind adesea de la noţiunea opusă: „instabilitate financiară”. ca de exemplu. „stabilitatea financiară” este starea în care se află sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoarele trei funcţii esenţiale (Schinasi. guvernatorul BNR arată că „stabilitate financiară este situaţia în care sistemul financiar este capabil să atragă şi să plaseze fonduri băneşti în mod eficient şi să reziste la şocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”. să disipeze riscurile şi să asigure lichidarea datoriilor. vom conchide că „stabilitatea financiară este acea stare în care mecanismele economice de formare a preţurilor.

Această mişcare perpetuă este cea care face ca „stabilitatea” să fie o trăsătură relativă. . îndeplinindu-şi principalele obiective şi funcţiuni. ci o stare care permite dezvoltarea atât a sistemului financiar ca atare. deoarece starea sistemului financiar se modifică în timp: ea se degradează din cauza diverselor şocuri pe care le suferă elementele componente. de stimulare a creării averilor şi. diviza şi gestiona riscul financiar prin mecanisme autocorecţionale proprii. În mod concret.5 . astfel definit. „stabilitatea financiară” apare ca o trăsătură a sistemului financiar ce reflectă capacitatea acestuia de a determina o alocare eficientă în spaţiu şi timp . „Stabilitatea financiară” este o caracteristică dinamică. Prin prisma acestor definiţii. care sunt alcătuite dintr-o multitudine de elemente interconectate şi în 1 . ordine care se schimbă însă tot timpul. o numim „abordarea entropică”. Ca urmare. un sistem financiar „stabil” evoluează. Bucureşti. Iar pentru ca toate aceste procese să poată avea loc. orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia dintre aceste verigi subminează funcţionarea tuturor celorlalte.1) este capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice. În mod concret.. inspirate de cunoscuta lucrare a lui N. Conform acestei abordări. acumularea avuţiei şi creşterea economică) se desfăşoară „normal”. plasarea depozitelor sub formă de credite. însă face aceasta în anumite limite. În sfera conceptului de „stabilitate financiară”. de mobilizare a economiilor. caracteristica respectivă rezultă dintr-o anumită configuraţie a elementelor constitutive ale sistemului financiar. de aceea. Editura Expert. un sistem financiar este stabil. ceea ce permite proceselor economice să se deruleze cu o anumită eficacitate şi să se reechilibreze treptat. intră pieţele financiare. în ultimă instanţă. Caracterul dinamic al stabilităţii financiare provine din faptul că.a resurselor şi de a evalua.2) permite eliminarea dezechilibrelor determinate de factorii endogeni sau de evenimente adverse şi neanticipate. Ca urmare a multiplelor legături existente între aceste elemente.Georgescu-Roegen N. transformarea activelor în lichidităţi şi. sistemul financiar se caracterizează printr-o permanentă schimbare calitativă. în cadrul cărora rămâne identic cu sine însuşi. sistemul continuă totuşi să existe şi să funcţioneze în parametrii rezonabili. de finanţare a dezvoltării şi creşterii economice. la fel ca alte sectoare ale economiei. 1996. aşadar. . complexitatea proceselor financiare. în final. însă sistemul ca atare tinde totuşi în permanenţă să se refacă sub acţiunea unor mecanisme autoreglatoare specifice. „stabilitatea financiară” apare ca o proprietate a sistemului financiar care îi permite să-şi îndeplinească în mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi a riscurilor. Conceptul de „stabilitate dinamică” reflectă.evaluarea. . Astfel.intermedierea intertemporală (dinamică). „stabilitatea” se manifestă prin faptul că procesele economico-financiare esenţiale (economisire-investire. dacă îndeplineşte două cerinţe fundamentale: . „stabilitatea” nu înseamnă imuabilitate. „Legea entropiei şi procesul economic”1 şi pe care. cât şi a economiei în ansamblul său. . Georgescu-Roegen. instituţiile financiare şi infrastructura aferentă acestora. eficientă şi lipsită de şocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le deţin la cei care le utilizează).absorbţia şocurilor pe care le suferă sau generază economia reală şi financiară. anticiparea şi gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor implicate de acest proces. Legea entropiei şi procesul economic.

a. În literatură. Într-adevăr. A doua definiţie se întemeiază pe amintita noţiune de „externalitate”: „un bun este <public>. îşi modifică în timp forma şi conţinutul. Editura Universităţii de Vest Timişoara.m. Noţiunea de bun „public”.6 evoluţie (pieţe. deoarece această stare exercită un mare număr de efecte benefice asupra ansamblului vieţii economice şi sociale. infrastructură). după care „un bun este <public>.d. dacă presupune externalităţi pozitive pe care piaţa nu le poate internaliza”. . stabilitatea sistemului financiar determină reducerea costurilor de informare şi de tranzacţionare pentru toţi actorii scenei economice.m. un bun „public” crează interdependenţe avantajoase între agenţii economici. 2004. un sistem financiar stabil care aparţine unui singur individ nu prezintă nici un interes. ea generează 1 . (Samuelson.d. fiecare individ beneficiază cu atât mai mult de serviciile unui sistem finaciar stabil. Ca urmare. chiar dacă este furnizat unuia singur (criteriul non-rivalităţii) şi de a nu fi posibilă excluderea vreunui individ de la folosinţa sa (criteriul non-exclusivităţii)”. multitudinea sa de determinante (endogene şi exogene). În pofida terminologiei lor diferite. la fel ca alte noţiuni economice. învederează caracterul dinamic al „stabilităţii finaciare”. De asemenea. un sistem finaciar stabil poate fi utilizat de oricine. pe care piaţa ca atare nu le reflectă şi nu le poate reflecta. teoriei anticipaţiilor1 etc. se poate spune că „stabilitatea finaciară” are o “productivitate socială” mai mare decât suma utilităţilor individuale pe care le obţin indivizii care operează într-un asemenea mediu stabil. foarte răspândite în literatura economică actuală. cele două definiţii sunt echivalente. Din punct de vedere practic. definită într-una din modalităţile de mai sus. care nu poate fi „internalizată” de agenţii economici. noţiunea de „stabilitate financiară” este destul de vagă şi intuitivă. Nordhaus. p. dacă are două caracteristici tehnice. tratând-o cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic al teoriei probabilităţilor. Prima este cea dată de P. Rezultă că prin prisma noţiunii de “externalitate”. Asemenea abordări. 55-56). cu cât aceasta este utilizat de cât mai mulţi alţi indivizi. 2000. suferă schimbări calitative. Cu alte cuvinte. Pe de altă parte. În ştiinţa economică modernă. în care termenul de „bun public” („bun colectiv”. teoriei jocurilor.Pentru o prezentare a teoriei anticipaţiilor raţionale şi a diverselor sale aplicaţii. unii economişti încearcă să îi sporescă precizia. noţiunea de „externalitate” a fost fundamentată de teoria bunurilor publice. ceea ce înseamnă că bunul respectiv îndeplineşte criteriul non-exclusivităţii. instituţii. De aceea. Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare. şi anume de a fi la dispoziţia tuturor membrilor unei colectivităţi. căci bunul „colectiv” în accepţiunea lui Samuelson nu este altceva decât expresia unei „externalităţi pozitive”. urmărirea consecventă a asigurării stabilităţii este importantă. natura stohastică a unora dintre variabilele care o descriu ş. ceea ce înseamnă că stabilitatea ca bun satisface criteriul non-rivalităţii.a. efectele respective sunt considerate „externalităţi”. poate fi aplicată şi stării desemnate prin termenul de „stabilitate finaciară”. a se vedea: Cerna S. evoluează într-un mod imprevizibil ş. Samuelson. fără ca cineva să poată fi exclus de la acest avantaj. „bun de consum colectiv”) are două definiţii.. dimpotrivă.

nr. din riscuri pur şi simplu. ele devin „riscuri sistemice”. în sensul că sunt internalizate de instituţiile financiare. lipsa de lichiditate. Implicaţia este că în cazul în care sistemul financiar nu îndeplineşte aceste cerinţe. însă asigurarea stabilităţii face necesară corectarea lor.) au caracter endogen. ai căror beneficiari nu pot fi identificaţi în mod strict. care constă în capacitatea acestuia de absorbi dezechilibrele finaciare care apar în mod endogen sau din cauza unor evenimente exogene. satisface mai bine cerinţele logicii formale: stabilitatea finaciară este acea trăsătură a sistemului financiar. „externalităţile” aferente stabilităţii financiare sunt clasificate în două categorii: pozitive şi negative. aceste externalităţi negative sunt rezultatul unei perioade de stabilitate financiară sau sunt apărute în urma funcţionării normale a sistemului financiar. În literatură. Externalităţile pozitive sunt cele care induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor). enunţând în mod clar „genul proxim” şi „diferenţa specifică”. externalităţile negative sunt cele care determină reducerea bunăstării economice generale. Cu alte cuvinte. Vulnerabilităţile care ar putea să apară şi care ar putea periclita „stabilitatea financiară” ţin de cele trei componente de bază ale sistemului financiar: piaţa. insolvabilitatea unei categorii semnificative de debitori etc. astfel. În măsura în care vulnerabilităţile existente nu sunt eliminate prin mecanisme sau măsuri corectoare adecvate. care le transformă astfel într-o sursă inerentă de instabilitate. evaluarea necorespunzătoare a activelor financiare. riscurile cu care se confruntă sistemul financiar se răspândesc. propunem următoarea definiţie a noţiunii de „stabilitate financiară”.7 “externalităţi pozitive” de informare şi de tranzacţionare. care. semnificative şi neanticipate. 1). Se consideră că o serie de externalităţi negative (concentrarea riscului de credit. facilitând. (fig. atingerea performanţelor economice. Cu alte cuvinte. spune că „stabilitatea” îndeplineşte criteriile definitorii ale unui bun public. respectiv de mediul economic (sursă exogenă de vulnerabilităţi) în care funcţionează sistemul financiar. se poate. există posibilitatea apariţiei unor vulnerabilităţi (fragilităţi) de natură să genereze „instabilitate financiară”. Monitorizarea şi analiza situaţiei Mediul Pieţele Instituţii financiare Infrastructura financiară macroeconomic financiare EVALUAREA SITUAŢIEI Prevenire Măsuri de remediere Rezolvare STABILITATE A . Pe baza celor arătate. amplificându-se şi punând în pericol întregul sistem social-economic. deci. instituţiile şi infrastructura (componente endogene). Indiferent de definiţia utilizată.

riscurile aferente sistemelor de plăţi au „efect de domino”. 1. A doua mare sursă de vulnerabilităţi este reprezentată de piaţă ca atare. Nici în cazul . riscurile fiind aici specifice fiecărei modalităţi şi fiecărui instrument de plată. De regulă. riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor macroeconomice. mai departe. Astfel. de exemplu. se caracterizează prin informaţii incomplete (asimetrice). chiar şi în absenţa unor şocuri exogene. 106. riscul variaţiilor ratei dobânzii). prin natura lor. întregul sistem financiar şi întreaga economie. deoarece afectează un mare număr de instituţii. riscurile respective au implicaţii contabile şi juridice diferite.8 Fig. care. Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de derulare a plăţilor. generate. aceste aşezăminte se pot expune la riscuri operaţionale. şocuri petroliere. modul de efectuare a plăţilor şi. (a)) Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt cele de nerambursare a creditului. Ca urmare. Evaluarea gradului de stabilitate financiară (Schinasi. cât mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta integritatea sistemul financiar şi. de lipsă de lichiditate. de insolvablitate şi de variaţie a cursului de schimb (riscul valutar). blocarea procesele economice reale. de inovaţii tehnologice. producând pierderi însemnate şi degenerând adesea în adevărate crize sistemice. nr. sistemul financiar este susceptibil să împiedice derularea proceselor economice normale şi obţinerea performanţelor dorite într-o manieră endogenă. În cazul pieţelor de capital. Prin prisma criteriului nivelului la care se manifestă fenomenele financiare. prin amintitul proces de propagare şi multiplicare a efectelor. aceste genuri de riscuri sunt mult mai mari decât pe alte pieţe. cele mai cunoscute riscuri de acest gen fiind riscul de algere greşită a partenerului şi riscul de preţ (în speţă. falimentul unei companii cu pondere însemnată în ansamblul operaţiunilor unei anumite bănci poate afecta întregul sistem bancar şi. în general. p. În plus. Înseamnă că „stabilitatea financiară” nu înseamnă neapărat absenţa crizelor. 1. legale şi reputaţionale. Însă. instabilitate politică etc. 2005. Un exemplu în acest sens este acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei. riscurile se pot manifesta şi la nivel microeconomic. În concluzie. de aceea. mai departe.2 Fragilitatea financiară şi vulnerabilitatea externă Conceptul de „stabilitate financiară” face parte dintr-o familie în care alţi membri sunt noţiunile de „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitate externă”. fluxurile financiare din economie este considerat vehicolul prin care instabilitatea se transmite de la o verigă a sistemului financiar la alta.

Explicaţia rezidă în faptul că. chiar şi în cazul în care se fac asemenea nuanţări. o stare a economiei în care probabilitatea de apariţie a crizelor. în contextul mişcării libere a capitalurilor. Astfel. De exemplu. aceasta din urmă fiind. experienţa trăită în 1992 de ţările participante la SME). în timp ce „vulnerabilitatea externă” ţine de evoluţia cursului de schimb a monedei statului respectiv. soliditatea sectorului financiar este un element esenţial al sustenabilităţii unui anumit regim de curs valutar (Begg. în timp ce noţiunea de „vulnerabilitate externă” este pusă în legătură cu riscul de apariţie a unei crize valutare (adică în relaţiile cu exteriorul). „fragilitatea” (financiară/ externă) este considerată a fi starea opusă celei de „stabilitate” (financiară/ externă). se presupune că între „fragilitatea sistemului financiar” şi „vulnerabilitatea externă” a unei economii există numeroase interdependenţe. să nu expună sectorul financiar la riscuri excesive şi nejustificate. inclusiv a celor finaciar/valutare este redusă. noţiunea de „fragilitate financiară” este asociată riscului de apariţie a unei crize financiare interne. termenii de „fragilitate” şi „vulnerabilitate” sunt utilizaţi frecvent ca sinonimi. deoarece cele două stări de lucruri au numeroase cauze comune. Halpern. Invers.9 acestora din urmă nu există însă definiţii riguroase. care. cu riscul apariţiei unor crize valutare (sau ale balanţei de plăţi). după cum am arătat. însă au fost prezente uneori şi în ţările dezvoltate (de exemplu.„fragilitate financiară” şi „vulnerabilitate externă” -. 2003). în literatură. „vulnerabilitatea externă” este asociată. Un alt autor. De cele mai multe ori. Tsomocs. suficient de numeroase pentru a permite generalizări. (Gabrisch. Crizele respective au afectat în principal ţările în curs de dezvoltare (Mexic. se constată că. Cu alte cuvinte. Aceste crize au fost. alegerea unui regim de curs valutar şi a unei anumite politici valutare trebuie să ţină cont de necesitatea asigurării stabilităţii financiare şi. Rusia. formele lor de manifestare se aseamănă. Astfel. s-au manifestat concomitent. se consideră că „fragilitatea financiară” se referă la vulnerabilitatea sistemului financiar intern al unei ţări. Ca urmare. Astfel. von Hagen şi Wyplosz. au avut loc crize financiare şi valutare. Unii autori fac totuşi o anumită delimitare între noţiunile amintite. D. de obicei. O altă consecinţă este tendinţa de suprapunere parţială a celor două noţiuni . dar şi în celelalte sectoare ale economiei. Aceasta. H. în literatură se subliniază adesea că. Spre deoasebire de aceasta. o consecinţă în plan terminologic a fost apariţia expresiei „crize gemene” (twin crises). situaţia financiară internă a unei ţări. . iar ca urmare nu există o delimitare netă a sferelor noţiunilor respective. ţările din Asia. Eichengreen. deci. 2002). 2002). în anii ’90. Se pare totuşi că termenul de „fragilitate” are în vedere. Însă. în întreaga lume. pe când termenul de „vulnerabilitate” este utilizat mai ales cu referire la situaţia externă. inclusiv în plan terminologic. ambele fiind considerate ca desemnând o stare a economiei în care riscul de apariţie a unei crize este ridicat. creşte” (Tsomocs. iar efectele lor se potenţează reciproc. Argentina). iar numărul de falimente în sectorul bancar. Gabrisch defineşte „fragilitatea financiară” ca fiind „o combinaţie multiplicatoare între vulnerabilitatea sistemului financiar (bancar) şi vulnerabilitatea cursului valutar”. de cele mai multe ori. referindu-se exclusiv la sistemul bancar: „fragilitatea financiară este situaţia în care profitabilitatea sectorului bancar scade. de autorul citat. defineşte „fragilitatea financiară” într-un sens mai restrâns. deci.

. Recent. Astfel.existenţa unei scheme de asigurare a depozitelor.a) abordarea bazată pe semnale (signal-approach) (Bussière. calcularea probabilităţii apariţiei unei crize. 2002) .creşterea ratei inflaţiei.10 Primele lucrări referitoare la „fragilitatea financiară” şi „vulnerabilitatea externă”. .calitatea supravegherii bancare. în scopul identificării cauzelor acesteia şi tragerii învăţămintelor care se impun. în prezent. . etc. rolul unor factori calitativi în asigurarea stabilităţii finaciare: . . care este folosită pentru construirea unor „sisteme de avertizare timpurie” (early warning systems) (Eichengreen. Velasco.creşterea bruscă a numărului şi valorii tranzacţiilor desfăşurate pe pieţele financiare. 2003. . . etc.volatilitatea cursului de schimb. Gosh. Tsomocs. în literatură au apărut o serie de lucrări care îşi propun cuantificarea „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” şi. Frantzscher. există două modalităţi esenţiale de abordare a „fragilităţii financiare” şi „vulnerabilităţii externe” a unei ţări: . 2000. se poate adăuga o a treia modalitate de tratare.existenţa unor instrumente adecvate de control valutar. situaţie care poate fi agravată însă de unii factori care afectează încrederea publicului. Dintre aceste cauze. Frantzscher. uneori.expansiunea excesivă a creditului. 2003) . Studiile repective au evidenţiat. există un mare număr de studii cu caracter specific. 2000). 1996. . . ca urmare a menţionatelor crize din anii ‘90.b) abordarea bazată pe răspunsuri calitative. în general. Rose. de asimetria informaţiilor şi de o serie de factori instituţionali (FMI.creşterea bruscă a preţurilor unor active (price bubbles).deteriorarea raportului de schimb (terms of trade). . de asemenea. s-au concentrat asupra cauzelor acestor fenomene. este mai uşor să previi apariţia unui fenomen negativ. Ca urmare a acestei mişcări de idei. apărute la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. „fragilitatea financiară” apare ca urmare a deteriorării variabilelor fundamentale din economie. decât să tratezi consecinţele acestuia. În perioada 1996-1998. şi anume analiza „post factum” a unei crize care a avut deja loc.standardele şi codurile de bună practică. Bussière. . . Potivit studiilor respective. (Schardax. . care analizează exclusiv „fragilitatea sectorului financiar”. 2002) La acestea. au apărut numeroase lucrări care au învederat pe larg diverse cauze potenţiale şi mecanisme de transmitere a stărilor de „fragilitate” şi „vulnerabilitate”.deteriorarea situaţiei balanţei de plăţi.reducerea competitivităţii mărfurilor exportate. 2002). fiind cunoscut faptul că.Wyplosz.cadrul legal. În fine. amintim următoarele: . Gosh. numeroşi economişti au încercat să construiască modele care să semnalizeze apropierea unei crize financiare sau/şi valutare.reducerea ratei de creştere economică. respectiv exclusiv „vulnerabilitatea externă” (Chang.

gradul de lichiditate a sistemului. Ca urmare. deci. care au lansat. în anul 1999. şi ajutarea autorităţilor naţionale să elaboreze şi să aplice acele măsuri de remediere care se impun. precum şi diverse teste de rezistenţă macrofinanciară1.calitatea managementului. . Pentru analiza şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor sectorului financiarbancar. propunând politici menite să permită sistemului financiar supus evaluării să reziste la şocuri. Prin prisma acestui concept.identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale.3 Cadrul stabilităţii financiare Definirea cadrului stabilităţii financiare urmăreşte crearea unui referenţial coerent pentru analiza următoarelor probleme subdiacente: . nu a unor instituţii financiare izolate. În modul acesta. Obiectivul PESF este identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sectorului financiar. 1. să reducă probabilitatea şi gravitatea crizelor financiare etc. Rapoartele întocmite în cadrul PESF sunt concepute pentru a evalua „stabilitatea sistemică”. se utilizează diverşi indicatori de soliditate (vulnerabilitate) financiară. . pe de o parte. indiferent că sunt de origine internă sau externă.aplicarea măsurilor de remediere a consecinţelor instabilităţii în cazul în care măsurile preventive au eşuat. . PESF permite degajarea unor evaluări ale modului în care ţările membre respectă diverse norme financiare universal valabile. p. (Goodhart C. munca cercetărilor este facilitată prin eliminarea (sau cel puţin atenuarea) unei dificultăţi majore: lipsa datelor necesare analizelor ştiinţifice. Alte elemente structurale ale stabilităţii financiare examinate prin acest program sunt: . Programul pune accent mai mult pe prevenirea şi atenuarea crizelor. programul identifică căile de dezvoltare a sectorului financiar al ţărilor participante şi a întăririi arhitecturii sistemului financiar internaţional.PESF..3 . . etc.11 Aceste ample eforturi ale cercetărilor de a găsi o cale de prevenire a crizelor sunt sprijinite instituţional de FMI şi Banca Mondială. Cu acordul ţărilor interesate. 2004.existenţa obligaţiei de auditare. 1 A se vedea & 4.gradul de transparenţă. Totodată. aceste „Rapoarte” acordă atenţie deosebită legăturilor dintre soliditatea sistemului financiar şi a operaţiunilor sale.cadrul instituţional şi juridic pentru gestionarea crizelor şi recuperarea creditelor. . un vast „Program de Evaluare a Sistemului Financiar” . Conceptul fundamental utilizat în literatură în abordarea acestor probleme este cel de „transmisie a şocurilor” (Schinasi. 98). şi rezultatele macroeconomice.conceperea politicilor preventive şi de remediere încă înainte de apariţia instabilităţii. .8). într-un cadru instituţional şi macroprudenţial mai vast. care se înscriu. decât pe soluţionarea acestora. 2004. pe de altă parte. În cadrul acestui proces. adică stabilitatea sistemului financiar al unei ţări în ansamblul său. p. „Rapoartele de evaluare” sunt adesea date publicităţii.

12 stabilirea cadrului stabilităţii financiare are în vedere faptul că sistemul financiar este parte componentă a sistemului economic, social şi politic dintr-o ţară, fiind influenţat de evoluţiile acestora şi exercitând, la rândul său, o influenţă considerabilă asupra societăţii în ansamblu. De aceea, proiectarea şi realizarea cadrului stabilităţii financiare trebuie să ţină seama de elementele de vulnerabilitate ce ar putea să apară în cadrul tuturor acestor verigi, precum şi feed back-urile cauzale aferente. De asemenea, având în vedere că stabilitatea financiară are un caracter dinamic, cadrul acesteia trebuie să aibă acelaşi caracter. Cadrul stabilităţii finaciare poate fi reprezentat schematic ca în fig. nr. 2:

SISTEMUL FINANCIAR - Instituţii - Pieţe - Infrastructură Riscuri exogene Riscuri endogene

ECONOMIA REALĂ

PREVENIRE REMEDIERE REZOLVARE Fig. nr. 2: Factorii care afectează performanţele sistemului financiar (Schinasi, 2004, p. 103) După cum se observă din figura de mai sus, sistemul finaciar este un subsistem al sistemului economic, social şi politic. Ca urmare, el are numeroase conexiuni cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi. Punctul firesc de pornire în definirea şi operaţionalizarea cadrului stabilităţii financiare este analiza riscurilor şi vulnerabilităţilor sistemului financiar. Această analiză trebuie să se facă într-o manieră comprehensivă, care să examineze toţi factorii care influenţează funcţionarea sistemului financiar - economia în ansamblu, pieţele financiare, instituţiile financiare şi infrastructura financiară - şi să identifice toate vulnerabilităţile existente. De asemenea, această analiză trebuie să indice politicile corectoare adecvate. În continuare, este necesară crearea unui sistem de culegere a informaţiilor despre starea macroeconomică, care ar putea genera riscuri exogene şi implementarea unor proceduri de monitorizare a sistemului financiar - ca purtător de riscuri endogene. În mod practic, aceaste sarcini se realizează în principal prin activitatea de supraveghere.

13 În fine, la acestea se adaugă procesul complex şi dificil de creare sau reformare a celorlalte componente ale sistemului financiar: instituţii, pieţe, infrastructură, mecanisme de legătură cu economia reală şi cu politicile duse de autorităţi etc. Referitor la principalele surse de riscuri pentru stabilitatea financiară, într-o prezentare sintetică, acestea sunt următoarele:

Tab. nr. 1. Sursele de riscuri pentru stabilitatea finaciară Surse endogene Surse exogene Riscuri de natură instituţională • Riscuri financiare Riscuri de credit Riscuri de piaţă Riscuri de lichiditate Riscuri aferente ratei dobânzii Riscuri valutare • Risc operaţional Turbulenţe macroeconomice • Risc ţinând de tenhologia • Riscuri ţinând de mediul informaţională economic • Risc legal şi de integritate • Dezechilibre în politicile • Risc reputaţional economice • Risc ţinând de strategia de afaceri • Risc ţinând de concentrarea expunerilor • Risc ţinând de adecvarea capitalului Riscuri ale pieţei • Risc de alegere greşită a partenerului • Risc de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor • Risc de retragere a fondurilor Riscuri de credit Riscuri de lichiditate Riscuri incidentale • Risc de contagiune • Dezastre naturale Riscuri provenite din infrastructură • Evenimente politice • Riscuri ţinând de sistemul de plăţi, • Falimente în masă decontări şi compensaţii • Fragilităţi ale infrastructurii Legale Reglementative

14 Audit Supraveghere • Pierderea încrederii • Efecte de domino Scopul fundamental al analizei acestor surse de risc este stabilirea impactului pe care vulnerabilităţile apărute ca urmare a factorilor respectivi îl au asupra întregului sistem financiar. Exemplul cel mai des utilizat pentru a ilustra ideea că orice risc apărut într-una dintre componente se poate răspândi cu rapiditate în întreg sistemul financiar este cel al falimentului unei companii nefinanciare. Într-adevăr, un asemenea eveniment poate provoca falimentul băncii care deserveşte intreprinderea respectivă, ceea ce, prin neachitarea datoriilor interbancare, afectează, la rândul său, alte verigi ale sistemului financiar. Este evident că lista surselor de riscuri prezentată în tab. nr. 1 nu este exhaustivă. Ca urmare, ea trebuie actualizată în permanenţă în funcţie de evoluţiile recente ale sistemului financiar. De exemplu, este de presupus că globalizarea, liberalizarea şi integrarea sistemelor financiare care au loc în ultimele decenii au modificat natura riscului sistemic, făcând necesară, de aceea, utilizarea unui set de indicatori îmbunătăţit pentru a cuantifica riscul respectiv. Cu toate acestea, tabloul sinoptic de mai sus învederează că analiza stabilităţii financiare corespunde, într-o anumită măsură, analizei macroprudenţiale, ai cărei indicatori-standard sunt următorii: - datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare ale principalelor sectoare economice (gospodării şi firme); - ratele de tip datorie netă/venituri; - diverse măsuri ale riscului de alegere greşită a partenerului (inclusiv diferenţele dintre dobânzile active şi pasive); - diverse măsuri ale lichidităţii şi ale altor calităţi ale activelor (maturitate, negociabilitate, siguranţă etc., inclusiv creditele neperformante); - poziţiile valutare deschise; - expunerile diverselor sectoare, cu atenţie specială acordată indicatorilor care reflectă concentrarea expunerilor. De fapt, majoritatea indicatorilor menţionaţi sunt indicatori microprudenţiali, însă aceştia pot fi colectaţi şi agregaţi la nivel macroeconomic. Pentru analiza întregului sector financiar, la indicatorii de mai sus se adaugă setul de indicatori care permite monitorizarea condiţiilor de pe principalele pieţe: piaţa interbancară, piaţa pe care se efectuează tranzacţiile swap, repo reverse, bursa de valori, piaţa derivativelor etc. Acest din urmă set de indicatori este în mare măsură standardizat de către FMI şi Banca Mondială.1 Principalii indicatori de acest gen sunt următorii: - indicatori ai lichidităţii pieţei; - anticipaţiile privind evoluţia preţului titlurilor (reflectate de preţurile derivativelor (contracte futures, forward etc.);
1

- Financial Soundness Indicators: Core and Encouraged, IMF, World Bank, 2003.

măsurile de acest gen au mai ales rolul de a întări stabilitatea financiară sau de a elimina dezechilibrele. a reglementărilor şi procedurilor de supraveghere. remediere şi înlăturare a consecinţelor vulnerabilităţilor sunt următoarele: .b) măsuri menite să restabilească încrederea în sistemul financiar (comunicate oficiale cu rolul de a face cunoscute instituţiile vulnerabile. mobilizarea şi plasarea resurselor financiare existente în societate se realizează în principal prin sistemul bancar.promovarea unor politici macroeconomice adecvate. măsurile de remediere vor viza cu precădere îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor diverselor segmente ale pieţei de capitaluri.implementarea mecanismelor de autoreglare a sistemului finaciar. pentru a păstra capacitatea acestuia de a sprijini dezvoltarea economică.reglementarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. . Marea Britanie).recâştigarea încrederii în sistemul financiar prin transparenţă decizională şi comunicare permanentă cu publicul. rolul principal revine indicatorilor de avertizare timpurie. în primul rând.15 .crearea mecanismelor de disciplinare a activităţii financiare specifice pieţei.instituirea sistemului de reglementare şi supraveghere a instituţiilor financiare. .incertitudinea şi riscul (reflectate de datele istorice privind volatilitatea preţurilor titlurilor). În principiu. precum şi diverse segmente ale pieţei de capitaluri. deci. Dificultatea proiectării.). acordarea de credite de ultimă instanţă pentru prevenirea sau depăşire unor şocuri conjuncturale. în faptul că rezultatele obţinute în modul acesta pot contribui semnificativ la înţelegerea modului în care se realizează (sau nu se realizează) stabilitatea financiară. perfecţionarea sistemului legal şi judiciar. etc. Ca umare. . . cadru legal etc. Modul de utilizare a instrumentelor amintite depinde de caracteristicile concrete ale sistemului financiar şi ale procesului de intermediere financiară dint-o anumită ţară. . . implementării şi utilizării acestor instrumente provine din faptul că estimarea vulnerabilităţilor şi riscurilor se bazează pe previziuni despre . în unele ţări (SUA.). cât şi pentru a remedia sau înlătura consecinţele crizelor. Principalele instrumente susceptibile a fi utilizate în cadrul amintitelor politici de prevenire. garantarea depozitelor. mărime.reglementarea asigurării depozitelor. conceperea şi aplicare unor politici macroeconomice adecvate. supervizarea on site a activităţii instituţiilor financiare. . Importanţa analizei surselor de dezechilibru şi a mecanismelor prin care acestea pot fi amplificate rezidă. În al doilea rând.a) măsuri de natură discreţionară (adoptarea unor acte normative de disciplinare a pieţei. . Instrumentele menţionate sunt utilizate atât pentru a menţine în funcţiune sistemul financiar şi. Din acest punct de vedere.reformarea justiţiei. Asfel.). În alte ţări (majoritatea ţărilor europene).sustenabilitatea preţurilor titlurilor. remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor. etc. cu ajutorul cărora se pot anticipa tensiunile la care sunt expuse instituţiile finaciare. intermedierea finaciară se realizează în principal prin tranzacţiile efectuate pe pieţele financiare. etc. . Ca urmare. elaborarea normelor interne. măsurile respective sunt de două tipuri: . analiza surselor de dezechilibru indică politicile necesare pentru prevenirea. instrumentele amintite trebuie calibrate în funcţie de caracteristicile concrete ale sistemului bancar (număr de bănci.

ca urmare. Se consideră totuşi că există unele funcţii ale băncii centrale care pot contribui la realizarea stabilităţii financiare. o eficienţă economică mai mare. faptul că sistemul finaciar se află la un moment dat în echilibru nu exclude în sine apariţia unor şocuri şi crize. Dezbaterile care se defăşoară în prezent în literatură se concentrează în principal asupra eficienţei şi performanţelor acestor instrumente. însă gradul relativ ridicat al volatilităţii preţurilor activelor financiare fac ca aceste economii să fie mai expuse la şocuri şi vulnerabilităţi. nu ar fi avut cine să o facă. în multe cazuri. Această funcţie a fost completată prin rolul băncii centrale de autoritate de elaborare şi aplicare a reglementărilor prudenţiale. sarcinile care revin în acest domeniu băncii centrale sunt destul de controvesate în doctrină. iar. Şi. deoarece însăşi banca centrală se confruntă aici cu o problemă de informare asimetrică. De asemenea. Deşi aceste cercetări sunt în continuare deschise. funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncii centrale a apărut ca un mijloc de garantare a lichidităţii şi solvabilităţii sistemice. Cu toate acestea. în general. Într-adevăr. de fapt. activităţile financiare pot fi restricţionate în aşa fel încât să se limiteze propagarea şocurilor şi perturbaţiilor. Utilitatea acestor funcţii este însă discutabilă. mărimi stohastice etc. care a trebuit să îndeplinească o funcţie de reglementare şi de refinanţare a băncilor de rangul doi aflate în situaţia de a nu putea face faţă . aceste pierderi nu au putut fi evitate. dacă banca centrală nu şi-ar fi asumat acest rol. de acord că un rol important în asigurarea stabilităţii financiare revine băncii centrale. . dat fiind caracterul relativ al conceptului de „stabilitate financiară”. în general.16 evenimente care încă nu s-au produs.garantarea depozitelor. funcţii neliniare.funcţia de împrumutător în ultimă instanţă. Căci. care au apărut tocmai prin implicarea treptată a acestei instituţii în asigurarea stabilităţii financiare. concluzia care se poate deja desprinde din ele este că sistemele financiare orientate spre piaţă au.reglementarea şi supravegherea sectorului bancar. Iar stipularea acestor atribuţii în textele legale este şi ea destul de imprecisă. banca centrală nu dispune de toate informaţiile necesare pentru a stabili dacă o bancă comercială este insovabilă sau dacă are doar probleme de lipsă temporară de lichiditate.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. iar riscul falimentului instituţiilor financiare să fie eliminat. Rezultă că. Se observă că este vorba despre funcţii tradiţionale ale băncii centrale. deşi. .unor mari cereri de retragere a depozitelor. chiar şi prin implicarea băncii centrale. Or. ROLUL BĂNCII CENTRALE ÎN ASIGURAREA STABILITĂŢII FINANCIARE Economiştii contemporani sunt. din punct de vedere istoric. pentru descriere unor asmenea evenimente se folosesc adesea conjecturi. II. prin adoptarea unor reglementări şi alte măsuri specifice. .cu rezervele şi activele lor obişnuite . Aceste funcţii sunt următoarele: . . instabilitatea inerentă sistemului bancar comercial a impus controlul său de către banca centrală. iar clienţii ar fi suferit importante pierderi în urma nerecuperării integrale a depozitelor. Într-adevăr.

În fine. De aici. criza bancară. după care. Human Action: A Treatise on Economics. dereglementarea.La ora actuală. în virtututea acestui fapt. Cu toate acestea. dimpotrivă. p. Reis R. odată cu stabilizarea inflaţiei la niveluri reduse.. p. (Hoggarth G. 2006. ceea ce presupune un mediu financiar suficient de stabil. sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie”. pentru asigurarea stabilităţii financiare. Ele au privilegiat anumite bănci (care.n. este indubitabil că stabilitatea sistemului bancar trebuie asigurată mai presus de orice altceva. Reciproc. existenţa funcţiilor amintite apare ca nejustificată.17 nu are altă soluţie decât fie să ajute toate băncile. deşi nu suficientă. P. 49-61). necesită implicarea băncii centrale. de asemenea.constituie o condiţie necesară... 825855). în literatură a fost formulată recent şi ceea ce se numeşte „ipoteza new environment”. San Francisco. 2000. (Mises L. 1966. p. regulile prudenţiale cele mai cunoscute pe plan european sunt cele definite prin „Acordul Basel II” . Referitor la relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară.). intensificarea procesului de inovare etc. stabilitatea preţurilor – obiectiv final al politicii monetare .. în particular. în care stabilitatea financiară nu mai este cu nimic garantată (Isărescu. în literatură se învederează că instabilitatea financiară şi. deoarece doreau să lărgescă limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului. Dintre aceste noi atribuţii. se creează un mediu economic nou. Saporta V. 2002.1 Cu toate acestea. care să impună băncilor comerciale reguli prudenţiale riguroase. p. se adaugă unele fenomene recente. 548).2 La această evoluţie istorică a funcţiilor băncii centrale... menţionăm monitorizarea preţurilor activelor financiare şi supravegherea conglomeratelor financiare (Patat J. Această defragmentare a pieţelor de capitaluri dă naştere unor noi provocări pentru banca centrală. de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. există şi la ora actuală numeroşi autori care consideră că unicul obiectiv al băncii centrale trebuie să fie stabilitatea preţurilor şi că între obiectivul 1 .Această idee este strălucit argumentată şi exprimată de L. fie să nu ajute nici una. Principala cauză a acestui interes deosebit al băncilor centrale moderne pentru asigurarea stabilităţii financiare este faptul că politica monetară nu poate fi pe deplin eficace. Guvernele au fost ghidate. decât dacă se bazează pe mecanisme de transmisie previzibile. determinând-o să îşi asume noi sarcini şi funcţiuni.n. au devenit bănci centrale . care scrie următoarele: „Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a limita emisiunea de instrumente fiduciare şi de a împiedica expansiunea creditului este un mit. 441). Fox&Wilkes. cum ar fi. ideea de a crea organisme de supraveghere separate de banca centrală. von Mises. care fac să se intensifice foarte mult legăturile dintre sectorul bancar şi alte două sectoare importante ale sistemului financiar (asigurările şi piaţa financiară). 2 . pot avea costuri macroeconomice importante. globalizarea. 1984. unii economişti susţin chiar că banca centrală ar trebui să se ocupe în primul rând de asigurarea stabilităţii financiare şi numai în al doilea rând de elaborarea şi aplicarea politicii monetare (Volcker. Din această cauză. În noile condiţii. ceea ce. p. care implică în şi mai mare măsură banca centrală în problema asigurării stabilităţii finaciare. 10).

Molin.. Tsomocos şi D. Goodhart. 3: Legătura dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor (Isărescu. 1997. numeroase fapte mai vechi sau mai noi arată că crizele bancare au fost provocate adesea de situaţia macroeconomică nefavorabilă conjugată cu politicile macroeconomice greşite duse de autorităţi. diminuează acest pericol. Adevărul este că băncile centrale dispun de o serie de instrumente care le permit să acţioneze pentru îndeplinirea atât a obiectivului de stabilitate a preţurilor. 2002). 2001). În lucrările conscrate problematicii cadrului stabilităţii financiare şi rolului băncilor centrale. o criză a sectorului bancar poate afecta direct stabilitatea monetară. De aici se naşte amintita complementaritate între stabilitate preţurilor şi stabilitate financiară. Astfel. 2004). cu toate cǎ realizarea celei dintâi nu implicǎ neapǎrat asigurarea celei din urmă.18 respectiv şi stabilitatea financiară există incompatibilitate (Mishkin. 1986. această incompatibilitate iărăşi nu mai apare. Relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor poate fi reprezentată schematic astfel: Eliberarea politicii monetare de obiectivele conflictuale Stabilitatea financiară Stabilitatea preţurilor Echilibru macroeconomic Fig. un obiectiv explicit pentru băncile centrale moderne. din cauza nevoii pe care o crează de a injecta lichidităţi suplimentare în sistemul bancar. Sunirand în 2004. Schwartz A. Or. Căci. Laffargue. Într-adevăr. Watson. p. Jacobson. el acceptă compatibilitatea celor două obiective. 2006. Goodhart. o politicǎ monetarǎ care are ca obiectiv stabilitatea preţurilor. Vredin. Deşi stabilitatea financiară nu constituie. 10) Cu ajutorul acestei scheme. (Kindleberger. cât şi a celui şi de stabilitate a sectorului financiar. În lucrările ce elogiază crearea FSA în Anglia. nr. Sunirand.De fapt. de regulă. instabilitatea financiară sistemicǎ poate anula performanţele acestora în atingerea obiectivului lor final major: stabilitatea preţurilor (Feldman. Goodhart are poziţii diferite în legătură cu acest subiect. 1982. 20003. subscriem la ideea că între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară există complementaritate. într-o lucrare elaborată împreună cu D. . principalele raţiuni pentru care o bancă centrală modernă trebuie să joace un un rol esenţial în asigurarea stabilităţii financiare pot fi detaliate astfel: 3 . Tsomocos. În ceea ce ne priveşte. autorul avansează însă ideea incompatibilităţii acestor obiectve – cel puţin pe termen scurt. Iar un argument puternic în sprijinul acestei poziţii este şi el de ordin istoric. C.

remediere. în cazul în care sistemul bancar nu funcţionează. după caz (Cerna.operaţiunile open market.exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă. operaţiunile open market au ca efect absorbţia sau injectarea de lichidităţi în sistemul bancar. Schinasi. ci şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. deoarece. înlăturare a consecinţelor). . însă.sistemul bancar este principala componentă instituţională a mecanismului prin care se transmit efectele exercitate de politica monetară asupra economiei reale. instrumentul respectiv este susceptibil de a da naştere la amintitul conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor cel al stabilităţii financiare (Prati. în cazul în care atingerea ţintei privind inflaţia necesită absorbţia de lichidităţi. operaţiunile respective pot fi folosite în toate fazele procesului de asigurare a stabilităţii finaciare (prevenire. Sunirand. Tsomocos. . .19 .1 Instrumentele stabilizatoare ale băncii centrale Principalele instrumente prin care banca centrală poate acţiona la ora actuală pentru prevenirea.1 Operaţiunile open market Un instrument important prin care banca centrală îşi îndeplineşte rolul natural care îi revine în asigurarea stabilităţii financiare este reprezentat de operaţiunile open market. . aceasta permite salvarea de la faliment a marilor bănci şi. Utilizarea acestui instrument în scopul asigurării stabilităţii finaciare nu este însă scutită de critici. 105-108 ). Într-adevăr. . Or. Implicaţia este că exercitarea de către banca centrală a funcţiei de supraveghere prudenţială este esenţială nu numai pentru asigurarea stabilităţii financiare. aceste operaţiuni constituie principalul instrument de politică monetară utilizat de băncile centrale moderne. . sterilizarea lichidităţilor sporeşte riscul sistemic. deci. care constituie mijlocul legal (final) de plată.garantarea depozitelor. Într-adevăr. 1999). remedierea şi înlăturarea consecinţelor crizelor financiare sunt următoarele: . 1986. 2.gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi. După cum se ştie.banca centrală este instituţia care răspunde de buna funcţionarea a sistemului naţional de plăţi.1.reglementarea şi supravegherea prudenţială.banca centrală este singurul emitent al monedei „primare”. banca centrală are dificultăţi în reglarea lichidităţiilor din economie în funcţie de obiectivele politicii sale monetare. împiedicarea amintitului fenomen de contagiune. 2. 2004). în măsura în care este vorba despre injectarea de lichidităţi. or. prin însăşi caracteristicile sale tehnice. 2000.stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară sunt strâns legate: una din cauzele frecvente ale crizelor financiare este creşterea excesivă a ofertei de monedă (Schwartz. . sistemul de plăţi constituie principalul vector de transmitere şi amplificare a riscului sistemic. iar unele mari bănci au probleme de lichiditate. p. ceea ce . pe de altă parte. Goodhart.

etc. 2000. este necesară reglementarea şi a lichidităţii minime. Unul din elementele care constituie în mod normal obiect al reglementărilor este capitalul social minim al băncilor.20 pune banca centrală în faţa unei grave dileme: a opta între instabilitatea monetară şi instabilitatea finaciară. se constată proliferarea practicii reglementării indirecte. prin prisma stabilităţii financiare. Principala problemă care se pune în legătură cu opera de legiferare a activităţii sistemului bancar este că încorsetarea prin reglementări poate determina reducerea profitabilităţii băncilor şi diminuarea procesului de inovare financiară. p. Davis. Reglementarea directă este acea formă de reglementare care indică în mod imperativ comportamentul prescris băncilor comerciale. în situaţii de criză. . de o formă de reglementare prohibitivǎ şi sancţionatoare.reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar. După cum am mai menţionat. (Boot. reglementarea indirectă nu distorsionează libera concurenţă. aşadar. În ultimul timp. într-adevăr.crearea unor stimulente pentru instituţiile financiare de a-şi crea propriile sisteme de management şi control al riscului. acestei instituţii. 140-142). 2005 (a). Goodhart. reglementarea şi supravegherea prudenţială a sectorului bancar constituie un instrument tradiţional aflat la dispoziţia băncii centrale. responsabilizarea acţionariatului în ceea ce priveşte asumarea de riscuri etc. Goodhart. care revine. nu să îl impună sub ameninţarea sancţiunii. se disting două forme de reglementare: directă şi indirectă (Boot. Este vorba. în continuare vom trata problema reglementării şi supravegherii sistemului bancar. . Reglemetarea indirectă încearcă să inducă tipul de comportament dorit.instituirea regulilor de funcţionare a diverselor pieţe de capital şi impunerea disciplinei specifice acestor pieţe. Evident. Sinclair.asigurarea transparenţei pieţei.). excesul de reglementare poate afecta performanţele şi stabilitatea întregului sistem finaciar (Mishkin. Tsomocos . 2001). aceasta nu înseamnă negarea importanţei reglementării capitalului minim din alte puncte de vedere (garanţiile oferite terţilor.1. În modul acesta. Utilizarea acestui instrument se recomandă pentru prevenirea crizelor (Schinasi.2 Reglementarea şi supravegherea prudenţială Principalele mijloace care pot fi utilizate de autorităţi pentru prevenirea crizelor sunt: . Deoarece aici ne ocupăm exclusiv de rolul băncii centrale în asigurarea stabilităţii financiare. în literatură se exprimă şi părerea că.difuzarea pe scară largă a informaţiilor financiare. de regulă. fiind permisivă. mai importantă decât capitalul este lichiditatea sistemului. 2. nu numai a capitalului minim. . reglementarea indirectă este mai permisivă. . care. unii autori suţin că.. Ca urmare. În literatură. Cu alte cuvinte. 2001. monitorizarea pieţelor de capital. Sunirand P. 2004). 2000. Deşi stabilirea nivelului capitalului minim poate fi considerată una din cele mai importante forme de reglementare a activităţii bancare. 1997. este mai potrivită în raport cu caracteristicile generale ale economiilor de piaţă liberale contemporane. Căci.

2004.şi macroprudenţială a supravegherii Perspectiva Perspectiva macroprudenţială microprudenţială Obiectiv imediat Limitarea Limitarea dezechilibrelor dezechilibrelor grave ale instituţiilor individuale sistemului financiar Obiectiv final Evitarea costurilor Protecţia consumatorilor cauzate de scǎderea PIB (investitori/deponenţi) Modele de risc Endogene (parţial) Exogene Corelare şi Important Irelevant expunere comunǎ a instituţiilor Calibrarea In termeni de In termeni de riscuri ale controlului prudenţial turbulenţe grave ale instituţiilor individuale sistemului (top-down) (bottom-up) Această concepţie multidimensională cu privire la funcţia de supraveghere este împărtăşită în prezent de majoritatea băncilor centrale. 2003. nr. Ca urmare. s-ar putea spune că perspectiva macroprudenţială se referă la performanţa globală a portofoliului. 2003): Tab. Obiectivul microprudenţial constă în limitarea posibilităţii de falimentare a instituţiilor individuale.. Caruana. Rezultă că perspectiva macroprudenţială se referă la riscurile de faliment în lanţ. Spre deosebire de aceasta. În termenii teoriei selecţiei portofoliului optim. perspectiva microprudenţială se bazează pe premisa că fiecare instituţie financiară are caracteristicile sale individuale. Tordjman. 2005. (Crockett. 2: Perspectiva micro. acordând o atenţie deosebită acelor caracteristici ale unei anumite instituţii financiare de care depinde importanţa sa pentru economie. pe când abordarea microprudenţială conferă importanţă egală şi independentă fiecărui titlu din portofoliu. 2006). care nu sunt neaparat identice cu cele relevate de analizele macroeconomice. Wood. alte rezultate ale analizelor efectuate la nivelul individual al unei anumite instituţii financiare privite izolat sunt considerate ca fiind mai puţin relevante. Conform autorilor citaţi. în sensul că se consideră că o bună reglementare. nr. Borio. White. 2004. însoţită de o supraveghere eficientă şi de un management corect al riscurilor. poate contribui la atenuarea vulnerabilităţilor şi riscurilor. având. Concluzia care se desprinde din lucrările citate este totuşi nuanţată. ceea ce se realizează în principal prin limitarea riscului sistemic. Astfel definit.21 D. inclusiv cele ce apar ca efect al riscului moral indus de politicile practicate. 2006). Allen. deoarece este în concordanţă cu . 2000. unii autori fac distincţie între supravegherea macroeconomică şi supravegherea microeconomică. O prezentare comparativă a celor două dimensiuni ale supravegherii prudenţiale se poate face astfel (tab. cât şi microeconomici. acest din urmă obiectiv este cel mai bun mijloc de protejare a deponenţilor. deci. 2) (Borio. obiectivul macroprudenţial constă în limitarea costurilor economice ale dezechilibrelor financiare. Având în vedere că factorii de care depinde stabilitatea financiară sunt atât macroeconomici. efecte benefice asupra stabilităţii finaciare.

în această zonă. . în cazul BCE. Acest aspect este relevant în special în cazul în care responsabilităţile în materie de reglementare şi supraveghere a diverselor categorii de instituţii finaciare sunt încredinţate mai multor autorităţi. p. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare (Peek J. se pune problema compatibilităţii dintre funcţia de supraveghere şi alte funcţii ale băncii centrale. b) supraveghere microprudenţialǎ (controlul solidităţii fiecărei instituţii financiare. 2004.22 caracterul complex şi dinamic al stabilităţii financiare. Vom aduga doar că experienţa României confimă valabilitatea acestor argumente. s-a încercat contruirea unui cadru de reglementare unificat prin armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a reglementărilor naţionale (Smaghi. Astfel. 539560). aratând limpede că exercitarea acestei funcţii de către banca centrală favorizează implementarea deciziilor de politică monetară. Argumentele în acest sens sunt cele conţinute în lucrările deja citate şi asupra cărora nu mai revenim.un cadru de reglementare la nivel naţional impune ca şi supravegherea să se desfăşoare la acelaşi nivel. o incompatibilitate între obiectivul reducerii inflaţiei şi funcţia de supraveghere. reglementarea şi supravegherea activităţii bancare se desfăşoară la nivel naţional. în anumite condiţii. după care funcţia respectivă implică următoarele trei categorii de sarcini (BCE. 629-653). p. deci. iar reglementările naţionale se dovedesc a fi adecvate. p.Se remarcă utilizarea termenului de „analiză”. în unele ţări. 2007. sistemul a funcţionat corespunzător. nu de „supraveghere”.autorităţile naţionale sunt mai bine poziţionate pentru evaluarea riscurilor. Sunirand. În ceea ce ne priveşte. 52).stabilitatea preţurilor – şi că există. BCE fiind preocupată de stabilitatea sistemelor financiare ale ţărilor membre doar în măsura în care aceasta condiţionează atingerea obiectivului său de politică monetară (stabilitatea preţurilor). funcţia de reglementare şi supraveghere a fost conferite altor autorităţi decât banca centrală.. alţi autori consideră însă că banca centrală trebuie să aibă un singur obiectiv . În fine. suntem de părere că cele două obiective sunt complementare şi că. Pricipalele argumente în favoarea acestei formule sunt următoarele: . de exemplu. 2004)). 2001): a) activităţi de protecţie a investitorilor (inclusiv informarea clienţilor). Discuţiile care au loc în literatură în legătură cu acest subiect urmează logica amintitei dezbateri cu privire la relaţia dintre stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor. .. pot fi încredinţate amândouă băncii centrale. Ca urmare. (Goodhart.. De Haan. Oosterloo. În UE. vizând în principal protecţia deponenţilor) c) analiza macroprudenţialǎ1 – ansamblul de activităţi menite sǎ determine expunerea la riscul sistemic şi sǎ identifice ameninţările potenţiale. 1 . unii autori susţin că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare (Goodhart C. iar reducerea inflaţiei întăreşte stabilitatea financiară. Mercs. Abordarea macroprudenţială necesită un grad înalt de coordonare între autorităţile de reglementare şi supraveghere. . din moment ce nu există distorsiuni. 2004. Tsomocos. Ea se regăseşte.până în prezent. Din motivele deja arătate. . 2000).activitatea bancară se desfăsoară cu precădere la nivel naţional. (BNR. 1999. Ca urmare.1995. Schoenmaker D.

Jacobson T. respectiv. Ideea implicării băncii centrale în acest domeniu este larg acceptată în literatură şi. Vredin A. o criză financiară este declanşată tocmai de teama că nu se vor mai putea procura mijloace de plată. De aceea. În acest cadru.şi multilaterală. dificultăţile unei bănci se propagă şi se amplifică. aceste efecte se pot amplifica exponenţial. bi. Gallego S. ceea ce poate pune în pericol întregul sistem finaciar.1. indiferent de costul acestora. Wood. prin modul de funcţionare a sistemelor de plăţi. Garcia Herrero A. De asemenea. 2003). în ceea ce priveşte ţările membre UEM. decontărilor şi al operaţiunilor colaterale.aproape toate formele de risc sistemic. alături de condiţiile macroeconomice şi de stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor. aceste mecanisme sunt unanim considerate a fi principalele vehicole de formare şi răspândire a riscului sistemic. nu există prea multe controverse cu privire la importanţa pe care această atribuţie a băncii centrale o are pentru stabilitatea sistemului financiar. însă. Cuadro L. Khiaonarong. probabil. De asemenea. între autorităţile de resort din ţările membre.în mod direct sau indirect .. la blocarea întregului sistem financiar naţional sau chiar la posibilitatea extinderii efectului de domino la nivel internaţional (Schinasi. deci. printre care şi România. Riscurile micro. riscul sistemic a fost conceput ca fiind posibilitatea ca problemele apărute la o bancă să creeze probleme la alte bănci.3 Gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi O altă modalitate tradiţională de acţiune a băncii centrale pentru asigurarea stabilităţii financiare este gestionarea şi monitorizarea sistemelor de plăţi şi decontări. după unii autori. Se discută însă dacă banca centrală este cea mai potrivită instituţie care să gestioneze tehnic sistemele de plăţi.. unul din pilonii esenţiali ai stabilităţii financiare.23 Pe de altă parte. Tradiţional.şi macroeconomice sunt cunoscute la nivel individual şi adesea sunt realmente ţinute sub control. se subliniază că amplificarea tranzacţiilor financiare şi legăturile din ce în ce mai strânse dintre instituţiile financiare care opereză pe diverse pieţe financiare au dus la o creştere considerabilă a volumului plăţilor. având în vedere progresele care s-au produs în acest domeniu prin adoptarea sistemelor de decontare brută în timp real.. (Allen. 2. prin intermediul sistemului de plăţi. În aceste . în particular. 2001. În această concepţie. 2003). cele care urmează să intre în Euroland. ducând la blocaj în lanţ şi. În fine. în literatură s-a pus problema dacă aceste evoluţii au contribuit cu adevărat la diminuarea riscului sistemic.şi macroeconomice într-un fel de contagiune în spirală. 2000. se pune problema armonizării sistemelor de plăţi naţionale cu sistemele de plăţi europene. faptul că în UE reglementarea şi supravegherea prudenţială se realizează în principal la nivel naţional impune o strânsă colaborare. Sistemele de decontări şi plăţi concentrează . susceptibile să conjuge riscurile micro. (Patat.. De altfel. iar aceasta în principal în cazul băncilor care formează nucleul sistemului naţional de plăţi. care reprezintă adesea contrapartida acestor decontări... punctul de vedere dominant în prezent în literatură este că sistemele de efectuare a plăţilor şi. procedurile de monitorizare a modului de funcţionare a sistemelor respective constituie. Molin J. 2005). 2003.

intervenţiile asupra sistemelor de plăţi pot produce risc moral. d) acoperirea riscului de credit şi de lichiditate prin transformarea creditului intraday în credit overnight. care intervine în cazul în care.24 condiţii. cele create de instituţiile private. Căci. Spre deosebire de sistemele brute. în scopul încurajării utilizării unor sisteme de plăţi. deşi sistemul respectiv nu este neaparat şi cel mai eficient. printre altele. RTGS elimină riscul ca. autorii citaţi învederează următoarele sarcini specifice ale acesteia: a) supravegherea de ansamblu a sistemului. Iar această eficienţă şi siguranţă trebuie comparate cu eficienţa şi siguranţa care se pot obţine prin alte sisteme de plăţi şi decontări alternative. unii autori. după cum am menţionat. De aceea. În modul acesta. apare şi o altă problemă. 1 . Cu toate acestea. în literatură se exprimă şi părerea că sistemele de decontare brută pot constitui un factor de creştere a riscului sistemic. Însă. c) operare directă a plăţilor. Rezultă că beneficiile potenţiale ale intervenţiilor băncii centrale în sistemul de plăţi trebuie comparate cu costurile determinate de riscul moral indus de acţiunile respective. Acestea din urmă permit efectuarea plăţilor în mod cvasi-instantaneu. unii autori consideră că promovarea de către banca centrală a unui sistem de plăţi sigur determină. consideră că existenţa unui RTGS constituie o caracteristică inerentă unei infrastructuri financiare puternice. Un avantaj important al sistemele de decontare pe bază brută este că permit o utilizare mai bună a disciplinei de piaţă. perfecţionarea tehnologiei a făcut posibilă înlocuirea pe scară largă a sistemelor de decontare netă cu sisteme de decontare brută în timp real (RTGS1). dezvoltarea instituţiilor şi pieţelor financiare depinde de eficienţa şi siguranţa cu care se transferă fondurile. de fapt. este indubitabil că dezvoltarea sistemelor financiare moderne a fost susţinută. Aceste operaţiuni de lichidare finală se realizează în monedă primară (monedă centrală). Legat de aceasta. sistemele de plaţi şi caracteristicile lor de securitate au devenit un vector major al stabilităţii financiare la scară mondială. (Khiaonarong. banca centrală suportă total sau parţial costurile generate de funcţionarea acestora. De aceea. sistemele nete se caracterizează prin efectuarea de plăţi doar pentru lichidarea soldurilor finale ale fiecărei zile. 2005 (b)). printrun transfer rapid între conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală. . cum ar fi. 2003).Real Time Gross Settlement. şi anume „subvenţionarea” sistemului. de implicarea largă a băncilor centrale în asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi aferente. (Schinasi. la fel ca mai toate acţiunile băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Cu toate acestea. pe parcursul unei singure zile de lucru. care acordă creditele intraday necesare pentru continuitatea operaţiunilor. b) asigurarea informarii corecte a participanţilor. o distorsionare a concurenţei. Analizând rolul pe care banca centrală îl are în materie de sisteme de plăţi. e) garantarea funcţionării neîntrerupte a sistemului de plăţi şi decontări. În ultima vreme. o bancă să devină insolvabilă.

asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere a datelor.garantarea depozitelor. este de notat că în vederea asigurării stabilităţii finaciare. în final.Sistemul SWIFT acţionează ca agent de procesare. total sau parţial. .funcţia de creditor de ultimă instanţă şi . 2000). banca centrală etc. 2. eventual. Pricipalele componente ale „plasei” sunt următoarele elemente: .1. 2006). care presupune interconectarea RTGS naţionale prin tehnologia SWIFT2. 1999). care efectuează prima plată. (Bichi.regimul falimentului bancar. În literatură. care s-au manifestat în toate sistemele de plăţi tradiţionale. ceea ce învederează contribuţia majoră a sistemelor de tip RTGS la asigurarea stabilităţii financiare. 1 2 . Conceptul de „garantare a depozitelor” este foarte simplu: o anumită entitate (guvern. care are de încasat anumite sume.reglementarea şi supravegherea prudenţială. a bunei funcţionări a pieţei şi. riscul de primitor se transformă în risc de prim plătitor. În fine. fără a fi primit însă efectiv sumele respective. Aceste genuri de riscuri. La scară europeană. în cadrul UEM a fost adoptate aşa-numitele „standarde Lamfalussy” privind prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor. interconexiunea între RTGS naţionale permite instituţiilor care participă la gigantica piaţă monetară din zona euro să fie mereu irigate cu lichidităţile necesare în condiţiile unor dobânzi identice. un mijloc de protecţie împotriva riscului izbucnirii unor crize sistemice (Patat. garantarea depozitelor este considerată o componentă a ceea ce se numeşte „plasa de siguranţă” (safety net). să nu primească suma echivalentă de la ceilalţi parteneri.25 Sistemele de decontare pe bază netă se caracterizează prin existenţa a două genuri de riscuri: riscul de „prim plătitor” (first payer risk) şi riscul de „primitor” (receiver risk) (Robin.4 Garantarea depozitelor Garantarea depozitelor deţinute la bănci constituie o modalitate de implicarea a băncii centrale nu numai în prevenirea crizelor. Primul tip de riscuri constă în posibilitatea ca un participant. . au fost eliminate prin introducerea decontării în timp real.) garantează valoarea depozitelor constituite de deponenţi la bănci (şi. . Al doilea tip de risc constă în faptul că un participant. îşi îndeplineşte pe parcursul zilei obligaţiile care îi revin.Trans-European Real Time Gross Settlement Express Transfer System. ci şi în remedierea consecinţelor acestora. Aceste standarde se concretizează prin caracteristicile tehnice ale sistemului TARGET1. În anumite condiţii. aceste active finaciare în eventualitatea unui faliment bancar. dobânda aferentă) prin angajamentul de a restitui. industria bancară. . Acest fapt reprezintă o garanţie a eficacităţii politicii monetare. Aceasta poate fi definită ca fiind „ansamblul instituţiilor şi regulilor care măresc capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri sistemice”.

se constată următoarea situaţie (Bichi. Asfel. . Wood. De aceea. se adaugă alte obiective secundare. (Tordjman. 2000. . De regulă. (Allen. analizând schemele de garantare a depozitelor în ţările UE (25). 2004).sfera sa de cuprindere. de obicei.promovarea concurenţei în sistemul bancar prin diminuarea avantajelor de care se bucură unele bănci ca urmare a mărimii sau a statutului lor legal. De asemenea. precum şi prin posibilitatea apariţiei fenomenului de panică bancară. deoarece piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică bancară. cum ar fi: . dintre care amintim următoarele: . După cum arată numeroase . Morrison. 2004. . 3: Scheme de garantare a depozitelor Operatorii schemei Modul de finanţare a schemei Bănci centrale: 5/25 Ex-ante: 19/25 Asociaţii ale băncilor: 3/25 Ex-post: 3/25 Autorităţi de supraveghere: 1/25 Model mixt: 3/25 Fonduri de garantare a depozitelor: 16/25 După cum se observă din tabelul de mai sus. Necesitatea implementării unei formule de garantarea a depozitelor este explicată.facilitarea ieşirii din sistem a băncilor cu probleme etc. . unii autori consideră că cea mai eficientă formă de protecţie a deponenţilor este discplina impusă de piaţă şi că garantarea oficială a depozitelor trebuie limitată la depozitele monetare (depozite la vedere). 2002. în literatură se arată că garantarea depozitelor determină augmentarea riscului moral. în literatură se discută mai multe probleme. prin distoriunile pe care le crează lipsa încrederii şi riscul moral. banca centrală (împreună cu alte instituţii ale statului) trebuie sǎ contribuie la crearea şi funcţionarea „plasei de siguranţă”. În acest cadru. 2006): Tab. formula cea mai des întâlnită în ţările membre UE este cea a „fondurilor de garantare a depozitelor”.redistribuirea costurilor falimentelor bancare. Rochet. În foarte rare cazuri. constituite prin contribuţii prealabile ale instituţiilor de credit. (Boot. . După părerea noastră. 2001). La acestea.26 Referitor la garantarea depozitelor.încurajarea economisirii şi a creşterii economice. principalele obiective ale garantării depozitelor sunt promovarea stabilităţii sectorului bancar şi protejarea deponenţilor.eficienţa diverselor scheme de garantare. Unii autori susţin însă că tocmai garantarea depozitelor este factorul care determină conducătorii băncilor să-şi asume riscuri mai mari şi să nu-şi dezvolte propriile metode de gestionare a riscurilor. garantarea depozitelor este realizată de o agenţie publică. de comunitatea bancară sau de un organism la care participă ambele categorii de instituţii. nr. 2006). schemele de garantare a depozitelor sunt gestionate direct de către banca centrală. 2004). Goodhart.necesitatea unei asemenea practici. (Crockett.

informarea deponenţilor etc. în buna funcţionare a mecanismelor pieţei. asimetrii informaţionale etc. . deşi sunt solvabile.27 exemple istorice. . cu consecinţe devastatoare asupra economiei. Această pierdere a încrederii în relaţiile de parteneriat şi. (Mishkin. prin amploarea şi violenţa lor. prin prisma globalizării. În materie de garantare a depozitelor. . dereglementării. Ca urmare a existenţei sale în fundal. nivelul minim şi categoriile de depozite garantate. Banca centrală este furnizorul . Obiectivele acestei reglementări comunitare sunt: ..minima armonizare a politicilor de protecţie a depozitelor în cadrul UE. 2000). Căci. de şocuri exogene. (Bruni.promovarea stabilităţii sistemului bancar. determină masive cereri de retragere a depozitelor. deţinerea de monedă primară (legală) apare în ochii tuturor ca singura alternativă la neîncrederea generalizată şi la inexistenţa unor căi normale de procurare a lichidităţilor. . care determină deponenţii sǎ-şi retragă depozitele de la bănci. modul de efectuare a plăţilor şi compensărilor. Conţinutul Directivei 94/19/EC priveşte principiile pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de garantare.introducerea protecţiei depozitelor ca un complement indispensabil pentru sistemul de supraveghere a instituţiilor de credit. asemenea fenomene transced capacitatea normală de autoreglare a pieţei. se confruntă cu probleme de lichiditate. 2005). provocând crize financiare grave. Alţi analişti susţin însă că. precum şi prin creditele pe care le acordă în mod direct instituţiilor care. fenomenele de acest gen pot fi declanşate de factori complet iraţionali. (Gulde. ceea ce duce la creşterea puternică a cererii de monedă primară din partea băncilor comerciale. particularităţile pe care le pot avea schemele naţionale de garantare. . crizele de acest gen sunt declanşate de lipsa de încredere a deponenţilor. 1997). regimul depozitelor la filialele băncilor din ţările terţe.al acestei forme de lichiditate superioară care este moneda primară. inovării şi celorlate fenomene care se manifestă la ora actuală pe pieţele de capitaluri internaţionale. în general. chiar şi de la cele solvabile.protecţia deponenţilor. Or. indiferent dacă aceasta este sau nu justificată.5 Funcţia de creditor de ultimă instanţă Un element-cheie al acţiunii de prevenire şi soluţionare crizelor bancare şi financiare este îndeplinirea de către banca centrală a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. condiţiile de activare a schemelor de garantare. există un cadru european. ori dacă este determinată de examinarea riguroasă a situaţiei financiare a băncii. Într-adevăr. De Boissieu. Garantarea depozitelor este o formǎ a acestei intervenţii salvatoare.1. 2. prin operaţiunile de piaţă pe care le efectuează. este necesară revizuirea acestui cadru. Unii autori consideră că prevederile Directivei 94/19/EC privind armonizarea schemelor de garantare a depozitelor au fost în linii mari respectate.promovarea competiţiei pe piaţa financiară europeană. 1989). impunând intervenţia conştientă şi responsabilă a autorităţilor. reprezentat de Directiva 94/19/EC. prin care deponenţii sunt protejaţi împotriva pierderilor suportate ca urmare a scăderii bruşte a preţurilor activelor pe care le deţin.imediat şi final . de simplul zvon public sau de „isteria colectivă” (Kindleberger. Wolf.

28 participanţii la piaţă pot fi convinşi că, în caz de izbucnire a unei crize, fie că mecanismele autocorectoare ale pieţei vor continua să funcţioneze, fie, dacă nu, banca centrală va interveni pentru a permite desfăşurarea tranzacţiilor până în momentul în care încrederea va fi restaurată, iar mecanismele autocorectoare vor porni din nou. Astfel, având capacitatea - iar în multe ţări obligaţia - de a menţine în funcţiune pieţele, prin ajutarea instituţiilor care au probleme temporare de lichiditate, banca centrală este un element vital al rezolvării crizelor bancare şi financiare. Funcţia de creditor de ultimă instanţă reprezintă şi ea una din modalităţile tradiţionale de implicare a băncii centrale în materie de stabilitate financiară. Necesitatea unei asemenea funcţii provine din pericolele potenţiale pe care o bancă falimentară le poate crea pentru sectorul financiar şi pentru economia reală, într-un context în care pericolele respective nu pot fi eliminate din cauza ineficienţei asimetriei informaţionale. În mod practic, intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă constă în acordarea, cu titlu excepţional şi în situaţii de criză particulare, de credite pe termen scurt băncilor comerciale confruntate cu importante probleme de lichiditate. Lichiditatea băncilor este, deci, punctul esenţial al chestiunilor referitoare la funcţia de creditor de ultimă instanţă. Cu toate acestea, funcţia respectivă constituie cea mai ambiguă dintre funcţiile băncile centrale, deoarece nu este exercitată cu regularitate, iar transparenţa cadrului în care acţionează un creditor de ultimă instanţă este redusă. Pe de altă parte, injecţia temporară de lichidităţi, efectuată în timpul crizei, are implicaţii asupra capacităţii băncii centrale de a-şi atinge obiectivele monetare. De aceea, pomparea de lichidităţi trebuie să înceteze imediat ce încrederea a fost restaurată. Poziţiile clasice cu privire la intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă au fost enunţate încă în sec. XIX în lucrările lui H.Thornton (1802)1şi W. Bagehot (1873)2. Interpretarea ideilor acestora a dat naştere la mai multe curente de gândire distincte, a căror coexistenţă arată că nici până în zilele noastre nu s-a găsit un consens cu privire la modalităţile de intervenţie optimă şi eficace. (Bordo, 1999). Principiul clasic „Thornton-Bagehot” porneşte de la scenariul unui blocaj al pieţei interbancare, intervenit din cauza asimetriei informaţiilor cu privire la solvabilitatea băncilor. Astfel, în condiţii de asimetrie informaţională, faptul că, în urma unui şoc defavorabil asupra lichidităţii sale, o bancă este dispusă să plătească dobânzi ridicate pentru împrumuturile pe care le angajează poate fi interpretat ca semn al unui pericol de faliment sporit. În acest caz, celelalte bănci se vor abţine să acorde credite băncii respective, iar ca urmare piaţa nu va reuşi să se autoprotejeze împotriva şocurilor reprezentate de lipsa de lichiditate înregistrată de diverse bănci, ceea ce impune intervenţia băncii centrale. Principiile acestei intervenţii, formulate încă de Bagehot, sunt următoarele: - creditorul de ultimă instanţă trebuie să acorde credite instituţiilor financiare nelichide, însă solvabile;

1

- Thornton H., An Enquiry into the Nature and Effects of Paper Credite of Great Britain, A. Kelley, New York, Reprint, 1978. 2 - Bagehot W., Lombard Street, P. Kegan, 14th ed., London, 1873.

29 - dobânzile percepute trebuie să fie penalizatoare, pentru a evita situaţia în care instituţia beneficiară ar folosi fondurile respective pentru a-şi finanţa operaţiunile de creditare; - creditorul trebuie să pretindă garanţii suficiente ; - această politică de creditor de ultimă instanţă trebuie anunţată public ex ante şi într-o manieră credibilă. Cu toate acestea, posibilitatea blocajului unei întregi pieţe este pusă sub semnul întrebării de unii autori, cum ar fi, adepţii abordarii numite „Free Banking”, după care piaţa interbancară este în măsură să protejeeze singură sistemul bancar de fenomenele de panică. (Selgin, 1988, 1999). Potrivit celui de-al treilea punct de vedere, acordarea unor credite speciale băncilor aflate în dificultate pur şi simplu nu este necesară. Căci, operaţiunile open market, realizate în mod curent de banca centrală pentru asigurarea lichidităţii întregii pieţe, sunt suficiente pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar. (Goodfriend, King, 1988). În fine, conform celui de-al patrulea punct de vedere, este imposibil să se facă distincţie netă între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate, iar aceasta mai ales din perspectivă ex ante. În consecinţă, dacă este necesar, banca centrală trebuie să acorde credite speciale, deşi băncile pot fi tentate în modul acesta să adopte un comportament mai riscant, ceea ce generează probleme de risc de abuz (moral hazard). (Goodhart, 1987,1995). Un argument suplimentar convingător în favoarea ideii necesităţii unei strategii de intervenţii sistematice în favoarea instituţiilor financiare de importanţă sistemică este eventualitatea apariţiei fenomenului de contagiune. (Solow, 1982). Rezultă că deşi în doctrină şi practică se admite că sunt necesare intervenţii efective excepţionale ale băncii centrale în calitate de creditor de ultimă instanţă, anumite aspecte punctuale ale acestui tip de operaţiuni arată că unele dificultăţi inerente (frontiera imprecisă între lipsă de lichiditate şi insovabilitate, riscul moral) nu au fost încă depăşită. La urma urmelor, decizia de a acorda un credit special în scopul asigurării stabilităţii financiare depinde de aprecierile cu privire la costul social aferent falimentelor bancare, fenomenelor de panică şi efectelor de contagiune. Datele de observaţie arată că mecanismele de creditare de ultimă instanţă au contribuit în multe cazuri (Miron, 1986 ; Eichengreen, Portes, 1986; Bordo, 1990) sau ar fi putut contribui la evitarea unor asemenea fenomene de panică. (Friedman et Schwartz, 1963). Faptele învederează, de asemenea, costurile ridicate ale efectele de contagiune, confirmând, astfel, utilitatea pe care o au, în general, intervenţiile de sprijinire a instituţiilor financiare în dificultate. (Aharony, Swary, 1983 ; Herring, Vankudre, 1987; Saunders, 1987). Contribuţiile recente analizează condiţiile în care intervenţiile în calitate de creditor de ultimă instanţă pot asigura stabilitatea macroeconomică şi financiară. (Aglietta, De Boissieu, 1999; Schoenmaker, 2000; Antinolfi, Huybens, Keister, 2001; Marini, 2002; Goodhart, 2004; Rochet, 2004; Allen, Wood, 2006). Totuşi, aceste lucrări se concentrează asupra economiilor emergente, limitându-se la dimensiunea internaţională a funcţiei de creditor de ultimă instanţă. (Chang et Velasco, 2000).

30 În unele ţări, au fost intreprinse recent ample reforme ale instituţiei băncii entrale, ceea a ridicat, printre altele, unele probleme noi referitoare la exercitarea funcţiei de creditor de ultimă instanţă în ţările respective. Este vorba, în principal, despre următoarele două subiecte specifice, dar cu puternic impact pe plan internaţional: - relaţia dintre Banca Angliei şi „UK Financial Services Authority”, care este autoritatea relativ nouă şi exclusivă de reglementare şi supraveghere în Marea Britanie; - implicaţiile recentei legi a activităţii bancare din SUA (Gramm-Leach-Bliley Act), care a atribuit „Sistemului Rezervelor Federale” sarcina reglementării şi supervizării conglomeratelor financiare. O altă problemă de aceiaşi avengură este cea a rolului BCE în asigurarea stabilităţii financiare în zona euro. Referitor la aceasta, principala concluzie care se desprinde din literatură este că deşi există unele argumente în favoarea centralizării funcţiei de creditor de ultimă instanţă la nivel european (intensificarea fenomenelor de contagiune ca urmare a proliferării conglomeratelor financiare, faptul că exercitarea acestei funcţii la nivel naţional poate afecta atingerea obiectivelor politicii monetare ale BCE etc.), deocamdată, BCE are doar rolul de a coordona acţiunile de salvare întreprinse la nivel naţional. (Prati, Schinasi, 1999; Bruni F., De Boissieu C., 2000; Eijffinger, 2001; Gulde, Wolf, 2004). 2.2 Implicaţii ale intrării în UE Din cele arătate în paragraful anterior, rezultă că o temă majoră în cercetarea economică actuală este rolul care revine BCE în elaborarea şi aplicarea politicilor prudenţiale în zona euro şi în UE, precum şi implicaţiile absenţei unei instituţii comunitare care să îşi asume ansamblul acestor sarcini. (Aglietta M., 2000; Aglietta M., Scialom L., Sessin T., 2000, p. 59-84; Begg D., De Grauwe P., Giavazzi F., Uhlig H.,Wyplosz C., 1998; Lanoo K., 1999; Plihon D., 2000, p. 17-32; Prati A., Schinasi G.J., 1999). Într-adevăr, deşi tratatul de la Maastricht prevede că – pe lângă elaborarea şi aplicarea politicii monetare - unul din obiectivele fundamentale ale “Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) este asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi, el menţionează doar că “SEBC contribuie la buna conduită a politicilor duse de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar” (art.105.5) şi că “BCE trebuie consultată cu privire la orice proiect de reglementare comunitară sau naţională care intră in domeniul său de competenţă” (art. 105.4), inclusiv, deci, la cele din domeniul menţionat de art. 105.4. Rezultă că, în conformitate cu aquis-ul comunitar, instituţiile europene joacă un rol esenţial în elaborarea reglementărilor prudenţiale, însă sarcina exercitării controlului prudenţial şi asigurării stabilităţii financiare revine în principal autorităţilor naţionale. În acest cadru, o problemă importantă care se pune pentru ţările recent intrate în UE, printre care şi România, este cea a implicaţiilor pe care participarea la SEBC şi, în perspectivă, la Eurosistem, le are asupra riscului sistemic, manifestat la nivelul de ansamblu al economiilor în cauză. De asemenea, în cazul acestor ţări, este necesară identificarea mijloacelor suplimentare de gestionare a unei eventuale crize sistemice pe care băncile centrale respective le dobândesc prin intrarea lor în SEBC şi, respectiv, în Eurosistem.

în 1 . overnight). EURO 1 este un sistem de decontări zilnice pe baze nete. pe descoperit de cont (overdraft). Aceste tipuri de vulnerabilităţi se regăsesc şi în cazul UE (De Bandt O. 832-848). deci. care nu pot fi niciodată total eliminate. SEBC acordă participanţilor la TARGET credite pe termene foarte scurte (intraday. capabil. 2000). în lucrările referitoare la stabilitatea financiară se identifică trei categorii de vulnerabilităţi endogene. (Furfine C. . se adaugă vulnerabilităţile exogene.1 Tranzacţiile realizate prin sistemul TARGET sunt: . precum şi prin facilitarea plăţilor transfrontaliere. Paralel cu crearea TARGET. deci. “Asociaţia Bancară Europeană” (ABE) a perfecţionat sistemul său de cliring multilateral în ecu. sistemul de plăţi al FED. La acestea. la fel ca TARGET.decontările financiare dintre băncile comerciale. La ora actuală. toate interconectate.. Această garanţie permite eliminarea cvasi-completă a riscului sistemic din cadrul TARGET: riscul sistemic rezidual corespunde exclusiv defecţiunilor tehnice. prin prisma protecţiei împotriva riscului sistemic şi a sarcinilor financiare care revin participanţilor. De aceea. În modul acesta. să trebuiască să se declare în stare de faliment. integral garantate. p.700 miliarde euro. 1998. ci tarifate la minut). la care se adaugă mecanismul de plăţi al BCE. care ţin de caracteristicile mediului macroeconomic. RTGS. riscul ca cele dintâi să nu dispună la sfârşitul zilei de lichidităţile necesare şi. la începutul anului 1999. devine practic egal cu zero. care ţin de cele trei componente de bază ale sistemului finaciar: infrastructura. 33% reprezintă garanţii bancare. din punctul de vedere al ţărilor respective. Căci. investigaţiile referitoare la rolul BCE se desfăşoară la toate aceste patru nivele.31 După cum am arătat în &1. În acest context. băncile centrale naţionale (BCN) din UE au lansat un program de reducere a riscurilor prin crearea unor sisteme de decontare brută în timp real. precum şi unei eventuale insuficienţe a garanţiilor pe care le poate constitui un participant. pieţele şi instituţiile. în cadrul pieţei europene unice. Stehm J.. Hartmann P.decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor comerciale. Paralel. Or.H. în prezent. să efectueze viramente în euro în cadrul UE. în anul 2005.. unde creditele de acest tip nu sunt garantate. Se poate. Pentru lichidarea decontărilor efectuate în cursul zilei... aprecia că prin interconectarea sistemelor de plăţi naţionale ale ţărilor membre UE cu TARGET. acesta este alcătuit din cele 27 de sisteme TARGET ale ţărilor membre UE.1. . . în scopul asigurării unicităţii nivelui ratelor dobânzii practicate în ţările membre ale UEM. tipurile de garanţii sunt definite într-o manieră foarte largă: valoarea totală a garanţiilor susceptibile a fi constituite se apropie de suma de 5. Eurosistemul pune la dispoziţia agenţilor economici un sistem de decontare ce permite o comunicare eficace între pieţele financiare din zona euro.operaţiunile dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre.BNR a pus în funcţiune un sistem electronic de plăţi. este cert că pot exista şi alte soluţii (de ex. compatibil cu sistemul TARGET. efectuate ca urmare a tranzacţiilor realizate pe piaţa monetară. transformându-l într-un sistem transfronatlier (EURO 1). o problemă care se pune totuşi pentru ţările nou intrate în UE este dacă această modalitate de asigurare a lichidităţilor necesare pentru absorbţia soldurilor rămase la sfârşitul zilei este optimă. cea utilizată în cadrul FEDWIRE. dintre care cca. După cum am arătat. a fost pus în funcţiune sistemul TARGET.

ceea ce. deci.. iar pe de altă parte. în cazul falimentului unuia dintre participanţi. p. în modul acesta. precum şi cea a consecinţelor care decurg de aici pentru ţările nou intrate în UE. Rezultă că există unele modalităţi prin care se limitează furnizarea de lichidităţi necesare funcţionrii sistemelor naţionale de plăţi şi că acestea sunt mai drastice în cazul ţărilor pre-in. o atenţie deosebită este acordată transferurilor transfrontaliere şi de mare valoare. are loc transformarea creditelor intraday în credite overnight. etc. Deoarece. în acest caz. asigurări sociale etc.. Primul este cel de “gripare” a sistemului. sunt cele mai susceptibile a produce riscuri sistemice. aceasta ar echivala cu antrenarea unei emisiuni de euro de către ţări care nu sunt membre ale zonei euro. celor care nu participă la zona euro (pre-in). o problemă care se pune este cea a tendinţelor care se manifestă la nivel european în ceea ce priveşte transferurile realizate prin cele două sisteme – TARGET şi EURO 1 –. cu o anumită sumă. Acest depozit. în situaţia în care tipologia garanţiilor ar fi insuficientă. Beau D.. remunerat. BCE este “pusă în în faţa unui fapt împlinit”. la un depozit la vedere. trebuie să contribuie. Din punctul de vedere al ţărilor intrate recent în UE. Al doilea risc se poate concretiza în situaţia în care participanţii se dovedesc incapabili să ramburseze creditele intraday. în valoare totală de 1 miliard de euro. În literatură. menit să asigure decontarea finală de la sfârşitul zilei. transformarea amintită este sancţionată prin perceperea unor dobânzi majorate. Ducher J. teoretic. dar sunt totodată şi cele mai capabile să realizeze integrarea pieţelor financiare. menite să reducă riscul sistemic: pe de o parte. fixarea unei ore-limită devansate pentru accesarea acestor credite şi perceperea unei dobânzi penalizatoare. două genuri de riscuri. în schimbul unor garanţii. la care participă băncile membre ABE. precum şi marile instituţii europene. ECB. omogenizarea modalităţilor de gestionare a datoriei publice şi lărgirea bazei de colectare a resurselor . a priori. evident. prezintă interes şi următoarea problemă: TARGET este deschis tuturor ţărilor membre UE.32 monedă primară (disponibilităţi în cont la BCE).. 65-76. care. În condiţiile existenţei unui asemenea sistem de plăţi european. inclusiv. 1999. Schinasi G.J. 1999.F.) Faptul că. 1999. fiecare participant trebuie să respecte o anumită limită în ceea ce priveşte debitul şi creditul multilateral – adică faţă de toţi ceilalţi participanţi –. Căci. care îndeplineşte rolul de operator al sistemului EURO 1. fiecare participant este supus unei duble obligaţii. nu poate fi acceptat. Eurosistemul furnizează participanţilor la sistemul TARGET lichiditatea necesară la sfârşitul zilei operative crează. s-a arătat însă mai sus că apariţia acestei situaţii nu este posibilă. Mijloacele prin care se realizează acest lucru sunt: limitarea globală a creditelor intraday de tip overdraft pe care BCN din ţările pre-in le pot acorda participanţilor la propriul sistem TARGET. este deţinut de ABE la BCE. augmentând nivelul bazei monetare existente la sfârşitul zilei. o consecinţă probabilă a intrării în perspectivă a ţărilor central şi est-europene în UEM este creşterea gradului de integrare a pieţei financiare şi a celorlalte pieţe de capitaluri din ţările repective (asigurări de bunuri şi persoane. Conform amintitelor “standarde Lamfalussy”. În aceste condiţii.). însă este prevăzut cu un mecanism de natură să împiedice ca amintita transformare a naturii creditelor să se producă şi de către participanţii din ţările respective. (Prati A. de tip “descoperit” (overdraft): moneda primară creată de BCE pe parcursul zilei nu este desfinţată la sfârşitul zilei.

Arratibel. 2004. 2000. Or... 2000. 1997. Cecchetti S. Lucrările care se ocupă de evoluţiile economice din ţările central şi est-europene arată că în ultimul timp mediul economic din aceste ţări s-a îmbunătăţit.. p. perfecţionare tehnicilor de tranzacţionare. Afonso.a. cum ar fi: supunerea economiei la rigorile politicii monetare unice. principalii factori care au contribuit la această ameliorare fiind: reformele structurale şi instituţionale.). etc. Jiang. Calvo-Gonzalez. Backé. societăţi de asigurare etc. Angeloni.. Este de presupus că îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite de tratatul de la Maastricht va spori atractivitatea pieţelor de capitaluri din regiune pentru investitorii instituţionali străini (fonduri de pensii.. problema care se pune aici pentru băncile centrale din ţările pre-in este simplă şi nu necesită discuţii prea ample: participarea prin reprezentanţii lor în comitetele şi grupurile de lucru/task-force-uri respective. asigurările sociale etc. ş. 2004. dezvoltarea pieţelor financiare pe care tranzacţiile sunt libelate în euro a impus şi până acum ca Eurosistem-ul să ia în considerare în activitatea sa de reglare a lichidităţii inclusiv aceste pieţe. De aici. 2006).. Von Thadden E.. Este de presupus că îmbunătăţirea mediului economic din ţările central şi esteuropene va continua. 2001. Totuşi. Tanzi. însă se poate constata încă de pe acum că există unii factori care favorizează convergenţa şi la acest din urmă nivel: multiplicarea legăturilor dintre sistemele de tranzacţii cu titluri din ţările respective şi sistemele de tranzacţii cu titluri ale ţărilor din zona euro. Nerlich.a. interogaţiile recente din literatură cu privire la rolul preţurilor (cursurilor) activelor financiare în politica monetară şi la măsura în care băncile centrale trebuie să se implice în stabilizarea pieţelor financiare.). Schuknecht. Lenain. dispariţia posibilităţii izbucnirii unor crize valutare. Mongelli. Gertler M. În ceea ce priveşte supravegherea pieţelor financiare. White W. dezvoltarea tranzacţiilor transfrontaliere şi operaţiunile de open market ale Eurosistemului. care implică utilizarea tehnicii tranzacţiilor bazate pe cesiunea temporară de titluri (reverse operation). este evident că aceste orientări vor avea implicaţii inclusiv asupra activităţii băncilor centrale din ţările pre-in. 2001. instaurarea unei mai bune discipline bugetare. probabil.) se vor integra. După părerea noastră. precum şi . perspectiva de a deveni membru UE.33 de investiţii.G. ceea ce va contribui la creşterea taliei şi lichidităţii acestor pieţe. Thimann.d. De altfel. ceea ce va determina reducerea considerabilă a riscului sistemic al pieţelor de capitaluri din aceste ţări. 2006. 2000). etc. Bursa de valori şi celelalte pieţe de capitaluri (asigurările de bunuri şi persoane. ia aceasta ca urmare a acţiunii unor noi factori. 2005.m. Eurosistemul dispune de structurile necesare pentru urmărirea indicatorilor care reflectă evoluţiilor de pe pieţele financiare (volumul tranzacţiilor. Flad. (Mc Cauley R. deoarece TARGET a contribuit deja foarte mult la unificarea pieţei monetare (98% din operaţiuni reprezintă transferuri interbancare).L. creşterea lichidităţii ş. mai încet. 93-108). p. volatilitatea cursurilor. intrarea efectivă în această organizaţie etc. Kuijs. stabilizarea macroeconomică. ceea ce va avea ca efect alinierea ratelor dobânzilor interbancare practicate în ţările central şi est-europene la rata EONIA (Euro Overnight Index Average). (Doyle. Mehl. Bernanke B. IMF.. (Artus P. 787-807.R. se poate presupune că integrarea se va produce cel mai rapid la nivelul acestei pieţe. Rawdanowicz. primele de risc şi de lichiditate.

şi obiectivul stabilităţii preţurilor bunurilor şi serviciilor. De aceea. 2000. rămân deocamdată deschise. (Bernanke B. Cecchetti. Deocamdată.diversificarea portofoliului produselor bancare oferite clienţilor. Importanţa sporită a pieţelor financiare impune ca obiectivul principal al băncilor centrale moderne – stabilitatea preţurilor – să fie extins astfel încât să includă preţurile activelor financiare. etc. Independent de aceast aspect instituţional. În cazul României. sistemul său bancar se caracterizează chiar şi în prezent printro serie de trăsături care reflectă creşterea gradului său de stabilitate. cum au fost cele din septembrie 2001 (nevoile de lichidităţi au fost satisfăcute promt şi fără tensiuni asupra dobânzilor. Fapt cert este că aceste instrumente şi-au dovedit eficacitatea în timpul unor evenimente grave. toate aceste probleme. se pune problema efectelor susceptibile a fi exercitate asupra economiilor acestor ţări de instrumentele politicii monetare unice a Eurosistemului. riscul moral pe care îl crează aceste intervenţii pe piaţa respectivă. o politică activă de ţintire a preţurilor activelor financiare poate provoca fluctuaţii mult mai ample ale acestora decât o politică monetară preventivă şi activă de îmbunătăţire a anticipaţiilor privind inflaţia. în literatură există şi poziţia că. în monedă naţională. În al doilea rând. libelate. băncile centrale trebuie să se preocupe şi după intrarea ţărilor respective în UE de disfuncţionalităţile pieţei financiare şi ale celorlalte pieţe de capitaluri autohtone. Legat de aceste chestiuni strategice.34 reorganizarea compartimentelor lor de specialitate astfel încât să cuprindă şi un serviciu de “supraveghere a pieţelor”.. pe de o parte. Gertler M. amintim următoarele: . susţinută în principal de procesul de restructurare şi de privatizare. care vor acţiona şi asupra ţărilor în cauză în perioada de după adoptarea de către aceastea a euro: rezervele obligatorii. cum ar fi: relaţia dintre obiectivul stabilităţii preţurilor (cursurilor) activelor finaciare. iar apoi aceste lichidităţi au fost resorbite în câteva zile. iarăşi fără să se perturbe piaţa monetară) şi că nu există nici un motiv să creadă că lucrurile vor sta altfel în cazul ţărilor nou intrate. cu mare încărcătură de semnificaţii teoretice şi practice. După părerea noastră. consecinţele asupra credibilităţii băncii centrale. Tratatul de la Maastricht nu conţine nici o prevedere cu privire la preţul activelor financiare. există mai multe alte dimensiuni strategice ale problemei. în anumite condiţii. 2000). ci pentru că distorsiunile acestora din urmă pot afecta atât stabilitatea preţurilor fluxurilor de bunuri şi servicii. .. eficacitatea intervenţiilor băncii centrale pe piaţa financiară. facilităţile de credit şi politica de open market. însă aceasta nu pentru a integra în mod direct preţurile activelor financiare în conduita politicii lor monetare. iar ca urmare o asemenea extindere ar necesita modificarea statutului băncilor centrale membre ale SEBC şi Eurosistemului.consolidarea semnificativă. cât şi stabilitatea financiară. deocamdată. tensiuni care se pot repercuta asupra volumului lichidităţii bancare. Dintre acestea. pe de altă parte. O problemă mult mai complicată este cea a instrumentelor de politică monetară care pot fi utilizate de băncile centrale din aceste ţări în faza pre-in pentru a dezamorsa tensiunile de pe piaţa financiară şi de pe celelalte pieţe de capitaluri autohne. .

deşi însoţită de o reducere durabilă a riscului sistemic în materie de plăţi.. potrivit legii sale de organizare şi funcţionare. care sunt foarte solide. este că îmbinarea la nivelul băncii centrale a atribuţiilor de politică monetară cu cele de supraveghere prudenţială contribuie atât la reducerea numărului falimentelor bancare. în general. am arătat că în UE supravegherea se realizează în prezent la nivel naţional şi. pe de altă parte. în cazul României. De asemenea. Oricum. deoarece permite utilizarea eficace a unor informaţii care nu pot fi obţinute decât de la bănci (Padoa-Schioppa T. este necesară menţinerea acestor sarcini la nivelul BNR încă multă vreme de aici încolo. ceea ce este important mai ales pentru controlul grupurilor transnaţionale şi conglomeratelor.situarea la nivele confortabile a indicatorilor de eficienţă şi de prudenţă a activităţii bancare. pe de altă parte. În plus. În aceste condiţii.. Pe termen mai lung. Aceasta. reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. se poate afirma că intrarea în UEM. 1999).35 . În aceste condiţii. în particular a celor de cuantificare a riscului de credit. După părerea noastră. accesul pe pieţele financiare profunde şi lichide . am arătat că poziţia dominantă în literatură. BNR are ca principală atribuţie autorizarea. . 1999). va avea. de către BCN sau organisme grefate pe acestea. s-a insituit deja o cooperare bi. caracterizate prin activităţi transfrontaliere limitate (Lanoo K. şi cele de supraveghere prudenţială. se poate aprecia că intrarea României în UEM va cataliza acţiunea forţelor pieţei. cât şi la creşterea eficacităţii politicii monetare. în majoritatea ţărilor. la un potenţial risc de contagiune cu un fenomen de criză bancară apărut la nivel european. Aceasta. în general. deoarece modalităţile de furnizare de lichidităţi existente în cadrul TARGET. Formula respectivă este. Capacitatea Eurosistemului de a face faţă unei crize sistemice apărute la nivelul sectorului bancar se manifestă pe cele două planuri deja discutate: 1) dispozitivul instituţional de supraveghere. caracterizată prin absenţa cvsi-totală a recursurilor băncilor comerciale româneşti la banca centrală. pe de o parte. pe termen lung. chiar dacă acestea se efectuează mai ales cu băncile-mamă.îmbunătăţirea cadrului normativ. în ţările central şi est-europene. un impact contradictoriu asupra stabilităţii bancare în România şi. este necesară totuşi aprofundarea analizei complementarităţii care există între responsabilităţile de politică monetară. dezvoltarea operaţiunilor transfrontaliere de gestionare a trezoreriei băncilor. se poate aprecia că participarea în perspectivă a României la ERM II şi la Euroland nu va modifica prea mult situaţia actuală. poate duce la creşterea dependenţei băncilor româneşti de băncile străine şi. În ceea ce priveşte atribuţiile de creditor de ultimă instanţă. considerată adecvată în raport cu realităţile economice actuale. unde. Însă. care a fost deja liberalizată în mare măsură prin fenomenele amintite şi va fi liberalizată şi mai mult prin extinderea pe teritoriul statului român a pieţei europeane unice a serviciilor finaciare. Referitor la primul element.şi multilaterală (prin intermediul “Comitetului de supraveghere bancară” al SEBC) între între autorităţile de supraveghere din diverse ţări. este posibil ca intensificarea concurenţei să determine reducerea semnificativă a costului intermedierii finaciare. deci. îndeosebi în ceea ce priveşte implementarea cerinţelor “Acordului Basel II”. şi 2) funcţia de creditor de ultimă instanţă. Această situaţie se întâlneşte şi în România. pe care ne situăm şi noi.

Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (adâncimea). În mare măsură.1. principalii factori care acţionează în direcţia globalizării sunt noile tehnologii performante. La baza acestui proces se află o serie de factori economici. factorii de genul celor amintiţi determină dezvoltarea sectorului privat. dezvoltarea sectorului serviciilor. cunoştinţelor şi a oamenilor”. aceasta este “multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. iar apoi la Eurosistem va conferi acesteia mijloacele de răspuns . reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale care stau în calea circulaţiei internaţionale de bunuri. STABILITATEA FINANCIARĂ ŞI LIBERALIZAREA FLUXURILOR DE CAPITAL 3. Lewis.d. III.. la nivel internaţional. Stiglitz. vor face ca situaţiile în care o bancă romînească solvabilă să poată deveni nelichidă să fie extrem de rare. Potrivit unei cunoscute lucrări publicate de A. servicii. ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul sau operează pretutindeni în lume. Europa Occidentală şi Asia. ameninţând să se transforme într-un risc sistemic. 2003). capitalurilor.a. consacrate rolului statelor naţionale în era globalizării. În fine. globalizarea “constă în integrarea mai puternică a ţărilor şi a locuitorilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor. însăşi apartenenţa BNR la SEBC. extinderea mecanismelor pieţei. deschiderea economiilor naţionale spre exterior ş. Globalizarea fluxurilor financiare Globalizarea constituie trăsătura dominantă a economiei mondiale contemporane. dacă totuşi asemenea evenimente se vor produce. Pe de altă parte. serviciilor. deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. Pe de o parte. Globalizarea reprezintă procesul prin care evenimentele. tehnici. multiplicarea fondurilor de garantare a depozitelor etc. sociali-politici etc.puternice şi coordonate . la nivel naţional. globalizarea (mondializarea) constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale. expansiunea ramurilor industriale moderne.. McGrew şi P. factorii amintiţi acţionează şi la nivel regional. Însă. ea . După J.de care are nevoie. regional şi naţional. fapt ce conferă acestui concept o conotaţie spaţială. care cuprinde toate laturile vieţi economice. tehnologie şi capital. (Stiglitz.m. care acţionează simultan şi intercolerat la nivel internaţional. Astfel.36 existente la nivel european. producând o tendinţă de concentrare a activităţii economice în trei mari regiuni geografice: America de Nord. În esenţă.

de dezvoltare a internaţionalizării economiei. care defineşte acest proces ca fiind “creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii. 1993). interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. . globalizarea poate fi definită ca fiind “întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa mondială a bunurilor. are loc şi o adâncire a proceselor globale” (McGrew. Principalii factori care au determinat intrarea omenirii în acest stadiu de dezvoltare economică sunt: . precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei. crearea de mari grupuri dominante în sfera industriei. economică sau culturală .migrarea populaţiei. se poate afirma că globalizarea . . culturale etc. pozitiv şi de lungă durată . Astfel.2) creşterea volumului investiţiilor directe şi constituirea de alianţe strategice între marile companii. cu efecte favorabile asupra nivelului producţiei. Prin prisma acestei definiţii. politice.comerţul internaţional. La rândul său. . se poate spune că globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul . care a început în anii '80 ai secolului trecut şi continuă şi în prezent. . Banca Mondială defineşte globalizarea ca fiind “libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice contractuale cu rezidenţi ai altor ţări” (Kolodko. p.1) etapa acumulării capitalului. Dintr-un punct de vedere strict economic şi financiar. integrarea pe orizontală (specializare pe produs) şi verticală a activităţii economice. Lewis.2) etapa liberalizării schimburilor economice internaţionale şi unificarea cadrului legislativ. ale procesului. apariţia tendinţei de a obţine noi resurse economice (umane şi naturale). Lucrările consacrate procesului globalizării învederează că acesta prezintă două două etape distincte: . 2001. procesul istoric de globalizare desfăşurat pe tot parcursul secolului XX a dus la dezvoltarea comerţului exterior. p. prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital. serviciilor şi mai ales a capitalurilor”.este un proces ireversibil care a cuprins teritorii şi naţiuni.real. care a început după terminarea primului război mondial.politică.2). O definiţie oficială a globalizării este cea a FMI.industrializarea şi schimbările induse de aceasta.3) elaborarea de strategii conforme evoluţiei pieţei globale (bazate pe competitivitate şi dezvoltare durabilă).mişcarea capitalului.” (Sahai. Prin urmare. de mondializare a schimburilor şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi statele lumii contemporane.. apariţia . 2002. .37 presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune.3). adică făcând abstracţie de trăsăturile sociale. alături de extinderea legăturilor. . Pe baza lucrărilor citate. Principalele efecte ale globalizării sunt: -1) creşterea numărului acordurilor internaţionale având ca obiect interesele comunităţii mondiale.

Astfel. care a început la mijlocul anilor '80 ai secolului trecut şi a căpătat noi valenţe şi susţinători în anii '90 ai acestui secol. Prin prisma crizelor care au marcat evoluţiile economice din ultimele două decenii. Astfel. care au dus la ieşirea din “tunel” a lirei sterline. o augmentare a ponderii capitalului privat în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor în curs de dezvoltare. iar un mare număr de ţări impun din nou restricţii în calea fluxurilor de capital. ceea ce a evidenţiat fragilitatea situaţiei financiare a unei ţări ce mizează pe finanţari pe termen scurt (speculative) ale deficitului bugetar. Alte fenomene – cum ar fi. a lirei italiene şi a escudo-ului portughez. la speculaţii şi dezechilibre multiple. deoarece globalizarea economică oferă avantaje imediate multiple economiilor dezvoltate. A doua etapă a procesului de globalizare a economiei mondiale. are loc însă o creştere fără precedent a volumului mişcărilor de capital şi. care concentrează cea mai mare parte a capitalului mondial. apare ca un factor care a contribuit la creşterea instabilităţii financiare a lumii. 3. a urmat prăbuşirea peso-ului mexican. urmată de liberalizarea acestor mişcări. acest proces creează noi provocări pentru toate ţările lumii. Aceasta. cât prin liberalizarea mişcărilor de capital. 2006. când au fost adoptate o serie de măsuri de liberalizare a mişcărilor de capital. anii ’80. dacă anii ‘80 au fost marcaţi doar de căderea bursei din Tokio şi a celei din New York (1987). după exemplul lor. p. mecanismul european al cursurilor de schimb (ERM) – precursor al UEM— a fost supus unor puternice tensiuni. În ultimele două decenii.2.38 investiţiilor internaţionale etc. 28-29). Însă. Perioada post-belică cuprinde trei faze distincte: o fază imediat următoare terminării războiului. Aceste evoluţii relevă în mod semnificativ mutaţiile care s-au produs în ultimul timp în modul de funcţionare a economiilor contemporane. deşi are de înfruntat numeroase mentalităţi regionaliste şi naţionaliste. după liberalismul secolului al XIX-lea. de majoritatea ţărilor lumii. deceniul următor a cunoscut un întreg şir de crize financiare şi valutare. sfârşitul anilor ’60. Vulnerabilităţi produse de liberalizarea mişcărilor de capitaluri Impunerea unor restricţii asupra mişcărilor de capital.. nu atât prin extinderea la scară mondială a interdependenţelor economice reale. în acest cadru. realizată pe fundalul dezvoltării pieţelor financiare cu informaţii insuficiente. la apariţia unui comportament de turmă (herd behavior). a unor severe restricţii în calea circulaţiei internaţionale a capitalurilor şi a comerţului exterior. În toamna anului 1994. Donath. când această tendinţă se inversează. crizele ce s-au succedat rapid în ultimii ani – impun însă o examinare mai profundă a evoluţiei recente a sistemului financiar internaţional. a constituit un fenomen constant în istoria economică. . continuă cu putere şi în noi forme la început de mileniu III. Într-adevăr. care toate au determinat extinderea tranzacţiilor financiare la nivel mondial şi interconectarea strânsă a pieţelor finaciare. perioada interbelică s-a caracterizat prin impunerea de către marile puteri ale epocii şi. liberalizarea circulaţiei capitalului. la începutul anilor ’90. când orientarea iarăşi se schimbă în direcţia contrară (Cerna.

care a stopat plata cupoanelor la obligaţiunile de stat plasate pe piaţa internă. În esenţă. iar finanţarea acestora se face cu intrări de capital pe termen scurt. O criză financiară de proporţii a cunoscut în anul 1998 Rusia. directorul general al FMI a făcut oficialilor din ţările participante recomandarea de a accelera liberalizarea contului de capital. Evenimentele menţionate mai sus relevă volatilitatea sporită a fluxurilor financiare internaţionale şi incertitudinea mărită cu care se confruntă. care se produce mai ales atunci când perioadele de entuziasm şi dezvoltare accelerată sunt urmate de crize puternice şi de stagnare.39 La doar câţiva ani. Şi cu toate acestea. Această criză a afectat alte pieţe financiare. O consecinţă a crizei asiatice a fost adoptarea de către un mare număr de economşti a ideii că. inclusiv pe cele din America Latină. ci şi în spaţiul mondial. cauzele crizelor au fost localizate în sectorul privat şi în supraexpunerea acestuia prin angajarea de împrumuturi bancare pe termen scurt. . s-a remarcat că liberalizarea contului de capital poate să conducă la creşterea concentrării capitalului şi a întăririi poziţiei pe piaţă a unor firme. În cazul lor. criza respectivă a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe în situaţii în care deficitele de cont curent sunt importante. aceste condiţii se reduc la următoarele trei: 1) existenţa unui cadru macroeconomic propice creşterii durabile. Încă mai important din punctul de vedere al temei acestei lucrări. 2) absenţa marilor dezechilibre structurale. iar credibilitate economică externă să fie suficient de mare. a baht-ului tailandez. Este de remarcat că ţările asiatice. De asemenea. dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii fundamentale. Una din concluziile importante care se desprinde din studiul evenimentelor evocate este că o ţară care doreşte să liberalizeze mişcările de capital trebuie să îndeplinească anumite condiţii. sistemele financiare naţionale (locale). într-un cadru operaţional şi reglementativ verificat. criza rusească a impus intervenţia “Sistemului Rezervelor Federale” al SUA pentru prevenirea contaminării sistemului bancar american (şi nu numai) ca urmare a crizei unui important fond speculativ (hedge-fund). În ceea ce priveşte regulile de bază pe care trebuie să le respecte o ţară care intenţionează să liberalizeze complet contul de capital.inflaţia să fie ţinută sub control. Această criză. De asemenea. la reuniunea anuală a organismelor monetare şi financiare internaţionale de la Hong Kong (1997). acestea pot fi formulate sintetic astfel: . din această cauză. au avut în epocă politici bugetare foarte prudente. care a avut ca efect recesiunea economică prelungită a unor ţări care au înregistrat anterior lungi perioade caracterizate prin rate înalte de creştere economică. în toamna anului 1997. care a fost declanşată de prăbuşirea. cursul de schimb să fie stabilizat. măsura amintită poate produce creşterea instabilităţii economice. o economie emergentă nu ar trebui să liberalizeze contul de capital. 3) buna funcţionare a unui sistem financiar solid. a ilustrat convingător periculozitatea contagiunii financiare nu numai în zona respectivă. spre deosebire de cele din America Latină. De asemenea. a izbucnit marea criză financiară din Asia de Sud Est.

în literatură se vorbeşte chiar despre o asimetrie. politica de curs de schimb. chiar dacă astfel de controale nu ar ajunge să fie aplicate vreodată.40 . . ceea ce depinde de mediul în care politicile respective se proiectează şi se aplică. această prevedere este de natură să favorizeze investiţiile pe termen lung în detrimentul plasamentelor pe termen scurt. Termenul de “mediu” înseamnă aici instituţiile existente în interiorul economiei respective.să existe un sistem informaţional şi statistic eficient. deci. principalele obiective ale politicii economice sunt stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. poate fi amintită instituirea obligativităţii constituirii unor rezerve neremunerate pe termen scurt pentru orice intrare de capital. . obiectivele menţionate pot fi atinse cu ajutorul mai multor instrumente.deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite rezonabile. instituţiile determină gradul şi formele intervenţiei statului în economie. De asemenea. dimensiunea sectorului public şi a asistenţei sociale etc. numeroşi teoreticieni. mai ales dacă banca centrală urmăreşte o anumită ţintă privind nivelul cursului de schimb.să existe o politică suficient de puternică de promovare a concurenţei. . recomandă acestora din urmă să fie prudente în deschiderea (liberalizarea) contului de capital şi a pieţelor financiare. în general. În judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine însă şi starea concretă a economiei. controlul mişcărilor de capital. în sensul că în cazul ţărilor slab dezvoltate. taxa de rescont etc. politica fiscală. Ţările în curs de dezvoltare.).sistemul financiar să fie suficient de dezvoltat şi să se aplice reguli prudenţiale eficiente. În acest context. a tranzacţiilor de cont curent. este eclatant faptul că mişcările libere de capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate. precum şi deschiderea funcţională a acestei economii faţă de lumea exterioară. inspirate mai ales de modelul chilian. care depinde fie de factori conjuncturali. Într-o economie de piaţă şi într-o societate liberă. De aceea. se recomandă ca mai întâi să aibă loc liberalizarea fluxurilor comerciale şi. . rata rezervelor obligatorii. Astfel. . sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital de mare amplitidine şi volatilitate. fie de condiţii structurale. care beneficiază de instituţii solide. Într-o economie deschisă.gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv. Având în vedere că aceste ţări trebuie să fie în măsură să prevină atacurile speculative împotriva monedei lor naţionale. cu instituţii neperformante. inclusiv de sisteme financiar-bancare puternice.. iar apoi liberalizarea mişcărilor de capital. este vorba în principal de a da un semnal credibil. în timp ce gradul de deschidere funcţională se concretizează prin libertatea de circulaţie a factorilor de productie (forţa de muncă şi capital). taxele vamale etc. Dintre măsurile de acest gen. se mai recomandă instituirea unor controale asupra ieşirilor bruste şi masive de capital. dintre care amintim: politica monetară (controlul agregatelor monetare. În legătură cu aceasta. Combinaţia de instrumente de politică economică (policy-mix) trebuie să ţină seama de eficacitatea comparativă a fiecăruia dintre instrumentele menţionate. literatura recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aplicarea unor măsuri selective de control al mişcărilor de capital. cu instituţii slabe.

dacă – pentru a reduce inflaţia – se adoptă un curs de schimb fix. Într-adevăr. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (asa cum se întâmplă. care îşi leagă moneda naţională de moneda altui stat). trebuie arătat că atât analiza teoretică. În mod schematic. politica monetară este eficace. Pe de altă parte. Căci.41 În sfârşit. unii autori preconizează limitarea gradului de penetrare a capitalului străin în sectorul bancar. dilema politicii monetare constă în faptul că rate ale dobânzii fie prea ridicate. Aceasta este ceea ce în literatură se numeşte “trinitatea imposibilă” (triada incompatibilităţilor). de exemplu. se manifestă şi un alt fenomen. fie prea scăzute conduc la creşterea inflaţiei şi majorarea deficitului de cont curent. “cercul vicios” . pentru a reduce în modul acesta mobilitatea ieşirilor de capital în ajunul izbucnirii unei crize. cunoscut sub denumirea de “dilema Tošovský”. curs de schimb fix şi o politică monetară autonomă. care urmăresc valorificarea diferenţialului de dobândă. Se subliniază totuşi că este necesar ca politica de sprijinire a concurenţei să fie suficient de puternică pentru a preveni formarea unor monopoluri autohtone puternice (oligarhii naţionale). în caz contrar. dacă şi numai dacă mişcările de capital sunt restricţionate. intrările şi ieşirile de capital subminează efortul de control al lichidităţiilor şi împiedică folosirea ratei dobânzii ca instrument de politică monetară. cât şi experienţa practică arată că nu pot exista în acelaşi timp mişcări de capital libere. În aceste condiţii. Este vorba despre faptul că persistenţa aprecierii în termeni reali a monedelor naţionale ale ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est poate atrage − dacă ratele dobânzilor interne nu sunt menţinute la niveluri relativ scăzute − intrări excesive de capital. un curs de schimb fluctuant permite menţinerea autonomiei politicii monetare şi prezervarea unui grad ridicat de libertate pentru mişcările de capital. autorităţile trebuie să promoveze rate ale dobânzilor care să fie suficient de înalte pentru a asigura un echilibru între economisirea internă şi investiţii. Referitor la modul în care autorităţile pot atinge ţintele de inflaţie şi de creştere economică. se poate practica un curs de schimb fix şi totodată un regim liberal pentru a mişcările de capital. pe de altă parte. Însă. În cazul ţărilor foste comuniste. în cazul unei ţări mici.

42 Dobânzi interne mari: diferenţial de dobândă mare Creşterea dobânzii de politică monetară Intrări de capital Sterilizarea intervenţiei: asorbţia lichidităţii suplimentare Presiuni de apreciere a monedei naţionale Presiuni inflaţioniste Intervenţii pe piaţa cumpărare de valută .

p. să provoace atât inflaţie. generează un conflict potenţial între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară. 2006. cât şi instabilitate finaciară. 14) În ceea ce priveşte vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară induse de intrările de capital. de aceea. 5: Fig. nr. Intrările masive de capitaluri agravează vulnerabilităţile şi dezechilibrele macroeconomice existente în economiile-gazdă. nr. p.3.5: Vulnerabilităţile pentru stabilitatea preţurilor şi stabilitatea finaciară induse de intrările de capital (Isărescu.43 Fig. Beneficii şi riscuri aferente liberalizării mişcărilor de capitaluri . 2006. 3. acestea pot fi prezentate ca în fig. 4: “Cercul vicios” al politicii monetare (Isărescu. nr. 15) După cum rezultă din figura de mai sus. fiind susceptibile. determinată de procesul globalizării economice. deschiderea economiilor contemporane.

ceea ce demonstrează eficienţa pieţelor de capital americane în materie de alocarea a resurselor.în general. Milesi-Ferretti. Baza teoretică a acestor cercetări este economia neoclasică. Deţinătorii de capital obţin. chiar dacă se face abstracţie de 1 -Ciclurile avânt-prăbuşire” (boom-bust cycles) determinate de intrările de capital se caracterizează printr-o creştere iniţială puternică a investiţiilor şi preţurilor activelor. prin efectuarea unui arbitraj între diverse pieţe. Rodrick. urmată de ieşiri masive de capital şi recesiune. care se produce ca urmare a creşterii diversificării plasamentelor pe care o permite o piaţă globală capitalului. S-a observat. astfel. Principalele avantaje ale influxurilor de capital sunt următoarele: . spre regiunile în care se înregistrează o penurie de capital. Hochreiter. la creşterea bunăstării sociale. 1996. Milesi-Ferretti. 1998. 1996. întitulată: “The Stock Market Crash and After”(1930). fiind în măsură în modul acesta să ofere populaţiei mai multe bunuri publice (infrastructura. randamente superioare. Calvo. Fischer. procesul este benefic şi pentru ţara-gazdă.se crează noi locuri de muncă. care evidenţiază pe larg principalele aspecte şi implicaţii ale acestei măsuri. problema avantajelor şi dezavantajelor liberalizării mişcărilor de capitaluri constituie obiectul a numeroase studii. O ilustrare empirică relevantă a acestei demonstraţii este cazul SUA. în multe cazuri. de asemenea. (eds. . 1996. însă.Wyplosz. 1996. Antzoulatos. în pofida ratei scăzute de economisire. .statul colectează la dispoziţia sa mai multe venituri (inclusiv venituri din privatizare). conform căreia toate pieţele sunt pieţe perfecte. care a înregistrat pe parcursul anilor ’90 rate de creştere (foarte) mari.utilizarea capitalului şi asimilarea unor tehnici superioare de producţie şi management determină creşterea productivităţii muncii. care explică modul în care buna funcţionare şi dezvoltarea pieţei de capital determină îmbunătăţirea alocării resurselor. . capitalul trebuie să se poată deplasa liber din zonele în care există abundenţă de capital. (Alesina. Eichengreen.44 Fundamentare teoretică a analizei în termeni cost-beneficiu a mişcărilor libere de capitaluri se găseşte încă lucrarea lui I. iar „mâna invizibilă” direcţionează resursele către cele mai productive utilizări. Goldstein. contribuind. Eichengreen. că după liberalizarea contului de capital. Valdes. În realitate. 1996. Mussa 1998. Bakker. Astfel. avantajul diminuării riscurilor. .). economiile contemporane sunt destul de diferite de modelul ideal dedus din postulatul pieţei perfecte.prin apariţia unor niveluri de referinţă pentru diferite preţuri şi prin creşterea competitiei în sectorul bancar. . Rose. 1994. unele ţări au cunoscut aşa-numite “cicluri avânt-prăbuşire” (boombust cycles). Grilli. liberalizarea mişcărilor de capitaluri impune mai multă disciplină pe pieţele interne de capital. În măsura în care intrările de capital străin nu substituie complet economiile interne.1 În acest context. de asemenea. 1995. Cu toate acestea. De aceea. Teoria modernă a investiţiilor de portofoliu evidenţiază. 2000). astfel. Grilli. De Gregorio. iar randamentul marginal este ridicat. capitalul străin finanţează creşterea economică şi eradicarea sărăciei. Edwards. servicii de sănatate şi educatie). iar randamentul marginal este scăzut. liberalizarea mişcărilor de capital pare a fi asociată cu puternice crize finaciare. Montiel.

cel puţin nu înainte ca şi alte distorsiuni să fie înlăturate. această teză a fost supusă la numeroase verificări empirice. liberalizarea tranzacţiilor finaciare cu străinătatea să aibă consecinţe negative. Această observaţie fundamentală învederează necesitatea eşalonării adecvate a deciziilor de liberalizare.45 asimetria informaţională. în economiile emergente există o serie de distorsiuni în alocarea resurselor. în cazul ţărilor cu acelaşi grad de dezvoltare. de natură internă sau externă.1998). . care utilizează o ecuaţie standard a creşterii economice (ale cărei variabile sunt: venitul iniţial pe cap de locuitor. Dintre factorii care afectează mecanismele pieţei.piaţa bunurilor din ţara-gazdă este dominată uneori de structuri de monopol. înţelegem elaborarea unei strategii în care măsurile de eliminare a unor restricţii să fie legate de îndeplinirea unor condiţii macroeconomice şi structurale corespunzătoare. trebuie avute în vedere consecinţele unor şocuri adverse majore. De asemenea. la crearea de firme multinaţionale deţinute şi administrate de rezidenţi ai ţărilor respective. etc. După cum arată unii autori. Totuşi. Prin aceasta. naţionaliste şi religioase. Rodrik. ori dacă mişcările extremiste. de gradul de liberalizare al mişcărilor de capital (intervenţiile autorităţilor. dacă. Ca urmare. la rândul său.piaţa muncii este adesea rigidă şi controlată de sindicate. (Eichengreen. amintim următorii: . Un astfel de studiu este cel elaborat de D. se constată că există numeroşi alţi factori care perturbă buna funcţionare a pieţei. Teza că beneficiile liberalizării mişcărilor de capitaluri depăşesc costurile asociate acesteia presupune că între gradul de deschidere a contului de capital şi rata creşterii economice există o legătură în ambele sensuri. libera circulaţie a capitalului conduce.). Este adevărat că se constată că ţările care. nu scapă de subt control . B. care însă nu permit degajarea unei concluzii definitive. În plus. Mussa. în general. au înregistrat intrări de capital mai mari. de regulă. în cazul economiilor emergente care îşi elimină restricţiile referitoare la mişcările de capital. dacă statul-gazdă este suficient de puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri generate de poziţia dominantă pe piaţă. . este de remarcat că. Aceasta nu ridică probleme majore în sine. . iar ca urmare unele studii empirice au încercat să identifice efectul agregat al acestui fenomen la nivelul diverselor grupe de ţări. limitând eficacitatea intrărilor de capital. Fricţiunile de acest gen fac ca efectele pozitive ale liberalizării mişcărilor de capitaluri să nu se manifeste sau mai rău.corupţia şi comportamentul prădalnic al elitelor (rent-seekers) impun mari costuri sectorului productiv. firmele locale ajung în proprietatea rezidenţilor din ţările dezvoltate. în anii ’80. Eichengreen. deocamdată. au redus controalele asupra capitalului. este considerată a fi principala cauză care limitează valabilitatea postulatului pieţelor perfecte. efectuate mai ales pe cazul economiilor emergente. ca de exemplu.statul intervine în libera alocare a resurselor prin intermediul politicii sale industriale şi comerciale. Efectele liberalizării mişcărilor de capitaluri diferă mult de la o ţară în curs de dezvoltare la alta. şocurile petroliere etc. în literatură. a căror amploare depinde. iar înlăturarea unora dintre acestea prin liberalizarea fluxurilor de capital cu exteriorul nu duce neaparat la creşterea bunăstării. nu o simplă programare calendaristică. care. investiţiile şi nivelul de educaţie. . demonstraţia empirică a existenţei unei relaţii pozitive directe între creşterea producţiei şi deschiderea contului de capital este neconcludentă.

Analizând datele referitoare la 100 de ţări. După cum s-a spus. pe de altă parte. autorii acestui studiu ajung la concluzia că între nivelul de dezvoltare economică (PIB/locuitor) şi deschiderea contului de capital există o relaţie pozitivă. (Edwards. pe de lată parte. însoţită de fuga capitalului (intrările nete de capital s-au transformat în ieşiri nete). în ţările cu PIB/locuitor (foarte) scăzut. şi nivelul scăzut de eficienţă şi gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar. autorul ajunge la concluzia că. (Musa. Indonezia. Această remarcă subliniază un risc major care trebuie avut în vedere. pieţele financiare pot fi extrem de instabile. 1997). Totuşi. Turcia (2000). într-o lume perfectă. iar ca urmare ei îşi plasează capitalurile în cele mai bune afaceri. însă au un impact modest asupra intrărilor de investiţii străine directe. însă un stăpân prost”. 2001. În fine. invers. Edison. atunci se poate recomanda eliminarea restricţiilor privind intrările de capitaluri. 1998). 2002). unii autori arată că efectul liberalizii mişcărilor de capitaluri asupra creşterii economice este cu atât mai puternic cu cât gradul de dezvoltare economică a ţării respective este mai ridicat. criza asiatică a făcut să devină evident pentru oricine că fluxurile internaţionale de capitaluri sunt „un servitor bun. dezvoltate şi în curs de devoltare. pot constitui fundalul pe care apar şi se dezvoltă „boom-ul” preţurilor activelor financiare. Căci. provenite din faptul că se bazează pe informaţii imperfecte. Rusia (1998). De asemenea. trecerea de la un optimism absolut la cel mai negru pesimism s-a petrecut în numai câteva zile. Korea şi Malaysia (1996. lucrările recente arată că existenţa unor informaţii imperfecte. Crizele valutare şi financiare din aceste ţări au învederat volatilitatea extremă a intenţiilor investitorilor. nu se poate evidenţia nici o relaţie statistic semnificativă între deschiderea contului de capital şi ratele de creştere ale producţiei. Argentina (2001). Analizând contribuţia liberalizării mişcărilor de capitaluri la creşterea PIB/locuitor şi la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie pe grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare). autorii arată că se poate stabili o legătură între controalele asupra capitalului şi cursului de schimb. fiind urmată de colapsul imediat al monedelor şi burselor locale si de o recesiune de durată. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale importante. în anii 90. 1999).46 măsurat prin numărul anilor de şcoală) şi un indice al gradului de liberalizare construit de specialiştii FMI. „comportamentul de turmă” şi supra-reacţiile de toate tipurile. Thailanda. Un prestigios studiu empiric al corelaţiei dintre gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri. Cu toate eforturile depuse pentru întărirea sistemelor financiare şi diminuarea vulnerabilităţilor induse de mişcările masive de capitaluri. Pe baza analizei unui eşantion de 41 de ţări. (Rodrick. Mai mult. efectul liberalizării mişcărilor de capitaluri poate să fie negativ. şi dezvoltarea economică. Într-adevăr. investitorii sunt raţionali şi capabili să aprecieze corect valoarea actualizată a proiectelor lor investiţii. este cel elaborat în anul 1999 sub egida FMI. pe de o parte. ei subliniază faptul că diverse forme de control asupra fluxurilor de capitaluri par să fie complementare barierelor comerciale. după cum se arată într-o binecunoscută lucrare teoretică. pe de o parte. aceste forme de control sunt eficiente în a bloca ieşirile de capital. Filipine. Bulgaria (1997). care reprezintă o trasătură pronunţată a pieţelor financiare contemporane. pentru perioada 19751989. s-a produs o înrăutăţire dramatică a a evoluţiei multor economii emergente: Mexic (1994). . din cauza naturii lor specifice.

care. Însă. guvern. care a durat mai bine de doi ani. cele mai mari cinci ţări asiatice au înregistrat intrări nete de capital de 66 mld. unele dintre aceste firme şi bănci au dat faliment.intreprindere. în general. De exemplu. în 1997. USD. sectorul privat (firme şi bănci) din economiile emergente se poate împrumuta în nume propriu pe pieţele internaţionale de capitaluri. că intrările de capital întro anumită ţară. În consecinţă. iar moneda acelei ţări poate deveni supraapreciată din cauze exclusiv externe Se confirmă astfel că. Este un exemplu semnificativ. De exemplu. înrăutăţirea situaţiei financiare a băncilor şi intreprinderilor.de a-şi onora datoria.2 Concluzia care se desprinde din cele arătate este că într-o astfel de criză. pentru a se opune deprecierii monedei naţionale.banca centrală are puţine posibilităţi de contrabalansare. agravând şi mai mult criza. În aceste condiţii. Însă. crizele care au lovit ţările în curs de dezvoltare în anii ’80 au fost preponderent crize ale datoriei publice. după care au urmat imediat retrageri masive de capital. ceea ce a avut efecte negative asupra cererii agregate şi creşterii economice. este adevărat. investitorii internaţionali au refuzat să „rostogolească” (reeşaloneze) datoria. validând. a fost totuşi destul de persistentă. când. mai ales în timpul „boom-urilor”. ei vor cere o primă suplimentară. care arată. banca centrală poate vinde valută. ca urmare a dezvoltării pieţelor interne de capitaluri şi liberalizării mişcărilor de capitaluri. Dacă investitorii se aşteaptă ca debitorii să întâmpine dificultăţi în rambursarea împrumuturilor. După cum am mai menţionat. deprecierea monedei locale a determinat creşterea datoriei şi reducerea valorii nete a activelor libelate în moneda respectivă şi. legate de fluxurile oficiale de capital. .Dacă. se ştie că „bubble”-ul tehnologic din SUA a apărut şi s-a dezvoltat în urma inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de comunicaţii. asteptările pesimiste iniţiale. în functie de mediul social-economic în care operează. iar intreprinderile şi-au redus investiţiile. provocată de înrăutăţirea situaţiei financiare a principalilor agenţi economici . care să compenseze acest risc. 1 . Explicaţia este că numeroase bănci şi firme aveau un înalt grad de îndatorare în valută. deşi nu foarte accentuată. Ca urmare.În urma crizei asiatice.băncile şi intreprinderile . doar ex post. ponderea creditelor neperformante în regiune a crescut de la 15% la 35%. s-a trecut de la o creştere economică îndelungată la o recesiune severă. chiar şi economia americană a fost antrenată într-o direcţie descendentă. însă canalul de transmitere a undei de şoc este întrucâtva diferit. contul curent a trecut de la deficit la surplus. fie ea şi SUA. 2 . persoană fizică . deci.47 comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se manifestă. în timp ce activele lor erau denominate în moneda locală. La ora actuală. În ceea ce îi priveşte. Desigur. confruntaţi cu scăderea profitabilităţii. ci din cauza scăderii importurilor. în aprilie 2001. pot fi excesive. logica crizelor care se autoalimentează se poate repeta. semnalul crizei asiatice din 1996-1997 a fost deprecierea bruscă a monedelor ţărilor respective (începând cu baht-ul thailandez). probabil. decizia de a acorda un credit se bazează pe aprecierea subiectivă a creditorului cu privire la capacitatea debitorului . Iar acest fapt demonstrează că piaţa creditului nu funcţionează corespunzător. băncile şi-au restrâns creditele. în 1996. Totodată. astfel. aceleaşi ţări au cunoscut ieşiri nete de capital de 20 mld. însă aceasta nu datorită creşterii exporturilor. USD. creşterea continuă a ratelor dobânzii deteriorează poziţia debitorilor.1 În modul acesta. „bubble”ul tehnologic „s-a spart”.

1996. banca centrală poate interveni şi prin creşterea ratelor dobânzii. în baza căruia au fost 1 . Teoretic. Rose. (Eichengreen. Într-adevăr. o astfel de soluţie riscă să nu poată fi aplicată. Potrivit acestui autor. alimentând criza. este un bun indicator bun instabilităţii financiare. Wyplosz. prin modificarea politicii fiscale sau prin accelerarea reformelor structurale. Olanda – 1983. Însă. în condiţiile relansării proiectului de unificare monetară europeană. liberalizarea mişcărilor de capitaluri crează o tendinţă de apreciere a monedei naţionale. Franţa – 1990. ţările europene au liberalizat mişcările de capital mai ales în perioada aniilor ’80 – ’90. care este globalizarea. În această perioadă. Detragiache. rezervele au fost insuficiente în raport cu uriaşul volum al capitalurilor care au părăsit regiunea după declanşarea crizei. .48 prelevând-o din rezervele sale. RFG – 1984. C. care să acţioneze mai eficient decât FMI în timpul unei crize în regiune. măsurile respective ar constitui un regretabil regres al libertăţii în sensul său cel mai profund. care. Obiectivul comun al asigurării libertăţii mişcărilor capitalurilor a fost consolidat apoi prin prevederile “Tratatului de la Maastricht” (1991). Însă. Astfel. în situaţii de ieşiri masive de capitaluri. pentru aceasta.De aici. propunerea de a se înfiinţa un „Fond Monetar Asiatic”. în viziunea sa. într-o analiză recentă. În cazul ţărilor asiatice şi. Însă. ceea ce nu este deloc în concordanţă cu spiritul vremii. creşterea ratelor dobânzii ar deteriora şi mai mult situaţia financiară a firmelor îndatorate masiv. ele pot sta la originea unei adevarate crize. trebuie ca rezervele sale valutare să existe şi să fie suficiente. într-o situaţie de prăbuşire a creditului. făcută pe un eşantion de 8 ţări dezvoltate şi 19 ţări în curs de dezvoltare în perioada 1977-1999.1 Şi trebuie spus că riscul inversării fluxurilor de capital este cu atât mai mare cu cât o ţară se bazează mai mult pe capitalul străin (retractil) pentru a-şi finanţa dezvoltarea economică. de exemplu. Teza că tendinţa de eliminare a restricţiilor privind mişcările de capitaluri a provocat instabilitate finaciară a dobândit în ultimul timp un anumit suport empiric. Belgia – 1990). 1998). al oricărei alte ţări care nu este o supraputere. statele membre CEE au eliminat majoritatea formelor de control valutar (Anglia – 1979. Demirguc-Kunt. care oferă un mijloc temporar de protecţie împotriva retragerilor bruşte de capital de către nerezidenţi. Şi chiar dacă fluctuaţiile respective nu sunt suficient de puternice pentru a fi interpretate ca o criză în sine. probabil. singura soluţie rămasă în astfel de situaţii este reintroducerea diverselor forme de control a mişcărilor de capitaluri. 2001). (Wyplosz. însă provoacă totodată fluctuaţii în jurul acestei tendinţe. impunerea de restricţii privind tranzacţiile financiare cu străinătatea poate oferi ţării respective un răgaz (soluţie – tampon) pentru a ajusta variabilele macroeconomice fundamentale în concordanţă cu anticipaţiile şi a restabili încrederea investitorilor. care constituie o modalitate de restabilire a atractivităţii activelor interne. De aceea. Wyplosz identifică o legătură semnificativă între gradul de liberalizare a mişcărilor de capitaluri şi evoluţia cursului monedei naţionale. * ** După cum am mai menţionat. pe baza progreselor semnificative realizate anterior în realizarea pieţei unice.

Portugalia – 1993. inclusiv de către ţările cu venit mediu (Spania – 1993. . respectiv dintre aceste ţări şi ţările terţe (cu câteva excepţii). De aceea. În modul acesta. Grecia – 1993. este de aşteptat ca avantajele liberalizării fluxurilor de capital să depăşească riscurile. La ora actuală. iar efectul final pe care acest proces de importanţă cu adevărat istorică îl exercită asupra economiei româneşti să fie unul benefic. care prevede obligaţia statelor membre ale UEM de a elimina restricţiile din legislaţia naţională cu privire la mişcările de capitaluri dintre ele. definite ele însele pe baza unei fundamentări teoretice foarte solide şi a unei experienţe practice încununate de succes. Liberalizarea mişcărilor de capital s-a produs în concordanţă cu criteriile de aderare la UE. aquis-ul comunitar în acest domeniu este constituit de Directiva 88/361/CEE. România a îndeplinit angajamentele şi cerinţele pe care şi le-a asumat prin negocierile privind capitolul numit “libera circulaţie a capitalurilor” şi se aşteaptă să poată implementa acquis-ul comunitar care va exista în acest domeniu la data intrării în zona euro. Romînia a liberalizat complet mişcările de capitaluri în septembrie 2006. Irlanda – 1993). în cadrul procesului de pregătire a intrării în UE.49 abrogate practic toate restricţiile care mai existau în acest domeniu. precum şi adoptarea reglementărilor comunitare în această materie.

de piaţă. Sectorul financiar cuprinde şi în ţările respective pieţe bursiere. remediere şi înlăturare a urmărilor crizelor. de regulă. politicile de acest gen pot fi considerate cel mult încercări de diminuare a impactului perturbaţiilor exogene şi de menţinere a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile şi de a păstra în siguranţă informaţiile vitale. În fine.50 IV. deoarece sunt expuse la riscuri asemănătoare. ANALIZA ŞI EVALUAREA STABILITĂŢII FINANCIARE 4. În general. principala categorie de instituţii financiare este reprezentată de băncile comerciale. problemele apar la o singură instituţie. 1 din &1. case de brokeraj etc. strategiile de afaceri care presupun concentrarea expunerilor fac ca instituţiile financiare să devină sensibile la evoluţiile adverse din anumite ramuri sau sectoare ale economiei. la riscuri operaţionale. Experienţa arată că iniţial vulnerabilităţile sistemului financiar apar şi se dezvoltă. nr. case de economii. Diversele surse de riscuri tind să aibă implicaţii diferite în planul politicilor de prevenire. legale şi reputaţionale. -. Spre deosebire de acestea. Într-o serie de ţări. În aceste ţări. la nivelul instituţiilor financiare. În aceste condiţii. principalul element al analizei şi monitorizării stabilităţii financiare în ţările respective este evaluarea soliditităţii sectorului bancar. De aceea. La început. lichiditate. căci acţiunea de corecţie respectivă se exercită prin politicile macroeconomice duse de autorităţi.companii de investiţii financiare. În mod tradiţional. efectele politicilor macroeconomice se manifestă doar după un anumit anumit interval de timp (lag). mai ales în curs de dezvoltare. cooperative de credit. pe când altele se nasc în mod exogen. A doua sursă endogenă de riscuri este reprezentată de piaţa de capitaluri. influenţate de autorităţi. Instituţiile financiare sunt expuse.1. După cum rezultă din fig. de asemenea. Principalele riscuri generate de diversele segmente ale pieţei de capitaluri (piaţa . acestea din urmă sunt doar preluate. transmise şi amplificate de sistemul financiar. precum şi alte tipuri de instituţii financiare . dar ulterior se repecurtează asupra altor părţi ale sistemului financiar. Or. perturbaţiile exogene sunt dificil de influenţat. prin modul de reglementare. Există însă şi cazuri când mai multe instituţii sunt afectate simultan.1 Sarcinile analizei şi evaluarii stabilităţii financiare Analiza stabilităţii financiare presupune urmărirea permanentă a riscurilor şi vulnerabilităţilor potenţiale. rata dobânzii şi poziţia valutară. băncile domină sectorul financiar prin prisma criteriului cifrei de afaceri şi al volumului activelor deţinute. unele dintre aceste riscuri şi vulnerabilităţi apar şi se dezvoltă în mod endogen în raport cu sistemul financiar. de regulă. în economia reală. companii de asigurări. riscurile financiare ţin de procesul de creditare. probabilitatea de apariţie şi amploarea dezechilibrelor endogene pot fi. adică în activitatea economică. supraveghere şi managementul adecvat al crizelor. deşi gradul de bancarizare este redus. Astfel. scăderea capitalului social reduce capacitatea instituţiilor financiare de a absorbi şocurile. fonduri de investiţii. însă ponderea acestora în volumul total al activelor sectorului financiar este mică. indiferent dacă acestea se situează acestea în interiorul sistemului financiar sau în afara acestuia. a cărui mărime variază foarte mult şi într-un mod impredictibil.

Analiza şi evaluarea stabilităţii financiare trebuie să acopere toate aceste surse de riscuri şi vulnerabilităţi. Toate acestea arată că vulnerabilităţile de acest gen sunt susceptibile să afecteze direct o mare parte a sistemului financiar. Todotată. Alte exemple sunt slăbiciunile apărute în modul acesta în sistemul reglementativ şi în sistemul de audit. Unii factori de acest gen sunt de natură macroeconomică (şocurile produse de preţul petrolului. producerea unor evenimente politice (războaie. inovaţiile tehnologice. cel mai des utilizat. iar alţii ţin de diverse evenimente microeconomice (de exemplu. riscurile şi vulnerabilităţile respective sunt localizate în activitatea instituţiilor participante la sistem. Or. greve. a unor dezastre naturale (cutremure. ceea ce presupune monitorizarea sistematică a tuturor părţilor componente ale sistemului financiar (instituţii. instrumentul considerat în ultimul timp cel mai adecvat şi. este injecţia rapidă de lichidităţi. se observă creşterea volumului tranzacţiilor financiare efectuate de corporaţiile nefinanciare şi de sectorul gospodăriilor populaţiei. se constată augmentarea volumului operaţiunilor efectuate de instituţiile financiare pe aceste pieţe şi. fenomenele de panică etc. atacuri teroriste). pieţele respective sunt vulnerabile la riscul de retragere a fondurilor de către investitorii străini şi la riscul de contagiune. restrictivă. falimentul unei mari companii. (White. transmite şi amplifică perturbaţiile prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „blocaj în lanţ”. incedii etc. piaţa creditului. o serie de riscuri şi vulnerabilităţi au caracter exogen. De fapt. creşte rolul şi importanţa relativă a aşa-ziselor „plase de siguranţă” (safety nets). deci. Exemplele cele mai cunoscute de riscuri transmise prin sistemul de plăţi sunt falimentele în lanţ. tensiunile politice etc. pieţe şi infrastructură) şi ale tuturor . alţii ţin de politica economică dusă de autorităţi (în particular. pentru prevenirea apariţiei unei crize la nivelul sectorului financiar. în sensul că îşi au originea în afara sistemului financiar. 2003). creşterea gradului lor de expunere faţă de alţi participanţi. Alte exemple de perturbaţii exogene sunt introducerea sau înăsprirea restricţiilor comerciale.). care. inundaţii.) sunt riscul de insolvabilitate a clienţilor şi riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor financiare. Se învederează astfel că însăşi posibilitatea implementării diverselor instrumente de asigurare a stabilităţii depinde de evoluţia istorică a sistemului financiar. decontări şi compensaţii. Deoarece amintita tendinţă de orientare către piaţă face ca riscurile legate de mecanismele pieţei să afecteze în mod rapid o mare parte a sistemului financiar. manifestaţii. deci. ceea ce face ca riscurile legate de piaţă să devină tot mai relevante pentru stabilitatea financiară. de asemenea. însă sistemul de plăţi preia. În ultima perioadă. a cărei principală componentă este sistemul de plăţi. provoacă riscuri şi vulnerabilităţi specifice la nivelul instituţiilor şi al pieţelor. neutrală). pierderea generală a încrederii. de aceea. care slăbeşte încrederea în piaţă şi creează dezechilibre care afectează întregul sistem financiar). orientarea politicii monetare şi a celei fiscale: expansivă. În mod tradiţional..51 interbancară. De asemenea.). soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţiile financiare individuale şi. la rândul lor. au fost garantarea depozitelor şi crearea facilităţilor legate de funcţia băncii centrale de creditor de ultimă instanţă. În fine. piaţa financiară etc. toate acestea învederează orientarea mai puternică spre piaţă a sistemelor financiare contemporane. A treia sursă de riscuri şi vulnerabilităţi este reprezentată de infrastructura financiară.

la punerea sub semnul întrebării a cadrului legal. După cum am mai menţionat. mai departe. Primul este cel în care tensiunea financiară apare iniţial la nivel microeconomic. căci creşterea expunerii 1 . care are aceleaşi consecinţe. sector public. garantarea depozitelor sau diversificarea expunerilor. Totodată. asemenea forme de protecţie nu există sau sunt prohibitive prin prisma costului pe care îl implică. într-o anumită măsură. investitorii pot recurge la anumite forme de protecţie. dereglementare. Or.) determină reducerea riscurilor legate de concentrarea expunerilor. a sistemului de supraveghere. care afectează imediat o mare parte a economiei. diminuarea dependenţelor de falimentele bancare individuale şi. . securizarea creditelor bancare etc. Al doilea caz extrem este cel al falimentelor simultane. de creşterea vulnerabilităţii la şocurile suferite de ansamblul sistemului. integrarea şi globalizarea sistemelor financiare determină modificarea naturii riscului sistemic. pe de altă parte. În ceea ce le priveşte. Alături de clasificarea surselor de riscuri în endogene şi exogene. În primul caz. Exemplul cel mai cunoscut este cel al falimentului unei bănci. ceea ce la face. globalizare. De asemenea. deoarece dezechilibrele apărute în aceste planuri se combină cu fragilităţile produse de alte cauze. instituţiile financiare sunt mult mai expuse la influenţele pieţei şi la fenomenele de contagiune decât alte sectoare. falimentul unei mari companii poate crea probleme instituţiilor financiare cu care aceasta lucrează. a procedurilor auditare etc. beneficiile sistemice ale acestei divizări mai accentuate a riscurilor pot fi anhilate. deci. ceea ce sporeşte importanţa abordării comprehensive a sistemului financiar în anasmblul său. cedarea riscurilor aferente creditului. accentuarea orientării către piaţă a sistemelor financiare şi implementarea unor noi instrumente de management al riscurilor (operaţiuni de tip hedging. dacă există în economia respectivă. care afectează alte componente ale sistemului financiar prin neachitarea datoriilor băncii respective faţă de alte bănci. prin fenomenele de panică etc. analiza trebuie să ţină seama de legăturile inter-sectoriale şi transfrontaliere. să îşi asume noi tipuri de riscuri. Din acest punct de vedere. facilităţi care. ceea ce conferă un rol sporit intervenţiile oficiale pentru reducerea impactului evenimentelor de acest gen. În cazul al doilea. De exemplu. liberalizarea. integrare) determină creşterea numărului şi importanţei legăturilor intersectoriale. o altă distincţie relevantă este cea după criteriul razei de acţiune iniţiale şi a eventualului impact asupra sistemului financiar în ansamblu.52 sectoarelor economiei reale (intreprinderi. Un eveniment similar este falimentul unei mari companii nefinanciare. cum ar fi.Exemplul este inspirat de cazul cunoscutei companii „Enron”. ceea ce duce la blocajul operaţional al sistemului de plăţi şi. În particular. reduc riscul de contagiune şi de criză sistemică.1 Fenomenele şi tendinţele menţionate în capitolele anterioare (creşterea complexităţii. ori faţă de soarta unor instituţii nebancare sau investitori individuali. iar apoi se răspândeşte la scara întregului sistem financiar. există două cazuri extreme. gospodăriile populaţiei). ceea ce face necesară utilizarea unui set de indicatori mai cuprinzător şi mai comprehensiv pentru sesizarea apariţiei acestuia. instituţiile bancare devin mai puţin dependente de evenimentele de pe anumite pieţe. atenuarea tradiţionalului efect de domino al riscurilor sistemice.

observarea unor oscilaţii repetate ale ratei dobânzii indică o viitoare ajustare puternică a preţurilor activelor financiare. (Borio. cum ar fi. Van den Berg. cu accent pe problema capacităţii de reacţie în situaţii de criză financiară. Acestea sunt anumite procese.). piaţa acţiunilor. inclusiv modul de rezolvare de către sistemul de plăţi a incidentelor: erori. piaţa obligaţiunilor. diverse forme de măsurare a riscului de insolvabilitate a clienţilor. se utilizează indicatorii care reflectă buna funcţionare a infrastructurii financiare. de asemenea. Tot aşa. O sursă importantă de informaţii este reprezentată de sistemele de avertizare timpurie. Bazate pe experienţa trecutului. care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. investiţiile. 2000). trebuie să se ţină seama nu numai de mărimea. preţurile activelor nefinanciare etc. iar aceasta îndeosebi atunci când se combină cu creşterea puternică a investiţiilor. blocaje create de problemele de hardware. 2000). setul de indicatori utilizat trebuie să reflecte. Informaţii relevante .53 totale faţă de pieţele imternaţionale de capital implică o influenţă simultană mai puternică a evenimentelor adverse care se produc pe diverse pieţe. (Sahajwala. anticipaţiile cu privire la preţuri (reflectate de cursurile la termen. sistemele de avertizare timpurie conţin o serie de variabile care reflectă apariţia unor tensiuni financiare. În fine. Leone. Indicatorii de acest sunt coeficienţii prin care se măsoară gradul de lichiditate al diverselor pieţe. inclusiv de pe piaţa interbancară. Indicatorii-standard ai acestei analize sunt datele bilanţiere care reflectă poziţiile financiare sectoriale (corporaţii şi gospodării). Compilaţia de bază a acestor variabile este reprezentată de amintitul set de indicatori conceput de specialiştii FMI: „Core and Encouraged Set of Finacial Soundness Indicators”. alte instituţii şi în general sistemul financiar. Lowe. (Evans. sustenabilitatea preţurilor activelor (reflectate de talia şi profunzimea pieţei. rate ale lichidităţii şi calităţii activelor (inclusiv creditele neperformante). software sau de conectare. de randamente etc. condiţiile de pe diverse pieţe. De asemenea. creşterea economică. cursurile practicate în contractele „futures”. o serie de studii demonstrează că creşterea ponderii creditului în PIB constituie un important simptom premergător al unei explozii a preţurilor activelor şi al unei crize financiare. gradul de incertitudine şi de risc specifice diverselor pieţe (reflectate de volatilitatea istorică şi previzionată a cursurilor titlurilor). În mod complementar. De exemplu. De aceea.. aceştia sunt indicatori prudenţiali microeconomici. inflaţia. 2002). piaţa derivativelor etc. se analizează aspectele infrastructurale cuprinse în cadrul legal şi reglementativ şi în procedurile de audit şi de supraveghere. balanţa de plăţi. indicatori etc. Pentru acoperirea întregului sistem financiar. expunerile sectoriale şi gradul de concentrare a acestora etc. proceduri.). poziţiile valutare deschise. clienţii acestora. Hilbers. de deviaţiile cursurilor observate faţă de evoluţiile indicate de modelele teoretice şi empirice. rapoartele între datoria netă şi venituri. primele plătite în cazul operaţiunilor opţionale şi al altor tipuri de derivative etc. ci şi de dispersia agregatelor respective. care sunt apoi agregaţi la nivel macroeconomic. acumularea de dezechilibre este indicată de evoluţia unor variabile macroeconomice. căderea reţelelor etc. Gill. După cum am mai menţionat. Analiza stabilităţii finaciare corespunde într-o anumită măsură la ceea ce tradiţional se numeşte „macro-analiză prudenţială”. modele.

2003). acest instrument poate fi aplicat la nivelul unei instituţii financiare individuale. Blavarg.contul de capital: rezerve internaţionale. de asemenea. este ceea în literatura de circulaţie internaţională se numeşte „stress-test” şi care în limba română sar putea traduce prin „test de rezistenţă la presiunea speculativă”. (Persson. care reflectă evoluţiile şi tendinţele unor importanţi factori determinanţi ai stabilităţii financiare. al sectorului bancar sau al întregului sistem financiar. conceperea instrumentelor analitice necesare pentru investigarea problematicii stabilităţii financiare se află încă într-o fază incipientă. într-o lucrare de sinteză pe această temă. . care să fie apoi coroborate şi sintetizate într-o viziune de ansamblu asupra unei realităţi complexe şi dinamice. 2001). Spre deosebire de alte domenii ale ştiinţei şi practicii economice. În fine. această repetare este neregulată. inclusiv cele ale teoriei şi politicii monetare şi financiare. De aceea. Însă. în condiţii extreme. (Blasche. După cum vom arăta pe larg în cele ce urmează. Jones. Peria. cât şi de efectele pe care instituţiile financiare le exercită una asupra alteia şi asupra economiei reale. se recenzează nu mai puţin de 105 indicatori. fluxuri de capital pe termen scurt. Printre factorii de natură să amortizeze şocurile se numără existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor. şi anume (Kaminsky. a „plaselor de siguranţă” (safety nets). indicatorii pieţei financiare.1 Indicatori propuşi în literatură Indicatorii utilizaţi în diverse lucrări pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt foarte numeroşi şi diverşi. După cum am arătat în cap. Majnoni.I. Analiza şi evaluarea stabilităţii sistemului financiar presupune căutarea permanentă a unor metode de monitorizare şi apreciere a sustenabilităţii evoluţiilor care manifestă în planul instituţiilor şi pieţelor financiare. dar care se pot repeta. un important instrument care permite formarea unei imagini asupra rezistenţei economiei (părţi a acesteia). Reinhart. grupaţi în 6 categorii. Însă. Astfel. utilizarea instrumentului respectiv necesită existenţa unor date şi modele empirice adecvate. investiţii străine directe. analiza stabilităţii financiare necesită examinarea nu numai a perturbaţiilor potenţiale.2 Indicatori utilizaţi în analiza şi evaluarea stabilităţii financiare 4. este necesar să se ţină seama inclusiv de dispersia variabilelor şi de probabilitatea producerii simultane a evenimentelor. fluxuri de capital. precum şi de necesitatea concentrării atenţiei asupra unor evenimente excepţionale. care să ţină seama atât de influenţele pe care le suferă sectorul financiar. iar pentru aceasta sunt necesare numeroase analize separate şi parţiale. În acest context. a sistemelor de rezervă (back-up) etc. ceea ce face imposibilă formularea de legităţi şi predicţii. 1998): 1) Sectorul extern: . diferenţialul ratei dobânzii faţă de principalele pieţe internaţionale.2. Provocarea cu care se confruntă aici ştiinţa şi practica economică este elaborarea unor tehnici de tip „stress-test”. evaluarea stabilităţii financiare este complicată de neliniarităţile care caracterizează numeroase legături existente în acest domeniu. Lizondo. ci şi a măsurii în care acestea vor fi absorbite de către sistemul financiar.54 conţin. 4.

consum guvernamental. concentrarea comerţului exterior. credit guvernamental. Într-adevăr. variaţia preţurilor stocurilor. modificarea orientării politice a guvernului. rata de ocupare mâinii de lucru.variabile internaţionale: rata creşterii economice. salarii. de schimbarea guvernului. 6) Variabile politice: perturbaţii produse de apropierea alegerilor. UE. gradul de liberalizare financiară. 2) Sectorul financiar: . relevanţi pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt atât indicatori care reflectă vulnerabilitatea sectorului financiar (în principal. de gradul de instabilitate politică etc. H. Begg. datoria externă pe termen scurt. După cum se observă din acest tabel. . indicatorii consideraţi. economisire. restricţii privind mişcările de capital. indicatorii de prudenţialitate bancară). preluarea prin forţă a puterii politice. marja bancară (diferenţa dintre rata activă şi rata pasivă bancară). poziţia cursului de schimb în cadrul benzii de variaţie (dacă există). randamentul titlurilor financiare. La indicatorii menţionaţi. variaţia multiplicatorului monetar. importuri. investiţii. Wyplosz arată în lucrarea deja citată că. cursul de schimb central (pivot). serviciul datoriei externe. preţurile la export.gradul de liberalizare financiară: creşterea creditului. producţia industrială. Altfel spus. exporturi. indicii de preţuri din străinătate (din principalele economii – SUA. se adaugă cei care evidenţiază efectele de contagiune. De Grauwe. sintetizând factorii care determină probabilitatea apariţiei unor crize financiare. finanţări externe nerambursabile. P. Japonia). soldul contului curent.contul curent: cursul de schimb real. nr.datoria externă: datoria publică externă. rata reală a dobânzii.4 se prezintă situaţia comparativă a indicatorilor utilizaţi de o serie de autori contemporani cunoscuţi pentru contribuţiile lor la studiul problematicii stabilităţii.alte variabile financiare: împrumuturi primite de instituţiile bancare de la banca centrală. având în vedere că un sistem financiar dezvoltat şi sofisticat poate face faţă cu mai multă uşurinţă la şocuri. raportul dintre M2 şi rezervele internaţionale. cât şi indicatori care arată dezvoltarea sectorului financiar. datoria externă totală. durata regimurilor de curs valutar fix. aceştia se referă la: gradul de dezvoltare a sectorului financiar. pentru niveluri comparabile ale indicatorilor de prudenţialitate bancară. rata de creştere a agregatelor monetare. . distorsiunile existente în cazul cursurilor de schimb multiple. schimbarea ministrului de finanţe. în esenţă. diferenţa dintre cursul de schimb de pe piaţa oficială şi cel de pe piaţa neoficială. în general. structura datoriei externe. soldul balanţei comerciale. rata şomajului.55 . 5) Variabile instituţionale şi structurale: gradul de deschidere a economiei. eficienţa reglementărilor . existenţa unor crize bancare şi a unor crize valutare în trecut. D. În tab. 3) Sectorul economiei reale: rata de creştere economică. Giavazzi. 4) Finanţele publice: deficit bugetar. de perspectivele de victorie sau înfrângere în alegeri. . diferenţa dintre cererea şi oferta de monedă. F. PIB. rata dobânzii. vulnerabilitatea unui sector financiar subdezvoltat este mai ridicată decât vulnerabilitatea unui sector financiar matur şi dezvoltat. Uhlig şi C. rata inflaţiei. cursul de schimb pe pieţele neoficiale. raporturi de schimb ale comerţului exterior (terms of trade).

(Begg. Eichengreen. Iakova (2000) FMI (2000. Nr. Chai. supravegherea bancară şi gradul de implicare a statului în economie. von Hagen. Lukkarila (2003) Gibson. de Haas. Beaumont. Indicatori ai sistemului financiar (2002)Begg. Summer (2001) BCE (2002) von Hagen. 2000a. Mulder (1999) Krkosha (2000) Corker. Zhou (2002) Brüggemann. Halpern. Schumacher (2000) Reininger. Schardax. Ki viet(2002) Gabrisch (2002) Komulainen. Tsakalotos (2003) √ √ • • • • • • • • • Sistem bancar Active bancare totale (% din PIB) Ponderea activelor deţinute de băncile de stat în totalul activelor bancare Ponderea activelor deţinute de investitorii străini în totalul activelor bancare Gradul de concentrare a sistemului bancar Numărul instituţiilor financiare corelaţia dintre pasivele libelate în valută şi activele în valută Rata de adecvare a capitalului – rata de solvabilitate Dinamica creditului acordat de banca centrală băncilor comerciale Profitabilitatea instituţiilor √ • • √ √ √ • √ • • • . Wyplosz Kaminsky.56 prudenţiale. Reinhart (1998) Bussière. von Hagen şi Wyplosz. Lizondo. Tab. 4. 2002). Linne (2002) Indicatori Bussière. Eichengreen. Frantzscher (2002) (2002) Schardax (2002) Brouwer. 2001) Johnston. van Elkan. Halpern.

ca măsură a gradului în care statul recurge la sistemul bancar pentru finanţare Ponderea creditelor neperformante în totalul creditelor bancare Ponderea creditelor în valută în totalul creditelor bancare Gradul de concentrare a creditelor bancare Ponderea creditelor pe termen scurt în total credite bancare Depozite bancare Depozite bancare (% din PIB) Raportul dintre rezerve bancare şi depozite bancare Ponderea depozitelor la vedere în totalul depozitelor bancare Raportul dintre credite şi depozite bancare dinamica depozitelor bancare Pieţe financiare Capitalizarea bursieră (a pieţei de acţiuni şi de obligaţiuni) (%din PIB) Lichiditatea pieţei de acţiuni. măsurată prin raportul dintre indicatorul care exprimă viteza de rotaţie a lichidităţilor de pe piaţa bursieră şi volumul capitalurilor rulate pe piaţa bursiere Indici bursieri Rata dobânzii rata reală a dobânzii Diferenţialul ratei dobânzii faţă de pieţele internaţionale Rata dobânzii pe pieţele √ √ √ √ • • • √ √ √ • • √ √ • √ √ • • • √ √ √ • • • • • • • • • • • • √ • √ √ √ • • • √ • • √ √ • √ • • √ • √ √ • √ • • • √ • • √ • √ √ • • √ √ • √ • • .57 bancare Credit Expansiunea creditului intern (lending-boom) Creditul intern (% din PIB) Credit intern neguvernamental (%din PIB) Creditul intern guvernamental (% din PIB).

următoarele şase elemente: .Câştig şi profitabilitate ( P ). în cazul în care acestea apar) Regimul de curs valutar Gradul de liberalizare financiară Rating-ul de ţară Legislaţie inadecvată sau defectuos implementată • • √ • √ • • • • • • √ √ • • √ • • • √ √ √ • • √ √ • • • √ • • √ • √ • √ • √ √ • • √ • • √ • √ √ √ √ • • • • • √ √ • • • √ • • √ √ • • • • • • √ • • • • √ √ √ • • Se observă că indicatorii de prudenţialitate bancară. .58 internaţionale Volatilitatea ratei dobânzii Raportul dintre rata activă şi rata pasivă a dobânzilor bancare Evoluţii monetare Rata de creştere a masei monetare Nivelul şi volatilitatea ratei inflaţiei Gradul de monetizare a economiei.Stabilitatea managerială ( S ). . se referă la situaţia fiecărei bănci în parte şi vizează. propuşi de diverşi autori.Calitatea capitalului propriu ( C ).Adecvarea capitalului net ( A ). măsurat prin raportul dintre M2 şi PIB Raportul dintre depozite bancare şi M2 Multiplicatorul monetar Finanţe publice Deficitul bugetar (% din PIB) Datoria publică (% din PIB) Evoluţii în economia reală Rata de creştere economică Variaţia producţiei industriale Rata şomajului Rata de investire internă nivelul arieratelor în economie Ponderea sectorului privat în PIB Ponderea subvenţiilor bugetare în PIB Aspecte instituţionale şi structurale Existenţa unui acord cu FMI (reduce amploarea crizelor. de regulă. . .

De exemplu. 2003). (IMF. .Profitabilitatea ( P ). . 2000). (Das.Calitatea capitalului propriu ( C ). precum şi un set recomandat de indicatori (care cuprinde 26 de indicatori privind instituţiile de atragere a depozitelor. (IMF. până la data respectivă. calculul tuturor acestor indicatori se face conform „Ghidului” publicat de FMI în 2006. . veniturile şi profitabilitatea. lichiditatea şi sensibilitatea la riscurile de piaţă). ceea ce arată că. nr. (IMF.Adecvarea ratelor actuariale ( A ). Davies. 2003). pentru caracterizarea activităţii instituţiilor financiare nebancare. cercetările economiştilor acestei instituţii nu duseseră încă la un consens cu privire la un set de bază de indicatori macroprudenţiali. În prezent. în literatură se propune şi un set de indicatori specifici domeniului asigurărilor. se utilizează anumiţi indicatori specifici.Lichiditate şi sensibilitate la risc ( LS ). 5: Indicatori de interes general ai stabilităţii sectorului asigurărilor 1 . . sectorul non-financiar şi piaţa imobiliară). În 2001. Se observă că acestă structură de indicatori (ACRAMCLS) este asemănătoare cu cea aferentă sistemului bancar (ACSCLS). . Tab. în care se prezintă un set de bază de indicatori (alcătuit din 15 indicatori privind gradul de adecvare a capitalului. calitatea activelor. Indicatorii care măsoară elementele respective la nivelul întregului sistem bancar. permit evaluarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar în anasamblul său. Tot aşa.Denumirea a fost propusă de FMI într-o lucrare apărută în anul 2000.59 . în cazul unei societăţi de asigurare.Adecvarea capitalului net ( A ). lichiditatea pieţei. World Bank. Podpiera. aceşti indicatori sunt: . cunoscuţi sub denumirea de „indicatori macroprudenţiali” („macroprudential indicators”)1. FMI a publicat o nouă lucrare (Financial Soundness Indicators). instituţiile financiare nebancare. De aceea.Calitatea şi stabilitatea managementului (M) . .Lichiditatea şi sensibilitatea la risc ( LS ).Reasigurare ( R ). 2006).

60 Categorie Adecvarea capitalului net Calitatea capitalului propriu Indicator Prima netă/Capital net Capital net/Total capital propriu Capital net/Rezerve tehnice (Piaţa imobiliară + capital propriu + debitori)/ Total capital propriu Taxe/(Prima brută + recuperările la reasigurare) Capital propriu/Total active Împrumuturi neacordate/ Totalul brut al împrumuturilor Rata de risc (Prime nete/Prime brute) Rezerve tehnice nete/Media cererilor de despăgubire acoperite în ultimii 3 ani Rezerve tehnice nete/Media primelor subscrise în ultimii 3 ani Prime brute/Număr de angajaţi Capital propriu pe angajat (Total capital propriu/Număr de angajaţi) Rata daunei (daune nete/prime nete) Rata cheltuielilor (cheltuieli/primă netă) Rata combinată = rata daunei + rata de cheltuieli Revizuiri ale rezervelor tehnice/rezerve tehnice Venituri din investiţii/primă netă Venituri din investiţii/capital propriu de investiţii Rentabilitatea capitalului propriu (RCP) Lichiditatea capitalului propriu/obligaţiuni curente Poziţia de deschidere a cursului de schimb/capital net Durabilitatea capitalului propriu şi al obligaţiunilor Asig. ţinând . de viaţă X X X X X X X Reasigurare şi actuariat X X Managementul stabilităţii Câştiguri şi profitabilitate X X X X X X X X X X X X X Lichiditate Sensibilitate la risc X X X X X Există. asigurări de viaţă). generale X X X X X Asig. seturi de indicatori propuşi pentru fiecare dintre subsectoarele de activitate de mai sus (asigurări de bunuri. de asemenea.

Acest sistem a fost conceput astfel încât să servească pentru efectuarea analizei macroprudenţiale. (IMF.4 se observă că majoritatea autorilor propun completarea indicatorilor referitori la instituţii şi sectoarele financiare cu indicatori care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). expuneri derivate. indicii bursieri şi volatilitatea acestora etc. piaţa acţiunilor. piaţa obligaţiunilor. Importanţa acestor trei sisteme de indicatori constă în aceea că oferă un tablou cuprinzător al situaţei financiare a unei anumite economii.2 Sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators) După cum am mai menţionat. amintim următorii: distribuţia pe sectoare şi geografică a investiţiilor şi afacerilor asigurate. evaluarea şi supravegherea punctelor tari şi slabe ale sistemului financiar.2. 2006).sistemele de avertizare timpurie (Early Warning Systems). 4. piaţa titlurilor de stat. ISF Stress teste Date macroeconomice Analiza macroprudenţială Date privind . 2003. procentajul de afacere ale concernelor (prime+cerere)/total capital) etc. în scopul întăririi stabilităţii financiare şi limitării consecinţelor unei eventuale prăbuşiri a sistemului financiar. preţ/câştig şi preţ/primă brută). rata capitalului cu potenţial ridicat de risc. În fine. Dintre numeroasele sisteme de indicatori propuse în literatură.testele de răspuns ale sistemului financiar la factorii de presiune speculativă (stress-tests). după cum am arătat. care constă. .61 cont de caracteristicile lor specifice. rolul şi importanţa „Indicatorilor sănătăţii financiare” (IFS) în analiza macroprudenţială sunt redate schematic în fig. Principalii indicatori care caracterizează aceste pieţe sunt: lichiditatea. nr. Locul.alte metode cantitative de anliză şi evaluare a stabilităţii financiare. valori ale expunerii grupului (datorii ale concernului/total capitalului propriu. sistemul de indicatori elaborat de FMI este cunoscut sub denumirea oficială de „Indicatori ai sănătăţii financiare” („Financial Soundness Indicators”). IMF.1.sistemul de indicatori elaborat de FMI (Financial Soundness Indicators). în identificarea. Dintre aceşti indicatori specifici. . profunzimea. nr. talia. World Bank. . indicatori ai pieţei (piaţă/valoare. piaţa derivativelo etc. practica a confirmat mai ales următoarele: . precum şi anumite indicii cu privire la vulnerabilităţile care pot să apară. din tab.

ISF utilizaţi de FMI sunt redaţi în tab.). de mai sus. ISF sunt proiectaţi astfel încât să reflecte situaţia instituţiilor financiare. 6: Indicatorii sănătăţii financiare (ISF) Indicatori de bază Instituţii care atrag depozite Adecvarea capitalului Capital/Activele care prezintă un anumit risc Capital/Activele care prezintă un grad ridicat de risc Calitatea activelor Credite neperformante/Volumul (brut) al creditelor acordate Credite neperformante (valoare netă neprovizioanată)/capital Distribuţia sectoriala a creditelor/Total credite Venituri şi profitabilitate Rentabilitatea activelor (ROA) Rentabilitatea capitalului (ROE) Marja de dobânzi/Venitul brut Cheltuieli (altele decât cu dobânda)/Venit brut Lichiditate Active lichide/Total active Active lichide/Total datorii pe termen scurt Sensibilitate la riscurile Poziţia valutară deschisă (netă)/Capital . informaţii calitative şi structurale etc. În coroborare cu alte elemente ale analizei macroprudenţiale (stress-teste. 6: Tab. nr. 6: Componentele analizei macroprudenţiale După cum se observă din fig. a intreprinderilor şi a celorlalţi parteneri ai acestora..62 pieţele Informaţii calitative Informaţii structurale Fig. precum şi conjunctura pieţelor pe care îşi desfăşoară activitatea instituţiile respective. nr. informaţii privind pieţele şi modul de percepere a acestora. nr. indicatorii respectivi permit caracterizarea sănătăţii şi stabilităţii întregului sistem financiar.

bilanţul consolidat al sectorului bancar. 1 .63 aferente pieţei Indicatori recomandaţi Instituţii care atrag depozite Alte instituţii financiare Sectorul intreprinderilor nefinanciare Gospodăriile populaţiei Lichiditatea pieţei1 Capital/Active Expuneril mari/Capital Volumul creditelor acordate pe regiuni/Total credite Active financiare sub formă de derivative/ Capital Veniturile comerciale/Total venit Cheltuielile cu personalul/Total cheltuieli de funcţionare Diferenţa dintre dobânda activă şi pasivă Diferenţa dintre dobânda interbancară maximă şi minimă Depozite atrase de la clienţi/Total credite (mai puţin cele interbancare) Credite în valută/Total credite Datorii în valută/Total datorii Poziţia deschisă (netă) a portofoliului de obligaţiuni/Capital Capitalul propriu/Capitalul sistemului financiar Capital propriu/PIB Datorii/Capital propriu Rentabilitatea capitalului propriu Expunerea la riscul valutar Datoriile populaţiei/PIB Dobânzi şi rate de rambursat ale populaţiei/Veniturile populaţiei Gradul mediu de dispersie a primei de emisiune a titlurilor pe piaţa financiară Numărul mediu de rotaţii al lichidităţilor de pe piaţa financiară Preţurile de pe piaţa imobiliară Creditele imobiliare/Total credite Creditele imobiliare contractate de firme/Total credite Piaţa imobiliară Datele necesare pentru calculul indicatorilor menţionaţi se obţin din bilanţul băncii centrale.În cazul unor ţări poate fi mai relevantă lichiditatea bancară sau lichiditatea pieţei valutare. balanţa de plăţi. bilanţul agregat al societăţilor nefinanciare. . rapoartele burselor de valori. din bilanţurile consolidate la nivelul grupurilor. execuţia bugetului de stat etc.

1 În fine. Morka. De asemenea. 2004). stabilitatea fiscală precară. deoarece aceste elemente sunt condiţii impuse pentru intrarea în UE. cum ar fi: stuctura sistemului financiar (numărul instituţiilor care atrag depozite. că în ultimul timp în ţările respective are loc întărirea sistemului de supraveghere bancară. Conform unei alte definiţii. Majoritatea acestor „Rapoarte” se referă la ţări din America Latină. în care se analizează pe larg vulnerabilităţile financiare şi externe ale unei ţări în tranziţie. efectuată pentru a observa efectul anumitor şocuri asupra economiei. Ulterior. numărul sucursalelor băncilor străine. experţii FMI considerau că vulnerabilitatea financiară şi externă a economiei româneşti este destul de redusă. gradul de dezvoltare a pieţelor de capital şi a sistemelor de plăţi etc. în general.2 O modalitate importantă de utilizare a IFS este reprezentată de „Rapoartele de ţară” (Country Reports). „testele de rezistenţă reprezintă tehnici utilizate de către societăţile financiare pentru a măsura potenţialele lor vulnerabilităţi în faţa riscurilor”.3 Teste de rezistenţă a sistemului financiar la factorii de presiune (stresstests) Un test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar este o analiză „cum ar fi dacă” (what-if). decalajele faţă de membri mai vechi ai UE fiind încă foarte mari. Europa Centrală şi de Est etc. problemele financiare cu care s-a confruntat în acea epocă constituind o adevărată criză financiară.Idem . (Cihak. Lund. se arată că în perioada septembrie 1998–iunie 1999 economia românească a fost foarte vulnerabilă. piaţa derivativelor etc. care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a României economiei (creşterea excesivă a salariilor. La momentul aparţiei raportului. disponibilitatea redusă a datelor). În acest document. Nordal. IFS pot fi completaţi cu indicatorii care reflectă situaţia şi evoluţia principalelor componente ale pieţei de capital: piaţa monetară (interbancară). piaţa titlurilor de stat. piaţa acţiunilor. În ceea ce priveşte „Rapoartele” privind ţările din Europa Centrală şi de Est.A se vedea &4. indicatorii respectivi pot fi completaţi prin informaţii referitoare la instituţiile financiare privite în mod individual. piaţa obligaţiunilor. mai toate componentele sistemelor financiare din ţările respective sunt subdezvoltate. 2006). Svendsen. acestea arată. 4. repartizarea acestora după criteriul formei de proprietate. ponderea în total active a diverselor categorii de instituţii care atrag depozite). Cu toate acestea. deşi continuă să existe anumite probleme structurale. dezvoltarea pieţelor financiare şi liberalizarea aproape completă a mişcărilor de capital. soliditatea redusă a sistemului bancar. 1 2 . este cel dedicat României (FMI. Un exemplu de asemenea „Raport”. 2003). vulnerabilitatea financiară s-a diminuat. mărimea relativă a diverselor categorii de instituţii financiare nebancare. Asia de Sud-Est.1 . (Evjen. elaborate şi publicate periodic de FMI.64 Indicatorii de tip ISF pot fi completaţi printr-o serie de date care reflectă condiţiile concrete dintr-o anumită ţară.2.

testele relevă vulnerabilităţile existente în domeniile care nu sunt reflectate de IFS din lipsa datelor. Spre deosebire de aceasta. Astfel. testele sunt instrumente concepute pentru analiza sistemului financiar în perspectivă previzională (forward-looking). Totuşi. cât şi una microeconomică.2. Analiza efectuată cu ajutorul IFS permite identificarea vulnerabilităţilor sistemului şi. Testele de rezistenţă sunt susceptibile să arate sensibilitatea IFS la schimbările instituţionale sau legislative care apar.65 Metodele de acest gen au atât o latură macroeconomică. iar modelul este calibrat în aşa mod încât să reflecte structura sistemului financiar avut în vedere. testele de răspuns se utilizează împreună cu IFS. pentru a spori calitatea analizei stabilităţii finaciare. Locul testelor de rezistenţă la presiune în cadrul analizei macroprudenţiale este prezentat în fig. ISF sunt concepute pentru a reflecta condiţiile actuale ale sistemului financiar. posibilitatea utilizării unor teste de rezistenţă este deosebit de atractivă în cazul unor riscuri. Reciproc. 2003). în unele lucrări recente se încearcă definire unor relaţii-standard (benchmark) între valorile numerice ale rezultatelor diverselor tipuri de teste şi nivelurile anumitor indicatori din setul IFS. având în vedere progresul considerabi realizat în ultimul timp de ştiinţa economică în modelarea şi testarea acestui tip de evenimente. Whitley. (. . (IMF. riscul de evaluare necorespunzătoare a preţurilor activelor. deşi testele şi IFS sunt instrumente diferite. (Hoggarth. indică tipul de test care trebuie folosit pentru a verifica rezistenţa acestuia în faţa unor şocuri viitoare. nr. în modul acesta. această constatare sugerează că trebuie utilizate teste de rezistenţă susceptibile să evidenţieze efectele şocurilor produse de variaţiile cursului de schimb. Astfel. Tipul de şoc este ales astfel încât să reprezinte un anumit gen de risc. gradul de lichiditate al acestora din urmă etc. De aceea. rezervele şi provizioanele instituţiilor care atrag depozite. Ele urmăresc evaluarea impactului şocurilor potenţiale asupra sănătăţii sistemului financiar prin utilizarea unui anumit model al sistemului respectiv.2. De exemplu. riscul aferent ratei dobânzii sau riscul valutar. Cu toate acestea. în sensul că încearcă să evalueze impactul unor posibile evenimente macroeconomice a căror producere este incertă. cum ar fi. cum ar fi: nivelul minim al capitalului instituţiilor financiare. Este vorba în principal de indicatorii care reflectă capacitatea sistemului de a absorbi şocurile. ele pot să indice măsura în care modificările intervenite în clasificarea creditelor sau în regulile de provizionare necesită revizuirea nivelului ratei de adecvare a capitalului prevăzut de IFS. dacă nivelul şi evoluţia IFS relevă că sectorul bancar sau cel al corporaţiilor au o importantă poziţie valutară deschisă. 2003). De exemplu. ele au roluri complementare în cadrul analizei macroprudenţiale.6 din & 4. fiecare categorie de instrumente contribuie în felul său la creşterea corectitudinii analizei şi la sporirea eficacităţii supravegerii prudenţiale.). După cum sugerează această figură. pentru care colectarea datelor necesare în vederea calculului IFS corespunzători este tehnic foarte dificilă. Avantajele utilizării complementarităţii dintre testele de rezistenţă şi IFS sunt mari mai ales în materie de riscuri aferente pieţei (riscul de alegere greşită a partenerului. din cauza imposibilităţii cuantificării aspectelor respective sau din alte motive. În fine. rezultatele testelor de rezistenţă pot învedera necesitatea modificării pragului unor indicatori din setul IFS. riscul de retragere a fondurilor etc.

analiza se concentrează asupra scenariilor alternative de evoluţie a economiei. testele de acest gen furnizează rezultate aproximative. testele de rezistenţă şi IFS sunt strâns legate. riscurile individuale. deoarece se bazează pe aceleaşi surse de date şi pe aceleaşi metode de agregare şi consolidare. În concluzie. (Cihak. aria de acoperire etc. testele efectuate de misiunile FMI (FSAP) au avut în vedere sensibilitatea faţă de un singur factor de risc sau faţă de valori istorice extreme ale diverşilor factori de dezechilibru. În literatură. metoda şi modelele utilizate. Testele depind de judecăţile cu privire la amploarea şocurilor şi de ipotezele pe care se bazează modelele utilizate. nu a instituţiilor finaciare individuale. Totuşi. pentru a servi acestui scop. În prezent. că testele nu joacă un rol hotărâtor în discuţiile despre starea de sănătate a sistemului financiar. după cum am arătat. rezultatele testelor nu pot fi extrapolate sau utilizate în afara contextului în care s-a realizat exerciţiul respectiv. unele teste efectuate de misiunile FMI ţin seama de anumite efecte de contagiune bancară. În acest tip de teste. de regulă. aşa cum există un „ghid” internaţional pentru calcularea IFS. cum ar fi. sub alte aspecte au semnificaţie aparte. Or. testele se împart în: a) Teste macrofinanciare (system-wide stress-tests). instrumentele respective duc la rezultate diferite. De aceea. nu există un îndreptar „standard” pentru desfăşurarea unui test. deşi complemenatare în unele privinţe.. . De aceea. Astfel după criteriul nivelului la care se aplică. orice test de rezistenţă la factorii de presiune trebuie să fie adaptat la caracteristicile sistemului financiar şi la necesităţile unei anumite ţări. există mai multe criterii de clasificare a testelor: implicarea sau nu a sectorului bancar comerrcial. riscul legat de calitatea infrastructurii juridice. Experienţa arată. Însă. riscul operaţional. În aceste condiţii. se bazează pe date şi măsurători ale condiţiilor actuale din sistemul financiar şi din economia avută în vedere. De aceea. în teorie şi în practică. Ele au o arie de aplicare mai largă. (Cihak.66 Cu toate acestea. O altă limită a metodologiilor respective provine din faptul că posibilitatea producerii unui anumit şoc nu este cunoscută cu precizie. care. 2006). trebuie subliniat că testele de rezistenţă şi IFS au roluri diferite în analiza macroprudenţială şi că aceste comparabilităţi şi complementarităţi sunt limitate. riscul legat de calitatea activelor din portofoliile instituţiilor financiare individuale etc. utilizează tehnici diverse (din cauza complexităţii calculelor) şi ţin seama de riscul de contagiune. în teste. La început. Ele au însă un rol important în formarea consensului cu privire la pericolele cu care acesta se confruntă şi la măsurile care se impun pentru diminuarea efectelor potenţiale şi reducerea costurilor şocurilor. ele se utilizează atât în mod integrat. de exemplu. contagiunii interbancare şi a luării în considerare a instituţiilor financiare nebancare. Implicaţia este că rezultatele testelor nu pot fi considerate în nici un sens echivalente cu IFS. nu o reproduc. asupra implicaţiilor intervenţiilor autorităţilor. Testele din prima categorie au drept scop evaluarea stabilităţii întregului sistem financiar. b) Teste efectuate de instituţiile individuale (micro stress-tests). care « imită » realitatea. 2006). care sunt de dată mai recentă. care. cât şi în mod separat. nu sunt luate în calcul. Riscul de contagiune şi efectele de gradul doi nu sunt incluse.

se încearcă dezvoltarea metodei respective ca macro-test de rezistenţă a sistemului financiar. accesul mediului academic sau sectorului privat la rezultatele obţiunute cu ajutorul modelelor macroeconometrice este redus. Această abordare a fost adoptată de unii autori care încearcă să stabilească. În cazul aplicării metodei VAR la nivelul instituţiilor individuale. 2000). Metoda VAR este utilizată adesea la nivel microeconomic pentru cuantificarea sensivităţii unui anumit portofoliu la diverse genuri de riscuri. (Johston. asociată cu metoda VAR (Value-at-risk): urmăreşte estimarea probabilităţii condiţionate de distribuţie a pierderilor caracteristice unui anumit mediu economic simulat.67 Testele din a doua categorie urmăresc identificarea vulnerabilităţilor cu care se confruntă diverse instituţii financiare individuale. unii autori delimitează anumite subgrupe (Sorge. 2006): a) Abordarea „picewise” sau bilanţieră: în linii mari.Modele care analizează vulnerabilitatea sectorului bancar la modificările intervenite în fundamentalele macroeconomice.Modele care estimează o ecuaţie (relaţie) în formă redusă (reduced-form). în cadrul acestei mari grupe. în condiţiile unei schimbări structurale în întreaga economie sau ale unei schimbări intersectoriale. O posibilitate de depăşire a acestei limite este aplicarea unui test comun la un portofoliu agregat la scara întregului sector bancar. După criteriul metodologiei utilizate. de două feluri: . cu ajutorul unor modele econometrice şi a unor date istorice. 2004). . există trei mari categorii de macro-teste: 1) Macroteste inspirate de metodele utilizate de instituţiile individuale în cadrul micro-testelor. testele respective au tendinţa de a subestima lichiditatea pieţei. (Jones. Schumacher. cum ar fi. Prin transpunerea acestei metodologii la scară macroeconomică şi includerea fundamentalelor macroeconomice în VAR. încearcă să determine sensivitatea bilanţurilor bancare faţă de modificarea fundamentalelor macroeconomice. De aceea. Testele de stabilitate financiară se concentrează asupra implicaţiilor ample ale şocurilor macroeconomice. Hilbers. majoritatea exerciţiilor de acest gen se realizează asupra portofoliului agregat al sectorului bancar. 2004). riscurile individuale sunt foarte rar analizate. Slack. . De aceea. cei cuprinşi în ISF. b) Abordarea integrată. O limită a acestui tip de teste este faptul că în cazul în care instituţiile individuale îşi reduc expunerile în acelaşi timp. Virolainen. (Sorge. la rândul lor. 2004. O alternativă pentru acestea din urmă este utilizarea modelelor VAR (Vector Autoregressive Models). Modele macroeconomice utilizate în cadrul acestei abordări sunt. utilizând serii temporare sau eşantioane. Modelele structurale de acest tip sunt adesea utilizate de băncile centrale în deciziilor lor de politică monetară. o relaţie directă între fundamentalele macroeconomice şi unii indicatori de risc. o problemă care apare este imposibilitatea agregării rezultatelor referitoare la diverse portofolii. Sorge. O altă limită este că agregarea rezultatelor testelor efectuate de bănci în mod individual prezintă dificultăţi de comparare şi interpretare. Din păcate. Chai. scopul unui test de rezistenţă sistemic fiind identificarea vulnerabilităţilor comune. din cauza faptului că fiecare instituţie utilizează metode diferite de modelare.

valoarea altor variabile macroeconomice.a) Analize de senzitivitate: constă în explicarea directă a modificărilor intervenite în situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) recente ale instituţiilor financiare individuale (De Bandt. tranziţiilor Stresstest asupra nivelului RWA . de regulă. care sunt Matricea influenţaţi de factorii de risc consideraţi iniţial. aceste exerciţii pot fi grupate în trei mari categorii: . În cadrul primei etape.b) Teste bazate pe scenarii: încearcă să determine capacitatea sistemului financiar de a face faţă unor şocuri. Acest tip de analize. rata falimentelor este asociată cu evoluţia variabilelor macroeconomice reprezentative. sunt simulate noi valori pentru variabilele macroeconomice şi pentru rata medie a falimentelor. excepţionale. 7 (Thoraval.68 Acest tip de exerciţiu are loc în patru etape (Küçüközmen. în a doua perioadă. nr. 2004). în timp ce celelalte variabile rămân nemodificate (caeteris paribus). (Krenn. o depreciere bruscă a cursului de schimb). Yüksel. numite şi „teste ale factorilor de risc” (risk factor tests). 2006). dar plauzibile. însă nu ţin seama de efectele de gradul doi. Cea de-a treia etapă presupune construirea unui model de corelaţii. după care este generată legea de distribuţie a pierderilor aferente portofoliului deţinut de sectorul bancar. Worrell. statistical feedback). 2006). o modificare a preţului mondial al petrolului va avea repercusiuni asupra consumului şi investiţiilor într-o anumită ţară. 2006). Testele de acest gen presupun o modificare a anumitor variabile exogene. cu tot ceea ce implică aceasta în planul stabilităţii financiare. încearcă să identifice reacţiile unui anumit portofoliu la schimbările ce au loc în cadrul variabilelor macroeconomice importante. De exemplu. modele dinamice (de exemplu. Modelele utilizate sunt. Scenarii Distribuţie marginală Stress -test asupra nivelui capitalului Variabilele economice Stres-test asupra Model asupra cărora indicatorului de macroeconomic se aplică solvabilitate şocul 1 Simulări . 2004. care reprezintă efectele acţiunii altor factori de risc. În funcţie de metodologia utilizată.Unii autori fac distincţie între efectele directe exercitate de factorii de risc şi efectele indirecte (indirect stress. influenţând în modul acesta caracteristicile şi performanţele întregului sector financiar. 2) Macroteste inspirate de misiunile FMI (FSAP). modelele utilizate de băncile centrale pentru evaluarea impactului modificării unei variabile macroeconomice asupra celorlalte). Ele pornesc de la ipoteza că anumite variabile importante se modifică brusc ( de exemplu. Oung . care influenţează. Schema de desfăşurare a unui test bazat pe scenarii macroeconomice este redată în fig. Al doilea pas îl constituie descrierea evoluţiei variabilelor macroeconomice cu ajutorul modelelor temporale (time-series models). În etapa finală.1 .

este vorba despre o abordare “bottom-up” centralizată. la care subscriem. Noţiunile de “bottom-up” şi “top-down” se referă la locul unde sunt efectuate testele (autorităţile de supraveghere sau instituţiile financiare). iar dacă şocurile sunt identificate la nivelul bilanţurilor individuale ale băncilor. în această accepţiune. ţine seama nu numai de locul unde sunt efectuate testele. este vorba despre o analiză bank-bybank. Astfel. Dintre testele de acest gen. abordarea “bottom-up” constă în efectuarea testelor asupra bilanţurilor individuale şi agregarea la scară macroeconomică a rezultatelor obţinute în modul acesta. aceasta pare cea mai simplă clasificare. iar dacă testele sunt efectuate de fiecare instituţie financiară în parte. De exemplu. ele reflectă amintita deosebire între macro stress-tests şi micro stress-tests. la o primă vedere. Dacă se are în vedere situaţia financiară agregată a sectorului bancar. nr. Cihak face distincţie între cele două abordări în funcţie de datele analizate. Cu alte cuvinte. per a contrario. dar pe baza unor scenarii şi informaţii furnizate de autorităţile centrale. ci şi de orientarea fluxului informaţiilor. în literatură există opinii diferite cu privire la conţinutul şi la valabilitatea delimitării între cele două metode. M. care afectează instituţiile financiare din cauza expunerilor lor reciproce. dacă testele sunt efectuate de către băncile centrale. la direcţia fluxului de informaţii (de la nivel central către instituţiile individuale sau invers) şi la datele ce sunt analizate (date individuale sau agregate). (Cihak. autorul citat consideră că abordarea “top-down” constă în efectuarea de către autorităţile centrale a unui stress-test asupra bilanţului agregat al sectorului bancar.69 Fig. 7 : Modelarea macroeconomică a unui scenariu de stress . este vorba despre o analiză pe date agregate.c) Teste de contagiune: urmăresc evidenţierea mecanismelor de transmitere la scara întregului sistem financiar a şocurilor produse de expunerile individuale. 2) După modul în care sunt efectuate. . Există mai multe mecanisme de contagiune. O altă posibilitate de definire a celor două abordări. fără contribuţia sectorului privat. testele care evidenţiază efectul zvonurilor asupra participanţilor la diverse pieţe. o abordare de tip “top-down” este una în care testele sunt efectuate la nivel central. este vorba despre metoda “bottom-up” descentralizată. etc. macrotestele se împart în: macroteste bazate pe metoda “bottom-up” şi macroteste bazate pe metoda “top-down”. 2007). Astfel. testele care analizează scăderea duratei de viaţă a unei instituţii ca urmare a fenomenelor de panică. amintim: testele de autocorelare ale falimentelor bancare. Deşi. În al doilea rând.

testele pot fi aplicate asupra bilanţurilor individuale sau asupra unui portofoliu reprezentativ al sistemului bancar consolidat. În primul caz. 2007). transmis de autoritatea de reglementare. prima metodă pare a fi mai adecvată. nu reflectă riscurile şi calitatea portofoliului curent al băncilor. De asemnea. (Cihak. Rezultatele sunt utilizate de către autorităţi pentru luarea deciziilor cu privire la nivelul de adecvare al capitalului aferent fiecărei bănci în parte. 2006). din cauză că abordarea “top-down” utilizează şi ea date bank-by-bank. iar abordarea „bottom-up” a fost utilizată de către Banca Naţională a Austriei şi de Bundesbank. există posibilitatea de a lua în calcul riscul de contagiune între instituţiile din sistem. (Cihak. Dezavantajul abordării „top-down” este că aplicarea testelor de rezistenţă doar asupra datelor agregate nu ţine seama de concentrarea expunerilor la nivel individual şi nici de riscul de contagiune dintre instituţii. iar scopul băncii centrale este evalurea stabilităţii sistemului bancar ca întreg. Ca urmare. efectuarea unui exerciţiu „bottom-up” . nu trebuie confundată cu micro-testele efectuate de instituţiile individuale înseşi. În cazul metodei “bottom-up”. dar responsabilităţile autorităţilor de reglementare şi supraveghere sunt diferite în cele două cazuri. iar apoi rezultatele testelor şi impactul şocurilor asupra fiecărui bilanţ în parte sunt agregate pentru a se obţine situaţia de ansamblu a sistemului. dar se estompează riscul sistemic interior sectorului bancar. Din cauza dificultăţilor de comparare a rezultatelor obţinute prin diverse metode utilizate de instituţiile individuale. instituţiile individuale nu participă la efectuarea testelor. scopul este evalurea impactului şocurilor asupra instituţiilor individuale. Abordarea „bottom-up” se caracterizează. Totuşi. nu este luat în considerare riscul de faliment al unei instituţii individuale. În primul caz. abordarea „top-down” a fost utilizată de Banca Angliei şi de Banca Norvegiei. după cum am arătat. După unii autori. Abordările de tip „top-down” şi „bottom-up” sunt ambele utilizate în cadrul macrotestelor. Într-adevăr. De exemplu. iar fluxul de informaţii este orientat de la banca centrală către fiecare instituţie bancară (financiară). după ce autorităţile au obţinut datele de care au nevoie cu privire la portofoliile individuale ale băncilor. iar fluxul de informaţii este orientat de la nivelul fiecărei instituţii în parte către nivelul central. se evită problema agregării rezultatelor. probabil. În cazul al doilea (teste efectuate asupra bilanţului consolidat al sectorului bancar). aceasta pare a fi o metodă hibridă. prezentă în cazul macro-testelor. Fluxul informaţiilor are loc de la nivel central către nivelul fiecărei instituţii financiare. iar autoritatea centrală nu este implicată. Subliniem că abordarea „bottom-up”. dar este indubitabil că este o metodă eficace. după care are loc centralizarea rezultatelor. Abordare „top-down” are avantajul că presupune aplicarea unei metodologii consecvente pentru toate băncile. scenariile sunt stabilite la nivel central.70 În cazul abordării “top-down”. care aici este evidenţiată cu ajutorul datelor istorice. dar apar unele probleme de interpretare a rezultatelor. În cazul al doilea. prin faptul că băncile individuale efectuează teste de rezistenţă la factorii de risc în conformitate cu un scenariu comun. se consideră că legătura dintre variabilele macroeconomice şi provizioanele bancare. rezultatele testelor sunt agregate de către autoritatea de supraveghere. Confuzia se produce.

de calitatea activelor bancare În mod dobânzii. De asemenea. nu este deloc surprinzător că un mare număr de bănci centrale se limitează la utilizarea exclusiv a abordării „topdown”. d) identificarea factorilor care pot produce externe e) scrierea ecuaţiilor modelelor. După cum este de aşteptat. Există însă şi teste care nu utilizează modele macroeconomice. nr. cursul de schimb). modelul utilizat de banca centrală pentru analiza inflaţiei şi elaborarea politicii sale monetare. bank-by-bank) prezentate în fig. rezultatetele unor modele macroeconomice. se notează că abordarea „bottom-up” nu este suficient de flexibilă pentru testarea implicaţiilor diferitelor ipoteze cu privire la modalităţile de răspuns la şoc în cazul gospodăriilor. f) calibrarea modelelor. Leagă variabilele macroeconomice i) macroeconomice publicarea rezultatelor. Morka. 2004).71 (element-cheie al evaluărilor FMI) poate fi însă costisitoare pentru instituţiile individuale. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor modele sunt folosite pentru a realiza o previzionare a pierderilor comparativ cu provizioanele constituite. Lund. Există însă şi teste care au fost efectuate asupra sectorului asigurărilor – în Franţa. În fine. cum ar fi. Majoritatea testelor se aplică numai asupra sectorului bancar. 2004).8: Implementarea datelor bilanţiere ale băncilor Transpune şocurile în date financiare (bank-by-bank) 1 Feedbac .Etapele prezentate constituie etape generale. de exemplu. Svendsen. rata schematic. se consideră că este dificilă înţelegerea semnificaţiei rezultatele individuale şi formarea pe baza lor a unei imagini de ansamblu. mai ales emergente. având în vedere că în multe ţări. întreprinderilor sau băncilor. Nordal. Ele pot să fie foarte diferite de la un tip de test la altul. g) alegerea şi verificarea programelor informatice. Modele macroeconomice Modele satelit h)Leagă şocurile externe de variabilele conceperea scenariilor. Şocuri şocuri. (Worrell. nevoia injectării de capital) . k Impact (de exemplu. impactul şocurilor este diferit în acest din urmă caz. cee ce este explicabil. sectorul bancar are ponderea cea mai mare în cadrul sistemului financiar. Aceste pierderi sunt estimate separat pentru cazul relaţiilor băncilor cu intreprinderile şi pentru cazul relaţiilor cu gospodăriile populaţiei. Unele teste utilizează. etapele care trebuie parcurse pentru efectuarea unui test sunt (ideal. 3) În funcţie de aria de acoperirea a stress-test-elor. b) stabilirea ariei de aplicare a testului. De aceea. interpretarea şi (de exemplu : PIB. există macroteste aplicate numai asupra sectorului bancar şi macroteste aplicate asupra mai multor sectoare financiare. 2005). căci un şoc poate avea două efecte distincte asupra solvabilităţii societăţilor de asigurări: modificarea instantanee a valorii activelor şi modificarea treptată a randamentului activelor (return on assets-ROA). (Evjen. Principalele etape pe care le presupune efectuarea unui test de rezistenţă la presiune a sistemului financiar sunt următoarele:1 a) evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare. într-o primă fază. c) alegerea variabilelor. 4) Teste care utilizează modele macroeconomice pentru calibrarea şocurilor şi teste care nu utilizează asemenea modele. (Bunn.

72 Fig. 2004). venitul net din dobânzi.1. în Franţa. stabilirea numărului instituţiilor de credit avute în vedere (toate instituţiile de credit existente în ţara respectivă sau numai cele de importanţă sistemică). 8: Schema unui test de rezistenţă la şocuri a) Evaluarea situaţiei actuale a sistemului financiar şi identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor care pot apare constituie în mod firesc prima etapă a oricărui stresstest. c) Alegerea variabilelor utilizate pentru măsurarea şocurilor depinde de datele disponibile. .m. (Cihak. rata de solvabilitate). Se constată însă că în multe studii sunt luate în considerare toate băncile existente în sistem. deoarece. în amintitele stress-teste efectuate de misiunile FMI în colaborare cu Banca Franţei au fost cuprinse atât sistemul bancar. b) Stabilirea ariei de aplicare a testului presupune rezolvarea mai ales a unor probleme practice.a. aceste teste au luat în considerare şapte grupuri bancare (reprezentânt 80% din totalul activelor bancare la nivelul anului 2003) şi 26 de companii de asigurări de viaţă (79% din pasivul sectorului de asigurări). Astfel. profitabilitatea. De regulă. între aceste două sectoare există puternice interdependenţe.d. de scopurile urmărite ş. bănci şi societăţi de asigurare. cât şi sectorul asigurărilor. În linii mari. De exemplu. alte instituţii financiare) . de tipul modelelor utilizate. în această etapă are loc identificarea canalelor prin care se transmite impactul şocurilor asupra economiei. De asemenea. nr. definirea manierei în care sunt luate în considerare instituţiile cu capital străin (o soluţie tipică este luarea în calcul doar a filialelor băncilor străine. Regula generală este includerea în test a tuturor instituţiilor care au relevanţă sistemică. cum ar fi: precizarea tipului de instituţii financiare care sunt luate în considerare (bănci. variablelele cu care se lucrează sunt următoarele: gradul de capitalizare (rata de adecvare a capitalului. nu şi a sucursalelor) etc. această etapă se desfăşoară în maniera descrisă în & 4. dar este evident că în acestă privinţă opţiunile depind în mod hotărâtor de datele disponibile.

2006). creditele neperformante etc. Jones. De asemnea.73 pierderile din creditare. De aceea. indicatorii de lichiditate. Nguyen. aceştia pot fi modelaţi statistic. 2004. în timp ce alţii produc şocuri multiple. 2001. Degryse. Jones. Pentru o mai bună evaluare a şocurilor posibile şi a legăturii dintre factorii de risc. Majnoni.riscurile legate de variaţia preţurilor acţiunilor. de obicei.1 din &1. 2007). Pe lângă variabilele amintite. însă măreşte totodată complexitatea calcului. Morka. precum şi de diferenţa dintre rata actuală a inflaţiei şi nivelul-ţintă al ratei inflaţiei. Alte tipuri de riscuri evidenţiate. Dintr-un alt punct de vedere. are loc determinarea legii de distribuţie a fiecărui factor de risc. De asemenea. (Sorge. Svendsen. . Svendsen au analizat şocurile provenite din partea cererii şi a creşterii salariilor. Lund. Peria. 2004.„Regula Taylor” este o regulă de politică monetară modernă.1. probabilităţile de nerambursare a diverselor tipuri de credite. are avantajul că reduce riscul de apariţie a unui posibil conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel al stabilităţii financiare. în prima etapă. în cadrul căruia banca centrală poate ţine seama de necesitatea stimulării creşterii economice. S. În practică. în condiţiile diverselor reacţii ale politicii monetare.riscul de nerambursare a creditului (Blasche. K. Analiza unui număr mare de factori de presiune sporeşte capacitatea predictivă a testelor. Odată cu alegerea variabilelor. Küçüközmen. A. Lund. 2004). se soluţionează. 2004). . d) Identificarea factorilor care pot produce şocuri se realizează având în vedere sursele de riscuri prezentate în tab. concluzia autorilor este că un regim de „ţintire suplă a inflaţiei” (flexible inflation targeting). Peria. . care se exercită asupra pierderilor suferite de bănci din procesul de creditare. (Cifuentes.riscurile comerciale (riscul aferent ratei dobânzii şi riscul valutar). iar în a doua etapă are loc identificarea interdependenţelor dintre factorii de risc individuali. Virolainen. Chivakul. în studiul citat. care permit evaluarea impactului şocurilor. Nordal şi I. Pe de altă parte. Shin. se presupune că politica monetară respectă „regula Taylor”. Nordal.1 În aceste condiţii. 2004). şocurile pot avea un impact pe termen mult mai lung. Astfel.riscul de contagiune (Sorge. însă. . 2006). care presupune că banca centrală modifică rata dobânzii în funcţie de diferenţa reală dintre PIB real şi PIB potenţial. K. se includ datele bilanţiere ale instituţiilor luate în considerare: pentru fiecare instituţie individuală (bank-by-bank data) sau la bilanţul agregat al instituţiilor de credit (agregates data). se 1 . Majnoni. perioda de timp de referinţă pentru scenariile de acest gen este un an de zile. în literatură există şi unele încercări de extindere a amintitei perioade de referinţă. Rychtarik. (Cihak. Morka. 2004. Jurca . nr. trebuie ţinut seama de faptul că unii factori de risc produc şocuri simple. cu ajutorul testelor de rezistenţă sunt: . . de obicei. luarea în considerare a unui orizont de timp mai lung ar permite băncilor să efectueze ajustările necesare pentru reducerea pierderilor. (Evjen. Ferrucci.riscul de lipsă de lichiditate (Cifuentes et al. 2001). şi problema alegerii orizontului de timp. De exemplu. în modele se includ variabilele macroeconomice şi acei ISF asupra cărora se exercită şocurile. De regulă.Yüksel. 2006. Astfel. (Blasche. Evjen.

Totuşi. elemente care sunt mai puţin supuse fluctuaţiilor şi.să reflecte eterogenitate agenţilor economici. . . modelele respective permit evidenţierea legăturii dintre variabilele macroeconomice şi impactul pe care un anumit şoc îl are asupra variabilelor respective. Ca urmare. sunt mai stabile decât relaţiile globale observabile între agregatele macroeconomice. se constată că tipurile de modelele cel mai des folosite sunt următoarele: . Se folosesc încă de băncile centrale pentru fundamentarea deciziilor lor de politică monetară.să reflecte falimentele instituţiilor financiare şi fenomenul de contagiune. asupra variabilelor care exprimă calitatea activelor). instituţii financiare.74 constată că testele care cuprind mai multe scenarii au o capacitate de predicţie mai mare decât testele de senzivitate.Modele de echilibru general dinamic (Dynamic General Equilibrium) (DGE): sunt modelele utilizate.să poată fi utilizat în practică. consumatori. au o lungă tradiţie în ştiinţa economică. mai ales în teoria comerţului internaţional. de regulă.).să evidenţieze rolul băncilor şi al volumului lichidităţilor existente în economie. Caracteristica esenţială şi avantajul major al modelelor de acest tip este că parametrii lor derivă din fundamente microeconomice riguroase.Modele stohastice de echilibru general dinamic (Dynamic Stochastic General Equilibrum) (DSGE): descriu echilibrul general al procesului de repartiţie şi al . . . . exportatori. Lindquist. de obicei.să permită formularea de previziuni. . de către băncile centrale nu includ variabilele aferente sectorului financiar. Tsomocos. care se agregă apoi în relaţii macroeconomice sintetice.să descrie condiţiilor macroeconomice şi microeconomice. importatori. care să reflecte procesul de transmitere a efectelor pe care modificările variabilelor macroeconomice le exercită asupra variabilelor sectorului financiar (în particular. 2006): .să permită utilizarea datelor reale. de băncile centrale pentru previzionarea inflaţiei şi fundamentarea politicii monetare. . modernizarea lor permite luarea în considerare a anticipaţiilor raţionale.să exprime caracterul imperfect al pieţelor. principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un model construit pentru analiza stabilităţii financiare sunt (Bardsen. aceşti parametrii exprimă relaţii deduse din analiza motivaţiilor fundamentale ale agenţilor economici şi din constrângeri tehnologice. Având în vedere aceste cerinţe. . e) Scrierea ecuaţiilor modelelor porneşte de la descrierea comportamentului agenţilor economici relevanţi (producători. autorităţi etc. Mai precis. de natură să permită reflectarea fluctuaţiilor ciclice ale economiei. După cum se arată în literatură. . sunt considerate modele calculatorii (computable general equilibrum models). distribuitori. .Modele de echilibru general (General Equilibrum) (GE): sunt modele teoretice. deci.Modele dinamice agregative (Dynamic Aggregative Estimated) (DAE): au fost modelele cele mai utilizate în macroeconomie înainte de apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. deoarece modelele macroeconomice utilizate. este necesară utilizarea unor modele-satelit.

care arată că se pot utiliza o pluralitate de metode: estimări statistice. analiza factorilor de risc poate avea în vedere un singur factor de risc (teste de senzitivitate) sau poate combina factorii susceptibili să producă şocuri în cadrul unor scenarii “multivariate”. o depreciere susţinută a dolarului faţă de euro de 32%. deteriorarea calităţii creditelor acordate sectorului privat echivalentă cu încadrarea într-un ratind inferior etc. h) Conceperea scenariilor se face în funcţie de scop. de datele existente. .Modele de echilibru general cu orizont finit (Finite Horizon General Equilibrum): tratează apariţia fragilităţii finaciare ca un fenomen de echilibru. combinată cu o recesiune globală. . iar scopul urmărit este identificarea şocurilor şi a mecanismelor lor de transmisie. Scenariile respective pot fi însă diferite în funcţie de situaţia sectorului financiar analizat. În varianta restrânsă (SVAR). de soft-ul ales etc. ajustări iterative ale parametrilor pentru a reproduce proprietăţile statistice (în special corelaţii şi covariaţii) ale seriilor empirice de date etc. g) Alegerea şi verificarea programelor informatice depinde de scopul testului. restricţiile sunt impuse asupra distribuţiei rezidurilor. f) Calibrarea modelelor urmăreşte determinarea valorilor parametrilor acestora în condiţiile concrete ale economiei avute în vedere. În acest scop.Modele ale ciclului real al afacerilor (Real Business Cycle) (RBC): se caracterizează printr-un orizont infinit şi prin fundamente microeconomice foarte solide.75 preţurilor într-un univers economic în care agenţii încearcă să-şi maximizeze în mod dinamic funcţiile obiectiv. . sunt modele care ţin seama de anticipaţiile agenţilor economici.2%. în prezent. Aceste scenarii sunt următoarele: creşterea cu 150 de puncte procentuale a ratei directoare a dobânzii. se arată că majoritatea testelor sunt efectuate cu ajutorului programului Excel sau E-Views. După cum am arătat. de bazele de date disponibile etc. În literatură. într-un test prezentat de FMI. o creştere cu 50% a preţului petrolului. scenariile au fost următoarele: o scădere cumulativă cu 20% a exporturilor franceze. care a fost aplicat asupra sistemului financiar francez. impactul este diferit. care determină o scădere a PIB real cu 0. În funcţie de soft şi de tipul de test. în funcţie de modelul şi scenariul ales. o creştere cu 50% a preţului petrolului însoţită de un răspuns anti-inflaţionist din partea politicii monetare .Vectori de autoregresie (Vecteur Autoregressions) (VAR) şi vectori structurali de autoregresie (Structural VAR) (SVAR): sunt modele care au fost create în anii ’80 ai secolului trecut pentru a depăşi problema numeroaselor restricţii pe care le cuprind alte tipuri de modele. creşterea cu 50 de puncte procentuale a ratei dobânzii la obligaţiunile cu scadenţă de 10 ani. studii econometrice. deoarece. De exemplu. de proprietăţile modelului. (Lei. . Modelele şi scenariile sunt calibrate în funcţie de riscurile analizate. conjugată cu creşterea inflaţiei . 2005). de tipul testului. se pot elabora scenariile pe baza cărora se lucrează. se poate folosi experienţa comună existentă în acest domeniu. evaluări empirice informale. Misiunile FMI (FSAP) au conceput scenarii care sunt utilizate apoi de instituţiile financiare (abordarea bottom-up). sunt foarte răspândite.

predicţii care sunt efectuate cu ajutorul a diverse modele macroeconomice. (Hoggarth şi Whitley. 2006): 1) scenarii istorice: reiau episoade istorice de crize financiare (de exemplu. punctul de pornire este reprezentat de previziunile autorităţilor cu privire la evoluţia viitoare a variabilelor macroeconomice. O altă posibilitate este ca previziunile respective să fie utilizate de înseşi autorităţile care le-au formulat pentru efectuarea unor teste la nivelul acestora (metoda top-down).abordarea „prag” (threshold approach): îşi propune să determine nivelul începând de la care creşterea creditelor îndoielnice face ca o bancă din sistem să devină insolvabilă. în cele din urmă.5 puncte a veniturilor medii şi. 2) scenarii ipotetice. cum ar fi. Instrumentele principale folosite în acest scop sunt tot diversele tipuri de modele econometrice.76 Pentru stress-test-ul efectuat asupra sectorului asigurărilor din aceiaşi ţară. . Într-un stress-test efectuat asupra sectorului bancar din Anglia. o depreciere neanticipată cu 15% a cursului de schimb al lieri sterline. o creştere neanticipată cu 1. Numărul băncilor centrale care elaborează şi publică asemenea „Rapoarte” a crescut în ultimul timp. . reducerea cu 12% a preţurilor imobilelor şi a preţurilor proprietăţilor comerciale.abordarea „practică” (practical approach): ia în considerare datele istorice extreme. cel bazat pe presupunerea că în perioada curentă economia se caracterizează printr-o creştere economică susţinută şi printr-o rată a dobânzii redusă. ceea ce afectează veniturile şi serviciul datoriei sectorului gospodăriilor populaţiei. 2004): . Există mai multe modalităţi de calibrare a scenariilor şi modelelor (Cihak. s-au folosit următoarele scenarii: reducerea cu 35% a preţurilor acţiunilor în Anglia şi la nivel mondial. Aceste previziuni sunt comunicate apoi băncilor comerciale pentru ca acestea din urmă să le includă în propriile lor teste (metoda bottom-up). În cazul testelor efectuate de FMI. . Un element important al derulării etapei conceperii scenariilor este luarea în considerare a efectelor de gradul doi (second round effects) pe care şocurile le exercită asupra altor variabile economice. In cazul scenariilor macroeconomice.). 2003). un alt exemplu este scenariul bazat pe iopteza că are loc o recesiune cauzată de o reducere a creşterii economice la nivel mondial şi însoţită de o creştere a ratei dobânzii. există două mari categorii de scenarii (Chivakul. i) Interpretarea şi publicarea rezultatelor se realizează cel mai adesea prin „Rapoartele de stabilitate financiară” elaborate de băncile centrale. Conform unei alte clasificări. ceea ce duce la o explozie a creditului şi la o creştere importantă a preţurilor activelor. scenariile au fost : o reducere cu 100 puncte procentuale a ratei dobânzii la toate categoriile de obligaţiuni . scenariile utilizate iau în considerare adesea inclusiv modificările unor variabile definite la nivel internaţional.abordarea „scenariu pesimist” (worst case approach): este un scenariu plauzibil care are în vedere factorii de risc ce minimizează valoarea unui anumit portofoliu. crahul bursier din SUA din 2000 etc. o scădere a preţurilor din sectorul imobiliar francez cu 30% sau o scădere cu 30% a preţurilor acţiunilor în urma unui dezastru natural asemănător celui care a avut loc în Franţa în 1999. criza asiatică din 1997.

77 Trebuie însă menţionat că există şi instituţii care. pot fi consultate cele două documente de acest gen publicate până în prezent de BNR. o altă explicaţie ar fi că ţările care întâmpină dificultăţi nu publică.. . (Boss. . Cuvânt înainte. nu publică rezultatele pe care le obţin. De aceea. 2005): . „Raportul asupra stabilităţii financiare” completează informaţia publică privind activităţile de bază ale băncii. perioada actuală este relativ liniştită din punct de vedere al vulnerabilităţilor.folosirea unor date detaliate este esenţială pentru obţinerea unor rezultate precise. infrastructură) şi cauzele care ar putea să afecteze robusteţea acestuia. M. .metodologia trebuie să ţină seama de datele disponibile. Or. De exemplu. se poate afirma că tocmai pentru că în aceste documente oficiale anumite riscuri nu sunt analizate. Pentru ilustrarea modului de concepere şi realizare a unui „Raport privind stabilitatea finaciară”. deşi efectuează acest tip de analize. conform metodologiilor respective. imaginea de ansamblu privind soliditatea sistemului este denaturată. 2004). interesul pentru aplicarea unui test de rezistenţă a fost declanşat de către misiunile de tip FSAP ale FMI. lucrurile nu stau în realitate aşa. Acestea prezintă caracteristicile sistemului financiar (instituţii. Testele de rezistenţă sunt metode care au propriile lor limite. . Wegschaider. de obicei.Isărescu M. pierderile se calculează pornind de la premisa că acestea apar imediat după aplicarea scenariului. rezultatele testelor de măsurare a 1 . 2006.testele includ majoritatea instituţiilor din sectorul bancar . pieţe. se constată că testele prezentate în „Rapoartele de stabilitate financiară” ale băncilor centrale prezintă câteva caracteristici comune (Cihak.o mare parte a testelor sunt simple analize de senzitivitate . Este greu de spus a priori dacă prin publicarea acestor rezultate băncile centrale contribuie cu adevărat la creşterea gradului de stabilitate a sistemului. . se analizează riscul de credit şi mai puţin alte genuri de riscuri. la nivel mondial. 2007). Schwaiger. p. 2006): .de obicei. Pe de altă parte. localizate în relaţiile sale cu economia. Krenn. 7. Alături de celelalte două publicaţii esenţiale ale Băncii Naţionale a României – „Raportul anual” şi „Raportul asupra inflaţiei” –. căci nu toate elementele patrimoniale sunt evaluate în permanenţă la valoarea lor de piaţă.1 Într-o amplă prezentare a modului de implementare a unui model de stress-test utilizat în mod curent de misiunile FMI pentru analiza solidităţii sistemelor financiare a ţărilor membre. publicarea acestora ar putea amplifica vulnerabilitatea sistemului.în aproape toate cazurile. această constatare se poate explica prin faptul că. autorităţile evită publicarea unor rezultate slabe. (BNR. Hermanek. Cihak formulează următoarele recomandări generale (tips) (Cihak. testele utilizează date bilanţiere aferente băncilor individuale (bankby-bank data). rezultatele unor asemenea analize şi că. .în majoritatea cazurilor.majoritatea testelor prezintă rezultate şi estimări pozitive. Astfel. în general. BNR Raport asupra stabilităţii financiare 2006. . sectorul public şi mediul extern. În aceste condiţii. nu se poate nega că atunci când rezultatele indică un nivel considerabil de risc.

c) combinarea diverselor metode. Slack. O asemenea abordare se confundă. O mare parte din studiile efectuate până acum testează aceste metode prin compararea rezultatelor. (Lutton. fiind utilă efectuarea unor comparaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul altor metode de evaluare a vulnerabilităţilor. cu stress-test-ele. după părerea noastră. Acest instrument poate fi folosit pentru previzionarea tuturor genurilor de crize: bancare. după cum am arătat. . propun diverse EWS ca tehnici susceptibile a fi utilizate de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor celor mai expuse la riscuri. financiare şi valutare. orice analiză a stabilităţii finaciare îşi propune să identifice băncile fragile. De obicei. care. De fapt. modelele interne şi şocurile specifice fiecărei bănci. dar totuşi mică parte a metodologiei de evaluare a vulnerabilităţilor financiare. permiţând previzionarea apariţiei unei crize într-o anumită perioadă de timp situată în viitor. 2004). aceste metode sunt folosite de multe bănci de investiţii. au ca obiect. Pentru sintetizarea informaţiilor şi a datelor. însă rezultatele respective sunt relevante pentru analiza vulnerabilităţilor sistemului financiar (Berg. 2004). se folosesc mai multe metode. EWS sunt utilizate penru capacitatea lor de a previziona apariţia unei crize. ca de exemplu. Hilbers.78 rezistenţei la riscuri şi vulnerabilităţi nu constituie o măsură precisă a pierderilor pe care le poate înregistra economia. Deoarece EWS au o realmente o anumită capacitate predictivă. din numeroase motive. 2004).. actualul orizont de timp standard de un an de zile trebuie extins. Majoritatea studiilor folosesc EWS pentru a analiza vulnerabilităţile sistemice şi pentru a verifica posibilitatea apariţiei unei crize. (Abiad. 2003). Pattillo. care care sintetizează informaţiile şi datele necesare pentru identificarea instituţiilor financiare riscante şi a riscurilor cu care se confruntă instituţiile respective. În fine. clienţii acestora. autorul concepe un proces de evaluare internă (on-site) a modelelor proprii ale băncilor şi un proces extern (off-site). (Jones. de asemenea. b) metoda bazată pe modele de tip logit/probit (limited dependent variable). metodologiile de tip stress-test disponibile nu permit vizualizarea tuturor reacţiilor la şocuri ale unui sistem financiar dinamic şi nici a modificărilor rapide ale poziţiilor bilanţiere (Worell. iar ipotezele sunt puţin diferite. Pentru construirea unui sistem de avertizare timpurie. Un alt motiv al utilizării lor concomitente este posibilitate folosirii rezultatelor unei metode pentru creşterea preciziei rezultatelor obţinute prin celelalte. Lutton. alte instituţii şi în general sistemul financiar. Deşi literatura privind previzionarea crizelor financiare cu ajutorul EWS este foarte bogată. De fapt. (Lutton. 2006). utilizarea lor în practică rămâne limitată. indicatori etc. procedee. EWS reprezintă o necesară. T. De asemenea. 4. dintre care cele mai importante sunt: a) metoda semnalelor (signal-based approach). modele. 2006). Orizontul de timp avut în vedere de sectorul privat este mai scurt.4 Sisteme de avertizare timpurie Un sistem de avertizare timpurie (Early Warning System) este un ansamblu de procese. Unii autori. Borensztein.

ponderile (w) reprezintă precizări cu privire la modul de acţiune a fiecărei variabile. M. Reinhart. Unii autori. a variaţiei ratei dobânzii. (Eichengreen. Metoda semnalelor de alertă precoce este o abordare neparametrică.calculul unui indice de criză. se consideră că semnalul indică o criză iminentă. O criză valutară se defineşte ca o perioadă în care moneda se depreciază puternic. Analiza comportă mai multe etape: . CC. se defineşte „indicatorul de presiune speculativă în cazul crizelor valutare”. R : I ps = w1 ⋅ ∆e + w2 ⋅ ∆r + w3 ⋅ ∆R (1) În unele lucrări. iar rezervele valutare scad foarte mult din cauza intervenţiilor băncii centrale pentru apărarea monedei. (Krkoska. I ps . 2006). ca de exemplu. L. Reinhart. De aceea. rata dobânzii creşte puternic pentru a preveni ieşirile de capitaluri. care a consacrat-o sub denumirea de „metoda KLR”. Kaminsky.a) Metoda semnalelor (signal-based approach): constă în monitorizarea unui set de indicatori a căror evoluţie este susceptibilă să anticipeze apariţia unei crize. Bussières şi M. Această metodă este una din primele metode utilizate pentru construirea unor EWS. o pondere mai mare este atribuită variabilelor cu o volatilitate scăzută. După părerea acestora. Lizondo. Lizondo şi C. 1996). şi a variaţiei rezervelor valutare (mai puţin aur şi valute neconvertibile). Această metodă transformă fiecare indicator într-un semnal binar: dacă indicatorul depăşeşte un anumit prag.79 . A) Indicatorul de presiune speculativă. ponderile sunt standardizate: w1= w2 = w3 = 1.definirea unui prag prin minimizarea unei funcţii de cost. indicator care nu fusese testat anterior. Eichengreen în anul 1995. De exemplu. S. Rose Wyplosz. Autorii respectivi . Krkoska a evaluat vulnerabilităţile macroeconomice care se manifestă în ţările din Europa Centrală şi a testat un nou indicator: ecartul dintre deficitul contului curent şi investiţiile străine directe. atunci un comportament al acestor variabile asemănător cu cel observat în timpul crizelor care s-au produs în trecut poate fi considerat un semnal pentru crizele viitoare. Această metodă analizează comportamentul diverselor variabile înainte şi în timpul crizelor. I ps ca o medie ponderată a volatilităţii cursului de schimb. Ea a fost elaborată de B. folosesc noţiunea de „indicator de presiune a pieţei valutare” (currency crisis exchange market pressure indicator). (Kaminsky. Fratzcher. apărută în 1998. Astfel. dacă indicatorii respectivi depăşesc un anumit prag. 1998). se construieşte în special în cazul crizelor valutare. 2000).calculul unui indice de presiune (pentru crizele valutare). . Astfel. Dezvoltarea ulterioară a metodei s-a realizat în principal prin utilizarea unor noi indicatori. . însă a cunsocut un veritabil succes printr-o lucrare a lui G. Pornind de aici. e . (Bussières. majoritatea studiilor care utilizează diverse metode în calitate de EWS îşi raportează rezultatele la cele obţinute cu ajutorul „metodei KLR”. faptul este considerat un semnal de avertizare. Fratzcher. Dacă evoluţia variabilelor poate fi exprimată cantitativ. r . definit anterior.

B) Indicatorul de criză se defineşte ca un indicator care depăşeşte un anumit C nivel. Pragul (threshold) este nivelul care minimizează raportul dintre numărul de crize nesemnalate şi de numărul de alarme false. Vlaar. bazat pe n observaţii. Bussières şi M. în mod mecanic. (Vlaar. C) Funcţia de cost şi pragul (threshold) se stabileşte pe baza observaţiilor empirice anterioare. (Bussières. Avantajele acestei metode sunt: . a perioadelor de criză în eşantion. pentru k =1. 2006). .face posibilă definirea unei variabile continue.t . 12 şi CC i .2.permite delimitarea variabilelor care determină severitatea crizei de cele care influenţează doar probabilitatea apariţiei sale. Acest index se aseamănă cu indicele de presiune. în celelalte cazuri. Fratzcher. C Pentru a estima apariţia unei crize. Cu alte cuvinte. .media eşantionului. determinată pe baza observaţiilor anterioare.t care este definită după cum urmează: i .t = C (2) 0.testul statistic pentru centila „q”.t 1. în celelalte cazuri După cum demonstrează M. C i .t =1 Yi .. q ) ⋅ σn (4) unde: µ . se defineşte astfel: 2 1.. I ps . ceea ce elimină necesitatea includerii. n σn . etc. într-o perioadă de volatilitate excesivă. se consideră că. Astfel. Cu ajutorul unui model empiric.. De exemplu.permite luarea în considerare a severităţii crizei.80 consideră că avantajul acestui indicator rezidă în faptul că permite reflectarea atât a atacurilor speculative care au reuşit. indicele de presiune depăşeşte un anumit prag. modelul poate semnala apariţia unei crize în următoarele 12 luni.dispersia indicatorului. cât şi acelor care nu au reuşit.t = (3) 0. discutat anterior. el a determinat ponderile celor două variabile în indexul total. Fratzcher. care a luat în considerare rata lunară de depreciere a monedei şi rata lunară de variaţie a rezervelor valutare. dacă I ps i > I psi + 2σ I psi C i . q ) . t ( n. este necesară transformarea variabilei C actuale într-o variabilă previzională Yi . este vorba despre un nivel . 2000). Un autor cu contribuţii importante la fundamentarea noţiunii de „indicator de criză” şi clarificarea rolului acestei variabile în modele este P. stabilit cu ajutorul observaţiilor anterioare: I ps > µn + t ( n. indicatorul de criză valutară pentru ţara i ..

. Borensztein. . dar creşte probabilitatea ca unele dintre acestea să fie false. A. Lizondo şi C. (Berg.Krznar etc. Borensztein E. Dacă semnalul nu este urmat de o criză. unii autori. Milesi-Ferretti şi C. utilizează metoda probabilităţilor condiţionate. . Kaminsky. 1998). Milesi-Ferretti. Copaciu. G. 2004.nu ţine seama de interdependenţele dintre indicatori. I.. Rata zgomotelor (noise-to-ratio). 2006). (Răcaru. este cea propusă de G. şi anume (Schardax. Krznar. Pattillo. Iz. O abordare alternativă. E. Pattillo. Toate aceste studii arată că metoda semnalelor este frecvent utilizată pentru identificarea factorilor determinanţi ai crizelor. Reinhart. bazată pe principalii indicatori ai crizei valutare.raportul dintre numărul cazurilor în care au fost semnalizate crize care B +D Pentru a determina pragul începând de la care un eveniment poate fi considerat criză. (Kaminsky. într-o lucrare apărută recent sub egida BNR. Reinhart. ca de exemplu. se consideră că semnalul este bun. este definită asfel: B Iz = B + D A A+C (5) unde: nu au avut loc şi numărul perioadelor fără crize (numărul semnalelor false/numărul semnalelor posibile). Berg. S. perioadelor de criză (probabilitatea condiţionată de apariţie a unei crize). Kaminsky. A . acesta este considerat fals. dar reduce numărul de alarme false. Lapteacru. atunci indicatorul transmite mai multe semnale.81 care reflectă un compromis între cazurile de previzionare a unor crize care nu au avut loc şi cazurile de previzionare a unor crize care au existat realmente. iar acest semnal este urmat de apariţia unei crize în următoarele 12 luni. acesta este analizat în mod individual. De exemplu. dacă indicatorul emite un semnal în perioada analizată. 2002): . Reinhart propun utilizarea metodei filtrării pentru a separa semnalul util din combinaţia „semnal-zgomot”. Pe de altă parte. Dezavantajele metodei sunt însă mai multe. asupra căreia vom reveni. Principalul avantaj al acestei metode este că pentru a determina capacitatea predictivă a unui anumit indicator. Lizondo.raportul dintre numărul semnaleleor de criză corecte şi numărul A +C B . creşterea orizontului de timp şi a pragului de probabilitate determină creşterea numărului de crize nesemnalate. Lizondo şi C. G.presupune existenţa unei relaţii funcţionale specifice între variabilele dependente şi variabilele explicative. . Dacă acest prag este la un nivel scăzut. S. 2004).permite doar cu greutate aplicarea unor metode statistice standard. Pentru a determina capacitatea unui indicator de a emite un semnale bune şi de a nu emite semnale false.

se observă variabila liniar dependentă. se calculează pe baza unor variabile explicative. Pentru aceasta. care sunt observate mai multe perioade.. T. reprezentate de indicatorii economici şi financiari. există două posibilităţi. estimată pe baza datelor şi parametrilor disponibili la momentul respectiv: P(Yi .. F ( βX i .t = 1) = F ( βX i . pentru CCi. de dimensiuni KN ×T .t 1 + eβ (7) unde: Yi.t+k=1 . Karim. cu probabilitatea P(Y = 0 ) =1 − P (6) În continure. în modelul logit multinomial abaterile de după momentul crizei sunt eliminate. I. β. cu probabilitatea P (Y =1) = P 0. Prima este excluderea directă a observaţiilor referitoare la perioadele postcriză. pot fi prezentate astfel: Fie N ţări. majoritatea studiilor încep cu metoda semnalelelor. pe de altă parte. este utilizarea unui model logit multinomial. Pentru fiecare ţară şi fiecare perioadă (lună).t. Y. Yi. i=1.2. După cum am menţionat deja. care are următoarele valori: 1.variabila fictivă (dummy) a crizei bancare. În acest caz.….12..t ) = e β ' X i .t .vectorul variabilelor explicative.t .t ) . A doua constă într-o abordare care ia în considerare o variabilă dependentă discretă. şi un vector de n variabile explicative.N.funcţia de distribuţie logistică cumulativă. este este pus în legătură cu un număr de variabile.. dacă există k=1. de M. în care variabila dependentă. Y. care permite stabilirea unei legaturi între probabilitatea de apariţie sau de neapariţie a unei crize bancare. pe de o parte. se construieşte o matrice a observaţiilor. de exemplu. pentru ţara i. probabilitatea ca o variabilă fictivă (dummy) bancară. care are următoarele proprietăţi Y = 1. în momentul t. Xi. Principalele elemente ale unui model logit binominal. de E..vectorul coeficienţilor. care permite estimarea efectului indicatorilor X asupra probabilităţii de producere a crizei. Krkoska etc.b) Metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale: constă în utilizarea unui model econometric de tip logit/probit (limited dependent variable).T. „indicatorul de criză”. să ia la un moment dat valoarea 1 (apariţia unei crize) este dată de o funcţie de distribuţie logistică cumulativă. K.…. P. Pentru eliminarea acestor abateri.t ' X i . care indică apariţia unei crize. Spre deosebire de modelul logit binominal. iar apoi utilizează metoda bazată pe modelele de tip logit/probit binomiale şi multinomiale. Davis şi D. 2007). Fratzcher. Bussières şi M.2. (Davis. Karim. t=1. utilizată de exemplu. X.2. independente. utilizat. O altă posibilitate.82 .

o perioadă post-criză (redresare). . iar apoi au efectuat o analiză de tip logit multinomial pe un eşantion de 21 economii emergente. Comparând modelul logit binomial cu modelul logit multinomial şi testând ambele modele atât cu datele referitoare la eşantionul de ţări avut în vedere (in-the-sample). un EWS.ponderea deficitului bugetar în PIB.1. .p.M2/rezerve valutare. Etapele aplicării unui model logit multinomial sunt următoarele (Răcaru.ponderea creditului neguvernamental în PIB. există o perioadă de pre-criză de 12 luni înainte de începutul crizei (Yi..calcularea unui „indicator de criză valutară”.investiţii de portofoliu/PIB. Astfel. autorii au aplicat toate metodele amintite pe cazul României. datoria publică/PIB. M.t = 2.determinarea pragului optim pentru semnalul crizei.cursul de schimb (supra-aprecierea cursului efectiv real).83 Yi .calcularea unui „indicator de presiune a pieţei valutare”: acesta permite definirea perioadei de criză. investiţii străine directe /PIB. şi mai multe perioade de normalitate (Yi. 2) Conform celei de a doua metode. (8) În exemplul cu care lucrează autorii.t. Alegerea indicatorilor s-a făcut cu ajutorul metodei noise-tosignals. 2006): . incluzând nu doar atacurile reuşite asupra unei monede (forţarea băncii centrale de renunţare la regimul fix). cât şi cu date referitoare la alte ţări (out-of-sample).=1). aceştia au testat metoda semnalelor şi metoda logit binomial. la început. Lapteacru. variabilele cu impact semnificativ asupra predictibilităţii crizelor sunt: . .t-k=1 0. datoria totală/PIB. Bussières şi M.indicatorii fluxurilor de capital: investiţii străine directe/datoria totală.=0). ci şi momentele de vulnerabilitate externă în care măsurile luate de autoritatea monetară sau situaţia externă favorabilă a ţării au făcut posibilă evitarea unei crize valutare. . datoria privată/PIB. care începe în momentul declanşării crizei şi se sfârşeşte la începutul perioadei de normalitate (linişte) (Yi.. conform căreia indicatorii care prezintă o valoare mică a raportului respectiv au o mai bună capacitate predictivă.t. . . principalele lor concluzii fiind următoarele: 1) Conform primei metode..indicatorii datoriei: datoria pe termen scurt/datoria pe termen lung. . .ponderea deficitului de cont curent în PIB. . în celelalte cazuri. Autorii români citaţi au ajuns şi ei la rezultate mai bune folosind metoda logit multinomial.estimarea econometrică a modelului. dacă există k=0. După ce au construit. pentru CCi.calcularea „indicatorului de criză” care caracterizează un model logit multinomial. Copaciu. .=2). Fratzcher ajung la concluzia că cel din urmă este superior.t. indicatorii-semnal care necesită o monitorizare atentă sunt: . în modul acesta. .

M2/rezerve. din cauza defictului contului curent şi expansiunii creditului. 9). pe de altă parte – lucru observat. . Răcaru. După ce fac acest exerciţiu. . Acest din urmă model are. dacă are loc o criză în următoarele 24 de luni. existenţa restricţiilor de acest gen poate crea şi dezavantaje. Vincze. în celelalte cazuri. pentru fiecare indicator. . după părerea autorilor citaţi.supra-aprecierea monedei naţionale (calculată ca abatere a cursului real efectiv faţă de un trend liniar). Pentru a evidenţia relaţia dintre variabilele explicative şi probabilitatea apariţiei crizei. . 3) Nu s-a găsit o legătură evidentă între fluxurile de capital (investiţii străine directe şi investiţii de portofoliu). care au ajuns aproape la aceleaşi rezultate. spre exemplu limitarea creşterii economice. de altfel. În modul acesta. Kaminsky. probabilitatea de criză a fost mai mare.permite testarea puterii de semnificaţie a variabilelor statistice.ponderea deficitului de cont curent în PIB. p.permite agregarea variabilelor predictive într-un indicator compozit. 1999). Reinhart. 2006. Ulterior. Explicaţia rezidă în faptul că existenţa măsurilor de control al mişcărilor de capital este utilă în caz de criză. a existat o probabilitate de criză în decembrie 2004 de 1. se estimează o ecuaţie de forma: P( C = 1) = f [ 0 + α 1 ⋅ p( x ) + α 2 ⋅ I + α ⋅3 I ⋅ p( x ) − T ] (9) unde: C24=1. .permite testarea utilităţii conceptului de „prag”. Berg şi C. Pattillo. Lizondo şi C. meritul tinerilor specialişti BNR care au elaborat lucrarea citată este cu atât mai mare.7%. pe de o parte. un grad redus de disciplină pe pieţele financiare (Arvai. 4) În cazul României. Pattillo. Având în vedere că nu există prea multe studii de acest gen.ritmul de creştere a exporturilor. dacă centila este mai mare decât pragul T şi I=0. S. (Berg. Copaciu. I=1. chiar mai mult. ei testează o progresie probit bivariantă cu ajutorul unui eşantion de date. apud. însă au constat că modelul prezentat anterior are performanţe mai bune în afara perioadei de eşantionare (out-of-sample). şi de alte studii.centila variabilei x. autorii folosesc o funcţie-gradient (step – function). p(x) . . nivel comparabil cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est în acea perioadă.84 .ţine seama de corelaţiile dintre diverse variabile.ritmul de creştere a creditului neguvernamental (exprimat ca procent în PIB). ei au modificat însă eşantionul şi perioada (24 luni) şi au adoptat un model probit. Lapteacru. . perioada de referinţă şi modelul (KLR). . utilizate de G. Autorii menţionaţi au mai testat un model liniar şi un model piecewise liniar (funcţie step). În anul 2005. şi probabilitatea apariţiei unei crize financiare. au fost preluate şi de A. Eşantionul de 20 de ţări. următoarele avantaje în comparaţie cu modelul KLR : . dar lipsa acestora nu reprezintă elemente care să ducă la apariţia unei crize. 2000.

Vlaar. aplicându-l pe cazul Croaţiei. 2004). Faţă de metoda semnalelor. c) Combinarea diverselor metode conduce la o altă categorie de modele. prin luarea în considerare a deprecierii monedei şi reducerea rezervelor valutare) pentru întreaga perioadă în care pieţele internaţionale se află în situaţie de turbulenţă. îmbunătăţind apoi aceste rezultate prin combinarea celor două metode. Krznar. În continuare. un asemenea exerciţiu este în prezent posibil chiar şi pentru o singură ţară. în general. 2007): . Modelele mixte respective nu urmăresc previzionarea momentului crizei. Deosebirile între ţări în ceea ce priveşte amploarea crizei sunt explicate prin variabilele care caracterizează situaţia economică concretă a ţării respective în momentul declanşării crizei. de asemenea.probabilitatea de apariţie a crizei poate fi pusă în legătură cu variabile exogene continue. (Schardax.85 Modelul probit a fost utilizat. ci identificarea ţărilor care vor fi afectate în cazul în care criza va apare într-o ţară anume. 1 . (Vlaar. acest autor stabileşte o regresie probit între variabila fictivă (dummy) a crizei şi fiecare variabilă explicativă. care. Autorii citaţi compară rezultatele unui model logit multinomial cu cele obţinute printr-o metodă recursivă de tip arbore (tree) (K-clustering)1. regresiile de tip logit şi probit au mai multe avantaje.tratarea econometrică. (de ex. datorită actualelor posibilităţi sporite de previzionare şi progresului general al modelelor econometrice. . de F. . . . .pot fi reperate imediat şi pot fi incluse rapid în model informaţiile oferite de o nouă variabilă. Schardax pentru a identifica crizele valutare din ţările central şi est-europene. ajunge la concluzia că. Ideea este de a defini un „indicator de contagiune a crizei” (de exemplu. rezultatele privind o singură ţară permit o mai bună comparare cu modelele teoretice şi pot contribui la ameliorarea acestora din urmă.stabilirea eşantionului.alegerea variabilelor. Un model probit a fost utilizat.. După identificarea variabilelor semnificative cu ajutorul abordării pe baza semnalelor. autorul prezintă rezultatele modelului probit cu variabilele luate în considerare. 2002). cum ar fi. 2002).evaluarea EWS prin prisma utilizării de către decidenţi. Construirea unui EWS presupune. cel utilizat de P. de asemenea. Vlaar.capacitatea predictivă a modelului este mai mare. Aceste rezultate au fost confirmate prin două teste: „testul PT” şi „testul QPS”. (Krznar. Mai mult. dintre care amintim următoarele: . de I. . După cum demonstrează autorul.Avantajul acestei metode este natura sa neparametrică (nu este necesară efectuarea de estimări). acest exerciţiu poate fi realizat cu ajutorul unor ecuaţii de regresie scrise în secţiune tranversală (cross-section). 2002). următoarele etape (Fuertes. Dezavantajele sunt însă mai multe: metoda nu oferă o scară de notare (scoring) continuă şi nu permite distincţia clară între variabile atunci când numărul este mare. Metoda prin care variabila-indicator este transformată în variabilă fictivă (dummy) este utilizată şi de alţi autori. iar variabila care exprimă probabilitatea apariţiei crizei este mai uşor de interpretat. Kalotychou.

A. . 2006). Adecvarea capitalului Calitatea acţionariatului RATING 1 . . autorul identifică crizele cu ajutorul primei metode. care combină metoda bazată pe semnale cu analiza bazată pe o regresie de tip arbore (regression – tree). modelul empiric testat de L.calitatea acţionariatului .C. crize provocate de fragilităţile economice etc. ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare în România. în concepţia sa. cu ajutorul celei de-a doua metode. iar apoi. . autorul testează. (Lutton. (Kaminsky.86 În manieră asemănătoare procedează G.adecvarea capitalului . Pentru a estima parametrii modelului.Documentaţia necesară pentru prezentarea acestui sistem a fost pusă la dispoziţia autorilor de către Direcţia de supraveghere a BNR. (Regulatory EWS).L. de fapt.profitabilitate . a doua .calitatea activelor-A. clasifică aceste crize în mai multe tipuri: crize valutare.influenţa cursului de schimb real. În modul acesta.management . nr.lichiditate . 4): . Kaminsky. 2000). Krkoska este un model VAR standard în care sunt incluşi o serie de indicatori macroeconomici (Krkoska. nr. creşterea ratei dobânzii la nivel internaţional este asociată cu crizele intempestive (sudden – stop crises). 9. 2006). care se justifică prin lipsa unor date. crize ale balanţei de plăţi.M. * ** Un exemplu interesant de EWS utilizat realmente în practică este cel elaborat de specialiştii BNR. Lutton „sisteme de avertizare timpurie folosite de autorităţile de reglementare şi supraveghere pentru identificarea băncilor expuse la riscuri”. Rezultă că metoda bazată pe semnale poate fi combinată şi cu metoda vectorului autoregresiv.1 Acesta poate fi încadrat în categoria numită de T. . Elementele monitorizate sunt următoarele (fig. În fine. Modul de combinarea a datelor referitoare la aceste elemente este redat în fig.P. De exemplu. cunoscut sub denumoirea de „Sistem de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL”. iar a treia . autorul formulează mai multe restricţii. . „CAAMPL” se bazează pe analiza şi evaluarea a şase elemente. De aceea. . care caracterizează situaţia şi activitatea financiară a unei bănci.efectul creşterii producţiei industriale. mai multe ecuaţii individuale: prima ecuaţie reflectă acţiunea „indicatorului de presiune speculativă”.

Ratingurile aferente componentelor CAAMPL sunt periodic actualizate în urma acţiunilor de inspecţie efectuaate de BNR la sediul băncilor. se stabileşte un rating compus pentru întregul sistem bancar. P – profitabilitate şi L . pentru care sunt stabilite cinci intervale şi cinci ratinguri corespunzătoare acestora. Baza de date necesare pentru calcul indicatorilor ce definesc cele patru componente o reprezintă raportările financiar-contabile şi prudenţiale şi transmise lunar de bănci. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară. la care se adaugă rapoartele „on site” ale autorităţii de supraveghere. se determină ratingul compus. nr.lichiditate) sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. ce presupune acordarea unui punctaj de la 1 la 5. rapoartele auditorilor independenţi etc. astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel. informaţiile primite de la autorităţile de supraveghere din străinătate. ratingul compus atribuit băncii nu va putea fi unul superior (1 sau 2).M. Pe baza evaluării celor şase componente specifice de performanţă (CAAMPL). Ponderea semnificativă în decizia clasificării băncii într-unul din cele cinci ratinguri compuse o are ratingul aferent managementului. În cazul în care cel puţin una dintre componente a fost evaluată în rating 5. Celelalte două componente (calitatea acţionariatului .A şi managementul . Astfel. . fiecare bancă primeşte câte un rating pentru fiecare indicator de analiză. A – calitatea activelor. baza de date proprii a acesteia. pentru fiecare componentă CAAMPL şi în final un rating compus şi un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. a politicilor şi strategiilor de dezvoltare. care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor. Intervalele valorice respective au fost stabilite pornind de la standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului bancar românesc. precum şi la aprecierea conformanţei cu cerinţele prudenţiale) se apreciază pe baza datelor culese de inspectorii BNR în timpul acţiunilor de inspectie on site pe care le efectuează. Patru din cele şase componente (C – adecvarea capitalului.87 COMPUS Management Calitatea activelor Lichiditate Profitabilitate Fig. iar 5 cel mai scăzut. 9: Componentele sistemului de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAAMPL Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5.

1. au fost stabiliţi. 7: Criteriile de clasificare a băncilor în funcţie de indicatorii de analizã a celor 4 componente cuantificabile CAPL Nr. I. Indicator (formula) Interval bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată semnificativ subcapitalizată major bine capitalizată Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 Adecvarea capitalului (C) Raport de solvabilitate 1 ( > > 15% 12%) (fonduri proprii / active 12 .99% şi 1%.9% 6 . o gamă de indicatori care sunt analizaţi în funcţie de trend.9% la valoarea netă) 3 . băncile sunt încadrate în trei grupe: . pe lângă cei 18 indicatori utilizaţi în deteminarea ratingurilor aferente celor patru componente cuantificabile CAPL.14.3.9% adecvat capitalizată subcapitalizată subcapitalizată 2 3 4 .9% 2 .2. .9% 5 . gearing ratio-n. nr.9% ponderate în funcţie de risc) 8 .cr t. Indicatorii folosiţi pentru evaluarea fiecărei componente CAAMPL sunt: Tab.88 Pentru aprecierea cât mai exactă a riscurilor pe care le incumbă activitatea unei bănci.n.7. Rata capitalului propriu > 6% (gradul de autonomie financiară.7. .11.9% < 5% 2.) ( > 5%) (capital propriu / total active 4 . În acest context.grupa II: între 4.grupa III: cu o pondere a activelor sub 1%.5.9% < 4% 3. Raport de solvabilitate 2 ( > 8%) (capital propriu /active ponderate în funcţie de risc) > 10% 8 .5.9. în funcţie de volumul activelor lor. de media pe sistem şi de cea a grupei în care banca monitorizată este încadrată.grupa I: bănci cu o pondere a activelor fiecăreia în totalul activelor bancare mai mare sau egal cu 5%. gradul de utilizare a capitalului propriu.9% 4 .

Alte condiţii 2 3 4 5 . Totodata ratingul compus atribuit bancii se va modifica corespunzãtor. Capital propriu/ Capital social (>100%) > 150% 150 -100.9% 50 – 79.cr t. În cazul în care ratingul atribuit raportului de solvabilitate 1 este 4. In cazul in care cel putin una dintre componente a fost semnificativ subcapitalizată major Rating 5 1 2 3 4 5 1 5.9% < 50% Nu este în pericol de a nu se încadra în prevederile vreunei reglementări care să vizeze menţinerea unui nivel specific al capitalului.89 Nr. componenta de adecvare a capitalului nu va putea fi evaluată într-un rating superior celui acordat indicatorului menţionat. banca primind in consecinta un rating cel mult egal cu cel acordat componentei mentionate.0% 80 –99. Indicator (formula) Interval < 2% 4.

1 30% > 30% < 5% 1 2 Rating 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 2.“îndoielnic” şi “pierdere”/Totalcredite si dobânzi clasificate) >8% < 5% 5. Rata riscului de credit 2 expunere neajustată (Credite şi dobânzi clasificate în substandard”.30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +10% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” +30% din media pe sistem sau “grup banci”) < 2% 2.30% din media pe sistem sau “grup banci”) < (media pe sistem sau “grup banci” .1 . Total credite restante + îndoielnice/Total portofoliu credite (valoare netă) 3 4 5 1 4. II.4% 4.cr t. Calitatea activelor (A) Rata generală de risc (active din bilanţ si din afara bilanţului ponderate în funcţie de risc /active din bilanţ si din afara bilanţului la valoare contabila) < (media pe sistem sau “grup banci” .8% 3.1 .1 20% 20.1 .90 Nr. Indicator (formula) Interval evaluată în rating 5. .10% din media pe sistem sau “grup banci”) > (media pe sistem sau “grup banci” .6% 6.1 10% 10. 1. ratingul compus nu va putea fi superior cifrei "3".

91 Nr. a plasamentelor interbancare şi a dobanzilor aferente acestora clasificate in “substandard”. “îndoielnic” şi “pierdere” (rezerve pentru riscuri bancare + provizioane aferente creditelor şi plasamentelor/expunere ajustată a creditelor şi plasamentelor clasificate în “substandard”. în capitaluri proprii si provizioane Creante restante + îndoielnice / Total active (valoare netă) Interval 5.cr t.1 15% 15.89.7.1 6% 6. Creanţe restante şi îndoielnice nete < n% Capitaluri proprii (patrimoniul net) (Cri < n% Cp) 7. 8.9% 1 2 3 .9% 60 . “indoielnic” si “pierdere” expunere ajustată. “îndoielnic” şi “pierdere”) Rata de acoperire a creditelor şi plasamentelor neperformante (fonduri proprii – credite bancare şi > 8% 7 . Gradul de acoperire cu provizioane (inclusiv rezerva pentru riscuri bancare) a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente creditelor bancare şi nebancare.9% 5 .1 30% 30.1 8% >8% Cri < 30% Cp si Cp > 0 30% Cp < Cri < 50% Cp si Cp > 0 50% Cp < Cri < 70% Cp si Cp > 0 70% Cp < Cri < 100% Cp si Cp > 0 Cri > Cp sau Cp < 0 > 90% 80 .9% 20 -59.9% < 20% Rating 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 5.6.1 4% 4.79.1 -50% > 50% < 2% 2. 6. plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzatoare acestora clasificate în “substandard”. Indicator (formula) Ponderea creditelor bancare si nebancare.

10. Lichiditate (L) .1 .9% 3 . 10.9% 6 .4.9% < 0. ROE (profit net / capitaluri proprii) 3.1 .60% 60.9% 100 114. Indicator (formula) nebancare.venituri din provizioane) / (cheltuieli curente .65% > 65 % < 60% 60.70% 70.65% 65.4. 1.9% < 4% > 150% 125 .5.9% < 100% > 120% 110 -120% 100 -110% 90 -100% <90% 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 III. Rata rentabilităţii activităţii de bază (venituri curente .9% 0.7.cheltuieli cu provizioanele) 4. Profitabilitate (P) ROA (profit net / total activ la valoare netă) 2.9% 4 .2.6 .6 > 11% 8 .3.75% > 75 % > 5% 4 .1 . Credite acordate clientelei / Surse atrase si împrumutate (valoare bruta) < 50% 50.150% 115 124.cr t. Indicele de creştere a capitalurilor proprii în termeni reali (în funcţie de inflaţie) IV.9% < 2% Rating 4 5 9.1 .55% 55.1 . plasamente interbancare şi dobânzi aferente clasificate în “îndoielnic” şi “pierdere” expunere ajustată) /Total activ (valoare netă) Credite acordate clientelei / Total activ (valoare brută) Interval 2 .92 Nr.1 .

99 < 0.1.9 . Deficienţele existente sunt minore şi pot fi eliminate cu uşurinţă. în cursul activităţii curente.9 . Lichiditate imediată (disponibilitaţi şi depozite la bănci (valoare netă) + titluri de stat libere de gaj / surse atrase si împrumutate) NOTĂ: În afara indicatorilor prezentaţi mai sus.9% 115 – 125% > 125% 5 1 2 3 4 5 Indicator de lichiditate > 1. În acest caz.30% 2. 2) Rating compus 2: Băncile din această grupă au o structură de bază sănătoasă. apar numai dificultăţi moderate din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea executivă pot şi doresc să le corecteze.9% 105 – 114.1. Ele operează în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai ridicate performanţe şi cele mai bune practici de administrare a riscului în funcţie de mărimea instituţiei.cr t. la care se urmareşte trendul sau evoluţia lor comparativ cu media pe sistem sau grupa de bănci din care face parte banca avută în vedere.40% 39. practicile managementului riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”. de către consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii. . Credite acordate clientelei (valoare brută) / depozite atrase de la clienţi 30% < 85% 85 – 104. Aceste instituţii bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. complexitatea şi categoria de risc.50 (lichiditate efectivă/ lichiditate 1. în analiză sunt utilizaţi şi alţi indicatori sau rate de creştere.93 Nr.80 > 45% 45 .19 0.35% 34.00 . Aceste instituţii sunt stabile şi capabile să depăşească dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se conformează în mod normal legilor şi reglementărilor în vigoare.49 necesară) 1. în general. Indicator (formula) Interval Rating 1 2 3 4 5 1 2 3 4 < 3. Sursa: Direcţia supraveghere BNR.0.20 . Definirea celor cinci ratinguri compuse este următoarea: 1) Rating compus 1: Băncile clasificate în această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au. complexitatea şi categoria de risc sunt satisfăcătoare.80 . 1. În general.

Pentru a menţine în funcţiune aceste instituţii. dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe. iar nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este o regulă de conduită caracteristică. necesită cea mai mare vigilenţă din partea autorirăţii de supraveghere. Ca urmare. necorespunzătoare în raport cu dimensiunea instituţiei. iar declinul lor este foarte probabil. fără a fi fost rezolvate în mod satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. pentru sistemul de plăţi şi chiar pentru întregul sector bancar.94 În aceste cazuri. De aceea. prin practici ori condiţii nesigure şi riscante. există probleme financiare şi manageriale serioase. iar ca urmare. Băncile din această grupă constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor. în general. Volumul şi gravitatea problemelor existente depăşesc capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. preocuparea organelor de supraveghere este una de rutină. este absolut necesară supravegherea lor atentă şi continuă. Echipa de conducere a băncii demonstrează că are capacitatea şi dorinţa de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. având în vedere mărimea instituţiei. Practicile manageriale sunt. Băncile din această grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. În aceste cazuri. prin comparaţie cu băncile cu indice compus ”1” şi ”2”. Mai mult. Problemele care apar se încadrează de la categoria „deficienţe severe” la categoria „aspecte critice”. În general. instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă. 4) Rating compus 4: Băncile clasificate în această grupă se caracterizează. la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. au o performanţă critic deficitară. este posibil ca aceste instituţii să nu respecte legile şi reglementările în vigoare. complexitatea şi categoria de risc. ceea ce poate conduce. în cele mai multe cazuri. în general. complexitatea şi tipul de risc. aceste instituţii sunt mai puţin capabile să reziste la fluctuaţiile pieţei. complexitatea şi categoria de risc pot fi nesatisfăcătoare. în documentele oficiale ale BNR se apreciază că dezvoltarea sectorului bancar s-a realizat într-o . deşi declinul lor nu pare probabil. este necesară o supraveghere atentă. Pe baza anlizelor efectuate cu ajutorul acestui instrument. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot oscila între moderat şi sever. Practicile de administrare a riscurilor în funcţie de mărimea instituţiei. Declinul lor este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod satisfăcător. este imperios necesară o susţinere financiară externă sau de altă formă. 5) Rating compus 5: Băncile din această grupă prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii. De aceea. dat fiind potenţialul general şi capacitatea financiară a acestora. care se combină adesea cu practici complet inadecvate de administrare a riscurilor. 3) Rating compus 3: Băncile clasificate în această grupă necesită o anumită atenţie din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente menţionate. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină. care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. nu apar probleme deosebite de supraveghere. În general.

ceea ce contribuie la asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Autorii citaţi ajung la concluzia că în acest tip de exerciţiu sunt foarte importante datele utilizate şi că acestea trebuie mereu actualizate. atunci variabila respectivă discriminează grupurile (acestea nu sunt omogene). Aceste metode permit: . care sunt considerate a avea un mare risc de nerambursare.eliminarea variabilelor care nu sunt importante pentru caracterizarea grupurilor. 2004). respectiv dispersia unei variabile. 4. Dacă media şi dispersia acestei variabile sunt semnificativ diferite pentru diverse grupuri. . Însă. . 2003). riscul de nerambursare a creditului şi riscurile comerciale trebuie luate în considerare împreună. (Gunther. analiza discriminantă poate fi de definită ca o metodă statistică utilizată pentru stabilirea variabilelor discriminante care caracterizează două sau mai multe grupuri (populaţii. indicatorul cel mai reprezentativ în cadrul EWS este „volumul creditelor restante şi îndoielnice”. Din punct de vedere formal. EWS sunt instrumente care au o capacitate ridicată de previzionare a unei crize şi de identificare a băncilor celor mai expuse la riscuri. clase). Borensztein. .evaluarea importanţei relative a unei variabile independente în clasificarea unor variabile dependente. În plus. 2007 (b). Moore.investigarea deoasebirilor dintre grupuri.clasificarea elementelor unei mulţimi pe grupuri. instrumentele respective nu ţin deloc seama de faptul că crizele sunt fenomene a căror previzionare se autorealizează. . O altă direcţie de aprofundare este aplicarea tehnicii EWS la cazul sectorului privat.determinarea unei fracţiuni din variabila dependentă care se explică printr-o anumită variabilă independentă dată. prin asigurarea şi reasigurarea creditelor). . Pattillo. În cazul crizelor bancare. Cu toate acestea. Perfecţionarea acestor instrumente trebuie să se concentreze asupra estimaţiilor out-of-sample. (Berg. utilizând în acest scop o ecuaţie discriminantă. 36 ). trebuie avut în vedere că acest risc de nerambursare poate fi preluat parţial de alte instituţii ale sistemului prin procesul de divizare a riscurilor (de exemplu. Faptul că majoritatea studiilor dau rezultate bune doar în estimări in-the-sample ridică un semn de întrebare cu privire la capacitatea predictivă a acestor modele. p. dezvoltarea tehnicilor şi metodelor EWS nu are nici un rost. * ** În concluzie. (BNR .5 Alte metode cantitative utilizate pentru analiza stabilităţii financiare Alte metode cantitative care se utilizează în literatură pentru analiza şi evaluarea stabilităţii financiare sunt analiza discriminantă şi analiza discriminantă multiplă. Problema clasică este de a şti dacă două sau mai multe grupuri diferă semnificativ între ele prin media.95 manieră prudentă. Dacă rezultatele sunt distorsionate sau factorii de decizie nu ţin seama de ele.

D. pe de altă parte.constantă. În materia stabilităţii financiare. Aceiaşi metodă a fost folosită de Polius şi Sahely.variabilele independente (funcţii discriminante). pentru a vedea dacă media şi. .coeficienţi.funcţia discriminantă. înainte de plata impozitelor/valoarea medie a activelor băncilor (average assets =beginning assets + ending assets). 2001). 2005).. Cherebin. Worrell D.credite guvernamentale/credite totale. identificarea cu precizie a ISF care semnalează un dezastru financiar. care pun în legătură falimentele bancare. 2004). care. Polius-Mounsey au analizat cu ajutorul acestei metode sistemele bancare ale ţărilor din regiunea Caraibelor. . . . . ajung la concluzia că principalele variabile explicative sunt: . . de asemenea. ai . . . se apreciază că estimarea probabilităţii falimentelor bancare cu ajutorul unui model care permite conexarea cauzelor acestor evenimente cu factorii macroeconomici constituie un pas important în perfecţionarea tehnicilor de gestionare a riscurilor aferente creditului. D.investiţii străine directe (nete) /PIB. De exemplu. care permite verificare reprezentativităţii modelului ca parte a unui întreg. (Worrell. pe de o parte. cu un anumit număr de indicatori financiari. Analiza discriminantă are două mari etape: . Polius-Mounsey.. (Worrell. realizând o grupare a informaţiilor disponibile în două categorii: perioade de fragilitate bancară şi perioade normale. anlizând acelaşi grup de ţări.. se poate construi o relaţie liniară între o variabilă non-metrică dependentă şi două sau mai multe categorii sau combinaţii liniare de variabile metrice independente: D = a1 X 1 + a2 X 2 + . Xi . .evaluarea variabilelor individuale independente.credite imobiliare/credite totale.active lichide ale economiei (depozite bancare totale+pasive bancare lichide). O clasă particulară a acestor modele sunt modelele de analiză discriminantă multiplă. . b .profituri nete. (Cihak. analiza discriminantă se aplică asupra indicatorilor financiari pentru a crea un model care permite previzionarea crizelor viitoare de solvabilitate ale intreprinderilor din diverse domenii. + an X n + b (10) unde: D .96 În cazul în care grupurile sunt omogene.aplicare unui test de omogenitate generală (teste Lambda Neyman-Pearson). În literatură.credite acordate sectorului construcţiilor/credite totale. Cherebin şi T. Metoda respectivă permite.active îndoielnice/credite totale.credite acordate sectorului turistic/credite totale.credite intern/credite totale. respectiv dispersia lor sunt foarte diferite în raport cu cele ale grupului şi utilizarea acestor variabile pentru clasificarea variabilelor dependente.

În ceea ce priveşte analiza discriminantă. La rândul lor. testele de rezistenţă la presiunile speculative (stress-tests) sunt complemente pentru alte abordări care contribuie la evaluarea stabilităţii sectorului financiar. cum ar fi. Prelucrarea datelor utilizate în analiza discriminantă se face. cu ajutorul programului SPSS (Statistical Package for Social Sciences). însă au la bază observaţii şi date istorice. ceea ce permite cunoaşterea capacităţii sistemului de a face faţă şocurilor. De aceea. În conformitate cu cerinţele acestei metode. Indicatorii de soliditate (indicatorii macroprudenţiali) şi indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi mai mult în modelele EWS şi în testele de rezistenţă (stress-tests). Pe de altă parte. De exemplu. Modelele macroeconomice de echilibru sunt foarte complexe. iar coeficienţii de regresie sunt uşor de interpretat. ceea ce nu permite reflectarea impactului şocurilor. coliniaritatea. analiza idicatorilor bazaţi pe piaţă (market-based). evaluarea avantajelor nete ale diverselor forme de protecţie (safety nets) etc. după cum am arătat. O simplă trecere în revistă a acestor indicatori nu aduce multe informaţii cu privire la stabilitatea sistemului financiar.97 Aceste modele au un potenţial important pentru analiza riscului de nerambursare a creditelor. . tehnica respectivă constituie.pentru utilizarea acestor modele în testele de rezistenţă (stress-tests). varianţă egală în cadrul grupului). ele prezintă şi anumite limite. având în vedere că aceasta din urmă nu trebuie să ţină seama de atât de multe ipoteze (de exemplu. capacitatea lor de avertizare cu privire la viitoarele perioade de instabilitate provocată de noi evenimente este limitată. ci mai multe metode complementare. * ** Concluzia care se desprinde din prezentarea problemelor pe care le ridică analiza şi evaluarea stabilităţii financiare este că nu există o singură metodă susceptibilă a fi utilizată în acest scop.modelele respective sunt focalizate asupra sectorului intreprinderilor. analiza ISF. analiza indicatorilor-standard de prudenţialitate. . dintre care menţionăm următoarele: . aceasta nu poate lua în considerare întregul sistem financiar. ipoteza distribuţiei normale a variabilei independente. Totuşi. grupurile trebuie să fie omogene. sunt necesare serioase adaptări (mai ales în ceea ce priveşte luarea în considerare a variabilelor macroeconomice).legătura dintre datele referitoare la intreprinderi şi expunerile băncilor sunt dificil de evidenţiat.slabă reprezentativitate statistică. însă integrarea lor în modelele respective le conferă sens. de regulă. . iar aceştia au o acţiune complexă. . EWS oferă informaţii relevante cu privire la probabilitatea de apariţie a crizelor. nu este posibilă construirea unui model unic care să reflecte toţi factorii respectivi. însă se bazează pe ipoteze şi restricţii care nu corespund întotdeauna realităţii. O alternativă modernă la analiza discriminantă este regresia de tip logit. o metodă robustă. Deoarece analiza şi evaluarea stabilităţii financiare presupune identificarea unui mare număr de factori de risc.

Un aspect care nu a fost abordat până acum în literatură şi care preocupă autorii acestei lucrări este construirea unui „indicator de stabilitate agregat”. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să se concentreze asupra modalităţii de utilizare a macro-testelor de rezistenţă ca instrumente operaţionale de includere a considerentelor de stabilitate financiară în deciziile de politică monetară. dar luate împreună pot forma un cadru exhaustiv. testele individuale sunt laborioase. care să dea o imagine de ansamblu asupra sănătăţii sistemului financiar. .98 În fine. Acest indicator ar permite efectuarea de comparaţii între gradele de stabilitate ai diverselor ţări. Considerăm că un asemenea indicator compus poate fi realmente construit şi că un punct de plecare în această direcţie este constituit de conţinutul lucrării de faţă. care să constituie un complement pentru tehnicile cantitative de analiză prezentate în acest capitol. respectiv realizarea de comparaţii între diferite perioade.

i. Considerăm. Ca atare. iar eficacitatea acţiunilor private depinde de convenţiile şi conţinutul politicilor publice promovate în societate. pornind de la opiniile exprimate în literatură. Un asemenea demers cade în atribuţiile . totuşi. În funcţie de rezultatele analizei. astfel încât sistemul financiar să rămână în limitele de stabilitate acceptate. Rezultă aşadar. Motivele care stau la baza acestui interes rezidă în faptul că finanţele moderne sunt formate dintr-o multitudine de contracte publice şi private prin care părţile urmăresc să obţină beneficii exclusive. de evaluare. Date fiind vulnerabilităţile manifestate pe pieţele financiare în ultimele decenii. Interesul deosebit manifestat faţă de subiect rezultă din faptul că starea de stabilitate a sistemelor financiare stimulează alocarea eficientă a resurselor. Cum atingerea stabilităţii este un proces dinamic. că analiza stării pieţelor constitutive ale sistemului financiar ar trebui să pornească de la o definiţie directă a stabilităţii. În aceste condiţii. motiv pentru care autorii prezentului material propun o definire a stabilităţii.e. economiştii şi cercetătorii au încercat definirea stabilităţii prin opusul său. permiţând evaluarea riscurilor financiare şi absorbţia şocurilor. stabilitatea financiară a devenit un obiectiv cheie al politicilor publice. Definiţia pe care o propunem ca bază de discuţie pentru analizele ulterioare este aceea că stabilitatea financiară reprezintă starea în care mecanismele economice de formare a preţurilor. Cadrul analitic de evaluare a gradului de stabilitate financiară cuprinde componentele sistemului.99 CONCLUZII În condiţiile globalizării fluxurilor financiare şi a gradului de integrare tot mai ridicat al pieţelor financiare. remedierea sau rezolvarea situaţiilor de dezechilibru. numeroasele crize financiare cu care s-au confruntat pieţele financiare. care prin intermediul fluxurilor de capital tot mai intense se pot propaga cu rapiditate contribuind la creşterea fragilităţii pieţelor. respectiv instituţiile financiare. rezultă că starea obişnuită a sistemelor financiare este cea de instabilitate. creşterea artificială a preţurilor activelor (price bubbles). iar o trăsătură indispensabilă a unui asemenea sistem este stabilitatea. că beneficiile sociale nete ale finanţelor reprezintă o sumă a beneficiilor individuale nete. beneficiile nete ale societăţii depind într-o măsură covârşitoare de eficacitatea sistemului financiar care devine astfel un preţios bun public. fapt ilustrat şi de fenomenele de volatilitate şi turbulenţe ale pieţelor. dezechilibre care conduc la o evaluare greşită a activelor financiare. instabilitate. fără a ajunge la o concluzie unanimă referitoare la conţinutul său. măsurile de natură politică pot ţinti prevenirea. divizare şi gestionare a riscurilor financiare funcţionează suficient de bine pentru a contribui la creşterea performanţei economice. pieţele şi infrastructura. stabilitatea financiară a devenit o temă de studiu deosebit de importantă deopotrivă pentru instituţiile financiare şi cercetători.

iar pieţele din ce în ce mai complexe şi mai integrate vor determina modificarea naturii riscurilor financiare. Analiza stării de stabilitate a sistemelor financiare presupune adoptarea unor instrumente care să permită cuantificarea vulnerabilităţilor care ar putea conduce la crize financiare şi nu numai a celor care se manifestă în prezent. Eforturile vor fi concentrate asupra perfecţionării instrumentelor empirice (metodologoce şi analitice) şi elaborarea unui set de indicatori cu putere mare de previzionare.100 băncilor centrale şi/sau a instituţiilor de supraveghere iar instrumentele şi strategia folosită trebuie să aibă o dimensiune sistemică concentrându-se mai degrabă asupra întregului şi nu asupra fiecărei componente individual. Ca atare. introduce o serie de plase de siguranţă şi implementează măsuri de supraveghere a sistemului financiar. care indubitabil au adus o contribuţie importantă la perfecţionarea tehnicilor de analiză a potenţialului de risc al sistemelor financiare. O asemenea abordare în perspectivă este necesară pentru a identifica acumularea tensiunilor şi blocarea mecanismelor de transmitere pe alte segmente ale sistemului. Cu toate că au fost puse la punct o serie de tehnici de tiplul stress testing. scop în care utilizează preponderent instrumente indirecte de intervenţie. tendinţa cercetării. cea mai bună posibilitate de evaluare a stabilităţii financiare este o abordare eclectică utilizând surse multiple. băncilor centrale le revine rolul primordial în asigurarea stabilităţii. Ţinând cont de faptul că disciplina pieţei. cum ar fi Acordul de la Basel (în ceea ce priveşte tratamentul riscurilor şi supravegherea activităţii financiare) şi Standardele Lamfalussy în materie de plăţi. prezentul material doreşte să se constituie într-un instrument util în interpretarea vulnerabilităţilor şi riscurilor financiare şi transpunerea lor în instrumente de politică economică şi financiară. În viitor. Evoluţiile recente în planul globalizării financiare au determinat adoptarea unor norme şi măsuri cu largă aplicabilitate. cu siguranţă. ele sunt totuşi limitate în ceea ce priveşte posibilităţile de modelare a interacţiunilor economico financiare ca şi a incertitudinilor în estimarea potenţialelor costuri. tendinţa de modificare a structurilor financiare va continua. până în momentul rezolvării acestor limite. Demersul este unul ambiţios. ne propunem relevarea cât mai amplă a efectelor reciproce dintre stabilitatea financiară şi economia reală şi modul în care deciziile politice influenţează această interacţiune. cuprinse în coduri de conduită internaţionale. Acest lucru este explicabil prin tendinţa de integrare tot mai mare a pieţelor ele devenind din ce în ce mai interdependente cu implicaţii asupra modului de organizare a activităţii de supraveghere. iar evoluţiile reale ale pieţelor vor imprima. În continuarea cercetării. . singură. Din acest motiv. nu asigură prevenirea riscurilor sistemice. indicatori şi modele. Dificultatea unui asemenea demers rezidă în faptul că apariţia crizelor nu se poate prevedea cu precizie din cauza procesului de contagiune şi non liniarităţilor în acumularea tensiunilor şi a transmiterii acestora asupra economieie reale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful