Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

......4.....2.....1........................3............... Capitolul 11...... Obţinerea OGM-urilor………………………………………………………... 12..... Capitolul 14............10.. 11.......................... 10 12.....4.4............ Capitolul 13.... Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme...2..... 13.. 10.. 12........... 11... BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11.......... Poluarea cu pesticide………………………………………………….. 11........... 11.2... Plante transgenice……………………………………………………………...... 11.......... Deteriorarea mediului prin supraexploatare…………………..... Valori opţionale……………………………………………………… 11....4............2...6... Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10...4..2... 11...... ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 ...4...... Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10.....3. 11...2..... Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale... pericolele şi evoluţia transgenezei……………..............1. ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC…………………………..............3.......... 12...3.......1............2........ Semnificaţia.... Valori economice directe……………………………………………. Conservarea biodiversităţii. Microorganisme şi animale transgenice………………………………………...................5.... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12............ Conservarea “in situ”....2........... Valoarea biodiversităţii………………………………………………………... Consideraţii generale.......4........................ ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI.............5...... Biodiversitatea – o problemă globală……………………………………........... 11.2.3........................................1.... Valori economice indirecte…………………………………………........5... 13.....2.........1....... Tipuri de biodiversitate..........4........ 11.. 13.1..... Poluarea solului………………………………………………………………... Valoarea existenţială………………………………………………… 11......4. Conservarea “ex situ”……………………………….

ploile acide. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. în secolul trecut. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. în anii ’70 ai secolului trecut. cuceritorul naturii. a opoziției dintre societate și natură. reducerea biodiversității. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. nu au întârziat să apară. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator. împotriva echilibrului natural. în mod convingăror. atât în ceea ce privește resursele. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc. în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin. a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă. față de Planeta care îl găzduiește. defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării.1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. În ultima vreme.. diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. de-a dreptul demente. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. că trăim într-o lume limitată. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 . Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. deteriorarea stratului de ozon. pe care o exploatează și o transformă cu violență. În Evul Mediu. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. După unele estimări. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi. în special în ultima jumătate de veac. scăderea fertilității solului. Pădurile tropicale. Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. Secole de-a rândul. neatinse în urmă cu 500 de ani. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat. în ansamblul ei. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc. eutrofizarea apelor. a indiferenței oamenilor. Din păcate însă știința. Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. Problemele legate de conservarea naturii. Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). Într-un singur deceniu (1979 .PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni.

mari. Desigur că. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. de ecologie generală. Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. într-un fel sau altul. precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. fiecare principiu. în multe manuale de ecologie. Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. fiecare aspect. dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului. Cluj-Napoca. iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. din păcate. Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. 10 mai 2008 Autorul 6 . precum și celor care și-au adus aportul. industrie. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie. cele două componente ale existenței noastre.). pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. adeseori. de la amenajarea orașelor până la educație. la apariția sa. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului. turism și viața de zi cu zi. Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. a doua de agroecologie. ireversibil. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. agricultură. silvicultură. biotehnologie etc.

Este vorba despre retroacţiunea 7 . Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. hidrologi. discipolul lui Darwin care.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. în 1861.) şi Teofrast (372 – 287 î. abia de Pasteur. în accepţiunea modernă . atât organic cât şi anorganic”.ştiinţă. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871). Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari. rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant. de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne. oicos = casă. Hr. introduce termenul de ecologie. ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. biocenoze. Aristotel (384 – 322 î. cât şi cu lumea din jurul lor”. în 1792. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei.). 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. deci. Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu. Din punct de vedere etimolologic. iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact. gospodărie şi logos = cuvânt sau. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală. De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen.1. Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier. în limba greacă. Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. în anul 1866. ca precursori ai gândirii ecologice. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice. Hr. numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. atât unele cu altele. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi. Botnariuc şi Vădineanu (1982) . Odum (1971.

fizică. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice. chimie. antropologie. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice. În figura 1. Apariţia si amplificarea poluărilor. Odum. uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. dispariția unor specii. de cunoştinţe deosebite. motiv pentru care se impune munca în echipă. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. H. Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. De aceea. Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări.a. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană.evenimentului. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului.. Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor. cu diverse categorii de specialişti. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie.protecţia mediului. Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. ecologia solului sau ecopedologia. Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. schimbările climatice globale s. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. genetică. sociologie etc. Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. morfologie. Astfel. brioecologia. anatomie. economie.T. ecologia și etologia primatelor etc. ecologul trebuie să fie un enciclopedist. demecologia şi sinecologia. economie. mai restrictiv. omul și hominidele. entomoecologia. sin . mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii. aplicative și specializate. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe. ecologia fungilor. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii. ecologia sistemelor naturale etc. ecologia umană. 1983).. Puia și colab. Acestea sunt: autoecologia.împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. Stugren (1982). adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. ecologia plantelor. ecologia lichenilor. etnologie. Demecologia (gr. ecologia și gospodărirea ariilor protejate.. 1984]. în cadrul ramurilor 8 . (1973). ecologia silvică. iar sinecologia (gr. ornitoecologia. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”. biochimie. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei.. el trebuie să cunoască taxonomie. ecologia așezărilor umane. În societatea contemporană. auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic. sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). (2001) etc.P. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului.]. Un alt criteriu. (1971. accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. etologie etc. Autoecologia (gr. de imaginaţie şi anticipaţie. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant.. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . măsuri. În linii mari. demos – popor.

Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării. 2001] 1. După E. ecologia este nu numai o ştiinţă. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul. Așa au apărut: ecologia terestră. Odum (1971). Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab. vizează mediul de trai al viețuitoarelor. 1. ecologia acvatică.specializate ale ecologiei. ecologia mediilor subterane etc. nici ecologii cu ecologiștii. Delta 9 .2. Fig. Ecologia a fost definită mai sus. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști. Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră...P. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane.

În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. C. M. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. Bândiu. N. Şchiopu. Săvulescu şi P. Coste. Bănărescu. I. I. D. Olteanu. biospeologia. L. Ghinea. Racoviţă. Olteanu. Gh. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. Enculescu. Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. Simionescu. Papacostea. N. V. Botnariuc şi A. B. Băbeanu. Peterfi. V. Gyurko. Murgoci. După cel de-Al Doilea Război Mondial. Berca. Rădulescu. Munteanu. I. Decou. V. A. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E. C. Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. Ionescu. Munteanu. M. Şchiopu. Filipaşcu.V. Pop.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre. ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. N. Dumitrescu. St. Borza. Dintre continuatorii lui Antipa. Al. Stugren. L. sub aspect ecologic. Boscaiu. Ivan. acad. N. S. Godeanu. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. D. PopoviciBâznoşanu. Cotigă. D. Doniţă. Borza. N. 10 . P. Penescu. Prodan şi Al. G. Al. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. Giurgiu. M. I. L. M. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. N. Bercea. P. I. Popovici. H. Soran. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). Al. I. amintim pe acad. El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. Rotaru. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. T. Cartea de ecologie scrisă de N. Andriescu. A. Băcescu. Ştirban. Coldea. Puia. V.

un ţărm de mare.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . Sunt sisteme realizate numai teoretic. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. organismele. o pădure etc. la rândul său. identice sau diferite. fenomene. Exemple: o stâncă. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. a. este organizată în sisteme. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. Ex. Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. 11 . populaţiile etc. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. nici energie. întreaga materie vie sau nevie. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise. elemente tehnologice etc. celulele. ţesuturile. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie.). un lac de câmpie. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat. moleculele. este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu. un nor. sistemul de lucrare a solului etc. este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător. [Vădineanu şi Botnariuc. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. De exemplu: un vas cu apă. organele. aflate în interacţiune. pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. 1982]. organismul viu. un recif de coralieri. adică istoria lor. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii. nebiologice. 2 . De pildă. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. Astfel. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. simboluri. închis ermetic. constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. pentru a putea explica organizarea şi structura. Conform concepţiei sistemice.) Caracterul istoric In sistemele biologice. ca şi întregul univers. 1 . 2 .

comparativ cu cele diploide [Tarnavschi. culori etc. comparativ cu organismele diploide [Teofil. Bănărăscu şi Boşcaiu. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică.. 1981]. la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). deci repetarea excesivă a mesajului. suprapopulaţia). Trebuie menţionat că. este necesar să-şi menţină integralitatea. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. La nivelul individului se repetă. măr. a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi. Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat. în timp ce. substanţe chimice din sol. citat de Cristea 1991]. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. 1973 etc. nici în transmiterea informaţiei. Numeroase cercetări arată că. patrimoniul genetic al speciei. Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii . fiziologice (comportamente diferite. gesturi sau alte activităţi).vertebrate). 5x) etc. diploizi. pot fi exploatate în favoarea omului. de regulă. structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici.. patru (tetraploizi. pentru a-şi îndeplini funcţiile. prin ameliorare. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar. adaptarea la noile condiţii de mediu. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. specii ornamentale etc. chimice (mirosuri. în linii mari. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. La o serie de plante cultivate (grâu. proporţia poliploizilor va creşte. Astfel. 2004. ţesuturi şi indivizi. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg.) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. din apă sau eliminate în mediu). deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie. c. la nivel individual. să prelucreze. în celulele somatice. fenomen denumit redundanţă. sistemele biologice.b. adică sunt apte să recepţioneze. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. 1948. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică.). mai mult sau mai putin fidel.) s-au obţinut. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce.) Integralitatea Un sistem. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite. viţă de vie. precum poliploidia. Redundanţa excesivă. În ameliorarea plantelor şi animalelor. în loc de două ca la indivizii normali. alcătuite din numeroase părţi componente. Acesta este considerat un rău necesar. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise. codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. adică să-şi păstreze subsistemele componente. cartof. la distrugerea sistemului. mult mai “agresivi”. care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. 4x) cinci (pentaploizi. ovăz. Sistemele biologice. 3x). cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor. au invadat preerile Canadei. la un moment dat.]. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective. poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia. unele dintre aceste fenomene. în final. structura şi modul de funcționare a populaţiei. să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme.]. Astfel. Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 .

stânca sub acţiunea picăturii de ploaie). acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite. “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului.părţilor componente. în tensiunea stresului.) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite. pe sexe. ca orice sistem cibernetic. biocenoză. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide). Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare.) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii.). care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. La nivel de populaţie. în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. Un rozător în captivitate. De exemplu. în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. frunzele revin la starea lor normală. d. f.4°C). O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută. un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. La sistemele lipsite de viaţă. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă. frunzele de porumb se răsucesc. la dispariţia lui ca sistem (de exemplu. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente. diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. o anumită structură pe vârste. cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. Astfel. Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale. Cu cât sistemul este mai complex. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui. iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback). cu atât corelaţiile sunt mai numeroase. integrat în sistem. aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. înseamnă că are mai multe programe. 2).) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. Orice sistem biologic. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu. g. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă. Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii. O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile. structură genetică etc. ca urmare a echilibrului dinamic. adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. ale unei populaţii sau 13 . e. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. are alte însuşiri decât în afara sistemului. în timp ce.

) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie. Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii. Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 . a structurii pe vârste. 1982] 2 . biocenozei şi ecosistemului. biotopul şi habitatul. funcție esenţială a indivizilor.biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback. a prolificităţii.c E E Conexiune inversă R C. B. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme. pe sexe etc.). Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie.) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul). 3 . biocenoza. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast.centrul de comandă . care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație. Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă. populația de Taraxacum officinalis din livadă etc. biomul şi biosfera. indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate. la nivelul populaţiei. O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii. Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge. Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă. Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant. 2. Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul. a presiunii sângelui etc.c E . populaţia. ecosistemul. într-o măsură mai mare sau mai mică. A.. energie şi informaţie. menţinerea temperaturii corpului.dispozitivul de recepție .dispozitiv efector Fig.

atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. mortalitatea este una ecologică. urmată de degradarea biotopului. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. În realitate. Din păcate. etiolarea plantelor. iar în final la deşertificare. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă. în cazul supraexploatării păşunilor. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei. dependentă de condiţiile de mediu. fără pierderi şi imigrări. nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. Aşadar. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. dacă o considerăm un sistem închis. Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole. distrugerea covorului vegetal. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. ferite de atacul animalelor carnivore. sunt: rata natalităţii. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi. pe de o parte. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. respectiv scăderea în unitatea de timp. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. izbucnirea epidemiilor. de aceea.stabilirea densităţii populaţiei. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea. deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. În evoluţie.

1. C. Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3. dominanţa. prin acţiunea selecţiei naturale. vulcanii etc. poate să dispară. cutremurele. sub aspect cantitativ. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa. zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. Dacă populaţia se reface. Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze. 1971]. abundenţa.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. diversitatea etc. Pentru studierea. Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. succesiunea anotimpurilor. uraganele. afinitatea. microfaună. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu. de o anumită amploare. koinos = comun). Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită. . 16 . o populatie de A. bios = viaţă. Variaţiile neregulate. hidrosferei si atmosferei. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză.. Aceste fenomene au variaţii periodice. microorganisme). D. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. uneori chiar catastrofală. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza. Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei. pornind de la un număr mic de indivizi. Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare). o populatie de V. care nu-i mai permite refacerea.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi. Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare. echitabilitatea.). biomasa totală şi repartizarea pe specii.numărul total de indivizi. o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc. o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran.) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri.numărul total de specii din biocenoză. cu o anumită frecvenţă. inaequalis (rapăn). greacă. 1984].m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile. mareele etc. a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: . pomorum (gărgăriţa florilor de măr).

vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. animale. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul. heleștee. Din contra.) și numărul speciilor va fi mai mare. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă. plauri. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11. desigur. De exemplu. Numărul acestor specii va fi. Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. Spre exemplu. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante. 1975]: c. atunci când biotopurile sunt neuniforme. Aşadar. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. respectiv cele rezistente la elementul respectiv.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). bălți. dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă. b. ape curgătoare. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă.). O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem. Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi. spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii. datorită diversității habitatelor (dune de nisip. la un număr de indivizi egal. Importanța diversității agricole. lacuri. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns. între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler.2. E. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale).4. Plecând de la constatarea că unele biocenoze. cu condiţii vitrege de viaţă.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză. o pădure. Astfel. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective).ecosisteme marine 17 . unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat. atât interspecifică cât și intraspecifică. Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: . diversitatea speciilor va fi săracă. în Delta Dunării. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. au număr foarte diferit de specii. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare.4.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor. un parc. pe o suprafaţă în pantă. cu cât au fost mai mult timp omogene. păduri etc. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii. De exemplu.. un ciclu biogeochimic local. supusă eroziunii.

creează condiţii bune de umiditate. temperate. b.) Biomurile acvatice continentale: 1. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a. biomul stepelor. plante spinoase etc.) Biomurile marine şi oceanice: 1. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. Scoţia şi continuă în America de Nord. cu multe straturi. iar în perioada secetoasă aceasta moare. Madagascar. biomul marin 2. biomul savanelor. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig. Africii. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. combinate cu temperaturi joase. situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. peninsula Scandinavă. Noua Guinee. nivo-glaciare. sud-estul Australiei. păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. tufişuri. biomul deltaic. vegetaţie luxuriantă. biomul oceanic III. d.ecosisteme antropogene F.. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 . terenul devenind arid. Noua Zeelandă).ecosisteme de ape interioare . păduri tropicale cu frunze căzătoare.. 2. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor. Estul Chinei. Australiei şi Indiei. corespunzând zonărilor geografice. c. 7. Tasmania. Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia. biomul palustru . caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului. Cuprind zone ale Americii de Sud. biomul mlaştinilor 5. răspândite în zone din America de Sud. determinate de zonele latitudinale ale planetei. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). Africa. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a. b. c. biomul lacustru (sau lentic) . cu frunze dure şi mate. Asia). În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă.ecosisteme terestre . biomul deşerturilor: a. 4. 3. insulele Canare. Acestea. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee.) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. tropicale şi subtropicale. bogate în liane şi specii epifite. Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. sudul Japoniei. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. b. 6.al bălţilor 4.) Biomurile terestre: 1.al lacurilor 3. 3): I. inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. formând o centură boreală de conifere şi mesteceni. păduri de conifere. caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II. 5.

cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie.2 oC.) Biomul subteran. cu perioadă scurtă de vegetaţie. în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat. iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an. Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci. din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor.) arctice (peisaj climatic extrem. secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară. 19 . faună care se dezvoltă în golurile nisipoase. grote şi din reţeaua interstiţială. precipitaţiile peste 1200 mm/an. temperatura medie anuală este de . IV. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri. la altitudini de peste 2200 m.) alpine . b.a. cu viaţa din peşteri. pe câţiva centimetri.etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin.

Deserturi. 11. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. Savana cu ierburi. Păduri de conifere . 10. Semideşertuiri. 1. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. 12.Fig. Mangrove. Harta vegetaţiei Globului. Silvostepe. [Brockmann şi colab. 9. 1968]. Păduri tropicale umede sempervirescente. Păduri subtropicale umede. 5. 13.. 8. 14. 2. 7. 3. Savana cu arbori. 4. Stepele din zona temperată. 3. 6.

15. 20. 17. Vegetaţie alpină seminivală.boreale. Deserturi reci nivoglaciare 31 . Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă. 19. 16. 18. Tundra montană. Tundra. Silvotundra.

Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). umiditatea . 2002]. altitudinea. Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. Conform Legii minimului. atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme. specii cu nucleu propriu-zis. factorii geografici (panta.) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului. al treilea domeniu este Eucarya. iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab.000 specii.385. vitele vor suferi de boli fiziologice grave. cobaltului şi a manganului din hrană. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. lumina. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă.protozoarele. echinodermele şi cordatele. Aşadar.temperatura. oxigenul. factorii mecanici (vântul. mişcările apei). mări și oceane. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă). Fungi. De exemplu. considerat ca fiind evoluţionar distinct. Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1. factorii chimici (azotul. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici . este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab. altfel spus. apa. domeniu care include patru regnuri: Protista. gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal . bioxidul de carbon. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici. de specii cunoscute şi descrise. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis. Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . viermii.1. celenteratele. pteridofitele. pH-ul. salinitatea.insecte. formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”. în absenţa cuprului. acarieni). optimul său de dezvoltare. influenţându-le manifestările vitale. 21 . al doilea domeniu şi regn este Archaea. pentru fiecare organism.și focul). Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. artropodele. substanţele minerale din sol). Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza. Cele două extreme delimitează. 2001]. acvatică sau terestră.. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire. Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. Animalia şi Plantae. desigur.talofitele.G. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme. Este vorba.. muşchii. moluştele. spongierii. expoziţia). biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate .

sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K). De exemplu. Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. Sub această temperatură. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic.1. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. temperatura optimă va fi şi ea diferită. alături de foc. viermele merelor are zero biologic de 9°C. deoarece pentru avertizarea stropirilor. adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite.3. 22 .. la 18. populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu. poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). în timp ce. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului. ou. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. Deci.1. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective.1. inclusiv a stadiilor vulnerabile. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal. Trebuie precizat faptul că. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. expoziţie. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t .. În caz contrar. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. pupă. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură. după condiţiile climaterice locale. fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi. deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. pantă etc. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii. în care se face tratamentul fitosanitar. luminii și apei ca factori ecologici. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju. 3. unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an.1.3°C. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică.t0) d unde d este numărul de zile. Desigur că. dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22. Pentru o anumită specie. Astfel. temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie. De aici rezultă că. larvă. 1990]. De exemplu. dezvoltarea nu mai are loc. 1995]. iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice. 1978]. Astfel. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume. prin urmare.1. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective. Desigur că. în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0). În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă.

chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale. 1990] La plante. 4. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură. se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură.) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. 1995]. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C. seminţe de plante. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent. Astfel. unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. trebuie să fie de minim 2900°C. înflorit etc. Oprea (1995) arată că. vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. La pomii fructiferi. la peste 21°C. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C. Fiecărei fenofaze (dezmugurit.Fig.3200°C. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. ouă de 23 . la peste 19°C. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr. La viţa de vie. vinuri de calitate superioară. iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . În anumite condiţii.

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). situată pe un sol bogat şi climat favorabil. Plantele au nevoie de un minim de lumină. acumulată în substanţele organice. iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire.ultraviolete. Juglans regia. de umbră. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre. sunt dăunătoare. confundându-le cu insectele pe care le imită. prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri..corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin.sciofite (umbrofile). obiectelor înconjurătoare.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. agrişul (Grossularia reclinata).Suprafaţa totală a frunzişului St . tutunul 2. “Funcţia energetică a ecosistemelor “. care preferă lumina mai puţin intensă. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. Persica vulgaris. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5. cu lungime de undă scurtă.. cum sunt Oxalis acetosella.Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2.800-1. Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă. Mimetismul constă în imitarea coloritului. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă. motiv pentru care va fi evitat de păsări. în condiţii de lumină difuză. importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui. In sens ecologic.000 lucşi. 1999]. Amaranthus retroflexus. 2001]. pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei.200-2. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici. iedera (Hedera helix) etc. Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. murul (Rubus caesius). Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi. . Vitis sp. mişcărilor. pentru animale. distanţelor. În cazul unei păduri de stejar şi carpen. Helianthus annuus etc. 27 . o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus). constă în perceperea formelor.800. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita. grâul şi orzul 1. muşcături veninoase.1. În felul acesta. iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca. Impatiens noli-tangere. mazărea necesită 11. care suportă semiumbra. De exemplu. De aceea. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare.400 lucşi [Criveanu.heliofite. diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri. Amygdalus communis. dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. prin gustul său foarte neplăcut. If = 5-8/ha. culorilor. In cursul evoluţiei lor. Efectul informaţional cel mai general al luminii. . gusturi sau mirosuri neplăcute etc. o specie de fluture din America de Nord. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf . 6. datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. zmeurul (Rubus idaeus). Armeniaca vulgaris. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . De exemplu.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum). Cerasus avium. desenului şi a formei generale a. pentru înflorire.

fără mijloace de apărare. 9). desenele de pe corpul şerpilor (fig. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. Mimetism . cât mai ales la organismele acvatice. ramuri uscate etc. atragerea prăzii. orbirea prăzii. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. 2001]. 8. mai ales dacă stau nemişcate. care imită viespea (Vespa crabo). o muscă. 7.Syrphus ribesii (a). culoarea şopârlei cenuşii. insecte (licurici)]. Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului. 6..). Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig. 28 . 7) și a unor specii de broaşte (fig. 10). La unele organisme (bacterii.(a) (b) Fig. Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens. astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii. 8) care se confundă cu mediul ambiant etc.b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului. Pe lângă sursa cosmică de lumină. Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația . Fig. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright. în timp ce.se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze. alge.) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice. metazoare etc. ciuperci. întâlnirea pentru împerechere etc. prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă.

iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. Astfel. brânduşa de toamnă. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. crinul. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive.).1.1.de. hrişcă. Imitaţie la pasărea gura. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley.broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab. ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. Spre deosebire de plante. cânepa etc. lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală. meiul. unele cereale.Fig. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi. Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină. crizantemele. înfloritul. Apa 29 . La plante. salata.. În mod asemănător se comportă şi ridichile. durata luminii depăşeşte nivelul critic. ele se vor menţine în stare vegetativă. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu. iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. ele ridicându-se în treimea superioară a apei. când fotoperioada este scurtă.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb. la măr. 3.. 1982].. 1982]. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara.. migrarea păsărilor etc. în anumite intervale de timp. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric. orezul. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ).) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. floarea-soarelui. formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. 10. heliotropism). 9. S-a constatat faptul că. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei.3. Indiferent de poziţia plantei. tomate etc. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral. în condiţii de întuneric. 2000] Fig. ceapa. morcovul etc. fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. De exemplu. În privinţa înfloririi. pentru găsirea hranei. 2004]. 1978]. spanacul. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan.) plante de zi scurtă (ex. Dacă la plantele de zi scurtă.

Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. În plus. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. roua. Puterea de solvire. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. proliferează bolile criptogamice. soiul Stanley. 1995]. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. 1993]. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. dacă acestea se prelungesc. Dacă ar fi homeoterme. la 250-500 mm stepa. în primăverile ploioase. Conductibilitatea termică a apei este mare. atenuând oscilaţiile de temperatură. inclusiv în anotimpul rece. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. consumul de energie ar fi exagerat de mare. nebulozitatea şi ceaţa. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. Apa face posibil transportul acestor substanţe. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. atât de necesară pornirii în vegetaţie. De pildă. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. creşterea intensă a plantelor. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. În perioada înfloritului. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. grindina. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ. Primăvara. Căldura specifică. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual. La pomii fructiferi. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. Astfel. Maxim şi colab. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. 1979]. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape. Pentru plantele de cultură. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab. chiciura şi poleiul. 30 .Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor. datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. poate ajunge la 100%. Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. sub gheaţa formată la suprafaţă. zăpada. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. În ţara noastră. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. adică se încălzeşte şi se răceşte încet.. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. fiziologice şi ecologice esenţiale. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante. În plus. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop.. Apa este un solvent remarcabil. respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. umiditatea aerului. 1993].

uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor). iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10. raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă.. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă.Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. prin rănile produse organelor aeriene.. la porumb este 368. [Dragomirescu şi Enache. constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab.Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). 1982].. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. 1998]. De pildă. Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint. fecunditatea etc. decât la cele nisipoase. umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor. la dovleac 834. La plante. .Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere. 31 . Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000. 1993]. cu textură fină. la varză 539. iar la animale influenţează diverse procese. acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. precum termoreglarea. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase. cu textură grosieră. 2001]. De exemplu. la pir 1086. cu ajutorul tunurilor antigrindină. în funcţie de starea în care se află: . care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante.

apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig. (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică.12. Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică. este foarte mobilă. Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. Lambert şi colab. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu.Fig. 13. 32 . slab reţinută şi se pierde rapid. deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. Dacă apa freatică este la mică adâncime. în permanenţă uscat. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. secetele au cel mai mare punctaj. Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991). Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. 11). producând ofilirea acestora. Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. 13. pe baza a nouă criterii. . 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. 12. în mod obişnuit.Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. nu se întâmplă acest lucru. în zone unde. 11. vorbim despre o perioadă de uscăciune.1 mm [Moldovan. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu. ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. - Fig. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0. seceta pedologică. prin scurgere sau infiltraţie. apa peliculară şi apa capilară. Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive. 1980] Fig. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale. 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu. seceta freatică. 1980]. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. În acest caz.

Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. debitul acestora tinzând spre zero. Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă. diferite specii de amfibieni (ex. Pădurea este astfel înlocuită cu savana. eliminarea de fecale foarte uscate. În unele zone. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 . făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor. el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede.hidrofite (plante).). focul de lungă durată. în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile. creşterea vitezei de infiltrare a apei etc. păsări. acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente. care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul . cireşul. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular. Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. În ţările tropicale. reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate. ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol. atât în aer cât şi în sol. unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini. respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. Salamandra salamandra) etc. apa din sol devenind inaccesibilă.. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse. insecte etc. ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare.2.mezofite (plante). Mineralele solubile sunt spălate. râma (Lumbricus terestris) etc.. Astfel.1. pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani.Nymphaea alba) . iar savana cedează treptat locul deşertului.).xerofite (plante). insecte etc. pentru a reduce evapotranspiraţia. în Delta Dunării.După un timp. se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate. de pe solul neprotejat. de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. vişinul. antilopele africane etc. Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea.. fiziologice şi comportamentale. iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor). pentru a ajunge la apa freatică. . cu deficit permanent sau temporar de umiditate. Dacă focul este însă de scurtă durată. aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee. accesibile plantelor. În funcţie de pretenţiile faţă de apă. cu pretenţii intermediare faţă de apă. 3. respectiv mezofile (animale). suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. cum sunt savanele. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură. acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă). părul. organismele se grupează în patru categorii: . Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. a râmelor și a insectelor. De aceea. respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. Exemple: coada calului (Equisetum arvense). în vederea extinderii terenurilor agricole. . Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici. Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. orezul (Oryza sativa). îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis).higrofite (plante).

Factorii mecanici 34 . pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită. presiune atmosferică. expunerea solului la fenomenul de eroziune. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. De exemplu. la aceeaşi latitudine şi longitudine. altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului. care vor influenţa structura ecosistemului. De exemplu. Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum.1. umiditate relativă a aerului etc. În savanele africane. în zona dealurilor.6 oC. al luminozităţii. reprezentată prin păduri de stejar sau fag. baobabul este lipsit de funze. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină. De regulă. care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate.) şi mesteacănul (Betula sp.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. umiditate. unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. în timp ce. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp. 1982]. ce atârnă în copaci. Fructele lor. între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor.. Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban. Există însă şi excepţii. În pădurile de conifere. vânt. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului. specifică câmpiei. umiditate relativă a aerului. al vânturilor etc.) care are scoarţa foarte groasă. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol. În plus. 3. deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente. De exemplu.). la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. determină valori foarte diferite ale regimului hidric. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia. pe măsură ce altitudinea creşte. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. 3. 1995]. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie.1. în sezonul secetos. când se impune intervenţia fitosanitară. temperatura medie scade cu 0.). La noi în ţară. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. intensitatea luminii.5 – 0. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. lemnul spongios. altitudine. etc.3. iar cele mai sensibile molidul (Picea sp. la Predeal se găsesc păduri de molid. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită. temperatură. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică .4. Expoziţia. De aceea.. unde se găsesc păduri de fag. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc. În zonele cu incendii frecvente. expoziţii şi altitudini diferite. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii. la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim. saturat de apă. Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze. scade temperatura. 1995].

. ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului. constituind bariere naturale pentru numeroase specii.). cenuşă vulcanică). pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. ascendenţi şi descendenţi. praf. Nefiind o mărime constantă. iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare. preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară.). prin săparea de chei (Porţile de Fier.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor. la acest factor. mai ales asupra celor forestiere. papusul de la plop. lacuri. datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. Din punct de vedere ecologic. Astfel.În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice. stejarul etc. determinând productivitatea zonei respective. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. pe suprafeţe întinse. uşor şi în cantitate mare. determinând fenomenul de eroziune. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate. Atât apele curgătoare (izvoare. de-a lungul evoluţiei lor. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. 35 . alizeele etc. oceane) au diverse feluri de mişcare. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre. În zonele montane. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei. vânturile sunt cu caracter de regim. pentru fixarea de substrat etc. iar adaptările constau în producerea de polen uscat.) Mişcarea atmosferei (vântul). aşa se formează vântul. O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). La unele plante terestre. insulare sau de coastă. Cheile Bicazului etc. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. mişcările apei constau în: curenţi verticali.. în principal. Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. a. stabilind legături între diferite bazine hidrografice. În apele stătătoare. tornade etc. tornade etc. deoarece. Apa transportă substanţe dizolvate. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. (animale). La apele curgătoare. coniferele. la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei.) Mişcările apei. Pe de altă parte. valuri. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat. care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul. lipsite de vegetaţie. dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. aşa cum sunt gramineele. Vânturile neperiodice (uragane. Astfel. păpădie etc. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee. râuri. b. Uneori. salcie. în special la arbori. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip.) şi cu caracter perturbator (furtuni. Unele păsări (pescăruşi. având în acest sens structuri specializate (de exemplu. Curenţii oceanici verticali sunt produşi. Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic. berze etc.). maree. apa se scurge datorită pantei. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei. prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari . mări. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate). Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. acestea pot străbate lanţuri muntoase. cianoficee etc. păsări răpitoare. fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi.

microfaunei şi faunei.3%). Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice.5. Na. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea. Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-). 2005]. 0.macroelemente secundare: S (0. dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile). florei. ultramicroelemente.1. 3. P. provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. ca şi carenţa.7% la fosfor și 0. Cu.2 . iar înălţimea valurilor la peste 30 m. ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare. la viţa-de-vie. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. şi deci feriţi de spălare. B. determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. cationi cu rol important în nutriţia plantelor. Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile.02 .6% din substanța uscată la azot. Excesul. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean. accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor. cu concentrații ce nu depășesc 0. după relaţia: 36 . Aşa de pildă. K) a căror concentrație în plante este de 0. în compuşi insolubili. Astfel. în elemente minerale produc boli fiziologice la plante.9%). Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale.2 – 1. Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. Cu ajutorul microorganismelor.n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab. La mişcările apelor stătătoare. a fierului generând cloroza ferică. Mo). Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor.01% din substanța uscată. humusul se descompune. În sol. Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale. milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa. Ca (0. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 . Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca.01-7%). 1993]. .1-0. prin componentele sale.Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice. Mg (0.1. K. datorită amestecării masei de apă. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. Mn. excesul de calciu poate conduce la blocarea. deoarece astfel sunt reţinuţi. manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. microelemente (Fe.6% la potasiu. o boală fiziologică gravă. Solul. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami).4 .. 1995]. rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă. Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. H) decât argila. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea. Mg. Zn. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus.

microelementele au mobilitate mare în mediu acid. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH.) . In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu. De exemplu..9. Luzula luzuloides etc. Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu.). porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot.specii mezotrofe. Astfel.5-7. în mediu acid. 37 . în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot.. bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7. în apa chimic pură.5-6. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion. Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.. În felul acesta. 1982]. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). De exemplu. După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus. pe care şi-l asigură din atmosferă.). . La valoarea 7 soluţia are pH neutru. iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata.. iar la pH alcalin sau neutru. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5. precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani. Potentilla argentea etc. prin formarea de compuşi insolubili. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14. Aşa după cum este cunoscut. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive. Nardus stricta. Taraxacum officinale. mobilitatea lor se reduce. Chenopodium album. unele specii importante de cationi precum Ca2+. devenind inaccesibil plantelor. ionii de Al3+. absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole. Festuca rubra. K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu. Rubus caesius etc. Raphanus raphanistrum. avem: . Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice.H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0.specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis. . însă pentru se lucra mai uşor. când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. 1990]. vom secătui solul în acele elemente. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. în timp ce. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab.14.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus.(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol.5). Cu excepţia molibdenului.

14). sau se găseşte într-o cantitate insuficientă. dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis. Rumex stenophyllus etc.. Juglans gerardi etc. ploi acide etc. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. Astfel. prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani. Datura stramonium. stejarul pufos etc. în anul 1840. . deteriorarea stratului de ozon. toxic şi letal (fig. 3. specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa. Prin urmare. a. ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. Astfel. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă.) Legea toleranţei (Shelford.6. bumbacul.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ. 1979]. mai rezistente la boli. aceste limite diferă de la o specie la alta. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă. 3.1. 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). Plantago maritima etc.. plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis. de sute sau mii de km. ei interacţionează permanent şi indisolubil. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici. 1993]. Conform acestei legi. dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. care cresc obişnuit pe alte soluri. iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean.). . Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse.1. pentru o insectă piatra sub care se află ectc.) şi suportante. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: . ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare. numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . viţa de vie. specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline.7. Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima. Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta. planta nu se va dezvolta normal..Rumex acetosella etc.) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. în care se disting următoarele domenii: de carenţă. faţă de un factor ecologic abiotic. care se întâlnesc de regulă pe soluri saline. se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic. stepă. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore. câmpie. preferante. care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află. care la rândul lor pot fi: obligatorii. savană. Solanum nigrum etc. Medicago lupulina etc. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica. mai ales prin industrie. dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia.Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. făcută în capitolele anterioare.) [Ivan. munţi.). Desigur. În fapt. podiş. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte.). tundră etc. optim.. într-o zonă cu o anumită macroclimă. b.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

fluxul de energie prin ecosistem. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu. productivitatea ecosistemului etc. Independenţa sau neutralismul (0 0) .. autocontrolul ecosistemului. circuitul substanţelor.-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. dacă nu direct. De-a lungul timpului. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab.. Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: . 2. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe.relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii. Competiţia interspecifică (.2. 2002] 3. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin. prin populaţii intermediare. atunci în mod indirect. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă. 1981]. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei.2.Fig. Relații heterotipice. intensitatea şi formele selecţiei. 16. De 42 .relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) .2. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai.2.1. Efectul de grup în furnicar.

17. Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. ambele populații fiind influenţate pozitiv. De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase. Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. 18). Alga. punându-l la dispoziţia plantei. graminee. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig. b. 1982]. cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură). a. fie intra. Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami. plante leguminoase .regulă. Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. girafe. prin utilizarea energiei solare. pentru nici una dintre specii. Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie.). 5. Ciupercile cresc. respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. Protocooperarea (+ +). Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie. iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine. Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. Fig.ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. 4. c. necesare algei în fotosinteză.fie intercelular. asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol. substanţe azotoase şi dioxid de carbon. solanacee). 43 . inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu. Complexul rădăcină . 3. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. relaţia este obligatorie. 17). Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă. incapabile de sinteză. Mutualismul (+ +). Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea. 19). produce substanţa organică necesară propriei existenţe. De exemplu. rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. Relaţie de mutualism a şi b. mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate. lumină. adăpost etc. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate). presiunea osmotică din hife fiind foarte mare. competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. Mutualismul este foarte răspândit în natură. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. dar şi ciupercii. In acest caz. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig. acumulează apa extrem de necesară gazdei.bacterii fixatoare de azot c. deci profită de pe urma convieţuirii. Comensalismul (+ 0).

O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme.) şi lupoaia (Orobanche sp. de exemplu. sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig. animalele şi plantele heterotrofe. dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp. Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. Cuscuta sp. pot intra microorganismele parazite. 7. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă. Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp. 44 . torţelul are rădăcini. După răsărire. plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. 19.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig. 18. Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute.) Amensalismul (antibioza. Fig. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig. 21). Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. Aşa sunt.3 . ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă.Fig. antagonism) (. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. 20).Structura biochimică a ecosistemelor.). 20. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4. Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6. Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor. Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi.

paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. 22. relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. 21. Ca şi în cazul parazitismului. 23. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig. Un adult de 45 . un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide.) Prădătorism (+ -). Spre deosebire de parazitism unde. parazitul nu-şi omoară gazda.Fig. Pentru culturile agricole. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata). de regulă. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. deoarece ar duce la moartea parazitului. Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr. Fig. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp. de aceea trebuie protejaţi. prădătorul îşi omoară prada. 8.

negativă pentru pradă. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană. Relaţii interspecifice legate de reproducere. evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . b. la multe specii. fie dobândite pe parcursul vieţii. acţiunea prădătorilor este una benefică. fie congenitale. de răspândire. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre. 3. hiene. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere. 25.2. A.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. ci diverse aspecte legate de reproducere.prădător natural al afidelor a. De exemplu. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. După clasificarea la nivel individual. Punctul de vedere individualist tinde. câini sălbatici etc.2. 24. Aceste relaţii se referă la faptul că. într-o oarecare măsură. Fig. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism. din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. La nivel populaţional. Această dependenţă nu vizează însă hrana.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi. deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul.2. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor. Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a. Fig. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice. Coccinela septempunctata (buburuza) . de hrană şi de apărare. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei.) adult b. pozitivă pentru prădător. indivizii cu diverse deficienţe.

Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle.). B. legăturile dintre specii. Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu. trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. sau de către bacteriile chemosintetizante. La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor. pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. din cadrul unui nivel trofic. având tegumentul tare. păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. De exemplu. elemente minerale şi apă. Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor.copaci. Relații interspecifice legate de răspândire. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. scaietele – Xanthium strumarum). Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. infestându-le [Maxim şi colab.. zoofage şi mixte. prin specializarea nutritivă. După natura organelor consumate. Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei. care nu produc materie organică. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. care se hrănesc cu fructe coapte. nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. la cireş. a. fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. În acest caz. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. Astfel. bazate pe nutriţie. C. b. lumină. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care. cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus). Relaţiile trofice În cadrul biocenozei. bacterii fotosintetizante). bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. de pildă. Aceste adaptări. seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). După numărul de specii de plante pe care le atacă. influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. Aici. Astfel. 1982].. prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice). animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix). Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu. amoniac. filofage care se 47 . ci o preiau din mediu. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. Pentru sinteza substantelor organice. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris). După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. iar saprofitele cu materie organică moartă. Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. sunt în competiţie. spaţiu etc. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. 1999]. În cadrul relaţiilor trofice. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). sunt cele mai importante. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic.

Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali. Euphorbia cyparissias c. zborul. posedă un alt mijloc de apărare. D. perii care acoperă corpul (cactuşi. consumându-le. compozite. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. ţepii.. datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici.) Apărarea individuală. În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp. animalul se imobilizează perfect. perii etc. există animale care consumă aceste plante. Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). 27. Colchicum autumnale Fig. prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. Mijloacele de apărare individuală activă: fuga.. urzica vie (Urtica dioica). Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae. unele animale acvatice). insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). reprezintă mijloace de 48 . unele leguminoase).) [Perju şi colab. Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente.). Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă. chiar adăpostiţi în cochilie. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat. înotul. 26. 26). a. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). piciorul cocoşului (Ranunculus sp. din prezenta carte.. se pot cita: ţepii. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve. La animale. La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». Urtica dioica b. Printre mijloacele de apărare pasivă la plante. omizile de Aglais urticae (fig. euforbiacee. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. Cu toate acestea. simulând moartea. Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. Astfel. a. unele hirudinee omoară melcii. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase. În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii. Fig. spinii. care ţin la distanţă erbivorele.) etc. 1983]. (fig. Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. în privinţa mijloacelor de atac. girafele.

Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte. coarnele. unele coleoptere deşertice etc. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor). 1982].) stol de păsări c. Aglomerările locale de indivizi. ghearele. are posibilitatea să-şi părăsească coada. 28). este esenţial să 49 . termite etc.) turmă de bivoli sălbatici b. Prin aglomerare. aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient.). Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului. realizate într-un timp cât mai scurt. dinţii. Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b. Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale. La insectele cu viaţă de grup (furnici. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. permanente sau temporare. el nu este perfect. 28. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. în urma unei contracţii musculare (fig. copitele etc. Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle. turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare. nu are valoare absolută. deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte. Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. şerpi etc. există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor.).) Apărarea colectivă. 29). stolurile de păsări. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. În cel de-al doilea caz.) banc de peşti Fig. 29. apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi». La unele specii. La termite şi furnici. Fig. şi în acest caz. niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani.. a.). Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul. iar la albine de către albinele lucrătoare. albine. mandibulele. atunci când este în pericol.apărare individuală activă.

În anii ploioşi. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. din Africa de Sud. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv. din cauza parazitozelor. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi. Acesta constată că. prin nutriţie. o populaţie este legată. nu erau deloc afectaţi de bacterioză. Astfel. Desigur că aceste analize. s-a observat. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. în privinţa mijloacele de apărare. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. în plantaţiile de măr. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic. 1982]. În aceste condiţii. fungicide utilizate. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. favorizate de vremea umedă. mai mult sau mai puţin. Datorită precipitaţiilor. 3. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile. la soiurile sensibile. Aşadar.3. . doar prin prisma relaţiilor bilaterale. selecţia. ditiocarbamaţi. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat.orice specie are mai mulţi duşmani. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. cu precipitaţii peste media multianuală. 1994]. O serie de pesticide (organo-clorurate. cât se poate de clar. în schimb. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. Exemplul de mai sus ne demonstrează. în livezile întreţinute. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici. în Parcul Naţional Kruger. un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. acţiunea agenţilor biologici de control. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora). Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. din livezile abandonate. În plus. îngrăşăminte chimice. îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri. animalele erau mult mai slăbite.2. Astfel. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. favorizând descompunerea acestora în aminoacizi.

Structura unui ecosistem este una funcțională. Astfel.) Sinuzia (sinuzie = asociaţie. secundari. de sub un trunchi de copac mort. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii.sexelor în favoarea femelelor. 1998]. în toată complexitatea lor. În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu. consorţiul şi sinuzia. o tufă. 1937 citat de Puia şi colab. 4. factori abiotici sunt deosebit de complexe. c. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. la care se face referire în lucrarea citată. datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena. în cazul prezentat mai sus. un ecosistem este destul de omogen dar. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii. trofică. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate. A. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. terţiari. O sinuzie 51 .1. De exemplu. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii. deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante. a.. biochimică şi temporală. b. ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc. De aceea. un pom din livadă. animale.) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite. în fapt. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. cu rol de nucleu central. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. Aceasta demonstreaază că. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă). în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari..) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului. ciuperci. Pomii. cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. insecte parazite. care trăiesc în jurul unui individ. 1981]. de sub o căpiţă de fân etc. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore.

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. plantele insectivore). Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. 32). 1982]. poartă numele de nivel trofic. 55 . De asemenea. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. Numeroase specii sunt polifuncţionale. încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. în timpul respiraţiei. fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). 31. şi lanţuri trofice secundare. 31). fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. parazitar şi saprofag. Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. o altă grupare trofică. Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului. Aceste grupări. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru). având aceeaşi funcţie trofică. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage.Fig. În astfel de cazuri. Producătorii primari sunt o grupare trofică. Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică. din care jumătate se pierde sub formă de căldură. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. În condiţii naturale. fitofagii. circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor. consumatorii secundari altă grupare trofică etc.

de regulă. iar nevertebratele prădătorul. (1) (2) (3) Fig. în majoritatea cazurilor. Numărul verigilor din lanţurile trofice este. de 3-4. 2. în America de Nord. 33). La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor. Malus domestica 2. 3. rareori ajungând la 5-6. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat. scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. păianjenii uriaşi (Avicularis. Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . Eriosoma lanigerum 3. 1980]. adeseori vertebratele fiind prada. 33. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. 2000]. Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. Lanț trofic parazitar: 1. Lanţ trofic erbivor 1. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). Astfel. uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. dejecţii). gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). De exemplu. (1) (2) (3) Fig. 32. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt.

cu cât sunt mai scurte. Erbivorele domestice. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. prin urmare. limitat de sursa hrană. Biocenozele pot avea o structură simplă. De exemplu. de regulă. materia organică moartă şi descompunătorii). Astfel. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). Lanţurile trofice. 1998]. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage). Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari. de asemenea. Aşadar. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. iar reţelele trofice pot fi distruse. De aceea. materia realizează un circuit întreg. culturi agricole. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. alcătuind reţelele trofice. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. Astfel. nu se hrănesc doar cu o singură specie. Astfel. abisuri oceanice. folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. în majoritatea cazurilor. când mănâncă. Reţelele trofice foarte bogate sunt. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. care elimină indivizii subalimentati. la primul nivel trofic. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. În plus. Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri. In condiţii naturale. decât un producător primar. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. consumatorii. În plus. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. Acest termen a fost 57 . numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic.) ale biosferei. nu pot creşte foarte mult. cele mai multe specii consumatoare. lacuri etc. iepurele nu consumă doar Lolium perene. indiciul unui mediu sănătos. producătorii primari. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. complexe de creştere a animalelor). la păsări şi mamifere. sub formă de biomasă. prin suprapăşunat. O altă cauză este de ordin energetic. În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. lanţurile trofice apar interconectate. circa 10% din energie se acumulează. Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. Animalele. iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. restul de 90% constituind energie de lucru. Prin urmare. prin eroziunea solului [Puia şi colab.dispariţie. Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii.. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. situate în vârful piramidei trofice. pajişti. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive. Numărul carnivorelor este. cu atât sunt mai productive. cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. pot conduce la distrugerea pajiştilor. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată. Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri. indiferent de gradul lor.

În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană.. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă. Desigur. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare. De exemplu. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. 2002]. Indiferent de modul de exprimare. 58 . În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. şopârle. Elton. iar a celor secundari este de circa 1%.introdus în ecologie de către Johnson (1910). Desigur că această regulă are excepţiile ei. 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii. 36). mici rozătoare etc. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. Nişa spaţială [Grinnell. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. iar rata de înmulţire este mai ridicată. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor. În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. Nişa trofică [Ch. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. De aceea. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică. De aceea. Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ. longevitatea este mai mică. 35). de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. Este meritul ecologului englez Ch. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană. în cazul unor dezechilibre ecologice. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor.. În ecosistemele naturale. Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. aceste valori se pot modifica. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. De exemplu. animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. nişa spaţială şi nişa pluridimensională. diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa. stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%.

1992] 59 . 34.Fig. Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare.

37. numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare. 35. insectele fitofage) nu sunt nevoite. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare. de regulă. să parcurgă distanţe foarte mari. 60 . Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. Astfel. în timp ce. 2000] Fig.Fig. 36. Conform acestei piramide. 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei. în timp ce. Piramidele eltoniene [Strahler.

1944. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii.. eliminaţi în mediu. iar cea de a doua categorie. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. 1966]. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor. cu acţiune la distanţă. Rice. un metabolism pe plan extraorganismic. Sub aspect biochimic.Fig.3. deoarece nu sunt de tip prădător. 37. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. 1974]. nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei. ergoni sau substanţe ectocrine. 1963] sau metabolism 61 . Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice. Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller. sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia. care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. mai redusă ca volum. 1993] 4. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. numit metabolism biochimic [Gortinski. Kolesnicenko. biochimic. dar extrem de complexă. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii. 1969. se elimină în mediu. Se formează astfel. 2001].

Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback . inclusiv dintre plante şi microorganisme. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. biocenoza este expusă la autodistrugere. primul fiind fiziologul german Molich. În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. Conform cercetătorului german. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. ecosistemul apare ca un ţesut. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. Plantele. 38. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori. perturbându-le capacitatea de autoreglare. 1971]. Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov. în care ergonii realizează legătura între organisme. Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea. 1994]. Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. 38). dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. Din punct de vedere biochimic. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare.Keup. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. Fig. iar cele care le 62 . 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului. De exemplu. Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs.ecologic [Hailov.

Exemplu: Quercus pedunculata. Tilia cordata. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. Malampyrum nemorosum. compuşi chimici secundari. în schimb. Din perspectiva alelopatiei. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa. 1974]. 1962]. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. În general. în corpul plantelor.3. 1970]. Reciproc intolerante. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante. 2004]. 4. cu masă moleculară mică (terpenoide. Unilateral tolerante. 1983]. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie. dar inhibă arinul. Sorbus aucuparia. comparativ cu cele din zonele temperate [Went. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi.interceptează receptoare sau acceptoare (fig. 1970. de la un an la altul. 1995]. Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. De aceea. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller.) care se găsesc iniţial. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale. 39. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop. de obicei. În 63 . covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren.1. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. Substanţele alelopatice sunt. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. substanţe fenolice etc. speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu. Whittaker. 39) . sub formă inactivă.

.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică. Colinele [Grummer. antagonice sau sinergice (fig. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate. Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme. tomate. hrean. Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929). sau chiar obţinerea.3. măr etc. vitamine etc. frunze. Aceste constatări s-au făcut la grâu. Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran.urma unor transformări ulterioare (hidroliză..). Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab. . Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. 2002]. De exemplu. vitamine etc. Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor. amigdalina şi benzaldehida la piersic.trihidroxinaftalina) care.. Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii. florizina la măr. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice. 40). Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri. îndeosebi patogene. În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi. Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline. 1983]. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor. aminoacizi. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. etc. Una dintre cauzele acestui fenomen. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. 1984]. nuc. 2001]. În acest caz vorbim de substanţe biotice. de regulă.3.Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage. constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. prin substanţele sintetizate (auxine.) ce au. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci. alcaloizi şi glicozizi (fig. fitoncide. gibereline.) se obţin compuşi noi. Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4.4. 39). mazăre. cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. 1971]. S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei.. bacterii. antibiotice. reducându-le vigoarea şi productivitatea. Adăugăm aici şi exemplul clasic. piersic. sorg. numit oboseala solului. prin ameliorare. marasmine şi toxine bacteriene. usturoi. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. fasole. fitoncide. substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini. ridichi etc. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme).). juglona la nuc etc. proteine) şi stimulatoare (auxine. aşadar.. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. prin hidroliză şi 64 . Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. metilare sau demetilare etc.5 . au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. Penicilina. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale. oxidoreducere. creşterea şi dezvoltarea plantelor. Unele microorganisme din sol. sintetizate de plante superioare (ceapă.

în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua). 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. Cu toate acestea. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. De exemplu.oxidare. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab. în special a bacteriilor din rizosferă. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. Astfel. 2002].. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. Equisetum arvense. ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere. 1973]. între masa radiculară şi microflora solului. Microflora. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 . Primula officinalis. formează juglona. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. (2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. 40. Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. iar bumbacul stimulează mazărea. la rândul ei. Juglas regia. Daucus carota. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure. Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. Fig. Cannabis sativa. inclusiv a nucului. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii. solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. compusul toxic activ..

În cazul de față .3. Pentru găsirea sursei de hrană. 4. femela este cea care emite feromonul. a surselor de hrană. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. alcooli etc. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora. unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina. iar masculul îl recepţionează. în funcţie de concentraţie.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. a teritoriului. cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. 1963. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. Pentru marcarea teritoriului. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii. de agregare. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. cât şi de alomon. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. 1983]. 41. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei.2. 1983]. din compuşi organici mai simpli. depistarea unor noi infestări. acizi. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine. în mod repetat.. De exemplu. cetone. de comunicare etc.lepidopterul Ph. de marcare. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. Masculii emit şi ei. Uneori. În agricultură. Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale. Specificitatea feromonilor este foarte mare. de aceea. 1972]. 41). Rempe. de alarmă. În majoritatea cazurilor. rinocerii defechează. la rândul lor.plantelor superioare [Ciailahian. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . 1978]. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. Fig. De asemenea. reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă.

Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal.3. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. saponine. la rândul 67 . 4. la rândul lor. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore.3. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. albine etc. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. aşadar.antitoxină şi cele de tip hormonal. Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. taninuri etc.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare. şerpi. inclusiv biochimice. păsări. 1983]. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători.. din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină . din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale. de unde rezultă că este produs în corpul insectei. mamifere erbivore. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. În cazul albinelor şi viespilor. 1982]. care nu s-a identificat însă în plante. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea. sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. în mod secundar. care este marcat drept „agresor”. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. de asemenea. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. fenolii şi chinonele. Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde. în acelaşi scop. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. hipopotamii. În acest caz. Antitoxinele au stimulat. dar după o prealabilă concentrare.). solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor. Interacţiunea toxină . cum este cazul la albine. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina).antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor. în timpul defecaţiei. unele reptile etc. glicozizi. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori. alcaloizii. Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. prin mandibule. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice. Viespii împrăştie în aer feromonii. 1983]. viespi. Alcaloizii rezultă. În felul acesta. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. 1975]. Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii.. 2002]. Animalele fitofage. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia.consolida graniţele. de către diferite specii de animale (lăcuste. De menţionat că. plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu. gândaci de scoarţă. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. pentru atragerea insectelor polenizatoare. de tipul coccinelinei.

cu insecticidele lor naturale. în jurul rădăcinilor de graminee. şi consumă această plantă (fig. de exemplu. în timp ce. Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele.. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. datorită antitoxinei pe care o conţine. apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. iar peştii pier masiv [Lenz. 1974]. aplicate în mod repetat. împiedică distrugerea lor de către erbivore. Fig. în sensul producerii de noi toxine.lor. amintim aici faptul că. la concentraţii ridicate. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. 1965]. beladona (fig. şi Reen. Vinberg. Desigur că. 1954]. 43. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. 43). cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii. în ciuda excesului de masă algală. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea. a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. G. în timp ce. mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. Aşa. zooplanctonul este sărac uneori. prin mutaţie sau prin alte mecanisme. din America de Nord. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. Microfauna solului este. colembolele sunt foarte numeroase. S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. Viţa-de-vie americană. Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. Acest hormon 68 . în ecosistemele oceanice şi marine. condiţionată de exometaboliţii plantelor. poate conduce la dispariţia ei. 42. 1928. Apariţia unui fitofag nou. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. În lacurile eutrofe. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. 42). iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. După moartea şi descompunerea masei de alge. neavând aceste mijloace. 1942]. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. viţa-de-vie europeană. de asemenea. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. G.

în decurs de 24 de ore. un vânt puternic. În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. Alternanţa zi-noapte. 44).) sau ritmice. 4. ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. şoricarii. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. Ritmurile circadiene (latin. În activitatea organismelor distingem. 1983]. În faza de întuneric.1. 1965]. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice. 1977] etc.4. în timpul zilei şi al nopţii. fotosinteza încetează. constituie ritmuri exogene. În fotofază. 4. apar procesele consumatoare de energie. când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor.accelerează transformarea larvelor în pupe. care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. succesiunea anotimpurilor. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente. ziua şi noaptea. iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili. şoimii. 1993]. înflorirea. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren. ca şi lumea vie lucrează ritmic. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig. 1994]. 1973 . pentru a supravieţui.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase. 69 . Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. Tot la gimnospermele nord . evolutive. Nu există o nişă ecologică invariabilă. întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko. de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică. o ploaie etc. De exemplu.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. care au câştigat în lupta pentru existenţă. iar rezerva de biomasă se reduce. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza). 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu. 1973 . Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. succesiunea anotimpurilor etc. fazele lunii. În felul acesta. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate. fiecare specie. În fiecare din aceste două etape. vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi. Aceste transformări pot fi aleatorii.4. fluxul şi refluxul apelor marine. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. neavând niciun fel de ritm endogen. precum respiraţia. endogen. Dinamica ecosistemului Biosfera. astfel. creşterea. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean.. Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger. are loc intrarea energiei în ecosistem. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg.). circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului. Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice.majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold.

adică o transformare lentă. cum sunt cele din fauna abisală. În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată. Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive. Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon. iar cantitatea de lumină este mare. iar numărul lanţurilor trofice devine maxim.. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe.2. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. Vara.4. În fiecare anotimp. În timpul iernii. iar amfibienii. 1967]. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. 44. prin migrare. artropodele şi reptilele hibernează. ouă. prezintă largi capacități biotice.Fig. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. pupe). Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. În anotimpurile nefavorabile. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. mătăsarul (Bombycilla garrulus). Mamiferele carnivore şi erbivore. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură. păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii. arborii sunt lipsiţi de frunze. 4. Primele specii care apar. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră. ca şi cele circadiene. dar permanentă. spori. dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud. schimbarea nişei trofice etc. hibernare etc. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. de la simplu la complex. se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. Ritmurile sezoniere. mătăsarul nu mai este prezent. în ecosistemele marine şi oceanice etc. Reptilele. denumite “pionier”.. Berzele şi rândunelele sunt plecate. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere). În acest timp.

eventual. Macrofitele vor facilita. Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 . prin rădăcinile lor. care au şi produs. amfibieni. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. protozoare etc. Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol. Biocenoza.. 1982]. fixarea depozitelor pe fundul bălţii. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci. 45). lăsând locul altor specii. 45. Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. De exemplu. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. În cele din urmă. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei. Balta este populată cu peşti.ecologic. 1954 citat de Stugren. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot. care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. transformările. Animalele tipic acvatice vor dispărea. Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. prin activitatea sa. Acest proces se realizează treptat (fig. În urma modificării biotopului. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic. alge verzi. modifică biotopul. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure. insecte acvatice. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. Fig. mai bine adaptate la noile condiţii.

reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă. un bazin de apă nou format etc. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine). capabili să ocupe terenul. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare). succesiune geologică [Ardelean și Mohan. clementsiană [Clements. erupţii vulcanice. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii.) sau secundară. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop).forţe exogene. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. Aceştia. Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. cu posibilităţi mai reduse de răspândire. de exemplu. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice.4. Uneori succesiunile au un caracter ritmic. datorită unor factori de natură exogenă. Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord.1. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. pe scară extinsă. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. într-un proces unitar [Tischler. lichenii. pe 72 . schimbările climatice globale etc. alunecări de teren. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. în paralel cu regresia lichenilor. În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au. produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. de regulă. pe care începe succesiunea. Teoria clasică. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. 1955]. Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. mai târziu. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor. 1994]. Conform teoriei clasice a succesiunii. 4. un număr mai mic de descendenţi. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat. 1928]. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză.). cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. cu un grad mare de stabilitate). apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). incendii. de regulă. lava răcită a unui vulcan.2. Succesiunea poate fi primară. colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică. Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. făcând posibilă instalarea pteridofitelor. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. ajunse întâmplător în aceste locuri. care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. cutremure. Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară. cu cicluri vitale scurte. furtuni. pe un teren denudat. dune de nisip nou formate. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. stohastică. când biocenozele sunt înlocuite ritmic. Aşa sunt. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare.

era deja compactă după 75 de ani. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. detritus. ce urmează legi probabilistice. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. apoi au urmat briofitele. iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică.4. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică. între plante şi consumatorii lor. un 73 . formate din bacterii şi alge. Astfel. Popularea insulelor. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. cu toate fluctuaţiile lor. în timp ce. în procesul de colonizare. iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. aflată la tropice. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. În interiorul continentelor. în faza de pionierat. susţine Clements. pteridofitele şi într-un final angiospermele. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). În America de Nord. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. în anul 1963. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. între diferite specii de animale etc.. După teoria clasică a succesiunii. pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine. lanţurile trofice devin mai lungi. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. Rezultă astfel o rețea trofică complexă. Din acest moment. Prin urmare. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. inclusiv alelopatiei [Rice. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame. Aici. nutrienţi. întâmplător. 1975]. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei). pe locul unde s-au format fluvii de lavă. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. 1980]. 1974]. De aici s-a tras concluzia că. mai puțin inflexibilă. în munții înalți – plantele superioare. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni. în special dipterele [Lindroth şi colab.2. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude.2. prin faptul că. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate. din anul 1883. ecogeneza este privită ca un proces stohastic. sunt animale care apar înaintea plantelor. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. din diferite cauze. 4. 1974]. Pădurea de pe insula Krakatoa. În felul acesta. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine. cu multiple conexiuni între ele. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. Numărul speciilor consumatoare se mărește. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. conform acestei teorii. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. în timp ce. În aceste condiţii.. întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu.măsura creşterii numărului de specii. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune.

datorită toleranței sale la umbră. unde mineralizarea se desfășoară mai greu. în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. 1974]. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni. a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. prin forțele fizice ale mediului. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere. în pădurile montane de pin din California. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. introdus în Irlanda. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. 1981]. Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice. ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. Într-un incendiu de pădure.a. în stufărișurile din Delta Dunării etc. Spre deosebire de ecogeneză. de concurența interspecifică. 1977]. În cazul succesiunii pirogenetice. Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. cu transformări majore ele ecosistemului. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone.). uraganele. reducerea cantității de semințe din sol etc. 46. a topirii ghețarilor montani ș. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. foarte agresivă. în principal.. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. furtunile de zăpadă ș. 1994]. Cutremurele pot determina alunecări de teren. biogene și tehnogene. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. cutremurele. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. repetabile în savana est-africană. Evoluția vegetalelor. în pădurile de eucalipt din Australia. În cazul zonelor deșertificate. Fig.a. ulterior. [Stugren. care produc transformări lente și de durată. pornind de la fondul biocenotic vechi. 46) [Cross. care acționează în mod brutal. Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată. favorizarea acumulărilor de azot. În cazul plantelor. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate.. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale. incendiile naturale.sol structurat etc. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. sau schimbările climatice.

unelte. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față. De aceea. aplicate necorespunzător. 1975] 75 . Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. într-o pădure. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme.4. arme și animale domestice. cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate. mai scăzut decât primul. 47). iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare. a lipsei descompunătorilor etc. a troficității scăzute a substratului. Îngrășămintele chimice din agricultură. Agricultura. fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică. biocenozele sunt eliminate. Fig. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. 1977]. Astfel. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare.litiera) intrate în putrefacție. modifică biotopul. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită. Treptat.3. după tăierea pădurii. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant. Teoria clementsiană susține că. pe fundul mărilor și oceanelor. prin activitatea ei.2. Acestea regresează şi chiar dispar treptat. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc. în timp ce.. biocenoza. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. Pe unele terenuri degradate industrial. a acidității ridicate. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii. biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante. Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu . prin pășunat selectiv.2.).4.48). în stadiul final (fig. de la structuri simple la structuri complexe. Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4. algele pot modifica compoziția chimică a apei. Ott și Fedra (1977) constată că. iar al doilea maxim. 4. biomasa globală. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig. de activitatea florei și faunei din sol. 47. În aceste cazuri. îndeosebi de industrie și agricultură. accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea. De asemenea. Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune. numărul de specii. în decursul succesiunii. Ecogeneza unei păduri [Whittaker.

deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze. 1968]. s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. De aceea. 1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. recifii de coralieri etc. În realitate. stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. conceptul de climax (gr. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare. unele subsisteme fiind „mature”.Fig. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate. 76 . Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. Conform teoriei sale (“climax pattern theory”). Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. În 1953. altele „tinere”. O cercetare mai profundă arată însă că. 1979] În ecologie. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. pădurile tropicale virgine. 48. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate. Ulterior.

în principiu. Fluxul de energie are însă un sens unic. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic. Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului.1. substanța și energia rămân distincte. 49. respectiv. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . în planul biosferei. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. Existența și activitatea oricărei populații. permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică. este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze. în condiții normale. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea. Funcția de autocontrol. De aceea. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi. 49. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare. prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. De aici. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. Migrația substanței are un caracter ciclic. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. este aciclic. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. Schema ecosistemului. Fig. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. nelimitată. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori. Astfel. ca verigă a lanțului trofic. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală. viața atomului fiind. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. funcţia energetică. substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii. între populații și mediul lor abiotic.

78 .) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. nutrienții din sistemele acvatice. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze. în mod logic. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. nervoasă etc. Ulterior. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. În sens restrâns. Formularea celor două principii. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. sedimentele etc. cu același număr de verigi (transformări energetice). 1992] 5. ci doar transformată dintr-o formă în alta.). Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală. modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. De aici. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. De aici rezultă. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică. va avea și la final o cantitate mai mare de energie. Transferul de energie într-un ecosistem. energie chimică energie mecanică. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. Aplicând postulatul I în ecologie. Judy (1940). Potrivit acestuia. la cele ireversibile sunt diferiți. electrică. 50). reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. La cele din prima categorie. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie. niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers.1. sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. organismică sau supraorganismică. Conform primului principiu al termodinamicii (p. în mod similar. ci numai o transformare de energie. pe care se bazează termodinamica clasică. s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice. După logica termodinamicii. Ivlev (1939). Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. Așadar. randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1.organică inactivă. de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică. Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. 5. își menține structura. respectiv principiul degradării energiei.1. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile. subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem. În consecință. prin intermediul hranei. Lindeman (1942)]. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith.1. s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie. Dacă la procesele reversibile. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). solul. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939).

Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului.electroni) este redus. de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. K. Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi.) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b. Din această cantitate de energie. Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză. Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile). În schimb. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți.). regiuni aride de pe continent etc. Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. S etc. Pe lângă plantele verzi. De exemplu. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme. fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare. vapori de apă. energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară. Dacă în fotosinteză. Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie. Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple. iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. în vederea sintezei de moleculă organică. iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați.) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43.2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 . fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). organe complexe etc. la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează. în care CO2 (acceptor de hidrogen . a. restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon. țesuturi.) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4). sulfuroase şi feruginoase. mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. respectiv scăderea entropiei. doar o mică parte este interceptată de biocenoză. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. Așa cum s-a amintit deja. Autotrofele chemosintetizante. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). care fixează energia solară prin fotosinteză. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare.). apa constituie sursa de hidrogen. În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N. P. ai fierului). 4). În straturile superioare ale atmosferei. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică. fie sub forma energiei libere radiante (plante). construirea de celule.Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete. În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. particule de praf etc. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei.). au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei.

în prezenţa clorofilei. se vor referi la această categorie de producători primari. 5. Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei. incluse în hrană. toate aspectele privind fluxul de energie. fie sub formă de excrete. lipide. Energia solară care ajunge la plante este transformată.1. fie sub formă de căldură. 50. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. iar altă parte se pierde. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide.2. 1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 . o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. protide etc.. În corpul animalelor. de-a lungul lanțurilor trofice.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. producția și productivitatea primară.

52). Prin transferul energiei de la pradă la prădător. 81 . rozătoare. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. adică consumă mult. Carnivorele sunt acumulatori de energie. Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție. 0. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism. Așadar. mult mai reduse : 2% în păduri. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism. În consecință.. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice. numai aproximativ 0. energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu. Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig. 2003].2% în ocean. după moartea organismelor. evident. 0.06% în deșert. 1986]. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare. multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. O parte din această energie se transformă în căldură. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. lipide acizi grași).3% în tundră. glucide monoglucide. P = producție La animale. trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament. Din subcapitolul anterior am reținut că.) [Turcek. 1982]. 51. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme. La cele domestice. Carbonul. la rândul ei. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. Spre deosebire de substanțe. prin consumul prăzii. De aceea. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei. azotul. La animale. 1993]. dar asimilează puțin. iar în final. aceste valori vor fi. Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP). În interiorul ecosistemelor. renii etc. Energia asimilată se scindează. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. ele consumă puțin. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei.04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. 1976] – fig. 1981]. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. 0.66% în culturi și pajiști. Weil și colab. R = respirație. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție. 0. 1967. 1977 citat de Verlag. În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. Astfel. păsări erbivore.

Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid. pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. 52. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 . Putem observa aici că.Fig. 51. o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor.. 1976] Fig. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem.

viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza. d.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor. energia nu circulă în flux continuu. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf. creşte.) caracterul unidirecțional. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul. precum energia nervoasă și energia psihică. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că. din energia consumată prin hrană. un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat. f. În ecosisteme. ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare. face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. mai intensă şi mai diversificată. Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%. de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară. b. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. e. c.) caracterul discontinuu. Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. De exemplu. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor.timp şi existentă la un moment dat). în defavoarea biomasei. în majoritatea cazurilor. 83 . îngrijirea şi educaţia puilor. Aceasta înseamnă că.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație.) scăderea biomasei.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

1982]. în savane. Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. fertilizarea. II. irigarea.. iar dacă IR s-ar raporta la PPB. concentraţia CO2. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană. în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase. Productivitatea agricolă primară este determinată.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă..Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab. stabilirea densităţii optime. dar şi de intensitatea luminii. 2001]. de termite [Wood. 2001]. 1976]. cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. în Oceanul Atlantic. De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată.. aşadar. Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 . De aici.soiuri polenizate liber . În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate. Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR).. materia şi energia. De exemplu. în pădurile de foioase. tăierile pomilor fructiferi. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. De-a lungul timpului. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%. capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. de factorul genetic. bulbifere etc. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. tuberculifere. în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură. Astfel. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. Astfel. îndepărtarea excesului de apă. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage.). 1975] Specii de plante cultivate Porumb .) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. raportarea s-a făcut la PPN supraterană. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab. puse în circulaţie de plante. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch. de păduchii de frunze etc. indirect pentru consumatori de ordine mai înalte.. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN.

în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. care poate fi digerată aproape în întregime. producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen).). Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. de regulă. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. mlaştinile de turbă. pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. ce consumă hrană cu multă chitină. Cu excepţia ecosistemelor minore. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. Așadar. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. Desigur că. Datele din figura 54 arată că. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei.) [Pop. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale. 1964].cea detritivoră. pădurile etc. mărilor şi oceanelor. rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare. poieni. fâneţe. Eficienţa asimilării diferă foarte mult. dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. datorită calităţii nutritive a hranei. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice. La bovine şi ovine pentru carne. la animalele insectivore. 1962. după scăderea pierderilor datorate respirației. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp. pentru mişcare. la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. 88 . În primul caz. largul mării. La carnivorele tipice. în timp ce. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. eficienţa asimilării este în jur 90%. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii. Hrana vegetală conţine. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. În agroecosisteme. largul lacurilor etc. sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. Cruz. de circa 70-80%.

volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. deoarece ele compun împreună materia organică. Kovda (1979) ajunge la concluzia că.. Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. revin în litosferă. iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește. adică înainte de apariția vieții. restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. fluxul de materie și energie prin 89 . 2001] 5. De-a lungul timpului.descărcările electrice. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor. 54. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele. Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă. dinți de rechini. Fără prezența acestor factori. Desigur că. vântul. nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor. Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra. Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. În perioada abiogenă a existenței Pământului. determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . hidrosferei și litosferei. constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru. Aceste circuite nu sunt perfect închise. mai ales după ce. viteza tot mai mare. ciclurile devenind astfel biogeochimice. a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). Aceste două fluxuri nu pot fi separate. eliberând atomii din substanțele organice. Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. circuitul materiei era un circuit geochimic. cel mult 98%. Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU). sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții.ultravioletă și termică . Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei. oase de balenă. circuitul hidrologic). atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte.2. Menționăm că. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. în scoarța terestră. Begon și colab. cochilii de moluște). în anul 1986. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei.Fig. În aceste circuite.

circulația substanțelor în natură. Constituient de bază al proteinelor. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame. Sinteza proteinelor. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. Pentru creșterea. nu ar putea avea loc. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile. La animale. Următoarea categorie de elemente include potasiul. Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. transportă electronii. Parte integrantă a clorofilei. Influențează randamentul fotosintetic. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. carbon. incluzând metabolismul carbohidraților. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). diviziune celulară normală. Componentă a proteinelor și a multor enzime. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. La plante este liantul dintre celule. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). Necesar pentru procesele oxidante. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). implicat în reacțiile de oxidoreducere. studierea microelementelor (fier. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. component al enzimelor la plante și animale. a apei și translocarea zahărului. Indispensabile pentru animalele vertebrate. activator de enzime. iod. aminoacizilor și acizilor nucleici. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice. componentă esențială a enzimelor la plante și animale. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. rol în metabolismul carbohidraților la animale. calciul. Necesar pentru metabolismul tiroidian. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale. siliciu) se poate face numai 90 . Formează 21% din atmosfera Pământului. zinc. necesarul zilnic este de aproximativ un gram. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare.ecosisteme. rol major în transferul energiei la nivel celular. magneziul și sodiul. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. oxigen și sulf. bor. cupru. Esențial pentru 15 funcții la plante. este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice.

La aceste categorii se adaugă și elementele toxice. rotire. H. Astfel. sau turnover. uraniul etc. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură.000/1. 91 . cum sunt – plumbul. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). N. plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare.după o prealabilă marcare a lor. iar completarea prin creștere anuală este de 1.000/10. iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat.. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului. constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem. în litieră. Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1. mercurul. fie în substanțele organice ce le compun. se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. cadmiul. înlocuire. Așadar. micronutrienții devin toxici [Smith. Dacă depășesc cantitățile necesare. 2001]. în pădurile ecuatoriale umede. substanța pătrunde în biocenoză. ciclurile biogeochimice sunt încetinite.000 g/mp. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. O. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută. 1992]. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor. sau sub formă de humus.000.. rezultat din raportul 10. Din biotop. prin intermediul plantelor. Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. cu o productivitate constantă.1.000 = 0. Desigur că. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. Ecosistemele foarte stabile. 1992]. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare. 2001]. În pădurile temperate. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. sub forma unor combinații de atomi. De exemplu. În biocenoză. dacă biomasa unui ecosistem este de 10. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. atunci timpul de înlocuire sau de substituire. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab. vânturi. va fi de 10 ani.000 g/mp. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză. materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante. În cel de-al doilea caz. de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. în sol. P și S.

modificat de Puia și colab..Fig. Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale. pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie. Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum. 1975. 55. 1998] 92 .

Fenomenul de amplificare biologică [Miller.000003 ppm DDT în mediul abiotic. om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. concentraţia de DDT creşte de la 0. 57. Fig. 56).acumulare sau amplificare biologică. Astfel. adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare. De-a lungul lanțurilor trofice. Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte.De la producători. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare . 56. De exemplu. iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice. aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. specifice organismului consumatorului. în pădurile ecuatoriale umede. substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 . Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu. 2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi. metale grele.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. prin intermediul descompunătorilor (fig. produse petroliere etc. într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi. 57).

provenit din scheletele cadavrelor. b. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări. turbă) sau în sol (humus). Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38. iar la circuitele gazoase atmosfera. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale. MgCO3. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera.000 gigatone). calciu. 58 și 59. 1983. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții. iar în materia vie 49%. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a. rolul ecologic global este. 1990].) [Smith. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile. azotul. În compoziția globală de atomi a biosferei. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă.) depunerea carbonului în sedimente.2. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei.9% [Deevey. Na2CO3 ș. reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu.) materia organică moartă fosilizată.000 gigatone). 1992]. Ciclurile închise au o circulație rapidă. Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. În acest fel.a.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă.355 milioane de ani în urmă. 1992. fosforul. Deși circuitul carbonului este unul închis. cu 290 . . Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică.8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2. Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: . rezervorul principal îl constituie litosfera. parțial sulful). oxigen. carbonul reprezintă 21. Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang. alături de alți componenți atmosferici. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. de asemenea. sulful și apa. Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49.748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone). deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. 5. sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice. de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine.circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi. În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. La circuitele sedimentare. De asemenea.descompusă şi reabsorbită. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44. carbon. Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp.000 gigatone). 1992] – fig.1. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4. parțial sulful) și sedimentar (fosfor.. sub formă de carbonați de calciu și magneziu. foarte important. Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3. Butcher și colab. în timp ce. CO2 atmosferic. Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle.] 94 . cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. 1992].

58. 1992] 95 . Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer.Fig. la nivelul anului 1980)[Smith. ocean și suprafața terestră (gigatone.

prin procesul de fotosinteză.. 60. 1995] Plantele îndepărtează anual. 1992] Fig. iar în timpul iernii mai mare. Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig. Vara. activitatea industrială eliberează în atmosferă 5. Circuitul carbonului este reglat. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică. În prezent. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp.03% . Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere.1 – 7. așadar. Enquist și colab. 59. 2003]. Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului. CO2 atmosferic este redat circuitului. adică arderea combustibililor fosili. în anul 1750.Fig. la 370 ppm în anul 2000. 60). Până la Revoluția Industrială.. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith. Aceste input-uri vin din 96 . Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm. Astfel. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. Începând cu această perioadă. 1995]. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic. Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf.

Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații.. 2002] În afara circuitului terestru. Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. Anual. prin fotosinteză.. erodează rocile în timp. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab. care deși este un acid slab. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. 62). formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor.rezervorul geologic al Pământului. În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale. Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă. 1973]. Pe termen scurt. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape. Muntean. 61. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă.1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta. 2004]. 1992]. restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. litieră etc. Fig. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante. sol. 97 . Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2. fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. Astfel. 1996. formând acidul carbonic.). Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. animale. în condițiile încălzirii globale. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde.

5.Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. în proporție de 79%. Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important. ele conținând 1. Fig. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2. reducerea emanațiilor antropice (industrie. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului. De asemenea. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre. utilizarea surselor de energie alternativă etc. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid.62. Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă.2. unde se găsește în stare gazoasă. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith.485 gigatone. deoarece constituie elementul de bază al proteinei. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. azotul este sub formă moleculară (N2). Rezervorul principal de azot este atmosfera. transporturi.. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. cu timp de înlocuire foarte îndelungat.2. inaccesibilă majorității 98 . încălzirea locuințelor) prin retehnologizare. timpul de înlocuire este mai puțin de un an. După constatările lui Smith (1992) la tropice.

Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor. la înălțimi mai mici. 1992].) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3). după Curtis și Barnes (1989). La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi. B. 63 este prezentată o schemă a circuitului azotului. licheni [Smith. iar în cele naturale circa 12. A. 1992).) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. unde formează nodozități. 1992]. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie.8 atmosfere și la temperatura de 20oC. de fapt. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas. Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea. acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă. Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere. În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice. slab aerate. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică.000 de specii [Smith. C.specii din genul Nitrosomonas. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea . cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7. b. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari.organismelor vii. Clostridium. astfel. în principal. faze ale ciclului biogeochimic al azotului. ape. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. Energia utilizată în această sinteză este.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Denitrificarea se produce mai intens în soluri. În fiecare an. la scară globală. 1992].) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3. a. D. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. NH4+). cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. sedimente. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi). Bacillus. sub formă de amoniac. Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. respectiv 400 oC. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. În acest caz. Pentru a fi utilizat de către acestea. fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae.) Sinteza substanțelor organice azotoase. Pentru ecosistemele agricole.la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. respectiv descărcările electrice. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. proces efectuat de către plante. În fig. Rezultă. amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. După evaluările făcute de Whitehead (1995). Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. Anual. în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. în sol și în apă din genurile Azotobacter. 99 . fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. 2005]. Toate aceste transformări constituie. ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot.9 kg azot/hectar (Smith.

activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual.. În ansamblu. Fig. 1997]. pe întregul mapamond [Vitousek și colab. Ciclul azotului [Curtis și Barnes. 1989] 100 .Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. 63.

2. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. 64). scheletului etc. În plante. mări şi oceane unde se depune în sedimente. Ulterior. fosforul intră în structura scheletului. În faza de rocă. Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. prin acizii ribonucleici ARN. respirația. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor.. dinților. 101 . Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili. glicoliza. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. protidelor. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol. respectiv de circuitul hidrologic. inaccesibili pentru plante. biosinteza proteinelor. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice.1%). Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice. atât ca depozitar al informației genetice (ADN). comparativ cu cele terestre. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. iar cantitatea este în continuă creștere. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. cât și ca vehiculator de informație genetică. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. La animale. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza. pierdut pentru biosferă. fosforul are o mobilitate scăzută. În stadiul mineral.00001%). Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici. prin apele curgătoare. alături de cei cu azot.5. cu ajutorul descompunătorilor (fig. lipidelor. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. enzimelor etc. elementele cu circuit deschis. iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. Cu toate acestea. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. spre lacuri.3. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare.. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor. Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. deci și fosforul. Circuitul fosforului În scoarța terestră. o parte din acesta este absorbit de plante. În sol. practic. fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice. fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat.

00005% este legată de materia vie. în mod diferit. materie vie [Smith. Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig. Cea mai mare 102 . Astfel. fluvii. râuri.08% [Begon și colab. 1992]. dar extrem de important. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. apă freatică. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat.4. Circuitul apei în natură În medie. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ.. 1989] 5. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0. Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice.Fig. apă dulce 3%.. în funcție de o serie de factori: tipul de sol. din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes. Aceasta sugerează importanța ei pentru viață. Practic.3%). Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului. Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). 1996]. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”. Circuitul apei este unul foarte simplu. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară.2. tipul de vegetație. 66]. sol. picături lichide sau cristale solide în precipitații. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol. comparativ cu uscatul (16%). caracterul precipitațiilor etc. pantă. 64. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice.

de exemplu. cu circa 90 milioane locuitori pe an. 65. industria 25%. respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. În anul 1995.parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve. 1996]. deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. respectiv 48 de orașe din zona litorală. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley). O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată.. Din volumul total de apă preluat din râuri. În pășuni. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă. ceea ce pare a fi destul de dificil.. suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. 1997]. În Vietnam. datorită pompării excesive a apei freatice. în zonele de coastă. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. Având în vedere creșterea demografică a Terrei. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. scurgerile de suprafață se ridică la 50%. până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale). deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. agricultura utilizează 65%. 2002]. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale. prin evaporare. lacuri sau acvifere. t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce. iar populația și municipalitățile circa 10%. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. în timp ce. 1991] M = mărimea rezervorului. Fig.

dar nu la infinit. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor. 1958]. implicit. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă. Pe de altă parte. iar pe altă parte de către peştii erbivori. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. 1982]. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari. la autodistrugere [MacArthur. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. 1955]. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. S-a constatat. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. în ecosistemele foarte complexe. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. Prin urmare. nu maximă. a posibilității lor de a exclude. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. prin inmultire excesivă.3. De exemplu. Optimă. respectiv fragilitate mare. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. 1980]. 1970 citat de Verlag. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. Conform acestor concepții. El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. prin concurență. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. pot duce la disparitia hranei lor şi. de asemenea. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. Robustețea se referă la 104 . după care urmează instabilitatea biocenozei. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. În plus. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă.5. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. Starea de echilibru. În condiții de stabilitate. numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. deci. în final. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. precum pădurile ecuatoriale. 1986]. complexitatea legăturilor dintre ele. dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. Astfel. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. Există un număr critic de specii. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu.

pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. ea poate suporta o faună foarte bogată. deoarece solul este foarte sărac. Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută. Partea a-II-a 105 . Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May. Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. de regulă. Deși vegetația este. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile. foarte puțin diversificată. De exemplu. 1974]. Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. 1975].

în mod direct sau indirect. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. evident. laureat al Premiului Nobel (1965).1. cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole. XVIII-XX). Puia și colab. în special orășenii. 106 . în programele de învățământ din școlile de cultură generală. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”. îndeosebi sub raport productiv. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. în același timp. Microbiologul francez Francois Jacob. a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. inclusiv ecologia agricolă. Definiție. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia. chiar dacă. 2001]. (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral. Belgia. practic. 6. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța. nu mai există. Din Italia.ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului. Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă. a logicii viului”. ecologia a ignorat agroecosistemele. Această concepție este.. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec. dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. Olanda. de-a lungul timpului. importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. Ca disciplină ştiinţifică. Statele Unite ale Americii). Anglia. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. de la Universitatea din Torino.

în linii mari. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. tratării plantelor cu insectofungicide. 2005]. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. 2000]. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). de regulă. neeconomică. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone. de la cele mai favorabile. în special pentru porumb. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. arșițe și secete etc. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. influenţa lucrărilor solului. consumuri mai ridicate de energie. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine.Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. 66.. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști. ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor.consultantaagricola. unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii. 2005]. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. irigaţiei. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol. 107 . cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. până la cele mai nefavorabile. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole.php?ojca=1] – fig. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. unde există cele mai productive zone agricole. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este. Pe plan mondial. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC.ro/info_zonale.

Hunedoara. Brasov. Bistrița Năsăud. Covasna. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Bihor. Mureș. Alba. Cluj.consultantaagricola. 66.câmpii si coline Județe: Caraș Severin.zona colinară. Teleorman. Timiș. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. Argeș. Dâmbovița. lunci Județe: Maramureș. Ilfov.Fig.zona colinară Județe: Gorj. Olt. Călărași. Sălaj. Giurgiu. Ialomița. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură. ZONA 4 Localizare: Transilvania . Dolj. Arad. ZONA 3 Localizare: vestul țării .php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării . ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 . Prahova. Harghita. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne.ro/info_zonale. plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură. Sibiu.regim irigat Județe: Mehedinți. Vâlcea. ZONA 2 Localizare: sudul țării .

Mănescu. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. Obrejan și colab. 1955. 1957. Soiurile Crețești. diferite. Suceava. 1967. De exemplu. Galați. De asemenea. Clar alb. deltă Județe: Botosani. 67 este una foarte generală. soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe.). Neamț. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11. Jonathan. Iași. deoarece riscăm să pierdem investiția. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare. va rezista până la -35…-36 oC. de asemenea. ZONA 5 Localizare: Moldova . 1991]. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab.. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes.. Mărul. în schimb. Năstase. din rațiunile menționate anterior. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut. 1954. Mărul însă. Renet de Landsberg etc.5 oC. Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni.). în timp ce. hidrologici și orografici [Teodorescu. lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură. 1960. Tulcea. de exemplu. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC.Cereale. 1966. colinară. în funcție de factorii pedoclimatici. Bacău. Astfel. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. în schimb. 109 . lapte. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. au dovedit. Constantinescu. Melba etc. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an.. Vaslui. la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. 1967. 1992]. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii.zona de câmpie. Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova. Brăila. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. 1957. Vrancea. la o medie anuală de 8 oC. Teaci. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune. Berbecel și Văluță. Oșlobeanu. Parmen auriu. Andronicescu și colab. zonarea producției agricole prezentată în fig. fără să fie afectați mugurii. În anii cu geruri aspre. în domeniul pomiculturii. Prin urmare.

Conform tradiției. unelte de prelucrare a lemnului. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună. Revoluția agricolă.2. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei.. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. (1998). de asemenea. în special a semințelor. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. cât și amplificarea gândirii anticipative.000 – 2500 ani î. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen).6. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10. iar precizarea acțiunilor se făcea. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. 2001]. Fig.Hr.. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul. 67. păsări și mamifere granivore [Soran și Puia. Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare. Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii. Lucrările agricole. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor.. 110 . El trebuia să cunoască mai exact calendarul. arme de vânătoare etc. până cu 5. mucegaiuri. a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman. succesiunea anotimpurilor.000 de ani. au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. 1995]. în schimb. Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute. cu preponderență. prin cules și vânat. a fost un proces complex și de lungă durată. Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului. de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. agricole. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi. la trecut și prezent [Leakey. 1980]. Geneza agriculturii a fost legată.Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab. Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. influențele climatului asupra culturilor sale.

el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare. accesibili plantelor. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane. agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii . [Șchiopu și colab. Așezările agricultorilor erau stabile. Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie. unde găsesc surse de hrană pentru animale. plante amelioratoare etc. iar utilizarea agricolă înceta. Din păcate. dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul..și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1). terenul era arat. agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp.. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului. 68. În ultima perioadă. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța.Orientul Mijlociu (A). Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru. 111 . oierii.” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor.De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. După 1960. pe miriști și pe pârloage. unde procedau la fel. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. în special în zonele de munte. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali. s-a reintrodus pârloaga. dejecții animale. adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. nordul Chinei (B) și America Centrală (C) . preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale. Prin cultivare. De aici. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Miel (1994) afirmă că în aceste țări. la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului. cu agricultură avansată. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). 1981]. Oamenii se mutau în alte zone. evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. după care revin în zonele de baștină. iar pădurea și pajiștea se refăceau. Această pârloagă (fr. fertilitatea naturală a terenurilor scădea. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. La noi. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). 2002]. unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului. preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii.fig. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. Aceștia au locuințe stabile. din această categorie au făcut și fac încă parte. în țările occidentale. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului.

pepenele galben (Cucumis melo). grepfuitul (Citrus sp. Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. sorgul (Sorghum bicolor) etc.) etc.).Fig. mărul (Malus pumila). coacăzul (Ribes sp. piperul (Piperum nigrum). mazărea (Pisum sativum). morcovul (Daucus carota). salată (Lactuca sativa). migdalul (Prunus amygdalus).. măslin (Olea europea). Cox și Atkins (1979). China: soia (Glycine max). inul (Linum usitatissimum). grâul tare (Triticum dicoccum). orzul (Hordeum vulgare).. hamei (Humulus lupulus). nucul (Juglans regia) etc. Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909).. usturoi (Allium sativum). zmeurul (Rubus idaeus). nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp. Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris). iar mai târziu... bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc. varza chinezească (Brassica chinensis). secara (Secale cereale). Harlan (1971). geneticianul rus Vavilov (1920-1940). Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica). macul (Papaver somniferum). bob (Vicia faba) etc. apoi discipolul său Jukovski (1964). Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima). bananierul african (Musa ensete) etc.). ceaiul (Thea sinensis) etc. păstârnac (Pastinaca sativa). dudul (Morus alba). smochinul (Ficus carica). Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa). cireșul (Cerasus avium). meiul african (Brachieria deflexa) etc. sfeclă (Beta vulgaris). Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea). caisul (Prunus armeniaca). Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). ricinul (Ricinus communis). ceapa chinezească (Allium fistulosum). mandarinul. ceapă (Allium cepa). lămâiul. 112 . Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). lintea (Lens esculentum). pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena). Asia de sud-est: portocalul.. praz (Allium parrum). 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate. trestia de zahăr (Saccharum officinarum). modificat de Puia și colab. piersicul (Prunus persica). ridichi (Raphanus sativus). prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga). 68. vița de vie (Vitis vinifera). castravetele (Cucumis sativus). Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum). părul (Pyrus communis)....

bostanul (Cucurbita sp. cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc.. după anul 1965.America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays). fasolea (Phaseolus vulgaris). arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc.oaia (Ovis aries).fazanul (Phasianus colchicus). Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice. Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante. la secetă. Brazilia: maniocul (Manihot esculenta). Conform acelorași autori. fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. Asia Centrală . rața (Anas plastyrhyncha). cămila (Camelus dromaderus). 6. fluturele de mătase (Bombyx mori). tutunul (Nicotian tabacum). O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig. bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc. 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale.gâsca (Anser anser). cvasi naturale sau artificiale. în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale).lama (Lama glama). America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud . pentru obținerea de alimente și bunuri materiale. [Primack și colab. 69... Regiunea mediteraneană . Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut. floarea-soarelui (Helianthus annuus). albina (Apis mellifera).renul (Rangifer tarandus). Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab. porcul (Sus domestica). capra (Capra hircus). India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus).iepurele (Oryctolagus cuniculus). porumbelul (Colomba livia)... 113 . arborele de cacao (Theobroma cacao). tomatele (Lycopersicon esculentum) etc. creșterea lor în condiții naturale. destul de târziu. 69. Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). - Fig. vaca (Bos taurus).asinul (Equus asinus). Europa .. salinizare etc. găina (Gallus gallus). Africa .3. China .calul (Equus caballus). zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică . animale și microorganisme.). cartoful dulce (Helianthus tuberosus). ardeiul (Capsicum annuum). 2002]. bumbacul (Gossypium hirsutum). câinele (Canis familiaris). Orientul Apropiat .

Agrobiotopul este componenta abiotică. animale domestice).În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965). iar 21% pășuni. în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. De aceea. biocenozele agricole sunt alcătuite.. a ecosistemului agricol. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză. speciile sunt autohtone. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. 114 . Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. Ecosistemele naturale au. monoculturile. specifice zonei biogeografice respective. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. lucrările solului etc. în funcție de scopul pe care-l urmărește. Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. capacitate de autoreglare. De aici rezultă că. în savane 10-20% [Puia și colab. Odum (1971). Muller (1976). Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară.). Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. nevie. în momentul de față. 1998]. supune solul la presiuni tot mai mari.5 miliarde ha). irigații. pesticide etc. 10% revenind culturilor agricole. în favoarea componenților utili (plante cultivate. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%.) [Cox și Atkins. dintr-o singură specie. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. fânețe. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. iar 20% pajiștilor. 1998]. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. inclusiv cea pentru fabricarea lor. biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat.. în vederea întreținerii lui. adică biodiversitate redusă. iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. în primul rând. Puia și Soran (1987). în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. 1998]. Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari. din care 42% terenuri agricole. Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. Majoritatea agroecosistemelor sunt. prin tehnici moderne. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. lanțuri trofice scurte. Este un biotop transformat de om (fertilizări. Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. număr redus de detritivore. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. de regulă. mai ales celor simplificate la maximum. Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. în timp ce. agricultura folosește cele mai bune biotopuri. În ecosistemele naturale. producție de substanță organică mai scăzută. este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști. așa cum sunt. energia încorporată în îngrășăminte chimice. fragmente de ecosisteme. 1979 citat de Puia și colab. introdusă de om. de exemplu. străină acelei zone (alohtonă). ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol. instabilitate ridicată. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice. în cea mai mare parte. Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. așadar. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional. livezi și podgorii [Puia și colab. Energia culturală.. Aceste organisme sunt impuse de om.

geotermică. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. practicarea tehnologiilor mai puțin 115 .Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. Fig. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice. 70). Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului. 1982]. spre deosebire de alte sectoare economice. Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. 70. dar pe de altă parte poluează mediul. cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite.). a energiei electrice și a celei nucleare. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan. Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. în ansamblul economiei unei țări. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). Pe de altă parte. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole. Acestea trebuie menținute artificial. prin cheltuieli energetice făcute de om. hidraulică. Așadar. La numeroase lucrări agricole. solară. utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană. odată cu aceasta. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole.4 ori. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. derivată din biomasă etc. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. a sporit și consumul de energie. fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor.

Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină. în cultură neirigată (Re = 2. iar pentru un kg de pesticid 2. Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez. energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5.7% îngrășăminte [Berca. Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde. pentru un kg de fosfor 0. iar pe de altă parte. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx).18 kg. Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze. Spre exemplu.36). Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța. în Franța. semințe. Sursele sunt atât directe cât și indirecte.2 kg. emise în atmosferă.055 116 % 11 11 35 . în perioada 1990-2005. Conform datelor FAO. distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. Acestea trebuie să fie însă moderate. De exemplu. cantitățile de GHG din agricultură.dioxidul de carbon (CO2). De exemplu. în timp ce. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. pentru fabricarea. îngrășăminte.000 kg boabe/hectar. numărul de kilocalorii din recolta obținută. în anul 1972. pentru unul de potasiu 0.GHG) produse de activitate umană. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal. până în anul 2030. În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole. forță de muncă etc. mașini. dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților.2 kg de combustibil fosil. amintită la începutul prezentului subcapitol. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole. Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură./ha/an [Bel și colab. iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www. 2005].org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases . dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații. Conform datelor publicate de Bellarby și colab. pe de o parte. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți. pesticide. au fost în continuă creștere.. Cele mai importante din aceste gaze sunt . în 103Kcal.3% carburanți și 28. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49.000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață. 2001]. emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%. În ultimele decenii. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982). metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei./ha/an) 955 955 3.greenpeace. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1.energofage. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța.

scăzute. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc. transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal. iar energia culturală este de natură biologică. de agrotehnica primitivă. prin intermediul omului și a factorilor naturali. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice.660 2.579 955 8. pentru o calorie energie culturală introdusă. În fig.1. Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output). Fig. în cea mai mare parte.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate. acest raport este de 1:10. pășunile și fânețele naturale și seminaturale.36 2 1 1 28 11 100 - 7. 71. adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. dar producțiile care se obțin sunt./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2. 71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale. În medie. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă. sunt menționate și alte 117 .. de asemenea.766 60 20.

7. în această categorie de agroecosisteme.. în cele intensive se produce. Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. CO2. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. podgoriile intensive etc. Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1. numită agroclimax. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. Din punct de vedere ecologic. Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. apă) și regenerarea lor (sol. acvacultură. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune.. îmbunătățiri funciare. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne. le conferă un înalt grad de stabilitate. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. apă. bovinelor. de specializarea foarte îngustă a producătorilor. utilizați masiv în obținerea produsului finit. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”. ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. piele. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. O2. suinelor. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. în ultimele decenii. Spre deosebire de agroecosistemele extensive. apele freatice). Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. oase. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. Astfel. Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc. dar și producția este de 3-6 ori mai mare. Recircularea și regenerarea completă a resurselor. 2005].2. gaze naturale) la cea regenerabilă. de consumurile sporite de energie culturală.3.. prin intermediul animalelor domestice. ameliorate. cărbune. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate. ouă. Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. CO2. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. plantaţiile pomicole.). Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali.criterii [Puia și colab. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice. O2). produse lactate) și diverse materii prime (lână. sere de legume și flori. pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. 7. Existența ambelor 118 . pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1. agroecosistemele industriale. pene etc. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. de multe ori. 2002]. peșterile. cantități însemnate de produse alimentare. irigații etc.

ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală. din păcate. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor. populația planetei numără circa 6. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. sunt foarte poluante. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari. probabil.2 miliarde de oameni. Așadar. deșertificare. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Europa și Australia. Dacă astăzi. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. Astfel. Conform datelor ONU. În felul acesta. Prețul acestor producții agricole record se regăsește. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei.. irigațiilor etc. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. în funcție de particularitățile ecologice. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. pesticidelor. Ecosistemele industrializate. 2005]. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. iar cele “moderat degradate” au producții 119 . economice. poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. este în suferință la scară planetară tocmai solul. și în supraexploatarea resurselor naturale. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. demografice. ci petrolul și derivatele sale. S-a constat că. 10-20 tone la hectar pe continetul american. starea de agroclimax poate fi anulată. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. În ultimele decenii ale secolului XX. în numai câteva decenii. în menținerea diversității agroecosistemelor. compactare. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. rezervele de apă continentală tot mai reduse. la nivel global. În mod natural. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. cât și utilizării îngrășămintelor. superintensive. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. Astfel. aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. fundamentul de bază al agriculturii. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. iar în Asia până la 30 de tone la hectar. sărăturare. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar..

În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă. Java pierde anual pentru urbanizare 20. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol.scăzute. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei. macro.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. prin fertilizările masive cu azot. De exemplu. direct sau indirect. 2000].000 hectare teren agricol. apă. În Statele Unite. Așadar. transportului. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate. De exemplu. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole.3% anual. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică. Deși noutățile tehnologice continuă să apară. insecte. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. În anul 1990. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. nu mai are suport în realitate. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă. Foarte grav este faptul că adesea. recoltele de cereale au crescut cu 2. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă. Istoric vorbind. peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente. torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu.5%. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. În anul 1996. 1996].. zonelor de recreere etc. deci la tulburări în viața ecosistemelor. în Statele Unite. Dacă în perioada 1950-1984. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator. se impune cunoașterea câtorva 120 . această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării.. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor.000 de indonezieni [Lester și colab. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe. a locurilor de muncă.8%. microorganisme. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. în Japonia producția de orez de 4. Câteva decenii la rând. între anii 1980-1984 cu 1. toate acestea reclamând terenuri.și microelemente etc. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378..

respectiv a cărnii de vită în special.000 calorii. 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi. adică la cel al italienilor. un kg de morcovi – 400 calorii.parametri ai acesteia. un kg ou integral – 1. iar cealaltă jumătate în oceane. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. 38% este alocată pentru hrănirea animalelor. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers.2. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală).200 calorii pentru femei. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană.800 calorii pentru bărbați.7% din producția netă a globului. ci și prin calitate. Astfel. crap – 1. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale.340 calorii. un kg carne de miel – 2. un kg carne de vacă semigrasă – 1.730 calorii.php].1. aportul energetic minim prin alimente este de 2.790 calorii. consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). oceanele şi pădurile. un kg. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. Aceste nevoi se referă la adulți. din care jumătate se regăsește în mediul continental. un kg carne de iepure .600 calorii. reprezintă suprafaţa de nutriţie. din această cantitate imensă de producție primară globală netă. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0. Conform normelor FAO și OMS. Acest mod de abordare este însă eronat.420 calorii. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996). un kg de parizer sau polonez – 2. 121 . hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii. respectiv 2. ceapă verde – 200 calorii.ro/Tabel Calorii Alimente. Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. în timp ce. Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile. un kg de cartofi noi – 800 calorii. un kg. un kg carne de găină – 1.250 calorii. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om. carne de porc semigrasă . 2000]. Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. de unde omul îşi procură hrana zilnică.950 calorii.2 x 1010 t/an substanță uscată. salam de Sibiu – 5. producția agricolă reprezenta 9. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. Aici sunt incluse şi mările. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale. unde se practică pescuitul şi vânătoarea. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca. de castraveți – 130 calorii.310 calorii. Din producția mondială de cereale.3% din producția primară terestră. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. În anul 1970. o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată. un kg de salată verde – 150 calorii.040 calorii. un kg telemea de vacă – 3. procentul recomandat este de 30%. un kg de varză – 250 calorii etc. sau 80 de kilograme de iarbă verde. un kg de ardei gras roșu – 390 calorii. un kg carne de oaie – 1.950 calorii. [www.greutatea.740 calorii. Producția primară netă a globului se ridică la 18.

Lumea a început să intre într-o nouă eră. 2000]. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14. cu diferențieri mari între continente (Asia – 0.9% din suprafața uscatului. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii. ceea ce reprezintă 34. iar cea agricolă de 0. în anul 1981. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială.01 ha).Suprafața agricolă mondială este de 4.41 ha. Conform datelor FAO.18 ha. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990). ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori. Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9.323 hectare. Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări.64 ha. Australia – 3. Este așa numita agricultură industrială sau industrializată. din anii ’60 ai secolului trecut. De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0.56 miliarde de hectare. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale. suprafața agricolă medie per individ era de 0. valori superioare mediei mondiale [Vântu. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 . în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației. a început declinul. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne.4 milioane hectare de teren arabil (63%).

Astfel. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). au dăinuit 4-5 milenii.1. iar mai târziu a asolamentului. prin: extinderea terenurilor agricole. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. introducerea unei forțe suplimentare. Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii. omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu. până la apariția revoluției industriale. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice.integrate și ecologice (biologice. odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. introducerea muncii animalelor în agricultură. În scopul creșterii eficienței cultivării. 2000]. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol.. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate). De aceea. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. în marea lor majoritate [Puia și colab. 2001]. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. Prin cultura plantelor în sistem tradițional. apărute în zona temperată. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. apărute în ultimii ani la noi în țară. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. cum mai este numită. 9. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. în detrimentul celor naturale. organice). omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. pe lângă cea umană. a apărut în antichitate. între trăsăturile definitorii ale acestora. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. organice) integrate Fig. sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. introducerea rotației agricole. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. 72. folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice. ea fiind 123 . în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură. iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. Sistemele agricole tradiționale. așadar. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. se poate afirma că. În aceste sisteme agricole. în special cea care privește agricultura ecologică.

1998].1. în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. în livezi. fiecare având rolul său ecologic. Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0. iar cele rezistente proliferează. Este cunoscut faptul că. pe suprafețe destul de mari. inofensivi. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă. Tămaș și colab. înseamnă înlocuirea proceselor biologice. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. prin consumul impresionant de pesticide. de exemplu. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme. În ultimele decenii ale secolului trecut. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. în sere pentru legume și flori. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban.. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. Din punctul de vedere al aportului energetic. 9. Se instalează astfel. cum sunt denumite de Puia și colab. În aceste sisteme agricole industriale. 2001].. 9. Entomofauna utilă.. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar. specifice ecosistemelor naturale.4 hectare. Așa sunt. 1980. cu procese nebiologice. pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab. afectând și microorganismele din adâncime. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. în ecosistemele industriale. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice.2. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. în special tehnologică. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. în complexe industriale de creștere a animalelor. 1980]. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România. în vii. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole. Astfel. eco-biologică [Vlăduț și Popescu.2. dar şi efecte negative asupra mediului. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol. bazate pe energie convențională.300 kcal/an/m2. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. Este așa numita agricultură țărănească. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. recoltele medii sunt de circa 2. Agricultura industrială. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial. cu ajutorul plantelor fixatoare de azot.

de asemenea. proces numit eutrofizare. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. conservanți.ESB) care a apărut în Anglia. în 1996. În cazul animalelor.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor. Astăzi. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii. 1995]. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. în China. de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. nespecific. la factorii de stres biotici și abiotici. insecte utile și diverse viețuitoare. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty. Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad. este de asemenea afectată de pesticide. din 29 de orașe luate în studiu. condimente etc. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații. Aspectul comercial al produselor este. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. În anii ’80. apariţia canibalismului. în anul 1995. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. În anul 1993. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. Un studiu efectuat în SUA. a fost. Diversitatea genetică. circa 10.detritusului. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10. 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. Este afectată biodiversitatea interspecifică. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). înmulțirea neprevăzută a unor specii.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. datorită utilizării de pesticide nebrevetate.) folosiți în industria alimentară. Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. arată că. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume. în completarea cu proteină a furajelor). Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole. redusă. cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. intraspecifică. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9). în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. îndeosebi de insecticide. ierbos. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. Perioada de incubație 125 . Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. 25% himenoptere și 14% coleoptere. precum şi creşterea extremă a agresivităţii. Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură. Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. indiscutabil. Restrângerea biodiversității. .000 de specii de plante pentru producere de alimente. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. 1995]. 1982]. legată de boala vacii nebune. în anul 1985. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om.

iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide. Brown și colab. în SUA. După 44 de ani (1989). cu costuri uriașe. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură. Deja au fost sacrificate milioane de vite. la circa 900. depunerea ouălor etc. cu preponderenţă cancer. În timp. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965. au arătat o creștere extremă a agresivității. numai în India. Datorită acestei perioade lungi de așteptare. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal. în bună parte. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. În complexele industriale de creștere a animalelor.000. prezentate în capitolul 9 sunt. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. recoltele distruse aproape s-au dublat.Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire. s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. rezultatele agriculturii industrializate. La control. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide. De aceea. prin metode directe de combatere. 9.). vector la malariei. apoi s-a răspândit în agronomie. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. sterilitatea animalelor crește datorită stresului. în anul 2000. proporția recoltelor distruse de insecte. . În sistemele de agricultură industrială. Studiile arată că. industriale.sanatate. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale.Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. . 1992]. etică şi alte domenii. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. pentru a obține efectele scontate. Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. în sintagma biosferă durabilă. din care acesta face parte.apariție simptome) este foarte lungă.(infecție . org/boli/bse_esential. Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. în anul 1945. (1995) afirmă că.2. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. în unele zone ale Asiei. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase.5 miliarde de dolari. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă. evoluția lor conducând întotdeauna la deces. ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. Astăzi. apoi lăsați în libertate. reproducere. 1993]. datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah. toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative. 126 . de luni sau ani. era de 7%. care constituie nucleul agroecosistemului. prin apariția formelor rezistente. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. producând astfel dereglarea ecosistemului. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. Specialiștii prognozează că. Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. Astăzi. dintre care multe transmisibile şi la om.2. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1.. În fermele zootehnice. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv.html]. fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare.

ecotehnicile. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex. a ambianței umane sau a umanității. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. 2001].2. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele. susțin reciclarea resurselor. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. biologică). 1989]. agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. 1998]. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. 1998]. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural. programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. prin intermediul acestor mijloace. cu cheltuieli moderate de energie.2. în etapa actuală de evoluție a societății omenești. în scopul încorporării 127 . 9. fără a deranja mediul înconjurător. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor. care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată.. bucolică. reduc consumul de energie culturală. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. protejează integritatea solului. respectă echilibrul ecologic. Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate.1. specifice agriculturii durabile. practicile culturale. ușor degradabile. ci pe baze raționale. Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. prezenți în aceste materiale. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament. care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți.. o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat. În spiritul acestui curs. Prin urmare. Se apreciază că.Conform Congresului SUA [Carlier și colab.

igiena fitosanitară. pe suprafețe restrânse. de asemenea. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin. (1991) arată că. În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. muștarul etc. nu va fi amplasat pe terenuri joase. Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. a prețului de valorificare a produsului finit. rotația culturilor. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. odată cu lucrările de bază. Desigur că. sterilizarea solului cu abur în sere. dar pot folosite și alte specii precum – secara. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 . măzăriche. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella).. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie.. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani. 10. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. cu exces de umiditate.). ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective. Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. De aceea. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. a muncii vii. Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. boli şi dăunători. costul pesticidelor. etc. ca pe o ultimă variantă de apărare. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli. La prun. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată. acolo unde terenul este înierbat.000 specii de insecte si acarieni [Berca. schreineri este 2% fructe atacate. rapița. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. care favorizează boala. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. Astfel. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. Astfel.. fertilizări corespunzătoare. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni. 1993]. floarea soarelui. a combustibilului. mazăre. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro.lor în sol. De exemplu. înseamnă că PED la E. un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. în funcție de cultura premergătoare. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. 2005]. dacă este de 1. prezentă la monoculturi.5% se va renunța la stropire. Primăvara. atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. De exemplu. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării. Utilizarea leguminoaselor este. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. 200 specii de buruieni. 2000]. păstrarea mai bună a diversităţii. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul. sulfină etc.

Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora.Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători.pesticidelor. a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi).Complexarea tratamentelor fitosanitare. Eficiența tratamentului poate crește astfel. . cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f. Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”. Daucus carota. Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. Cannabis sativa..2. . în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli. Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare. cea ecologică. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. Același autor ajunge la concluzia că. Juglas regia. .2. cu rezidualitate ridicată.Reducerea drastică a pesticidelor. Urtica dioica. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: . Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. . Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. 2005].. Primula officinalis. Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage).Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore.Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3. . În Marea Britanie.Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic. cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit.2. Se vor lua în considerare . remanența pesticidelor. în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim. analize. în urma diferitelor observații. în locul celor aviatice.. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol.ecologia parazitului. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. cu efecte secundare nedorite.c.3 – Relații complexe).. 1995]. 1997].2. prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate. prognoze și evaluări. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. fenologia plantei. rezerva biologică a parazitului. a condus la 129 . Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis. consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice. în livadă. rezistența soiurilor etc. Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. de la 50% la 90% [Pretty. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști.La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. . utilizarea extractelor vegetale antimicotice. 9. Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură.

cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. Situația actuală a terenurilor agricole. îngrăşăminte. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. Din punctul de vedere al agriculturii. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii). riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. dar aplicate la nivelul minimului necesar. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. alergii. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. întrucât nu interesează sănătatea mediului. prezente și viitoare. Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare.) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. în scopul refacerii solului. întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. ci doar profitul imediat. Este important să menționăm faptul că. regulatori de creștere. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. A. boli de piele grave etc. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că.a. Pe cealaltă parte. de pildă. ocrotitoare de mediu. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire. la începutul secolului XX. distruse de chimizarea nesăbuită. cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. nu se susține. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. confirmă cu prisosință acest lucru. În privința ponderii celor două sisteme. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. împânzite de ferme 130 . La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. a surselor de apă dulce. Tehnologiile organice nu pot asigura. în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. antibiotice). cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii. stimulatori. Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. a oamenilor. a speciilor de insecte utile. Agricultura ecologică (biodinamică. cu metodele şi procedeele intensive. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. consecințele pe termen lung. eroziunea alarmantă a solurilor. În plus. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. din toate punctele de vedere. se adaugă alte numeroase dezavantaje. presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. La acestea.).intoxicarea permanentă a populaţiei. Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. în acest moment.

iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. acarieni. mediul înconjurător se va păstra curat. 25% aer şi 23% apă. în toată lumea. În ultimii ani s-au înființat. Sondajele de opinie arată că. intens chimizată. alge şi ciuperci) reprezintă 4%. El este format din 45% substante minerale. (2007) de la Universitatea din Michigan. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi. în funcţie de o serie de factori. intensiv. Activitatea.. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. microflora (bacterii. Aceasta este denumită perioadă de conversie. Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. comparând producțiile sistemului convențional. Trecerea de la agricultura convenţională. Badgley și colab. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. Cu alte cuvinte.) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol. iar biodiversitatea va fi conservată. cârtiţe. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni . institutii specializate. b. colembole. cu privire la securitatea alimentară a planetei. uniuni. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. miriapode. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. crustacei. nematode. 9. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. Se vor planta perdele de protecţie. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale.ro). La fel se pune problema și în cazul animalelor. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. 7% substanţe organice.3). dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. Solul este un organism viu. menționez că există studii care infirmă acest lucru. există o legătură foarte strânsă. trăieşte şi poate muri. Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole.3 ani). actinomicete. Din acest 5%. Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. în Occident. Deși are doar șapte procente.agricultura-ecologica. în care grija față de sol și față de mediu este primordială.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice. B.2. Au apărut legi drastice. Fără aceste componente ale solului 131 . magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii. unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. cooperative cu acest obiect de activitate. consumatorii preferă aceste produse. Elemente componente ale agriculturii ecologice a. Substanţa organică este formată din 85% humus.ecologice. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse. care se naşte. iar fauna (protozoare. ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www.

culturi succesive. plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială. se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd. Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: . Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă. . proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi.Completarea necesarului de microelemente. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive. care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. ca şi cele din producţie proprie. mulcire etc. Paiele cumpărate de la alte întreprinderi. .Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7).) Sămânţa şi materialul săditor 132 . nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere. revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani. prevăzute în legislație.Administrarea sistematică de gunoi de grajd .Evitarea compactării solului. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase.cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică. alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc. Cercetările efectuate în diferite țări arată că. In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei.nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. de exemplu. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică.. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale. . fecalelor. succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare. granit. tufuri vulcanice. a gunoiului de pasăre. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă. e. d). Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice. greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură. datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului. Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. c. În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. agricultură organică. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului. acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice. Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă. îngrăşăminte verzi. nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere. . anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd. iar îngrășămintele verzi din lupin. chiar și în cazul fertilizanților organici. se vor calcula cu atenţie dozele optime. Acestea sunt naturale.) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii.

la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). f. cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie. asolament armonios. focul bacterian al rozaceelor etc. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică. igiena fitosanitară. instalarea de capcane cleioase. Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. practicarea culturilor asociate. pH-ul. strângerea zilnică a fructelor căzute. muştei morcovului şi a musculitei albe. paraziții nu se „stârpesc". tăierea unor părţi din planta atacată (făinare. toamna şi primăvara. utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. gândaci). În anumite circumstanțe. semănatul sau plantatul la epoca optimă. sau plase. cel mult se combat. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică.). se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică. apoi se va trece la cele cu efect de omorâre. ger. preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli.). de culoare galbenă. răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. structura. ca sperietori împotriva păsărilor. instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. impotriva muştei cireşelor. dăunători.) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. ci ei se controlează. sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. văruirea pomilor de două ori pe an. iradierea sau tratarea acestora cu microunde. strângerea cuiburilor de omizi. dar netratat chimic. se poate folosi însă și material biologic convențional. păduchi. cu multe leguminoase. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului). strângerea plantelor bolnave. fertilizarea organo . adăposturi etc. Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive.În principiu. instalarea de benzi argintii. împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război). Pentru controlul paraziților în agricultura biologică. Se interzice tratarea chimică a seminţelor. Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură.minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. secetă etc. lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul. de exemplu. activitatea biologică. Exemplu: 133 .) și distrugerea lor prin ardere. scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. strângerea fructelor mumifiate. se pot obține rezultate foarte bune. cuiburi pentru păsări. metodele preventive sunt cele mai importante.

C. conduraşi.) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură. omizilor. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă. eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. dar încă destul de scumpe. g. mentă. fructe tuberculi ş.4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. dacă acestea din urmă nu dăunează. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc. buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. sănătoase și cu principii nutritive superioare. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. celuloză. asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. pelin. folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. Mijloace biologice („viu contra viu"). atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze.a. când plantele sunt sensibile la îmburuienare.permanganatul de potasiu. instalarea de capcane feromonale. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. ci printr-un complex de măsuri. în beciuri şi depozite. 2005]. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. ciuperci). salvie. țesături etc. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive.). În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0. Sunt moderne. crăiţe. eficace. în sol. Desigur că. viespi parazite etc. bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). preparate care îndepărtează dăunătorii. ceapă. bacterii. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană.. capcanele se strâng şi se opăresc. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. preparate care omoară dăunătorii (insecticide).). cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. În plus. folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. trandafiri etc. săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor.. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație. [Morar și colab. 2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 .. ţelină etc. acarieni prădători. nepoluate. folie. în timp ce. în relația cu buruienile). levănţică. numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. În Europa. Constau în combaterea unor dăunători. Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante. cimbru. Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia. îmbunătățește structura solului. pătrunjel. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. pe sol.

pentru vitele de carne .ORDIN nr. Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 . pentru rumegătoare mici și porci . 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare.03. prin completarea fișelor de înregistrare. 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură. permit obținerea certificatului de produs ecologic. producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: . în conformitate cu legislația în vigoare. 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.O.G nr. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr. 34/2000. . 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. pentru animale de lapte . Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică. pentru a include producția animală. Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR).ORDIN nr. a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA). Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop.ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. Înregistrarea activității ca producător. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr. alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.un an. de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații.șase luni. Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”).șase luni. pentru albine . importator. Pentru o bună informare a consumatorului.U. ele fiind supuse permanentelor schimbări. . legilor. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică. pentru pajiști și culturi furajere .doi ani. sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică. ordonanțelor de urgență. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii. Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani. Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. Pe baza legislației europene. procesator. . 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică. 219 din 21.un an. . numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic.M nr. 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare.2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. normelor metodologice referitoare la aceste aspecte. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM).O. pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile). .Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.Ordonanța Guvernului României nr.

000 ha. În România.2006 – Sigla . 2007]. în anul 2006. pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene. 527/2003.700 în 2000 la 96. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură. Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754.438 ha în anul 2000.500 în 2007.8 bilioane $. acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită. În anul 2007. D.2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică . În Elveția. valoarea de piață a produselor organice era de 27.5%).ro. În Letonia.2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară .1997 – Asociația. Asia (13%). 19 – producția zootehnică. aprobata prin Legea nr. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală. de la 17. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori. în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE. Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori. În anul 2004.. cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124].500 ha în 2007.016 ha în 2006 (6%). Pe plan mondial.Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale. obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225. În anul 2007. care nu apar în această listă este interzisă. 41 – crescători de albine și un importator). Aceleași instituții precizează că. conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements).ae” În anul 2003. de la 10. Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice.G nr. adică 1. Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică. 2 a HG 917/2001..200 în anul 2007. la 166. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1.000 hectare. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48.U. într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare. Folosirea altor produse.426 ha în 1998 la 150.08% [Aldescu. FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau).1992 – Primul poligon de agricultură ecologică .2001 – Birou de agricultură ecologică . cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca. pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică.000 ha (2.agricultura-ecologica. Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %).8% din suprafața agricolă a țării. atât pe plan mondial cât și în România. iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii.Bioterra” .955 hectare (5. iar în anul 2006 – 121. momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: .773 hectare în 1991. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14. Conform Ministerului Agriculturii. America Latină (20%). respectiv 5. Îngrășămintele. Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr. 136 . America de Nord (4 %) și Africa (3 %). 34 / 2000.38/2001 . se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www.2004 – Organisme de inspecție românești . 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic.2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică . Organizarea comercializării produselor ecologice.2000 – O. cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR.81% din suprafața agricolă). iar la bovine și caprine de la 1.

Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: .PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori. Poluant.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . hidrocarburi etc).factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali. Poluant. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. . provocând dezechilibre ecologice..) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice. particule solide.2. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui. cum sunt: erbicidele. întâlnim: 137 . Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare. Poluarea este una din ele. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. insecticidele. a structurii trofice. freonii etc. Poluare. Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane. desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. nu însă inainte de a atrage atenţia că. vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător.factori fizici: radiaţii ionizante.1. a productivităţii biologice. orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu. NH 3. asupra ecosistemului întreg. care degradează componentele nevii ale mediului. 10. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici. 10. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative. detergenţii. introducerea de elemente biologice . zgomote etc .factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor. substanţele radioactive etc. . Ca atare. cărbunele. b. sulfuri. se fac referiri la poluare. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu.floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. Clasificarea poluării După natura poluantului. a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană.

cu creşterea producţiei industriale. odată cu apariţia civilizaţiei moderne. solului şi apei.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie. sub formă de frunze moarte.) eroziunea solului. pesticide. admisă în atmosferă este de 0 . detergenţi. H2S) care impurifică aerul. motoarele cu ardere internă (58% din total). . a celulozei şi hârtiei. ce elimină particule solide. poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi.3. gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă). Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri. 3 mg/mc de aer.) reziduurile vegetale şi animale. gaze din industria chimică etc. 1 0 . ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră".A.). excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv. e.vulcanii. c. produsă de zgomot (poluare sonoră).). cadavre etc. mesteacăn etc.hidrocarburile.bioxidul de sulf (SO2).biologică. Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi. produsă de ionii unor metale grele. eutrofizarea apelor. Poluare naturală. arderea deşeurilor. Concentraţia maximă normală de CO2. b. 3 . este cel mai răspândit poluant atmosferic. datorată acţiunii vântului şi a ploilor. Are o acţiune redusă asupra organismului. . Aceasta poate fi: . deşeuri. .). formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. a apărut sub influenţa factorului antropic. produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă. In funcţie de starea lor de agregare. f. cu apariţia deşeurilor menajere etc. dejecţii. industria fierului. iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop.hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . oţelului. praful de la fabricile de ciment. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei. B. păcură şi gaze. d. Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: . praf etc. NH3. . ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali. rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune.oxidul de carbon (CO). tei. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. Acest tip de poluare a luat o mare amploare.) cometele şi meteoriţii. a circulaţiei rutiere.fizică.. se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele. incendiile etc. petrochimică. unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp. altele se datorează unor condiţii naturale.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2. Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii. 10. 1 . bioxidul de carbon (CO2). . După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. având ca surse: a. Poluare artificială. incălzit etc. rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică. Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită.

3. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie.6. Acesta afectează sistemul nervos. brumă sau prafuri acide). ninsoare. ajunse în atmosferă. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. N2O. când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara. . Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. aparatul circulator şi sângele. la Londra. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca. care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. NH3. CO2 = 4 ani. 139 . compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. S. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02). Ploile acide conţin. de asemenea.2. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5. de fabricare a HN03). a cursurilor de apă şi lacurilor.6. c. la pierderi de humus. a. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. În 1952. transporturi. industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. NO2. farmaceutică. în urma activităţilor industriale. 10. b. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. frecvenţa expunerii. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. compuşii azotului. iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic).) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi. NO. K. coloranţilor e t c . În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie. la absorbţia unor macroelemente din sol. arderea combustibililor fosili. Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. în timp ce. în condiţiile unei atmosfere umede. pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari.industria chimică. H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). Aceste substanţe. N. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. Astfel. P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice.

3. intensitatea ploii. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale. şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. cât şi cele terestre. în refrigeratoare. Alături de substanţele clorurate. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. d. mai rece decât suprafata Pământului. cantitatea de ozon este relativ constantă. de asemenea. în sprayuri. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. construcţii de piatră etc. e. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru.4. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. În atmosferă.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. Astfel. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. 10. mărimea picăturilor. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor. ca urmare a activităţilor industriale. mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). ratificat de 150 de ţări.intervalul dintre ploi. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei. De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante. cu toate implicatiile lui.3 până la 6%. In ultimele decenii însă. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. în principiu. atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte). El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. Atmosfera.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali.3. 10. la 140 .3. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. în condiţii normale.

După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 .3. utilizarea surselor nepoluante de energie. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală.5. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte. va emite un flux radiativ. 10. industria o restituie în proporţie foarte mare. cum sunt: sursa eoliană. Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare.rândul ei.4. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul.6oC. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren. când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate. 10. hidraulică. a mareelor etc. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria. In consecinţă. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care. arată o încălzire. aplicarea de tehnologii nepoluante. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec.. Poluarea apei 10. generând efectul de seră natural. Datorită activităţii antropice. pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. In ceea ce priveşte apa. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. chimică. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă.4. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. al XIX-lea. ca urmare. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi.1. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. în absenţa acestui efect. începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. pe plan mondial. cu 0. Desigur. iar altă parte se îndreaptă către spaţiu.

. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. detergenţilor. 10. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate). microorganisme etc .) ape uzate din zootehnie.4. zootehnie. şantiere e t c ) . b. b. în primul rând. abatoare etc. prin spălarea echipamentelor etc. utilizarea corectă a pesticidelor.a). fibrelor sintetice. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a.Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă. 10. în care poluanţii sunt: resturi de furaje. industria alimentară (fabrici de conserve. c. acid clorhidric.) ape uzate industriale. detergenţi.Poluanţi organici. devin incompatibili cu viaţa. apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). murdare. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare. amoniac. Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. aşternut. stătătoare. industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl). De asemenea. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. în care poluanţii sunt: resturi alimentare. nitraţi. ape uzate menajere. acid azotic etc. . Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice. In funcţie de gradul de poluare.) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. împărţite în: .ape de răcire (poluantul este căldura). în exces.ape uzate de spălare şi transport. industriile petrochimică. fabrici de zahăr) etc. boli virotic e . Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. ajung în ape provocând poluări marcante.ape provenite din secţiile de producţie. însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat. floră şi faună. dejecţii. . maselor plastice. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde. boli parazitare şi alte boli infecţioase. microorganisme etc. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă.3. sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. De asemenea. dejecţii.4.Poluanţi anorganici. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric. colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 . prin scurgerea de pe solele tratate. medicamentelor. provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. săpun. amine. nitriţi. . uree. prin transportul de către curenţii de aer.2.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om.). . apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care. Aceaştia sunt caracteristici.

practic. a surselor difuze. de infiltraţie. Substanţa organică depusă în cantităţi mari. este degradată pe cale anaerobă doar parţial. din întreprinderi industriale. aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. foarte atentă a resurselor. 10. degradarea biocenozelor. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. apoi azotul. Controlul acestor surse este dificil şi. ajungând în râuri sau în pânze freatice. a modului lor de funcţionare.4. fără epurări prealabile. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. 10. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. principali responsabili ai eutrofizării. sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale. ca urmare a activităţii umane. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. mai ales a apelor continentale stătătoare. Nutrienţii. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. Din punct de vedere practic. se acumulează. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze.4. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. prin diverse procedee. la deteriorarea calităţii apei. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte. 143 . Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor. al posibilităţilor de control al acestor surse. intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor.5. In a doua categorie. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). În timp. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. c.4. duc la degajare de H 2 S. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti.

respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. Fiecare specie. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm.4.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. aceştia pot muri în masă. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. deci la scurtarea ciclurilor vitale. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. de unde este evacuat. temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. Dacă deversarea se face într-un lac.6. de apariţie a adulţilor etc. clorură ferică etc. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. Grătarele fine separă. sitelor. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. Grătarele sunt rare şi dese (fine). deznisipatoarelor. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. pe o distanţă variabilă. În decantoarele primare. Grăbirea ciclurilor vitale duce. la animale poikiloterme acvatice. La încălzirea până pe la 20°C. la o creştere chiar mică a temperaturii. De pildă. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor. schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. Este afectată şi producţia primară. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. decantoarelor etc. adaptat pentru a funcţiona pe biogaz. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. Treapta biologică . pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. schimbarea dimensiunilor indivizilor. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. 10. producţia primară înregistrează chiar o creştere.

streptococi etc. consum chimic de oxigen – CCO etc).dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l). În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). În fig. cu cele două trepte de epurare. nitraţi.) fizici şi chimici (pH. nitriţi. ioni amoniu. 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca. consum biochimic de oxigen – CBO5. Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). microbiologici (bacterii coliforme. 145 . CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros. mecanică și biologică. culoare).

Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 .Fig. 75.

în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole. 1 0 . de apele reziduale. azotaţii ajung la om. situaţii în care apar grave anemii. Studii recente au arătat că azotaţii. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia.10. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. 1 0 . suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate. Mureş. substanţe cu acţiune cancerigenă. o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice. constă în intensificarea procesului de eutrofizare. Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. 5 . Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. sau sunt folosite în cantităţi excesive. Din plante. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor. 5 . Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. 1 . de deşeurile de natură industrială sau menajeră. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. raticidelor etc. în apa potabilă şi deci la om. unde în condiţii reducătoare. erbicidelor. formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. fungicidelor. Ei se combină cu hemoglobina. iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. Fiind solubile în apă. organofosforice. în râuri. atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ. în tubul digestiv. cele cu azot. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. datorită florei intestinale. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. Olt. Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor.5. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. Prahova). de mare eficacitate şi adesea 147 . În România. dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. 2. lacuri. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. pot să se transforme în nitrosamine. în tractusul intestinal.

ca de altfel multe alte pesticide. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. la artropode cât şi la homeoterme. Se ştie că 2. Producerea şi utilizarea lor. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. afectează sistemul nervos atât la insecte. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici. Pesticidele afectează zone foarte întinse. animale nevertebrate sau mamifere. utilizarea unor microorganisme. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani). acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. Soluţia cea mai eficientă. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. în interval.1. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului. de zeci de milioane de hectare. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate.5% din totalul speciilor ce populează biosfera. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. a pesticidelor utilizate în prezent.3. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol. plante superioare. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte. Pesticidele din biomasa vegetală. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. Omul. constă în reducerea treptată. Pulverizarea insecticidelor din avion. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului. “Sisteme de agricultură integrate”. inhibă enzime. Compuşii organocloruraţi. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor. cultivarea unor anumite plante. deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. în special cele proaspete. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană.3. Astfel. deocamdată nu poate fi oprită.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme. 148 . Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor.

dezvoltării durabile. zgura metalurgică de la termocentrale. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. oficial şi la nivel internaţional. economice şi cele ecologice. În poluarea mediului.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. apoi strategia. elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. animale şi microorganisme.96% din totalul speciilor marine. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific.a. Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). Se referă. Termenul este atribuit lui E. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. implicând oficialităţile locale. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. au început să fie distruse de activităţile oamenilor. cunoscut entomolog şi sociobiolog.Wilson. de la Johanesburg (2002) ş. economice. tehnologice. sunt realizări incontestabile. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei. în special. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. deşeurile casnice etc. semnată de 168 de state. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale. prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii. dezvoltate in milioane de ani. când se pare că au dispărut intre 77 . ca rezultat al vânării excesive. in mod obligatoriu. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. acum 250 milioane ani. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. a habitatelor naturale.O. complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. politice şi etice. care au determinat apariţia unor 149 . Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. distrugerii habitatelor. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. genele pe care acestea le conţin. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte. ci şi în plan politic şi educaţional. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. reprezentată de milioane de plante. s-a dezvoltat conceptul. Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice. ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. Pornind de la acest adevăr. la conservarea păsărilor migratoare. Recunoasterea importanţei acestei discipline. Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11. reziduurile provenite din industria alimentară. Un număr mare de specii suferă un declin rapid.1. Această creştere nu a fost constantă. la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). interdependenta dintre problemele sociale.

Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural.2. latex-ul. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. De exemplu. combustibilul lemnos). Valori economice directe 1. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . Valoarea biodiversităţii 11. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici. speciile rare. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. vânatul.500 USD.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. speciilor. standardul de viaţă va fi în scădere.2. comunităţilor biologice şi ecosistemelor. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. Produsele nelemnoase din pădure. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. Oamenii.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice. peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi.1. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. răşinile. solul. ca urmare a efectelor degradării mediului. 11. In prezent. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. fructele. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului. lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane. Multe resurse naturale precum aerul. incluzând vânatul. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. apele. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7. De exemplu. 2. industriile.

b. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1. sunt derivate din plante. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid. particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce.2. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. În Irlanda. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. Atunci când sunt pierdute specii. Sedimentele reduc indicele de 151 . rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului.) Productivitatea ecosistemelor. bacterii. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul.5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează.U. Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii. Atunci cand vegetaţia este degradată. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai. reducând substanţial valoarea terenurilor. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. viaţa marină din estuare. virulenţei unor fungi. cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei.domestice. După cercetări intense. fungi. Exemplele pot continua. cartoful fiind un aliment de bază. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. 11.A. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. în zile sau săptămâni după ploaie. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal.adesea cu cheltuieli foarte mari . în anul 1846. Mai mult. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute . Astfel. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului.2. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. In cazul plantelor cultivate. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide. a.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor. animale. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. bacterii sau viruşi necunoscuti. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. precum seceta. animale. comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului.

la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. fotografiatul. c. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. f. Valoarea monetară a acestor activităţi. observarea balenelor etc.) Ameliorarea climatului. g. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate.) Monitorizarea factorilor de mediu. ape uzate. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. materiale multimedia.) Relaţiile dintre specii. La nivel regional. evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură. tabere ornitologice. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. reviste. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice. Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. h. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare. programe de televiziune. Multe cărti. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului. în parte. efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii. 152 . Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. la nivel regional. pesticide. Astfel. e. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. d. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2.) Recreerea şi ecoturismul. La nivel global. a cantităţii anuale a precipitatiilor. depinzând de insecte pentru polenizare. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane.

De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. elefantii. In decursul ultimilor 20 de ani. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. denumite megafauna charismatică.2. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. 11. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor.3. ca panda. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă.4. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. 11.11. In concluzie. îndeosebi în tările dezvoltate. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu.2. leii.3. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Câteva specii. economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 . variabile care înainte erau scoase din ecuaţie. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. cuantificând şi impactele asupra mediului. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale. accidente cerebrale. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. pierderea memoriei.

dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente. 154 . în esenţă. cel mai puţin studiat. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. De-a lungul timpului. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. Problema apei devine una globală. iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. precum şi de rase. întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. tradiţiile şi creaţiile umane. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător.m. pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate. peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. cel mai adesea prin metode empirice. asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase. Acest tip de biodiversitate este. Afirmaţia se bazează pe faptul că.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi.000. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride. 11. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia.4. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât. s-au consolidat o serie de tradiţii populare.000 iar numărul de specii descrise de circa 1. integrate într-un anumit biotop. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. Conservarea biodiversităţii 11. Cauzele principale constau. supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială.800.a. de ritualuri păgâne sau creştine. circa 1. în deceniul trecut. Prin aceste practici şi tradiţii. de-a lungul secolelor. nu numai un factor de erodare a acesteia. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. în supraexploatarea speciilor. cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. varietăţi.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. In toate regiunile Globului. populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica. soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei.1. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame. în mod cert.4. o anumită regiune.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. În acelaşi timp. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce. D.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. ţară ş. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13. B. în toată complexitatea sa. C. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea.600. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens). ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006).genofondului din interiorul populaţiilor unei specii.d. implicit.

. la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi. putem constata că echilibrul şi evoluţia. b. peisaje marine sau terestre protejate.specii în mare pericol.specii ameninţate.specii vulnerabile. în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi. 16). . Pe plan mondial. chiar şi una sentimentală. tot aşa. 75. cât şi în concepţia dezvoltării durabile.specii fără interes pentru lista roşie.specii sau taxoni neevaluaţi. rezervaţii de conservare a naturii. . 1998) ecologic.pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. . Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . .2. s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia .specii rare. În acest sens. rezervaţii de resurse naturale. Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor. raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig. soluţia optimă. .4.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate. ori prezentau o valoare biogeografică deosebită. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". . . alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . ideală pentru strategia conservativă.specii ale căror statut nu este încă elucidat. a. monumente ale naturii.specii potenţial ameninţate. Conservarea „in situ" rămâne. dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey. regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 . 11.) Categorii sozologice de specii Multă vreme. parcuri naţionale. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. aşadar.ştiinţă a conservării biodiversităţii. naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare.specii dispărute.

În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri. Apuseni. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. culturi in vitro şi embrioni care.colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). culturale etc. scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. care sunt protejate. vulcani. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe. situri arheologice. b. Uneori. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini. Sunt arii “total închise”. din toată lumea.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. Mănăstirea Hurezi. De la noi din ţară. delte etc. suprafeţe cu o anumită floră şi faună). care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei. 6. 7. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative.) Rezervaţii de conservare a naturii. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren. 2. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat. de recreere sau culturale. 1. La noi în ţară. 4. În cadrul acestui sistem de conservare. din anul 1992. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. Delta Dunării etc. dune. care pot fi: . formare şi demonstraţie.antropologice. Munţii Rodnei. Călimani. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate. pe lângă cercetare şi supraveghere. de o valoare excepţională. 5.colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) .) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor. 11. regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple.). distingem: a. Retezat. Ceahlău. Acestea sunt reprezentate de peşteri. prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. Domogled-Valea Cernei. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. Bucegi. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării. Piatra Craiului etc. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare. se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie. istorice. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. păduri de mangrove. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. Delta Dunării şi Parcul Rodna.4. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. 3. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş. zone sălbatice împădurite etc.3. În rezervaţiile biosferei. rezervaţii ale biosferei.) colecţii tematice.

identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii. biospecii. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă. prin tehnici moleculare. aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”. Este tot mai evident că problemele sociale. angajându-se în această muncă. colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). petru supravieţuirea umanităţii.temperaturi scăzute (criostocare). Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei..-100˚C).470 la bovine. conservatoare de legume. conservatoare de rase etc. Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1.) conservare in situ.declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale.. pierderea unor gene sau combinații de gene).studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii. aspect care face să se reducă costurile implicate. . Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice. Omul este așadar și un creator de biodiversitate.490 la ovine. favorizată de condiţiile climatice. 800 la câini și porumbei. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj.dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. la cartof au fost create 4. ecologice şi economice sunt interdependente şi că. fie temporar (la 1-9˚C). nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și.. Conform datelor furnizate de Mackay (2003). soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. Reamitim ca în Irlanda.descifrarea structurii genetice a acestor populaţii. pe lângă rolul primordial al conservării in situ. mai ales din categoria celor tradiţionale. 160 căpşuni şi 53 de cireş. Naturalisţiilor. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C). la orez circa 2. unde colecţia cuprinde 963 soiuri. Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. Astfel există conservatoare de tip livezi.implicarea. conservatoare de cereale.. Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol. prin aceasta.4.4. 11. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : .000 etc.000 de soiuri. fie pe termen scurt (la -70. c. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C). . fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. 1. 730 la 157 . . din care 378 soiuri de păr. la măr 3. soiuri. care nu mai sunt utilizate pe scară largă. sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale . . grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii. pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative.000. . staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice. de-a lungul timpului. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. 84 soiuri de măr. d). ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. în ciuda denumirii. În cadrul acestor bănci de gene. rol care va deveni.

La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922). Semnalele de alarmă tot mai numeroase.5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. 2002]. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale. dăunători. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. 2005]. timp de trei ani consecutivi. Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție. pentru agricultori. Nature at Progres. 2002]. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură.. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. În anul 2001. de la jumătatea secolului al XIX-lea.găini. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. În baza acestei directive.) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora. 1994]. adeseori. Negri. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. cartoful fiind un aliment de bază în această țară. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable. în anul 2005. Mai recent. Micheloni. în favoarea soiurilor moderne. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională. 2005. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură.. venite din partea oamenilor de ştiinţă. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . 2004. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler.. 2003. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. Confederation paysanne. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. 650 la porcine. Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60.. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. Les Semences de Kokopelli etc. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. Lammerts van Bueren și colab. Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale. 600 la caprine etc. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. 2004].

Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim. 73. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13.961 probe. 2007]. în condiții de temperatură și umiditate reduse. În România. Varietăţile valoroase. mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. cu populaţie îmbătrânită. deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. De exemplu. După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale.locale). pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară. în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca. în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor. în zonele în care au fost obținute soiurile respective. iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. 73). Fig. 2007]. prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate. Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare). apariția de mutații dăunătoare. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS. la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. colecții de lucru și biodepozitare. Acestea riscă însă să se piardă definitiv. Această modalitate de prezervare. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură. deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale..

culoarea distribuită în secțiune transversală. Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. poziția rădăcinii in sol (la maturitate). acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr. suprafața rădăcinii. intensitatea culorii.Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. la morcov (Daucus carota). grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur). disecția frunzei. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). creșterea rădăcinii laterale (secundară). intensitatea culorii. numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță. extinderea culorii verzi pe umăr. diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. forma umbelei (când e complet dezvoltată). numărul de umbele per plantă. tipul ultimului involucru pe umbela principală. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii. diametrul mediu la pedunculii deschiși. vârful rădăcinii. inflorescența tipul umbelei. culoarea verde la umăr. forma pețiolului în secțiune transversală. secțiune longitudinală. numărul mediu de 160 . numărul de frunze mai jos de umbela primară. 74) .longevitatea.diametrul miezului exterior la umăr. ramificația rădăcinii. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat). culoarea albă în miezul exterior. pubescența frunzei. acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului.dimensiunea rădăcinii în creștere. numărul de zile până la înflorire. felul de grupare a rădăcinilor. poziția involucrului pe umbela principală. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). colorația verde în interior și la vârf. dimensiunea umbelei primare deschise. lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct. omogenitatea colorației rădăcinii. axul rădăcinii. lungimea rădăcinii. tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. diametrul rădăcinii la umăr (mm). Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. Fig. diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct). pubescența pețiolului. Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. Suplimentar. felul de creștere a frunzei. forma rădăcinii în creștere. caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) . evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). miezul interior plus cel exterior combinat . colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). caracteristicile miezului rădăcinii (fig. culoarea/pigmentația miezului extern. 74. numărul de frunze mature per plantă. țuguirea rădăcinii. greutatea rădăcinii. lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul. independente de factorii de mediu. tipul frunzei. luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. forma umărului rădăcinii. sincronizarea înfloririi printre plante. Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. numărul mediu de pedunculi per umbelă. înflorirea . culoarea frunzei. grosimea miezului extern în zona umărului. De exemplu.

2. diametrul seminței. o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. înălţimea plantei (cm). greutatea per 100 de semințe (mg). convarietatea. 3. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. Aici sunt incluse: productivitatea. incluzând cercetări fiziologice. numărul de semințe per umbelă. numărul de ramificaţii de ordinul II (cm). numărul de flori hermafrodite si staminate.m. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care. diametrul maxim al tulpinii (mm). Spre exemplu. fertilitatea. lungimea paniculului (cm). numărul total de frunze. fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă. diametrul minim al tulpinii (mm).d. iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. [Străjeru și colab. masa a 1000 de boabe (g). În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar. durata receptivității stigmatului. număr de flori per umbelă. producția pe metru pătrat (g/m 2). lungimea ştiuletelui (cm).a. greutatea boabelor/ştiulete (g). lăţimea bobului (mm). pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. culoarea stigmatelor. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. patologice. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. confluența spinilor. lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). lățimea fructului. simetria florilor periferice. Evaluarea secundară. lățimea seminței (mm). introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă. numărul de spini pe nervurile secundare. densitatea florilor în umbelă. taxonomice s. 2006]. culoarea boabelor. genetice. culoarea în centrul pedunculului. numărul de rânduri de boabe. lungimea fructului. în contrast cu descriptorii de caracterizare. pubescența la baza primului spin. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). până nu demult. al unei unei plante sau al unui animal. o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes. Descriptorii de evaluare. Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12. culoarea florii.a. sfărâmarea semințelor. în cazul organismelor pluricelulare. devenită în momentul transferului efectiv transgenă. culoarea anterelor. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu. citologice. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi). lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. lungimea bobului (mm). culoarea semințelor la maturitate. a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată. lăţimea ştiuletelui (cm). obţinerea. biochimice. o genă umană transferată în genomul unei bacterii. rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. 4. variabilitatea culorii la flori. timpul până la maturizarea semințelor. performanțele agronomice.pedunculi per plantă. culoarea anterelor. dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. numărul de boabe pe rând. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. curbarea spinilor. 161 . aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn.1. numărul de frunze până la ştiuletele principal. lățimea maximă a petalelor distale.. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm).

Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). 1971). Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. Este vorba.5. 12. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. Dar. pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. El a devenit celebru. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură. cum ar fi MONSANTO. nu atât pentru realizarea sa. la descendenţii organismului transgenic.2. ea este o veritabilă construcţie genetică. de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973. În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". în SUA şi NOVARTIS. dotate cu proprietăţi noi. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic. aşadar. În fapt. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. la rândul lor. aşadar.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. pentru medicină şi farmacie ş. mult mai mult decât o simplă genă de interes. prin brevete. Semnificaţia. în Europa. Până în prezent.a. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. Unele dintre ele vor fi. chiar dacă codul genetic este universal. trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. O transgenă este. fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare . 12. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază.3. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. foarte interesate în plante transgenice. inclusiv al propriei sale specii. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu). la un anumit erbicid.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor.

conţin proteina insecticidă. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. interferon. Plante transgenice A. interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om.originea acordării primului brevet pentru un organism viu. pe care o vom nota în continuare Bt. 12.riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal.4. de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui). bere şi vin. în ţesutul lor.creşterea productivităţii animalelor domestice.o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae). b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă. . folosite în scop terapeutic: insulina. giganţi ai agrochimiei. ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. entuziasmul a fost cel mai mare şi.).) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice.producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: . Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. Avantaje generate de transgeneza animală: . o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. în mod normal. aşa cum se prezintă ea în bacterie. . . Este vorba de un şoarece gigant. adică inactivă. Exemple: . care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale.o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. în câteva cazuri. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . coli) sintetizatoare de proteine umane. Începând cu finele anilor 1970. iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. hormon de creştere. adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri. În SUA. prin urmare. de două-trei ori mai mare decât cel normal. sub aspect biologic. caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală. toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis. cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi. bacterii (în special E. cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică.

blocarea sintezei hormonului de maturare. d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele.tratamentul culturilor de soiuri convenţionale.inserţia unei gene care blochează galacturonaza. iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor.coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri. d. astfel. cu un spectru nutriţional mai echilibrat. O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. declanşarea bolilor virale (virozelor). graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători.. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: .) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: . cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie.) Pentru agricultori În primul rând. B. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel". În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor. pentru prima dată. Apoi. în esenţă. . În plus. . bioplasticele.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. a agenţilor patogeni şi a insectelor. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide. folosinduse doar un singur erbicid total. enzimă responsabilă de înmuierea fructelor. e. . înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor. întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes. fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice. Astfel respectiva genă a fost modificată. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace.dăunătorului. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. se simplifică procesul de combatere a buruienilor. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a. obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă). se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat.) Avantajele plantelor transgenice.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. are loc o 164 . Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi. astfel ca să codifice proteina activă. e. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt.inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci. prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. b. c. sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional.

Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă. De exemplu. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. o problemă de acces la hrană. se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată).) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid.Efecte secundare nedorite. În SUA. dacă influenţează microorganismele din sol etc. se riscă. într-un viitor apropiat. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. alte investiţii şi alte riscuri. c. lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale. rezistente la acelaşi erbicid. din nou. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. De fapt. În primul rând. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km.Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. de accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor. Aşadar.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale .„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. deci investiţii suplimentare. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este. practicând o monocultură de rapiţă transgenică. cu gust metalic şi suportă greu transportul.) Riscuri ambientale . . prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate. (la care s-a 165 . în 1996. de epuizarea solurilor sau. practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea.Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. apoi. rezistentă la un erbicid determinat. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. la temperaturi mai scăzute etc). De exemplu. accelerarea selecţiei de buruieni hibride. dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare. la secetă. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. b. prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. iar. căci pieliţa sa era fragilă.Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă.selecţie folosite până în prezent. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri. . C. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. la aciditatea crescută a solului. doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. de sistemele politice.) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. înainte de toate. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite.creştere a producţiei agricole. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe.

privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 . Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente. Mexicul (patria de origine a porumbului şi. d. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată. Se cunoaşte faptul că. întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte. prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM. în vara anului 2000. în 1998. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă. tot de tip OGM.Contaminarea porumbului transgenic de un altul. încă. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută. în afara celor ţintă. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. în special). apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. e. până atunci. hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . 1% porumb Starlink. în Franţa.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. rezistente la un alt insecticid. În cazul plantelor transgenice. vor produce noi organisme transgenice. În Scoţia. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. pe 4500 ha. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite. chiar de la începutul autorizării primelor culturi. . pornind de la culturile-OGM. guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York.transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. rezervat numai în scop furajer. Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. Astfel. estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că. . rezervorul biodiversităţii acestuia. De exemplu la finele lui septembrie 2000. fiind poluate 35% dintre eşantioane.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare.000) a seminţelor transgenice.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide".5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente. Aceasta se poate numi poluare genetică. .Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. În iulie 2001.

.. În plus. unde sunt prezente numeroase gene virale. Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly. Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. .Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic.„Afacerea Pusztai". Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie). de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură. Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. f. Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. o soia îmbogăţită în metionină. Pusztai (de la Rowett Institut. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. . se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător. considerându-le fără pericol pentru om. s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale. Marele necunoscut este reprezentat. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate. „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". În ediţia sa din 29 mai 1999. mai ales în vastele culturi transgenice.. dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă.Apariţia unor noi alergii.plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. De aceea.. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. pentru mărirea valorii furajere. conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. A.Creşterea rezistenţei la antibiotice. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „.. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante. prezentă într-o anumită plantă. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali". să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat. erau normali. De exemplu. eutanasiată în februarie 2003). ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.." şi denunţa „. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. desigur. dar periculoasă pentru consumul uman. În acelaşi timp. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă. Contrar concluziilor lui Pusztai.. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic.. fie în timpul proceselor de transformare industrială.

la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. România. Mexic. restul de plante transgenice (cartof. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani).) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. iar. Aceste prevederi au generat. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. ele debutând în SUA. Această premieră. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. bumbac. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare. Australia. d. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. În 1980. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). Africa de Sud. D. Portugalia. declanşarea a numeroase critici în Italia. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. Canada si China). Canada. c. utilizare. Aşa cum s-a precizat anterior. pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. ca şi în Europa. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996). Din 2002 încoace.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate. căci 168 . Norvegia şi alte ţări europene. şi solicitările cetăţenilor-consumatori.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. E. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate. apoi în Argentina. papaia. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. Referitor la caracterul transferat acestor plante. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha. Argentina. utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. b. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie. aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. tutun. în 1998. La numai şapte ani de la debutul lor oficial.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. Cu alte cuvinte. În SUA. porumb şi rapiţă.a. de puţin timp. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty". brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. Ucraina. dovleac ş. Olanda. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total. din ce în ce mai mult. China. acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o.

pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani. a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate. de fapt. prin geniul genetic. Şi. „prin ricoşeu". Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. toate buruienile anuale din aceste culturi. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. în curs de dezvoltare. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. a seminţelor produse de plantele transgenice. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. Astfel. o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: . OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. din care. în final.sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. 169 . aspect cunoscut şi demonstrat deja). chiar „diabolică". care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. „cu randament ridicat". Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System". Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80. mai întâi.intoxicarea şi moartea. va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. Apoi. Dar. care. acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor. prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. prin care vor dispărea. acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. unde fermele au suprafeţe foarte mari. treptat. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. mai mult ca sigur. acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". sugestiv denumit „Terminator". . în cantităţi tot mai mari.ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. întrucât el „termină" viaţa plantei. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). împiedicând-o să se reproducă. F. vor dispărea şi speciile perene. . Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. sporirea produşilor chimici ceruţi. Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi.

UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. începând cu 1996. În lumea agricolă a UE. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). aceste culturi au fost primite în moduri diferite. În Spania. În iunie 1999. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Dar situaţia s-a schimbat brusc. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. livraţi pe piaţă atât în Belgia. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică.G. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. Astfel. Probabil. care doreau să le dezvolte la scară mare. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. În cursul verii 2001. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. Această „afacere" ilustrează. când. agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. încă o dată în plus. oficial. unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. carnea provenită de la crescătoriile industriale. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale. produşi în crescătorii uriaşe din Belgia. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. ca urmare. Minoritatea ştiinţifică angajată. poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. Mai rămâne. Italia. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. s-a opus debarcării containerelor. Tot în Franţa. de ultima sa înflorire . temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. în curând. în mod separat. adesea violent. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. cele două tipuri de plante. Anumite ţări (Austria. în Germania. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. nu se cere agricultorilor să recolteze. Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice. în Franţa. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". ca excepţie. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. transgenice şi convenţionale. în mod special. În SUA. cea mai mare ţară agricolă din UE. În Franţa. ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial.OGM-urile. Pentru a calma spiritele.

H. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. Noua Zeelandă. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Australia. Thailanda etc. Chile. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. Australia şi Canada au refuzat. a Europei şi a altor continente. jumătate controlează. care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Astfel. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. Uruguay. piaţa mondială a seminţelor-OGM. India. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. 171 . dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. În 1999 (Japonia. până acum.de-vie transgenică. protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. 1. Coreea de Sud. în totalitate. b. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Filipine.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă. trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud. dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. După ce au acceptat alimentele-OGM. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". Canada şi Australia). Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. 3. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări. unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie. în 1984. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM. Argentina. situate în afara UE. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. În martie 2000. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". 2. Dintre cele 10 multinaţionale. care pregătise de fapt acest protocol. deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii". Argentina a fost aceea care a ameninţat. Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care.

În august 2003. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). De la publicarea acestei reglementări europene.1. d. atât pentru alimentaţia umană. cât şi pentru cea animală. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. în ansamblul ei. 172 . ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. Totuşi. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. se pot stabiliza noi stări de echilibru. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. Acest protocol prevede. Astfel. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%. după 4 ani de negocieri. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. totuşi. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. Directiva UE constituie un progres remarcabil. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. din ce în ce mai ostilă OGM-urilor. Din păcate. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. intrând în vigoare la 11 septembrie 2003.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE.În final. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. Unele specii locale acvatice pot dispărea. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. Pe lângă etichetaj. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. altele pot creşte numeric. c. ca malaria. Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări. printre altele. căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european.

Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. important dăunător pentru culturile de cartof.000 în 1873. după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. Coleoptera). decorative). fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). pricinuind mari pagube economice.13. reuşeşte să se stabilească în 173 . Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. estetice. esenţe lemnoase. În acest proces.5 milioane în 1945. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. întreaga structură a biocenozelor unice. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. În 1950. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. întreaga floră şi faună endemică. a). Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi).000 hectare). a genofondului populaţiei pătrunse. afidul Phylloxera vitifolii (ord. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol. la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. vectori ai malariei. a apărut malaria.2. Curând. 17. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic. mamifere. Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. astfel încât în prezent. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA. tehnice. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). moluşte. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. iepurii au devenit parţial imuni. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. au fost deteriorate în mod ireversibil. crustacei. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. animale pentru scopuri alimentare. 9 milioane în 1882. cinegetice. în succesiunea generaţiilor. Până atunci. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. înmulţirea şi extinderea iepurilor. Ca urmare a acestor introduceri. duşmanii naturali ai iepurelui. biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane.200. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. păsări. peşti. b. care până atunci existau numai în Africa. Introduceri neintenţionate Prin anul 1929. rezistente la filoxeră. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat. circa 12 mii au murit. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. la vest de Munţii Stâncoşi. După o perioadă de 6-7 ani. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. S-au introdus vulpi din Europa. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1.

Litiera are şi ea acest rol şi. alteori afectează interesele economice ale omului. din zonele respective. Cercetările arată că. ape abundente şi o faună bogată. Coroanele arborilor. cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni. suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. Capitolul 11 174 . Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. cu circa 5 km pe an. Extinderea deşertului. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. se produce şi astăzi.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. Cercetările arată că. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. iar în unele împrejurări. Evaluări aproximative arată că circa 20. interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. 82% au dispărut în ultimele trei secole. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane. În aceste zone. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. din aceleaşi cauze. pescuit. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice. când afectează biocenoze întregi. Dar. în general moderând-o. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). Funcţiile pădurilor. în interiorul Saharei actuale. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. este moderat regimul viiturilor. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. Supraexploatarea solului. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. ecologice. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. local sau pe tot arealul lor. la inundaţii.el şi să se reproducă normal. climatică. 13. trebuie spus că. pe lângă aceasta. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. indiferent de zona geografică. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. De asemenea. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente. estetică. sanitar-igienică. a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. sunt multiple: hidrologică.3. în perioadele preistorice şi istorice. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. inclusiv a marilor mamifere africane. recreativă. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective. pădurilor. Pădurile influenţează clima locală şi regională. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. prin frunzişul lor. este împiedicată colmatarea lacurilor. cel mai mare din lume. în care caz sunt afectate numeroase specii. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. Întregul deşert al Saharei. de protecţie a solurilor.

trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine. În India 175 . Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta.) Toate speciile sunt interdependente. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. cu legile lor de dezvoltare istorică. Pentru mulți dintre aceștia. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber. morală. plante. moleculare şi filogenetice. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. clericii. Aceste specii pot deveni extincte sau. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. poeţii. rațiune). caracter. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă.) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor.. d. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii. soluția se găsește într-o plantă. Speciile interacţionează într-un mod complex. rău.) Toate speciile pot deveni. morav. Adesea. artiştii. 2001]. Atunci cand speciile devin extincte. Etica ecologică include o serie de principii. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii. Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. virtute. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. libertate. de-a lungul deceniilor și a secolelor. de la o perioadă istorică la alta. filozofii. ca parte a comunităţilor naturale. observarea ei în muzee. e. utilizând tehnici noi. prin acțiunile sale. b. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica. Conștiința ecologică s-a format treptat.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. obligație. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. pe termen lung. scriitorii. De aceea. Simplele informații despre o specie. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. zoologii caută noi surse de proteine. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. Conform dicționarului enciclopedic (2004). dintre care enumerăm câteva: a. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. alegere. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab. mai grav. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică.. In istorie. un animal sau un microorganism.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. datorie. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală. relațiile omului cu societatea în ansamblu ei. dreptate. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui. Odată cu pierderea unor specii de animale. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. muzicienii au fost inspiraţi de natură. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii. la un moment dat. cu conținutul și rolul lor în viața socială”. 1998]. Omul. c.

Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. ca și în etica ecocentrică. sarcina noastră este să i le smulgem”. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne. rostit la o conferință. Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. (1999) în trei categorii: a. cu toate componentele sale vii și nevii. Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură. extremist. În servicul umanității deci. Redăm un fragment din cuvântul ei. ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile.) O concepție egocentrică. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . Soran și Borcea (1985). în ansamblul ei. zoologul Howard T. Stugren (1988). om sau insectă. Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”. îmbolnăvirea ambianței. Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. medicul. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. În secolul al XIX-lea. Dar m-am înselat. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele. prin operele lor. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). b. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). (1988) și alții. În anul 1962. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund. cu o abordare liberalistă. Chiar și aceste lucruri. nu sunt numai amenințate. după biodiversitate și bioconservare. în general. 176 . în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe. în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. referindu-se. indiferent că este copac. omul a devenit superior tuturor celorlalte specii. nu a individului. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii.) O concepție ecocentrică. marele ciclu al apei. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii. care se află dincolo de puterea distructivă a omului.1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. Cristea (1983). Puia și colab. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii. în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. renumita cercetătoare americană Rachel Carson.antică. iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. de-a lungul deceniilor. omul. c.) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful