Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

...... Poluarea cu pesticide…………………………………………………..... Obţinerea OGM-urilor………………………………………………………...................... Capitolul 11.................... Tipuri de biodiversitate.............. 12...5......5....... Deteriorarea mediului prin supraexploatare………………….... 13. 11.. Semnificaţia. Biodiversitatea – o problemă globală…………………………………….... Plante transgenice…………………………………………………………….2. Poluarea solului……………………………………………………………….... Capitolul 14..................................... Microorganisme şi animale transgenice………………………………………........2....3. 12.. ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI...2.................. BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11. 11.4.. 13.. Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10........1....4.1................5... pericolele şi evoluţia transgenezei……………............. ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 .... Valoarea biodiversităţii……………………………………………………….. Valori opţionale……………………………………………………… 11........ Conservarea “in situ”................ 11.....1......4..... 11.3.........2.........3. 11.4.... 11..............................3.. ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC…………………………..... 10.......6..... Valori economice directe…………………………………………….....................4. Valoarea existenţială………………………………………………… 11........3..4.....2.2........ 11.................. 11..... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12.......2..........10............4.. Conservarea “ex situ”……………………………….. Capitolul 13...... Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme.........2.4...... 11..4.......1.... Conservarea biodiversităţii....... 12...2........1........................ Consideraţii generale............... Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10.. 13.......... Valori economice indirecte…………………………………………......2....... 10 12... Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale.1...

a indiferenței oamenilor. Din păcate însă știința. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. în mod convingăror. În ultima vreme. Pădurile tropicale. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat. neatinse în urmă cu 500 de ani. deteriorarea stratului de ozon. cuceritorul naturii. Secole de-a rândul. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc. în anii ’70 ai secolului trecut. în ansamblul ei. în secolul trecut. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. pe care o exploatează și o transformă cu violență. de-a dreptul demente. Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin.PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni. Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. reducerea biodiversității. față de Planeta care îl găzduiește. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. nu au întârziat să apară. atât în ceea ce privește resursele.. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi.1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. că trăim într-o lume limitată. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă. Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării. S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. Într-un singur deceniu (1979 . în special în ultima jumătate de veac. scăderea fertilității solului. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 . odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. eutrofizarea apelor. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele. peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. a opoziției dintre societate și natură. După unele estimări. împotriva echilibrului natural. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator. În Evul Mediu. ploile acide. emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. Problemele legate de conservarea naturii. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc.

Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului. de ecologie generală. dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului. din păcate. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. adeseori. Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. de la amenajarea orașelor până la educație. fiecare principiu. agricultură. turism și viața de zi cu zi. silvicultură. Cluj-Napoca. Desigur că.mari. în multe manuale de ecologie. pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. industrie. într-un fel sau altul. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei. biotehnologie etc. precum și celor care și-au adus aportul. 10 mai 2008 Autorul 6 . cele două componente ale existenței noastre. fiecare aspect. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie.). iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. a doua de agroecologie. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune. la apariția sa. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. ireversibil.

Botnariuc şi Vădineanu (1982) . În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. discipolul lui Darwin care. iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact. cât şi cu lumea din jurul lor”. în 1861. Odum (1971. de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. Este vorba despre retroacţiunea 7 . Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari. abia de Pasteur. rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei. Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. Hr. atât organic cât şi anorganic”. în accepţiunea modernă . oicos = casă.) şi Teofrast (372 – 287 î. gospodărie şi logos = cuvânt sau. biocenoze. deci. atât unele cu altele. Hr. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant. Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci.ştiinţă. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice. introduce termenul de ecologie. în limba greacă. Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. ca precursori ai gândirii ecologice. Din punct de vedere etimolologic. 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. în anul 1866. De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi. numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. în 1792. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871). Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier.1. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu.). hidrologi. Aristotel (384 – 322 î. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală.

Acestea sunt: autoecologia. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului. măsuri. Astfel. schimbările climatice globale s.protecţia mediului. În figura 1. ecologul trebuie să fie un enciclopedist. ecologia solului sau ecopedologia.evenimentului. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant. etnologie. Demecologia (gr. ecologia și etologia primatelor etc. fizică. anatomie. ecologia silvică. Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări.]. sociologie etc. în cadrul ramurilor 8 . Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană. Apariţia si amplificarea poluărilor. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. motiv pentru care se impune munca în echipă. De aceea. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. demecologia şi sinecologia. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii. dispariția unor specii. morfologie. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E. Odum.T. economie. După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau. ecologia fungilor. cu diverse categorii de specialişti. economie. uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii. Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. ecologia lichenilor. ornitoecologia. etologie etc.. demos – popor. auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic.împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. biochimie.. de cunoştinţe deosebite.. iar sinecologia (gr. sin . sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă.P.a.. entomoecologia.. aplicative și specializate. genetică. adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. Autoecologia (gr. mai restrictiv. Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. antropologie. ecologia așezărilor umane. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. chimie. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului. Puia și colab. ecologia umană. Un alt criteriu. el trebuie să cunoască taxonomie. (1973). (1971. 1984]. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie. (2001) etc. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană. accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. Stugren (1982). omul și hominidele. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice. În linii mari. 1983). Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor. brioecologia. ecologia și gospodărirea ariilor protejate. H. ecologia sistemelor naturale etc. de imaginaţie şi anticipaţie. ecologia plantelor. În societatea contemporană. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe.

ecologia mediilor subterane etc. Așa au apărut: ecologia terestră. Fig. Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării.specializate ale ecologiei. nici ecologii cu ecologiștii. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști. Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră. vizează mediul de trai al viețuitoarelor. Delta 9 . ecologia acvatică. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. ecologia este nu numai o ştiinţă. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane.2.P. Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab. Odum (1971).. După E. 1. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. 2001] 1. Ecologia a fost definită mai sus..

S. Ionescu. Rădulescu. Al. Andriescu. D. Doniţă. H. V. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. B. Coldea. Cartea de ecologie scrisă de N. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. Al. Dintre continuatorii lui Antipa. I. Godeanu. Berca. 10 . Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E. D. P. Băbeanu. Şchiopu. Simionescu. Penescu. sub aspect ecologic. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. M. N. PopoviciBâznoşanu. Bănărescu. Peterfi. Ghinea. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. Băcescu. L. Rotaru. Coste. biospeologia. amintim pe acad. Şchiopu. Filipaşcu. I. Giurgiu. acad. C. Decou. Prodan şi Al. Săvulescu şi P. Olteanu. Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. Gh. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). V. În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. A. Dumitrescu. N. Botnariuc şi A. P. Enculescu. N. Borza. Pop.V. M. I. Puia. După cel de-Al Doilea Război Mondial. V. L. M. Munteanu. A. Murgoci. Cotigă. Popovici. Ivan. N. V. ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. D. T. Ştirban. Papacostea. Al. Munteanu. Boscaiu. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. N. Borza. Stugren. N. St. Olteanu. M. Racoviţă.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre. Bândiu. I. I. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. G. L. Gyurko. C. Soran. I. Bercea.

a. Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. organismele. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). un lac de câmpie. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului.) Caracterul istoric In sistemele biologice. moleculele. un recif de coralieri. Ex. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. De pildă. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. o pădure etc. 1982]. populaţiile etc.). aflate în interacţiune. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. 2 . nici energie. De exemplu: un vas cu apă. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu. Sunt sisteme realizate numai teoretic. un ţărm de mare. fenomene. 1 . Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. nebiologice. organismul viu. închis ermetic. Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. Exemple: o stâncă. celulele. 2 . [Vădineanu şi Botnariuc. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . 11 . la rândul său. Astfel. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii. identice sau diferite. pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. simboluri. adică istoria lor. întreaga materie vie sau nevie. pentru a putea explica organizarea şi structura.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător. cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise. ca şi întregul univers. un nor. este organizată în sisteme. constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. organele. sistemul de lucrare a solului etc. este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. ţesuturile. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente. elemente tehnologice etc. Conform concepţiei sistemice.

Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat. mai mult sau mai putin fidel. cartof. comparativ cu cele diploide [Tarnavschi.) Integralitatea Un sistem. Numeroase cercetări arată că. din apă sau eliminate în mediu). 4x) cinci (pentaploizi... unele dintre aceste fenomene. mult mai “agresivi”. ţesuturi şi indivizi. Sistemele biologice. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor. Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii . în timp ce. cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor. la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). Astfel. pot fi exploatate în favoarea omului. patru (tetraploizi. 1973 etc. codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. substanţe chimice din sol. adaptarea la noile condiţii de mediu. fenomen denumit redundanţă. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. culori etc. Bănărăscu şi Boşcaiu. viţă de vie. suprapopulaţia). ovăz. 5x) etc. 3x). diploizi.) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. 1948. măr. structura şi modul de funcționare a populaţiei.vertebrate). de regulă. sistemele biologice. alcătuite din numeroase părţi componente. 1981]. la distrugerea sistemului. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. proporţia poliploizilor va creşte. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg. la un moment dat. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective. 2004. precum poliploidia. Trebuie menţionat că. în loc de două ca la indivizii normali. au invadat preerile Canadei. La o serie de plante cultivate (grâu. structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. Acesta este considerat un rău necesar. adică să-şi păstreze subsistemele componente. În ameliorarea plantelor şi animalelor. Redundanţa excesivă. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite. este necesar să-şi menţină integralitatea. adică sunt apte să recepţioneze. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică. pentru a-şi îndeplini funcţiile.].b. gesturi sau alte activităţi). să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme. la nivel individual. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. să prelucreze. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete. care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. nici în transmiterea informaţiei. patrimoniul genetic al speciei. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab. prin ameliorare. a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi. în celulele somatice. fiziologice (comportamente diferite. chimice (mirosuri. c. fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. în linii mari. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică. citat de Cristea 1991].). Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. La nivelul individului se repetă. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 . deci repetarea excesivă a mesajului. deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. în final. specii ornamentale etc. poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia.]. Astfel. comparativ cu organismele diploide [Teofil.) s-au obţinut. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii.

d. frunzele revin la starea lor normală. e. La nivel de populaţie. structură genetică etc. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. ale unei populaţii sau 13 . 2). iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback). la dispariţia lui ca sistem (de exemplu. în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării. Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. cu atât corelaţiile sunt mai numeroase. este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. în tensiunea stresului. De exemplu.părţilor componente. g. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui. Un rozător în captivitate. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile. în timp ce. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente. Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă. ca orice sistem cibernetic. La sistemele lipsite de viaţă. In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice. pe sexe.). cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide).) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. înseamnă că are mai multe programe. o anumită structură pe vârste.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. stânca sub acţiunea picăturii de ploaie).) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. Orice sistem biologic. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută. Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii.) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu. care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. ca urmare a echilibrului dinamic. integrat în sistem. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. are alte însuşiri decât în afara sistemului. biocenoză. f.4°C). diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale. “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului. Astfel. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă. frunzele de porumb se răsucesc. aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. Cu cât sistemul este mai complex. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări.

a prolificităţii. într-o măsură mai mare sau mai mică. ecosistemul. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast. biotopul şi habitatul. populaţia. a structurii pe vârste. biomul şi biosfera. care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație.) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie. 3 . Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 . 2. Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie.c E E Conexiune inversă R C. B. a presiunii sângelui etc. Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii.dispozitiv efector Fig. Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii.c E . A. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme. Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant.centrul de comandă . biocenozei şi ecosistemului. pe sexe etc.). biocenoza. populația de Taraxacum officinalis din livadă etc. Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge. menţinerea temperaturii corpului. O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii.biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback. funcție esenţială a indivizilor. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă.dispozitivul de recepție . energie şi informaţie. 1982] 2 . indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate. la nivelul populaţiei..) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul). Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă.

Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. ferite de atacul animalelor carnivore. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. de aceea. fără pierderi şi imigrări. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. izbucnirea epidemiilor. dacă o considerăm un sistem închis. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. Din păcate. În realitate. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. mortalitatea este una ecologică. deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei. în cazul supraexploatării păşunilor. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. urmată de degradarea biotopului. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. iar în final la deşertificare. Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. pe de o parte. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. respectiv scăderea în unitatea de timp. densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. etiolarea plantelor. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. În evoluţie. Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. distrugerea covorului vegetal.stabilirea densităţii populaţiei. nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. dependentă de condiţiile de mediu. Aşadar. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. sunt: rata natalităţii.

C.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb. poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa. afinitatea. Aceste fenomene au variaţii periodice.. vulcanii etc.numărul total de specii din biocenoză. diversitatea etc. cu o anumită frecvenţă. microorganisme). Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze. cutremurele.) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. Dacă populaţia se reface. . poate să dispară. iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza. o populatie de V. greacă. succesiunea anotimpurilor. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză. hidrosferei si atmosferei. Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3.m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. 16 . uneori chiar catastrofală. prin acţiunea selecţiei naturale. pomorum (gărgăriţa florilor de măr). perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri. a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: . microfaună. Pentru studierea. o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc. abundenţa. bios = viaţă.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi. 1984]. Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare). mareele etc. inaequalis (rapăn). pornind de la un număr mic de indivizi.numărul total de indivizi. sub aspect cantitativ. de o anumită amploare. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. 1971]. genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. dominanţa. echitabilitatea. Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită. biomasa totală şi repartizarea pe specii. D. Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei.1. care nu-i mai permite refacerea. Variaţiile neregulate. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu. uraganele.). o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). koinos = comun). o populatie de A.

b. la un număr de indivizi egal. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns. pe o suprafaţă în pantă. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. Plecând de la constatarea că unele biocenoze. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare. Astfel.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. un parc. cu cât au fost mai mult timp omogene.. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei. între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. De exemplu. într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite. diversitatea speciilor va fi săracă. Din contra. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. Aşadar. desigur. unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă. animale. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. Numărul acestor specii va fi.2.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective). au număr foarte diferit de specii. Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: . heleștee. lacuri. dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. respectiv cele rezistente la elementul respectiv. Importanța diversității agricole. Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop. cu condiţii vitrege de viaţă.ecosisteme marine 17 . atât interspecifică cât și intraspecifică. în Delta Dunării. bălți. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă. E. atunci când biotopurile sunt neuniforme. Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii. plauri. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a. 1975]: c.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză.) și numărul speciilor va fi mai mare. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul.). Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic. Spre exemplu. un ciclu biogeochimic local. ape curgătoare. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11. supusă eroziunii. vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune.4. păduri etc. datorită diversității habitatelor (dune de nisip. De exemplu. fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu.4. o pădure.

formând o centură boreală de conifere şi mesteceni.. Africa. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). Tasmania. peninsula Scandinavă. 5.) Biomurile marine şi oceanice: 1. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor.ecosisteme terestre . 4.al bălţilor 4. Africii.) Biomurile acvatice continentale: 1.ecosisteme de ape interioare . 3. d. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. sudul Japoniei. insulele Canare.) Biomurile terestre: 1. c. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee. 2.ecosisteme antropogene F.. terenul devenind arid. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. tufişuri. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. păduri de conifere. Cuprind zone ale Americii de Sud. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. creează condiţii bune de umiditate. b. 3): I. combinate cu temperaturi joase. Asia). biomul stepelor. În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă. răspândite în zone din America de Sud. cu multe straturi. sud-estul Australiei.al lacurilor 3. Australiei şi Indiei. biomul deşerturilor: a. Acestea. determinate de zonele latitudinale ale planetei. Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia. biomul savanelor. Noua Zeelandă). păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig. corespunzând zonărilor geografice. 7. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. biomul mlaştinilor 5. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 .) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. bogate în liane şi specii epifite. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. nivo-glaciare. biomul palustru . Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. Scoţia şi continuă în America de Nord. b. biomul oceanic III. Noua Guinee. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a. c. b. Estul Chinei. inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. biomul lacustru (sau lentic) . cu frunze dure şi mate. Madagascar. tropicale şi subtropicale. caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II. caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului. iar în perioada secetoasă aceasta moare. 6. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. plante spinoase etc. biomul marin 2. temperate. păduri tropicale cu frunze căzătoare. biomul deltaic. vegetaţie luxuriantă.

cu perioadă scurtă de vegetaţie. la altitudini de peste 2200 m. cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie. precipitaţiile peste 1200 mm/an. din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor. b. Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci.a.) arctice (peisaj climatic extrem. 19 . Sunt zone bogate în petrol şi minereuri. temperatura medie anuală este de .etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin. cu viaţa din peşteri. grote şi din reţeaua interstiţială. pe câţiva centimetri. IV. secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară.) Biomul subteran.2 oC. faună care se dezvoltă în golurile nisipoase. în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat.) alpine . iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an.

1. Harta vegetaţiei Globului.. 10. 9. Semideşertuiri. Silvostepe. 13. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. 8. 6. Păduri subtropicale umede. 1968]. Savana cu arbori. 3. Savana cu ierburi. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. 5. Păduri tropicale umede sempervirescente. 3. Deserturi. 2. Mangrove. Stepele din zona temperată. Păduri de conifere . 11. 7. 14. 4. [Brockmann şi colab. 12.Fig. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene.

Tundra montană. 18. Deserturi reci nivoglaciare 31 . Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă. 20. 16. Vegetaţie alpină seminivală. 15. Tundra. 19.boreale. Silvotundra. 17.

Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis. factorii geografici (panta. 21 . altfel spus. 2001]. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. domeniu care include patru regnuri: Protista.și focul). De exemplu. lumina. factorii chimici (azotul. în absenţa cuprului. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate . Cele două extreme delimitează. Fungi. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici . pentru fiecare organism. mişcările apei). expoziţia). Este vorba. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme. bioxidul de carbon. influenţându-le manifestările vitale. specii cu nucleu propriu-zis. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. pteridofitele. este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab.385. altitudinea. reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme.. Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. Animalia şi Plantae.) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului. vitele vor suferi de boli fiziologice grave. Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1. cobaltului şi a manganului din hrană.insecte. oxigenul. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă). gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal .. al doilea domeniu şi regn este Archaea. Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. al treilea domeniu este Eucarya. muşchii. mări și oceane. artropodele. desigur. moluştele. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. viermii. de specii cunoscute şi descrise. formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”. Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . echinodermele şi cordatele. acvatică sau terestră. Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. umiditatea .1. Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza. factorii mecanici (vântul. acarieni). spongierii. optimul său de dezvoltare. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici. Aşadar.protozoarele. substanţele minerale din sol). 2002]. apa. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire.temperatura. salinitatea.000 specii. Conform Legii minimului.G. considerat ca fiind evoluţionar distinct. celenteratele. pH-ul.talofitele. iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab.

t0) d unde d este numărul de zile. dezvoltarea nu mai are loc. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii. temperatura optimă va fi şi ea diferită. populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim. 1990]. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului. poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). inclusiv a stadiilor vulnerabile.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu. adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite. în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. De aici rezultă că. sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K).. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective. unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an.3. 3. fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale.1. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie. dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22. Trebuie precizat faptul că. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. după condiţiile climaterice locale. De exemplu. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură. ou. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. 22 . deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t .1. prin urmare.3°C. expoziţie. în timp ce. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic. iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective. Desigur că. în care se face tratamentul fitosanitar. 1995].1. Astfel. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. Desigur că. luminii și apei ca factori ecologici.. În caz contrar. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică.1. În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare. deoarece pentru avertizarea stropirilor. Sub această temperatură. Pentru o anumită specie.1. pupă. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0). alături de foc. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal. Astfel. pantă etc. la 18. larvă. Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. viermele merelor are zero biologic de 9°C. Deci. De exemplu. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6. 1978].

chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. Oprea (1995) arată că.) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. la peste 21°C. 4. Fiecărei fenofaze (dezmugurit. trebuie să fie de minim 2900°C. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. 1995]. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă. iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. la peste 19°C. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. 1990] La plante. iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr. La pomii fructiferi. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. ouă de 23 . iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C. unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare.3200°C. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent. seminţe de plante. Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C.Fig. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. vinuri de calitate superioară. La viţa de vie. Astfel. înflorit etc. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). În anumite condiţii.

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita. muşcături veninoase. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. culorilor. Impatiens noli-tangere. “Funcţia energetică a ecosistemelor “.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum).1. Helianthus annuus etc.ultraviolete. diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri. De exemplu. obiectelor înconjurătoare. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. Mimetismul constă în imitarea coloritului. iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). grâul şi orzul 1. mişcărilor. constă în perceperea formelor. acumulată în substanţele organice. desenului şi a formei generale a. dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină. sunt dăunătoare. În felul acesta. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5. In sens ecologic. Cerasus avium. care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus). In cursul evoluţiei lor. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf . Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură.400 lucşi [Criveanu. distanţelor. motiv pentru care va fi evitat de păsări. . de umbră. care preferă lumina mai puţin intensă. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă. mazărea necesită 11. Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. 2001]. iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca.Suprafaţa totală a frunzişului St . Vitis sp. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . o specie de fluture din America de Nord. o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. 27 . iedera (Hedera helix) etc. confundându-le cu insectele pe care le imită. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. Efectul informaţional cel mai general al luminii.800-1. cum sunt Oxalis acetosella. Persica vulgaris. murul (Rubus caesius). În cazul unei păduri de stejar şi carpen.200-2... Amaranthus retroflexus. Amygdalus communis. 1999]. importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi.800. prin gustul său foarte neplăcut. datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. zmeurul (Rubus idaeus). pentru animale. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. . prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. gusturi sau mirosuri neplăcute etc. în condiţii de lumină difuză. De exemplu. Juglans regia.heliofite. tutunul 2. situată pe un sol bogat şi climat favorabil. pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin. Armeniaca vulgaris. cu lungime de undă scurtă. agrişul (Grossularia reclinata).sciofite (umbrofile). Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă. pentru înflorire. care suportă semiumbra. If = 5-8/ha. datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui.000 lucşi. De aceea. Plantele au nevoie de un minim de lumină.Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2. 6. iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire.

8. astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani. prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. 7) și a unor specii de broaşte (fig. întâlnirea pentru împerechere etc.se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze.Syrphus ribesii (a). insecte (licurici)]..b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului. care imită viespea (Vespa crabo). Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. 28 . Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător. desenele de pe corpul şerpilor (fig. ciuperci. orbirea prăzii. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația . alge. Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. în timp ce. Mimetism . 9).) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice. metazoare etc. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. culoarea şopârlei cenuşii. 2001]. Fig.(a) (b) Fig. 6.). 7. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright. atragerea prăzii. cât mai ales la organismele acvatice. fără mijloace de apărare. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului. o muscă. 8) care se confundă cu mediul ambiant etc. mai ales dacă stau nemişcate. La unele organisme (bacterii. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. ramuri uscate etc. Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. 10). Pe lângă sursa cosmică de lumină. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii. Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens.

Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină.broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara. S-a constatat faptul că. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ).. crinul. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei. migrarea păsărilor etc. 2004]. tomate etc.) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive. iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. heliotropism). floarea-soarelui. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu. Spre deosebire de plante. 10.. în condiţii de întuneric. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi. înfloritul. În mod asemănător se comportă şi ridichile. când fotoperioada este scurtă. 9. ele se vor menţine în stare vegetativă. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor. pentru găsirea hranei. Apa 29 . ele ridicându-se în treimea superioară a apei.1. lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. hrişcă. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. Imitaţie la pasărea gura. Indiferent de poziţia plantei.3. ceapa.). fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. 2000] Fig.de.Fig. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală. spanacul. formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob. 1982]. Dacă la plantele de zi scurtă. iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. la măr. morcovul etc.) plante de zi scurtă (ex.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. De exemplu. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. Astfel. Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. meiul. În privinţa înfloririi. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. unele cereale. crizantemele. 3. în anumite intervale de timp. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan.1. Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley. 1978]. brânduşa de toamnă. La plante.. 1982]. cânepa etc.. orezul. salata. durata luminii depăşeşte nivelul critic.

respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. În plus. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. În perioada înfloritului. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. atât de necesară pornirii în vegetaţie. adică se încălzeşte şi se răceşte încet. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ.Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor. Primăvara. umiditatea aerului. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. chiciura şi poleiul. La pomii fructiferi. grindina. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. 1993]. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab. proliferează bolile criptogamice. roua. soiul Stanley. Căldura specifică. Conductibilitatea termică a apei este mare. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual. Puterea de solvire. consumul de energie ar fi exagerat de mare. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. atenuând oscilaţiile de temperatură. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. zăpada. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. Dacă ar fi homeoterme. Pentru plantele de cultură.. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. Maxim şi colab. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. dacă acestea se prelungesc.. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. Astfel. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. 30 . datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante. În plus. Apa face posibil transportul acestor substanţe. Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. sub gheaţa formată la suprafaţă. Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. nebulozitatea şi ceaţa. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. în primăverile ploioase. poate ajunge la 100%. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. fiziologice şi ecologice esenţiale. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. De pildă. În ţara noastră. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. 1993]. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. inclusiv în anotimpul rece. Apa este un solvent remarcabil. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. 1995]. creşterea intensă a plantelor. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. la 250-500 mm stepa. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor. 1979]. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie.

Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000. la porumb este 368. atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. cu textură grosieră. prin rănile produse organelor aeriene. prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. decât la cele nisipoase. umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor. în funcţie de starea în care se află: .Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei.. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. cu ajutorul tunurilor antigrindină. iar la animale influenţează diverse procese. [Dragomirescu şi Enache.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol. . cu textură fină. uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor). 1982]. 1993]. La plante. De pildă. precum termoreglarea.. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. la pir 1086. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab. la varză 539. Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă. 1998]. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor.Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere. acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc. raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10. 31 .Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante. fecunditatea etc. 2001]. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor. la dovleac 834. iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean.. De exemplu. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase.

Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive.1 mm [Moldovan. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu. Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. 1980] Fig. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale. 1980]. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu. 32 .12. producând ofilirea acestora. 11). 13. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. vorbim despre o perioadă de uscăciune. deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0. în permanenţă uscat. nu se întâmplă acest lucru. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică. (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică. în zone unde. slab reţinută şi se pierde rapid. 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu. Dacă apa freatică este la mică adâncime. Lambert şi colab. 11. ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. este foarte mobilă.Fig. Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. seceta freatică. Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991). Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. . motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. 13. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. În acest caz.Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. - Fig. apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. secetele au cel mai mare punctaj. Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat. prin scurgere sau infiltraţie. apa peliculară şi apa capilară. ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. seceta pedologică. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu. Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. pe baza a nouă criterii. în mod obişnuit. 12.

acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă). . insecte etc. focul de lungă durată. Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură.xerofite (plante). iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor). eliminarea de fecale foarte uscate. 3.După un timp. diferite specii de amfibieni (ex..1. cum sunt savanele. În funcţie de pretenţiile faţă de apă. Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. . unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini. atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă. de pe solul neprotejat. păsări. el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular. Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. În unele zone. În ţările tropicale. de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse. a râmelor și a insectelor. în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile. fiziologice şi comportamentale. are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol.hidrofite (plante). Dacă focul este însă de scurtă durată. în Delta Dunării. plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea. De aceea. părul. Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare. aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee. creşterea vitezei de infiltrare a apei etc. Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis). organismele se grupează în patru categorii: . pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani. îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul .. atât în aer cât şi în sol. apa din sol devenind inaccesibilă. orezul (Oryza sativa).). acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente. se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate. cireşul. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc. în vederea extinderii terenurilor agricole. Mineralele solubile sunt spălate. Astfel.Nymphaea alba) . reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate.2. cu pretenţii intermediare faţă de apă. ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. iar savana cedează treptat locul deşertului. vişinul. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede. Exemple: coada calului (Equisetum arvense). pentru a reduce evapotranspiraţia. Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici.mezofite (plante).higrofite (plante). suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. debitul acestora tinzând spre zero. Pădurea este astfel înlocuită cu savana.. pentru a ajunge la apa freatică. Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. insecte etc.). respectiv mezofile (animale). Salamandra salamandra) etc. respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. accesibile plantelor. râma (Lumbricus terestris) etc. respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. antilopele africane etc. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 . cu deficit permanent sau temporar de umiditate.

determină valori foarte diferite ale regimului hidric. la Predeal se găsesc păduri de molid. care vor influenţa structura ecosistemului. Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum. temperatura medie scade cu 0. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită.3. al vânturilor etc. Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine. unde se găsesc păduri de fag.1.5 – 0. temperatură. biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente. vânt. scade temperatura. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului. De aceea. specifică câmpiei. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului. deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. Factorii mecanici 34 . la aceeaşi latitudine şi longitudine.).) care are scoarţa foarte groasă. ce atârnă în copaci. pe măsură ce altitudinea creşte.) şi mesteacănul (Betula sp. expoziţii şi altitudini diferite. De exemplu. în timp ce. etc. 1995]. 3. lemnul spongios. În savanele africane. altitudine. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică . al luminozităţii. 1995]. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină.6 oC. umiditate. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate. când se impune intervenţia fitosanitară. În zonele cu incendii frecvente. În plus. Fructele lor.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. intensitatea luminii. La noi în ţară. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. De exemplu.). altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului. Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze. baobabul este lipsit de funze. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. În pădurile de conifere. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii. unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. De regulă. presiune atmosferică. reprezentată prin păduri de stejar sau fag. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban. în zona dealurilor.4. pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. 3. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. iar cele mai sensibile molidul (Picea sp. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea.. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc.1. 1982]. la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. Există însă şi excepţii. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp.. umiditate relativă a aerului etc. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie. expunerea solului la fenomenul de eroziune. în sezonul secetos. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. Expoziţia. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. De exemplu. saturat de apă. umiditate relativă a aerului. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia. între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor. la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim. care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune.

a. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. deoarece. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. prin săparea de chei (Porţile de Fier. de-a lungul evoluţiei lor.). Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre.. Pe de altă parte. mări. în principal. Astfel. alizeele etc. coniferele. în special la arbori. lipsite de vegetaţie. berze etc.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat. Apa transportă substanţe dizolvate. vânturile sunt cu caracter de regim. 35 . iar adaptările constau în producerea de polen uscat. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. acestea pot străbate lanţuri muntoase. pe suprafeţe întinse. aşa se formează vântul. cianoficee etc. În apele stătătoare. fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi. pentru fixarea de substrat etc. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei. stabilind legături între diferite bazine hidrografice. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. aşa cum sunt gramineele. stejarul etc. Vânturile neperiodice (uragane. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate). Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. mai ales asupra celor forestiere. cenuşă vulcanică). datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate.. păpădie etc. b. ascendenţi şi descendenţi. de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului. (animale). Unele păsări (pescăruşi. ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului.). tornade etc. Astfel. determinând fenomenul de eroziune.) Mişcarea atmosferei (vântul). păsări răpitoare. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei.În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei. la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. Uneori. având în acest sens structuri specializate (de exemplu.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor. dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. La unele plante terestre. Curenţii oceanici verticali sunt produşi. Cheile Bicazului etc. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee. oceane) au diverse feluri de mişcare. iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare. la acest factor. tornade etc.) Mişcările apei. În zonele montane. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. mişcările apei constau în: curenţi verticali. salcie. determinând productivitatea zonei respective. insulare sau de coastă. uşor şi în cantitate mare. Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic. Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară. Atât apele curgătoare (izvoare. papusul de la plop. constituind bariere naturale pentru numeroase specii. Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. maree. prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari .). praf. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip. Din punct de vedere ecologic. apa se scurge datorită pantei. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei. Nefiind o mărime constantă. care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul. La apele curgătoare.) şi cu caracter perturbator (furtuni. râuri. valuri. lacuri.

după relaţia: 36 .n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab. prin componentele sale. Mg. În sol. Zn. cationi cu rol important în nutriţia plantelor. excesul de calciu poate conduce la blocarea. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus. Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-). florei.7% la fosfor și 0. şi deci feriţi de spălare.01-7%). 1993]. Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile. Na. ultramicroelemente.macroelemente secundare: S (0.1-0. B. Ca (0. iar înălţimea valurilor la peste 30 m. cu concentrații ce nu depășesc 0.02 . 2005].. microfaunei şi faunei. P. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. La mişcările apelor stătătoare. microelemente (Fe. deoarece astfel sunt reţinuţi. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea. 1995]. Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului.1. în compuşi insolubili. Mo). H) decât argila. Aşa de pildă.9%). Excesul. Cu. Solul.2 . Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. Astfel. la viţa-de-vie. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale.2 – 1. dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile). ca şi carenţa. în elemente minerale produc boli fiziologice la plante. Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca. provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. o boală fiziologică gravă. rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive.6% la potasiu. determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Cu ajutorul microorganismelor.01% din substanța uscată. Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice. datorită amestecării masei de apă. Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor. Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale.4 .3%). ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare.6% din substanța uscată la azot. humusul se descompune. Mg (0. . Mn. manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea. K) a căror concentrație în plante este de 0. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 . milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea. K. 3. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale.1. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami).5. 0. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor. a fierului generând cloroza ferică.Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice.

La valoarea 7 soluţia are pH neutru. .(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l.5-7. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului. RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). Raphanus raphanistrum.).. Chenopodium album. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5. în timp ce. K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus. prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. mobilitatea lor se reduce. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab.. însă pentru se lucra mai uşor.) . cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice. Luzula luzuloides etc.5)... vom secătui solul în acele elemente. precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani.5-6. În felul acesta. 1982]. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole. După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus. devenind inaccesibil plantelor. Potentilla argentea etc. microelementele au mobilitate mare în mediu acid. în mediu acid. când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. 1990]. Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. De exemplu. Rubus caesius etc. în apa chimic pură. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7. 37 . Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului.9. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion. Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. ionii de Al3+.). Astfel. iar la pH alcalin sau neutru. De exemplu.specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis. Nardus stricta.specii mezotrofe. In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu. unele specii importante de cationi precum Ca2+. Aşa după cum este cunoscut. bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6. absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. prin formarea de compuşi insolubili. în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot. Taraxacum officinale. porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot. iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH. pe care şi-l asigură din atmosferă. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive.H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14.14. Cu excepţia molibdenului. avem: . Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. . Festuca rubra.

ei interacţionează permanent şi indisolubil. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore.. b. deteriorarea stratului de ozon. Prin urmare. bumbacul. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: . care se întâlnesc de regulă pe soluri saline. într-o zonă cu o anumită macroclimă.). se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic. 3. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. sau se găseşte într-o cantitate insuficientă.Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica.1.). iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean. viţa de vie. Desigur. mai rezistente la boli. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. stepă. Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte. în care se disting următoarele domenii: de carenţă. stejarul pufos etc. 1979].) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani.). câmpie.6. preferante.) [Ivan. Solanum nigrum etc. Datura stramonium. plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis. Rumex stenophyllus etc. planta nu se va dezvolta normal. Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici. ploi acide etc. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ. pentru o insectă piatra sub care se află ectc. dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis. mai ales prin industrie. Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. Medicago lupulina etc. munţi. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă.. aceste limite diferă de la o specie la alta.1.7. 14). ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent. făcută în capitolele anterioare. ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare. 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline. a.) Legea toleranţei (Shelford. care cresc obişnuit pe alte soluri. în anul 1840.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare. dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. Astfel. Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta. numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima. . care la rândul lor pot fi: obligatorii. . optim. care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea.. 1993]. podiş. Conform acestei legi. În fapt. specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa.) şi suportante. tundră etc.. Plantago maritima etc. Astfel. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. de sute sau mii de km. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia.Rumex acetosella etc. savană. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. Juglans gerardi etc.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă. 3. faţă de un factor ecologic abiotic. dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. toxic şi letal (fig.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

2. 1981]. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu.relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) . Relații heterotipice. prin populaţii intermediare.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. 2. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai.2. Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii. fluxul de energie prin ecosistem. Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: .relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3. 2002] 3. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin. Independenţa sau neutralismul (0 0) .Fig. productivitatea ecosistemului etc. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă. Efectul de grup în furnicar. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei.2. 16.2.. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii. atunci în mod indirect.-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.1. De-a lungul timpului. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. Competiţia interspecifică (. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab. De 42 .. autocontrolul ecosistemului. dacă nu direct. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. circuitul substanţelor. intensitatea şi formele selecţiei.

Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. Ciupercile cresc. inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu.ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. 43 . rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. plante leguminoase . avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie. Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. lumină. Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea. 3. Relaţie de mutualism a şi b. De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase. Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. girafe. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig. deci profită de pe urma convieţuirii. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig. punându-l la dispoziţia plantei. Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie. Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. adăpost etc. Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami. necesare algei în fotosinteză. 4. Comensalismul (+ 0). cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură). competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. produce substanţa organică necesară propriei existenţe. De exemplu. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate).). 17. mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate. Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. solanacee). incapabile de sinteză. relaţia este obligatorie. Fig. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine. c. Mutualismul (+ +). presiunea osmotică din hife fiind foarte mare.fie intercelular. ambele populații fiind influenţate pozitiv. 5. 18). b. Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă.bacterii fixatoare de azot c. 1982]. prin utilizarea energiei solare. 17). asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol. 19).regulă. Alga. a. Complexul rădăcină . graminee. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. acumulează apa extrem de necesară gazdei. substanţe azotoase şi dioxid de carbon. Protocooperarea (+ +). respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. fie intra. pentru nici una dintre specii. dar şi ciupercii. In acest caz. Mutualismul este foarte răspândit în natură.

7. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig. O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme. antagonism) (.) şi lupoaia (Orobanche sp. 20. Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6.). 21).Structura biochimică a ecosistemelor. Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă. plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. Aşa sunt. 44 . In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe. Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4. ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. torţelul are rădăcini. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. Cuscuta sp.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. 20). Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. 18.Fig. pot intra microorganismele parazite. Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură. animalele şi plantele heterotrofe. 19.3 . Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor. sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. Fig. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă. dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă. de exemplu.) Amensalismul (antibioza. După răsărire.

Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr. Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. 23.) Prădătorism (+ -). deoarece ar duce la moartea parazitului. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig. Pentru culturile agricole. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp. relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Spre deosebire de parazitism unde. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata). 8. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide. 21. prădătorul îşi omoară prada. Ca şi în cazul parazitismului. 22. de aceea trebuie protejaţi. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. Fig. Un adult de 45 . parazitul nu-şi omoară gazda. de regulă.Fig.

câini sălbatici etc.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere. ci diverse aspecte legate de reproducere. indivizii cu diverse deficienţe. 25. fie dobândite pe parcursul vieţii. La nivel populaţional.2.) adult b. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre. 24. deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii. pozitivă pentru prădător. Aceste relaţii se referă la faptul că. A. Coccinela septempunctata (buburuza) . din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. negativă pentru pradă.2. într-o oarecare măsură. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor. fie congenitale. b. 3.prădător natural al afidelor a. hiene. de hrană şi de apărare. De exemplu.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei. acţiunea prădătorilor este una benefică. de răspândire. la multe specii. evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană. Fig. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. Relaţii interspecifice legate de reproducere. După clasificarea la nivel individual. Fig. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană. Această dependenţă nu vizează însă hrana. Punctul de vedere individualist tinde.2. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a.

nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris). având tegumentul tare. După natura organelor consumate. ci o preiau din mediu. La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor. Aceste adaptări. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. După numărul de specii de plante pe care le atacă. bazate pe nutriţie.copaci. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice).). În acest caz. b. sunt în competiţie. Relații interspecifice legate de răspândire. Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi. pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. care nu produc materie organică. Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei. oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus). organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. lumină. a. C. 1982]. animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix). cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. 1999]. influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. filofage care se 47 . care se hrănesc cu fructe coapte. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle. În cadrul relaţiilor trofice. Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor. infestându-le [Maxim şi colab. la cireş. legăturile dintre specii. păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. de pildă.. Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu. prin specializarea nutritivă. sau de către bacteriile chemosintetizante. trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii. prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. amoniac. fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. Aici. Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. elemente minerale şi apă. bacterii fotosintetizante). bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. zoofage şi mixte. Pentru sinteza substantelor organice. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. scaietele – Xanthium strumarum). B. spaţiu etc. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. iar saprofitele cu materie organică moartă. din cadrul unui nivel trofic. De exemplu.. Relaţiile trofice În cadrul biocenozei.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). Astfel. Astfel. sunt cele mai importante.

Euphorbia cyparissias c. Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. Mijloacele de apărare individuală activă: fuga. Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). girafele.) etc. 1983]. piciorul cocoşului (Ranunculus sp. Astfel. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. 26. unele hirudinee omoară melcii. în privinţa mijloacelor de atac. Urtica dioica b.. ţepii. se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. care ţin la distanţă erbivorele. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat. consumându-le. unele animale acvatice). În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare. La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». La animale. a. înotul. unele leguminoase). a. animalul se imobilizează perfect. se pot cita: ţepii. datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. Colchicum autumnale Fig. din prezenta carte. 26). omizile de Aglais urticae (fig. Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. perii care acoperă corpul (cactuşi. Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp. urzica vie (Urtica dioica). spinii. 27. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. există animale care consumă aceste plante. Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae. Printre mijloacele de apărare pasivă la plante. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve. posedă un alt mijloc de apărare..) Apărarea individuală. În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii. simulând moartea. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși. D. euforbiacee.) [Perju şi colab. perii etc.. Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente. Cu toate acestea. compozite. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase.). Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. reprezintă mijloace de 48 . zborul. chiar adăpostiţi în cochilie. (fig. Fig.

are posibilitatea să-şi părăsească coada. coarnele. Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte. permanente sau temporare. La insectele cu viaţă de grup (furnici. în urma unei contracţii musculare (fig. 29). atunci când este în pericol. a.) stol de păsări c.). au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare. iar la albine de către albinele lucrătoare. deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte. şerpi etc. ghearele. La termite şi furnici. albine. şi în acest caz. 1982]. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor).apărare individuală activă. Fig. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. La unele specii. există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. 29. turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig. dinţii.) turmă de bivoli sălbatici b. aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi». mandibulele. stolurile de păsări. În cel de-al doilea caz. nu are valoare absolută. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. unele coleoptere deşertice etc. Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. este esenţial să 49 . Prin aglomerare. Aglomerările locale de indivizi. Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient.). Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle. termite etc. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor. Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. el nu este perfect. realizate într-un timp cât mai scurt..) Apărarea colectivă. niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani. copitele etc.) banc de peşti Fig. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. 28.). 28). Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale.

la soiurile sensibile. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . în privinţa mijloacele de apărare. În plus. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile.orice specie are mai mulţi duşmani. 3. s-a observat. 1982]. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. Acesta constată că. în plantaţiile de măr. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. Datorită precipitaţiilor. din livezile abandonate. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. selecţia.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. în livezile întreţinute. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. îngrăşăminte chimice. din cauza parazitozelor. îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora). Aşadar. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. favorizând descompunerea acestora în aminoacizi. la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. . cât se poate de clar. iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. nu erau deloc afectaţi de bacterioză. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. o populaţie este legată. animalele erau mult mai slăbite. favorizate de vremea umedă. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi. În aceste condiţii. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. cu precipitaţii peste media multianuală. din Africa de Sud. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. în Parcul Naţional Kruger. 1994]. prin nutriţie. În anii ploioşi. doar prin prisma relaţiilor bilaterale. Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. fungicide utilizate. ditiocarbamaţi. acţiunea agenţilor biologici de control. Desigur că aceste analize. Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. în schimb. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. mai mult sau mai puţin. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali.2. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic. O serie de pesticide (organo-clorurate. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. Exemplul de mai sus ne demonstrează. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri.3. Astfel. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. Astfel. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie.

ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. de sub un trunchi de copac mort. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. 4. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc. insecte parazite. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. consorţiul şi sinuzia. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore. b. trofică. un pom din livadă. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului. Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră. Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. De exemplu. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față. un ecosistem este destul de omogen dar. O sinuzie 51 . În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. o tufă. datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici. 1998].. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena.) Sinuzia (sinuzie = asociaţie. A. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem. în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari. c. cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. animale. deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. factori abiotici sunt deosebit de complexe. Astfel.. cu rol de nucleu central.) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului. ciuperci. Aceasta demonstreaază că. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. care trăiesc în jurul unui individ. în cazul prezentat mai sus.) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite. terţiari.1. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă). pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. 1981]. biochimică şi temporală. Pomii. în fapt.sexelor în favoarea femelelor. la care se face referire în lucrarea citată. de sub o căpiţă de fân etc. a. Structura unui ecosistem este una funcțională. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. De aceea. secundari. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii. în toată complexitatea lor. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. 1937 citat de Puia şi colab. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii.

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. Aceste grupări. Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor. din care jumătate se pierde sub formă de căldură. în timpul respiraţiei. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. 31. parazitar şi saprofag. având aceeaşi funcţie trofică. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică. şi lanţuri trofice secundare. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului. De asemenea. fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. 31). plantele insectivore). adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage. fitofagii. 55 . o altă grupare trofică. consumatorii secundari altă grupare trofică etc. consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. poartă numele de nivel trofic. În astfel de cazuri. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. Producătorii primari sunt o grupare trofică. 1982]. În condiţii naturale. fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru).Fig. încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. Numeroase specii sunt polifuncţionale. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. 32).

33. rareori ajungând la 5-6. Numărul verigilor din lanţurile trofice este. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). în majoritatea cazurilor. gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). (1) (2) (3) Fig. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. De exemplu. iar nevertebratele prădătorul. Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. Lanț trofic parazitar: 1. La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . 2000]. 32. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre. (1) (2) (3) Fig. dejecţii). Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu. 33). uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. Astfel. de 3-4. Malus domestica 2. 1980]. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt. Eriosoma lanigerum 3. păianjenii uriaşi (Avicularis. de regulă. chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. adeseori vertebratele fiind prada. 3. Lanţ trofic erbivor 1. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat. 2. Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. în America de Nord. scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor.

Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic. circa 10% din energie se acumulează. iepurele nu consumă doar Lolium perene. Aşadar. De aceea. Acest termen a fost 57 . Astfel. lanţurile trofice apar interconectate. Lanţurile trofice. abisuri oceanice. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. Erbivorele domestice. Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii. limitat de sursa hrană. nu pot creşte foarte mult. Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. în majoritatea cazurilor.) ale biosferei. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. producătorii primari. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. alcătuind reţelele trofice. În plus. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. Astfel. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. Numărul carnivorelor este. materia organică moartă şi descompunătorii). la păsări şi mamifere. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. consumatorii. În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului. complexe de creştere a animalelor). Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore. fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. lacuri etc.dispariţie. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. 1998]. Animalele. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. culturi agricole. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri. prin suprapăşunat. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage). Astfel. sub formă de biomasă. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. decât un producător primar. nu se hrănesc doar cu o singură specie. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. Prin urmare. indiferent de gradul lor. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. restul de 90% constituind energie de lucru. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi. Biocenozele pot avea o structură simplă. iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. De exemplu. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. cu atât sunt mai productive. iar reţelele trofice pot fi distruse. In condiţii naturale. situate în vârful piramidei trofice. În plus. prin urmare. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri. O altă cauză este de ordin energetic. cu cât sunt mai scurte. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. când mănâncă. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive. pajişti. materia realizează un circuit întreg. pot conduce la distrugerea pajiştilor. cele mai multe specii consumatoare. la primul nivel trofic. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. prin eroziunea solului [Puia şi colab.. indiciul unui mediu sănătos. de asemenea. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar. Reţelele trofice foarte bogate sunt. de regulă. care elimină indivizii subalimentati. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi.

introdus în ecologie de către Johnson (1910). Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană. Nişa trofică [Ch. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. iar a celor secundari este de circa 1%. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare. De exemplu. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. în cazul unor dezechilibre ecologice. În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. şopârle. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. 58 . Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ. aceste valori se pot modifica.. Desigur. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. În ecosistemele naturale. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă. Elton. diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor. De exemplu. Desigur că această regulă are excepţiile ei. De aceea. animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. Este meritul ecologului englez Ch. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor. mici rozătoare etc. Nişa spaţială [Grinnell. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. 35). Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. Indiferent de modul de exprimare. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor. În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui. iar rata de înmulţire este mai ridicată. nişa spaţială şi nişa pluridimensională. 36). 2002].. De aceea. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. longevitatea este mai mică.

1992] 59 .Fig. 34. Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare.

Piramidele eltoniene [Strahler. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare. 2000] Fig. 60 . pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. în timp ce. 36. 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei. insectele fitofage) nu sunt nevoite. de regulă. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate.Fig. numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. Conform acestei piramide. 35. Astfel. 37. în timp ce. Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. să parcurgă distanţe foarte mari.

iar cea de a doua categorie. 2001]. deoarece nu sunt de tip prădător. 1974]. care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. un metabolism pe plan extraorganismic. se elimină în mediu. Rice.. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. 37. Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia. dar extrem de complexă. sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. 1966]. ergoni sau substanţe ectocrine. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor. Kolesnicenko. biochimic. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni.3. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. Se formează astfel. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. 1963] sau metabolism 61 . Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller.Fig. cu acţiune la distanţă. Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. 1969. nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. eliminaţi în mediu. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care. 1944. Sub aspect biochimic. 1993] 4. numit metabolism biochimic [Gortinski. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei. mai redusă ca volum.

Conform cercetătorului german. 1971]. De exemplu. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare. inclusiv dintre plante şi microorganisme. Plantele. Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov. primul fiind fiziologul german Molich. biocenoza este expusă la autodistrugere. Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback . perturbându-le capacitatea de autoreglare.ecologic [Hailov. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori.Keup. Din punct de vedere biochimic. Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. ecosistemul apare ca un ţesut. în care ergonii realizează legătura între organisme. 1994]. 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului. Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs. 38. Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea. aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. Fig. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului. iar cele care le 62 . 38).

de obicei. 1970]. în schimb. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale. Substanţele alelopatice sunt. speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. de la un an la altul. dar inhibă arinul. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. Unilateral tolerante. 1983]. în corpul plantelor. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller. 4. Din perspectiva alelopatiei. Sorbus aucuparia. Reciproc intolerante. În general. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. 1974]. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante.1. substanţe fenolice etc. cu masă moleculară mică (terpenoide. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa. adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop. comparativ cu cele din zonele temperate [Went. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi. 1995]. 1970. Exemplu: Quercus pedunculata. În 63 . Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. 1962]. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren. compuşi chimici secundari. Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu.interceptează receptoare sau acceptoare (fig. Tilia cordata. Malampyrum nemorosum.3. 39. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. Whittaker. sub formă inactivă. 2004]. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. 39) . De aceea. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător.) care se găsesc iniţial.

În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab. cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. creşterea şi dezvoltarea plantelor. odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor.4. 2001]. marasmine şi toxine bacteriene. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. . măr etc. fitoncide. 1971]. hrean. 1984]. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. gibereline. au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. 39). metilare sau demetilare etc. vitamine etc. Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. reducându-le vigoarea şi productivitatea. numit oboseala solului. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate..5 . mazăre. antibiotice. prin hidroliză şi 64 . antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme). sorg. îndeosebi patogene. Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran. Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline. S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei. florizina la măr. Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. Adăugăm aici şi exemplul clasic. Penicilina. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice. amigdalina şi benzaldehida la piersic. tomate. etc. Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab.3. bacterii.Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage. frunze. Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme. fasole. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale. aminoacizi. prin substanţele sintetizate (auxine. ridichi etc. Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929). Aceste constatări s-au făcut la grâu. vitamine etc. prin ameliorare..). substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. De exemplu. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. Una dintre cauzele acestui fenomen. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4. 1983]. alcaloizi şi glicozizi (fig. usturoi. În acest caz vorbim de substanţe biotice. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante.). fitoncide. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri.. 40). juglona la nuc etc.urma unor transformări ulterioare (hidroliză.) ce au. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci. aşadar. proteine) şi stimulatoare (auxine. Unele microorganisme din sol. sau chiar obţinerea.. Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi. 2002]. antagonice sau sinergice (fig.trihidroxinaftalina) care. sintetizate de plante superioare (ceapă. Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. Colinele [Grummer.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică. constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. de regulă.3. oxidoreducere. piersic.) se obţin compuşi noi.. Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii. nuc.

Microflora. solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. Fig.oxidare. ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere. compusul toxic activ. Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. în special a bacteriilor din rizosferă. la rândul ei. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. Daucus carota. (2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 . Cannabis sativa. 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. De exemplu. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Equisetum arvense. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. inclusiv a nucului. formează juglona. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. Juglas regia. iar bumbacul stimulează mazărea. în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua). Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure.. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. Astfel.. Cu toate acestea. 1973]. 40. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii. între masa radiculară şi microflora solului. 2002]. Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. Primula officinalis.

feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii..2. cetone. de aceea. la rândul lor. cât şi de alomon. de alarmă. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri. în funcţie de concentraţie. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. femela este cea care emite feromonul. rinocerii defechează. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei. Specificitatea feromonilor este foarte mare. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. 41. 1972]. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. Rempe. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. În cazul de față . alcooli etc. cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine. unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora.plantelor superioare [Ciailahian. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. de comunicare etc. Fig. iar masculul îl recepţionează. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite.lepidopterul Ph. 1983]. Pentru marcarea teritoriului. de agregare. Pentru găsirea sursei de hrană. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. de marcare. 41). acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. Uneori. În majoritatea cazurilor. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. De asemenea. 1983]. Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. 1978]. Masculii emit şi ei. a teritoriului.3. 4. acizi. De exemplu. În agricultură. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. a surselor de hrană. depistarea unor noi infestări. în mod repetat. 1963. din compuşi organici mai simpli.

în timpul defecaţiei. în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina).). În acest caz. Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează.. De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore.consolida graniţele. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. de asemenea.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea. prin mandibule. Antitoxinele au stimulat. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu. Viespii împrăştie în aer feromonii. hipopotamii. saponine. şerpi. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. 1983]. glicozizi. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. alcaloizii. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. În felul acesta. 1975]. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage. mamifere erbivore. gândaci de scoarţă. albine etc. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice.antitoxină şi cele de tip hormonal. Alcaloizii rezultă. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore. Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii. din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale.antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. pentru atragerea insectelor polenizatoare. Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. Interacţiunea toxină . Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu.. 1982]. la rândul 67 . de unde rezultă că este produs în corpul insectei. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde. Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal. viespi. În cazul albinelor şi viespilor. De menţionat că. inclusiv biochimice. Animalele fitofage. păsări. de tipul coccinelinei.3. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. la rândul lor. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători. 1983]. 2002]. Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. 4. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. care este marcat drept „agresor”. în acelaşi scop. unele reptile etc. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. fenolii şi chinonele. care nu s-a identificat însă în plante. de către diferite specii de animale (lăcuste. aşadar. Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori. dar după o prealabilă concentrare. solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină . în mod secundar. sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. taninuri etc.3. din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. cum este cazul la albine.

cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii. Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. 42). mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. 1965]. în timp ce. 43). 1954]. în ecosistemele oceanice şi marine. Apariţia unui fitofag nou. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. Viţa-de-vie americană. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. 1974]. G. S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele.. în ciuda excesului de masă algală. împiedică distrugerea lor de către erbivore. condiţionată de exometaboliţii plantelor. din America de Nord. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. amintim aici faptul că. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. Fig. beladona (fig. prin mutaţie sau prin alte mecanisme. Vinberg. 42. de exemplu. colembolele sunt foarte numeroase. 1928. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. datorită antitoxinei pe care o conţine. ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. în sensul producerii de noi toxine. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. şi Reen. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. Microfauna solului este. Acest hormon 68 . viţa-de-vie europeană. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea.lor. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. iar peştii pier masiv [Lenz. G. la concentraţii ridicate. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. aplicate în mod repetat. a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. Desigur că. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. de asemenea. 1942]. poate conduce la dispariţia ei. zooplanctonul este sărac uneori. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. cu insecticidele lor naturale. Aşa. în timp ce. 43. neavând aceste mijloace. Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului. iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. şi consumă această plantă (fig. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. După moartea şi descompunerea masei de alge. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. în jurul rădăcinilor de graminee. În lacurile eutrofe.

apar procesele consumatoare de energie. 4. în decurs de 24 de ore. În fiecare din aceste două etape. în timpul zilei şi al nopţii. fazele lunii. evolutive. 1994]. precum respiraţia. succesiunea anotimpurilor etc. circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. endogen. când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor. are loc intrarea energiei în ecosistem. 1993]. De exemplu. 4. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. ca şi lumea vie lucrează ritmic. şoricarii. succesiunea anotimpurilor. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean. Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente. Tot la gimnospermele nord . 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu. constituie ritmuri exogene. În faza de întuneric. Aceste transformări pot fi aleatorii. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren.1. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza). Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate. astfel. înflorirea. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. 1973 . Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice.majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold. 44). După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea.).4. fotosinteza încetează. iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. pentru a supravieţui. iar rezerva de biomasă se reduce.4. În activitatea organismelor distingem. Dinamica ecosistemului Biosfera. Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. neavând niciun fel de ritm endogen. ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. 1965]. de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică. iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili.accelerează transformarea larvelor în pupe. fluxul şi refluxul apelor marine..) sau ritmice. vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi. 1973 . şoimii. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig. care au câştigat în lupta pentru existenţă. Ritmurile circadiene (latin. În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. un vânt puternic. ziua şi noaptea. În felul acesta. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. 1983]. 69 . Nu există o nişă ecologică invariabilă. creşterea. În fotofază. fiecare specie. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. 1977] etc.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. Alternanţa zi-noapte. care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte. fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger. temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului. o ploaie etc. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg.

1967]. adică o transformare lentă.2. În timpul iernii... mătăsarul nu mai este prezent. iar numărul lanţurilor trofice devine maxim. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. Berzele şi rândunelele sunt plecate. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor. În anotimpurile nefavorabile. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură. Reptilele. activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte. denumite “pionier”. Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon. în ecosistemele marine şi oceanice etc. Ritmurile sezoniere. În acest timp. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. În fiecare anotimp. cum sunt cele din fauna abisală. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean. Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive. Vara.Fig. arborii sunt lipsiţi de frunze. ouă. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. hibernare etc. prin migrare. iar amfibienii. Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. ca şi cele circadiene. iar cantitatea de lumină este mare. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. Primele specii care apar. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. artropodele şi reptilele hibernează. 44. Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. dar permanentă. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. spori. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. 4. mătăsarul (Bombycilla garrulus). În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată.4. prezintă largi capacități biotice. pupe). schimbarea nişei trofice etc. de la simplu la complex. Mamiferele carnivore şi erbivore. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere). dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud.

Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. prin activitatea sa. prin rădăcinile lor. Acest proces se realizează treptat (fig. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. 1982]. eventual. Biocenoza. De exemplu. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat.. alge verzi. insecte acvatice. 45. 1954 citat de Stugren. modifică biotopul. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. transformările. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic. protozoare etc. Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 . Fig. Balta este populată cu peşti. lăsând locul altor specii. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci. În urma modificării biotopului. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. care au şi produs. Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. Macrofitele vor facilita. Animalele tipic acvatice vor dispărea. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure.ecologic. Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol. fixarea depozitelor pe fundul bălţii. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic. Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. mai bine adaptate la noile condiţii. În cele din urmă. care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. amfibieni. 45).

care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. cutremure. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop). datorită unor factori de natură exogenă. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. lava răcită a unui vulcan. succesiune geologică [Ardelean și Mohan. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. de regulă. schimbările climatice globale etc. dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare).). de regulă. 1955]. cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. Uneori succesiunile au un caracter ritmic.2. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută. 1928]. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat. Succesiunea poate fi primară. apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). furtuni. Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică. lichenii. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. 4. pe un teren denudat. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare. Teoria clasică. cu posibilităţi mai reduse de răspândire. Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. într-un proces unitar [Tischler. capabili să ocupe terenul.4. un număr mai mic de descendenţi. Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. Aşa sunt. Aceştia. pe 72 . Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. cu un grad mare de stabilitate). Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic. când biocenozele sunt înlocuite ritmic. produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor. dune de nisip nou formate. apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. ajunse întâmplător în aceste locuri. reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor. pe care începe succesiunea. un bazin de apă nou format etc. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial.1. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor.forţe exogene. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. incendii. apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. făcând posibilă instalarea pteridofitelor. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii. pe scară extinsă. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au.) sau secundară. Conform teoriei clasice a succesiunii. în paralel cu regresia lichenilor. mai târziu. de exemplu. stohastică. clementsiană [Clements. cu cicluri vitale scurte. erupţii vulcanice. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine). atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză. alunecări de teren. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară. 1994]. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare.

apoi au urmat briofitele. în special dipterele [Lindroth şi colab. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. De aici s-a tras concluzia că. în munții înalți – plantele superioare. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă.2. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. Din acest moment. Prin urmare.. În interiorul continentelor. cu multiple conexiuni între ele. sunt animale care apar înaintea plantelor. în timp ce. formate din bacterii şi alge. În America de Nord. detritus. pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine. întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat. întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu. mai puțin inflexibilă. Pădurea de pe insula Krakatoa. în procesul de colonizare. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. Aici. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. Astfel. În aceste condiţii. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. Popularea insulelor. pteridofitele şi într-un final angiospermele. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. 1974]. 1980]. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate. 4. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. 1974]. Rezultă astfel o rețea trofică complexă. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. conform acestei teorii. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. susţine Clements. ce urmează legi probabilistice.măsura creşterii numărului de specii. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). un 73 .. în timp ce. în anul 1963.2. pe locul unde s-au format fluvii de lavă. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude. După teoria clasică a succesiunii. care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame. inclusiv alelopatiei [Rice. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei). din anul 1883. lanţurile trofice devin mai lungi. era deja compactă după 75 de ani. nutrienţi. iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică. fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. în faza de pionierat. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. În felul acesta. între plante şi consumatorii lor. întâmplător. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. prin faptul că. Numărul speciilor consumatoare se mărește.4. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). 1975]. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. între diferite specii de animale etc. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. cu toate fluctuaţiile lor. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine. ecogeneza este privită ca un proces stohastic. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. aflată la tropice. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. din diferite cauze. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă.

în stufărișurile din Delta Dunării etc. În cazul succesiunii pirogenetice. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. reducerea cantității de semințe din sol etc. 1981]. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale. prin forțele fizice ale mediului. 1974]. foarte agresivă. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”. biogene și tehnogene. datorită toleranței sale la umbră. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. care acționează în mod brutal. [Stugren. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. repetabile în savana est-africană. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. ulterior. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale. unde mineralizarea se desfășoară mai greu. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice. în pădurile de eucalipt din Australia. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. 1977]. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice. Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. a topirii ghețarilor montani ș. a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. pornind de la fondul biocenotic vechi. În cazul zonelor deșertificate. de concurența interspecifică. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. Evoluția vegetalelor. care produc transformări lente și de durată. introdus în Irlanda. incendiile naturale. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. Spre deosebire de ecogeneză. cutremurele. 46) [Cross. cu transformări majore ele ecosistemului. Cutremurele pot determina alunecări de teren. furtunile de zăpadă ș. Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată. uraganele.. favorizarea acumulărilor de azot. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere.). adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere.sol structurat etc. 46.a. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. sau schimbările climatice. în principal. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. Într-un incendiu de pădure. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone.. 1994]. Fig. în pădurile montane de pin din California. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni.a. În cazul plantelor.

Treptat. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant.litiera) intrate în putrefacție.48). Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante. 4. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față. 47. Fig. unelte. prin pășunat selectiv. Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore. biocenoza. Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4. Astfel. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. a troficității scăzute a substratului. Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu . 47). biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită. Ott și Fedra (1977) constată că. îndeosebi de industrie și agricultură. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. 1977].2. de activitatea florei și faunei din sol. algele pot modifica compoziția chimică a apei. Acestea regresează şi chiar dispar treptat. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc. Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii. modifică biotopul. De aceea. În aceste cazuri. fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică.2. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare. Pe unele terenuri degradate industrial. a acidității ridicate. Teoria clementsiană susține că. după tăierea pădurii. numărul de specii. Îngrășămintele chimice din agricultură.4. iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare. biocenozele sunt eliminate. accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri.4. de la structuri simple la structuri complexe. Agricultura. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii. biomasa globală. a lipsei descompunătorilor etc.. 1975] 75 . Ecogeneza unei păduri [Whittaker. prin activitatea ei. în decursul succesiunii. într-o pădure. în timp ce. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice. De asemenea. arme și animale domestice. mai scăzut decât primul.3. în stadiul final (fig. aplicate necorespunzător. iar al doilea maxim.). cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone. pe fundul mărilor și oceanelor.

pădurile tropicale virgine. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene. stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale. climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. 1979] În ecologie. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate. s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. O cercetare mai profundă arată însă că. De aceea. s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. 1968]. Conform teoriei sale (“climax pattern theory”).Fig. În 1953. Ulterior. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. 76 . conceptul de climax (gr. 1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate. 48. În realitate. altele „tinere”. Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze. recifii de coralieri etc. Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. unele subsisteme fiind „mature”. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare.

Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol. este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie. în planul biosferei. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. funcţia energetică. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze. Fig. Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. ca verigă a lanțului trofic. Migrația substanței are un caracter ciclic. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. Astfel. este aciclic. în condiții normale. De aceea. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . Schema ecosistemului. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii. respectiv. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei. în principiu. 49. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem. prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. substanța și energia rămân distincte. viața atomului fiind. 49. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori. Fluxul de energie are însă un sens unic. între populații și mediul lor abiotic. deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală. nelimitată. De aici. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. Existența și activitatea oricărei populații. Funcția de autocontrol. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii.1.

ci numai o transformare de energie.). s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. va avea și la final o cantitate mai mare de energie. randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1. Ulterior. Formularea celor două principii. 1992] 5. Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile. Ivlev (1939).1. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. solul. energie chimică energie mecanică. De aici. în mod logic. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică.1. 50). Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939). Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. 78 . organismică sau supraorganismică. sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. De aici rezultă. Așadar. prin intermediul hranei. Transferul de energie într-un ecosistem. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică. de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie. la cele ireversibile sunt diferiți. își menține structura. Dacă la procesele reversibile. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală.) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. respectiv principiul degradării energiei. În consecință. sedimentele etc. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. Lindeman (1942)]. nervoasă etc. ci doar transformată dintr-o formă în alta. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie.organică inactivă. Aplicând postulatul I în ecologie. modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice. electrică. Judy (1940). Conform primului principiu al termodinamicii (p. deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. nutrienții din sistemele acvatice. decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. După logica termodinamicii. pe care se bazează termodinamica clasică. cu același număr de verigi (transformări energetice). subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem.1. în mod similar. Potrivit acestuia. 5. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. La cele din prima categorie. În sens restrâns.

energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei. în vederea sintezei de moleculă organică. organe complexe etc. la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză.2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 . mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. care fixează energia solară prin fotosinteză. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete.) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică. Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile).Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. fie sub forma energiei libere radiante (plante).electroni) este redus. Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. a. iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2. fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. construirea de celule. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei. țesuturi. sulfuroase şi feruginoase. Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie. 4).). P.).) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43.) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b. de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. Dacă în fotosinteză. În schimb. care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. particule de praf etc. doar o mică parte este interceptată de biocenoză. Autotrofele chemosintetizante. Pe lângă plantele verzi. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. De exemplu. respectiv scăderea entropiei.). Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. Din această cantitate de energie. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți. K. S etc. Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate. regiuni aride de pe continent etc. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului. Așa cum s-a amintit deja. vapori de apă. Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză. Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi. iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați. fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare. au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. ai fierului). în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4). în care CO2 (acceptor de hidrogen . restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon. În straturile superioare ale atmosferei. apa constituie sursa de hidrogen. energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară.

Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei. o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă.2.. lipide. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 .1. se vor referi la această categorie de producători primari. fie sub formă de căldură. 50. iar altă parte se pierde. fie sub formă de excrete. protide etc. incluse în hrană. 1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi. în prezenţa clorofilei. producția și productivitatea primară. de-a lungul lanțurilor trofice. toate aspectele privind fluxul de energie. Energia solară care ajunge la plante este transformată. În corpul animalelor. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. 5.

renii etc. multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. azotul. Așadar. la rândul ei. Energia asimilată se scindează.2% în ocean.06% în deșert. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. 0. În consecință. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. Carnivorele sunt acumulatori de energie. energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu. dar asimilează puțin. Din subcapitolul anterior am reținut că. La animale. Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție. 0. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie.) [Turcek. 0. evident. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice. R = respirație. 51. Weil și colab. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie. 0. adică consumă mult. 1977 citat de Verlag. aceste valori vor fi. O parte din această energie se transformă în căldură. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean. 2003]. Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție.3% în tundră. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. Prin transferul energiei de la pradă la prădător. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. prin consumul prăzii. lipide acizi grași). Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism. 1976] – fig. Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP). P = producție La animale. 1986]. La cele domestice. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. ele consumă puțin. după moartea organismelor. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei. 1981].. glucide monoglucide. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism. întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. 52). 1982]. În interiorul ecosistemelor. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. păsări erbivore.66% în culturi și pajiști. 1967. 1993].04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. iar în final. rozătoare. Astfel. În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. Spre deosebire de substanțe. Carbonul. mult mai reduse : 2% în păduri. 81 . numai aproximativ 0. Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. De aceea.

52. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem. pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. 1976] Fig. o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 .Fig. Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab. 51.. Putem observa aici că.

viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza. 83 . precum energia nervoasă și energia psihică.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație. Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. c. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul. În ecosisteme.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat. Aceasta înseamnă că. din energia consumată prin hrană. De exemplu. îngrijirea şi educaţia puilor.) caracterul discontinuu. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. f. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor. e.timp şi existentă la un moment dat).) caracterul unidirecțional. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. mai intensă şi mai diversificată. creşte.) scăderea biomasei. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară. de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. b. în defavoarea biomasei. face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. energia nu circulă în flux continuu. ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare. d. în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor. în majoritatea cazurilor. Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

în pădurile de foioase. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă. puse în circulaţie de plante. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură. 1975] Specii de plante cultivate Porumb . cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. indirect pentru consumatori de ordine mai înalte. aşadar. de păduchii de frunze etc. Astfel. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage. stabilirea densităţii optime. materia şi energia. Astfel.. iar dacă IR s-ar raporta la PPB. 2001]. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab. 2001]. solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May.. II. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană.). irigarea. tuberculifere. în Oceanul Atlantic. 1976]. capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. concentraţia CO2. De aici. de factorul genetic. tăierile pomilor fructiferi. în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase. 1982].. raportarea s-a făcut la PPN supraterană. Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. fertilizarea. De exemplu. În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate.. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. dar şi de intensitatea luminii.Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. bulbifere etc. Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR).) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. de termite [Wood. Productivitatea agricolă primară este determinată. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab.soiuri polenizate liber .. în savane. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%. Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 . De-a lungul timpului. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. îndepărtarea excesului de apă. De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată. Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%.

În agroecosisteme. în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. datorită calităţii nutritive a hranei. de circa 70-80%. 1964]. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice. mlaştinile de turbă. poieni. dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. pentru mişcare. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. Hrana vegetală conţine. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. La carnivorele tipice. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. În primul caz. în timp ce. la animalele insectivore. largul mării. largul lacurilor etc. La bovine şi ovine pentru carne. 88 . 1962. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. pădurile etc. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale. pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. de regulă. fâneţe. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. Desigur că. care poate fi digerată aproape în întregime.). Datele din figura 54 arată că. mărilor şi oceanelor. producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). Eficienţa asimilării diferă foarte mult.cea detritivoră. Cruz. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. după scăderea pierderilor datorate respirației. Așadar.) [Pop. eficienţa asimilării este în jur 90%. transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. Cu excepţia ecosistemelor minore. rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare. ce consumă hrană cu multă chitină.

a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). Menționăm că. oase de balenă. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci. sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții. Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU). constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru. mai ales după ce. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit. viteza tot mai mare.ultravioletă și termică . Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă. iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește.descărcările electrice. adică înainte de apariția vieții. Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele.2. vântul. 54. cel mult 98%. eliberând atomii din substanțele organice. determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra. De-a lungul timpului. Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. în anul 1986. Aceste circuite nu sunt perfect închise. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. În perioada abiogenă a existenței Pământului. hidrosferei și litosferei. Desigur că. Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. În aceste circuite. cochilii de moluște). Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. Fără prezența acestor factori. fluxul de materie și energie prin 89 .. în scoarța terestră. circuitul materiei era un circuit geochimic. Kovda (1979) ajunge la concluzia că.Fig. volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat. revin în litosferă. 2001] 5. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor. deoarece ele compun împreună materia organică. dinți de rechini. ciclurile devenind astfel biogeochimice. Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. Aceste două fluxuri nu pot fi separate. Begon și colab. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei. circuitul hidrologic). restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor.

Necesar pentru procesele oxidante. Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith. parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. Componentă a proteinelor și a multor enzime. La animale. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). iod. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile. Constituient de bază al proteinelor. magneziul și sodiul. transportă electronii. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame. Esențial pentru 15 funcții la plante. necesarul zilnic este de aproximativ un gram. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. activator de enzime. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. siliciu) se poate face numai 90 . diviziune celulară normală. Formează 21% din atmosfera Pământului.ecosisteme. circulația substanțelor în natură. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale. alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. Următoarea categorie de elemente include potasiul. nu ar putea avea loc. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). La plante este liantul dintre celule. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). Parte integrantă a clorofilei. bor. componentă esențială a enzimelor la plante și animale. implicat în reacțiile de oxidoreducere. calciul. Necesar pentru metabolismul tiroidian. Indispensabile pentru animalele vertebrate. rol în metabolismul carbohidraților la animale. oxigen și sulf. zinc. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. a apei și translocarea zahărului. Influențează randamentul fotosintetic. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. carbon. cupru. studierea microelementelor (fier. aminoacizilor și acizilor nucleici. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. Sinteza proteinelor. rol major în transferul energiei la nivel celular. Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. Pentru creșterea. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare. este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice. component al enzimelor la plante și animale. incluzând metabolismul carbohidraților. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice.

iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat. În cel de-al doilea caz. Ecosistemele foarte stabile. cu o productivitate constantă. În biocenoză.000 g/mp. sau sub formă de humus. ciclurile biogeochimice sunt încetinite.. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură. Astfel. H. cum sunt – plumbul. 2001]. mercurul. plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului. Așadar. sub forma unor combinații de atomi. în litieră. rotire. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. rezultat din raportul 10. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. De exemplu. Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire. micronutrienții devin toxici [Smith. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută.după o prealabilă marcare a lor. fie în substanțele organice ce le compun. constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem. Dacă depășesc cantitățile necesare. N.000. vânturi. în sol. dacă biomasa unui ecosistem este de 10.. O. cadmiul. 91 . sau turnover.000/1. atunci timpul de înlocuire sau de substituire.1. substanța pătrunde în biocenoză. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. va fi de 10 ani. La aceste categorii se adaugă și elementele toxice.000 g/mp. P și S. În pădurile temperate. Desigur că. prin intermediul plantelor. 1992]. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1. de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. uraniul etc. materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare. 1992]. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză.000 = 0. înlocuire.000/10. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab. în pădurile ecuatoriale umede. 2001]. Din biotop. iar completarea prin creștere anuală este de 1.

Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale. 55. modificat de Puia și colab. Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum.. pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie.Fig. 1998] 92 . 1975.

în pădurile ecuatoriale umede. 2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului. O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi. prin intermediul descompunătorilor (fig. substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig. 56). Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu. De exemplu.De la producători. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 . produse petroliere etc. Fig. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare . concentraţia de DDT creşte de la 0. într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi. iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. specifice organismului consumatorului. Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte. om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide. Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig. De-a lungul lanțurilor trofice. aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Fenomenul de amplificare biologică [Miller. adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare. 56. metale grele.acumulare sau amplificare biologică. 57.000003 ppm DDT în mediul abiotic. 57). Astfel.

parțial sulful). Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle. cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. b. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4.748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone). În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. 1992. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile.) materia organică moartă fosilizată. reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. turbă) sau în sol (humus). MgCO3. calciu. deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică.000 gigatone). fosforul. rezervorul principal îl constituie litosfera. 1990].1. Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang. Deși circuitul carbonului este unul închis.] 94 . 1992]. parțial sulful) și sedimentar (fosfor. azotul. De asemenea. sulful și apa. 1992]. sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice.) depunerea carbonului în sedimente. oxigen. de asemenea. În compoziția globală de atomi a biosferei. deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. carbonul reprezintă 21. de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine. cu 290 .descompusă şi reabsorbită.8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: . Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49. Na2CO3 ș. sub formă de carbonați de calciu și magneziu. Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. . Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38.a. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții. CO2 atmosferic. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. rolul ecologic global este.circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. 58 și 59. 5.2. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. La circuitele sedimentare. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. Butcher și colab. iar în materia vie 49%. Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer.) [Smith. alături de alți componenți atmosferici. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale.. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. foarte important. Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44. În acest fel.9% [Deevey. carbon. 1992] – fig.000 gigatone). provenit din scheletele cadavrelor. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2. iar la circuitele gazoase atmosfera. Ciclurile închise au o circulație rapidă.000 gigatone). 1983. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum.355 milioane de ani în urmă. Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3. în timp ce.

ocean și suprafața terestră (gigatone. 58. Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer.Fig. 1992] 95 . la nivelul anului 1980)[Smith.

adică arderea combustibililor fosili. Circuitul carbonului este reglat. așadar. Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului. la 370 ppm în anul 2000. 1992] Fig. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller. Enquist și colab. CO2 atmosferic este redat circuitului. Până la Revoluția Industrială. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig. Aceste input-uri vin din 96 . Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf. în anul 1750. Astfel. 1995]. Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith. iar în timpul iernii mai mare. 2003]. Începând cu această perioadă. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. 1995] Plantele îndepărtează anual. Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault.03% . activitatea industrială eliberează în atmosferă 5. 60). 60. Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere. 59. Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm..1 – 7. Vara.Fig. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic.. În prezent.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. prin procesul de fotosinteză. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică.

Anual. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor.. În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale. 2002] În afara circuitului terestru. animale. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. Fig. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde. 1996. 2004]. care deși este un acid slab. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0. Muntean. 62). restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. 1973]. prin fotosinteză. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. Astfel. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2. 97 . defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă. Pe termen scurt. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante. formând acidul carbonic.1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta. 1992].. litieră etc. în condițiile încălzirii globale. erodează rocile în timp. sol. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape. fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen.rezervorul geologic al Pământului. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. 61. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă. Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab.). O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații.

Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. Fig. 5.62.. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului.485 gigatone. reducerea emanațiilor antropice (industrie. cu timp de înlocuire foarte îndelungat. încălzirea locuințelor) prin retehnologizare. transporturi. azotul este sub formă moleculară (N2). Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important.2. în proporție de 79%. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. timpul de înlocuire este mai puțin de un an. De asemenea. unde se găsește în stare gazoasă. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid.2. După constatările lui Smith (1992) la tropice. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. utilizarea surselor de energie alternativă etc. Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece. deoarece constituie elementul de bază al proteinei. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. ele conținând 1. inaccesibilă majorității 98 . Rezervorul principal de azot este atmosfera. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă.

Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. de fapt. Rezultă. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual.) Sinteza substanțelor organice azotoase.8 atmosfere și la temperatura de 20oC. Toate aceste transformări constituie. proces efectuat de către plante. 1992]. iar în cele naturale circa 12. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea . respectiv 400 oC. În acest caz. astfel. în principal. faze ale ciclului biogeochimic al azotului. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi).la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă. Clostridium. 2005]. la scară globală. D.specii din genul Nitrosomonas. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. după Curtis și Barnes (1989). fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman. 1992). Denitrificarea se produce mai intens în soluri. Pentru ecosistemele agricole. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice. 63 este prezentată o schemă a circuitului azotului. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. 99 . licheni [Smith. În fig. unde formează nodozități. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului. Energia utilizată în această sinteză este. în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. sub formă de amoniac. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. După evaluările făcute de Whitehead (1995). sedimente.organismelor vii. Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea. În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot. slab aerate.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an.000 de specii [Smith. B. fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae. cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice. Bacillus. cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. C. 1992]. A. Pentru a fi utilizat de către acestea. respectiv descărcările electrice.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3). Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. ape.9 kg azot/hectar (Smith. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. b. ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot. a.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith. NH4+). Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere. în sol și în apă din genurile Azotobacter.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3. În fiecare an. Anual.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor. La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi. 1992]. Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. la înălțimi mai mici.

1997]. 63.. pe întregul mapamond [Vitousek și colab. În ansamblu. activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual. Ciclul azotului [Curtis și Barnes. Fig.Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. 1989] 100 .

101 .3. elementele cu circuit deschis. Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa. scheletului etc. Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat. mări şi oceane unde se depune în sedimente. lipidelor. Circuitul fosforului În scoarța terestră. dinților. fosforul are o mobilitate scăzută. alături de cei cu azot. În stadiul mineral. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0. deci și fosforul. respectiv de circuitul hidrologic. pierdut pentru biosferă.5. o parte din acesta este absorbit de plante. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. În sol. comparativ cu cele terestre. În faza de rocă. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. prin acizii ribonucleici ARN.2. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. inaccesibili pentru plante. 64). Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. enzimelor etc. Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili. atât ca depozitar al informației genetice (ADN). spre lacuri. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor.00001%).1%). Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. respirația. protidelor. cât și ca vehiculator de informație genetică. La animale. Ulterior.. cu ajutorul descompunătorilor (fig. Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor. iar cantitatea este în continuă creștere. Cu toate acestea. prin apele curgătoare. practic. glicoliza.. fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. fosforul intră în structura scheletului. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. biosinteza proteinelor. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. În plante. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol.

în mod diferit.Fig.. din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0. Astfel. caracterul precipitațiilor etc. 1996]. Practic.08% [Begon și colab. Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice. Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori. materie vie [Smith. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. dar extrem de important. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară. Circuitul apei în natură În medie. Cea mai mare 102 . deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. 66]. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes. în funcție de o serie de factori: tipul de sol. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”.2. Aceasta sugerează importanța ei pentru viață. Circuitul apei este unul foarte simplu. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0.4. pantă. 1989] 5. fluvii. apă dulce 3%. 64. tipul de vegetație. Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. picături lichide sau cristale solide în precipitații. 1992]. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului.00005% este legată de materia vie.3%).. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol. râuri. comparativ cu uscatul (16%). apă freatică. sol. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ. Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig.

În Vietnam. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. de exemplu. prin evaporare. ceea ce pare a fi destul de dificil.. suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă. în zonele de coastă. până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale). Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. Din volumul total de apă preluat din râuri.parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. industria 25%. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. 2002]. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley). Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve. 1991] M = mărimea rezervorului. În pășuni. s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. scurgerile de suprafață se ridică la 50%. t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei. agricultura utilizează 65%. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce. Având în vedere creșterea demografică a Terrei. respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. 1996]. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. În anul 1995. iar populația și municipalitățile circa 10%. O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată. deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. în timp ce. respectiv 48 de orașe din zona litorală. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. lacuri sau acvifere.. 65. cu circa 90 milioane locuitori pe an. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale. datorită pompării excesive a apei freatice. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. 1997]. Fig. deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab.

numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. pot duce la disparitia hranei lor şi. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. implicit. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. 1958]. Robustețea se referă la 104 . El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. prin concurență. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. Optimă. Conform acestor concepții. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. Astfel. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. 1986]. Prin urmare. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu.5. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. precum pădurile ecuatoriale. dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari. De exemplu. la autodistrugere [MacArthur. de asemenea. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă. Starea de echilibru. Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. 1970 citat de Verlag. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. deci. respectiv fragilitate mare. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. după care urmează instabilitatea biocenozei. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. nu maximă. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. Pe de altă parte. În condiții de stabilitate. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. a posibilității lor de a exclude. 1955]. în final. dar nu la infinit. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză. Există un număr critic de specii.3. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. În plus. iar pe altă parte de către peştii erbivori. prin inmultire excesivă. complexitatea legăturilor dintre ele. 1980]. în ecosistemele foarte complexe. S-a constatat. 1982]. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor.

Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. foarte puțin diversificată. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May. 1974]. deoarece solul este foarte sărac. Partea a-II-a 105 . Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. 1975]. de regulă. ea poate suporta o faună foarte bogată. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. Deși vegetația este. pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare. De exemplu. Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută.

Belgia. de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. Olanda. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. nu mai există. chiar dacă. ecologia a ignorat agroecosistemele.1. 106 . dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. în special orășenii. de la Universitatea din Torino. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. 2001]. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. evident. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane. inclusiv ecologia agricolă. în programele de învățământ din școlile de cultură generală. Din Italia. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. a logicii viului”. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă.. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi. în același timp. Definiție. Puia și colab. spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului.ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. în mod direct sau indirect. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. Microbiologul francez Francois Jacob. (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral. laureat al Premiului Nobel (1965). XVIII-XX). 6. Ca disciplină ştiinţifică. Anglia. Această concepție este. îndeosebi sub raport productiv. Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. de-a lungul timpului. practic. Statele Unite ale Americii).

consultantaagricola. unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. irigaţiei. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. tratării plantelor cu insectofungicide..php?ojca=1] – fig. cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC. 2005]. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. de regulă. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. de la cele mai favorabile. Pe plan mondial. arșițe și secete etc. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. unde există cele mai productive zone agricole. consumuri mai ridicate de energie. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. 2005]. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). până la cele mai nefavorabile. 2000].ro/info_zonale. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori. influenţa lucrărilor solului. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. 66. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. 107 .Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare. neeconomică. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol. în special pentru porumb. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști. în linii mari. Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone.

Harghita.zona colinară Județe: Gorj. Hunedoara. Giurgiu. Călărași. Alba. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne.consultantaagricola. Teleorman. Ilfov. Cluj. Olt. Mureș.câmpii si coline Județe: Caraș Severin. Dolj. Dâmbovița. Prahova. lunci Județe: Maramureș. ZONA 3 Localizare: vestul țării . Timiș. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Argeș.regim irigat Județe: Mehedinți. Bihor. ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www. Bistrița Năsăud.ro/info_zonale. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. Sălaj.zona colinară. Covasna.php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării . Brasov. Sibiu. 66. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 . Ialomița. Arad.Fig. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură. ZONA 2 Localizare: sudul țării . ZONA 4 Localizare: Transilvania . plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură. Vâlcea.

Jonathan. 1954. Astfel. au dovedit. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată. Iași. Năstase. 1960. în funcție de factorii pedoclimatici. 1966. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. în domeniul pomiculturii. diferite. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut. soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe. 1955. Prin urmare. lapte. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. Vaslui. Vrancea. 1967.zona de câmpie. În anii cu geruri aspre. deoarece riscăm să pierdem investiția. Renet de Landsberg etc. de asemenea. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. Soiurile Crețești. Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.. lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură. Constantinescu.. 67 este una foarte generală. Teaci. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. deltă Județe: Botosani. fără să fie afectați mugurii. Andronicescu și colab. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. din rațiunile menționate anterior. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova. 1992]. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11. Berbecel și Văluță. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. va rezista până la -35…-36 oC. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare.5 oC. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes. Clar alb. Oșlobeanu. 1957. în schimb. în schimb. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. colinară.Cereale. zonarea producției agricole prezentată în fig. 1991]. Melba etc. la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. 1957. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii. De asemenea. Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. Mănescu. Mărul însă. hidrologici și orografici [Teodorescu. Parmen auriu. Galați. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. ZONA 5 Localizare: Moldova . nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC. Mărul. Tulcea. Suceava. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. Brăila. 1967.). 109 .). de exemplu. Neamț. Bacău. Obrejan și colab. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni. la o medie anuală de 8 oC. în timp ce. De exemplu..

cât și amplificarea gândirii anticipative. Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. arme de vânătoare etc. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac.2. succesiunea anotimpurilor. agricole.000 de ani.6. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare. Geneza agriculturii a fost legată. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală. 110 . Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute. influențele climatului asupra culturilor sale. a fost un proces complex și de lungă durată. sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună.. unelte de prelucrare a lemnului. (1998). Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului. la trecut și prezent [Leakey. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi. 67.Hr. 1980].000 – 2500 ani î. de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10. Revoluția agricolă. de asemenea.. mucegaiuri. a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman. iar precizarea acțiunilor se făcea. Lucrările agricole. în schimb.. Conform tradiției. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul. au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor. prin cules și vânat. până cu 5. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. în special a semințelor. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen). Fig. păsări și mamifere granivore [Soran și Puia. Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii. El trebuia să cunoască mai exact calendarul. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. cu preponderență. 2001]. 1995].Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab.

însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale. pe miriști și pe pârloage. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului. plante amelioratoare etc. terenul era arat. Oamenii se mutau în alte zone. datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. unde procedau la fel. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului.De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie. preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte.Orientul Mijlociu (A). iar pădurea și pajiștea se refăceau. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Miel (1994) afirmă că în aceste țări. el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. accesibili plantelor. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane. din această categorie au făcut și fac încă parte. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol..” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor. Prin cultivare. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă. La noi. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. 111 . preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii. s-a reintrodus pârloaga. 68.și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1). unde găsesc surse de hrană pentru animale. Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru.. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. după care revin în zonele de baștină.fig. la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului. unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. în special în zonele de munte. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul. jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului. ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali. oierii. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. 1981]. Din păcate. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale. agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii . În ultima perioadă. adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. dejecții animale. De aici. 2002]. [Șchiopu și colab. cu agricultură avansată. Așezările agricultorilor erau stabile. După 1960. iar utilizarea agricolă înceta. adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). Aceștia au locuințe stabile. în țările occidentale. Această pârloagă (fr. fertilitatea naturală a terenurilor scădea. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. nordul Chinei (B) și America Centrală (C) . agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp. Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc.

. pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena).. Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. lămâiul. bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc. Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea). salată (Lactuca sativa). usturoi (Allium sativum). coacăzul (Ribes sp.. iar mai târziu. mărul (Malus pumila). lintea (Lens esculentum). orzul (Hordeum vulgare). China: soia (Glycine max). Cox și Atkins (1979). praz (Allium parrum). piersicul (Prunus persica). zmeurul (Rubus idaeus). nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp. hamei (Humulus lupulus). piperul (Piperum nigrum). ridichi (Raphanus sativus). caisul (Prunus armeniaca). macul (Papaver somniferum). Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica). Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima). trestia de zahăr (Saccharum officinarum). Harlan (1971). modificat de Puia și colab. prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga). smochinul (Ficus carica). 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate. 112 . mandarinul. nucul (Juglans regia) etc. ceapă (Allium cepa). inul (Linum usitatissimum). varza chinezească (Brassica chinensis). grâul tare (Triticum dicoccum). păstârnac (Pastinaca sativa).). sfeclă (Beta vulgaris). dudul (Morus alba). grepfuitul (Citrus sp. părul (Pyrus communis). migdalul (Prunus amygdalus).. Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909). Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa). 68.) etc. Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris). Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum). bob (Vicia faba) etc... sorgul (Sorghum bicolor) etc. secara (Secale cereale). apoi discipolul său Jukovski (1964). ceapa chinezească (Allium fistulosum). geneticianul rus Vavilov (1920-1940). măslin (Olea europea). Asia de sud-est: portocalul... mazărea (Pisum sativum). ricinul (Ricinus communis).). ceaiul (Thea sinensis) etc. bananierul african (Musa ensete) etc.Fig. meiul african (Brachieria deflexa) etc. vița de vie (Vitis vinifera). castravetele (Cucumis sativus).. Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). morcovul (Daucus carota). cireșul (Cerasus avium). pepenele galben (Cucumis melo).

Brazilia: maniocul (Manihot esculenta).lama (Lama glama). fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice.gâsca (Anser anser).asinul (Equus asinus). cămila (Camelus dromaderus). floarea-soarelui (Helianthus annuus). 69. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig. tomatele (Lycopersicon esculentum) etc. porcul (Sus domestica)..iepurele (Oryctolagus cuniculus). bumbacul (Gossypium hirsutum). 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale.3. arborele de cacao (Theobroma cacao). 69. Europa . Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut.America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays). pentru obținerea de alimente și bunuri materiale. Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). cvasi naturale sau artificiale. America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud . 6.fazanul (Phasianus colchicus). Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante. în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale). cartoful dulce (Helianthus tuberosus).. Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab. salinizare etc. fluturele de mătase (Bombyx mori). fasolea (Phaseolus vulgaris). capra (Capra hircus). - Fig. Conform acelorași autori.. Regiunea mediteraneană . arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. bostanul (Cucurbita sp. ardeiul (Capsicum annuum). după anul 1965.oaia (Ovis aries). destul de târziu. la secetă. zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică .. albina (Apis mellifera). China . 2002]. găina (Gallus gallus).. bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc. câinele (Canis familiaris). vaca (Bos taurus).). cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc.renul (Rangifer tarandus). creșterea lor în condiții naturale. rața (Anas plastyrhyncha). Africa . [Primack și colab. tutunul (Nicotian tabacum). India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus). Orientul Apropiat .calul (Equus caballus). Asia Centrală . animale și microorganisme.. 113 . porumbelul (Colomba livia).

Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. de regulă. în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. agricultura folosește cele mai bune biotopuri. Energia culturală. lanțuri trofice scurte. fragmente de ecosisteme. 1998]. Puia și Soran (1987). dintr-o singură specie. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. în cea mai mare parte. 1979 citat de Puia și colab. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional. De aceea. Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. instabilitate ridicată. de exemplu. în savane 10-20% [Puia și colab. Ecosistemele naturale au. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară. lucrările solului etc. biocenozele agricole sunt alcătuite. ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol. în primul rând. 1998]. număr redus de detritivore.În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965).) [Cox și Atkins.. iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. în vederea întreținerii lui. din care 42% terenuri agricole. livezi și podgorii [Puia și colab. supune solul la presiuni tot mai mari. în favoarea componenților utili (plante cultivate. speciile sunt autohtone. în momentul de față. așa cum sunt. prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. În ecosistemele naturale. animale domestice). iar 20% pajiștilor.. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. Agrobiotopul este componenta abiotică. prin tehnici moderne. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. introdusă de om. mai ales celor simplificate la maximum. străină acelei zone (alohtonă). specifice zonei biogeografice respective. Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole. De aici rezultă că. adică biodiversitate redusă. inclusiv cea pentru fabricarea lor. monoculturile.5 miliarde ha).. este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. 114 . Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%. Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat. așadar. în funcție de scopul pe care-l urmărește. capacitate de autoreglare. Muller (1976). Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. 10% revenind culturilor agricole. fânețe. biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. producție de substanță organică mai scăzută.). iar 21% pășuni. energia încorporată în îngrășăminte chimice. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. nevie. 1998]. Este un biotop transformat de om (fertilizări. a ecosistemului agricol. Odum (1971). Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști. pesticide etc. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. în timp ce. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice. Majoritatea agroecosistemelor sunt. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. irigații. Aceste organisme sunt impuse de om.

producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite. Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. a energiei electrice și a celei nucleare. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice. cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. 1982]. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole. Fig. trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2. odată cu aceasta. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. hidraulică. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului. 70). derivată din biomasă etc. practicarea tehnologiilor mai puțin 115 . Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. solară. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. La numeroase lucrări agricole. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută.4 ori. în ansamblul economiei unei țări. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor. Acestea trebuie menținute artificial. spre deosebire de alte sectoare economice. a sporit și consumul de energie.Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. prin cheltuieli energetice făcute de om. Așadar. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. Pe de altă parte. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). dar pe de altă parte poluează mediul. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană.). Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. geotermică. 70.

energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde. în timp ce. în Franța.2 kg. iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan. dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații. Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1. 2005]. emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%. Cele mai importante din aceste gaze sunt . cantitățile de GHG din agricultură. În ultimele decenii..greenpeace./ha/an [Bel și colab. Conform datelor publicate de Bellarby și colab./ha/an) 955 955 3. îngrășăminte.055 116 % 11 11 35 . Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța.GHG) produse de activitate umană. Conform datelor FAO. în anul 1972. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982). pesticide. Spre exemplu. iar pentru un kg de pesticid 2.36). mașini. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți.2 kg de combustibil fosil. până în anul 2030. numărul de kilocalorii din recolta obținută. Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. în perioada 1990-2005. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49. De exemplu. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină. 2001]. în cultură neirigată (Re = 2. distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. semințe. oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. în 103Kcal.3% carburanți și 28. pentru fabricarea. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www. dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților. pe de o parte.dioxidul de carbon (CO2).000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață.000 kg boabe/hectar.energofage. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal. metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei. De exemplu.18 kg. emise în atmosferă. amintită la începutul prezentului subcapitol. Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez. iar pe de altă parte. Sursele sunt atât directe cât și indirecte. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx). au fost în continuă creștere. forță de muncă etc. În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole. pentru un kg de fosfor 0. pentru unul de potasiu 0.7% îngrășăminte [Berca. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța.org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases . La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole. Acestea trebuie să fie însă moderate. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha.

transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate.579 955 8. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice.1. scăzute.660 2. În fig. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. pentru o calorie energie culturală introdusă. acest raport este de 1:10.36 2 1 1 28 11 100 - 7. pășunile și fânețele naturale și seminaturale. dar producțiile care se obțin sunt. de agrotehnica primitivă. Fig. 71. iar energia culturală este de natură biologică. 71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale. adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. În medie. sunt menționate și alte 117 . prin intermediul omului și a factorilor naturali. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă. de asemenea. Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output)..766 60 20. în cea mai mare parte.

Spre deosebire de agroecosistemele extensive. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate.. ouă. podgoriile intensive etc. 7. Din punct de vedere ecologic. O2). gaze naturale) la cea regenerabilă. Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. în cele intensive se produce. peșterile. sere de legume și flori. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. cărbune. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune. acvacultură. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. 7. ameliorate. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. CO2. de specializarea foarte îngustă a producătorilor. irigații etc. îmbunătățiri funciare.. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. Astfel. în această categorie de agroecosisteme.2. pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne. le conferă un înalt grad de stabilitate. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali. utilizați masiv în obținerea produsului finit.3. cantități însemnate de produse alimentare. dar și producția este de 3-6 ori mai mare. O2. prin intermediul animalelor domestice. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. bovinelor. Existența ambelor 118 . Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. Recircularea și regenerarea completă a resurselor. agroecosistemele industriale. produse lactate) și diverse materii prime (lână. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. pene etc.. de consumurile sporite de energie culturală. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. apă. 2005]. plantaţiile pomicole.criterii [Puia și colab. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. apă) și regenerarea lor (sol. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. de multe ori.). Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1. numită agroclimax. oase. 2002]. piele. suinelor. în ultimele decenii. Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1. Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan. CO2. apele freatice).

organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. Ecosistemele industrializate. și în supraexploatarea resurselor naturale. la nivel global. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. În felul acesta. Conform datelor ONU. în funcție de particularitățile ecologice. ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace. În mod natural. demografice. în menținerea diversității agroecosistemelor. iar cele “moderat degradate” au producții 119 . poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. pesticidelor. compactare. Așadar. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Europa și Australia. În ultimele decenii ale secolului XX. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. iar în Asia până la 30 de tone la hectar. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. este în suferință la scară planetară tocmai solul. economice.. Dacă astăzi. populația planetei numără circa 6. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari. 10-20 tone la hectar pe continetul american. în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. rezervele de apă continentală tot mai reduse. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. sărăturare. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. ci petrolul și derivatele sale. Astfel. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. Prețul acestor producții agricole record se regăsește. din păcate. fundamentul de bază al agriculturii. S-a constat că. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei.2 miliarde de oameni.. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa. irigațiilor etc. sunt foarte poluante. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. probabil. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. cât și utilizării îngrășămintelor. în numai câteva decenii.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. Astfel. deșertificare. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. 2005]. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională. aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. superintensive. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. starea de agroclimax poate fi anulată.

și microelemente etc. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică. În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor. toate acestea reclamând terenuri.scăzute. recoltele de cereale au crescut cu 2. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor. în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0..8%. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. 2000]. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente. apă. peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om. În Statele Unite. Dacă în perioada 1950-1984. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor. Java pierde anual pentru urbanizare 20. între anii 1980-1984 cu 1. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. În anul 1990.000 de indonezieni [Lester și colab.. a locurilor de muncă. în Statele Unite. se impune cunoașterea câtorva 120 . Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. direct sau indirect. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole. prin fertilizările masive cu azot. deci la tulburări în viața ecosistemelor. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei. insecte.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. Așadar. zonelor de recreere etc. De exemplu. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. microorganisme.3% anual. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. nu mai are suport în realitate. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată.. Deși noutățile tehnologice continuă să apară. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator. Foarte grav este faptul că adesea.000 hectare teren agricol. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale. 1996]. Câteva decenii la rând. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. În anul 1996. macro. în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu. De exemplu. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot. Istoric vorbind. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. în Japonia producția de orez de 4. transportului.5%. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate. această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă.

iar cealaltă jumătate în oceane. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată.950 calorii. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție.730 calorii. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale. Producția primară netă a globului se ridică la 18. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală). 38% este alocată pentru hrănirea animalelor. Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat. reprezintă suprafaţa de nutriţie. o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general.340 calorii. din această cantitate imensă de producție primară globală netă.950 calorii.parametri ai acesteia. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996). unde se practică pescuitul şi vânătoarea. respectiv 2. ci și prin calitate. un kg de morcovi – 400 calorii. un kg carne de iepure . un kg de varză – 250 calorii etc.790 calorii. un kg. sau 80 de kilograme de iarbă verde.php]. un kg de salată verde – 150 calorii. Conform normelor FAO și OMS. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie.2.greutatea. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție. aportul energetic minim prin alimente este de 2.200 calorii pentru femei. un kg carne de vacă semigrasă – 1.000 calorii. oceanele şi pădurile. procentul recomandat este de 30%. Aici sunt incluse şi mările. de castraveți – 130 calorii. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni.3% din producția primară terestră. producția agricolă reprezenta 9. crap – 1. Astfel. de unde omul îşi procură hrana zilnică. [www. un kg ou integral – 1. Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers.250 calorii.310 calorii. 2000]. În anul 1970. un kg. hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali.040 calorii.740 calorii. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om. 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi. un kg carne de oaie – 1. un kg de ardei gras roșu – 390 calorii. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1. un kg telemea de vacă – 3. în timp ce. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi.1. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. Aceste nevoi se referă la adulți. 121 . un kg de cartofi noi – 800 calorii. un kg carne de găină – 1. Din producția mondială de cereale. salam de Sibiu – 5. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca.600 calorii. carne de porc semigrasă . Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). respectiv a cărnii de vită în special. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii.7% din producția netă a globului. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. adică la cel al italienilor. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. din care jumătate se regăsește în mediul continental. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0.2 x 1010 t/an substanță uscată. un kg carne de miel – 2.ro/Tabel Calorii Alimente. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană.420 calorii. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale. Acest mod de abordare este însă eronat.800 calorii pentru bărbați. un kg de parizer sau polonez – 2. Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus. ceapă verde – 200 calorii.

Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. din anii ’60 ai secolului trecut.01 ha). Este așa numita agricultură industrială sau industrializată. Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană.56 miliarde de hectare. Lumea a început să intre într-o nouă eră. ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori. Australia – 3. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii. valori superioare mediei mondiale [Vântu. 2000].4 milioane hectare de teren arabil (63%).Suprafața agricolă mondială este de 4. ceea ce reprezintă 34. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale. iar cea agricolă de 0. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora.64 ha. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne.41 ha. în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii. suprafața agricolă medie per individ era de 0. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990). În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14. Conform datelor FAO.18 ha. în anul 1981. De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0. cu diferențieri mari între continente (Asia – 0. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației.9% din suprafața uscatului. a început declinul.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9.323 hectare. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 .

prin: extinderea terenurilor agricole. 72. ea fiind 123 . iar mai târziu a asolamentului. Prin cultura plantelor în sistem tradițional. a apărut în antichitate. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice. Sistemele agricole tradiționale. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. introducerea rotației agricole. în marea lor majoritate [Puia și colab. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate). introducerea muncii animalelor în agricultură.1. Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. 2000]. introducerea unei forțe suplimentare. 2001]. Astfel. au dăinuit 4-5 milenii. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale.. apărute în zona temperată. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. apărute în ultimii ani la noi în țară. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie. în special cea care privește agricultura ecologică. organice). folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. între trăsăturile definitorii ale acestora. se poate afirma că. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. organice) integrate Fig.integrate și ecologice (biologice. În scopul creșterii eficienței cultivării. cum mai este numită. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii. În aceste sisteme agricole. în detrimentul celor naturale. iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu. așadar. De aceea. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. pe lângă cea umană. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură. până la apariția revoluției industriale. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. 9.

Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab. în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar.. afectând și microorganismele din adâncime. pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. Entomofauna utilă. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial. în special tehnologică.. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România.1. Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. în sere pentru legume și flori. în vii. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide. fiecare având rolul său ecologic. în livezi. Este așa numita agricultură țărănească. Din punctul de vedere al aportului energetic. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. 2001]. 9.4 hectare. de exemplu. prin consumul impresionant de pesticide. În aceste sisteme agricole industriale. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare.300 kcal/an/m2. cum sunt denumite de Puia și colab. eco-biologică [Vlăduț și Popescu. specifice ecosistemelor naturale. înseamnă înlocuirea proceselor biologice. bazate pe energie convențională. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă.2. Agricultura industrială. în complexe industriale de creștere a animalelor. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab. iar cele rezistente proliferează. Așa sunt. recoltele medii sunt de circa 2. 9. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. 1998]. în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . 1980. Este cunoscut faptul că. Tămaș și colab. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate. pe suprafețe destul de mari. cu ajutorul plantelor fixatoare de azot. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. cu procese nebiologice. în ecosistemele industriale. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. dar şi efecte negative asupra mediului. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. Astfel. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole..2. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului. În ultimele decenii ale secolului trecut. Se instalează astfel.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. inofensivi. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. 1980].

în China. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. Aspectul comercial al produselor este. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii. 1995]. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. proces numit eutrofizare. de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor.ESB) care a apărut în Anglia. precum şi creşterea extremă a agresivităţii. În cazul animalelor. 25% himenoptere și 14% coleoptere. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. 1982]. în completarea cu proteină a furajelor). este de asemenea afectată de pesticide. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). în 1996. 1995]. Perioada de incubație 125 . Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. la factorii de stres biotici și abiotici.detritusului. legată de boala vacii nebune. Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. Este afectată biodiversitatea interspecifică. în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. înmulțirea neprevăzută a unor specii. circa 10. îndeosebi de insecticide. în anul 1995. ierbos. din 29 de orașe luate în studiu. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9). Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. Un studiu efectuat în SUA. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om. Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. redusă. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. insecte utile și diverse viețuitoare. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații. În anul 1993. a fost. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. În anii ’80. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume. Restrângerea biodiversității. Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad. Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole. datorită utilizării de pesticide nebrevetate. în anul 1985. conservanți. Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M. Astăzi.000 de specii de plante pentru producere de alimente. apariţia canibalismului. . Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne. intraspecifică. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. Diversitatea genetică.) folosiți în industria alimentară. nespecific. arată că. condimente etc. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. de asemenea. indiscutabil.

(infecție . numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. etică şi alte domenii. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. Astăzi. prin apariția formelor rezistente. De aceea. de luni sau ani.). Datorită acestei perioade lungi de așteptare. depunerea ouălor etc.apariție simptome) este foarte lungă. ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. care constituie nucleul agroecosistemului. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1. Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. în sintagma biosferă durabilă. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice.2. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. 1992]. s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. din care acesta face parte. toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative. în unele zone ale Asiei. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. (1995) afirmă că.Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului.000. pentru a obține efectele scontate. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. recoltele distruse aproape s-au dublat. În sistemele de agricultură industrială. apoi s-a răspândit în agronomie. Brown și colab. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. au arătat o creștere extremă a agresivității. org/boli/bse_esential. În complexele industriale de creștere a animalelor. fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. 126 . Specialiștii prognozează că. reproducere. cu preponderenţă cancer. dintre care multe transmisibile şi la om. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali.html]. . Astăzi. prezentate în capitolul 9 sunt. sterilitatea animalelor crește datorită stresului. . proporția recoltelor distruse de insecte. În timp.2.Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. în bună parte. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală. 9. producând astfel dereglarea ecosistemului. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. Deja au fost sacrificate milioane de vite. iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. rezultatele agriculturii industrializate. în anul 2000. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide.5 miliarde de dolari. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase. cu costuri uriașe. la circa 900.. Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. apoi lăsați în libertate. 1993]. în SUA.sanatate. În fermele zootehnice. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. Studiile arată că. era de 7%. în anul 1945. prin metode directe de combatere. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal. vector la malariei. După 44 de ani (1989). La control. evoluția lor conducând întotdeauna la deces. numai în India. datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah. industriale. Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra.

prin intermediul acestor mijloace. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). în etapa actuală de evoluție a societății omenești.2. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural. agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime. bucolică. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor. specifice agriculturii durabile. În spiritul acestui curs. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. în scopul încorporării 127 . respectă echilibrul ecologic. Se apreciază că. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. ecotehnicile. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. 1998]. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. 2001]. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute.2. 1989]..1. Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab. ușor degradabile. 9. susțin reciclarea resurselor.Conform Congresului SUA [Carlier și colab. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți. care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. biologică). o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. fără a deranja mediul înconjurător. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. prezenți în aceste materiale. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex. 1998]. cu cheltuieli moderate de energie.. ci pe baze raționale. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. reduc consumul de energie culturală. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. Prin urmare. practicile culturale. a ambianței umane sau a umanității. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. protejează integritatea solului. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele.

cu exces de umiditate. 10. Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. dar pot folosite și alte specii precum – secara. Desigur că. etc. sterilizarea solului cu abur în sere. acolo unde terenul este înierbat. Astfel. Utilizarea leguminoaselor este. nu va fi amplasat pe terenuri joase. sulfină etc. Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani.5% se va renunța la stropire.. Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. înseamnă că PED la E. floarea soarelui. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. rotația culturilor. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. 200 specii de buruieni. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. măzăriche. Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. boli şi dăunători. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul. a muncii vii. chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli. prezentă la monoculturi. rapița. păstrarea mai bună a diversităţii.lor în sol.). Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni. igiena fitosanitară. a prețului de valorificare a produsului finit. muștarul etc. atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin. Astfel. Primăvara. care favorizează boala. De exemplu. 2000]. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. dacă este de 1. schreineri este 2% fructe atacate. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella). costul pesticidelor. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. în funcție de cultura premergătoare. La prun. atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. De exemplu. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului. ca pe o ultimă variantă de apărare. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). 1993]. de asemenea. a combustibilului. 2005]. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. (1991) arată că.. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării. De aceea. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată. mazăre. odată cu lucrările de bază. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 .000 specii de insecte si acarieni [Berca. pe suprafețe restrânse. fertilizări corespunzătoare.. din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză.

Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim.. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol. Daucus carota. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: . Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. de la 50% la 90% [Pretty. în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana. 1997]. utilizarea extractelor vegetale antimicotice.Reducerea drastică a pesticidelor.c.ecologia parazitului. consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. Același autor ajunge la concluzia că. Se vor lua în considerare . prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate. cu rezidualitate ridicată. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare.. analize. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc.3 – Relații complexe). .2. în urma diferitelor observații. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. în livadă. Urtica dioica. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli.. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. rezistența soiurilor etc. Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. cea ecologică. Cannabis sativa. cu efecte secundare nedorite. . remanența pesticidelor. Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage). În Marea Britanie. . rezerva biologică a parazitului. a condus la 129 . Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”. cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit.Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic. Primula officinalis. 1995]. uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). 2005].2.2. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice.Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3.Complexarea tratamentelor fitosanitare. Juglas regia. Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan. în locul celor aviatice. 9. . a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi).Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. .Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis.pesticidelor.2. cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f..La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. fenologia plantei. . prognoze și evaluări. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora. Eficiența tratamentului poate crește astfel. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști. Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură.

a. eroziunea alarmantă a solurilor. La acestea. Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. boli de piele grave etc. în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. la începutul secolului XX. În privința ponderii celor două sisteme. de pildă. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii). cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii. Situația actuală a terenurilor agricole. antibiotice). La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. în scopul refacerii solului. cu metodele şi procedeele intensive. prezente și viitoare. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi. distruse de chimizarea nesăbuită. nu se susține. îngrăşăminte. regulatori de creștere. agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. împânzite de ferme 130 . cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. dar aplicate la nivelul minimului necesar. se adaugă alte numeroase dezavantaje. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. stimulatori.). nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. alergii. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense. ocrotitoare de mediu. a oamenilor. riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei. cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. În plus.intoxicarea permanentă a populaţiei. întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. în acest moment. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. A. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. consecințele pe termen lung. confirmă cu prisosință acest lucru. a surselor de apă dulce. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. Pe cealaltă parte. ci doar profitul imediat. a speciilor de insecte utile. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. Este important să menționăm faptul că. din toate punctele de vedere. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. Agricultura ecologică (biodinamică. Din punctul de vedere al agriculturii. Tehnologiile organice nu pot asigura. întrucât nu interesează sănătatea mediului. toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute.) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător.

Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole. actinomicete. Solul este un organism viu. Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. El este format din 45% substante minerale. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. trăieşte şi poate muri. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale. Cu alte cuvinte. Badgley și colab. Au apărut legi drastice. consumatorii preferă aceste produse. alge şi ciuperci) reprezintă 4%. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. în toată lumea. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă. 9.2. Deși are doar șapte procente. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. comparând producțiile sistemului convențional. La fel se pune problema și în cazul animalelor.ecologice.3 ani). În ultimii ani s-au înființat. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni . există o legătură foarte strânsă. 25% aer şi 23% apă. colembole. cârtiţe. (2007) de la Universitatea din Michigan. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. Elemente componente ale agriculturii ecologice a. institutii specializate. Fără aceste componente ale solului 131 . unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. în funcţie de o serie de factori. Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. iar fauna (protozoare. care se naşte. mediul înconjurător se va păstra curat. intens chimizată. Sondajele de opinie arată că. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. cu privire la securitatea alimentară a planetei. uniuni.agricultura-ecologica. iar biodiversitatea va fi conservată. 7% substanţe organice.ro). Trecerea de la agricultura convenţională. miriapode.3). La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat. în Occident. acarieni. magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi.) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice.. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. Se vor planta perdele de protecţie. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. Din acest 5%. cooperative cu acest obiect de activitate. crustacei. menționez că există studii care infirmă acest lucru. microflora (bacterii. nematode. Aceasta este denumită perioadă de conversie. Substanţa organică este formată din 85% humus. B. ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www. dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale. iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Activitatea. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse. b. intensiv. în care grija față de sol și față de mediu este primordială.

plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială. tufuri vulcanice. d). . alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. îngrăşăminte verzi. se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd.nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. a gunoiului de pasăre. În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură.Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7). greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură. Acestea sunt naturale. fecalelor. Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă. Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă. acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. granit. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă. anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. de exemplu. mulcire etc. e. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive. nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere. c. agricultură organică. .) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii. Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd. datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar. In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului. care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani.) Sămânţa şi materialul săditor 132 .cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică.Administrarea sistematică de gunoi de grajd . Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase. succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare. Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: .Completarea necesarului de microelemente. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. Cercetările efectuate în diferite țări arată că.. . concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc. culturi succesive. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice. Paiele cumpărate de la alte întreprinderi. . chiar și în cazul fertilizanților organici. alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc. nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători. prevăzute în legislație. Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice. prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. se vor calcula cu atenţie dozele optime. ca şi cele din producţie proprie.Evitarea compactării solului. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale. iar îngrășămintele verzi din lupin.

pH-ul. se pot obține rezultate foarte bune. Exemplu: 133 . toamna şi primăvara.) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. paraziții nu se „stârpesc". apoi se va trece la cele cu efect de omorâre. iradierea sau tratarea acestora cu microunde. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului). împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război).) și distrugerea lor prin ardere. asolament armonios. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. metodele preventive sunt cele mai importante. adăposturi etc. tăierea unor părţi din planta atacată (făinare. ci ei se controlează. f. strângerea fructelor mumifiate. scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică. păduchi. ca sperietori împotriva păsărilor. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică. de culoare galbenă.În principiu. răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. văruirea pomilor de două ori pe an. muştei morcovului şi a musculitei albe. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie. În anumite circumstanțe.). impotriva muştei cireşelor. preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli. igiena fitosanitară. utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli. practicarea culturilor asociate. cel mult se combat. ger.). structura. Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. activitatea biologică. strângerea zilnică a fructelor căzute. instalarea de capcane cleioase. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. de exemplu. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. strângerea cuiburilor de omizi. instalarea de benzi argintii. dăunători. secetă etc. se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic. focul bacterian al rozaceelor etc. Pentru controlul paraziților în agricultura biologică. semănatul sau plantatul la epoca optimă. se poate folosi însă și material biologic convențional. dar netratat chimic. cuiburi pentru păsări.minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive. sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. strângerea plantelor bolnave. cu multe leguminoase. Se interzice tratarea chimică a seminţelor. lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul. sau plase. fertilizarea organo . gândaci). la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum).

Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă. nepoluate. Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație. C. instalarea de capcane feromonale.4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. 2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 . folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor.) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură.. folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. în relația cu buruienile). 2005]. ţelină etc. țesături etc. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor. când plantele sunt sensibile la îmburuienare. ciuperci). preparate care îndepărtează dăunătorii. Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia. ceapă. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. pelin. salvie.). ci printr-un complex de măsuri. Sunt moderne. fructe tuberculi ş. acarieni prădători. omizilor. dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante.. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc. sănătoase și cu principii nutritive superioare. levănţică. în sol.. mentă. conduraşi. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare. îmbunătățește structura solului. pe sol. trandafiri etc. dacă acestea din urmă nu dăunează. bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze. g. Mijloace biologice („viu contra viu"). în beciuri şi depozite. înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană. preparate care omoară dăunătorii (insecticide). crăiţe. Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice. În Europa. buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. eficace. refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. [Morar și colab. dar încă destul de scumpe. bacterii.permanganatul de potasiu.). capcanele se strâng şi se opăresc. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. celuloză. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). în timp ce. Constau în combaterea unor dăunători. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc. cimbru. pătrunjel. numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. viespi parazite etc.a. În plus. folie. În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. Desigur că.

pentru pajiști și culturi furajere . Pentru o bună informare a consumatorului.G nr. procesator. prin completarea fișelor de înregistrare.ORDIN nr. pentru a include producția animală. 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură. Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. pentru albine . Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică.Ordonanța Guvernului României nr. . pentru rumegătoare mici și porci . pentru animale de lapte . . producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: . în conformitate cu legislația în vigoare. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma.șase luni. 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. permit obținerea certificatului de produs ecologic. 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. .doi ani. 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. . 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare. legilor. Înregistrarea activității ca producător. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr.un an. 34/2000. normelor metodologice referitoare la aceste aspecte.M nr. Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop. Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 . Pe baza legislației europene. sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică.șase luni. importator.03.un an. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. .Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică. Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR). a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA). 219 din 21. 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare. 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor. Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr. Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani. alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). pentru vitele de carne . Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile).ORDIN nr.2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică.O. ele fiind supuse permanentelor schimbări.U. 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic. ordonanțelor de urgență. Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”).O.

Asia (13%). pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică. America Latină (20%). Organizarea comercializării produselor ecologice. D. se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură. Folosirea altor produse.200 în anul 2007.agricultura-ecologica. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14.438 ha în anul 2000. 34 / 2000.U.ae” În anul 2003.955 hectare (5.000 ha (2. Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr. acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită. au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene. iar în anul 2006 – 121. În anul 2007. Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754. În România.08% [Aldescu. În anul 2007. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225. aprobata prin Legea nr.426 ha în 1998 la 150. FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau). Pe plan mondial. 2007]. America de Nord (4 %) și Africa (3 %). într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare.38/2001 . momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: .8 bilioane $.773 hectare în 1991.500 ha în 2007.5%). pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr.016 ha în 2006 (6%). atât pe plan mondial cât și în România. Aceleași instituții precizează că.2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică . cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124].2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică . Conform Ministerului Agriculturii.Bioterra” . În anul 2004. iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii..500 în 2007. 19 – producția zootehnică.2000 – O. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală. la 166. 41 – crescători de albine și un importator). Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %).2006 – Sigla . cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR. 2 a HG 917/2001.1992 – Primul poligon de agricultură ecologică .000 hectare. 136 . În Letonia. de la 10.81% din suprafața agricolă).1997 – Asociația.8% din suprafața agricolă a țării. 527/2003. iar la bovine și caprine de la 1. în anul 2006. valoarea de piață a produselor organice era de 27. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48.2004 – Organisme de inspecție românești . adică 1.ro.700 în 2000 la 96.Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale. în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE. 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic.000 ha. Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice. care nu apar în această listă este interzisă.. cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca. respectiv 5. conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements).G nr. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1. În Elveția. Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică.2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară . Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori. de la 17. Îngrășămintele.2001 – Birou de agricultură ecologică .

1. Poluant. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu.2. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a.PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori. provocând dezechilibre ecologice.factori fizici: radiaţii ionizante. desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. Ca atare. . substanţele radioactive etc.factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali.) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice. freonii etc. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu. modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . zgomote etc . nu însă inainte de a atrage atenţia că.. se fac referiri la poluare. NH 3. Poluant. Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: . insecticidele. cărbunele. Poluarea este una din ele. întâlnim: 137 . particule solide. Poluare. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. a productivităţii biologice. vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător. b. . asupra ecosistemului întreg. detergenţii.factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană. reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor. Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui. care degradează componentele nevii ale mediului.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. Clasificarea poluării După natura poluantului. orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. a structurii trofice. 10. sulfuri. introducerea de elemente biologice . 10.floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. cum sunt: erbicidele. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. hidrocarburi etc).

cu apariţia deşeurilor menajere etc. se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene..vulcanii. odată cu apariţia civilizaţiei moderne. După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. a circulaţiei rutiere.) reziduurile vegetale şi animale. ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali.). gaze din industria chimică etc.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie. . Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: .) eroziunea solului. produsă de zgomot (poluare sonoră). Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri. cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop. Poluare artificială. poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. pesticide. altele se datorează unor condiţii naturale. 3 . Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei. iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om.oxidul de carbon (CO). produsă de ionii unor metale grele.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi.3. praf etc. e. . arderea deşeurilor. detergenţi. mesteacăn etc. deşeuri. Are o acţiune redusă asupra organismului. . rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii. b. H2S) care impurifică aerul. incendiile etc. B. 1 0 . produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2.hidrocarburile. Aceasta poate fi: . c. a celulozei şi hârtiei.hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv. Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze. sub formă de frunze moarte. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. cadavre etc. . rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică.bioxidul de sulf (SO2). f. ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. datorată acţiunii vântului şi a ploilor. 1 . praful de la fabricile de ciment. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. . tei. este cel mai răspândit poluant atmosferic. bioxidul de carbon (CO2). Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită. având ca surse: a.A. In funcţie de starea lor de agregare. solului şi apei. Acest tip de poluare a luat o mare amploare. dejecţii. unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp.biologică.). Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii. eutrofizarea apelor. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră". admisă în atmosferă este de 0 . oţelului. 3 mg/mc de aer. motoarele cu ardere internă (58% din total). NH3. incălzit etc. d. cu creşterea producţiei industriale. gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă). păcură şi gaze.). Concentraţia maximă normală de CO2. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune. a apărut sub influenţa factorului antropic. industria fierului.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele.fizică. Poluare naturală. ce elimină particule solide. 10.) cometele şi meteoriţii. formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. petrochimică.

ajunse în atmosferă. NO2. căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie. se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). de fabricare a HN03). când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara. a cursurilor de apă şi lacurilor.6. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. de asemenea. 10. NO. c.2. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. K. Acesta afectează sistemul nervos. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi. Aceste substanţe. pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari. Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. Ploile acide conţin. N. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. frecvenţa expunerii. P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. la pierderi de humus. 139 . din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02). brumă sau prafuri acide). coloranţilor e t c . ninsoare. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. NH3. în urma activităţilor industriale. compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. compuşii azotului. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. . CO2 = 4 ani. În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. transporturi. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca. iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. farmaceutică.6. S. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. În 1952. arderea combustibililor fosili. Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. Astfel. a. industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei.3. aparatul circulator şi sângele. la Londra. alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. la absorbţia unor macroelemente din sol.industria chimică. b. urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. în condiţiile unei atmosfere umede. în timp ce. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. N2O. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO).

efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). cantitatea de ozon este relativ constantă. în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. Alături de substanţele clorurate. ca urmare a activităţilor industriale. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. 10. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali. intensitatea ploii. Atmosfera.3 până la 6%. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă.3. cât şi cele terestre. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. de asemenea. De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. e. şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte). construcţii de piatră etc. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. în condiţii normale. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. Astfel. cu toate implicatiile lui. în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru.3. mărimea picăturilor. mai rece decât suprafata Pământului. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km.3. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. ratificat de 150 de ţări. d. în principiu. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice. In ultimele decenii însă. În atmosferă. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. în sprayuri. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. 10.4.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului.intervalul dintre ploi. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon. la 140 . în refrigeratoare.

Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. Poluarea apei 10. arată o încălzire. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice. Datorită activităţii antropice. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. In consecinţă.. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv.rândul ei. In ceea ce priveşte apa. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate.6oC.4. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 . când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren.4. industria o restituie în proporţie foarte mare.3.5. iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. al XIX-lea. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. chimică. înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. ca urmare. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. a mareelor etc. aplicarea de tehnologii nepoluante. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. cum sunt: sursa eoliană. pe plan mondial. utilizarea surselor nepoluante de energie. Desigur. generând efectul de seră natural. în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. cu 0. va emite un flux radiativ. Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă. 10. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria. în absenţa acestui efect. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. hidraulică.1. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care. Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte. 10. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi.

nitriţi. amoniac. microorganisme etc. industria alimentară (fabrici de conserve. c. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă.).3. Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice. . Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. săpun. utilizarea corectă a pesticidelor. b. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a. murdare. . 10. floră şi faună. prin scurgerea de pe solele tratate.ape de răcire (poluantul este căldura). industriile petrochimică. De asemenea.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om. detergenţi. sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. acid clorhidric.Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. uree. prin transportul de către curenţii de aer. amine. .Poluanţi organici.a). medicamentelor. In funcţie de gradul de poluare. prin spălarea echipamentelor etc. ape uzate menajere. în care poluanţii sunt: resturi de furaje. dejecţii. 10. microorganisme etc .) ape uzate din zootehnie. apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care.) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect. detergenţilor. maselor plastice. Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot. fabrici de zahăr) etc. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde.2. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene. zootehnie. b. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate). Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă. apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). acid azotic etc. împărţite în: .ape provenite din secţiile de producţie. . Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare.) ape uzate industriale. abatoare etc. în primul rând. ajung în ape provocând poluări marcante. Aceaştia sunt caracteristici. în care poluanţii sunt: resturi alimentare. boli virotic e . aşternut. De asemenea. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 .4. provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. în exces. industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl).Poluanţi anorganici. nitraţi. stătătoare. . Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. boli parazitare şi alte boli infecţioase. fibrelor sintetice. şantiere e t c ) .4. devin incompatibili cu viaţa. dejecţii.ape uzate de spălare şi transport. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric. însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat.

Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze.4. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. prin diverse procedee. In a doua categorie.4. se acumulează. 10. ajungând în râuri sau în pânze freatice. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu.4. apoi azotul. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. foarte atentă a resurselor. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. Substanţa organică depusă în cantităţi mari. este degradată pe cale anaerobă doar parţial. degradarea biocenozelor. mai ales a apelor continentale stătătoare. Din punct de vedere practic. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi.5. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. 10. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. la deteriorarea calităţii apei. principali responsabili ai eutrofizării. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. ca urmare a activităţii umane. 143 . din întreprinderi industriale. sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. de infiltraţie. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). c. a modului lor de funcţionare. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti. practic. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. În timp. a surselor difuze. Controlul acestor surse este dificil şi. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. fără epurări prealabile. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. al posibilităţilor de control al acestor surse.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. Nutrienţii. aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. duc la degajare de H 2 S.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate.

schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor. Fiecare specie. De pildă. pe o distanţă variabilă. temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal. de apariţie a adulţilor etc. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. În decantoarele primare. producţia primară înregistrează chiar o creştere. la o creştere chiar mică a temperaturii. Grătarele fine separă. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. de unde este evacuat. la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). Treapta biologică . Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Este afectată şi producţia primară. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. decantoarelor etc. care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. deci la scurtarea ciclurilor vitale. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. Grăbirea ciclurilor vitale duce. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Dacă deversarea se face într-un lac. schimbarea dimensiunilor indivizilor. deznisipatoarelor. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm.6. adaptat pentru a funcţiona pe biogaz.4. La încălzirea până pe la 20°C. 10. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. Grătarele sunt rare şi dese (fine). la animale poikiloterme acvatice. clorură ferică etc. aceştia pot muri în masă. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . sitelor.

) fizici şi chimici (pH. CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. cu cele două trepte de epurare. Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). În fig. Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros. culoare). consum biochimic de oxigen – CBO5. mecanică și biologică. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l). ioni amoniu. nitraţi. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni .dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). 145 . microbiologici (bacterii coliforme. nitriţi. streptococi etc. consum chimic de oxigen – CCO etc). 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca.

75. Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 .Fig.

Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor. datorită florei intestinale. în tractusul intestinal. 1 0 . atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ. de apele reziduale. Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. în tubul digestiv. o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. sau sunt folosite în cantităţi excesive. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor.10. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor. în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole. fungicidelor. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. 1 0 . Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. 5 . Fiind solubile în apă. se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. 2. pot să se transforme în nitrosamine. unde în condiţii reducătoare. situaţii în care apar grave anemii. formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice. creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. de deşeurile de natură industrială sau menajeră. erbicidelor. 1 . raticidelor etc. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. în apa potabilă şi deci la om. Din plante. de mare eficacitate şi adesea 147 . Studii recente au arătat că azotaţii. dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. 5 . cele cu azot. organofosforice.5. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. Prahova). în râuri. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. Mureş. constă în intensificarea procesului de eutrofizare. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. În România. Olt. Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. substanţe cu acţiune cancerigenă. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. Ei se combină cu hemoglobina. suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. lacuri. azotaţii ajung la om.

în special cele proaspete. Astfel. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. a pesticidelor utilizate în prezent. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Se ştie că 2.1. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. de zeci de milioane de hectare. Omul. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. cultivarea unor anumite plante. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. animale nevertebrate sau mamifere. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie. la artropode cât şi la homeoterme. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. în interval. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural.3. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. Soluţia cea mai eficientă. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. “Sisteme de agricultură integrate”. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. plante superioare. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor. Pesticidele din biomasa vegetală. deocamdată nu poate fi oprită. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare.3. inhibă enzime. Pesticidele afectează zone foarte întinse. 148 . îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte. Compuşii organocloruraţi. Producerea şi utilizarea lor. afectează sistemul nervos atât la insecte.5% din totalul speciilor ce populează biosfera. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani). ca de altfel multe alte pesticide. acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi. Pulverizarea insecticidelor din avion. dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. utilizarea unor microorganisme. constă în reducerea treptată.

Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). tehnologice.1.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. semnată de 168 de state. în special. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. Pornind de la acest adevăr. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). economice. oficial şi la nivel internaţional.a. au început să fie distruse de activităţile oamenilor. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). a habitatelor naturale. distrugerii habitatelor. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. În poluarea mediului. reziduurile provenite din industria alimentară. reprezentată de milioane de plante. deşeurile casnice etc. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. de la Johanesburg (2002) ş. ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale. Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei.96% din totalul speciilor marine. dezvoltării durabile. Se referă.O. dezvoltate in milioane de ani. Această creştere nu a fost constantă. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific. zgura metalurgică de la termocentrale. Termenul este atribuit lui E. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. când se pare că au dispărut intre 77 . Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. care au determinat apariţia unor 149 . s-a dezvoltat conceptul. in mod obligatoriu. economice şi cele ecologice. genele pe care acestea le conţin. Un număr mare de specii suferă un declin rapid. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. ci şi în plan politic şi educaţional. implicând oficialităţile locale. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate. politice şi etice. Recunoasterea importanţei acestei discipline. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. acum 250 milioane ani. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. sunt realizări incontestabile. ca rezultat al vânării excesive. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). cunoscut entomolog şi sociobiolog. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării .Wilson. Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte. apoi strategia. animale şi microorganisme. interdependenta dintre problemele sociale. în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii. la conservarea păsărilor migratoare. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice.

Produsele nelemnoase din pădure. Multe resurse naturale precum aerul.2. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. fructele. speciile rare. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . industriile. comunităţilor biologice şi ecosistemelor. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. apele. 2. 11. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. vânatul. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. solul. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”. peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare.500 USD. combustibilul lemnos). Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural. De exemplu. incluzând vânatul.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. latex-ul. Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă. ca urmare a efectelor degradării mediului. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. standardul de viaţă va fi în scădere. Valoarea biodiversităţii 11. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane.1.2. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. De exemplu.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. speciilor. Oamenii. răşinile. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului. In prezent. Valori economice directe 1. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice.

Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide. particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce.U. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. în anul 1846. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. Mai mult. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1.) Productivitatea ecosistemelor. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. bacterii sau viruşi necunoscuti. precum seceta. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa.5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor. In cazul plantelor cultivate. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. fungi.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. În Irlanda. 11. Exemplele pot continua. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute . animale. Atunci cand vegetaţia este degradată.domestice. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. Atunci când sunt pierdute specii. reducând substanţial valoarea terenurilor. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. în zile sau săptămâni după ploaie. comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS.A. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul. b. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. viaţa marină din estuare. bacterii. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. Sedimentele reduc indicele de 151 . Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%. virulenţei unor fungi. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului. După cercetări intense.2. Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii. sunt derivate din plante. cartoful fiind un aliment de bază. a. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani.adesea cu cheltuieli foarte mari . cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. animale. Astfel. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei.2.

pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate. 152 . Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. d. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). a cantităţii anuale a precipitatiilor. Valoarea monetară a acestor activităţi. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. h. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. în parte. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer.) Ameliorarea climatului. observarea balenelor etc. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2. Astfel. La nivel global. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. programe de televiziune. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare. tabere ornitologice.) Recreerea şi ecoturismul. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului.) Monitorizarea factorilor de mediu. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. f. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură.) Relaţiile dintre specii. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită. pesticide. depinzând de insecte pentru polenizare.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. materiale multimedia. reviste. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. la nivel regional. fotografiatul. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii. creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului. c. g. ape uzate. Multe cărti. e. La nivel regional.

niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. cuantificând şi impactele asupra mediului. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A. îndeosebi în tările dezvoltate. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele. denumite megafauna charismatică. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. 11.11. variabile care înainte erau scoase din ecuaţie. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 . Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. 11. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică.2. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. elefantii. accidente cerebrale. pierderea memoriei. In decursul ultimilor 20 de ani. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual.2. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit.3. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor.4. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. Câteva specii. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale. leii. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. ca panda. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor.3. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane. In concluzie. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări.

asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase.000 iar numărul de specii descrise de circa 1. tradiţiile şi creaţiile umane. despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia.600. nu numai un factor de erodare a acesteia. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce. B. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13.4. 154 . implicit. peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. cel mai puţin studiat.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. în toată complexitatea sa. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame. pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate. ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. varietăţi. cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente.4. integrate într-un anumit biotop. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective.1. De-a lungul timpului. în supraexploatarea speciilor. precum şi de rase. In toate regiunile Globului. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens). populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. Afirmaţia se bazează pe faptul că. iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. În acelaşi timp. de ritualuri păgâne sau creştine. ţară ş.m. C. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. cel mai adesea prin metode empirice. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". Conservarea biodiversităţii 11. o anumită regiune.genofondului din interiorul populaţiilor unei specii. întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică.000. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006).a. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. 11. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. în esenţă. Acest tip de biodiversitate este. Cauzele principale constau. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. s-au consolidat o serie de tradiţii populare. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. D. în mod cert. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie. circa 1.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi. Prin aceste practici şi tradiţii.d. soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii.800. în deceniul trecut. de-a lungul secolelor. Problema apei devine una globală. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută.

În acest sens. . parcuri naţionale. peisaje marine sau terestre protejate.specii fără interes pentru lista roşie. rezervaţii de conservare a naturii.specii rare. aşadar.) Categorii sozologice de specii Multă vreme. Conservarea „in situ" rămâne. 75.specii dispărute. 16). ori prezentau o valoare biogeografică deosebită. 11. 1998) ecologic. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . a.specii în mare pericol. chiar şi una sentimentală.pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. . rezervaţii de resurse naturale. alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . soluţia optimă. ideală pentru strategia conservativă. tot aşa. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". monumente ale naturii. dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig. regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 . aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi.ştiinţă a conservării biodiversităţii. . cât şi în concepţia dezvoltării durabile.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate.specii vulnerabile. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte.specii ale căror statut nu este încă elucidat. . .specii sau taxoni neevaluaţi. .specii ameninţate.specii potenţial ameninţate. Pe plan mondial. în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi. . la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. putem constata că echilibrul şi evoluţia. Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor. raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig. s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia . b. .2.4. naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare.

se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale. care pot fi: . Delta Dunării etc. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă. Domogled-Valea Cernei. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare. delte etc. 4. suprafeţe cu o anumită floră şi faună).4. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . b. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren. de recreere sau culturale. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite. 11. istorice. Sunt arii “total închise”. care sunt protejate.) colecţii tematice. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării. prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. 6. În rezervaţiile biosferei. Piatra Craiului etc. Ceahlău. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate. de o valoare excepţională. ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale. În cadrul acestui sistem de conservare. Bucegi.) Rezervaţii de conservare a naturii.colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) . La noi în ţară. 5. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei.antropologice. Retezat. formare şi demonstraţie. culturi in vitro şi embrioni care. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase. Acestea sunt reprezentate de peşteri. culturale etc. pe lângă cercetare şi supraveghere. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării.).colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). zone sălbatice împădurite etc. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe. Delta Dunării şi Parcul Rodna. Mănăstirea Hurezi.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. Munţii Rodnei. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. din anul 1992. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative. Călimani. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). dune. Uneori. păduri de mangrove. din toată lumea. regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple. 2. 7. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş.3. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. De la noi din ţară. scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. 1. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini. vulcani. În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional. 3. rezervaţii ale biosferei. Apuseni. situri arheologice.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri. Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor. distingem: a. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol.

4.. nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și. 800 la câini și porumbei. 730 la 157 . în ciuda denumirii.dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. prin tehnici moleculare. rol care va deveni. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj.. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”. pierderea unor gene sau combinații de gene). Este tot mai evident că problemele sociale. favorizată de condiţiile climatice. biospecii. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice.studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii. ecologice şi economice sunt interdependente şi că. Naturalisţiilor.declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale. conservatoare de legume. unde colecţia cuprinde 963 soiuri. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă. pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative.470 la bovine.490 la ovine. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : . Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1. sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale . conservatoare de cereale.) conservare in situ.000 etc. pe lângă rolul primordial al conservării in situ. Conform datelor furnizate de Mackay (2003). care nu mai sunt utilizate pe scară largă. În cadrul acestor bănci de gene. la cartof au fost create 4. prin aceasta. . se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C). Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol. 1. fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. Astfel există conservatoare de tip livezi. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. 84 soiuri de măr. aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. d). colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). petru supravieţuirea umanităţii.identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice. c. mai ales din categoria celor tradiţionale. angajându-se în această muncă.temperaturi scăzute (criostocare). 11. 160 căpşuni şi 53 de cireş. Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C).4. Reamitim ca în Irlanda. .. de-a lungul timpului. soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice. grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii. fie pe termen scurt (la -70.. ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. aspect care face să se reducă costurile implicate. . . din care 378 soiuri de păr.descifrarea structurii genetice a acestor populaţii. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei.000.000 de soiuri.implicarea. Omul este așadar și un creator de biodiversitate. soiuri. la măr 3. la orez circa 2. . fie temporar (la 1-9˚C). conservatoare de rase etc.-100˚C).

. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională. de la jumătatea secolului al XIX-lea. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda.. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție.. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab. În anul 2001. 650 la porcine. Nature at Progres. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922). Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. Negri. dăunători. Confederation paysanne. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. 2002]. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale. În baza acestei directive. Lammerts van Bueren și colab. Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. 2004].5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică.. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. 2004. 2002]. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. 2005]. 600 la caprine etc. în anul 2005. adeseori. cartoful fiind un aliment de bază în această țară. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură. 2005.) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora.găini. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. venite din partea oamenilor de ştiinţă. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale. 1994]. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli. este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură. 2003. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. Les Semences de Kokopelli etc. în favoarea soiurilor moderne. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă. Mai recent. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale. Micheloni. Semnalele de alarmă tot mai numeroase. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. timp de trei ani consecutivi. pentru agricultori. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii.

dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim. deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. Acestea riscă însă să se piardă definitiv. singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13.. colecții de lucru și biodepozitare. la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară. seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca. o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. Fig. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. apariția de mutații dăunătoare. România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale. Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare).locale). După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură. cu populaţie îmbătrânită. Varietăţile valoroase. 2007]. În România. în condiții de temperatură și umiditate reduse. prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate. Această modalitate de prezervare. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale.961 probe. pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. De exemplu. 73). 2007]. mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. în zonele în care au fost obținute soiurile respective. în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor. Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. 73.

dimensiunea umbelei primare deschise. Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. culoarea/pigmentația miezului extern. diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr. forma rădăcinii în creștere. diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii. independente de factorii de mediu. țuguirea rădăcinii. creșterea rădăcinii laterale (secundară). De exemplu. axul rădăcinii. felul de grupare a rădăcinilor. acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. felul de creștere a frunzei. culoarea frunzei. Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. tipul frunzei. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). Suplimentar. pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). Fig. numărul de umbele per plantă. înflorirea . tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. colorația verde în interior și la vârf. numărul de zile până la înflorire. colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat). numărul mediu de 160 . disecția frunzei. evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. sincronizarea înfloririi printre plante. grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur).Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. extinderea culorii verzi pe umăr. intensitatea culorii. secțiune longitudinală. lungimea rădăcinii. numărul de frunze mai jos de umbela primară.longevitatea. lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct. acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului. culoarea albă în miezul exterior. diametrul mediu la pedunculii deschiși. poziția involucrului pe umbela principală. luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). poziția rădăcinii in sol (la maturitate). Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. forma umărului rădăcinii. culoarea verde la umăr. ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. pubescența frunzei. suprafața rădăcinii. diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct).culoarea distribuită în secțiune transversală. diametrul rădăcinii la umăr (mm). caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) . forma pețiolului în secțiune transversală. miezul interior plus cel exterior combinat . numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță.dimensiunea rădăcinii în creștere. Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. la morcov (Daucus carota). inflorescența tipul umbelei. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). 74) . vârful rădăcinii. forma umbelei (când e complet dezvoltată). tipul ultimului involucru pe umbela principală. 74. grosimea miezului extern în zona umărului. caracteristicile miezului rădăcinii (fig. intensitatea culorii. ramificația rădăcinii. numărul de frunze mature per plantă.diametrul miezului exterior la umăr. proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. omogenitatea colorației rădăcinii. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). greutatea rădăcinii. numărul mediu de pedunculi per umbelă. pubescența pețiolului. lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul.

2006]. Descriptorii de evaluare. taxonomice s.pedunculi per plantă. o genă umană transferată în genomul unei bacterii. în cazul organismelor pluricelulare. fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă. biochimice. pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare. masa a 1000 de boabe (g). performanțele agronomice. citologice. o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. convarietatea. diametrul seminței. numărul de boabe pe rând. fertilitatea. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. greutatea per 100 de semințe (mg). al unei unei plante sau al unui animal.1. Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. lățimea seminței (mm). 161 . simetria florilor periferice. culoarea stigmatelor. o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. 2.m.a. rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. culoarea anterelor. lăţimea bobului (mm). până nu demult. lățimea fructului. Aici sunt incluse: productivitatea. [Străjeru și colab. pubescența la baza primului spin. 3. producția pe metru pătrat (g/m 2). identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. incluzând cercetări fiziologice. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. numărul de spini pe nervurile secundare. devenită în momentul transferului efectiv transgenă. variabilitatea culorii la flori. număr de flori per umbelă. sfărâmarea semințelor.a. timpul până la maturizarea semințelor.d. culoarea boabelor. confluența spinilor. culoarea în centrul pedunculului. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi). genetice. lungimea fructului. dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. lungimea paniculului (cm). lungimea bobului (mm). 4. numărul de frunze până la ştiuletele principal. numărul de ramificaţii de ordinul II (cm). culoarea anterelor. iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes. Evaluarea secundară. curbarea spinilor. lățimea maximă a petalelor distale. culoarea florii. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu. lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). patologice. La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată.. numărul total de frunze. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar. greutatea boabelor/ştiulete (g). introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă. culoarea semințelor la maturitate. în contrast cu descriptorii de caracterizare. numărul de rânduri de boabe. diametrul minim al tulpinii (mm). selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. obţinerea. densitatea florilor în umbelă. Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12. diametrul maxim al tulpinii (mm). lungimea ştiuletelui (cm). numărul de flori hermafrodite si staminate. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care. numărul de semințe per umbelă. înălţimea plantei (cm). înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm). Spre exemplu. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). lăţimea ştiuletelui (cm). durata receptivității stigmatului.

nu atât pentru realizarea sa. pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". 1971). la un anumit erbicid. El a devenit celebru. În fapt. trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice. la descendenţii organismului transgenic. fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. Unele dintre ele vor fi. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. prin brevete. mult mai mult decât o simplă genă de interes.2. aşadar. Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. cum ar fi MONSANTO. Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor. Până în prezent. O transgenă este. foarte interesate în plante transgenice. pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic. dotate cu proprietăţi noi. 12. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. chiar dacă codul genetic este universal. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). ea este o veritabilă construcţie genetică. pentru medicină şi farmacie ş. Dar. în SUA şi NOVARTIS. Este vorba. aşadar. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu). iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză.3. la rândul lor. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare . Semnificaţia.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii.a. inclusiv al propriei sale specii. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. în Europa.5. 12. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ".

pe care o vom nota în continuare Bt. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal. Începând cu finele anilor 1970. sub aspect biologic. de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui). de două-trei ori mai mare decât cel normal. interferon.producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. Este vorba de un şoarece gigant.originea acordării primului brevet pentru un organism viu. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri.creşterea productivităţii animalelor domestice. interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice.) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. folosite în scop terapeutic: insulina. adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: . . Exemple: . Avantaje generate de transgeneza animală: . conţin proteina insecticidă. bere şi vin. uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale. În SUA. entuziasmul a fost cel mai mare şi. hormon de creştere.4. Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. aşa cum se prezintă ea în bacterie.o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. coli) sintetizatoare de proteine umane. se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om. ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. în mod normal. adică inactivă. Plante transgenice A. care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală.o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae). bacterii (în special E. o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis.riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă. în câteva cazuri.). cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională. 12. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. . prin urmare. . iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . giganţi ai agrochimiei. în ţesutul lor. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică.

dăunătorului.inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci. b. iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor. cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice. are loc o 164 . enzimă responsabilă de înmuierea fructelor. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei.tratamentul culturilor de soiuri convenţionale. Astfel respectiva genă a fost modificată. . Apoi. d. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele.blocarea sintezei hormonului de maturare. În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor. B. În plus. sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional. în esenţă.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă). pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat. obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. bioplasticele. e. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor.coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri. cu un spectru nutriţional mai echilibrat. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: . deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. . declanşarea bolilor virale (virozelor). d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă.) Pentru agricultori În primul rând. întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii.inserţia unei gene care blochează galacturonaza. se simplifică procesul de combatere a buruienilor. pentru prima dată.) Avantajele plantelor transgenice. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. a agenţilor patogeni şi a insectelor. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel". folosinduse doar un singur erbicid total. astfel ca să codifice proteina activă. e. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: .) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie. astfel. înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. .. fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. c.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită.

la secetă. De exemplu. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. se riscă.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . b.Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură.Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. cu gust metalic şi suportă greu transportul.creştere a producţiei agricole. înainte de toate. Aşadar. De exemplu. într-un viitor apropiat.selecţie folosite până în prezent. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km. practicând o monocultură de rapiţă transgenică. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate. (la care s-a 165 .Efecte secundare nedorite. de epuizarea solurilor sau. în 1996. practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. de accesul la pământ. la temperaturi mai scăzute etc). Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. căci pieliţa sa era fragilă. prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. la aciditatea crescută a solului. C. .) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . În SUA. . se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). o problemă de acces la hrană. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă.Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. apoi. dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare. De fapt. alte investiţii şi alte riscuri. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. rezistente la acelaşi erbicid. iar. de sistemele politice. prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie. din nou. adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite. În primul rând. motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale . culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente.) Riscuri ambientale . Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor.„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. accelerarea selecţiei de buruieni hibride. iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid. c. doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. rezistentă la un erbicid determinat. dacă influenţează microorganismele din sol etc. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este. care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale. deci investiţii suplimentare.

În cazul plantelor transgenice. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. până atunci. în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. rezervorul biodiversităţii acestuia. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă. Aceasta se poate numi poluare genetică. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. e. chiar de la începutul autorizării primelor culturi. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. fiind poluate 35% dintre eşantioane.5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. în 1998. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente. apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. În Scoţia. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial. căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2. vor produce noi organisme transgenice. hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. în special). în Franţa. De exemplu la finele lui septembrie 2000. problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută. în afara celor ţintă.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide". deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. . încă.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt.Contaminarea porumbului transgenic de un altul. pornind de la culturile-OGM. în vara anului 2000. pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali. . Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . d. Se cunoaşte faptul că. prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM. .transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. tot de tip OGM. guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice. rezistente la un alt insecticid. 1% porumb Starlink. întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte. estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că. Mexicul (patria de origine a porumbului şi. Astfel. pe 4500 ha. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 . Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om.000) a seminţelor transgenice. În iulie 2001. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. rezervat numai în scop furajer.

o soia îmbogăţită în metionină. se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător. . Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. prezentă într-o anumită plantă. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „. considerându-le fără pericol pentru om.„Afacerea Pusztai".plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor.. mai ales în vastele culturi transgenice.. De aceea. Pusztai (de la Rowett Institut.Apariţia unor noi alergii.. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic.. erau normali. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante. s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate. ." şi denunţa „. care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali". iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". unde sunt prezente numeroase gene virale. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. eutanasiată în februarie 2003).. În ediţia sa din 29 mai 1999. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. dar periculoasă pentru consumul uman. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. Marele necunoscut este reprezentat. „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. fie în timpul proceselor de transformare industrială. . pentru mărirea valorii furajere. de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură. să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei.Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat. În plus. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. În acelaşi timp. ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.Creşterea rezistenţei la antibiotice. desigur. Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă. dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă. mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. Contrar concluziilor lui Pusztai. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. f.. înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta.. De exemplu. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. A. Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie). Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe.

acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o. Canada si China). c. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. China. iar. Africa de Sud. Ucraina. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. Canada. din ce în ce mai mult. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. Aşa cum s-a precizat anterior. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty". Argentina. dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. utilizare. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. Cu alte cuvinte. d. D. Referitor la caracterul transferat acestor plante. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. papaia. E.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. Australia. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare. declanşarea a numeroase critici în Italia. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996). Portugalia. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha. Norvegia şi alte ţări europene. pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. Această premieră. dovleac ş.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. căci 168 . România. la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. Olanda. şi solicitările cetăţenilor-consumatori. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate. În SUA. bumbac. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. ele debutând în SUA. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. în 1998. tutun.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. restul de plante transgenice (cartof. În 1980. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. Mexic. Aceste prevederi au generat.a. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. La numai şapte ani de la debutul lor oficial. ca şi în Europa. rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. Din 2002 încoace. de puţin timp. în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale. apoi în Argentina.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. porumb şi rapiţă. b.

care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. „cu randament ridicat". acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System". . prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor. F. treptat. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: .sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. toate buruienile anuale din aceste culturi. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe.ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor.pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. mai mult ca sigur. de fapt. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. 169 . sporirea produşilor chimici ceruţi. unde fermele au suprafeţe foarte mari. Apoi. sugestiv denumit „Terminator". Dar.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80.intoxicarea şi moartea. oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani. o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. mai întâi. „prin ricoşeu". împiedicând-o să se reproducă. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. în final. în curs de dezvoltare. a seminţelor produse de plantele transgenice. care. acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. aspect cunoscut şi demonstrat deja). Astfel. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. întrucât el „termină" viaţa plantei. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. în cantităţi tot mai mari. . din care. vor dispărea şi speciile perene. prin care vor dispărea. chiar „diabolică". Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. prin geniul genetic. dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA. ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. Şi.

unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. Probabil. ca urmare. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. cea mai mare ţară agricolă din UE. de ultima sa înflorire .) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice.G. În Franţa. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. începând cu 1996. ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. când. În iunie 1999. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. Italia. oficial. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. Mai rămâne. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). livraţi pe piaţă atât în Belgia. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. care doreau să le dezvolte la scară mare. temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. În cursul verii 2001. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. nu se cere agricultorilor să recolteze. cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. în mod special. pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei. Tot în Franţa. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. în Germania. poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. în curând. încă o dată în plus. UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. Anumite ţări (Austria. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. transgenice şi convenţionale. aceste culturi au fost primite în moduri diferite. Dar situaţia s-a schimbat brusc. Astfel. carnea provenită de la crescătoriile industriale. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM.OGM-urile. Minoritatea ştiinţifică angajată. În Spania. produşi în crescătorii uriaşe din Belgia. Această „afacere" ilustrează. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. Pentru a calma spiritele. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. s-a opus debarcării containerelor. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. cele două tipuri de plante. adesea violent. descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). în Franţa. ca excepţie. În lumea agricolă a UE. În SUA. în mod separat. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile.

în 1984. 1. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". Astfel. 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. 2. Argentina a fost aceea care a ameninţat. Australia şi Canada au refuzat. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. care pregătise de fapt acest protocol. care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS. a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare.de-vie transgenică. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care. Chile. până acum. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume. în totalitate. În martie 2000. unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. Australia. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. Thailanda etc. Noua Zeelandă. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. piaţa mondială a seminţelor-OGM. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". 171 . jumătate controlează. astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Uruguay. dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. a Europei şi a altor continente.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii". Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. H. Dintre cele 10 multinaţionale. dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. În 1999 (Japonia. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. Filipine. 3. Argentina. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie. b. Canada şi Australia). Coreea de Sud. protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). După ce au acceptat alimentele-OGM. situate în afara UE. India. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări.

1. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. Unele specii locale acvatice pot dispărea. reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor. atât pentru alimentaţia umană. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. printre altele. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE. 172 . reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. Totuşi. În august 2003. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri. ca malaria. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. în ansamblul ei. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. c. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. din ce în ce mai ostilă OGM-urilor. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. Astfel. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. altele pot creşte numeric. Pe lângă etichetaj. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). totuşi. după 4 ani de negocieri. Din păcate. De la publicarea acestei reglementări europene. intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. cât şi pentru cea animală. Acest protocol prevede.În final. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. d. se pot stabiliza noi stări de echilibru. Directiva UE constituie un progres remarcabil. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări.

circa 12 mii au murit. Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. b.13. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. esenţe lemnoase.200. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. moluşte. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. a apărut malaria. pricinuind mari pagube economice. După o perioadă de 6-7 ani. la vest de Munţii Stâncoşi. iepurii au devenit parţial imuni. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. Ca urmare a acestor introduceri. a). Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. estetice. afidul Phylloxera vitifolii (ord. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. În 1950. fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). păsări. Coleoptera). decorative). Introduceri neintenţionate Prin anul 1929.5 milioane în 1945. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. S-au introdus vulpi din Europa. peşti.2. după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. care până atunci existau numai în Africa. la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. mamifere. înmulţirea şi extinderea iepurilor. crustacei. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol. tehnice. astfel încât în prezent. a genofondului populaţiei pătrunse. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. În acest proces. rezistente la filoxeră. Curând.000 în 1873. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). 17. Până atunci. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. în succesiunea generaţiilor.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici. Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic. important dăunător pentru culturile de cartof. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. animale pentru scopuri alimentare. 9 milioane în 1882. vectori ai malariei. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. întreaga floră şi faună endemică. întreaga structură a biocenozelor unice. au fost deteriorate în mod ireversibil.000 hectare). biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. reuşeşte să se stabilească în 173 . cinegetice. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. duşmanii naturali ai iepurelui.

în interiorul Saharei actuale. inclusiv a marilor mamifere africane. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. Cercetările arată că. din zonele respective. Litiera are şi ea acest rol şi. Cercetările arată că. Evaluări aproximative arată că circa 20. la inundaţii. ape abundente şi o faună bogată. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. estetică. este împiedicată colmatarea lacurilor. recreativă. local sau pe tot arealul lor.3. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective. 82% au dispărut în ultimele trei secole. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. în general moderând-o. sunt multiple: hidrologică. Întregul deşert al Saharei. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. Extinderea deşertului. De asemenea. iar în unele împrejurări. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. ecologice. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. alteori afectează interesele economice ale omului. trebuie spus că. în care caz sunt afectate numeroase specii. pescuit. cu circa 5 km pe an. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. Funcţiile pădurilor. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. În aceste zone. din aceleaşi cauze. Dar. cel mai mare din lume. interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. climatică. se produce şi astăzi. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane. pe lângă aceasta.el şi să se reproducă normal. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. 13. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. când afectează biocenoze întregi. Pădurile influenţează clima locală şi regională. păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. pădurilor. este moderat regimul viiturilor. Supraexploatarea solului. prin frunzişul lor. Coroanele arborilor. indiferent de zona geografică. Capitolul 11 174 . sanitar-igienică. de protecţie a solurilor. în perioadele preistorice şi istorice. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente.

) Toate speciile pot deveni. datorie. cu legile lor de dezvoltare istorică. 1998]. caracter. e. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. muzicienii au fost inspiraţi de natură. b. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului. Pentru mulți dintre aceștia. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română. d. Conștiința ecologică s-a format treptat. relațiile omului cu societatea în ansamblu ei.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural. Conform dicționarului enciclopedic (2004). dreptate. un animal sau un microorganism. utilizând tehnici noi. rău. dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. 2001]. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme. la un moment dat. În India 175 . Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine. alegere. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. ca parte a comunităţilor naturale. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. poeţii. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui.. prin acțiunile sale.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii. obligație. Etica ecologică include o serie de principii. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica. cu conținutul și rolul lor în viața socială”. de-a lungul deceniilor și a secolelor. Simplele informații despre o specie. scriitorii. rațiune). In istorie. filozofii. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta. Adesea. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică. plante. c. soluția se găsește într-o plantă. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. pe termen lung. observarea ei în muzee. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. dintre care enumerăm câteva: a. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală.) Toate speciile sunt interdependente. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment. mai grav. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab. virtute. zoologii caută noi surse de proteine. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. Odată cu pierderea unor specii de animale. de la o perioadă istorică la alta. Aceste specii pot deveni extincte sau. Omul. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii. morală. morav. libertate. Atunci cand speciile devin extincte. moleculare şi filogenetice. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. Speciile interacţionează într-un mod complex. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale..) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii. De aceea. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. artiştii. clericii. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu.

care se află dincolo de puterea distructivă a omului. marele ciclu al apei. Redăm un fragment din cuvântul ei. Puia și colab. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). (1988) și alții. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. cu toate componentele sale vii și nevii. în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. Chiar și aceste lucruri. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor.) O concepție egocentrică. În anul 1962. Soran și Borcea (1985). iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant.antică. (1999) în trei categorii: a. nu sunt numai amenințate.) O concepție ecocentrică. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund. rostit la o conferință. în ansamblul ei. nu a individului. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii. îmbolnăvirea ambianței. Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. Cristea (1983). Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe. renumita cercetătoare americană Rachel Carson. prin operele lor. extremist. Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. În servicul umanității deci. Dar m-am înselat. de-a lungul deceniilor. Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. om sau insectă. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile. În secolul al XIX-lea. în general. referindu-se. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . cu o abordare liberalistă. după biodiversitate și bioconservare. c. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii.) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității. Stugren (1988). medicul. sarcina noastră este să i le smulgem”. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii. Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). omul a devenit superior tuturor celorlalte specii. ca și în etica ecocentrică. 176 .1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. b. Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură. în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. omul. zoologul Howard T. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă. în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. indiferent că este copac. Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice. găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”.