Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

....... 11. Deteriorarea mediului prin supraexploatare…………………..4..1............ 12............................ 11.............. 11.6. 12.... Biodiversitatea – o problemă globală……………………………………. 13..... 11.....4.....5... Valoarea biodiversităţii………………………………………………………...........2... Valori economice indirecte………………………………………….... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12........... 11.....4.............. Valoarea existenţială………………………………………………… 11........ 10............ Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale................... Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10.2....2............................4........5............. BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11. Tipuri de biodiversitate. ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC………………………….. Capitolul 11....2.........3. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme........................3........2.3.. 11....4............ 13......4.... Consideraţii generale.......4... Conservarea biodiversităţii.. 11............ 10 12.... Obţinerea OGM-urilor………………………………………………………............. ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 ............3.2...2...1.4...3. ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI..............1..................... Plante transgenice……………………………………………………………... Capitolul 14... Semnificaţia.. Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10... Poluarea solului………………………………………………………………......... Microorganisme şi animale transgenice………………………………………...................4.............. Valori opţionale……………………………………………………… 11..2....2................10.... Capitolul 13.1..... Conservarea “in situ”........... 12..... 11....1.5........ Conservarea “ex situ”……………………………….2... Poluarea cu pesticide………………………………………………….. Valori economice directe……………………………………………......... pericolele şi evoluţia transgenezei…………….......1.... 11........ 13............

PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 . Din păcate însă știința. Problemele legate de conservarea naturii. Pădurile tropicale. nu au întârziat să apară. cuceritorul naturii. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. ploile acide. În ultima vreme. că trăim într-o lume limitată. a indiferenței oamenilor. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc.1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. de-a dreptul demente. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi. în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin. apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. După unele estimări. S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. în mod convingăror. Într-un singur deceniu (1979 . Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. eutrofizarea apelor. neatinse în urmă cu 500 de ani. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. pe care o exploatează și o transformă cu violență. În Evul Mediu. deteriorarea stratului de ozon. în special în ultima jumătate de veac. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele. în ansamblul ei. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. Secole de-a rândul. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. în secolul trecut.. Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. a opoziției dintre societate și natură. în anii ’70 ai secolului trecut. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator. scăderea fertilității solului. reducerea biodiversității. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. atât în ceea ce privește resursele. față de Planeta care îl găzduiește. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. împotriva echilibrului natural. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră. diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă.

biotehnologie etc. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. turism și viața de zi cu zi. Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. silvicultură. iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie. din păcate. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. fiecare principiu. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. fiecare aspect. ireversibil. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune. adeseori. industrie. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei.mari. a doua de agroecologie. precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. 10 mai 2008 Autorul 6 . cele două componente ale existenței noastre. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. într-un fel sau altul. de la amenajarea orașelor până la educație. Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. la apariția sa. Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. de ecologie generală. agricultură. pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. Cluj-Napoca. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului.). Desigur că. dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului. precum și celor care și-au adus aportul. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. în multe manuale de ecologie.

iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871). gospodărie şi logos = cuvânt sau. de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne. în accepţiunea modernă . în 1861. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei. atât unele cu altele. Hr. atât organic cât şi anorganic”.1. Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. Este vorba despre retroacţiunea 7 . De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen. oicos = casă. biocenoze. deci. Din punct de vedere etimolologic. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. introduce termenul de ecologie. Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor. discipolul lui Darwin care. Botnariuc şi Vădineanu (1982) . hidrologi. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. Hr. cât şi cu lumea din jurul lor”. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu. abia de Pasteur.) şi Teofrast (372 – 287 î. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi.ştiinţă. în 1792. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”. Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). în limba greacă. Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier. Aristotel (384 – 322 î. ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală. Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci. rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor.). 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. în anul 1866. ca precursori ai gândirii ecologice. Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari. Odum (1971.

demos – popor.evenimentului. motiv pentru care se impune munca în echipă. cu diverse categorii de specialişti. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. dispariția unor specii. biochimie. ecologia plantelor. ecologia și gospodărirea ariilor protejate. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie. Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. chimie. schimbările climatice globale s. H. sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă. Odum. ecologul trebuie să fie un enciclopedist. ecologia și etologia primatelor etc. economie. sociologie etc.P. morfologie. accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. etologie etc... uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. aplicative și specializate. 1983).. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). mai restrictiv. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. ecologia lichenilor. De aceea. Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări. omul și hominidele. iar sinecologia (gr. În figura 1. 1984]. auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic. etnologie. ecologia așezărilor umane. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant. el trebuie să cunoască taxonomie. (2001) etc. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. ornitoecologia. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . de cunoştinţe deosebite. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană. brioecologia. Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. Astfel. în cadrul ramurilor 8 .. genetică. demecologia şi sinecologia. adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. Autoecologia (gr. ecologia sistemelor naturale etc. Demecologia (gr. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii.. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. ecologia silvică. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice.protecţia mediului.T. Puia și colab. Acestea sunt: autoecologia. fizică. economie. ecologia solului sau ecopedologia. Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice. măsuri. În linii mari. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau. (1973). Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. Un alt criteriu. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului. ecologia umană. Stugren (1982). antropologie. ecologia fungilor. (1971. de imaginaţie şi anticipaţie. sin .împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor.]. entomoecologia. Apariţia si amplificarea poluărilor. anatomie. În societatea contemporană.a. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”. După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei.

vizează mediul de trai al viețuitoarelor. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Așa au apărut: ecologia terestră. Ecologia a fost definită mai sus. nici ecologii cu ecologiștii.. ecologia mediilor subterane etc. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane.specializate ale ecologiei. Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării. ecologia acvatică. ecologia este nu numai o ştiinţă. 2001] 1. Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab. Odum (1971). 1. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Fig. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul.. Delta 9 .P. Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră. După E.

Olteanu. S. Racoviţă. Berca. Ionescu. M. N. Al.V. Enculescu. Stugren. T. Papacostea. C. H. I. A. În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. Simionescu. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. I. Pop. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). L. Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. D. N. P. Decou. Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. St. I. Bănărescu. Ivan. biospeologia. După cel de-Al Doilea Război Mondial. Băcescu. ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. amintim pe acad. Săvulescu şi P. B. sub aspect ecologic. Popovici. Rădulescu. N. Godeanu. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. Dintre continuatorii lui Antipa. Rotaru. Bândiu. M. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. Al. V. D. V. Al. Olteanu. Boscaiu. Dumitrescu. L. A. Bercea. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). Penescu. acad. Munteanu. D. Ştirban. I. Doniţă. Prodan şi Al. M. Filipaşcu. C. 10 . V. Coldea. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E. M. V. El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. Andriescu. Coste. Murgoci. Gh. N. P. Cotigă. Botnariuc şi A. Şchiopu. Cartea de ecologie scrisă de N. N. Băbeanu. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. Soran. Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. Peterfi. Giurgiu. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. I. Munteanu. Puia. PopoviciBâznoşanu.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre. Gyurko. G. Borza. Ghinea. Şchiopu. N. I. L. Borza.

pentru a putea explica organizarea şi structura. organismele. organele. Conform concepţiei sistemice. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii.) Caracterul istoric In sistemele biologice. Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. aflate în interacţiune. închis ermetic. un recif de coralieri. este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. ca şi întregul univers. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. 1 . Sunt sisteme realizate numai teoretic. a. Exemple: o stâncă. întreaga materie vie sau nevie. De exemplu: un vas cu apă. adică istoria lor. fenomene. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. nebiologice. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. ţesuturile. identice sau diferite. organismul viu. nici energie. moleculele. 1982]. Astfel.). Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. celulele. elemente tehnologice etc. constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. De pildă. [Vădineanu şi Botnariuc. un ţărm de mare. este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător. populaţiile etc. 11 . 2 . un nor. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. 2 . Ex. este organizată în sisteme. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu. la rândul său. cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. simboluri. un lac de câmpie. o pădure etc. sistemul de lucrare a solului etc.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 .

să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme.. comparativ cu cele diploide [Tarnavschi. gesturi sau alte activităţi). Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii . prin ameliorare. 3x). proporţia poliploizilor va creşte. specii ornamentale etc. la un moment dat. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. Trebuie menţionat că. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete. nici în transmiterea informaţiei. sistemele biologice. în loc de două ca la indivizii normali. adică sunt apte să recepţioneze. la nivel individual. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor.) s-au obţinut. viţă de vie. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică. Redundanţa excesivă. 1973 etc. suprapopulaţia). fiziologice (comportamente diferite. 1948. unele dintre aceste fenomene. alcătuite din numeroase părţi componente.. la distrugerea sistemului. pot fi exploatate în favoarea omului. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. au invadat preerile Canadei.) Integralitatea Un sistem. structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. Bănărăscu şi Boşcaiu.]. În ameliorarea plantelor şi animalelor. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise.b. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică. patrimoniul genetic al speciei. adică să-şi păstreze subsistemele componente. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie. la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor. pentru a-şi îndeplini funcţiile. Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 . din apă sau eliminate în mediu).) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. adaptarea la noile condiţii de mediu. Sistemele biologice. diploizi. La nivelul individului se repetă. în final. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. chimice (mirosuri. este necesar să-şi menţină integralitatea. fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar. 5x) etc. Astfel. 1981]. 4x) cinci (pentaploizi. Numeroase cercetări arată că. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici.vertebrate). care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. în timp ce. comparativ cu organismele diploide [Teofil. 2004. ţesuturi şi indivizi. codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. substanţe chimice din sol. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. fenomen denumit redundanţă. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite. mai mult sau mai putin fidel. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce. deci repetarea excesivă a mesajului. în linii mari. La o serie de plante cultivate (grâu. structura şi modul de funcționare a populaţiei. ovăz. patru (tetraploizi. măr.). precum poliploidia.]. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab. c. citat de Cristea 1991]. poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia. să prelucreze. de regulă. în celulele somatice. culori etc. mult mai “agresivi”. Acesta este considerat un rău necesar. cartof. Astfel. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective. a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi.

în tensiunea stresului. d. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă. frunzele revin la starea lor normală. Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. pe sexe. biocenoză. f. ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile.) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării. Astfel. în timp ce. De exemplu. Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. stânca sub acţiunea picăturii de ploaie). Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii. La nivel de populaţie. Orice sistem biologic. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. o anumită structură pe vârste. ale unei populaţii sau 13 . aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus. Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale. înseamnă că are mai multe programe. integrat în sistem. este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. e. O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. cu atât corelaţiile sunt mai numeroase.) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii.4°C). g. structură genetică etc. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide). frunzele de porumb se răsucesc. Cu cât sistemul este mai complex. La sistemele lipsite de viaţă. O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. la dispariţia lui ca sistem (de exemplu. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. 2). “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui. iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback).) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută.).părţilor componente. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu. cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă. diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. ca urmare a echilibrului dinamic. are alte însuşiri decât în afara sistemului. acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite. adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. ca orice sistem cibernetic. Un rozător în captivitate.

într-o măsură mai mare sau mai mică. pe sexe etc. Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. a presiunii sângelui etc. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă. B. biocenoza.dispozitiv efector Fig. biocenozei şi ecosistemului. populația de Taraxacum officinalis din livadă etc. Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă. biomul şi biosfera.) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie. 1982] 2 .c E . 2. 3 . care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme. ecosistemul. indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate.biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback.centrul de comandă . O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii. Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii. la nivelul populaţiei.) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul).dispozitivul de recepție . menţinerea temperaturii corpului. Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. populaţia. a prolificităţii. A. Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 .c E E Conexiune inversă R C.. energie şi informaţie. a structurii pe vârste. Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii.). biotopul şi habitatul. funcție esenţială a indivizilor. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul. Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant. Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast.

ferite de atacul animalelor carnivore. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă. pe de o parte. În evoluţie.stabilirea densităţii populaţiei. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea. nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. distrugerea covorului vegetal. deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. în cazul supraexploatării păşunilor. Aşadar. fără pierderi şi imigrări. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. izbucnirea epidemiilor. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. sunt: rata natalităţii. Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. iar în final la deşertificare. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. respectiv scăderea în unitatea de timp. de aceea. din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. dependentă de condiţiile de mediu. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. Din păcate. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. urmată de degradarea biotopului. dacă o considerăm un sistem închis. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. mortalitatea este una ecologică. etiolarea plantelor. densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. În realitate. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei.

vulcanii etc. Aceste fenomene au variaţii periodice. D.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi. succesiunea anotimpurilor. uneori chiar catastrofală. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză. Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3. pornind de la un număr mic de indivizi. sub aspect cantitativ. de o anumită amploare. Variaţiile neregulate.m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei. Dacă populaţia se reface. pomorum (gărgăriţa florilor de măr). mareele etc. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze. koinos = comun). inaequalis (rapăn). poate să dispară.numărul total de indivizi. zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare).). biomasa totală şi repartizarea pe specii. Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu. . microfaună.) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. prin acţiunea selecţiei naturale. diversitatea etc.1. perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb. uraganele. Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită. greacă. cutremurele. abundenţa. a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: . genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. echitabilitatea. o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza. dominanţa. 1984]. afinitatea. o populatie de V. o populatie de A. 16 . Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat. bios = viaţă. Pentru studierea. hidrosferei si atmosferei. C. Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare. Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. microorganisme). iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran.. cu o anumită frecvenţă. care nu-i mai permite refacerea.numărul total de specii din biocenoză. 1971].

1975]: c. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. lacuri. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. heleștee. animale. Astfel. atât interspecifică cât și intraspecifică. în Delta Dunării. Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: . plauri. unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat.2. ape curgătoare. b. pe o suprafaţă în pantă. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă. păduri etc. într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare. respectiv cele rezistente la elementul respectiv. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii. Numărul acestor specii va fi. datorită diversității habitatelor (dune de nisip. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a. bălți. au număr foarte diferit de specii. Din contra. Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem. un parc. o pădure. un ciclu biogeochimic local. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective). diversitatea speciilor va fi săracă. Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi.4. Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. atunci când biotopurile sunt neuniforme.) și numărul speciilor va fi mai mare.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul. supusă eroziunii. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler. Aşadar. Spre exemplu. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză. desigur. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. la un număr de indivizi egal. cu cât au fost mai mult timp omogene. Importanța diversității agricole. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă. De exemplu.). fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune. dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei.4.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor.ecosisteme marine 17 . între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. E.. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). De exemplu.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11. cu condiţii vitrege de viaţă. Plecând de la constatarea că unele biocenoze.

păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. Tasmania. 6. Asia). păduri de conifere. formând o centură boreală de conifere şi mesteceni. insulele Canare. Madagascar.ecosisteme antropogene F. Scoţia şi continuă în America de Nord.) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. biomul oceanic III. cu multe straturi. d. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. c. Africii. biomul savanelor. peninsula Scandinavă. corespunzând zonărilor geografice. 7. cu frunze dure şi mate. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a. caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului. În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă. biomul mlaştinilor 5. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. tropicale şi subtropicale. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna).ecosisteme terestre . b. sudul Japoniei. biomul stepelor. c. Estul Chinei. b. răspândite în zone din America de Sud.) Biomurile terestre: 1. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig.al lacurilor 3.) Biomurile acvatice continentale: 1. 5.. biomul palustru . temperate. biomul lacustru (sau lentic) . păduri tropicale cu frunze căzătoare. Cuprind zone ale Americii de Sud. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee.al bălţilor 4. Australiei şi Indiei. 4. tufişuri. creează condiţii bune de umiditate. biomul deltaic. determinate de zonele latitudinale ale planetei. 3. nivo-glaciare. bogate în liane şi specii epifite. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II.ecosisteme de ape interioare . combinate cu temperaturi joase. plante spinoase etc. vegetaţie luxuriantă. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 . terenul devenind arid.. Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia.) Biomurile marine şi oceanice: 1. 2. b. situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. sud-estul Australiei. Noua Guinee. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. Africa. biomul deşerturilor: a. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a. Noua Zeelandă). inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. 3): I. iar în perioada secetoasă aceasta moare. Acestea. biomul marin 2. Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an.

faună care se dezvoltă în golurile nisipoase.) alpine . precipitaţiile peste 1200 mm/an.etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin. la altitudini de peste 2200 m. b. microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci. pe câţiva centimetri. temperatura medie anuală este de . secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară. Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. cu perioadă scurtă de vegetaţie. grote şi din reţeaua interstiţială. iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an. 19 .) Biomul subteran. cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie.2 oC. în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat. IV. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri.) arctice (peisaj climatic extrem. din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor.a. cu viaţa din peşteri.

9.Fig. Mangrove. Semideşertuiri. 6. Păduri tropicale umede sempervirescente. 11. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile. Stepele din zona temperată. Păduri de conifere . Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. 13. 2. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. 8. 1. [Brockmann şi colab. Savana cu arbori. Savana cu ierburi. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene. 10. 4. 12. 1968]. 14.. Deserturi. Harta vegetaţiei Globului. 3. 5. Silvostepe. 3. Păduri subtropicale umede. 7.

18. Silvotundra. 16. Tundra. 17. Vegetaţie alpină seminivală. Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă.boreale. 20. Deserturi reci nivoglaciare 31 . 19. 15. Tundra montană.

expoziţia). iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab. optimul său de dezvoltare. desigur. oxigenul. domeniu care include patru regnuri: Protista. De exemplu. influenţându-le manifestările vitale. reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme.și focul). Conform Legii minimului. 2001]. 21 . Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis.protozoarele. factorii geografici (panta. factorii chimici (azotul. umiditatea . In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă).) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului. mişcările apei).insecte. Aşadar. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici.000 specii.385. al treilea domeniu este Eucarya. de specii cunoscute şi descrise. muşchii. apa. substanţele minerale din sol).temperatura. vitele vor suferi de boli fiziologice grave. lumina. Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. bioxidul de carbon..talofitele. Cele două extreme delimitează. factorii mecanici (vântul. atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. echinodermele şi cordatele. altitudinea.. Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . pH-ul. 2002]. gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal . Fungi. al doilea domeniu şi regn este Archaea. acvatică sau terestră. celenteratele. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme. Este vorba. altfel spus. specii cu nucleu propriu-zis. artropodele. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. spongierii. Animalia şi Plantae. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. cobaltului şi a manganului din hrană. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici . viermii. pteridofitele.1. Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. acarieni). Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate . formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”. salinitatea. în absenţa cuprului. pentru fiecare organism. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. moluştele. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. mări și oceane. este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab. considerat ca fiind evoluţionar distinct. Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza.G.

temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie. 22 . Sub această temperatură. În caz contrar. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu. deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective. iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. De aici rezultă că. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic. sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K). adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite. în timp ce. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. în care se face tratamentul fitosanitar.. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. Astfel. viermele merelor are zero biologic de 9°C.t0) d unde d este numărul de zile. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume. temperatura optimă va fi şi ea diferită. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii.3. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6.1. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. Desigur că.1. pantă etc. în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. Pentru o anumită specie. pupă. ou. după condiţiile climaterice locale. 1990]. În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare..3°C. populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim. 1995]. De exemplu. 3. prin urmare. larvă. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii.1. Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici. la 18. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t . fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. Deci. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0). dezvoltarea nu mai are loc. deoarece pentru avertizarea stropirilor. alături de foc.1. poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). Trebuie precizat faptul că. Desigur că. expoziţie. dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju. 1978]. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective. luminii și apei ca factori ecologici. unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură.1. inclusiv a stadiilor vulnerabile. Astfel. De exemplu.

unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. Oprea (1995) arată că. Astfel. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). la peste 21°C. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă. la peste 19°C.3200°C. vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. 4. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. La pomii fructiferi. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. 1995]. înflorit etc. iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură. 1990] La plante. ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură.Fig. chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale.) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. seminţe de plante. La viţa de vie. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. Fiecărei fenofaze (dezmugurit. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. trebuie să fie de minim 2900°C. ouă de 23 . În anumite condiţii. iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C. vinuri de calitate superioară. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C.

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

27 . datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita. Mimetismul constă în imitarea coloritului. agrişul (Grossularia reclinata). distanţelor. Armeniaca vulgaris. If = 5-8/ha. gusturi sau mirosuri neplăcute etc. o specie de fluture din America de Nord. murul (Rubus caesius). motiv pentru care va fi evitat de păsări. mazărea necesită 11. diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri. Persica vulgaris. . muşcături veninoase. dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină. De exemplu. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5. cum sunt Oxalis acetosella. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi.heliofite. mişcărilor.ultraviolete. Amaranthus retroflexus. în condiţii de lumină difuză.000 lucşi. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare. zmeurul (Rubus idaeus). In sens ecologic. grâul şi orzul 1. Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. acumulată în substanţele organice. Helianthus annuus etc. o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. Efectul informaţional cel mai general al luminii. constă în perceperea formelor. care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus)..Suprafaţa totală a frunzişului St .. confundându-le cu insectele pe care le imită. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă. 2001].1. situată pe un sol bogat şi climat favorabil. Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. . iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire. sunt dăunătoare. iedera (Hedera helix) etc. De aceea. care suportă semiumbra. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . de umbră. Vitis sp. În felul acesta. Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură. iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf . obiectelor înconjurătoare.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum). Amygdalus communis. Plantele au nevoie de un minim de lumină. prin gustul său foarte neplăcut.800-1.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin. pentru animale. pentru înflorire. culorilor.800. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre. datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui. cu lungime de undă scurtă. prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri. care preferă lumina mai puţin intensă. 1999].sciofite (umbrofile). Juglans regia.400 lucşi [Criveanu. In cursul evoluţiei lor. 6. desenului şi a formei generale a.Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2. tutunul 2. importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. În cazul unei păduri de stejar şi carpen.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). “Funcţia energetică a ecosistemelor “. Impatiens noli-tangere. De exemplu. Cerasus avium. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici. pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei.200-2.

8.Syrphus ribesii (a). Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens. 9). astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii. ramuri uscate etc. insecte (licurici)]. Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. care imită viespea (Vespa crabo). mai ales dacă stau nemişcate. orbirea prăzii.b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului. Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. 28 . Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig.).(a) (b) Fig. 2001]. o muscă. atragerea prăzii. Pe lângă sursa cosmică de lumină. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright. La unele organisme (bacterii. în timp ce. prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. Fig. 7. ciuperci. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. 10). întâlnirea pentru împerechere etc. Mimetism . Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. cât mai ales la organismele acvatice. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. 6. culoarea şopârlei cenuşii. alge. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. fără mijloace de apărare.. desenele de pe corpul şerpilor (fig. 7) și a unor specii de broaşte (fig.se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze. metazoare etc. 8) care se confundă cu mediul ambiant etc. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația .) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice.

iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ). cânepa etc. formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. 1982]. ele se vor menţine în stare vegetativă.broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab. S-a constatat faptul că. De exemplu. 9. 1978].Fig. Astfel. 3. fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob. În privinţa înfloririi. Dacă la plantele de zi scurtă. orezul.) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular.de. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb. 2004]. crizantemele. lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. Spre deosebire de plante. durata luminii depăşeşte nivelul critic. în anumite intervale de timp. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor.) plante de zi scurtă (ex. unele cereale. înfloritul. Apa 29 . meiul... în condiţii de întuneric. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. În mod asemănător se comportă şi ridichile. floarea-soarelui. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric.1.1. ceapa. 10. tomate etc. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara. Imitaţie la pasărea gura. Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley. migrarea păsărilor etc. Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. heliotropism). ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. la măr. spanacul. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive. pentru găsirea hranei. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. morcovul etc. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze. ele ridicându-se în treimea superioară a apei.3. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei. iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. hrişcă. Indiferent de poziţia plantei. 1982]. 2000] Fig. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan..). Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină. crinul. brânduşa de toamnă. salata. La plante. când fotoperioada este scurtă..

Primăvara. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor.Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. la 250-500 mm stepa. Dacă ar fi homeoterme. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. De pildă. sub gheaţa formată la suprafaţă. respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. grindina. soiul Stanley.. 1993]. La pomii fructiferi. Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. inclusiv în anotimpul rece. nebulozitatea şi ceaţa. 30 . din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. 1995]. dacă acestea se prelungesc. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. În plus. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop. Conductibilitatea termică a apei este mare. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. 1993]. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual. datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. În ţara noastră. consumul de energie ar fi exagerat de mare. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. creşterea intensă a plantelor. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. Apa este un solvent remarcabil. chiciura şi poleiul. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. Astfel. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. Puterea de solvire. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. Căldura specifică. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. proliferează bolile criptogamice. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. poate ajunge la 100%. adică se încălzeşte şi se răceşte încet. zăpada. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor.. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. roua. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie. În perioada înfloritului. Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. fiziologice şi ecologice esenţiale. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. atenuând oscilaţiile de temperatură. Maxim şi colab. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. Apa face posibil transportul acestor substanţe. În plus. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. atât de necesară pornirii în vegetaţie. umiditatea aerului. în primăverile ploioase. 1979]. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. Pentru plantele de cultură.

Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase. iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean. 1998].Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol.. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10.Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. 2001]. [Dragomirescu şi Enache. nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor. fecunditatea etc. care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante. uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor).. raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă. precum termoreglarea. 1982]. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab.. cu ajutorul tunurilor antigrindină. la dovleac 834. acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc. iar la animale influenţează diverse procese. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă.Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. cu textură fină. 1993]. în funcţie de starea în care se află: . La plante. De pildă. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. la varză 539. De exemplu. 31 . la pir 1086. . Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000. umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor. prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. decât la cele nisipoase. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint. cu textură grosieră. prin rănile produse organelor aeriene. la porumb este 368.

secetele au cel mai mare punctaj.Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. 1980] Fig. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0. prin scurgere sau infiltraţie. În acest caz. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu. 1980]. 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică. în permanenţă uscat. slab reţinută şi se pierde rapid. (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică. nu se întâmplă acest lucru. Dacă apa freatică este la mică adâncime. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale.12. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. . Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. 11). apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig.Fig. este foarte mobilă. pe baza a nouă criterii. Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. 13. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu. în zone unde. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică. - Fig. seceta freatică. 32 . Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991).1 mm [Moldovan. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. 12. 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. seceta pedologică. în mod obişnuit. apa peliculară şi apa capilară. vorbim despre o perioadă de uscăciune. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. 11. Lambert şi colab. Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu. producând ofilirea acestora. 13. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat.

). a râmelor și a insectelor. părul..1. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse. Mineralele solubile sunt spălate. în vederea extinderii terenurilor agricole. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede..2..higrofite (plante). orezul (Oryza sativa). ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare.xerofite (plante). Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. atât în aer cât şi în sol. care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul . reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate. iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor). ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. cu pretenţii intermediare faţă de apă.După un timp. fiziologice şi comportamentale. cu deficit permanent sau temporar de umiditate. În ţările tropicale. focul de lungă durată. Pădurea este astfel înlocuită cu savana. creşterea vitezei de infiltrare a apei etc. acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc. debitul acestora tinzând spre zero. Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici. iar savana cedează treptat locul deşertului. În funcţie de pretenţiile faţă de apă.hidrofite (plante). Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură. Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate. Dacă focul este însă de scurtă durată. eliminarea de fecale foarte uscate. îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. insecte etc.). Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. insecte etc. plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea. pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani. cireşul. atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă. pentru a ajunge la apa freatică.mezofite (plante). făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. . cum sunt savanele. antilopele africane etc. vişinul. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular. diferite specii de amfibieni (ex. în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile. pentru a reduce evapotranspiraţia. unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini. de pe solul neprotejat. piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis). el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie. În unele zone. Salamandra salamandra) etc. păsări.Nymphaea alba) . are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol. acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă). accesibile plantelor. respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. De aceea. Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. 3. . respectiv mezofile (animale). Exemple: coada calului (Equisetum arvense). apa din sol devenind inaccesibilă. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. în Delta Dunării. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 . Astfel. Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. râma (Lumbricus terestris) etc. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. organismele se grupează în patru categorii: . Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee. Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor.

De exemplu.). iar cele mai sensibile molidul (Picea sp. reprezentată prin păduri de stejar sau fag. între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor. la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim.. al luminozităţii. Fructele lor.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. ce atârnă în copaci. În zonele cu incendii frecvente.).3. 1982]. Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum. biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente. umiditate relativă a aerului etc.) şi mesteacănul (Betula sp. altitudine. scade temperatura. determină valori foarte diferite ale regimului hidric. intensitatea luminii. umiditate. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia.5 – 0. deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine. La noi în ţară. unde se găsesc păduri de fag. pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită. presiune atmosferică. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol. umiditate relativă a aerului.6 oC. temperatura medie scade cu 0. baobabul este lipsit de funze. În plus. 3. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură.1. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban. specifică câmpiei. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea. la aceeaşi latitudine şi longitudine. altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului.) care are scoarţa foarte groasă. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. În pădurile de conifere. temperatură. 3. De exemplu. lemnul spongios. saturat de apă. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică . Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze. când se impune intervenţia fitosanitară.1. unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului. care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. expunerea solului la fenomenul de eroziune. De regulă. expoziţii şi altitudini diferite. în timp ce. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită. Există însă şi excepţii. vânt. pe măsură ce altitudinea creşte. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii.. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. De exemplu. al vânturilor etc. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie. 1995]. care vor influenţa structura ecosistemului. Expoziţia. în sezonul secetos. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. De aceea. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină. în zona dealurilor. 1995]. Factorii mecanici 34 . etc. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. În savanele africane.4. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului. la Predeal se găsesc păduri de molid. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp.

oceane) au diverse feluri de mişcare. Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. alizeele etc. de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei. la acest factor. tornade etc. aşa cum sunt gramineele. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. ascendenţi şi descendenţi. a. păpădie etc. tornade etc. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. La apele curgătoare.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei. papusul de la plop. cianoficee etc. aşa se formează vântul. pentru fixarea de substrat etc.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. În zonele montane. salcie. alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate. Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. lacuri. b.) Mişcările apei. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire. Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). Din punct de vedere ecologic. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. maree. Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic.. vânturile sunt cu caracter de regim. mări. uşor şi în cantitate mare. mai ales asupra celor forestiere. prin săparea de chei (Porţile de Fier. Apa transportă substanţe dizolvate. La unele plante terestre. având în acest sens structuri specializate (de exemplu. în special la arbori. apa se scurge datorită pantei. constituind bariere naturale pentru numeroase specii. la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei. Vânturile neperiodice (uragane. O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip.). care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul. păsări răpitoare. 35 .) Mişcarea atmosferei (vântul). cenuşă vulcanică). determinând productivitatea zonei respective. insulare sau de coastă. Uneori. râuri.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor. pe suprafeţe întinse. Cheile Bicazului etc.În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei.) şi cu caracter perturbator (furtuni. datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. În apele stătătoare. deoarece. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre. fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi. acestea pot străbate lanţuri muntoase. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei.). praf. stabilind legături între diferite bazine hidrografice. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee. valuri. lipsite de vegetaţie. Unele păsări (pescăruşi. în principal. ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului.. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice. coniferele. dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară. berze etc. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. Atât apele curgătoare (izvoare. prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari . iar adaptările constau în producerea de polen uscat. stejarul etc. determinând fenomenul de eroziune. Pe de altă parte. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate). Curenţii oceanici verticali sunt produşi.). Astfel. Astfel. mişcările apei constau în: curenţi verticali. (animale). iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare. Nefiind o mărime constantă. de-a lungul evoluţiei lor.

rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. deoarece astfel sunt reţinuţi.5. ultramicroelemente.2 . cu concentrații ce nu depășesc 0. Zn. Cu. Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile. ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare.2 – 1.6% la potasiu. provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. o boală fiziologică gravă.n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab. 2005]. prin componentele sale. cationi cu rol important în nutriţia plantelor. H) decât argila.. accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor.7% la fosfor și 0.01% din substanța uscată. după relaţia: 36 . 1993]. K) a căror concentrație în plante este de 0.1-0. Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale. a fierului generând cloroza ferică. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea. Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca. 3.3%). Mg.02 . Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami). faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă. Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-). iar înălţimea valurilor la peste 30 m. la viţa-de-vie. Mo).9%). humusul se descompune. 0. datorită amestecării masei de apă. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean.Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice. Aşa de pildă. în compuşi insolubili. Mg (0. microfaunei şi faunei. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. Excesul.1. dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile). milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa. 1995]. determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. şi deci feriţi de spălare. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 . P. B.4 . În sol. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. florei.1. ca şi carenţa. în elemente minerale produc boli fiziologice la plante.macroelemente secundare: S (0. Cu ajutorul microorganismelor. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus.01-7%). manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea. Astfel. Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale. microelemente (Fe. Ca (0. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. K. La mişcările apelor stătătoare. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor. Mn. Solul. . Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice. excesul de calciu poate conduce la blocarea.6% din substanța uscată la azot. Na.

K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu..). în mediu acid.. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5.H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice. ionii de Al3+.5). cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata..) . Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab. .. De exemplu. bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6. avem: . unele specii importante de cationi precum Ca2+. 37 . când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot. Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului. Aşa după cum este cunoscut. 1982]. precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani. Luzula luzuloides etc. Taraxacum officinale. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7. Cu excepţia molibdenului. iar la pH alcalin sau neutru. în timp ce. prin formarea de compuşi insolubili. Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. Astfel. 1990]. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole. vom secătui solul în acele elemente. În felul acesta.9. De exemplu.14. porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot. RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol. Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.5-6. . Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului. Chenopodium album.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus. Potentilla argentea etc.specii mezotrofe. mobilitatea lor se reduce. absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. microelementele au mobilitate mare în mediu acid. iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu. însă pentru se lucra mai uşor. In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH. Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14. iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu.specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive.5-7. Nardus stricta. devenind inaccesibil plantelor. Festuca rubra. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0.(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). Rubus caesius etc. în apa chimic pură.). Raphanus raphanistrum. pe care şi-l asigură din atmosferă. La valoarea 7 soluţia are pH neutru.

ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare. specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa. În fapt. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. Prin urmare. optim. faţă de un factor ecologic abiotic..Rumex acetosella etc. Solanum nigrum etc.).1. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ. se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic. podiş. în anul 1840. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. 1993]. savană.Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. într-o zonă cu o anumită macroclimă. preferante. Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. Conform acestei legi. 3. . dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis.) [Ivan. dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia. mai rezistente la boli. Juglans gerardi etc. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă. deteriorarea stratului de ozon. Astfel. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte. Datura stramonium.. specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline. Medicago lupulina etc. prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani. Astfel. Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici. plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: . numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . viţa de vie. în care se disting următoarele domenii: de carenţă. care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea. b.7.). de sute sau mii de km. sau se găseşte într-o cantitate insuficientă.) şi suportante. planta nu se va dezvolta normal. iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean. Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima.6. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. care se întâlnesc de regulă pe soluri saline.. ei interacţionează permanent şi indisolubil. Rumex stenophyllus etc. pentru o insectă piatra sub care se află ectc. 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). 1979]. 14).. dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta. Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse. . 3. a.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare. mai ales prin industrie.1. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă. munţi.) Legea toleranţei (Shelford. toxic şi letal (fig. ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent. stejarul pufos etc. Desigur. stepă. ploi acide etc. care la rândul lor pot fi: obligatorii.). tundră etc. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. care cresc obişnuit pe alte soluri. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte. câmpie. Plantago maritima etc. bumbacul. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica. aceste limite diferă de la o specie la alta.) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. făcută în capitolele anterioare. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

prin populaţii intermediare.. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. dacă nu direct. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu. fluxul de energie prin ecosistem. circuitul substanţelor. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab. De 42 .-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii. Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: .1. productivitatea ecosistemului etc.2. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin.. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei. intensitatea şi formele selecţiei. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai. Relații heterotipice. De-a lungul timpului. 2.2. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă. Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe.Fig.relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3. Independenţa sau neutralismul (0 0) .relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) . 1981].2. Efectul de grup în furnicar. autocontrolul ecosistemului.2.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. atunci în mod indirect. 2002] 3. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii. 16. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. Competiţia interspecifică (.

Alga. deci profită de pe urma convieţuirii. In acest caz. fie intra. acumulează apa extrem de necesară gazdei. inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu.). 17. avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie. Protocooperarea (+ +). iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine. 17). De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase. presiunea osmotică din hife fiind foarte mare. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. dar şi ciupercii. 18). Complexul rădăcină . substanţe azotoase şi dioxid de carbon. competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. 1982].ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. c. 4. graminee. Fig. Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami. punându-l la dispoziţia plantei. incapabile de sinteză. De exemplu. 3. produce substanţa organică necesară propriei existenţe. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig. asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol. relaţia este obligatorie. respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig. cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură).regulă. Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea. pentru nici una dintre specii. plante leguminoase . mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. 5. 43 . Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. Ciupercile cresc. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate). adăpost etc. Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. a.bacterii fixatoare de azot c. b.fie intercelular. girafe. ambele populații fiind influenţate pozitiv. Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. Mutualismul este foarte răspândit în natură. Comensalismul (+ 0). Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. 19). prin utilizarea energiei solare. solanacee). Mutualismul (+ +). Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. necesare algei în fotosinteză. Relaţie de mutualism a şi b. lumină. Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie.

) şi lupoaia (Orobanche sp. ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp.Fig. Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe. 20. Cuscuta sp. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6. 19. 20). Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute.). 18. animalele şi plantele heterotrofe. de exemplu. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. 7. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4.Structura biochimică a ecosistemelor. plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. Aşa sunt. Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor. antagonism) (. După răsărire. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig. Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă.) Amensalismul (antibioza. 44 . Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice.3 . Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig. pot intra microorganismele parazite. torţelul are rădăcini. sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde. 21). Fig. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă.

22. 23. prădătorul îşi omoară prada. paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp. Fig. Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. Pentru culturile agricole. 8. relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. 21.) Prădătorism (+ -). parazitul nu-şi omoară gazda. de aceea trebuie protejaţi. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide. Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr. Ca şi în cazul parazitismului. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. Un adult de 45 . deoarece ar duce la moartea parazitului. Spre deosebire de parazitism unde. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata).Fig. de regulă.

25. de hrană şi de apărare. Aceste relaţii se referă la faptul că.2.2. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii. 24. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor. fie dobândite pe parcursul vieţii. câini sălbatici etc. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism.2. Relaţii interspecifice legate de reproducere. Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a. Punctul de vedere individualist tinde. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. b.prădător natural al afidelor a. hiene. ci diverse aspecte legate de reproducere. După clasificarea la nivel individual. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi. pozitivă pentru prădător. deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul. A. acţiunea prădătorilor este una benefică. Coccinela septempunctata (buburuza) . de răspândire. într-o oarecare măsură. 3. Fig.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . negativă pentru pradă. Această dependenţă nu vizează însă hrana. din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre. evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană. Fig. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei.) adult b. La nivel populaţional. indivizii cu diverse deficienţe. fie congenitale. De exemplu. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. la multe specii.

seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu. filofage care se 47 . La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. de pildă. Aici. pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). bazate pe nutriţie. B. În acest caz.). din cadrul unui nivel trofic. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris). nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. a.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. care se hrănesc cu fructe coapte. infestându-le [Maxim şi colab. După natura organelor consumate. Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei. legăturile dintre specii. După numărul de specii de plante pe care le atacă. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii. 1982]. Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice). amoniac. sunt în competiţie. organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. lumină. spaţiu etc. cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu. Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. În cadrul relaţiilor trofice. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic. păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care. oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus). sau de către bacteriile chemosintetizante. prin specializarea nutritivă. elemente minerale şi apă. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. iar saprofitele cu materie organică moartă. C. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. bacterii fotosintetizante).. ci o preiau din mediu.. Astfel. Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle. având tegumentul tare. trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. Astfel. la cireş. Pentru sinteza substantelor organice. Aceste adaptări. sunt cele mai importante. scaietele – Xanthium strumarum). După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix).copaci. b. Relaţiile trofice În cadrul biocenozei. 1999]. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. zoofage şi mixte. bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. De exemplu. Relații interspecifice legate de răspândire. care nu produc materie organică.

Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae. în privinţa mijloacelor de atac. unele leguminoase). Cu toate acestea. Fig. perii care acoperă corpul (cactuşi. insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. reprezintă mijloace de 48 . Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp. omizile de Aglais urticae (fig.) Apărarea individuală. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat. din prezenta carte. animalul se imobilizează perfect. se pot cita: ţepii. Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă. Urtica dioica b. D. unele animale acvatice). Colchicum autumnale Fig. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici. înotul.). Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare.) etc.. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve. se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. unele hirudinee omoară melcii. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase. 26). perii etc. Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. care ţin la distanţă erbivorele. a. În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii. urzica vie (Urtica dioica). piciorul cocoşului (Ranunculus sp. Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. girafele.) [Perju şi colab. există animale care consumă aceste plante. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. Astfel. 27. consumându-le. ţepii. simulând moartea.. Euphorbia cyparissias c. 26. Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente. a. 1983]. chiar adăpostiţi în cochilie. euforbiacee. spinii. Mijloacele de apărare individuală activă: fuga. Printre mijloacele de apărare pasivă la plante. zborul. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. (fig. La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». posedă un alt mijloc de apărare. compozite.. La animale.

Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient.) Apărarea colectivă. În cel de-al doilea caz. Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b. Prin aglomerare. realizate într-un timp cât mai scurt. au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare. copitele etc. este esenţial să 49 . ghearele. 29. apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi». 1982]. nu are valoare absolută. deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte.. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. albine.apărare individuală activă. Fig. şi în acest caz.) stol de păsări c. stolurile de păsări. Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului. 29).) banc de peşti Fig. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. atunci când este în pericol. a. mandibulele. unele coleoptere deşertice etc.) turmă de bivoli sălbatici b. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor). Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. Aglomerările locale de indivizi. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. coarnele.). niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani. Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte. în urma unei contracţii musculare (fig. Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig. permanente sau temporare. Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul. La unele specii. La termite şi furnici. el nu este perfect. 28. şerpi etc. există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. dinţii. are posibilitatea să-şi părăsească coada. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle. La insectele cu viaţă de grup (furnici.). 28).). iar la albine de către albinele lucrătoare. termite etc.

în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri. favorizând descompunerea acestora în aminoacizi. 1994]. Datorită precipitaţiilor. O serie de pesticide (organo-clorurate. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora). în livezile întreţinute. în Parcul Naţional Kruger. 3. Desigur că aceste analize. s-a observat.2. Acesta constată că. în privinţa mijloacele de apărare. cât se poate de clar.orice specie are mai mulţi duşmani. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. în plantaţiile de măr.3. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. acţiunea agenţilor biologici de control. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv. nu erau deloc afectaţi de bacterioză. favorizate de vremea umedă. doar prin prisma relaţiilor bilaterale. Astfel. Exemplul de mai sus ne demonstrează. din cauza parazitozelor. În plus. animalele erau mult mai slăbite. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. la soiurile sensibile. ditiocarbamaţi. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie. un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. 1982]. Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile. în schimb. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic. În anii ploioşi. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. îngrăşăminte chimice. Aşadar. În aceste condiţii. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . fungicide utilizate. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. mai mult sau mai puţin. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. Astfel. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial. din Africa de Sud. . îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. cu precipitaţii peste media multianuală. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor. prin nutriţie. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. din livezile abandonate. o populaţie este legată. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat. selecţia. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi.

În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. un pom din livadă.sexelor în favoarea femelelor. Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră. cu rol de nucleu central. 1981].) Sinuzia (sinuzie = asociaţie.. c. la care se face referire în lucrarea citată. 1937 citat de Puia şi colab. animale. Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. în cazul prezentat mai sus. O sinuzie 51 . cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. o tufă. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față. Pomii. un ecosistem este destul de omogen dar. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). în fapt. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. factori abiotici sunt deosebit de complexe. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. care trăiesc în jurul unui individ. pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală.) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore. deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante. terţiari. Structura unui ecosistem este una funcțională. insecte parazite. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu.1. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii. a. A. trofică. b. Astfel. în toată complexitatea lor. ciuperci. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. De exemplu. Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii.. De aceea.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc. secundari. datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici. de sub o căpiţă de fân etc. 1998]. consorţiul şi sinuzia.) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului. de sub un trunchi de copac mort. Aceasta demonstreaază că. 4. biochimică şi temporală. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă).

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

poartă numele de nivel trofic. În astfel de cazuri. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. şi lanţuri trofice secundare. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. plantele insectivore). având aceeaşi funcţie trofică. în timpul respiraţiei. Aceste grupări. Producătorii primari sunt o grupare trofică. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. În condiţii naturale. 31). Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului. fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. fitofagii. 31. 1982]. 32). Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru). din care jumătate se pierde sub formă de căldură. parazitar şi saprofag. o altă grupare trofică. consumatorii secundari altă grupare trofică etc. Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. 55 . De asemenea.Fig. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor. Numeroase specii sunt polifuncţionale. încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică.

gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). în majoritatea cazurilor. chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt. uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. 2000]. Lanț trofic parazitar: 1. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor. Eriosoma lanigerum 3. 2. (1) (2) (3) Fig. Malus domestica 2. dejecţii). 1980]. 32. Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . iar nevertebratele prădătorul. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). Lanţ trofic erbivor 1. adeseori vertebratele fiind prada. de 3-4. De exemplu.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine. rareori ajungând la 5-6. 33. (1) (2) (3) Fig. păianjenii uriaşi (Avicularis. Astfel. La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat. de regulă. Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. 3. în America de Nord. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre. 33). Numărul verigilor din lanţurile trofice este.

iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii. care elimină indivizii subalimentati. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. sub formă de biomasă. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. Astfel. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage). Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. la păsări şi mamifere. iar reţelele trofice pot fi distruse. consumatorii. alcătuind reţelele trofice. lacuri etc. abisuri oceanice. limitat de sursa hrană. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. lanţurile trofice apar interconectate. Lanţurile trofice. circa 10% din energie se acumulează. decât un producător primar. cu cât sunt mai scurte. în majoritatea cazurilor. De aceea. Prin urmare. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. prin eroziunea solului [Puia şi colab. producătorii primari. Reţelele trofice foarte bogate sunt. Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. Biocenozele pot avea o structură simplă. Astfel. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. Animalele. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic. de regulă. nu se hrănesc doar cu o singură specie. Acest termen a fost 57 . indiferent de gradul lor. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi. Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari. În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului. Erbivorele domestice. Numărul carnivorelor este. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. de asemenea. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. cu atât sunt mai productive. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. prin urmare. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive. pot conduce la distrugerea pajiştilor. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. Astfel. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. În plus. De exemplu. cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar. pajişti. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. complexe de creştere a animalelor). indiciul unui mediu sănătos. restul de 90% constituind energie de lucru. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie. prin suprapăşunat. cele mai multe specii consumatoare.dispariţie. Aşadar. Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri.) ale biosferei. materia organică moartă şi descompunătorii). folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. când mănâncă. la primul nivel trofic. In condiţii naturale. materia realizează un circuit întreg. 1998]. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. O altă cauză este de ordin energetic.. În plus. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. situate în vârful piramidei trofice. nu pot creşte foarte mult. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. culturi agricole. iepurele nu consumă doar Lolium perene.

El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui.. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. şopârle. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. Nişa spaţială [Grinnell. de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. 58 .introdus în ecologie de către Johnson (1910). diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. De aceea. De aceea. În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. mici rozătoare etc. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor. În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. Desigur că această regulă are excepţiile ei. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. iar rata de înmulţire este mai ridicată. De exemplu. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică.. În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. longevitatea este mai mică. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare. 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. Nişa trofică [Ch. 35). aceste valori se pot modifica. 2002]. În ecosistemele naturale. Este meritul ecologului englez Ch. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. De exemplu. Elton. iar a celor secundari este de circa 1%. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. Desigur. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. în cazul unor dezechilibre ecologice. animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. Indiferent de modul de exprimare. 36). nişa spaţială şi nişa pluridimensională.

Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare. 34.Fig. 1992] 59 .

să parcurgă distanţe foarte mari. Astfel. 35. Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei. în timp ce. 2000] Fig. Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate. 37. consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. Piramidele eltoniene [Strahler. pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. de regulă. în timp ce. insectele fitofage) nu sunt nevoite. 36. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare.Fig. Conform acestei piramide. numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. 60 .

Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice. Kolesnicenko. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei. sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. 1944. Sub aspect biochimic.Fig. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. 2001]. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. 1966]. cu acţiune la distanţă. Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. ergoni sau substanţe ectocrine. mai redusă ca volum. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care.. dar extrem de complexă. numit metabolism biochimic [Gortinski. 1974]. 1969. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. iar cea de a doua categorie. Rice. un metabolism pe plan extraorganismic.3. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor. 1963] sau metabolism 61 . biochimic. eliminaţi în mediu. se elimină în mediu. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. 37. care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. Se formează astfel. 1993] 4. nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller. deoarece nu sunt de tip prădător. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii.

Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov. În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. perturbându-le capacitatea de autoreglare. Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului. Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului.ecologic [Hailov. Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs. De exemplu. algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. 38). Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback . Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori. dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. Plantele. aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. în care ergonii realizează legătura între organisme. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare. biocenoza este expusă la autodistrugere. Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). iar cele care le 62 . 1994]. Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea. Fig. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. 1971]. Conform cercetătorului german.Keup. 38. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. ecosistemul apare ca un ţesut. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren. Din punct de vedere biochimic. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. inclusiv dintre plante şi microorganisme. primul fiind fiziologul german Molich.

1974]. 39) .) care se găsesc iniţial. Tilia cordata. Din perspectiva alelopatiei. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. Sorbus aucuparia. speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. de la un an la altul. adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. sub formă inactivă. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa.interceptează receptoare sau acceptoare (fig. în schimb. În general. De aceea. în corpul plantelor. 2004]. cu masă moleculară mică (terpenoide. 1962]. dar inhibă arinul. 4.3. covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. compuşi chimici secundari. substanţe fenolice etc.1. Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu. de obicei. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller. 1995]. Whittaker. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. Reciproc intolerante. Exemplu: Quercus pedunculata. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător. 1983]. Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. Malampyrum nemorosum. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante. 1970]. comparativ cu cele din zonele temperate [Went. 39. Substanţele alelopatice sunt. În 63 . Unilateral tolerante. 1970. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie.

În acest caz vorbim de substanţe biotice..Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage. vitamine etc. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale.. Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol.). cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. 2001]. antagonice sau sinergice (fig. Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline. alcaloizi şi glicozizi (fig. sau chiar obţinerea. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4. 1971]. Adăugăm aici şi exemplul clasic. numit oboseala solului.. . De exemplu. amigdalina şi benzaldehida la piersic. antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme). Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929).urma unor transformări ulterioare (hidroliză.trihidroxinaftalina) care. metilare sau demetilare etc. prin hidroliză şi 64 . S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. reducându-le vigoarea şi productivitatea. Aceste constatări s-au făcut la grâu. sorg. frunze. 2002]. proteine) şi stimulatoare (auxine. fitoncide. Una dintre cauzele acestui fenomen..) se obţin compuşi noi. ridichi etc. aminoacizi. 1984]. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor. vitamine etc. prin substanţele sintetizate (auxine. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate. fasole. tomate. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi. Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. prin ameliorare. Penicilina.5 .3. 39). substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci. Unele microorganisme din sol.) ce au. nuc. antibiotice. îndeosebi patogene. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. Colinele [Grummer. etc. Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. măr etc. juglona la nuc etc. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. usturoi. 40). bacterii. Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii. de regulă. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice. Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran.. fitoncide. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab.). Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme.4. sintetizate de plante superioare (ceapă.3. marasmine şi toxine bacteriene. odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor. piersic. oxidoreducere. mazăre. 1983]. Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. aşadar. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri. creşterea şi dezvoltarea plantelor.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică. florizina la măr. Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab. gibereline. hrean.

Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. Juglas regia. Microflora.oxidare. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. 2002]. în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua). (2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. De exemplu. în special a bacteriilor din rizosferă. inclusiv a nucului. Daucus carota.. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. Fig. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. compusul toxic activ. între masa radiculară şi microflora solului. ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere. 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. Cu toate acestea. 40. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa. la rândul ei. Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 . Astfel. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. Primula officinalis.. Equisetum arvense. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. 1973]. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab. formează juglona. Cannabis sativa. iar bumbacul stimulează mazărea.

de agregare. de comunicare etc. 1983]. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. rinocerii defechează. cât şi de alomon.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. a teritoriului. Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. de aceea. a surselor de hrană. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri. acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. iar masculul îl recepţionează. Pentru marcarea teritoriului. din compuşi organici mai simpli. De asemenea. feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. 41. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. depistarea unor noi infestări. unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina. În majoritatea cazurilor. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . Uneori. 41). 1963.2. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale.lepidopterul Ph. Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. de marcare. 1983]. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine.3. în mod repetat. alcooli etc. femela este cea care emite feromonul. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei.. Masculii emit şi ei. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. Specificitatea feromonilor este foarte mare. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. în funcţie de concentraţie. 1978]. de alarmă. Rempe. Pentru găsirea sursei de hrană. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora. 4. cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. În cazul de față . În agricultură. 1972].plantelor superioare [Ciailahian. reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. cetone. De exemplu. la rândul lor. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor. Fig. acizi.

de unde rezultă că este produs în corpul insectei. păsări. 2002]. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore. numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca.. la rândul 67 . de către diferite specii de animale (lăcuste. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice. prin mandibule. de asemenea. în acelaşi scop. Viespii împrăştie în aer feromonii. albine etc. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. viespi. hipopotamii. cum este cazul la albine. Antitoxinele au stimulat.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. 1982]. În cazul albinelor şi viespilor. 4.3. Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. de tipul coccinelinei. glicozizi. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. Animalele fitofage. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu.. şerpi. De menţionat că. în timpul defecaţiei.antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor.). din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină . Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie. În acest caz. 1975]. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina). Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează. Alcaloizii rezultă.consolida graniţele. în mod secundar.3. Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal. care este marcat drept „agresor”. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia. la rândul lor. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde. dar după o prealabilă concentrare. saponine. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. aşadar. pentru atragerea insectelor polenizatoare. 1983]. gândaci de scoarţă. taninuri etc. alcaloizii. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. Interacţiunea toxină . în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare. mamifere erbivore. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi.antitoxină şi cele de tip hormonal. sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab. solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori. În felul acesta. unele reptile etc. 1983]. inclusiv biochimice. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale. care nu s-a identificat însă în plante. fenolii şi chinonele. De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore.

ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. G. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. iar peştii pier masiv [Lenz. de asemenea. Viţa-de-vie americană. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. 42. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea. 1965]. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. Desigur că. din America de Nord. împiedică distrugerea lor de către erbivore. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. Fig. 1954]. şi consumă această plantă (fig. aplicate în mod repetat. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. 43). apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. neavând aceste mijloace. în timp ce.. în jurul rădăcinilor de graminee. de exemplu. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. 43. poate conduce la dispariţia ei. După moartea şi descompunerea masei de alge. zooplanctonul este sărac uneori. 1928. 42). Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. în sensul producerii de noi toxine. în ecosistemele oceanice şi marine. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. viţa-de-vie europeană. prin mutaţie sau prin alte mecanisme. Microfauna solului este. 1974]. Apariţia unui fitofag nou. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. G. Acest hormon 68 . în timp ce. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus. Aşa. datorită antitoxinei pe care o conţine. cu insecticidele lor naturale. S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. beladona (fig. Vinberg. colembolele sunt foarte numeroase. 1942]. în ciuda excesului de masă algală. În lacurile eutrofe. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului.lor. amintim aici faptul că. condiţionată de exometaboliţii plantelor. şi Reen. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele. mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. la concentraţii ridicate.

evolutive.). endogen. 1994]. constituie ritmuri exogene. Alternanţa zi-noapte. fluxul şi refluxul apelor marine. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren. 1983]. Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice. în timpul zilei şi al nopţii. 1973 . ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. 44). Aceste transformări pot fi aleatorii. Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. succesiunea anotimpurilor etc. şoimii. iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. În fiecare din aceste două etape. temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului. fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger. Nu există o nişă ecologică invariabilă. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea. fiecare specie. care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase. fazele lunii. În felul acesta. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. 1977] etc. ziua şi noaptea. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. şoricarii. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean. 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu.accelerează transformarea larvelor în pupe. Ritmurile circadiene (latin. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. De exemplu. Tot la gimnospermele nord . 4. pentru a supravieţui. 4. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko. iar rezerva de biomasă se reduce. neavând niciun fel de ritm endogen. întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. un vânt puternic. 1973 . În faza de întuneric. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. 1965].4. Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. 69 . când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor.. o ploaie etc.majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold. Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate.) sau ritmice. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza). În activitatea organismelor distingem.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. care au câştigat în lupta pentru existenţă. are loc intrarea energiei în ecosistem. În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. fotosinteza încetează. precum respiraţia. astfel.1. În fotofază. succesiunea anotimpurilor. apar procesele consumatoare de energie. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. creşterea. 1993]. Dinamica ecosistemului Biosfera. de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică. vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi.4. în decurs de 24 de ore. iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice. ca şi lumea vie lucrează ritmic. circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. înflorirea. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig. Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă.

schimbarea nişei trofice etc. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . arborii sunt lipsiţi de frunze. se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. Primele specii care apar. Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon.2. cum sunt cele din fauna abisală. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. dar permanentă. prezintă largi capacități biotice. artropodele şi reptilele hibernează. Mamiferele carnivore şi erbivore. În fiecare anotimp. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. În anotimpurile nefavorabile. mătăsarul (Bombycilla garrulus). iar cantitatea de lumină este mare. păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere).4. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. Berzele şi rândunelele sunt plecate. în ecosistemele marine şi oceanice etc. Reptilele. 4. dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud. În timpul iernii. Ritmurile sezoniere. ouă. În acest timp. mătăsarul nu mai este prezent. ca şi cele circadiene. hibernare etc. 44. Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe. iar amfibienii. Vara. Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. 1967]. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor. adică o transformare lentă. activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte.. pupe). biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii. prin migrare.. denumite “pionier”. iar numărul lanţurilor trofice devine maxim.Fig. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră. de la simplu la complex. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. spori. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean.

Animalele tipic acvatice vor dispărea. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci. fixarea depozitelor pe fundul bălţii. Biocenoza. Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol. În cele din urmă. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. 1954 citat de Stugren. Macrofitele vor facilita. lăsând locul altor specii. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure. eventual. Acest proces se realizează treptat (fig. amfibieni. Balta este populată cu peşti. prin rădăcinile lor. Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. care au şi produs. prin activitatea sa. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 . În urma modificării biotopului. alge verzi. Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. Fig. De exemplu. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot. 45. modifică biotopul. protozoare etc. transformările.ecologic.. insecte acvatice. mai bine adaptate la noile condiţii. 1982]. 45). care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua.

un număr mai mic de descendenţi. capabili să ocupe terenul. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare. În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au. într-un proces unitar [Tischler. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. clementsiană [Clements. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare). Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. cutremure. datorită unor factori de natură exogenă. Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop). Conform teoriei clasice a succesiunii. succesiune geologică [Ardelean și Mohan. pe scară extinsă. în paralel cu regresia lichenilor. Succesiunea poate fi primară. 1928].forţe exogene. apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. dune de nisip nou formate. de regulă. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. 4. a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică. furtuni. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). pe care începe succesiunea. 1955].) sau secundară. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută.). lichenii. Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic.4. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost. Aşa sunt. Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine).2. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice. incendii. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară. stohastică. apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. de exemplu. Teoria clasică. atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză. cu cicluri vitale scurte. cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor. Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). pe un teren denudat. care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. cu un grad mare de stabilitate). alunecări de teren. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. de regulă. erupţii vulcanice. lava răcită a unui vulcan. Aceştia. ajunse întâmplător în aceste locuri. schimbările climatice globale etc. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial. 1994]. reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. când biocenozele sunt înlocuite ritmic. pe 72 . Uneori succesiunile au un caracter ritmic. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. mai târziu.1. făcând posibilă instalarea pteridofitelor. un bazin de apă nou format etc. cu posibilităţi mai reduse de răspândire.

conform acestei teorii. 1980]. 4. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. formate din bacterii şi alge. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică. ce urmează legi probabilistice. iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. lanţurile trofice devin mai lungi. 1975]. prin faptul că. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine. cu multiple conexiuni între ele. În interiorul continentelor. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. Rezultă astfel o rețea trofică complexă. Aici. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud.2. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei). au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. În aceste condiţii. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. inclusiv alelopatiei [Rice. nutrienţi. ecogeneza este privită ca un proces stohastic. un 73 . pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. Din acest moment.. Pădurea de pe insula Krakatoa. cu toate fluctuaţiile lor.măsura creşterii numărului de specii. aflată la tropice. fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. întâmplător. 1974]. întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune. pteridofitele şi într-un final angiospermele.. era deja compactă după 75 de ani. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate. 1974]. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. Popularea insulelor. între plante şi consumatorii lor. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. Numărul speciilor consumatoare se mărește. După teoria clasică a succesiunii. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. în munții înalți – plantele superioare. Prin urmare. din anul 1883. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. susţine Clements. apoi au urmat briofitele. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă.2. în timp ce. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude. întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat. pe locul unde s-au format fluvii de lavă. în anul 1963. În America de Nord. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. Astfel. din diferite cauze. care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă. între diferite specii de animale etc. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu. pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine. De aici s-a tras concluzia că. detritus. În felul acesta. sunt animale care apar înaintea plantelor. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). în faza de pionierat. mai puțin inflexibilă. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. în special dipterele [Lindroth şi colab. în procesul de colonizare.4. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică. în timp ce.

46. foarte agresivă. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. favorizarea acumulărilor de azot. a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată.. În cazul plantelor. sau schimbările climatice. 1994]. prin forțele fizice ale mediului.a. 1974]. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . cu transformări majore ele ecosistemului. Fig. în pădurile montane de pin din California. Evoluția vegetalelor. datorită toleranței sale la umbră. cutremurele. 1977]. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni. în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”.). Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice. [Stugren. de concurența interspecifică. biogene și tehnogene. care produc transformări lente și de durată. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice. ulterior. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. unde mineralizarea se desfășoară mai greu. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. în stufărișurile din Delta Dunării etc.sol structurat etc. pornind de la fondul biocenotic vechi. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale.. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine. uraganele. repetabile în savana est-africană. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. furtunile de zăpadă ș. În cazul succesiunii pirogenetice. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. care acționează în mod brutal. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. reducerea cantității de semințe din sol etc. Spre deosebire de ecogeneză. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone. 46) [Cross. Cutremurele pot determina alunecări de teren. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice. Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. în pădurile de eucalipt din Australia.a. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere. incendiile naturale. În cazul zonelor deșertificate. introdus în Irlanda. Într-un incendiu de pădure. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. a topirii ghețarilor montani ș. în principal. 1981].

în timp ce. biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc.litiera) intrate în putrefacție. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. îndeosebi de industrie și agricultură. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii. În aceste cazuri.2. unelte. De asemenea. De aceea. Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. a acidității ridicate. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig. de activitatea florei și faunei din sol. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune. 1977]. Teoria clementsiană susține că. după tăierea pădurii. prin pășunat selectiv. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față.48). Acestea regresează şi chiar dispar treptat. mai scăzut decât primul. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare. Pe unele terenuri degradate industrial. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea. 47. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită. Fig. 47). Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore.3. a lipsei descompunătorilor etc. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme. 4. de la structuri simple la structuri complexe. în decursul succesiunii. Treptat. prin activitatea ei. algele pot modifica compoziția chimică a apei. fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică. Îngrășămintele chimice din agricultură. Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante. aplicate necorespunzător. într-o pădure. arme și animale domestice.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone. iar al doilea maxim.). Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu . biomasa globală. modifică biotopul.2. în stadiul final (fig. 1975] 75 . iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare. Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii. cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate.4. biocenoza. Ott și Fedra (1977) constată că. numărul de specii. Ecogeneza unei păduri [Whittaker. Agricultura. pe fundul mărilor și oceanelor.4. a troficității scăzute a substratului. Astfel.. biocenozele sunt eliminate. accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri.

Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. 48. conceptul de climax (gr. 1979] În ecologie. Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. 1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene. 1968]. deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze. Ulterior. De aceea. recifii de coralieri etc. altele „tinere”. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. În realitate. Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. pădurile tropicale virgine. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare. O cercetare mai profundă arată însă că. 76 . stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale. Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. În 1953.Fig. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. Conform teoriei sale (“climax pattern theory”). climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. unele subsisteme fiind „mature”.

Funcția de autocontrol. nelimitată. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . respectiv. 49. Fig. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi.1. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori. Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului. Existența și activitatea oricărei populații. Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. 49. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol. deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. Migrația substanței are un caracter ciclic.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. De aici. între populații și mediul lor abiotic. în condiții normale. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. Fluxul de energie are însă un sens unic. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto. prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie. De aceea. Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. funcţia energetică. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. în principiu. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei. viața atomului fiind. ca verigă a lanțului trofic. substanța și energia rămân distincte. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. este aciclic. în planul biosferei. Astfel. substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare. Schema ecosistemului. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze.

Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. După logica termodinamicii. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. În sens restrâns. 50). Ulterior. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic.1. cu același număr de verigi (transformări energetice). termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers. nutrienții din sistemele acvatice. decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. ci numai o transformare de energie. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică. de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. 1992] 5. Aplicând postulatul I în ecologie. randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939). Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile. sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. în mod similar. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. prin intermediul hranei. Lindeman (1942)]. modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. 5. respectiv principiul degradării energiei. În consecință. organismică sau supraorganismică. Transferul de energie într-un ecosistem. 78 . s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem. s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice.). Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală. sedimentele etc. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. De aici rezultă.1. ci doar transformată dintr-o formă în alta. Potrivit acestuia. deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith. Formularea celor două principii. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. în mod logic. nervoasă etc. electrică. La cele din prima categorie. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. va avea și la final o cantitate mai mare de energie. Dacă la procesele reversibile. solul. Conform primului principiu al termodinamicii (p. pe care se bazează termodinamica clasică. De aici. Judy (1940). energie chimică energie mecanică.1. Așadar. Ivlev (1939). la cele ireversibile sunt diferiți.) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie.organică inactivă. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. își menține structura.

fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare. ai fierului). țesuturi. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon. energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului.) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43. regiuni aride de pe continent etc. Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. construirea de celule. Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi. A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. doar o mică parte este interceptată de biocenoză. Așa cum s-a amintit deja. P. În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N.2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 . fie sub forma energiei libere radiante (plante). iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. în vederea sintezei de moleculă organică. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple. Pe lângă plantele verzi. De exemplu. 4). Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie.). S etc. Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză. mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. în care CO2 (acceptor de hidrogen . Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză. respectiv scăderea entropiei. Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate. în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4). Autotrofele chemosintetizante. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică. prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei. iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice.). de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează. În straturile superioare ale atmosferei. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare. Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme. În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2.Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. vapori de apă. particule de praf etc. iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați.). În schimb. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile).) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. a. sulfuroase şi feruginoase. Dacă în fotosinteză. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți.) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. Din această cantitate de energie. organe complexe etc. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). K.electroni) este redus. care fixează energia solară prin fotosinteză. apa constituie sursa de hidrogen.

se vor referi la această categorie de producători primari. fie sub formă de căldură. 5. de-a lungul lanțurilor trofice.2. Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei. În corpul animalelor. 50. Energia solară care ajunge la plante este transformată. 1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi. toate aspectele privind fluxul de energie. iar altă parte se pierde. în prezenţa clorofilei.1.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 . incluse în hrană. producția și productivitatea primară.. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide. lipide. fie sub formă de excrete. o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă. protide etc. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă.

06% în deșert. 0. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. Carbonul. rozătoare. La animale. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig.) [Turcek. mult mai reduse : 2% în păduri. În consecință. 0.2% în ocean. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism. păsări erbivore. 0. O parte din această energie se transformă în căldură. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. 1993]. ele consumă puțin. R = respirație. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie. Din subcapitolul anterior am reținut că. Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP).04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. 1981]. Energia asimilată se scindează. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an. după moartea organismelor. lipide acizi grași). prin consumul prăzii. Astfel. Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. 52). întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice. renii etc. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie. dar asimilează puțin. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei. iar în final. adică consumă mult.3% în tundră. Carnivorele sunt acumulatori de energie. numai aproximativ 0. 51.66% în culturi și pajiști.. multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism. La cele domestice. 0. trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament. 81 . energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu. 1982]. Prin transferul energiei de la pradă la prădător. P = producție La animale. 1986]. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. Weil și colab. glucide monoglucide. 1977 citat de Verlag. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme. aceste valori vor fi. 1967. De aceea. Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. evident. Așadar. Spre deosebire de substanțe. În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. 2003]. Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. 1976] – fig. azotul. la rândul ei. În interiorul ecosistemelor.

1976] Fig. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 . pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid. 51. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem.Fig. 52.. Putem observa aici că. o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor. Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab.

un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat. precum energia nervoasă și energia psihică. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf. În ecosisteme. mai intensă şi mai diversificată. în majoritatea cazurilor. îngrijirea şi educaţia puilor.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul. e. Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%. Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. 83 .) caracterul discontinuu. de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. d. viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza.) caracterul unidirecțional. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. b. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf. din energia consumată prin hrană. f. în defavoarea biomasei.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. energia nu circulă în flux continuu. ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. De exemplu. Aceasta înseamnă că. face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. creşte.timp şi existentă la un moment dat).) scăderea biomasei. c.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. De aici. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. Astfel. capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch. raportarea s-a făcut la PPN supraterană. în pădurile de foioase. dar şi de intensitatea luminii. aşadar. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%.Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. 2001]. materia şi energia. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană. Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR). 2001]. De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată. irigarea. îndepărtarea excesului de apă.. În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă.soiuri polenizate liber . 1975] Specii de plante cultivate Porumb . indirect pentru consumatori de ordine mai înalte. Productivitatea agricolă primară este determinată. II. Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 . Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN. De-a lungul timpului. tuberculifere..). în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor. în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase. stabilirea densităţii optime. de păduchii de frunze etc. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. 1982]. în Oceanul Atlantic.. bulbifere etc. Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. de factorul genetic. tăierile pomilor fructiferi. concentraţia CO2.. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage. în savane. fertilizarea. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab. Astfel.. De exemplu. de termite [Wood. 1976]. puse în circulaţie de plante. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab. solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%. iar dacă IR s-ar raporta la PPB.

de circa 70-80%. la animalele insectivore. pădurile etc. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. Hrana vegetală conţine. În agroecosisteme. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. largul lacurilor etc. Așadar. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei. Eficienţa asimilării diferă foarte mult. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. de regulă. fâneţe. datorită calităţii nutritive a hranei. 1962. după scăderea pierderilor datorate respirației. pentru mişcare. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice. la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%. La bovine şi ovine pentru carne. cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%).) [Pop. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). mărilor şi oceanelor. 88 . și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. Desigur că. La carnivorele tipice.). Cu excepţia ecosistemelor minore. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. Datele din figura 54 arată că. mlaştinile de turbă. în timp ce. în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. poieni. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. largul mării. transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp. ce consumă hrană cu multă chitină. În primul caz. Cruz. eficienţa asimilării este în jur 90%. 1964]. care poate fi digerată aproape în întregime. sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu.cea detritivoră. Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii.

2001] 5. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci. restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. fluxul de materie și energie prin 89 . Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește. sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții. vântul. adică înainte de apariția vieții. ciclurile devenind astfel biogeochimice.descărcările electrice. mai ales după ce. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei. constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor. Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei. Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra. viteza tot mai mare. circuitul hidrologic).Fig. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. Begon și colab. în anul 1986. nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor.ultravioletă și termică . a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). În perioada abiogenă a existenței Pământului. Menționăm că. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. cel mult 98%. Aceste circuite nu sunt perfect închise. Fără prezența acestor factori. 54. circuitul materiei era un circuit geochimic. Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit. în scoarța terestră. Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU). determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . deoarece ele compun împreună materia organică. Kovda (1979) ajunge la concluzia că. În aceste circuite. De-a lungul timpului. revin în litosferă.. cochilii de moluște). volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat. Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte. eliberând atomii din substanțele organice. hidrosferei și litosferei. dinți de rechini. Aceste două fluxuri nu pot fi separate. Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele. oase de balenă. Desigur că.2.

parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. Sinteza proteinelor. Formează 21% din atmosfera Pământului. studierea microelementelor (fier. Componentă a proteinelor și a multor enzime. transportă electronii. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. bor. La plante este liantul dintre celule. Parte integrantă a clorofilei. activator de enzime. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. La animale. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. Pentru creșterea. Necesar pentru metabolismul tiroidian. a apei și translocarea zahărului. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame. Constituient de bază al proteinelor. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). oxigen și sulf. siliciu) se poate face numai 90 . component al enzimelor la plante și animale. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). componentă esențială a enzimelor la plante și animale. carbon. Necesar pentru procesele oxidante. implicat în reacțiile de oxidoreducere. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith. este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. magneziul și sodiul. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare. rol în metabolismul carbohidraților la animale.ecosisteme. incluzând metabolismul carbohidraților. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. zinc. cupru. rol major în transferul energiei la nivel celular. Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. circulația substanțelor în natură. Următoarea categorie de elemente include potasiul. Influențează randamentul fotosintetic. diviziune celulară normală. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile. nu ar putea avea loc. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. necesarul zilnic este de aproximativ un gram. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. Indispensabile pentru animalele vertebrate. iod. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. Esențial pentru 15 funcții la plante. calciul. Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. aminoacizilor și acizilor nucleici.

după o prealabilă marcare a lor. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. P și S. sub forma unor combinații de atomi. uraniul etc. H. se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză. Ecosistemele foarte stabile. plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. cum sunt – plumbul. înlocuire. în sol. Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire. O. În biocenoză.000 g/mp. N. 91 . materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante.. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului. va fi de 10 ani. De exemplu.000 = 0. cadmiul. iar completarea prin creștere anuală este de 1. Dacă depășesc cantitățile necesare. La aceste categorii se adaugă și elementele toxice.000/1. dacă biomasa unui ecosistem este de 10. constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare.000.. mercurul. 1992]. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). În pădurile temperate. ciclurile biogeochimice sunt încetinite. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor. 2001]. Astfel. rezultat din raportul 10.1. 1992]. rotire. În cel de-al doilea caz. sau sub formă de humus. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare. sau turnover.000 g/mp. Din biotop. Desigur că. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură. prin intermediul plantelor. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. Așadar.000/10. în pădurile ecuatoriale umede. de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. 2001]. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. în litieră. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat. cu o productivitate constantă. atunci timpul de înlocuire sau de substituire. vânturi. micronutrienții devin toxici [Smith. substanța pătrunde în biocenoză. fie în substanțele organice ce le compun. Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1.

modificat de Puia și colab. pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie. Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum..Fig. Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale. 1975. 55. 1998] 92 .

2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului. 57). Astfel.000003 ppm DDT în mediul abiotic. 57. prin intermediul descompunătorilor (fig. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 . iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice. De exemplu. metale grele. O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi. concentraţia de DDT creşte de la 0.acumulare sau amplificare biologică. 56). 56. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. produse petroliere etc. substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe. specifice organismului consumatorului. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare . De-a lungul lanțurilor trofice. Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte. adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare. om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice.De la producători. Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig. în pădurile ecuatoriale umede. Fenomenul de amplificare biologică [Miller. Fig. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi.

1992] – fig.748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone).000 gigatone). Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer. Butcher și colab. Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49. MgCO3. Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang. Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. 1992.8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44. carbonul reprezintă 21. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. de asemenea.) materia organică moartă fosilizată.] 94 . de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine.descompusă şi reabsorbită. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum. Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: . deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. parțial sulful). rolul ecologic global este. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile. Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale.a.) [Smith. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. calciu.1.) depunerea carbonului în sedimente. deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică. cu 290 . Deși circuitul carbonului este unul închis. sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice. foarte important. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări. azotul. .2. În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă. fosforul. La circuitele sedimentare. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera. sub formă de carbonați de calciu și magneziu. Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle. carbon. Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice.355 milioane de ani în urmă. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. În acest fel. iar în materia vie 49%.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2. 1992]. iar la circuitele gazoase atmosfera.. în timp ce.000 gigatone). rezervorul principal îl constituie litosfera. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4. De asemenea. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. În compoziția globală de atomi a biosferei. cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. alături de alți componenți atmosferici. Na2CO3 ș. b. turbă) sau în sol (humus). sulful și apa. oxigen. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții.000 gigatone). Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. 1992]. provenit din scheletele cadavrelor. Ciclurile închise au o circulație rapidă. 5. 1983. 58 și 59. parțial sulful) și sedimentar (fosfor.9% [Deevey. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. 1990]. Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3. CO2 atmosferic.circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi. Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă. reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu.

58. ocean și suprafața terestră (gigatone. la nivelul anului 1980)[Smith. 1992] 95 . Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer.Fig.

prin procesul de fotosinteză. Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului. 59. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. Începând cu această perioadă.. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. Enquist și colab. iar în timpul iernii mai mare. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith.03% . 60.. CO2 atmosferic este redat circuitului. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. Astfel. la 370 ppm în anul 2000. Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm. În prezent. Vara. 2003]. 1995]. activitatea industrială eliberează în atmosferă 5. 60). în anul 1750. Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf. Circuitul carbonului este reglat. 1995] Plantele îndepărtează anual. așadar. Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică.Fig. Aceste input-uri vin din 96 . adică arderea combustibililor fosili. Până la Revoluția Industrială.1 – 7. Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere. 1992] Fig.

97 . animale. O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. care deși este un acid slab. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. Fig. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. 2004]. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. 1973]. defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0. Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. erodează rocile în timp. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. formând acidul carbonic. formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. litieră etc.rezervorul geologic al Pământului. Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde. 1992]. prin fotosinteză. restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. 62). Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2. Anual.. Muntean. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. Pe termen scurt. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă. 1996. sol. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab. 2002] În afara circuitului terestru. În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape.). Astfel. 61. în condițiile încălzirii globale. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante.1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta..

deoarece constituie elementul de bază al proteinei. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2. Rezervorul principal de azot este atmosfera. Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important. unde se găsește în stare gazoasă. timpul de înlocuire este mai puțin de un an.. Fig. reducerea emanațiilor antropice (industrie. transporturi. inaccesibilă majorității 98 . cu timp de înlocuire foarte îndelungat.2. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre. 5. După constatările lui Smith (1992) la tropice.2. ele conținând 1.Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith. azotul este sub formă moleculară (N2). în proporție de 79%.485 gigatone. utilizarea surselor de energie alternativă etc.62. încălzirea locuințelor) prin retehnologizare. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece. De asemenea.

63 este prezentată o schemă a circuitului azotului. la înălțimi mai mici. unde formează nodozități. Pentru ecosistemele agricole. În fig. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. licheni [Smith. a. În fiecare an. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. 99 .) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3). Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi). la scară globală. b. în sol și în apă din genurile Azotobacter. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. C. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7.8 atmosfere și la temperatura de 20oC. după Curtis și Barnes (1989). Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi. 2005]. D. Rezultă. acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică.la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. Anual. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual. Energia utilizată în această sinteză este. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. astfel.specii din genul Nitrosomonas.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). proces efectuat de către plante. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea.000 de specii [Smith. respectiv descărcările electrice. Bacillus. în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. B. În acest caz. sub formă de amoniac. ape. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot. Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. Denitrificarea se produce mai intens în soluri. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului. 1992].) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3.organismelor vii.9 kg azot/hectar (Smith. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. sedimente. fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman. cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. 1992). fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae. Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. Clostridium. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari. ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot. 1992]. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas. respectiv 400 oC. faze ale ciclului biogeochimic al azotului. iar în cele naturale circa 12. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith. Pentru a fi utilizat de către acestea. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea . de fapt. Toate aceste transformări constituie. slab aerate.) Sinteza substanțelor organice azotoase. După evaluările făcute de Whitehead (1995). în principal. A. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice. NH4+). 1992]. amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații.

1997]. 63. În ansamblu. Ciclul azotului [Curtis și Barnes. 1989] 100 . pe întregul mapamond [Vitousek și colab. activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual. Fig.Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului..

elementele cu circuit deschis. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici. o parte din acesta este absorbit de plante. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. Cu toate acestea. Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. deci și fosforul. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. fosforul are o mobilitate scăzută. protidelor. atât ca depozitar al informației genetice (ADN).. fosforul intră în structura scheletului. alături de cei cu azot.1%). pierdut pentru biosferă. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. Circuitul fosforului În scoarța terestră. comparativ cu cele terestre. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. cu ajutorul descompunătorilor (fig. spre lacuri. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule.00001%). Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor. practic. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. La animale. enzimelor etc. fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat. În plante. respectiv de circuitul hidrologic. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare.5. În sol. cât și ca vehiculator de informație genetică. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. biosinteza proteinelor. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili.. prin apele curgătoare. Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. glicoliza. iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol. respirația. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om.2. inaccesibili pentru plante.3. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. mări şi oceane unde se depune în sedimente. Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. 64). Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza. Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor. În faza de rocă. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa. Ulterior. fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. În stadiul mineral. prin acizii ribonucleici ARN. iar cantitatea este în continuă creștere. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. 101 . lipidelor. dinților. scheletului etc.

Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice. materie vie [Smith. sol. în mod diferit. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice. Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat.3%). Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ. 1989] 5. pantă.00005% este legată de materia vie. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0. picături lichide sau cristale solide în precipitații. Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice. 66]. tipul de vegetație. Circuitul apei este unul foarte simplu. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”. dar extrem de important. caracterul precipitațiilor etc. Circuitul apei în natură În medie. Astfel. apă freatică. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori. deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. 1992]. râuri.2. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. fluvii. Cea mai mare 102 .. apă dulce 3%. comparativ cu uscatul (16%). Practic. 64. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară. din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0. 1996]. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol.08% [Begon și colab.Fig. Aceasta sugerează importanța ei pentru viață..4. Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). în funcție de o serie de factori: tipul de sol. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes.

Având în vedere creșterea demografică a Terrei. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce.. în timp ce. 2002]. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. ceea ce pare a fi destul de dificil.. agricultura utilizează 65%. respectiv 48 de orașe din zona litorală. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei. datorită pompării excesive a apei freatice. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. Din volumul total de apă preluat din râuri. deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab. 65. s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. de exemplu. până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale).parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. lacuri sau acvifere. În Vietnam. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley). industria 25%. suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve. În pășuni. prin evaporare. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă. 1997]. iar populația și municipalitățile circa 10%. deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. În anul 1995. Fig. scurgerile de suprafață se ridică la 50%. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. în zonele de coastă. 1996]. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. 1991] M = mărimea rezervorului. cu circa 90 milioane locuitori pe an. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale.

Prin urmare. prin concurență. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. S-a constatat. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. 1982]. dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. 1955]. în ecosistemele foarte complexe. la autodistrugere [MacArthur. după care urmează instabilitatea biocenozei. Optimă. dar nu la infinit. 1986]. 1970 citat de Verlag. Astfel. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. Starea de echilibru. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. în final. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu. implicit. Pe de altă parte. El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. prin inmultire excesivă. 1958]. complexitatea legăturilor dintre ele. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor. dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. 1980]. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. a posibilității lor de a exclude. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. pot duce la disparitia hranei lor şi. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. De exemplu. În condiții de stabilitate. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. Există un număr critic de specii. respectiv fragilitate mare. În plus. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. Conform acestor concepții. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă.5. de asemenea. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. Robustețea se referă la 104 . iar pe altă parte de către peştii erbivori. deci. numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. precum pădurile ecuatoriale. nu maximă. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari.

Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile. Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. Deși vegetația este. foarte puțin diversificată.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. ea poate suporta o faună foarte bogată. De exemplu. de regulă. Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. 1974]. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. deoarece solul este foarte sărac. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May. 1975]. Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare. Partea a-II-a 105 .

Olanda. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. Această concepție este. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. Belgia. în mod direct sau indirect. Statele Unite ale Americii). a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). 2001]. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec. Anglia. în special orășenii. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. a logicii viului”. Ca disciplină ştiinţifică. nu mai există. de la Universitatea din Torino. XVIII-XX). Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. Definiție. spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. 6. laureat al Premiului Nobel (1965). cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. îndeosebi sub raport productiv. în programele de învățământ din școlile de cultură generală. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. Puia și colab. El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia. cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole.ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. în același timp. Din Italia. practic. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”. Microbiologul francez Francois Jacob. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab. ecologia a ignorat agroecosistemele. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi.1. 106 . de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă. când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane. evident. de-a lungul timpului. inclusiv ecologia agricolă. chiar dacă. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța..

Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. consumuri mai ridicate de energie. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice. 66. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol. arșițe și secete etc. de la cele mai favorabile. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine. de regulă. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu.ro/info_zonale. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. neeconomică. Pe plan mondial.php?ojca=1] – fig. în linii mari. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu.Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. unde există cele mai productive zone agricole. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare.. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. până la cele mai nefavorabile. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. 2005]. 2000]. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. irigaţiei. 107 . Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. tratării plantelor cu insectofungicide. ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. 2005]. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm.consultantaagricola. influenţa lucrărilor solului. în special pentru porumb. unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate.

Călărași.php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării . Sălaj. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură. Alba.regim irigat Județe: Mehedinți. Ilfov. Cluj.Fig. Covasna. Brasov. Hunedoara. Harghita. Argeș. Bistrița Năsăud.ro/info_zonale. ZONA 4 Localizare: Transilvania . Arad.consultantaagricola. 66. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Dolj.zona colinară. Olt. Sibiu. Ialomița. ZONA 3 Localizare: vestul țării . Timiș.câmpii si coline Județe: Caraș Severin. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 . ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www. plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne. Teleorman. Bihor. lunci Județe: Maramureș. Mureș. Dâmbovița. Vâlcea.zona colinară Județe: Gorj. ZONA 2 Localizare: sudul țării . Prahova. Giurgiu.

Cereale. 1957.zona de câmpie. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare. lapte. Teaci. Clar alb. Mărul. deoarece riscăm să pierdem investiția. 67 este una foarte generală. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC. în schimb. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. Obrejan și colab. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. Brăila. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii. 1992]. Năstase.. Prin urmare. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab. Constantinescu. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut. Bacău. soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. Parmen auriu. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova.).5 oC. Astfel. Tulcea. 1960. de exemplu. în domeniul pomiculturii.. Andronicescu și colab. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. Soiurile Crețești. fără să fie afectați mugurii. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. Galați. 1967. Oșlobeanu. hidrologici și orografici [Teodorescu. lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată. va rezista până la -35…-36 oC. Mărul însă. Vrancea. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune. colinară. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. ZONA 5 Localizare: Moldova . De asemenea. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. în funcție de factorii pedoclimatici. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes. Jonathan. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. 1967. 1966. 1957. Iași. 1955. Mănescu. 109 . în timp ce. de asemenea. la o medie anuală de 8 oC. Suceava.. diferite. 1954. au dovedit. În anii cu geruri aspre. zonarea producției agricole prezentată în fig. De exemplu. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni. 1991]. din rațiunile menționate anterior.). la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11. Vaslui. Melba etc. Neamț. deltă Județe: Botosani. Berbecel și Văluță. în schimb. Renet de Landsberg etc. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne.

. agricole.000 de ani. prin cules și vânat. păsări și mamifere granivore [Soran și Puia.Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul.2. arme de vânătoare etc. a fost un proces complex și de lungă durată. în schimb. 1995]. Conform tradiției. Lucrările agricole. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen). mucegaiuri. influențele climatului asupra culturilor sale.000 – 2500 ani î. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. în special a semințelor. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi. Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute. Geneza agriculturii a fost legată. au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. succesiunea anotimpurilor. Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. de asemenea. 67. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor.. de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. 2001]. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală. Revoluția agricolă. sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună.. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor. Fig. Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii.Hr. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac. (1998).6. 110 . a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei. Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare. Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului. la trecut și prezent [Leakey. cât și amplificarea gândirii anticipative. El trebuia să cunoască mai exact calendarul. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. 1980]. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. unelte de prelucrare a lemnului. iar precizarea acțiunilor se făcea. până cu 5. cu preponderență.

Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. iar utilizarea agricolă înceta. 2002]. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. plante amelioratoare etc. jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului. Prin cultivare. accesibili plantelor. după care revin în zonele de baștină. în țările occidentale. preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte. Miel (1994) afirmă că în aceste țări. în special în zonele de munte. din această categorie au făcut și fac încă parte. adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. În ultima perioadă.. datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. Din păcate. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol. preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare. iar pădurea și pajiștea se refăceau.” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor. Această pârloagă (fr. Aceștia au locuințe stabile. La noi. După 1960.De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale.Orientul Mijlociu (A). agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii . Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . 111 . adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). Așezările agricultorilor erau stabile. dejecții animale. terenul era arat.și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1). 68. Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane. [Șchiopu și colab. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. Oamenii se mutau în alte zone. la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului. nordul Chinei (B) și America Centrală (C) .fig. însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. De aici. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă. cu agricultură avansată. el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. pe miriști și pe pârloage. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. unde găsesc surse de hrană pentru animale. 1981]. agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp. oierii. dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului. unde procedau la fel. așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale.. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. fertilitatea naturală a terenurilor scădea. s-a reintrodus pârloaga. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie.

Cox și Atkins (1979). prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga). Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). piperul (Piperum nigrum). zmeurul (Rubus idaeus). ceaiul (Thea sinensis) etc. Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. sorgul (Sorghum bicolor) etc. salată (Lactuca sativa). bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc. bob (Vicia faba) etc. mazărea (Pisum sativum). praz (Allium parrum). 68. Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris). mărul (Malus pumila). apoi discipolul său Jukovski (1964). ridichi (Raphanus sativus). Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea). varza chinezească (Brassica chinensis)... caisul (Prunus armeniaca). grâul tare (Triticum dicoccum).. morcovul (Daucus carota). inul (Linum usitatissimum). Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). macul (Papaver somniferum). smochinul (Ficus carica).. măslin (Olea europea). păstârnac (Pastinaca sativa). ceapa chinezească (Allium fistulosum). nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp. vița de vie (Vitis vinifera)... Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima).). pepenele galben (Cucumis melo). bananierul african (Musa ensete) etc. pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena). orzul (Hordeum vulgare). coacăzul (Ribes sp. usturoi (Allium sativum). Harlan (1971). cireșul (Cerasus avium). hamei (Humulus lupulus). meiul african (Brachieria deflexa) etc. Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica). geneticianul rus Vavilov (1920-1940). 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate. Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909). ceapă (Allium cepa).) etc. modificat de Puia și colab. secara (Secale cereale). 112 . nucul (Juglans regia) etc. piersicul (Prunus persica). migdalul (Prunus amygdalus).Fig. trestia de zahăr (Saccharum officinarum). părul (Pyrus communis). mandarinul.). grepfuitul (Citrus sp.. Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum). dudul (Morus alba). Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa).. iar mai târziu. lămâiul. sfeclă (Beta vulgaris). lintea (Lens esculentum). castravetele (Cucumis sativus).. China: soia (Glycine max). ricinul (Ricinus communis). Asia de sud-est: portocalul.

2002]. în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale). bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc. Africa . porumbelul (Colomba livia). cartoful dulce (Helianthus tuberosus). 113 . fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. 6. câinele (Canis familiaris).fazanul (Phasianus colchicus). Conform acelorași autori. Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut. tomatele (Lycopersicon esculentum) etc. floarea-soarelui (Helianthus annuus). salinizare etc.. 69.3. tutunul (Nicotian tabacum).).America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays). Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). fasolea (Phaseolus vulgaris).. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig.lama (Lama glama). Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab. zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică . vaca (Bos taurus). pentru obținerea de alimente și bunuri materiale. America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud .asinul (Equus asinus).. la secetă. Brazilia: maniocul (Manihot esculenta).gâsca (Anser anser). 69. Asia Centrală . găina (Gallus gallus). porcul (Sus domestica). rața (Anas plastyrhyncha). [Primack și colab. ardeiul (Capsicum annuum). 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale. Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante.. animale și microorganisme. după anul 1965. destul de târziu. arborele de cacao (Theobroma cacao).calul (Equus caballus).iepurele (Oryctolagus cuniculus). India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus). albina (Apis mellifera). Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice. cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc. Europa . China . Regiunea mediteraneană .. - Fig.renul (Rangifer tarandus). capra (Capra hircus). bumbacul (Gossypium hirsutum).oaia (Ovis aries). fluturele de mătase (Bombyx mori). Orientul Apropiat . arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. cvasi naturale sau artificiale. creșterea lor în condiții naturale. cămila (Camelus dromaderus).. bostanul (Cucurbita sp.

). instabilitate ridicată. speciile sunt autohtone. iar 20% pajiștilor. introdusă de om. Agrobiotopul este componenta abiotică. biocenozele agricole sunt alcătuite. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. În ecosistemele naturale. în cea mai mare parte. 1998]. nevie. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. Energia culturală. capacitate de autoreglare. ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol.. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. monoculturile. dintr-o singură specie. a ecosistemului agricol. în savane 10-20% [Puia și colab. număr redus de detritivore.În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965). inclusiv cea pentru fabricarea lor. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. de regulă. lanțuri trofice scurte. așadar. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional. este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști. 1998]. Majoritatea agroecosistemelor sunt. în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. Ecosistemele naturale au. irigații. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. în primul rând. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%. producție de substanță organică mai scăzută. Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. fragmente de ecosisteme. Este un biotop transformat de om (fertilizări. pesticide etc. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat. Aceste organisme sunt impuse de om. Odum (1971). Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură. animale domestice). livezi și podgorii [Puia și colab. energia încorporată în îngrășăminte chimice. mai ales celor simplificate la maximum. de exemplu. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. Muller (1976). Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. în funcție de scopul pe care-l urmărește. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară. în vederea întreținerii lui. adică biodiversitate redusă. prin tehnici moderne. fânețe. în favoarea componenților utili (plante cultivate. în timp ce. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari.) [Cox și Atkins. iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. lucrările solului etc. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. specifice zonei biogeografice respective. în momentul de față. Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza.5 miliarde ha). supune solul la presiuni tot mai mari. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural.. în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. Puia și Soran (1987). Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. străină acelei zone (alohtonă). din care 42% terenuri agricole. 1979 citat de Puia și colab. agricultura folosește cele mai bune biotopuri. așa cum sunt. De aceea. 114 .. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. De aici rezultă că. 1998]. 10% revenind culturilor agricole. iar 21% pășuni. biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole.

fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor. în ansamblul economiei unei țări. hidraulică.). trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2. dar pe de altă parte poluează mediul. Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. solară. derivată din biomasă etc. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice. Fig. 1982].4 ori. spre deosebire de alte sectoare economice. 70. 70). Așadar. odată cu aceasta. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului.Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. practicarea tehnologiilor mai puțin 115 . prin cheltuieli energetice făcute de om. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. a sporit și consumul de energie. geotermică. Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută. La numeroase lucrări agricole. Acestea trebuie menținute artificial. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. a energiei electrice și a celei nucleare. producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). Pe de altă parte. Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole. utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă.

dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților. Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța./ha/an [Bel și colab. numărul de kilocalorii din recolta obținută.2 kg. oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. au fost în continuă creștere. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www. Spre exemplu. Sursele sunt atât directe cât și indirecte. pe de o parte.. metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei. cantitățile de GHG din agricultură. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți. emise în atmosferă. dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații. De exemplu. iar pe de altă parte.7% îngrășăminte [Berca. semințe./ha/an) 955 955 3. Cele mai importante din aceste gaze sunt .GHG) produse de activitate umană.3% carburanți și 28. 2005]. pentru unul de potasiu 0.org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases . Conform datelor FAO. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49. forță de muncă etc.energofage. pentru un kg de fosfor 0. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx). În ultimele decenii. iar pentru un kg de pesticid 2. Acestea trebuie să fie însă moderate. îngrășăminte. pentru fabricarea. De exemplu. amintită la începutul prezentului subcapitol. pesticide. iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). Conform datelor publicate de Bellarby și colab. în timp ce. energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța.18 kg. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982). emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%. în Franța. Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. 2001].36). În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole. Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde. în 103Kcal. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha.000 kg boabe/hectar. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină.dioxidul de carbon (CO2). Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze. în cultură neirigată (Re = 2. distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. în anul 1972.2 kg de combustibil fosil. Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez.000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață.greenpeace. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole.055 116 % 11 11 35 . mașini. în perioada 1990-2005. până în anul 2030.

71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători.579 955 8.. dar producțiile care se obțin sunt. acest raport este de 1:10.1./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2. Fig. transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal. prin intermediul omului și a factorilor naturali. În medie. scăzute. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. iar energia culturală este de natură biologică.36 2 1 1 28 11 100 - 7.660 2. pășunile și fânețele naturale și seminaturale. de asemenea. 71. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă.766 60 20. sunt menționate și alte 117 . de agrotehnica primitivă.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate. Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output). pentru o calorie energie culturală introdusă. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice. adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. În fig. în cea mai mare parte.

2002]. acvacultură. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. apă. Din punct de vedere ecologic. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. de consumurile sporite de energie culturală. ouă. oase. sere de legume și flori. pene etc. pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. 7. în cele intensive se produce. în această categorie de agroecosisteme. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice.. Spre deosebire de agroecosistemele extensive. ameliorate. Existența ambelor 118 . în ultimele decenii. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. numită agroclimax. Recircularea și regenerarea completă a resurselor. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. le conferă un înalt grad de stabilitate. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”. apele freatice). Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. apă) și regenerarea lor (sol. 7.3.). Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. cantități însemnate de produse alimentare. îmbunătățiri funciare.. Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. peșterile. suinelor. bovinelor. piele. Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1. CO2. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali. irigații etc. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. cărbune. prin intermediul animalelor domestice. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune. podgoriile intensive etc. dar și producția este de 3-6 ori mai mare. Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. produse lactate) și diverse materii prime (lână. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. O2). de multe ori. Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan. utilizați masiv în obținerea produsului finit. plantaţiile pomicole. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. agroecosistemele industriale. gaze naturale) la cea regenerabilă. 2005]. de specializarea foarte îngustă a producătorilor.criterii [Puia și colab. Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. CO2. ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu.2. O2. Astfel. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate..

aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate. organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. și în supraexploatarea resurselor naturale. S-a constat că. pesticidelor. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. În mod natural. sărăturare. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. 10-20 tone la hectar pe continetul american. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. starea de agroclimax poate fi anulată. ci petrolul și derivatele sale. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. din păcate. în numai câteva decenii. irigațiilor etc. deșertificare.. sunt foarte poluante. Astfel. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. cât și utilizării îngrășămintelor. Europa și Australia. economice. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. În felul acesta. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. probabil. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. Dacă astăzi. populația planetei numără circa 6. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală. demografice. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. Prețul acestor producții agricole record se regăsește.. iar în Asia până la 30 de tone la hectar. în menținerea diversității agroecosistemelor. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari.2 miliarde de oameni. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. fundamentul de bază al agriculturii. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Conform datelor ONU. iar cele “moderat degradate” au producții 119 . superintensive. ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. la nivel global. 2005]. rezervele de apă continentală tot mai reduse. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională. Ecosistemele industrializate. în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. este în suferință la scară planetară tocmai solul. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. compactare. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. Astfel. poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. în funcție de particularitățile ecologice. Așadar. În ultimele decenii ale secolului XX. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări.

toate acestea reclamând terenuri. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. microorganisme. 2000]. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică. recoltele de cereale au crescut cu 2. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378. Java pierde anual pentru urbanizare 20. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. 1996]. De exemplu. Așadar. zonelor de recreere etc. Dacă în perioada 1950-1984. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. Foarte grav este faptul că adesea. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. în Japonia producția de orez de 4. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă.. Câteva decenii la rând.scăzute. în Statele Unite. transportului. În Statele Unite. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989. prin fertilizările masive cu azot. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator. Istoric vorbind.000 de indonezieni [Lester și colab. se impune cunoașterea câtorva 120 . torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate. a locurilor de muncă. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. nu mai are suport în realitate.3% anual. această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării.. între anii 1980-1984 cu 1. în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0. macro. deci la tulburări în viața ecosistemelor.. Deși noutățile tehnologice continuă să apară. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. În anul 1990.000 hectare teren agricol. insecte. În anul 1996. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor.și microelemente etc. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale.5%. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă. direct sau indirect. apă. De exemplu. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor. peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om.8%. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă.

producția agricolă reprezenta 9. un kg telemea de vacă – 3.310 calorii. o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general. Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile. aportul energetic minim prin alimente este de 2. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie. un kg de ardei gras roșu – 390 calorii. Aici sunt incluse şi mările. oceanele şi pădurile. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996). respectiv a cărnii de vită în special. un kg carne de vacă semigrasă – 1. crap – 1. 2000]. carne de porc semigrasă . ci și prin calitate. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca. un kg de parizer sau polonez – 2. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii.php]. unde se practică pescuitul şi vânătoarea. de castraveți – 130 calorii. Acest mod de abordare este însă eronat.200 calorii pentru femei. Din producția mondială de cereale. reprezintă suprafaţa de nutriţie. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție. din această cantitate imensă de producție primară globală netă. hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om.ro/Tabel Calorii Alimente. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată. Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers. În anul 1970. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. un kg. 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi. un kg de cartofi noi – 800 calorii.950 calorii.340 calorii.600 calorii. iar cealaltă jumătate în oceane. un kg. adică la cel al italienilor.040 calorii.420 calorii. procentul recomandat este de 30%. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. Aceste nevoi se referă la adulți. sau 80 de kilograme de iarbă verde.950 calorii. 121 . consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). Conform normelor FAO și OMS. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală). Astfel. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. un kg de salată verde – 150 calorii.greutatea. 38% este alocată pentru hrănirea animalelor. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. [www. din care jumătate se regăsește în mediul continental. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale.730 calorii.000 calorii. salam de Sibiu – 5.740 calorii. un kg ou integral – 1. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție. un kg carne de iepure . Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. în timp ce. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi.800 calorii pentru bărbați.7% din producția netă a globului. un kg de varză – 250 calorii etc.2.2 x 1010 t/an substanță uscată. Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană. un kg carne de găină – 1. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. un kg carne de oaie – 1. un kg carne de miel – 2. un kg de morcovi – 400 calorii. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale.parametri ai acesteia.3% din producția primară terestră. de unde omul îşi procură hrana zilnică. Producția primară netă a globului se ridică la 18. Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus.790 calorii. respectiv 2.250 calorii. ceapă verde – 200 calorii.1.

în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii.41 ha. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană. De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0.4 milioane hectare de teren arabil (63%). suprafața agricolă medie per individ era de 0. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației. din anii ’60 ai secolului trecut.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9. a început declinul. Lumea a început să intre într-o nouă eră. ceea ce reprezintă 34.18 ha.64 ha. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială. iar cea agricolă de 0.56 miliarde de hectare.Suprafața agricolă mondială este de 4. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990).9% din suprafața uscatului. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14. 2000]. valori superioare mediei mondiale [Vântu. Conform datelor FAO. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii. în anul 1981. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 . cu diferențieri mari între continente (Asia – 0. Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale.323 hectare. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora. ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori.01 ha). Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări. Este așa numita agricultură industrială sau industrializată. Australia – 3. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne.

Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. introducerea muncii animalelor în agricultură. În scopul creșterii eficienței cultivării. în special cea care privește agricultura ecologică. organice). 2000]. introducerea rotației agricole. a apărut în antichitate. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. Astfel. organice) integrate Fig. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol. folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate). apărute în ultimii ani la noi în țară. 2001]. Prin cultura plantelor în sistem tradițional. 72. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). pe lângă cea umană.integrate și ecologice (biologice. iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. 9. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. în marea lor majoritate [Puia și colab. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii.1. sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic.. De aceea. așadar. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. În aceste sisteme agricole. omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. prin: extinderea terenurilor agricole. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. cum mai este numită. Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. se poate afirma că. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. introducerea unei forțe suplimentare. au dăinuit 4-5 milenii. Sistemele agricole tradiționale. omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. între trăsăturile definitorii ale acestora. apărute în zona temperată. iar mai târziu a asolamentului. până la apariția revoluției industriale. ea fiind 123 . odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie. în detrimentul celor naturale.

în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. iar cele rezistente proliferează. Din punctul de vedere al aportului energetic. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. 1998]. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar. în sere pentru legume și flori. 9. înseamnă înlocuirea proceselor biologice. În aceste sisteme agricole industriale. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. Este așa numita agricultură țărănească. Se instalează astfel. Este cunoscut faptul că.. specifice ecosistemelor naturale.4 hectare. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban. în ecosistemele industriale. În ultimele decenii ale secolului trecut.. în vii. 9. recoltele medii sunt de circa 2. în special tehnologică. 2001]. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. afectând și microorganismele din adâncime. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole. în livezi. Tămaș și colab. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme. cu ajutorul plantelor fixatoare de azot. de exemplu. dar şi efecte negative asupra mediului. inofensivi. Astfel.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab. 1980. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului. eco-biologică [Vlăduț și Popescu.2. Entomofauna utilă. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. cum sunt denumite de Puia și colab. cu procese nebiologice. prin consumul impresionant de pesticide.1. 1980]. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide. fiecare având rolul său ecologic.. Agricultura industrială. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial.2. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol. pe suprafețe destul de mari. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. Așa sunt. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide. în complexe industriale de creștere a animalelor. bazate pe energie convențională.300 kcal/an/m2. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială.

înmulțirea neprevăzută a unor specii. proces numit eutrofizare. în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații. redusă. Este afectată biodiversitatea interspecifică. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. circa 10. În cazul animalelor. insecte utile și diverse viețuitoare. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). la factorii de stres biotici și abiotici. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9). precum şi creşterea extremă a agresivităţii. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. Restrângerea biodiversității. În anii ’80. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. datorită utilizării de pesticide nebrevetate. Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. arată că. de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M. condimente etc. 1995]. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. în anul 1985. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10.detritusului. în 1996. în China. intraspecifică. îndeosebi de insecticide. în anul 1995. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. ierbos. Diversitatea genetică. 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. 25% himenoptere și 14% coleoptere. a fost. de asemenea. conservanți. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. . în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite. 1982]. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty. Perioada de incubație 125 . 1995]. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate. Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură.000 de specii de plante pentru producere de alimente. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. Astăzi. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. În anul 1993. nespecific. Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole.) folosiți în industria alimentară. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice.ESB) care a apărut în Anglia. Aspectul comercial al produselor este. Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. legată de boala vacii nebune. apariţia canibalismului. Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . indiscutabil. este de asemenea afectată de pesticide. Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. din 29 de orașe luate în studiu. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. în completarea cu proteină a furajelor). Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne. Un studiu efectuat în SUA.

care constituie nucleul agroecosistemului. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide. sterilitatea animalelor crește datorită stresului. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. în anul 1945. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. evoluția lor conducând întotdeauna la deces. în anul 2000. reproducere. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. vector la malariei.Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. în sintagma biosferă durabilă. rezultatele agriculturii industrializate. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. 1993]. în SUA. De aceea. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. cu costuri uriașe. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. Deja au fost sacrificate milioane de vite. etică şi alte domenii. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală.. În complexele industriale de creștere a animalelor. Brown și colab. . Astăzi. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide. din care acesta face parte. de luni sau ani. Astăzi. Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv. numai în India. era de 7%. (1995) afirmă că. apoi lăsați în libertate.). Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1.2. În timp. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase. prezentate în capitolul 9 sunt.2. în unele zone ale Asiei. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. 126 . pentru a obține efectele scontate. au arătat o creștere extremă a agresivității. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal. proporția recoltelor distruse de insecte. . fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. s-a constatat degenerarea sistemului imunitar.html]. apoi s-a răspândit în agronomie. producând astfel dereglarea ecosistemului.000. Datorită acestei perioade lungi de așteptare. Studiile arată că. toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative.Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire. prin metode directe de combatere. la circa 900.apariție simptome) este foarte lungă. iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane. Specialiștii prognozează că. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. În sistemele de agricultură industrială. 9. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. depunerea ouălor etc. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965. recoltele distruse aproape s-au dublat. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. industriale. dintre care multe transmisibile şi la om. cu preponderenţă cancer. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. org/boli/bse_esential. în bună parte. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra.5 miliarde de dolari. În fermele zootehnice.(infecție . După 44 de ani (1989). Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului. prin apariția formelor rezistente. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah.sanatate. La control. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale. ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. 1992]. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură.

cu cheltuieli moderate de energie. Prin urmare. În spiritul acestui curs. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex.Conform Congresului SUA [Carlier și colab. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat.. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab. în etapa actuală de evoluție a societății omenești. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. 2001]. practicile culturale. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. prezenți în aceste materiale. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. prin intermediul acestor mijloace. 9.2. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor. 1989]. 1998]. care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”. respectă echilibrul ecologic.1. protejează integritatea solului. ușor degradabile. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale.. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. în scopul încorporării 127 . Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. susțin reciclarea resurselor. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural. agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. ecotehnicile. 1998]. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. biologică). Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). reduc consumul de energie culturală. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă.2. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. fără a deranja mediul înconjurător. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament. bucolică. a ambianței umane sau a umanității. ci pe baze raționale. Se apreciază că. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele. specifice agriculturii durabile. programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime. care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.

a muncii vii. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella). Primăvara. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. etc. Utilizarea leguminoaselor este. rotația culturilor. Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. floarea soarelui. schreineri este 2% fructe atacate. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. La prun. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. pe suprafețe restrânse. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. sterilizarea solului cu abur în sere. un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. De aceea.000 specii de insecte si acarieni [Berca. dar pot folosite și alte specii precum – secara.. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul.. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. 2000]. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. De exemplu. înseamnă că PED la E. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată. 1993]. Astfel. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 . păstrarea mai bună a diversităţii. 200 specii de buruieni. dacă este de 1. igiena fitosanitară. prezentă la monoculturi. care favorizează boala. De exemplu. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. în funcție de cultura premergătoare. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. a combustibilului. mazăre. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro. nu va fi amplasat pe terenuri joase. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului. atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. rapița. din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. 2005]. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin. măzăriche. muștarul etc. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani. de asemenea. Astfel. a prețului de valorificare a produsului finit. acolo unde terenul este înierbat. ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective.lor în sol. ca pe o ultimă variantă de apărare. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie.5% se va renunța la stropire. (1991) arată că. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. Desigur că. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. costul pesticidelor. cu exces de umiditate.. sulfină etc.). În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. fertilizări corespunzătoare. odată cu lucrările de bază. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. 10. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. boli şi dăunători. chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli.

în locul celor aviatice.Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători. Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. În Marea Britanie. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. Eficiența tratamentului poate crește astfel. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. Daucus carota. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol.2.. de la 50% la 90% [Pretty. . Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage).Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3. Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. . cu efecte secundare nedorite. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști. 2005]. Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis. uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. cu rezidualitate ridicată. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. .Complexarea tratamentelor fitosanitare.Reducerea drastică a pesticidelor. Cannabis sativa. 9. 1997].ecologia parazitului.3 – Relații complexe). prognoze și evaluări. Urtica dioica. în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora. În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare. a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi). . analize..c. a condus la 129 . Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. în livadă. fenologia plantei. prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate. Primula officinalis. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli.Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură. cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: . în urma diferitelor observații. Același autor ajunge la concluzia că. rezistența soiurilor etc. .La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. Se vor lua în considerare . în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim. rezerva biologică a parazitului. cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit. cea ecologică.pesticidelor. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. 1995]. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. remanența pesticidelor.2. Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice.Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic.. Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana.. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. . Juglas regia.2.2. utilizarea extractelor vegetale antimicotice.

Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. Situația actuală a terenurilor agricole. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. eroziunea alarmantă a solurilor. în scopul refacerii solului. ocrotitoare de mediu. nu se susține. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. Este important să menționăm faptul că.) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. împânzite de ferme 130 .). consecințele pe termen lung. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. Din punctul de vedere al agriculturii. deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. în acest moment. întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate.intoxicarea permanentă a populaţiei. La acestea. se adaugă alte numeroase dezavantaje. Tehnologiile organice nu pot asigura. la începutul secolului XX. dar aplicate la nivelul minimului necesar. distruse de chimizarea nesăbuită.a. stimulatori. Agricultura ecologică (biodinamică. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. prezente și viitoare. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. cu metodele şi procedeele intensive. de pildă. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire. presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător. confirmă cu prisosință acest lucru. În privința ponderii celor două sisteme. boli de piele grave etc. ci doar profitul imediat. agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. a speciilor de insecte utile. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii). Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică. a oamenilor. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. În plus. regulatori de creștere. La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. din toate punctele de vedere. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că. riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. întrucât nu interesează sănătatea mediului. alergii. A. Pe cealaltă parte. a surselor de apă dulce. cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. îngrăşăminte. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi. antibiotice).

în Occident. ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. Se vor planta perdele de protecţie. Fără aceste componente ale solului 131 . substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii. iar biodiversitatea va fi conservată. iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. colembole. mediul înconjurător se va păstra curat. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. (2007) de la Universitatea din Michigan.. intensiv. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse.ecologice.2. Aceasta este denumită perioadă de conversie. Activitatea. La fel se pune problema și în cazul animalelor. în toată lumea. Din acest 5%. Solul este un organism viu. Au apărut legi drastice. alge şi ciuperci) reprezintă 4%. există o legătură foarte strânsă. Substanţa organică este formată din 85% humus. Trecerea de la agricultura convenţională. În ultimii ani s-au înființat. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. Sondajele de opinie arată că. acarieni. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi. Cu alte cuvinte. unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. în funcţie de o serie de factori. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. cârtiţe. menționez că există studii care infirmă acest lucru. Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. Deși are doar șapte procente. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. uniuni. Elemente componente ale agriculturii ecologice a. 7% substanţe organice. cooperative cu acest obiect de activitate. iar fauna (protozoare. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. în care grija față de sol și față de mediu este primordială. cu privire la securitatea alimentară a planetei. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. comparând producțiile sistemului convențional. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale. dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %.3). Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. crustacei. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. institutii specializate. care se naşte. trăieşte şi poate muri. Badgley și colab.3 ani). magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. consumatorii preferă aceste produse. b. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. B.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice.agricultura-ecologica. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc. Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole. microflora (bacterii. 25% aer şi 23% apă. nematode. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. 9. actinomicete. intens chimizată. El este format din 45% substante minerale. miriapode. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni .) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol.ro).

In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei. Paiele cumpărate de la alte întreprinderi. se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd. c. . ca şi cele din producţie proprie. succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc.Administrarea sistematică de gunoi de grajd . anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. a gunoiului de pasăre. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice. . care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului.) Sămânţa şi materialul săditor 132 . granit. mulcire etc. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase.Evitarea compactării solului. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă. Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd. alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. Acestea sunt naturale. . . Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. e. Cercetările efectuate în diferite țări arată că. Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă. iar îngrășămintele verzi din lupin. datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive. Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: .nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. chiar și în cazul fertilizanților organici. revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani. În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere.cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică. acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale.. culturi succesive. plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului. Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice.) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii. prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar. greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători. fecalelor.Completarea necesarului de microelemente. agricultură organică. de exemplu. d). tufuri vulcanice.Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7). se vor calcula cu atenţie dozele optime. proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului. prevăzute în legislație. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. îngrăşăminte verzi.

strângerea plantelor bolnave. structura. ci ei se controlează. activitatea biologică. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. de culoare galbenă. adăposturi etc. preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli. gândaci).). păduchi. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". iradierea sau tratarea acestora cu microunde. apoi se va trece la cele cu efect de omorâre. În anumite circumstanțe.) și distrugerea lor prin ardere. Pentru controlul paraziților în agricultura biologică.). utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli. de exemplu. cuiburi pentru păsări. se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică. strângerea fructelor mumifiate. paraziții nu se „stârpesc". Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. văruirea pomilor de două ori pe an. pH-ul. asolament armonios. metodele preventive sunt cele mai importante. semănatul sau plantatul la epoca optimă. igiena fitosanitară. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului). lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică. sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate.minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. dar netratat chimic. dăunători. la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. muştei morcovului şi a musculitei albe. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. se poate folosi însă și material biologic convențional. practicarea culturilor asociate. instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic.) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. se pot obține rezultate foarte bune. fertilizarea organo . ca sperietori împotriva păsărilor. sau plase. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. cu multe leguminoase.În principiu. instalarea de benzi argintii. cel mult se combat. Se interzice tratarea chimică a seminţelor. scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică. ger. f. împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război). Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive. strângerea zilnică a fructelor căzute. Exemplu: 133 . focul bacterian al rozaceelor etc. secetă etc. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie. toamna şi primăvara. tăierea unor părţi din planta atacată (făinare. impotriva muştei cireşelor. instalarea de capcane cleioase. strângerea cuiburilor de omizi.

în relația cu buruienile). bacterii. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. nepoluate. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. în sol. În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. ceapă. înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. dacă acestea din urmă nu dăunează. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. pe sol. [Morar și colab. sănătoase și cu principii nutritive superioare. în beciuri şi depozite. crăiţe. ţelină etc. Constau în combaterea unor dăunători. preparate care omoară dăunătorii (insecticide). folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. țesături etc. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare.4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. levănţică. salvie. preparate care îndepărtează dăunătorii. asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). îmbunătățește structura solului. săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor. pelin. omizilor. În plus. când plantele sunt sensibile la îmburuienare. acarieni prădători. Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia. trandafiri etc. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc.. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor. atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze.). 2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 .permanganatul de potasiu. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia.) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură. buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. ciuperci)..). Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice. g. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. 2005]. mentă. cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. În Europa. ci printr-un complex de măsuri. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0. C. cimbru. celuloză. instalarea de capcane feromonale. folie. conduraşi. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană. Desigur că. pătrunjel. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc.a. Mijloace biologice („viu contra viu"). viespi parazite etc. capcanele se strâng şi se opăresc. dar încă destul de scumpe. dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. fructe tuberculi ş. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante.. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație. Sunt moderne. bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. eficace. în timp ce.

un an. 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. legilor. . Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 .ORDIN nr. .2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. permit obținerea certificatului de produs ecologic. pentru a include producția animală. 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.șase luni. ordonanțelor de urgență. 34/2000. producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: . Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică. pentru animale de lapte . Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR). 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică. pentru rumegătoare mici și porci .șase luni. în conformitate cu legislația în vigoare. Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații.ORDIN nr. 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. Pe baza legislației europene. ele fiind supuse permanentelor schimbări. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură.Ordonanța Guvernului României nr. numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic. alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr.G nr. Pentru o bună informare a consumatorului.un an. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani. În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor. sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică. de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. pentru vitele de carne . Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”). importator. 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii.ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr.03. pentru pajiști și culturi furajere .M nr. 219 din 21. prin completarea fișelor de înregistrare. pentru albine .O.Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). procesator. Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop. 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare. . Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică. Înregistrarea activității ca producător. .O. normelor metodologice referitoare la aceste aspecte. pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile). 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA).U. .doi ani.

acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită. În Letonia. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www. D. Pe plan mondial. Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754.000 ha. Conform Ministerului Agriculturii. În România. obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225. în anul 2006. au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene.2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică . Aceleași instituții precizează că. 527/2003. Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %). FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau). de la 10.agricultura-ecologica.2001 – Birou de agricultură ecologică .955 hectare (5. Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori.200 în anul 2007. 136 . de la 17.438 ha în anul 2000. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48.1992 – Primul poligon de agricultură ecologică . iar în anul 2006 – 121. iar la bovine și caprine de la 1. Îngrășămintele.500 în 2007.Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori..2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară . se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic. Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice.U.016 ha în 2006 (6%). Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică. În anul 2004. cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124].1997 – Asociația. Folosirea altor produse. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1.8% din suprafața agricolă a țării.500 ha în 2007. pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică..5%).8 bilioane $.2000 – O. atât pe plan mondial cât și în România. Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr. valoarea de piață a produselor organice era de 27. adică 1. În anul 2007. Asia (13%).700 în 2000 la 96. 41 – crescători de albine și un importator). cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală. 2 a HG 917/2001. iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii.000 ha (2. respectiv 5. 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. care nu apar în această listă este interzisă. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14. într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare.ae” În anul 2003.426 ha în 1998 la 150. la 166.773 hectare în 1991. În anul 2007.81% din suprafața agricolă). Organizarea comercializării produselor ecologice.2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică .08% [Aldescu.G nr. 34 / 2000. pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr.ro. 19 – producția zootehnică. în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE. 2007]. cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR.000 hectare. aprobata prin Legea nr. momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: .2006 – Sigla . În Elveția. America de Nord (4 %) și Africa (3 %).38/2001 .2004 – Organisme de inspecție românești . America Latină (20%). Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură.Bioterra” . conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements).

particule solide. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu. Poluarea este una din ele. Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: .) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice. introducerea de elemente biologice . asupra ecosistemului întreg. modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative. substanţele radioactive etc. orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. 10. a productivităţii biologice. Poluant. Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane.2. Poluant.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui.PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori. a structurii trofice. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. insecticidele. .factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. sulfuri. 10. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a. Poluare. Clasificarea poluării După natura poluantului.. Ca atare. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu. reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor. detergenţii. hidrocarburi etc). NH 3. zgomote etc . a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană. cum sunt: erbicidele. nu însă inainte de a atrage atenţia că. b. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător. cărbunele. se fac referiri la poluare.factori fizici: radiaţii ionizante. . întâlnim: 137 .floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare.1.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . provocând dezechilibre ecologice. freonii etc.factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali. care degradează componentele nevii ale mediului.

motoarele cu ardere internă (58% din total). cadavre etc. solului şi apei. b.bioxidul de sulf (SO2). gaze din industria chimică etc. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră".). B. Acest tip de poluare a luat o mare amploare. Are o acţiune redusă asupra organismului. gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă).A.fizică.3. dejecţii.) cometele şi meteoriţii. Aceasta poate fi: . ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali. altele se datorează unor condiţii naturale. sub formă de frunze moarte.biologică.hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . admisă în atmosferă este de 0 . având ca surse: a. produsă de zgomot (poluare sonoră). arderea deşeurilor. mesteacăn etc. d. pesticide. Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: . Concentraţia maximă normală de CO2. produsă de ionii unor metale grele. incendiile etc.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie. cu apariţia deşeurilor menajere etc. . se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi.) eroziunea solului. păcură şi gaze. produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă. industria fierului. Poluare artificială. a circulaţiei rutiere. H2S) care impurifică aerul. petrochimică. datorată acţiunii vântului şi a ploilor. detergenţi. oţelului. Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei.) reziduurile vegetale şi animale. NH3. ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. 3 mg/mc de aer. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune. In funcţie de starea lor de agregare. incălzit etc. ce elimină particule solide. . excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv.).oxidul de carbon (CO). 1 . poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. . deşeuri. este cel mai răspândit poluant atmosferic. . Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită.). e. Poluare naturală. Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri. odată cu apariţia civilizaţiei moderne.vulcanii.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2. iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. cu creşterea producţiei industriale. Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii. c. a apărut sub influenţa factorului antropic. După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. . f. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. praful de la fabricile de ciment. formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. 10. 3 .hidrocarburile. eutrofizarea apelor.. cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop. rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii. unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp. tei. rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică. bioxidul de carbon (CO2). 1 0 .) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele. praf etc. a celulozei şi hârtiei.

pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari. frecvenţa expunerii. b. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. a. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). coloranţilor e t c . 139 . N. aparatul circulator şi sângele. . iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. Aceste substanţe. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. în urma activităţilor industriale. P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. transporturi. la Londra. arderea combustibililor fosili. brumă sau prafuri acide).6. de fabricare a HN03).6. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie. H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5. Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. farmaceutică. urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). NO. în condiţiile unei atmosfere umede. NO2. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc.industria chimică. Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). În 1952. c. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. CO2 = 4 ani.2. de asemenea.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. N2O. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02). S. Acesta afectează sistemul nervos. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei.3. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. Astfel. când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. 10. NH3. la pierderi de humus. când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara. Ploile acide conţin. compuşii azotului. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca. K. Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. ajunse în atmosferă. în timp ce. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie. la absorbţia unor macroelemente din sol. compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. ninsoare. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. a cursurilor de apă şi lacurilor.

şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial).3. Alături de substanţele clorurate. În atmosferă. în refrigeratoare. De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante. efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). de asemenea. în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. construcţii de piatră etc. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. 10. cât şi cele terestre. Atmosfera. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon. mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. în principiu. cu toate implicatiile lui.3.3 până la 6%. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. d. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . Astfel. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. ca urmare a activităţilor industriale. la 140 . După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali. ratificat de 150 de ţări. în sprayuri. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. mai rece decât suprafata Pământului. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. mărimea picăturilor. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor.intervalul dintre ploi.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. e. intensitatea ploii. în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice.4. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. cantitatea de ozon este relativ constantă. In ultimele decenii însă.3. 10. în condiţii normale. atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte).

înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi. începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. al XIX-lea. Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. pe plan mondial. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. chimică. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală. utilizarea surselor nepoluante de energie. în absenţa acestui efect.3. pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. arată o încălzire.5. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol.rândul ei. cum sunt: sursa eoliană. Datorită activităţii antropice. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec. a mareelor etc.4. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. Desigur. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 . Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte. chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală. industria o restituie în proporţie foarte mare. ca urmare. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. cu 0. 10.6oC. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi. iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate. generând efectul de seră natural. aplicarea de tehnologii nepoluante. Poluarea apei 10. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. hidraulică. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren..4.1. în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. va emite un flux radiativ. In ceea ce priveşte apa. In consecinţă. 10.

Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. medicamentelor. prin scurgerea de pe solele tratate. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om. Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă. aşternut.Poluanţi organici. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. uree. De asemenea. amine. c. în primul rând. Aceaştia sunt caracteristici. In funcţie de gradul de poluare. devin incompatibili cu viaţa.) ape uzate industriale. nitriţi. detergenţilor. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate).4. prin spălarea echipamentelor etc. . abatoare etc. acid azotic etc. amoniac. . Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot.ape uzate de spălare şi transport. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat. 10. .) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă. prin transportul de către curenţii de aer. . microorganisme etc . în care poluanţii sunt: resturi de furaje. dejecţii.a). colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 . săpun. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a. boli virotic e .2.) ape uzate din zootehnie. împărţite în: . floră şi faună.4. zootehnie. în care poluanţii sunt: resturi alimentare. apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). b. fabrici de zahăr) etc. utilizarea corectă a pesticidelor. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene. 10.). stătătoare. microorganisme etc. Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. dejecţii. De asemenea. şantiere e t c ) . . fibrelor sintetice. ajung în ape provocând poluări marcante.3. ape uzate menajere. murdare. sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. industria alimentară (fabrici de conserve. b. boli parazitare şi alte boli infecţioase. provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. acid clorhidric. maselor plastice.ape de răcire (poluantul este căldura).Poluanţi anorganici. în exces. industriile petrochimică. apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care. detergenţi.ape provenite din secţiile de producţie. nitraţi. industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl).

aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. a modului lor de funcţionare. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. 10. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. ca urmare a activităţii umane. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu.4. la deteriorarea calităţii apei. fără epurări prealabile. Controlul acestor surse este dificil şi. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. este degradată pe cale anaerobă doar parţial.4. a surselor difuze. de infiltraţie. apoi azotul. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). ajungând în râuri sau în pânze freatice. Substanţa organică depusă în cantităţi mari. În timp. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. mai ales a apelor continentale stătătoare. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze. foarte atentă a resurselor.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale. al posibilităţilor de control al acestor surse. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. duc la degajare de H 2 S. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. se acumulează. Nutrienţii. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. Din punct de vedere practic. In a doua categorie. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi. 143 . degradarea biocenozelor. c. prin diverse procedee. din întreprinderi industriale.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. principali responsabili ai eutrofizării.5. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor. practic. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice.4. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. 10.

) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal. La încălzirea până pe la 20°C. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. aceştia pot muri în masă. schimbarea dimensiunilor indivizilor. decantoarelor etc. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. deci la scurtarea ciclurilor vitale. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). adaptat pentru a funcţiona pe biogaz. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm.4. de apariţie a adulţilor etc. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. Grătarele sunt rare şi dese (fine). schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. producţia primară înregistrează chiar o creştere. 10. deznisipatoarelor. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. În decantoarele primare. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. clorură ferică etc. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. Este afectată şi producţia primară. la o creştere chiar mică a temperaturii. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. sitelor. pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. Treapta biologică . Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. Grătarele fine separă. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor. pe o distanţă variabilă.6. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. Grăbirea ciclurilor vitale duce. Dacă deversarea se face într-un lac. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. la animale poikiloterme acvatice. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. De pildă. de unde este evacuat. Fiecare specie. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană.

cu cele două trepte de epurare. CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). streptococi etc. microbiologici (bacterii coliforme. nitraţi. culoare). 145 . consum biochimic de oxigen – CBO5. mecanică și biologică.) fizici şi chimici (pH. Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros. Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). În fig. consum chimic de oxigen – CCO etc). ioni amoniu. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l).dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca. nitriţi.

Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 . 75.Fig.

se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. în apa potabilă şi deci la om. suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. unde în condiţii reducătoare. formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. Studii recente au arătat că azotaţii.5. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. sau sunt folosite în cantităţi excesive. datorită florei intestinale. 5 . Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice. Din plante. Fiind solubile în apă. Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor. substanţe cu acţiune cancerigenă. Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. pot să se transforme în nitrosamine.10. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. Ei se combină cu hemoglobina. cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. organofosforice. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. de mare eficacitate şi adesea 147 . Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. 1 0 . azotaţii ajung la om. Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. în tubul digestiv. 5 . reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. constă în intensificarea procesului de eutrofizare. situaţii în care apar grave anemii. dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. în tractusul intestinal. de apele reziduale. 2. fungicidelor. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor. În România. în râuri. Olt. erbicidelor. Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. raticidelor etc. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. Prahova). cele cu azot. 1 0 . o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. lacuri. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. Mureş. de deşeurile de natură industrială sau menajeră. atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ. care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. 1 .

Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. de zeci de milioane de hectare. Pulverizarea insecticidelor din avion. deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. Pesticidele din biomasa vegetală. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. cultivarea unor anumite plante. inhibă enzime. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. Omul. dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. afectează sistemul nervos atât la insecte. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. deocamdată nu poate fi oprită. Se ştie că 2. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. constă în reducerea treptată. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor. acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. plante superioare. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. Compuşii organocloruraţi. “Sisteme de agricultură integrate”. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. animale nevertebrate sau mamifere. în special cele proaspete. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. ca de altfel multe alte pesticide. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate. utilizarea unor microorganisme. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului.5% din totalul speciilor ce populează biosfera. Astfel. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor.1. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Producerea şi utilizarea lor.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. Soluţia cea mai eficientă. în interval. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani). 148 .3. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici. a pesticidelor utilizate în prezent.3. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. Pesticidele afectează zone foarte întinse. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural. la artropode cât şi la homeoterme. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte.

cunoscut entomolog şi sociobiolog. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă.Wilson. ca rezultat al vânării excesive. semnată de 168 de state. oficial şi la nivel internaţional. economice şi cele ecologice. dezvoltării durabile. la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). Pornind de la acest adevăr. genele pe care acestea le conţin. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). zgura metalurgică de la termocentrale. dezvoltate in milioane de ani. ci şi în plan politic şi educaţional. Termenul este atribuit lui E. Recunoasterea importanţei acestei discipline. animale şi microorganisme.96% din totalul speciilor marine. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale.1. În poluarea mediului. sunt realizări incontestabile. de la Johanesburg (2002) ş. politice şi etice. implicând oficialităţile locale. acum 250 milioane ani. complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate. a habitatelor naturale. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. deşeurile casnice etc. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte. Această creştere nu a fost constantă. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. s-a dezvoltat conceptul. când se pare că au dispărut intre 77 . reprezentată de milioane de plante. Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. la conservarea păsărilor migratoare. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. care au determinat apariţia unor 149 . prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11. economice.a. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). interdependenta dintre problemele sociale. Un număr mare de specii suferă un declin rapid. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei. reziduurile provenite din industria alimentară. în special. ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. in mod obligatoriu. apoi strategia. Se referă. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice. au început să fie distruse de activităţile oamenilor.O. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. distrugerii habitatelor. tehnologice.

comunităţilor biologice şi ecosistemelor. ca urmare a efectelor degradării mediului. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate. Produsele nelemnoase din pădure. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici. 2. De exemplu. solul. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. Multe resurse naturale precum aerul. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. De exemplu. răşinile. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. latex-ul. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane. incluzând vânatul. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. vânatul. 11. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. industriile. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă. combustibilul lemnos). lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice. fructele. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi. speciilor. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”.500 USD. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Oamenii. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul.2. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului. apele. standardul de viaţă va fi în scădere.2. In prezent. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . speciile rare. Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. Valori economice directe 1. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane.1. Valoarea biodiversităţii 11.

Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii. în zile sau săptămâni după ploaie. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. în anul 1846. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute .U.) Productivitatea ecosistemelor. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. sunt derivate din plante. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. Mai mult. Atunci cand vegetaţia este degradată. particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul.adesea cu cheltuieli foarte mari . b. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. După cercetări intense. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. În Irlanda. bacterii. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. animale. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. bacterii sau viruşi necunoscuti. viaţa marină din estuare. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. Sedimentele reduc indicele de 151 . rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului.2. cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. virulenţei unor fungi.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor.5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. Atunci când sunt pierdute specii.domestice. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii.2. a. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. 11. animale. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. In cazul plantelor cultivate. fungi. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS. comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. Exemplele pot continua. cartoful fiind un aliment de bază. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. Astfel. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai. comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. precum seceta. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid.A. reducând substanţial valoarea terenurilor.

Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer. iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. observarea balenelor etc. c. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită.) Recreerea şi ecoturismul. Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. tabere ornitologice. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură.) Relaţiile dintre specii. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. 152 . ape uzate. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. depinzând de insecte pentru polenizare. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare. în parte. Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. La nivel regional. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. materiale multimedia. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale. La nivel global. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. fotografiatul. f.) Ameliorarea climatului. e. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. d. reviste. la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. Multe cărti. la nivel regional. creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. h. a cantităţii anuale a precipitatiilor. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an. pesticide. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. Valoarea monetară a acestor activităţi. pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice. g.) Monitorizarea factorilor de mediu. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. programe de televiziune. Astfel.

îndeosebi în tările dezvoltate.4. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. leii. 11. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă.2. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme. Câteva specii. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. In concluzie. cuantificând şi impactele asupra mediului. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane. pierderea memoriei. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. In decursul ultimilor 20 de ani. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. accidente cerebrale. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. elefantii. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale.11. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele. 11. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă.3. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice. economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. denumite megafauna charismatică. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor. ca panda. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 . variabile care înainte erau scoase din ecuaţie.3.2. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate.

întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică. tradiţiile şi creaţiile umane. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei. cel mai puţin studiat. de-a lungul secolelor.600.000. nu numai un factor de erodare a acesteia. despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. Prin aceste practici şi tradiţii. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride. supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006).d. D. soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce. populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica.800. de ritualuri păgâne sau creştine. implicit. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. integrate într-un anumit biotop. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia. De-a lungul timpului. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. În acelaşi timp. în esenţă.m. în deceniul trecut. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. cel mai adesea prin metode empirice.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile. 154 . pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate. iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. în mod cert.4. C. Conservarea biodiversităţii 11. Acest tip de biodiversitate este. peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. Problema apei devine una globală. s-au consolidat o serie de tradiţii populare. varietăţi.a.000 iar numărul de specii descrise de circa 1. 11. ţară ş. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens). In toate regiunile Globului. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase.4. în supraexploatarea speciilor. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. circa 1. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie. o anumită regiune. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. în toată complexitatea sa. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame.genofondului din interiorul populaţiilor unei specii. B.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. Afirmaţia se bazează pe faptul că. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută. cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. Cauzele principale constau. de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi. precum şi de rase. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât.1. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente.

specii ameninţate. Conservarea „in situ" rămâne. regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 .specii în mare pericol.2.) Categorii sozologice de specii Multă vreme. . naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare. alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor.specii sau taxoni neevaluaţi. . 16).ştiinţă a conservării biodiversităţii. monumente ale naturii. a. raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig. dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig. Pe plan mondial. . 11. la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. 75.pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. ideală pentru strategia conservativă. tot aşa.specii rare. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". parcuri naţionale. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey. . 1998) ecologic. s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia . . rezervaţii de conservare a naturii. putem constata că echilibrul şi evoluţia. soluţia optimă.specii vulnerabile. cât şi în concepţia dezvoltării durabile. b. aşadar. rezervaţii de resurse naturale.specii potenţial ameninţate. . În acest sens.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate.specii ale căror statut nu este încă elucidat.specii fără interes pentru lista roşie. . ori prezentau o valoare biogeografică deosebită. aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi.4.specii dispărute. . în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi. chiar şi una sentimentală. peisaje marine sau terestre protejate.

zone sălbatice împădurite etc. La noi în ţară. de recreere sau culturale.4. 4.) colecţii tematice. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării. Retezat. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. Piatra Craiului etc. Delta Dunării etc. Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor. 2. Apuseni. situri arheologice. b. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. distingem: a. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii).colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) . 7. Călimani. În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional. Mănăstirea Hurezi. În cadrul acestui sistem de conservare. Ceahlău. culturi in vitro şi embrioni care. păduri de mangrove. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren. Uneori. regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple. Sunt arii “total închise”.colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). formare şi demonstraţie. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini. care sunt protejate. Bucegi. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale. suprafeţe cu o anumită floră şi faună). 5. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. culturale etc. Munţii Rodnei. De la noi din ţară. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. pe lângă cercetare şi supraveghere. dune.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri. 11. rezervaţii ale biosferei. Acestea sunt reprezentate de peşteri. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă. 6. Domogled-Valea Cernei.). de o valoare excepţională. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. În rezervaţiile biosferei. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. din anul 1992. care pot fi: . prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei.3. istorice. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. 3. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. vulcani. 1. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe. se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. Delta Dunării şi Parcul Rodna.antropologice. ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative.) Rezervaţii de conservare a naturii. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite. delte etc. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate. din toată lumea.

studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii. favorizată de condiţiile climatice.identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii. 160 căpşuni şi 53 de cireş. . pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative. conservatoare de legume. soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. care nu mai sunt utilizate pe scară largă. unde colecţia cuprinde 963 soiuri. soiuri. pe lângă rolul primordial al conservării in situ. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. biospecii. 11.-100˚C). 730 la 157 . ecologice şi economice sunt interdependente şi că. angajându-se în această muncă. Reamitim ca în Irlanda. Este tot mai evident că problemele sociale. . prin aceasta. conservatoare de rase etc. Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă. grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii. 84 soiuri de măr. fie pe termen scurt (la -70. nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și...000 de soiuri. la cartof au fost create 4. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C). Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. 1. rol care va deveni. Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1. colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). în ciuda denumirii. de-a lungul timpului. se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C). fie temporar (la 1-9˚C). .000 etc. aspect care face să se reducă costurile implicate.4. Naturalisţiilor. din care 378 soiuri de păr.. conservatoare de cereale. pierderea unor gene sau combinații de gene).temperaturi scăzute (criostocare).declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale. .470 la bovine.implicarea. aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale. . d). Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj.. Astfel există conservatoare de tip livezi.dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. Conform datelor furnizate de Mackay (2003).4.) conservare in situ. fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.descifrarea structurii genetice a acestor populaţii. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice. În cadrul acestor bănci de gene. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”. prin tehnici moleculare. Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol. 800 la câini și porumbei. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. la măr 3. ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. Omul este așadar și un creator de biodiversitate. mai ales din categoria celor tradiţionale.490 la ovine. sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale .000.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. la orez circa 2. petru supravieţuirea umanităţii. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : . staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice. c.

Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. timp de trei ani consecutivi. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922). Negri. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. în favoarea soiurilor moderne. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. 2004. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate.. de la jumătatea secolului al XIX-lea. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda. dăunători.5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. 600 la caprine etc. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. Nature at Progres. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. pentru agricultori.. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. Les Semences de Kokopelli etc. 2003.. este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. 2005].) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora. Micheloni. în anul 2005. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler. 2002]. Semnalele de alarmă tot mai numeroase. venite din partea oamenilor de ştiinţă. adeseori. Mai recent. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici.. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli.găini. 2005. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție. Confederation paysanne. 650 la porcine. În baza acestei directive. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. cartoful fiind un aliment de bază în această țară. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. 2004]. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60. Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică. În anul 2001. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. 2002]. 1994]. Lammerts van Bueren și colab.

deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. cu populaţie îmbătrânită. 2007]. dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim. prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate. apariția de mutații dăunătoare. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. 2007]. o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. Acestea riscă însă să se piardă definitiv. deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale. în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale. în condiții de temperatură și umiditate reduse. Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS.. Fig. Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară. în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor. Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare). Varietăţile valoroase. Această modalitate de prezervare. pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. colecții de lucru și biodepozitare. la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13. România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale. mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. 73). În România. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură.locale). Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . în zonele în care au fost obținute soiurile respective. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI).961 probe. 73. De exemplu. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca.

colorația verde în interior și la vârf.Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. 74) . suprafața rădăcinii. forma rădăcinii în creștere. numărul de umbele per plantă. lungimea rădăcinii. dimensiunea umbelei primare deschise. grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur). pubescența frunzei. diametrul mediu la pedunculii deschiși. acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului. acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. tipul frunzei. culoarea verde la umăr. Suplimentar. grosimea miezului extern în zona umărului. Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii.longevitatea. independente de factorii de mediu. sincronizarea înfloririi printre plante. forma umărului rădăcinii. numărul de zile până la înflorire. țuguirea rădăcinii. lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct.culoarea distribuită în secțiune transversală. forma umbelei (când e complet dezvoltată). ramificația rădăcinii. înflorirea . numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță. inflorescența tipul umbelei.dimensiunea rădăcinii în creștere. colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). disecția frunzei. diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. la morcov (Daucus carota). diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. numărul de frunze mature per plantă. Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). miezul interior plus cel exterior combinat . culoarea frunzei. tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat). evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. axul rădăcinii. felul de creștere a frunzei. tipul ultimului involucru pe umbela principală. Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. greutatea rădăcinii. Fig. extinderea culorii verzi pe umăr. De exemplu. vârful rădăcinii. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). numărul mediu de 160 . tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. numărul de frunze mai jos de umbela primară. numărul mediu de pedunculi per umbelă. culoarea albă în miezul exterior. pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). forma pețiolului în secțiune transversală. pubescența pețiolului. 74. omogenitatea colorației rădăcinii. intensitatea culorii. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). poziția involucrului pe umbela principală. intensitatea culorii. secțiune longitudinală. extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr. caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) . caracteristicile miezului rădăcinii (fig. lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul. culoarea/pigmentația miezului extern. diametrul rădăcinii la umăr (mm). diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct). creșterea rădăcinii laterale (secundară). felul de grupare a rădăcinilor. poziția rădăcinii in sol (la maturitate).diametrul miezului exterior la umăr.

o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. culoarea în centrul pedunculului. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. lățimea fructului. curbarea spinilor. Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. 2006]. greutatea per 100 de semințe (mg). numărul de frunze până la ştiuletele principal. timpul până la maturizarea semințelor. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. lungimea ştiuletelui (cm). diametrul minim al tulpinii (mm). numărul de ramificaţii de ordinul II (cm). dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. sfărâmarea semințelor. masa a 1000 de boabe (g). rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). durata receptivității stigmatului. număr de flori per umbelă. numărul de boabe pe rând. culoarea anterelor. taxonomice s. incluzând cercetări fiziologice. convarietatea. numărul de rânduri de boabe. Aici sunt incluse: productivitatea.. confluența spinilor. culoarea semințelor la maturitate. numărul de semințe per umbelă. Evaluarea secundară. înălţimea plantei (cm). 4.m. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care. înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm). producția pe metru pătrat (g/m 2). lățimea maximă a petalelor distale.1. lăţimea bobului (mm). Spre exemplu. a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată. devenită în momentul transferului efectiv transgenă. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes. diametrul seminței. fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă. pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare. obţinerea. în contrast cu descriptorii de caracterizare. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. culoarea boabelor. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar. patologice. biochimice. numărul de flori hermafrodite si staminate. aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). lungimea bobului (mm). introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă. o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. [Străjeru și colab. performanțele agronomice. în cazul organismelor pluricelulare. genetice. 3. citologice.a. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. Descriptorii de evaluare. densitatea florilor în umbelă. culoarea anterelor. lățimea seminței (mm). lungimea fructului.d. diametrul maxim al tulpinii (mm). lungimea paniculului (cm). greutatea boabelor/ştiulete (g). fertilitatea. variabilitatea culorii la flori. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). 2. al unei unei plante sau al unui animal. o genă umană transferată în genomul unei bacterii. pubescența la baza primului spin. culoarea florii. numărul de spini pe nervurile secundare. simetria florilor periferice. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu.pedunculi per plantă. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. 161 . lăţimea ştiuletelui (cm). numărul total de frunze. Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12.a. culoarea stigmatelor. iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. până nu demult. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi).

Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. aşadar. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. 1971). aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". O transgenă este. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. 12.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. ea este o veritabilă construcţie genetică. în SUA şi NOVARTIS. În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe. la un anumit erbicid. Este vorba.3. prin brevete. pentru medicină şi farmacie ş. 12. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară.2. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. inclusiv al propriei sale specii. la descendenţii organismului transgenic.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice.5. pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. Dar. realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. Semnificaţia. pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. foarte interesate în plante transgenice. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu). Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. în Europa. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare . iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . dotate cu proprietăţi noi. nu atât pentru realizarea sa. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor. El a devenit celebru. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. chiar dacă codul genetic este universal. cum ar fi MONSANTO. Unele dintre ele vor fi. aşadar. fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură. mult mai mult decât o simplă genă de interes. În fapt. la rândul lor.a. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973. Până în prezent.

4.originea acordării primului brevet pentru un organism viu. care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. pe care o vom nota în continuare Bt. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă. în ţesutul lor. . cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională. Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. . interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. adică inactivă. cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi. caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. În SUA. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis. conţin proteina insecticidă. Este vorba de un şoarece gigant. Exemple: . folosite în scop terapeutic: insulina. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om. prin urmare. de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui). Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală. coli) sintetizatoare de proteine umane. de două-trei ori mai mare decât cel normal. hormon de creştere. entuziasmul a fost cel mai mare şi.). Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. sub aspect biologic.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri.riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă.creşterea productivităţii animalelor domestice. Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: . adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. bere şi vin. bacterii (în special E. în câteva cazuri.producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. Începând cu finele anilor 1970. interferon. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). . giganţi ai agrochimiei. uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale.o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae). aşa cum se prezintă ea în bacterie. Avantaje generate de transgeneza animală: .o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică. 12. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. în mod normal. iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. Plante transgenice A. toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal.) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii.

sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional. c. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. Apoi. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă). fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel". O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes.tratamentul culturilor de soiuri convenţionale. enzimă responsabilă de înmuierea fructelor. are loc o 164 .coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri. astfel ca să codifice proteina activă. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: . B. .dăunătorului.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide. se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat. d. graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători. astfel. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele. În plus. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. . bioplasticele.blocarea sintezei hormonului de maturare. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor. a agenţilor patogeni şi a insectelor. e. . Astfel respectiva genă a fost modificată. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor. în esenţă. obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. b.) Pentru agricultori În primul rând. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. se simplifică procesul de combatere a buruienilor.inserţia unei gene care blochează galacturonaza. e. pentru prima dată. înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor.inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită.. cu un spectru nutriţional mai echilibrat. folosinduse doar un singur erbicid total. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: . iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice. declanşarea bolilor virale (virozelor). deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp.) Avantajele plantelor transgenice. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie. cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime.

Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. Aşadar. b. alte investiţii şi alte riscuri.Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. De fapt. (la care s-a 165 .Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. căci pieliţa sa era fragilă. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. rezistente la acelaşi erbicid. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km. de accesul la pământ. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă.creştere a producţiei agricole.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale . în 1996. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite.Efecte secundare nedorite. rezistentă la un erbicid determinat. iar. accelerarea selecţiei de buruieni hibride. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total. De exemplu. De exemplu.„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe.Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. într-un viitor apropiat. În SUA. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. de epuizarea solurilor sau. de sistemele politice. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. la temperaturi mai scăzute etc). c. iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid.) Riscuri ambientale . În primul rând. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor. lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale. cu gust metalic şi suportă greu transportul. . C. prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. o problemă de acces la hrană. se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). se riscă. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. la aciditatea crescută a solului. . practicând o monocultură de rapiţă transgenică. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură.) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă.selecţie folosite până în prezent. înainte de toate. din nou. prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie. dacă influenţează microorganismele din sol etc. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . deci investiţii suplimentare. care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. apoi. la secetă. culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt.

estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente. chiar de la începutul autorizării primelor culturi.5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. Astfel. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). în special). pornind de la culturile-OGM. în 1998. De exemplu la finele lui septembrie 2000. rezistente la un alt insecticid. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil. fiind poluate 35% dintre eşantioane. deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. tot de tip OGM. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 .transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. În cazul plantelor transgenice. . până atunci. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. Aceasta se poate numi poluare genetică. încă. În iulie 2001. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. pe 4500 ha. rezervorul biodiversităţii acestuia. hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. rezervat numai în scop furajer. Mexicul (patria de origine a porumbului şi.Contaminarea porumbului transgenic de un altul. În Scoţia. Se cunoaşte faptul că. privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2. e. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide". Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. în afara celor ţintă.000) a seminţelor transgenice. în Franţa. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. 1% porumb Starlink.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial. vor produce noi organisme transgenice. problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată. . . în vara anului 2000. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. d. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice.

plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor. anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . . care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.... o soia îmbogăţită în metionină. Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie)." şi denunţa „. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator. În plus. erau normali. cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă. f. considerându-le fără pericol pentru om.. s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. . A. unde sunt prezente numeroase gene virale..„Afacerea Pusztai". Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. mai ales în vastele culturi transgenice. În ediţia sa din 29 mai 1999. pentru mărirea valorii furajere. iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice".Apariţia unor noi alergii. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic. De exemplu. prezentă într-o anumită plantă. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. desigur. . Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic. Contrar concluziilor lui Pusztai. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali". dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă. În acelaşi timp. Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei.. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate. Pusztai (de la Rowett Institut. înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător. dar periculoasă pentru consumul uman. gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat.Creşterea rezistenţei la antibiotice. De aceea. de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură. Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. fie în timpul proceselor de transformare industrială. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. eutanasiată în februarie 2003). „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor.. Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. Marele necunoscut este reprezentat.Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri.

căci 168 . dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. ca şi în Europa. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. D. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. Mexic. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). în 1998. Cu alte cuvinte. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. Din 2002 încoace. China. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. dovleac ş. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. utilizare. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44).a. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. Australia.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. Africa de Sud. porumb şi rapiţă. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. tutun. Argentina. iar. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total. Norvegia şi alte ţări europene. utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE. d. la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. şi solicitările cetăţenilor-consumatori. Aşa cum s-a precizat anterior. de puţin timp. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o. brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha. Canada si China). Portugalia. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate. c. În 1980.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. apoi în Argentina. E. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie. bumbac. aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. Aceste prevederi au generat. b. din ce în ce mai mult. rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty". Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. La numai şapte ani de la debutul lor oficial.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. restul de plante transgenice (cartof. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Referitor la caracterul transferat acestor plante. ele debutând în SUA. Olanda. România. papaia. Ucraina. declanşarea a numeroase critici în Italia. Această premieră. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale. În SUA. Canada. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996). în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale.

o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". „cu randament ridicat". unde fermele au suprafeţe foarte mari. sugestiv denumit „Terminator". în cantităţi tot mai mari. Astfel. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA.ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". Dar. MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. treptat. din care. oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. prin geniul genetic. împiedicând-o să se reproducă. „prin ricoşeu". ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. în curs de dezvoltare. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. întrucât el „termină" viaţa plantei. 169 . Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. prin care vor dispărea. chiar „diabolică". OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. vor dispărea şi speciile perene. mai întâi.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. mai mult ca sigur. care. Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. . toate buruienile anuale din aceste culturi. Şi. F. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. în final.intoxicarea şi moartea. a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System". sporirea produşilor chimici ceruţi. a seminţelor produse de plantele transgenice. O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii.sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. de fapt. iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: . de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. aspect cunoscut şi demonstrat deja). acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor. prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. .pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. Apoi.

estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. produşi în crescătorii uriaşe din Belgia. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. Probabil. În SUA. poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". Această „afacere" ilustrează. ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. în mod special. în mod separat. ca excepţie. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. carnea provenită de la crescătoriile industriale. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. În Franţa. livraţi pe piaţă atât în Belgia. Dar situaţia s-a schimbat brusc. Italia. ca urmare. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. oficial. Tot în Franţa.G. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. cea mai mare ţară agricolă din UE. încă o dată în plus. care doreau să le dezvolte la scară mare. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. În cursul verii 2001. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . s-a opus debarcării containerelor. de ultima sa înflorire . pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. începând cu 1996. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale.OGM-urile. în Franţa. Mai rămâne. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. în curând. nu se cere agricultorilor să recolteze. cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. În Spania. când. Pentru a calma spiritele. În iunie 1999.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice. fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei. în Germania. cele două tipuri de plante. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. aceste culturi au fost primite în moduri diferite. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. Anumite ţări (Austria. adesea violent. În lumea agricolă a UE. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. transgenice şi convenţionale. Astfel. Minoritatea ştiinţifică angajată.

care pregătise de fapt acest protocol. dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie.de-vie transgenică. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii". Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. 171 . Filipine. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care. Noua Zeelandă. dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. În 1999 (Japonia.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. a Europei şi a altor continente. Canada şi Australia). 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. până acum. India. Dintre cele 10 multinaţionale. situate în afara UE. În martie 2000. firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. 3. în totalitate. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. Argentina a fost aceea care a ameninţat. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. După ce au acceptat alimentele-OGM. trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud. Uruguay. Australia. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. în 1984. b. a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. Argentina. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. Australia şi Canada au refuzat. 1. Chile. Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM. Thailanda etc. piaţa mondială a seminţelor-OGM. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. Coreea de Sud. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. H. unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. 2. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Astfel. jumătate controlează.

Unele specii locale acvatice pot dispărea. Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. în ansamblul ei. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. cât şi pentru cea animală. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13. Directiva UE constituie un progres remarcabil. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. În august 2003. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE. atât pentru alimentaţia umană. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. De la publicarea acestei reglementări europene. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. se pot stabiliza noi stări de echilibru. după 4 ani de negocieri. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor. 172 .În final. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. Astfel. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. Pe lângă etichetaj. ca malaria. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. d.1. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. c. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări. Din păcate. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. Totuşi. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. Acest protocol prevede. ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. printre altele. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). intrând în vigoare la 11 septembrie 2003.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. totuşi. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0. reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. altele pot creşte numeric. din ce în ce mai ostilă OGM-urilor. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%.

000 hectare). mamifere. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. crustacei. Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. a). care până atunci existau numai în Africa. iepurii au devenit parţial imuni.000 în 1873. decorative). În acest proces. important dăunător pentru culturile de cartof. Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. pricinuind mari pagube economice. a genofondului populaţiei pătrunse. afidul Phylloxera vitifolii (ord. întreaga floră şi faună endemică. păsări. Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. tehnice. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. înmulţirea şi extinderea iepurilor. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. esenţe lemnoase. reuşeşte să se stabilească în 173 . rezistente la filoxeră. animale pentru scopuri alimentare. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). în succesiunea generaţiilor. moluşte. întreaga structură a biocenozelor unice. circa 12 mii au murit. Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. b.13. biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. cinegetice. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA. Introduceri neintenţionate Prin anul 1929. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat. la vest de Munţii Stâncoşi. estetice. a apărut malaria. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1. au fost deteriorate în mod ireversibil. fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. duşmanii naturali ai iepurelui. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. Curând. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. S-au introdus vulpi din Europa. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. În 1950. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. 17. 9 milioane în 1882. la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare.2. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. astfel încât în prezent. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol.5 milioane în 1945. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. După o perioadă de 6-7 ani. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic.200. Ca urmare a acestor introduceri. peşti. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane. vectori ai malariei. după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. Coleoptera). Până atunci.

Cercetările arată că. interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. Cercetările arată că. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. în care caz sunt afectate numeroase specii. Evaluări aproximative arată că circa 20. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. De asemenea. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. din aceleaşi cauze. Întregul deşert al Saharei. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. sunt multiple: hidrologică. a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. în general moderând-o. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective. Capitolul 11 174 . ecologice. iar în unele împrejurări. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride.el şi să se reproducă normal. în perioadele preistorice şi istorice. suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. Coroanele arborilor. la inundaţii. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente. este moderat regimul viiturilor. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. sanitar-igienică. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. recreativă. în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. pescuit. Funcţiile pădurilor. este împiedicată colmatarea lacurilor. Pădurile influenţează clima locală şi regională. inclusiv a marilor mamifere africane. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane. Extinderea deşertului.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. estetică. în interiorul Saharei actuale. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. se produce şi astăzi. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. În aceste zone. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. din zonele respective. trebuie spus că. prin frunzişul lor. când afectează biocenoze întregi. pădurilor. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. alteori afectează interesele economice ale omului. Supraexploatarea solului. de protecţie a solurilor. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. Litiera are şi ea acest rol şi. local sau pe tot arealul lor. climatică. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). ape abundente şi o faună bogată. Dar. cel mai mare din lume. 82% au dispărut în ultimele trei secole. indiferent de zona geografică. pe lângă aceasta. 13.3. cu circa 5 km pe an. cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni.

relațiile omului cu societatea în ansamblu ei. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică. zoologii caută noi surse de proteine. alegere. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica. dintre care enumerăm câteva: a. dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. Speciile interacţionează într-un mod complex.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii. c. Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale. morav. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. muzicienii au fost inspiraţi de natură. rațiune). Aceste specii pot deveni extincte sau. poeţii. plante.. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. Atunci cand speciile devin extincte.) Toate speciile pot deveni. obligație. prin acțiunile sale. de-a lungul deceniilor și a secolelor. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui. de la o perioadă istorică la alta. Conform dicționarului enciclopedic (2004). caracter. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. rău. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. In istorie. utilizând tehnici noi. Adesea. De aceea. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. Odată cu pierderea unor specii de animale. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta. la un moment dat. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. un animal sau un microorganism. Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine. 1998]. d. datorie. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. dreptate. libertate. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. 2001]. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural.. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme. moleculare şi filogenetice.) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română.) Toate speciile sunt interdependente. scriitorii. virtute. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. filozofii. morală. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală. Etica ecologică include o serie de principii. observarea ei în muzee. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. pe termen lung. mai grav. b. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă. Simplele informații despre o specie. cu legile lor de dezvoltare istorică. În India 175 . clericii. ca parte a comunităţilor naturale. cu conținutul și rolul lor în viața socială”. Omul. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control. artiştii. e. Pentru mulți dintre aceștia. soluția se găsește într-o plantă. Conștiința ecologică s-a format treptat.

Stugren (1988). c. iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. de-a lungul deceniilor. Soran și Borcea (1985). medicul. care se află dincolo de puterea distructivă a omului. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). nu sunt numai amenințate.) O concepție ecocentrică. făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii. în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. prin operele lor. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”. Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. omul a devenit superior tuturor celorlalte specii. b. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund. referindu-se.) O concepție egocentrică. În anul 1962. Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. zoologul Howard T. În secolul al XIX-lea. nu a individului. cu toate componentele sale vii și nevii. Chiar și aceste lucruri. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii. Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. indiferent că este copac. în ansamblul ei.) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. marele ciclu al apei.1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. cu o abordare liberalistă. Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice. Dar m-am înselat. om sau insectă. Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. Puia și colab. în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. Redăm un fragment din cuvântul ei. 176 . găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”. extremist. îmbolnăvirea ambianței. (1999) în trei categorii: a. Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor. (1988) și alții. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. În servicul umanității deci. Cristea (1983). renumita cercetătoare americană Rachel Carson. sarcina noastră este să i le smulgem”. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . ca și în etica ecocentrică. rostit la o conferință. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne.antică. ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant. omul. Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. după biodiversitate și bioconservare. în general. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful