Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

....2................4... 12....5. Microorganisme şi animale transgenice………………………………………....... Poluarea solului………………………………………………………………...... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12......... Semnificaţia......2.......... 11... 11........... 10.............1.. Conservarea “ex situ”………………………………....... BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11.......4. Valoarea existenţială………………………………………………… 11.............. 11.. pericolele şi evoluţia transgenezei……………..... Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme...... 11...5....... Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale.1.2.........2..2.... Valori opţionale……………………………………………………… 11..4.... Capitolul 11.....4... Capitolul 13........................ Biodiversitatea – o problemă globală……………………………………....... Conservarea “in situ”.. Valori economice directe……………………………………………. Valori economice indirecte…………………………………………................ 13. Capitolul 14... Tipuri de biodiversitate..........1. 11...4....2...................... Deteriorarea mediului prin supraexploatare…………………......... Consideraţii generale............5.. 11........ Obţinerea OGM-urilor……………………………………………………….....6....10............. ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI.. Poluarea cu pesticide………………………………………………….......................... 13.....4.3...........4....... ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC…………………………... 11...................1........ 12.......4. 11...1..........................3............4...........1........... Valoarea biodiversităţii………………………………………………………......... 11..2................. Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10.................3. Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10.. Plante transgenice…………………………………………………………….2. 13.... 10 12.................3. Conservarea biodiversităţii. 12.. ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 ..2.3.2..............

cuceritorul naturii. Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi. S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. reducerea biodiversității.1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. în secolul trecut. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. în anii ’70 ai secolului trecut. eutrofizarea apelor. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. în ansamblul ei. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 . în mod convingăror. Secole de-a rândul. deteriorarea stratului de ozon. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc. pe care o exploatează și o transformă cu violență. În ultima vreme. Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. a opoziției dintre societate și natură. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). că trăim într-o lume limitată. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră. emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. Problemele legate de conservarea naturii. împotriva echilibrului natural. Pădurile tropicale. Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. nu au întârziat să apară. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator.PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni. a indiferenței oamenilor. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. În Evul Mediu. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat. scăderea fertilității solului. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin. Din păcate însă știința. După unele estimări. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. Într-un singur deceniu (1979 . apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării. de-a dreptul demente. față de Planeta care îl găzduiește. ploile acide. neatinse în urmă cu 500 de ani.. a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă. atât în ceea ce privește resursele. în special în ultima jumătate de veac. diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele.

din păcate.mari. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. 10 mai 2008 Autorul 6 . dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului. iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. Cluj-Napoca. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. adeseori. precum și celor care și-au adus aportul. industrie. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune.). cele două componente ale existenței noastre. a doua de agroecologie. biotehnologie etc. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. silvicultură. la apariția sa. turism și viața de zi cu zi. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. fiecare aspect. fiecare principiu. precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. agricultură. Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. Desigur că. Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. într-un fel sau altul. ireversibil. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie. de la amenajarea orașelor până la educație. în multe manuale de ecologie. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. de ecologie generală.

în limba greacă. cât şi cu lumea din jurul lor”. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. deci. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. discipolul lui Darwin care. Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci. Botnariuc şi Vădineanu (1982) .) şi Teofrast (372 – 287 î. rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. Odum (1971. 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. introduce termenul de ecologie. hidrologi. oicos = casă. abia de Pasteur. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor. Hr.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. biocenoze.1. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală. în 1792. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871).). în accepţiunea modernă . Aristotel (384 – 322 î. Din punct de vedere etimolologic. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu. de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne. De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. în anul 1866. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant.ştiinţă. Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. Hr. Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. atât unele cu altele. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”. Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari. ca precursori ai gândirii ecologice. Este vorba despre retroacţiunea 7 . Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact. Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice. Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. gospodărie şi logos = cuvânt sau. în 1861. atât organic cât şi anorganic”.

fizică. omul și hominidele. Stugren (1982). După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei. În figura 1. ecologia fungilor. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . De aceea. 1984]. (2001) etc. Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană.. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau. În linii mari. ecologia silvică. uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. Odum. ecologia așezărilor umane. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. sociologie etc. Autoecologia (gr. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). Demecologia (gr. H. dispariția unor specii. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E. entomoecologia.. economie. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice. sin . Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. aplicative și specializate. Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări. ecologia umană. schimbările climatice globale s. motiv pentru care se impune munca în echipă. adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. măsuri. ecologul trebuie să fie un enciclopedist.protecţia mediului. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului. iar sinecologia (gr. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie. brioecologia. mai restrictiv. anatomie.. ecologia și gospodărirea ariilor protejate. ornitoecologia. economie. ecologia plantelor.împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. Astfel. Apariţia si amplificarea poluărilor.evenimentului. genetică.]. auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic. (1973). sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă. antropologie. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde.P. etnologie. el trebuie să cunoască taxonomie. mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii. Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor. biochimie. cu diverse categorii de specialişti. demos – popor. (1971. 1983). ecologia sistemelor naturale etc. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii. de imaginaţie şi anticipaţie. ecologia lichenilor. demecologia şi sinecologia.a. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe.. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice.T. de cunoştinţe deosebite. ecologia și etologia primatelor etc. chimie. Un alt criteriu. Acestea sunt: autoecologia. În societatea contemporană.. Puia și colab. accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. în cadrul ramurilor 8 . ecologia solului sau ecopedologia. morfologie. etologie etc. Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale.

Fig.specializate ale ecologiei. ecologia este nu numai o ştiinţă. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane. vizează mediul de trai al viețuitoarelor. 2001] 1. 1. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Delta 9 . Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră. Ecologia a fost definită mai sus. ecologia mediilor subterane etc.2. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul. ecologia acvatică. Odum (1971). Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării.. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. După E.. nici ecologii cu ecologiștii. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști. Așa au apărut: ecologia terestră. Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab.P. Cei care studiază această știință se numesc ecologi.

H. Borza. Ionescu. I. Olteanu. D. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. D. Botnariuc şi A. N. 10 . Gh.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre. Penescu. Olteanu. A. biospeologia. N. Ştirban. C. Cotigă. Băcescu. P. Racoviţă. Bândiu. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare.V. Coldea. Al. M. B. Borza. Filipaşcu. Al. Giurgiu. Dintre continuatorii lui Antipa. Decou. Rotaru. I. acad. În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. N. Popovici. S. Dumitrescu. ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). G. Enculescu. M. L. Godeanu. Doniţă. El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. Pop. A. amintim pe acad. PopoviciBâznoşanu. V. I. Gyurko. Bănărescu. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. M. Bercea. Berca. sub aspect ecologic. Munteanu. St. Al. V. Stugren. După cel de-Al Doilea Război Mondial. N. Soran. Ghinea. Prodan şi Al. N. Cartea de ecologie scrisă de N. I. Boscaiu. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. Peterfi. V. L. Şchiopu. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. T. Simionescu. Munteanu. Coste. Puia. Săvulescu şi P. Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. Murgoci. I. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E. Băbeanu. Andriescu. M. Rădulescu. D. V. Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. L. Şchiopu. P. Ivan. I. N. Papacostea. C.

la rândul său. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat.). Astfel. celulele. un ţărm de mare. sistemul de lucrare a solului etc. pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. organismul viu. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie. 2 . 1 . constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. populaţiile etc. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii. este organizată în sisteme. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise. Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. aflate în interacţiune. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). întreaga materie vie sau nevie. Ex. Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii. este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător. organele. 2 . Exemple: o stâncă. pentru a putea explica organizarea şi structura. simboluri.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. 1982]. a. închis ermetic. organismele. Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. Sunt sisteme realizate numai teoretic. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. identice sau diferite. cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. adică istoria lor. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. De exemplu: un vas cu apă. De pildă.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . un lac de câmpie.) Caracterul istoric In sistemele biologice. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente. [Vădineanu şi Botnariuc. 11 . moleculele. nici energie. fenomene. un recif de coralieri. o pădure etc. Conform concepţiei sistemice. ţesuturile. elemente tehnologice etc. un nor. este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. ca şi întregul univers. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. nebiologice. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu.

Trebuie menţionat că.) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. în loc de două ca la indivizii normali.]. chimice (mirosuri. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici. Astfel. precum poliploidia. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. Sistemele biologice. Astfel. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii. fenomen denumit redundanţă. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise. viţă de vie. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. nici în transmiterea informaţiei. diploizi. ovăz. pot fi exploatate în favoarea omului. proporţia poliploizilor va creşte.b. 1973 etc. au invadat preerile Canadei. culori etc. adică să-şi păstreze subsistemele componente. deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie. 2004. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg. 1981]. în timp ce. c. la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. la distrugerea sistemului. 5x) etc. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. mult mai “agresivi”. Numeroase cercetări arată că. din apă sau eliminate în mediu). gesturi sau alte activităţi). în celulele somatice. la un moment dat.) Integralitatea Un sistem. substanţe chimice din sol. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. mai mult sau mai putin fidel. de regulă. în final. poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia. 1948. structura şi modul de funcționare a populaţiei. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. comparativ cu organismele diploide [Teofil. ţesuturi şi indivizi. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab. Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii . Bănărăscu şi Boşcaiu.. Redundanţa excesivă. deci repetarea excesivă a mesajului. care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. la nivel individual.) s-au obţinut. 3x). alcătuite din numeroase părţi componente. La nivelul individului se repetă. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică. adaptarea la noile condiţii de mediu. fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar.). comparativ cu cele diploide [Tarnavschi. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor. Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. În ameliorarea plantelor şi animalelor.. citat de Cristea 1991]. cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor.vertebrate). adică sunt apte să recepţioneze. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică. patru (tetraploizi. sistemele biologice. specii ornamentale etc. pentru a-şi îndeplini funcţiile. 4x) cinci (pentaploizi. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. Acesta este considerat un rău necesar. Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat.]. unele dintre aceste fenomene. în linii mari. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite. prin ameliorare. să prelucreze. măr. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 . patrimoniul genetic al speciei. codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. La o serie de plante cultivate (grâu. cartof. suprapopulaţia). structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective. fiziologice (comportamente diferite. este necesar să-şi menţină integralitatea.

Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale. Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. stânca sub acţiunea picăturii de ploaie). De exemplu. înseamnă că are mai multe programe.4°C). In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. ca urmare a echilibrului dinamic. f. iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback). La nivel de populaţie. ca orice sistem cibernetic. Un rozător în captivitate. e. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. în tensiunea stresului.) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii. în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide). în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. La sistemele lipsite de viaţă. frunzele revin la starea lor normală. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente. ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice.) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile. în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută. care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului. este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. Cu cât sistemul este mai complex. pe sexe. Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. 2). o anumită structură pe vârste. Orice sistem biologic.) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite. adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. are alte însuşiri decât în afara sistemului. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. cu atât corelaţiile sunt mai numeroase. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă. d. diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. biocenoză. structură genetică etc.părţilor componente. Astfel. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. frunzele de porumb se răsucesc.). O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. la dispariţia lui ca sistem (de exemplu. cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui. în timp ce. integrat în sistem. Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii. un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite. aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. ale unei populaţii sau 13 . g.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă.

care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație.. menţinerea temperaturii corpului. Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate.centrul de comandă . funcție esenţială a indivizilor. Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 . Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant. A. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast. biocenozei şi ecosistemului. la nivelul populaţiei. B. biomul şi biosfera. O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii.). Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge.dispozitiv efector Fig. 1982] 2 . a prolificităţii. Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii. biocenoza. într-o măsură mai mare sau mai mică. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă. 2.dispozitivul de recepție .c E E Conexiune inversă R C. ecosistemul. Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă. Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii. populația de Taraxacum officinalis din livadă etc. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie.) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul).biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback. Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme. a structurii pe vârste. energie şi informaţie. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul.) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie. pe sexe etc. 3 .c E . biotopul şi habitatul. populaţia. a presiunii sângelui etc.

ferite de atacul animalelor carnivore. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică. Din păcate. atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. dependentă de condiţiile de mediu. în cazul supraexploatării păşunilor. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole.stabilirea densităţii populaţiei. iar în final la deşertificare. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. de aceea. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. urmată de degradarea biotopului. izbucnirea epidemiilor. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. distrugerea covorului vegetal. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. pe de o parte. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă. dacă o considerăm un sistem închis. deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. Aşadar. În realitate. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. În evoluţie. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. respectiv scăderea în unitatea de timp. sunt: rata natalităţii. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . mortalitatea este una ecologică. etiolarea plantelor. fără pierderi şi imigrări. nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea.

C. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare). Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat. 1971]. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze.) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. afinitatea. bios = viaţă. Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. echitabilitatea. Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei. o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc.numărul total de specii din biocenoză. o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). abundenţa.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb. uraganele. diversitatea etc.1. poate să dispară. pornind de la un număr mic de indivizi. greacă. microfaună. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. . Aceste fenomene au variaţii periodice. o populatie de A. Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. biomasa totală şi repartizarea pe specii. prin acţiunea selecţiei naturale. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. 1984]. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. Pentru studierea.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi. cu o anumită frecvenţă. succesiunea anotimpurilor. Dacă populaţia se reface. Variaţiile neregulate. Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită. mareele etc. inaequalis (rapăn).. Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare.m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. cutremurele. koinos = comun). hidrosferei si atmosferei. D. dominanţa. Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza. 16 . vulcanii etc. microorganisme). care nu-i mai permite refacerea. perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri.numărul total de indivizi. uneori chiar catastrofală. zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. pomorum (gărgăriţa florilor de măr). a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: . iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran. o populatie de V. poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa.). sub aspect cantitativ. genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. de o anumită amploare.

Importanța diversității agricole. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare. De exemplu. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. De exemplu. cu condiţii vitrege de viaţă. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă. O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem. bălți. vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune.) și numărul speciilor va fi mai mare. Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: .4.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns. dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. supusă eroziunii. au număr foarte diferit de specii. desigur.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop. ape curgătoare. Plecând de la constatarea că unele biocenoze. respectiv cele rezistente la elementul respectiv. atunci când biotopurile sunt neuniforme. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul. la un număr de indivizi egal. cu cât au fost mai mult timp omogene. diversitatea speciilor va fi săracă. Din contra. păduri etc. fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. un parc. lacuri. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. datorită diversității habitatelor (dune de nisip. atât interspecifică cât și intraspecifică. spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii. între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. Numărul acestor specii va fi.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză.. plauri. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. animale. Spre exemplu. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei. Astfel. b. Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. 1975]: c. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective). Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler. un ciclu biogeochimic local. heleștee. în Delta Dunării. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă. pe o suprafaţă în pantă. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite. E. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante.ecosisteme marine 17 .2. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a.4. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii.). o pădure. Aşadar.

b. 3): I. caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II. biomul deşerturilor: a. bogate în liane şi specii epifite. Scoţia şi continuă în America de Nord. tufişuri.) Biomurile marine şi oceanice: 1. cu multe straturi. Acestea. terenul devenind arid. Noua Zeelandă). păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. determinate de zonele latitudinale ale planetei. 3.) Biomurile acvatice continentale: 1. Tasmania. creează condiţii bune de umiditate. păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. păduri tropicale cu frunze căzătoare. d. 6. situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă.ecosisteme antropogene F. În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă.ecosisteme de ape interioare . biomul deltaic. biomul stepelor. Africii.al lacurilor 3. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). c. caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor. 5. Estul Chinei. 2. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 . c. Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. Africa.) Biomurile terestre: 1. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. tropicale şi subtropicale.. 7.ecosisteme terestre . biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a. Cuprind zone ale Americii de Sud. biomul mlaştinilor 5. vegetaţie luxuriantă. insulele Canare. iar în perioada secetoasă aceasta moare. biomul marin 2. Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia. cu frunze dure şi mate. formând o centură boreală de conifere şi mesteceni. Noua Guinee. b. inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. sud-estul Australiei. sudul Japoniei. nivo-glaciare. biomul oceanic III. temperate. peninsula Scandinavă. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig. răspândite în zone din America de Sud. biomul savanelor. păduri de conifere. corespunzând zonărilor geografice.) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. plante spinoase etc. Asia).al bălţilor 4. Madagascar. biomul palustru . Australiei şi Indiei. combinate cu temperaturi joase. b. biomul lacustru (sau lentic) .. 4.

cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie. 19 . grote şi din reţeaua interstiţială. în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat. b. secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară. faună care se dezvoltă în golurile nisipoase. pe câţiva centimetri.) arctice (peisaj climatic extrem. microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci.) alpine . temperatura medie anuală este de . la altitudini de peste 2200 m. precipitaţiile peste 1200 mm/an. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri.a.2 oC. IV. Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. cu viaţa din peşteri.) Biomul subteran. iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an. cu perioadă scurtă de vegetaţie.etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin. din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor.

1968]. 3. Păduri tropicale umede sempervirescente. 5. 14. Păduri de conifere . Savana cu arbori. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene. 10. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile. Mangrove. 9. 3. Deserturi. [Brockmann şi colab. Păduri subtropicale umede. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. 6. 4. Savana cu ierburi. Harta vegetaţiei Globului. Semideşertuiri. 8. 7. Stepele din zona temperată. 11. 13.Fig. 2. 12. Silvostepe. 1..

boreale. 19. 15. Silvotundra. 20. Tundra. Deserturi reci nivoglaciare 31 . Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă. Tundra montană. 16. 17. Vegetaţie alpină seminivală. 18.

Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis. muşchii. 21 . factorii mecanici (vântul. Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. acarieni). moluştele. influenţându-le manifestările vitale. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă).000 specii.. umiditatea . pteridofitele. Fungi. viermii. factorii geografici (panta. bioxidul de carbon. biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. cobaltului şi a manganului din hrană. acvatică sau terestră. artropodele. factorii chimici (azotul.insecte. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. pH-ul.G. considerat ca fiind evoluţionar distinct.protozoarele. altitudinea. specii cu nucleu propriu-zis. reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme. în absenţa cuprului. pentru fiecare organism. Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . Este vorba. Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza. vitele vor suferi de boli fiziologice grave. 2001]. De exemplu. Cele două extreme delimitează.) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului. optimul său de dezvoltare. echinodermele şi cordatele.și focul). spongierii. salinitatea. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). altfel spus. mişcările apei). Aşadar. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici . celenteratele. desigur. atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal . Conform Legii minimului. formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”. al doilea domeniu şi regn este Archaea. mări și oceane. de specii cunoscute şi descrise. al treilea domeniu este Eucarya. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici. Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. apa. Animalia şi Plantae. lumina. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire. este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme.talofitele. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate .1. Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. 2002]. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab.temperatura. substanţele minerale din sol).385.. oxigenul. domeniu care include patru regnuri: Protista. expoziţia).

Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. pantă etc. expoziţie. De exemplu. în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii. fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi. pupă. Astfel. după condiţiile climaterice locale.3°C.. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective. luminii și apei ca factori ecologici. Desigur că. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t . Deci. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic. prin urmare. dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22.1. inclusiv a stadiilor vulnerabile. Trebuie precizat faptul că. adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite. în timp ce. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici. 1990]. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim. 3. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. ou. 1995]. Sub această temperatură. Astfel. De exemplu. Desigur că. iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice. în care se face tratamentul fitosanitar. temperatura optimă va fi şi ea diferită. Pentru o anumită specie. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare. viermele merelor are zero biologic de 9°C. temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie. alături de foc. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume. la 18.t0) d unde d este numărul de zile. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea.1. sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K). poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an. 1978].. deoarece pentru avertizarea stropirilor.3. De aici rezultă că.1. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică.1. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6. larvă. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0). În caz contrar. dezvoltarea nu mai are loc. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu.1. deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. 22 . Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură.

ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură. înflorit etc. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . trebuie să fie de minim 2900°C. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. 1995]. unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare. La viţa de vie.) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. 1990] La plante. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. Oprea (1995) arată că. Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C. la peste 19°C.Fig. În anumite condiţii. se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură. La pomii fructiferi. 4. seminţe de plante. chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale. Fiecărei fenofaze (dezmugurit. Astfel. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C. iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie.3200°C. la peste 21°C. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. vinuri de calitate superioară. ouă de 23 .

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

De aceea.200-2. Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă. murul (Rubus caesius).heliofite. . Efectul informaţional cel mai general al luminii. agrişul (Grossularia reclinata). 2001]. prin gustul său foarte neplăcut. de umbră. In cursul evoluţiei lor. cu lungime de undă scurtă. obiectelor înconjurătoare. datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. Mimetismul constă în imitarea coloritului. iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire.000 lucşi. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. pentru animale... Impatiens noli-tangere. “Funcţia energetică a ecosistemelor “. Vitis sp. diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri. Plantele au nevoie de un minim de lumină.sciofite (umbrofile). culorilor.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum). situată pe un sol bogat şi climat favorabil. o specie de fluture din America de Nord.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare. Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. Cerasus avium. mazărea necesită 11. confundându-le cu insectele pe care le imită. Amygdalus communis. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. 27 .Suprafaţa totală a frunzişului St . care preferă lumina mai puţin intensă. sunt dăunătoare. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf . Persica vulgaris. gusturi sau mirosuri neplăcute etc. Juglans regia. dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină. Helianthus annuus etc. iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca. acumulată în substanţele organice. Amaranthus retroflexus. In sens ecologic. iedera (Hedera helix) etc. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus). pentru înflorire. datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii.1. importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. De exemplu. care suportă semiumbra. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi. Armeniaca vulgaris. constă în perceperea formelor. în condiţii de lumină difuză. distanţelor. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre. motiv pentru care va fi evitat de păsări. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă.Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2. tutunul 2. În felul acesta. zmeurul (Rubus idaeus). Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5. muşcături veninoase. duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita. Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură. mişcărilor.800-1. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină.ultraviolete. cum sunt Oxalis acetosella.400 lucşi [Criveanu. 1999]. iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). 6. prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri. desenului şi a formei generale a.800.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace. grâul şi orzul 1. pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei. De exemplu. o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. . Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. If = 5-8/ha. În cazul unei păduri de stejar şi carpen.

Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii.). La unele organisme (bacterii. Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens. orbirea prăzii. 7. Pe lângă sursa cosmică de lumină. Fig. fără mijloace de apărare. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. 2001]. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului.se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze. 8) care se confundă cu mediul ambiant etc. culoarea şopârlei cenuşii. ramuri uscate etc. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright. întâlnirea pentru împerechere etc. mai ales dacă stau nemişcate. atragerea prăzii.(a) (b) Fig. Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător.) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice. care imită viespea (Vespa crabo). desenele de pe corpul şerpilor (fig. 10). o muscă.b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului. insecte (licurici)]. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația . Mimetism .. astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani.Syrphus ribesii (a). 7) și a unor specii de broaşte (fig. cât mai ales la organismele acvatice. prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. metazoare etc. 6. 8. alge. ciuperci. în timp ce. Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. 9). 28 .

heliotropism).) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb. 2004]. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan... formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. ele se vor menţine în stare vegetativă.). Astfel. migrarea păsărilor etc. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive. 3. unele cereale. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală. 9. 1982]. Apa 29 . salata. spanacul. ceapa. 1982].1. În mod asemănător se comportă şi ridichile. cânepa etc. 2000] Fig. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze.Fig. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular. brânduşa de toamnă.3. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob.de. Imitaţie la pasărea gura. meiul. 1978]. 10. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei.1. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral.broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab. la măr. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor. Dacă la plantele de zi scurtă. De exemplu. ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu. pentru găsirea hranei.. Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. în condiţii de întuneric. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. crizantemele. floarea-soarelui.) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. tomate etc. în anumite intervale de timp. S-a constatat faptul că. înfloritul. crinul. Spre deosebire de plante. La plante. Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi. durata luminii depăşeşte nivelul critic. când fotoperioada este scurtă. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. Indiferent de poziţia plantei. ele ridicându-se în treimea superioară a apei. orezul. În privinţa înfloririi. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric..) plante de zi scurtă (ex. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ). Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley. hrişcă. iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. morcovul etc. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara.

. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. 1979]. datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante. În plus. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. roua. Astfel. Apa este un solvent remarcabil. În ţara noastră. La pomii fructiferi. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. chiciura şi poleiul. soiul Stanley. De pildă. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. atât de necesară pornirii în vegetaţie. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. Puterea de solvire. 1993]. nebulozitatea şi ceaţa. Căldura specifică. Conductibilitatea termică a apei este mare. proliferează bolile criptogamice. Maxim şi colab. 1993]. creşterea intensă a plantelor. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică.. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor. În perioada înfloritului. grindina. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. poate ajunge la 100%. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ. Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. în primăverile ploioase. dacă acestea se prelungesc. Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. Apa face posibil transportul acestor substanţe. inclusiv în anotimpul rece. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. atenuând oscilaţiile de temperatură. din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. la 250-500 mm stepa. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. Pentru plantele de cultură. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. adică se încălzeşte şi se răceşte încet. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. zăpada. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. Dacă ar fi homeoterme. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. umiditatea aerului. Primăvara. consumul de energie ar fi exagerat de mare. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab.Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. 1995]. fiziologice şi ecologice esenţiale. 30 . Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. sub gheaţa formată la suprafaţă. respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. În plus.

constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab. nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor. la varză 539.Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor. precum termoreglarea. cu textură fină. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10... raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă. 31 . cu ajutorul tunurilor antigrindină. la porumb este 368. uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor). .. care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante. De exemplu. 1993]. Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000. în funcţie de starea în care se află: . Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint.Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere. 2001]. iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean. la dovleac 834. La plante. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune.Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. iar la animale influenţează diverse procese. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase. decât la cele nisipoase. prin rănile produse organelor aeriene. [Dragomirescu şi Enache. la pir 1086. umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor. De pildă.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol. atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. 1998]. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). fecunditatea etc. acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc. 1982]. cu textură grosieră. prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă.

Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. 11). Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0. (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică. Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. producând ofilirea acestora. 12. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. . 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. secetele au cel mai mare punctaj. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu. 13. 1980]. 1980] Fig. slab reţinută şi se pierde rapid. 32 . ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. apa peliculară şi apa capilară. 11. Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991). Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale. 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. seceta pedologică. Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. în zone unde. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. Lambert şi colab.1 mm [Moldovan. seceta freatică. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. prin scurgere sau infiltraţie. În acest caz. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu.Fig. în permanenţă uscat. apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig.12. 13. pe baza a nouă criterii. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat.Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. este foarte mobilă. nu se întâmplă acest lucru. Dacă apa freatică este la mică adâncime. în mod obişnuit. deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. - Fig. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică. vorbim despre o perioadă de uscăciune. Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu.

are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol. râma (Lumbricus terestris) etc. ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare. părul. de pe solul neprotejat. insecte etc. îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate. antilopele africane etc. . cu deficit permanent sau temporar de umiditate. atât în aer cât şi în sol. Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. cum sunt savanele. Mineralele solubile sunt spălate. respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism.hidrofite (plante). pentru a reduce evapotranspiraţia. În ţările tropicale. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. focul de lungă durată. vişinul. plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea. Dacă focul este însă de scurtă durată. Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură. diferite specii de amfibieni (ex. suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul . pentru a ajunge la apa freatică. el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie.. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc. Exemple: coada calului (Equisetum arvense).. apa din sol devenind inaccesibilă. eliminarea de fecale foarte uscate.mezofite (plante). .xerofite (plante). se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate.După un timp. piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis). iar savana cedează treptat locul deşertului. în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile. păsări. iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor). aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee.). Pădurea este astfel înlocuită cu savana. Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. cu pretenţii intermediare faţă de apă.1. cireşul. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 .2. pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani. De aceea. respectiv mezofile (animale). debitul acestora tinzând spre zero. ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. organismele se grupează în patru categorii: . Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor. de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. În unele zone. accesibile plantelor. În funcţie de pretenţiile faţă de apă. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede. Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici. unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini.). orezul (Oryza sativa). în Delta Dunării. acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă).. în vederea extinderii terenurilor agricole.Nymphaea alba) . atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă. Astfel. Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse. fiziologice şi comportamentale. creşterea vitezei de infiltrare a apei etc. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular. Salamandra salamandra) etc.higrofite (plante). 3. insecte etc. Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. a râmelor și a insectelor. respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente.

specifică câmpiei. presiune atmosferică. La noi în ţară. scade temperatura. care vor influenţa structura ecosistemului. altitudine. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze.1. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită. unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc. lemnul spongios. Există însă şi excepţii. umiditate relativă a aerului. În savanele africane. umiditate.5 – 0. expunerea solului la fenomenul de eroziune. În plus.. În zonele cu incendii frecvente. între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor. De exemplu. la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. 1995]. 1995]. 3. când se impune intervenţia fitosanitară. reprezentată prin păduri de stejar sau fag. Factorii mecanici 34 . Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine. De exemplu. pe măsură ce altitudinea creşte. Expoziţia. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. De exemplu. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului. la aceeaşi latitudine şi longitudine. temperatura medie scade cu 0. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. intensitatea luminii. altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului. unde se găsesc păduri de fag. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol.). Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie. în timp ce. etc. 3.). la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. vânt. Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum. în sezonul secetos. ce atârnă în copaci. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. în zona dealurilor. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului.) care are scoarţa foarte groasă. iar cele mai sensibile molidul (Picea sp. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. În pădurile de conifere. baobabul este lipsit de funze.4. al vânturilor etc. umiditate relativă a aerului etc. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp. De aceea. temperatură. la Predeal se găsesc păduri de molid. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică . Fructele lor. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. determină valori foarte diferite ale regimului hidric. expoziţii şi altitudini diferite.3. De regulă. al luminozităţii. saturat de apă. pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită. biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente.) şi mesteacănul (Betula sp.6 oC. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban.1.. 1982].

vânturile sunt cu caracter de regim. mări. prin săparea de chei (Porţile de Fier. Uneori. berze etc. determinând productivitatea zonei respective. salcie.). pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. praf. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari . ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului. La apele curgătoare.. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee. râuri. tornade etc. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei. acestea pot străbate lanţuri muntoase. Astfel. lacuri. în special la arbori. cianoficee etc. tornade etc. fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi. apa se scurge datorită pantei. la acest factor. aşa se formează vântul. păsări răpitoare. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate). dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. Astfel. alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate. O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). valuri.) Mişcarea atmosferei (vântul). În zonele montane.În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei.). uşor şi în cantitate mare. Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. alizeele etc. pe suprafeţe întinse. insulare sau de coastă. papusul de la plop. stabilind legături între diferite bazine hidrografice. Unele păsări (pescăruşi. a. maree. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. ascendenţi şi descendenţi. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. Din punct de vedere ecologic. Nefiind o mărime constantă. iar adaptările constau în producerea de polen uscat. La unele plante terestre. b. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. cenuşă vulcanică). aşa cum sunt gramineele. datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit.) Mişcările apei. determinând fenomenul de eroziune. iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire. În apele stătătoare. mişcările apei constau în: curenţi verticali. Curenţii oceanici verticali sunt produşi.. Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). păpădie etc. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei.). în principal. mai ales asupra celor forestiere.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat. pentru fixarea de substrat etc. Pe de altă parte. lipsite de vegetaţie. oceane) au diverse feluri de mişcare. stejarul etc. Vânturile neperiodice (uragane. Apa transportă substanţe dizolvate. (animale). coniferele.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor. de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară. de-a lungul evoluţiei lor. Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic. Cheile Bicazului etc. 35 . având în acest sens structuri specializate (de exemplu. Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. constituind bariere naturale pentru numeroase specii. Atât apele curgătoare (izvoare.) şi cu caracter perturbator (furtuni. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip. deoarece. care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul.

excesul de calciu poate conduce la blocarea. În sol. Mg. rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Mn. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul. P. Solul. Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale.3%).2 .Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice. 1993]. K) a căror concentrație în plante este de 0.9%). Excesul. 1995].4 . cationi cu rol important în nutriţia plantelor. Na. 3. microelemente (Fe. Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. La mişcările apelor stătătoare. a fierului generând cloroza ferică. Cu. florei. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean. Mo). . o boală fiziologică gravă.02 . în elemente minerale produc boli fiziologice la plante. şi deci feriţi de spălare. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami). Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-).01% din substanța uscată. microfaunei şi faunei. datorită amestecării masei de apă. ultramicroelemente. după relaţia: 36 . Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 .5. Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice. H) decât argila. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus. Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea. humusul se descompune. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. la viţa-de-vie.n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab.1. prin componentele sale. faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă. provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. B. deoarece astfel sunt reţinuţi. Aşa de pildă.01-7%). Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. Ca (0. K. determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare. Mg (0.6% din substanța uscată la azot. Zn. ca şi carenţa. iar înălţimea valurilor la peste 30 m. cu concentrații ce nu depășesc 0. 0.macroelemente secundare: S (0. 2005]. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea.7% la fosfor și 0.. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale. accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor. dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile). milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa.6% la potasiu.1. Cu ajutorul microorganismelor.2 – 1.1-0. Astfel. în compuşi insolubili.

precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani. avem: .5-6. Aşa după cum este cunoscut. porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot. De exemplu.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii.specii mezotrofe.specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis..H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice. Nardus stricta. iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu. In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol.) . .9.. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. La valoarea 7 soluţia are pH neutru.5-7. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5.5). Luzula luzuloides etc. Rubus caesius etc.). în mediu acid.. unele specii importante de cationi precum Ca2+. Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole. în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). 1990]. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0.14. Astfel. După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus. Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului. prin formarea de compuşi insolubili. Potentilla argentea etc. cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata. microelementele au mobilitate mare în mediu acid. când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7.). RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol.(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. Chenopodium album. bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6. 37 . pe care şi-l asigură din atmosferă. în apa chimic pură. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion. mobilitatea lor se reduce. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive. Festuca rubra. vom secătui solul în acele elemente. . ionii de Al3+.. În felul acesta. Cu excepţia molibdenului. Taraxacum officinale. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului. Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH. K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu. absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab. în timp ce. 1982]. devenind inaccesibil plantelor. iar la pH alcalin sau neutru. Raphanus raphanistrum. iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu. De exemplu. însă pentru se lucra mai uşor.

făcută în capitolele anterioare. a. bumbacul. ei interacţionează permanent şi indisolubil. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. preferante.6. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. optim.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare.1. prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani. numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia. specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline. Solanum nigrum etc. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă. stejarul pufos etc. sau se găseşte într-o cantitate insuficientă. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica. de sute sau mii de km. plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis. dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: . savană. 1979]. 3. Astfel. munţi.. b.1. iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean. Medicago lupulina etc. într-o zonă cu o anumită macroclimă. Prin urmare. câmpie. ploi acide etc. toxic şi letal (fig. Desigur. care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea. care cresc obişnuit pe alte soluri. dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. podiş.. dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. mai rezistente la boli.Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. care la rândul lor pot fi: obligatorii. 1993]. care se întâlnesc de regulă pe soluri saline. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore.) şi suportante. aceste limite diferă de la o specie la alta. 14). viţa de vie. Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima. deteriorarea stratului de ozon. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. Juglans gerardi etc. Plantago maritima etc. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte.). .. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ.). Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. pentru o insectă piatra sub care se află ectc.) Legea toleranţei (Shelford. ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare.7. tundră etc.) [Ivan.) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. stepă. Datura stramonium. Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. Conform acestei legi. în anul 1840. Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici.. Rumex stenophyllus etc. planta nu se va dezvolta normal.Rumex acetosella etc. se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic. Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse. 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). faţă de un factor ecologic abiotic. . specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa. ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent.). mai ales prin industrie. În fapt. 3. în care se disting următoarele domenii: de carenţă. Astfel.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

2. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii.Fig. Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe. Competiţia interspecifică (. De 42 . autocontrolul ecosistemului. De-a lungul timpului. Relații heterotipice.-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.. Efectul de grup în furnicar.2. fluxul de energie prin ecosistem.relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) . Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: . productivitatea ecosistemului etc.2. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei. atunci în mod indirect. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. 16. dacă nu direct. 1981]. circuitul substanţelor. 2. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte.2. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai. prin populaţii intermediare. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă. Independenţa sau neutralismul (0 0) ..relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3. 2002] 3.1. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab. intensitatea şi formele selecţiei.

presiunea osmotică din hife fiind foarte mare. Mutualismul (+ +). inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu. competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. acumulează apa extrem de necesară gazdei. Ciupercile cresc. mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate.bacterii fixatoare de azot c. 19). Fig. Relaţie de mutualism a şi b. rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig. 4. Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie. 17). 17. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig. Comensalismul (+ 0). Mutualismul este foarte răspândit în natură. c.ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. punându-l la dispoziţia plantei. 3. necesare algei în fotosinteză. Alga. prin utilizarea energiei solare. graminee. De exemplu. adăpost etc. Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. substanţe azotoase şi dioxid de carbon. iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine. fie intra. Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase.). respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. 43 . asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol. Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. 18). pentru nici una dintre specii. relaţia este obligatorie. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. incapabile de sinteză. Protocooperarea (+ +). Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami. plante leguminoase . b.regulă. girafe. produce substanţa organică necesară propriei existenţe. cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură). Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate).fie intercelular. a. Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie. solanacee). Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. Complexul rădăcină . In acest caz. ambele populații fiind influenţate pozitiv. deci profită de pe urma convieţuirii. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. dar şi ciupercii. 1982]. 5. lumină.

sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe. 44 . dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă.Fig.3 . Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4. 19. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. torţelul are rădăcini. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde. Aşa sunt. pot intra microorganismele parazite. Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. 20. ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. 21). plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig. Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice. Cuscuta sp.). Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură.) şi lupoaia (Orobanche sp. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă. de exemplu. O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme. Fig. După răsărire. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. animalele şi plantele heterotrofe.Structura biochimică a ecosistemelor. 20). 18. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6.) Amensalismul (antibioza. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă. 7. Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor. Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute. antagonism) (.

deoarece ar duce la moartea parazitului. parazitul nu-şi omoară gazda. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp. Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr. relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). de aceea trebuie protejaţi. Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. 22. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata). 21. Un adult de 45 . de regulă. un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. 23. Ca şi în cazul parazitismului. Fig. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig.) Prădătorism (+ -). Spre deosebire de parazitism unde. 8. prădătorul îşi omoară prada.Fig. Pentru culturile agricole.

b. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei. 25. fie dobândite pe parcursul vieţii. de răspândire. Punctul de vedere individualist tinde. După clasificarea la nivel individual. Fig. Relaţii interspecifice legate de reproducere. ci diverse aspecte legate de reproducere. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere.2. hiene. fie congenitale. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor.2. Fig. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice. într-o oarecare măsură. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. De exemplu. La nivel populaţional. indivizii cu diverse deficienţe.prădător natural al afidelor a. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre. Această dependenţă nu vizează însă hrana. A. de hrană şi de apărare. Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . Coccinela septempunctata (buburuza) .2. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană. deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi. la multe specii. din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. Aceste relaţii se referă la faptul că. 24.) adult b. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. negativă pentru pradă. evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. câini sălbatici etc. pozitivă pentru prădător. acţiunea prădătorilor este una benefică. 3.

copaci. pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. În acest caz. iar saprofitele cu materie organică moartă. Aici.). care se hrănesc cu fructe coapte. bazate pe nutriţie. Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi.. Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. 1982]. organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice). prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic. Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu. 1999]. În cadrul relaţiilor trofice. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. zoofage şi mixte. sau de către bacteriile chemosintetizante. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. lumină. Astfel. b. Aceste adaptări. având tegumentul tare. fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. Astfel. spaţiu etc. Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu. la cireş. a. sunt cele mai importante. care nu produc materie organică. animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix). oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus). Relații interspecifice legate de răspândire. sunt în competiţie. După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. După natura organelor consumate. Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. bacterii fotosintetizante). La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor. amoniac. scaietele – Xanthium strumarum). Relaţiile trofice În cadrul biocenozei. C. legăturile dintre specii. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. B. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei. De exemplu. bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. infestându-le [Maxim şi colab. seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). ci o preiau din mediu. Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle. filofage care se 47 . prin specializarea nutritivă.. ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. elemente minerale şi apă. Pentru sinteza substantelor organice. din cadrul unui nivel trofic. După numărul de specii de plante pe care le atacă. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. de pildă. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris).

Colchicum autumnale Fig. ţepii.. a. În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. (fig. posedă un alt mijloc de apărare. datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici. animalul se imobilizează perfect. Euphorbia cyparissias c. Cu toate acestea. 26). girafele. 26.) [Perju şi colab.) Apărarea individuală. consumându-le. se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii.. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. din prezenta carte.. euforbiacee. prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare. zborul.) etc. Printre mijloacele de apărare pasivă la plante. urzica vie (Urtica dioica). unele hirudinee omoară melcii. unele animale acvatice). omizile de Aglais urticae (fig. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali. Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă.). 27. La animale. Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. unele leguminoase). există animale care consumă aceste plante. Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. înotul. în privinţa mijloacelor de atac. care ţin la distanţă erbivorele. spinii. a. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat. Fig. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. simulând moartea. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase. Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). chiar adăpostiţi în cochilie. Urtica dioica b. Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp. Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente. piciorul cocoşului (Ranunculus sp. reprezintă mijloace de 48 . La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». D. perii etc. Astfel. compozite. Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). Mijloacele de apărare individuală activă: fuga. insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). se pot cita: ţepii. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve. perii care acoperă corpul (cactuşi. 1983].

turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig.) stol de păsări c. Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul.). La insectele cu viaţă de grup (furnici. aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. coarnele. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului.) Apărarea colectivă. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor. 28). La termite şi furnici. în urma unei contracţii musculare (fig. şerpi etc.) banc de peşti Fig.. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle. copitele etc. permanente sau temporare.apărare individuală activă. La unele specii. niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani. el nu este perfect. şi în acest caz. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor). realizate într-un timp cât mai scurt.). 29). atunci când este în pericol. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. În cel de-al doilea caz.). 1982]. iar la albine de către albinele lucrătoare. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. albine. au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare. Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte. stolurile de păsări. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient. Aglomerările locale de indivizi.) turmă de bivoli sălbatici b. mandibulele. termite etc. Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale. deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte. unele coleoptere deşertice etc. a. are posibilitatea să-şi părăsească coada. este esenţial să 49 . Prin aglomerare. apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi». Fig. 28. ghearele. dinţii. Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. 29. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. nu are valoare absolută. Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b.

nu erau deloc afectaţi de bacterioză. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. animalele erau mult mai slăbite. Datorită precipitaţiilor. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. din livezile abandonate. în Parcul Naţional Kruger. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie. prin nutriţie. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. Aşadar. Astfel. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. cât se poate de clar. 1982]. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. mai mult sau mai puţin. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. 3. fungicide utilizate. o populaţie este legată. din Africa de Sud. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora). s-a observat. la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. Desigur că aceste analize. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic. Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii.2.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. ditiocarbamaţi. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat. în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri. selecţia. Exemplul de mai sus ne demonstrează. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. În anii ploioşi. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. la soiurile sensibile. în schimb. Astfel. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor.orice specie are mai mulţi duşmani. în privinţa mijloacele de apărare. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. O serie de pesticide (organo-clorurate. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. În aceste condiţii. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. îngrăşăminte chimice. În plus. din cauza parazitozelor. favorizate de vremea umedă. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. . iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial. favorizând descompunerea acestora în aminoacizi. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . cu precipitaţii peste media multianuală. 1994]. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv.3. în plantaţiile de măr. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. în livezile întreţinute. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi. acţiunea agenţilor biologici de control. doar prin prisma relaţiilor bilaterale. Acesta constată că.

datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici.. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem. care trăiesc în jurul unui individ. de sub o căpiţă de fân etc. de sub un trunchi de copac mort. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii. în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari. a. în cazul prezentat mai sus. Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră. Aceasta demonstreaază că. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. c. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. Pomii. 1998]. ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii. Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. 1981]. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. în fapt. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. O sinuzie 51 . De exemplu. în toată complexitatea lor. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă).. biochimică şi temporală. A. insecte parazite. animale. la care se face referire în lucrarea citată. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față.) Sinuzia (sinuzie = asociaţie. trofică. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. Astfel. cu rol de nucleu central.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena. factori abiotici sunt deosebit de complexe. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante.sexelor în favoarea femelelor.1. b. o tufă. De aceea. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. 4. consorţiul şi sinuzia. Structura unui ecosistem este una funcțională. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului. un ecosistem este destul de omogen dar. ciuperci.) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite.) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului. Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore. terţiari. În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. 1937 citat de Puia şi colab. secundari. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu. pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. un pom din livadă.

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

în timpul respiraţiei. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. Numeroase specii sunt polifuncţionale. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului. parazitar şi saprofag. 55 . Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. De asemenea. plantele insectivore). poartă numele de nivel trofic. consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. 31. Aceste grupări. Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. 32). Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru). 1982]. consumatorii secundari altă grupare trofică etc.Fig. Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. o altă grupare trofică. Producătorii primari sunt o grupare trofică. Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage. În astfel de cazuri. Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. având aceeaşi funcţie trofică. fitofagii. din care jumătate se pierde sub formă de căldură. fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. 31). circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. În condiţii naturale. încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. şi lanţuri trofice secundare.

Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. Eriosoma lanigerum 3. scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. (1) (2) (3) Fig. De exemplu. în America de Nord. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor. de regulă. (1) (2) (3) Fig. Malus domestica 2. Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu. de 3-4.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. 2000]. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre. Numărul verigilor din lanţurile trofice este. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . păianjenii uriaşi (Avicularis. 33. rareori ajungând la 5-6. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt. 3. La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. 33). 2. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine. 32. adeseori vertebratele fiind prada. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat. chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. Astfel. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. iar nevertebratele prădătorul. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). în majoritatea cazurilor. uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). 1980]. dejecţii). Lanț trofic parazitar: 1. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. Lanţ trofic erbivor 1.

folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. cele mai multe specii consumatoare. de regulă. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar. Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore. când mănâncă. Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată.dispariţie. alcătuind reţelele trofice. În plus.. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. culturi agricole. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. situate în vârful piramidei trofice. nu pot creşte foarte mult. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic. iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. prin suprapăşunat. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage). în majoritatea cazurilor. circa 10% din energie se acumulează. 1998]. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi. abisuri oceanice. complexe de creştere a animalelor). la păsări şi mamifere. producătorii primari. Numărul carnivorelor este. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. Lanţurile trofice. lacuri etc. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. În plus. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri. materia organică moartă şi descompunătorii). În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului. Animalele. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri. Acest termen a fost 57 . iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii. De aceea. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. Aşadar. consumatorii. Prin urmare. sub formă de biomasă. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi. nu se hrănesc doar cu o singură specie. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. indiciul unui mediu sănătos. Biocenozele pot avea o structură simplă. prin urmare. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. Astfel. Astfel. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. limitat de sursa hrană. restul de 90% constituind energie de lucru. de asemenea. O altă cauză este de ordin energetic. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. care elimină indivizii subalimentati. Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari.) ale biosferei. materia realizează un circuit întreg. cu cât sunt mai scurte. Reţelele trofice foarte bogate sunt. decât un producător primar. prin eroziunea solului [Puia şi colab. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. iepurele nu consumă doar Lolium perene. In condiţii naturale. fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. Astfel. indiferent de gradul lor. la primul nivel trofic. De exemplu. pajişti. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. pot conduce la distrugerea pajiştilor. lanţurile trofice apar interconectate. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). iar reţelele trofice pot fi distruse. Erbivorele domestice. cu atât sunt mai productive. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive.

Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor. 36). Desigur. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. nişa spaţială şi nişa pluridimensională. aceste valori se pot modifica. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. Indiferent de modul de exprimare. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. În ecosistemele naturale. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. iar a celor secundari este de circa 1%.introdus în ecologie de către Johnson (1910).. De aceea. Este meritul ecologului englez Ch. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare. 35). stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. De aceea. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană. Nişa spaţială [Grinnell. De exemplu. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor. El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă. longevitatea este mai mică. iar rata de înmulţire este mai ridicată. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui. Nişa trofică [Ch. în cazul unor dezechilibre ecologice. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. mici rozătoare etc. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. 58 . Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică. Elton. şopârle. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii. Desigur că această regulă are excepţiile ei. De exemplu. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor.. 2002]. Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa. Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ.

Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare. 1992] 59 . 34.Fig.

Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. 35. insectele fitofage) nu sunt nevoite. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare. în timp ce. Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. 37. Astfel. 36. Piramidele eltoniene [Strahler. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare. de regulă. consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. Conform acestei piramide. pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei. 2000] Fig. 60 . să parcurgă distanţe foarte mari. în timp ce.Fig.

nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. 1974]. cu acţiune la distanţă. Sub aspect biochimic. deoarece nu sunt de tip prădător. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. iar cea de a doua categorie. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. ergoni sau substanţe ectocrine. 1966]. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor. eliminaţi în mediu. 37. Rice. dar extrem de complexă. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei. se elimină în mediu. 2001].3. 1969.. 1963] sau metabolism 61 . care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller. numit metabolism biochimic [Gortinski.Fig. Kolesnicenko. mai redusă ca volum. Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care. 1944. biochimic. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii. 1993] 4. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii. Se formează astfel. un metabolism pe plan extraorganismic. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia.

ecologic [Hailov. Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. 1971]. 38. În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. Conform cercetătorului german. în care ergonii realizează legătura între organisme. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. biocenoza este expusă la autodistrugere. aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare. 38). Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback . Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea. primul fiind fiziologul german Molich. Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs. iar cele care le 62 . dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. De exemplu. Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). ecosistemul apare ca un ţesut. Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. Din punct de vedere biochimic.Keup. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului. 1994]. Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. inclusiv dintre plante şi microorganisme. perturbându-le capacitatea de autoreglare. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren. Plantele. Fig. Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori. Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov.

în schimb. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante. Sorbus aucuparia. de la un an la altul. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător. Din perspectiva alelopatiei. compuşi chimici secundari. Tilia cordata. de obicei.) care se găsesc iniţial. 1995]. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. În 63 . sub formă inactivă. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. Whittaker. Substanţele alelopatice sunt. Exemplu: Quercus pedunculata. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. 4. comparativ cu cele din zonele temperate [Went. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. 39.3. cu masă moleculară mică (terpenoide. De aceea. În general. în corpul plantelor. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa. dar inhibă arinul. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. substanţe fenolice etc. Malampyrum nemorosum. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie. 2004]. Unilateral tolerante. covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren.1. Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu. 1974]. Reciproc intolerante.interceptează receptoare sau acceptoare (fig. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi. 1962]. 39) . 1970. 1983]. adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop. 1970]. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale.

fasole. sorg. 2002]. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. piersic. 40). mazăre.) se obţin compuşi noi. reducându-le vigoarea şi productivitatea. 2001]. tomate. substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini.. alcaloizi şi glicozizi (fig. antagonice sau sinergice (fig. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri. frunze. prin ameliorare. etc. În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab. creşterea şi dezvoltarea plantelor. hrean. metilare sau demetilare etc. bacterii.urma unor transformări ulterioare (hidroliză. Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929). Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. Aceste constatări s-au făcut la grâu. S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. aşadar.trihidroxinaftalina) care.. fitoncide. sintetizate de plante superioare (ceapă. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci.3. amigdalina şi benzaldehida la piersic. Colinele [Grummer. 39). Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii.. Adăugăm aici şi exemplul clasic. vitamine etc. juglona la nuc etc. proteine) şi stimulatoare (auxine. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale. fitoncide. În acest caz vorbim de substanţe biotice.4. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate. . Unele microorganisme din sol. nuc. Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi.. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. măr etc. 1984]. Una dintre cauzele acestui fenomen. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice.5 . florizina la măr. Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. prin hidroliză şi 64 . sau chiar obţinerea.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică. Penicilina. Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab. antibiotice. marasmine şi toxine bacteriene.). aminoacizi. gibereline. 1983]. oxidoreducere. odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor.3. vitamine etc. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. ridichi etc. Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline.) ce au.. de regulă. Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran. prin substanţele sintetizate (auxine.Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage. numit oboseala solului. cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4. Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. usturoi. antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme). Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. De exemplu. constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. îndeosebi patogene. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. 1971].). Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor.

De exemplu. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa. Juglas regia. Astfel. Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. la rândul ei. Fig. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure. compusul toxic activ. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. 40. formează juglona. 2002]. în special a bacteriilor din rizosferă. în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua). solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii. Cu toate acestea. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. iar bumbacul stimulează mazărea. Cannabis sativa. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 . inclusiv a nucului. (2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. între masa radiculară şi microflora solului. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. Microflora. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol.oxidare. Equisetum arvense. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. Primula officinalis. 1973]. ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere.. 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii.. Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. Daucus carota.

unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. din compuşi organici mai simpli. la rândul lor. cetone. depistarea unor noi infestări. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. 4. acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. De asemenea. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . 1983]. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. Pentru găsirea sursei de hrană.plantelor superioare [Ciailahian. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. de agregare.lepidopterul Ph. de aceea. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor. Specificitatea feromonilor este foarte mare. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri. 1963. de comunicare etc. Rempe. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. de marcare. Uneori. femela este cea care emite feromonul. iar masculul îl recepţionează. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora. de alarmă. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. în funcţie de concentraţie. cât şi de alomon. în mod repetat. rinocerii defechează. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale. 1972]. În agricultură. De exemplu. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. Masculii emit şi ei. Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. a surselor de hrană. În cazul de față . 1983]. 41.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. a teritoriului. Fig.2. reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. 1978]..3. Pentru marcarea teritoriului. 41). În majoritatea cazurilor. acizi. cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei. alcooli etc.

1983]. plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. viespi. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. saponine. 1975]. În acest caz. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. În cazul albinelor şi viespilor. în mod secundar. prin mandibule. dar după o prealabilă concentrare. de unde rezultă că este produs în corpul insectei. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. hipopotamii. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. În felul acesta.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. Antitoxinele au stimulat. în acelaşi scop.3. 2002]. gândaci de scoarţă. păsări. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. fenolii şi chinonele. Viespii împrăştie în aer feromonii. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină . de către diferite specii de animale (lăcuste. în timpul defecaţiei. de tipul coccinelinei.antitoxină şi cele de tip hormonal. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. Alcaloizii rezultă. De menţionat că. la rândul lor. 1983]. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale. şerpi. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. alcaloizii. glicozizi. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde. inclusiv biochimice. numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca. 4. Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie.. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. albine etc. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina). Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează. 1982]. în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare. Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage. Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători. mamifere erbivore. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. Interacţiunea toxină . aşadar.. unele reptile etc. taninuri etc. din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia.antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor.). Animalele fitofage. sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab. la rândul 67 . Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. care este marcat drept „agresor”. solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor.3. care nu s-a identificat însă în plante. de asemenea. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori. pentru atragerea insectelor polenizatoare. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu.consolida graniţele. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea. cum este cazul la albine.

datorită antitoxinei pe care o conţine. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. poate conduce la dispariţia ei. În lacurile eutrofe. Vinberg. aplicate în mod repetat. 1974]. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. 43). Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. 42). în ecosistemele oceanice şi marine. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele. 42. 1942]. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. colembolele sunt foarte numeroase. şi consumă această plantă (fig. Desigur că. iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. în timp ce. a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. din America de Nord. Acest hormon 68 . G. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. După moartea şi descompunerea masei de alge. beladona (fig. Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus. ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. în timp ce.. iar peştii pier masiv [Lenz. neavând aceste mijloace. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. cu insecticidele lor naturale. 1954]. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea.lor. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. 1965]. condiţionată de exometaboliţii plantelor. Apariţia unui fitofag nou. Microfauna solului este. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. împiedică distrugerea lor de către erbivore. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. viţa-de-vie europeană. la concentraţii ridicate. Fig. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. de exemplu. în ciuda excesului de masă algală. Viţa-de-vie americană. în jurul rădăcinilor de graminee. cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii. Aşa. 1928. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. de asemenea. în sensul producerii de noi toxine. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. şi Reen. G. prin mutaţie sau prin alte mecanisme. zooplanctonul este sărac uneori. apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. amintim aici faptul că. 43.

4. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. 1973 . care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte. şoricarii. care au câştigat în lupta pentru existenţă. în timpul zilei şi al nopţii. 1965]. 1983]. fotosinteza încetează. înflorirea. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. şoimii. iar rezerva de biomasă se reduce. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean. apar procesele consumatoare de energie. un vânt puternic. constituie ritmuri exogene.1. În fotofază.majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold. ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. ca şi lumea vie lucrează ritmic.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase.4. precum respiraţia. În fiecare din aceste două etape. Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza).). fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. 4. Aceste transformări pot fi aleatorii. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. o ploaie etc. 1977] etc. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg. ziua şi noaptea. Alternanţa zi-noapte. astfel. În faza de întuneric. 1994].) sau ritmice. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate. În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. succesiunea anotimpurilor etc. creşterea. fiecare specie. În felul acesta. temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului. 1973 . pentru a supravieţui. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. endogen. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko.. neavând niciun fel de ritm endogen. are loc intrarea energiei în ecosistem. evolutive. 1993]. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. fazele lunii. Nu există o nişă ecologică invariabilă. Ritmurile circadiene (latin. iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. De exemplu. 44). fluxul şi refluxul apelor marine. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea.accelerează transformarea larvelor în pupe. Dinamica ecosistemului Biosfera. Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică.4. când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor. Tot la gimnospermele nord . Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig. succesiunea anotimpurilor. iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. în decurs de 24 de ore. întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu. Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice. 69 . vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi. În activitatea organismelor distingem.

Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean.4. În timpul iernii. cum sunt cele din fauna abisală. prezintă largi capacități biotice. 4. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. spori. dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud. În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată.. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. 1967]. Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive. iar numărul lanţurilor trofice devine maxim. de la simplu la complex. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor.Fig. dar permanentă. schimbarea nişei trofice etc.. În fiecare anotimp. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere). iar cantitatea de lumină este mare. 44.2. În anotimpurile nefavorabile. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră. Primele specii care apar. denumite “pionier”. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. Ritmurile sezoniere. Berzele şi rândunelele sunt plecate. Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. Reptilele. iar amfibienii. activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte. Vara. arborii sunt lipsiţi de frunze. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . ca şi cele circadiene. Mamiferele carnivore şi erbivore. hibernare etc. În acest timp. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură. păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. adică o transformare lentă. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe. Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. mătăsarul nu mai este prezent. pupe). artropodele şi reptilele hibernează. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. în ecosistemele marine şi oceanice etc. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. prin migrare. ouă. se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin. mătăsarul (Bombycilla garrulus).

Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. Macrofitele vor facilita. insecte acvatice. transformările. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure. Fig. mai bine adaptate la noile condiţii. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. Acest proces se realizează treptat (fig. Balta este populată cu peşti. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 . eventual. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei. Biocenoza. Animalele tipic acvatice vor dispărea. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. lăsând locul altor specii. 45). Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol.. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat. prin rădăcinile lor. Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic. care au şi produs. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic.ecologic. care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. alge verzi. amfibieni. modifică biotopul. prin activitatea sa. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci. Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. protozoare etc. 1954 citat de Stugren. 1982]. 45. În cele din urmă. În urma modificării biotopului. fixarea depozitelor pe fundul bălţii. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. De exemplu.

Aceştia. 4. cu posibilităţi mai reduse de răspândire. pe un teren denudat. capabili să ocupe terenul. datorită unor factori de natură exogenă. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop). Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. un număr mai mic de descendenţi. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. succesiune geologică [Ardelean și Mohan. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. pe 72 . stohastică. pe scară extinsă. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare. Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. un bazin de apă nou format etc. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. cu cicluri vitale scurte. incendii. Succesiunea poate fi primară. a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică.1. Uneori succesiunile au un caracter ritmic. atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză. Conform teoriei clasice a succesiunii. de regulă. care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. alunecări de teren. furtuni. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat. 1994]. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă.forţe exogene. cu un grad mare de stabilitate). schimbările climatice globale etc. de regulă. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare. de exemplu. apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare). apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic. cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. dune de nisip nou formate. pe care începe succesiunea. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine). clementsiană [Clements. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară. mai târziu. Teoria clasică. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii. colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). lichenii. făcând posibilă instalarea pteridofitelor. cutremure. într-un proces unitar [Tischler. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial. lava răcită a unui vulcan. produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor.) sau secundară. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor. Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). Aşa sunt. erupţii vulcanice. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost. când biocenozele sunt înlocuite ritmic.). 1955]. 1928].4. ajunse întâmplător în aceste locuri. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. în paralel cu regresia lichenilor.2. reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor.

4. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate. un 73 . fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude. în timp ce. apoi au urmat briofitele. sunt animale care apar înaintea plantelor. în timp ce. în faza de pionierat. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine. Astfel. Din acest moment. detritus. aflată la tropice. pe locul unde s-au format fluvii de lavă. 4. pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine.2. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame. 1975]. 1980]. Rezultă astfel o rețea trofică complexă.. în munții înalți – plantele superioare. În aceste condiţii. Popularea insulelor. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică.2.măsura creşterii numărului de specii. au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud. De aici s-a tras concluzia că. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu. mai puțin inflexibilă. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. pteridofitele şi într-un final angiospermele. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. 1974].. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. formate din bacterii şi alge. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. Aici. Numărul speciilor consumatoare se mărește. După teoria clasică a succesiunii. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. susţine Clements. întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat. întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune. conform acestei teorii. în anul 1963. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. în procesul de colonizare. ce urmează legi probabilistice. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. din anul 1883. în special dipterele [Lindroth şi colab. nutrienţi. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei). cu multiple conexiuni între ele. întâmplător. prin faptul că. între plante şi consumatorii lor. Pădurea de pe insula Krakatoa. În America de Nord. care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. între diferite specii de animale etc. era deja compactă după 75 de ani. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. În felul acesta. cu toate fluctuaţiile lor. Prin urmare. pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. lanţurile trofice devin mai lungi. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. 1974]. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni. inclusiv alelopatiei [Rice. În interiorul continentelor. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. din diferite cauze. ecogeneza este privită ca un proces stohastic.

în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. unde mineralizarea se desfășoară mai greu. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale. pornind de la fondul biocenotic vechi. care produc transformări lente și de durată. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine.a. Evoluția vegetalelor. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”. sau schimbările climatice. Cutremurele pot determina alunecări de teren. în pădurile de eucalipt din Australia. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice. 1977]. de concurența interspecifică. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni. Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată. adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere. Spre deosebire de ecogeneză. ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . cutremurele. Într-un incendiu de pădure. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice.a. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. 1981]. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. în stufărișurile din Delta Dunării etc. a topirii ghețarilor montani ș. în pădurile montane de pin din California. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. în principal. furtunile de zăpadă ș. care acționează în mod brutal. incendiile naturale. repetabile în savana est-africană. prin forțele fizice ale mediului. reducerea cantității de semințe din sol etc. cu transformări majore ele ecosistemului. În cazul zonelor deșertificate. În cazul succesiunii pirogenetice. introdus în Irlanda. ulterior. 46.). În cazul plantelor. Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice. favorizarea acumulărilor de azot. datorită toleranței sale la umbră. [Stugren.sol structurat etc. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. biogene și tehnogene. uraganele.. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. foarte agresivă. 46) [Cross. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale. 1994]. 1974].. Fig.

iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare. într-o pădure. 1977].48). unelte.2..2. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig. prin pășunat selectiv. biomasa globală. îndeosebi de industrie și agricultură. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme. de la structuri simple la structuri complexe. Agricultura. prin activitatea ei. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare. mai scăzut decât primul. a lipsei descompunătorilor etc. pe fundul mărilor și oceanelor. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc. Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore. Astfel. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant. de activitatea florei și faunei din sol.4. Treptat. cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea. după tăierea pădurii. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune. 47. în stadiul final (fig. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față. biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui. Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante. 4.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone. De aceea. Îngrășămintele chimice din agricultură. Fig. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. biocenozele sunt eliminate. în decursul succesiunii. În aceste cazuri. numărul de specii. modifică biotopul. biocenoza. a acidității ridicate. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu .litiera) intrate în putrefacție.3. Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii. aplicate necorespunzător. 47). algele pot modifica compoziția chimică a apei. arme și animale domestice. Pe unele terenuri degradate industrial. 1975] 75 . fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii. în timp ce. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită. Ecogeneza unei păduri [Whittaker. Acestea regresează şi chiar dispar treptat.). accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri. Ott și Fedra (1977) constată că. Teoria clementsiană susține că. Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4.4. a troficității scăzute a substratului. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. iar al doilea maxim. De asemenea. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice.

1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. conceptul de climax (gr. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene. pădurile tropicale virgine. Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze. În 1953. 1968]. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. 76 . Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. 48. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare. altele „tinere”. unele subsisteme fiind „mature”. recifii de coralieri etc. Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. Conform teoriei sale (“climax pattern theory”). Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. În realitate. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. 1979] În ecologie. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate. păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. De aceea. Ulterior. O cercetare mai profundă arată însă că. stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate.Fig.

deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală. 49. De aici. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului. Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. viața atomului fiind. Fluxul de energie are însă un sens unic. între populații și mediul lor abiotic. substanța și energia rămân distincte. Existența și activitatea oricărei populații. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. în condiții normale. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea. în planul biosferei. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori. este aciclic. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei. Fig. Schema ecosistemului. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem. Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii. funcţia energetică.1. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. respectiv.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic. ca verigă a lanțului trofic. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. 49. permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică. Astfel. De aceea. în principiu. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi. nelimitată. este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. Funcția de autocontrol. Migrația substanței are un caracter ciclic.

1. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. la cele ireversibile sunt diferiți. ci numai o transformare de energie. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939). randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1. Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. va avea și la final o cantitate mai mare de energie. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. După logica termodinamicii. în mod logic. De aici rezultă. își menține structura. Dacă la procesele reversibile. 78 . Formularea celor două principii. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze. decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. pe care se bazează termodinamica clasică. Transferul de energie într-un ecosistem. electrică. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. Așadar. nutrienții din sistemele acvatice. termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers. cu același număr de verigi (transformări energetice). sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. nervoasă etc. 50). Ivlev (1939). Judy (1940). Conform primului principiu al termodinamicii (p. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. sedimentele etc. solul. 5. s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice. În consecință. subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem. De aici. Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. La cele din prima categorie. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. 1992] 5. ci doar transformată dintr-o formă în alta. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator.) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith. de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică.). În sens restrâns. Ulterior. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie.organică inactivă.1. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. în mod similar. respectiv principiul degradării energiei. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. organismică sau supraorganismică. prin intermediul hranei. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică. Potrivit acestuia. Lindeman (1942)]. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. energie chimică energie mecanică. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie. Aplicând postulatul I în ecologie.1. Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile.

respectiv scăderea entropiei. În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N. Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei. Pe lângă plantele verzi. iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon. Din această cantitate de energie. 4). în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4). Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului. doar o mică parte este interceptată de biocenoză.). țesuturi. în care CO2 (acceptor de hidrogen . care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică.) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43. fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare.). A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați. S etc.) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. Autotrofele chemosintetizante. În straturile superioare ale atmosferei. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare. fie sub forma energiei libere radiante (plante). regiuni aride de pe continent etc. Așa cum s-a amintit deja. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. a. K. În schimb. ai fierului). la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează.) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b. energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme. au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2. prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei.Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. în vederea sintezei de moleculă organică. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți. organe complexe etc. apa constituie sursa de hidrogen. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile). energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară. care fixează energia solară prin fotosinteză. Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate.). Dacă în fotosinteză. construirea de celule. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete. De exemplu.2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 . P. Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. sulfuroase şi feruginoase. fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză. particule de praf etc. Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie. Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple.electroni) este redus. Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză. vapori de apă. iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice.

o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide. de-a lungul lanțurilor trofice. fie sub formă de căldură. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. 5. fie sub formă de excrete. Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei.. protide etc. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. toate aspectele privind fluxul de energie. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 . lipide.1. 50. iar altă parte se pierde. 1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi. În corpul animalelor. se vor referi la această categorie de producători primari.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. în prezenţa clorofilei. Energia solară care ajunge la plante este transformată. incluse în hrană.2. producția și productivitatea primară.

04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean. azotul. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism. O parte din această energie se transformă în căldură. 81 . păsări erbivore. La cele domestice. 1986]. iar în final. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție. ele consumă puțin. întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. În interiorul ecosistemelor. Carbonul. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP). 2003]. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. 1967. multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. Din subcapitolul anterior am reținut că. 1982]. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie. R = respirație. 1977 citat de Verlag. 1976] – fig. La animale. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice. Spre deosebire de substanțe. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei. Prin transferul energiei de la pradă la prădător.3% în tundră. după moartea organismelor. lipide acizi grași).) [Turcek. Weil și colab. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie. Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. 1993]. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. În consecință. 52). 0. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism.2% în ocean. aceste valori vor fi. Carnivorele sunt acumulatori de energie. 1981].06% în deșert. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig. mult mai reduse : 2% în păduri. P = producție La animale. 0. rozătoare. energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. numai aproximativ 0. 0. Așadar. Astfel. la rândul ei. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. renii etc. prin consumul prăzii. adică consumă mult. De aceea. Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție. În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. Energia asimilată se scindează. evident.66% în culturi și pajiști. 51. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. glucide monoglucide. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei.. 0. Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. dar asimilează puțin.

o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor. 52. Putem observa aici că.. Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab.Fig. 1976] Fig. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid. 51. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem. pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 .

) caracterul unidirecțional. În ecosisteme. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară. creşte. c. în defavoarea biomasei. De exemplu. un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat. ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare. mai intensă şi mai diversificată. energia nu circulă în flux continuu. îngrijirea şi educaţia puilor. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. b. face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. din energia consumată prin hrană.timp şi existentă la un moment dat). Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că. f. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul.) caracterul discontinuu. în majoritatea cazurilor.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. 83 . Aceasta înseamnă că. d.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație.) scăderea biomasei. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf. de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. precum energia nervoasă și energia psihică. viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor. e.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură. de factorul genetic. solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. 1975] Specii de plante cultivate Porumb . bulbifere etc. raportarea s-a făcut la PPN supraterană. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. în savane.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă. de păduchii de frunze etc. De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată. De aici. tuberculifere. iar dacă IR s-ar raporta la PPB. dar şi de intensitatea luminii. stabilirea densităţii optime. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. fertilizarea. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. irigarea. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN. indirect pentru consumatori de ordine mai înalte. Productivitatea agricolă primară este determinată. îndepărtarea excesului de apă.. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab. II. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage.). Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR).. puse în circulaţie de plante. de termite [Wood.soiuri polenizate liber . Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. Astfel. În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab. 1976]. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%.. Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch. concentraţia CO2. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. materia şi energia. De exemplu. în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor. aşadar..Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase. De-a lungul timpului. 2001]. 1982]..) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. tăierile pomilor fructiferi. în Oceanul Atlantic. 2001]. Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 . Astfel. în pădurile de foioase.

producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). mărilor şi oceanelor. eficienţa asimilării este în jur 90%. pentru mişcare. poieni. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp.cea detritivoră. în timp ce. datorită calităţii nutritive a hranei. 88 . rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare. la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%. 1964]. Cu excepţia ecosistemelor minore. 1962. de regulă. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. Eficienţa asimilării diferă foarte mult. sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. Așadar. după scăderea pierderilor datorate respirației. de circa 70-80%. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. care poate fi digerată aproape în întregime. În primul caz. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. la animalele insectivore. transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. La bovine şi ovine pentru carne.). largul lacurilor etc. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu. largul mării. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice. fâneţe. Desigur că. mlaştinile de turbă. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. Hrana vegetală conţine.) [Pop. În agroecosisteme. în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. La carnivorele tipice. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei. cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. Datele din figura 54 arată că. ce consumă hrană cu multă chitină. și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale. pădurile etc. dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. Cruz.

Fig. În perioada abiogenă a existenței Pământului. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor.2. sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții. Aceste două fluxuri nu pot fi separate. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei. determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . Aceste circuite nu sunt perfect închise. cel mult 98%. iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește. Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat. Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci. cochilii de moluște). Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra. Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. revin în litosferă. Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU). 2001] 5. Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă. Begon și colab. Menționăm că. Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte. constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru. în scoarța terestră. oase de balenă. Desigur că.. Kovda (1979) ajunge la concluzia că. a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). adică înainte de apariția vieții. în anul 1986. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. hidrosferei și litosferei. deoarece ele compun împreună materia organică. circuitul hidrologic). eliberând atomii din substanțele organice. Fără prezența acestor factori. mai ales după ce. În aceste circuite. nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor. ciclurile devenind astfel biogeochimice. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. 54. De-a lungul timpului.descărcările electrice.ultravioletă și termică . fluxul de materie și energie prin 89 . Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. dinți de rechini. circuitul materiei era un circuit geochimic. viteza tot mai mare. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit. vântul.

bor. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. Pentru creșterea. carbon. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. nu ar putea avea loc. Componentă a proteinelor și a multor enzime. Esențial pentru 15 funcții la plante. calciul. rol major în transferul energiei la nivel celular. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. Necesar pentru metabolismul tiroidian. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. oxigen și sulf. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. iod. Indispensabile pentru animalele vertebrate. Formează 21% din atmosfera Pământului. zinc. Constituient de bază al proteinelor. transportă electronii. La plante este liantul dintre celule. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith. a apei și translocarea zahărului. Următoarea categorie de elemente include potasiul. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale. Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. rol în metabolismul carbohidraților la animale. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile. magneziul și sodiul. La animale. circulația substanțelor în natură. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare. studierea microelementelor (fier. Influențează randamentul fotosintetic. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). Necesar pentru procesele oxidante. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. siliciu) se poate face numai 90 . aminoacizilor și acizilor nucleici. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. Parte integrantă a clorofilei. este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice. diviziune celulară normală. activator de enzime. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice. necesarul zilnic este de aproximativ un gram. cupru. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. implicat în reacțiile de oxidoreducere. incluzând metabolismul carbohidraților. Sinteza proteinelor. componentă esențială a enzimelor la plante și animale. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame.ecosisteme. component al enzimelor la plante și animale.

vânturi. sub forma unor combinații de atomi. Astfel. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor. 1992].000 g/mp. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută. O. cu o productivitate constantă. fie în substanțele organice ce le compun. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului. rezultat din raportul 10.000 g/mp. înlocuire. De exemplu. 2001]. substanța pătrunde în biocenoză. sau sub formă de humus.. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare. constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem. P și S. se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice. dacă biomasa unui ecosistem este de 10. va fi de 10 ani. Desigur că. În biocenoză. H. uraniul etc. 91 . Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire.după o prealabilă marcare a lor.000/1. mercurul. N. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză. Dacă depășesc cantitățile necesare. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. La aceste categorii se adaugă și elementele toxice. În pădurile temperate. 2001]. Din biotop.1. iar completarea prin creștere anuală este de 1. cum sunt – plumbul. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură. cadmiul. iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat. micronutrienții devin toxici [Smith. materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. în pădurile ecuatoriale umede. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare.. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab.000 = 0.000/10. rotire. Așadar. plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. 1992]. ciclurile biogeochimice sunt încetinite. În cel de-al doilea caz. în sol. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. sau turnover. prin intermediul plantelor. în litieră. atunci timpul de înlocuire sau de substituire. Ecosistemele foarte stabile.000.

modificat de Puia și colab. Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale.. 55.Fig. 1998] 92 . Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum. 1975. pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie.

produse petroliere etc. Astfel. iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice. De-a lungul lanțurilor trofice. Fig.De la producători. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide. concentraţia de DDT creşte de la 0. De exemplu. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig. O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi.000003 ppm DDT în mediul abiotic. adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare.acumulare sau amplificare biologică. metale grele. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 . 57). Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte. Fenomenul de amplificare biologică [Miller. prin intermediul descompunătorilor (fig. Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare . om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. în pădurile ecuatoriale umede. 56. substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe. 57. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi. 56). Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu. specifice organismului consumatorului. 2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului.

circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. MgCO3. Deși circuitul carbonului este unul închis. În compoziția globală de atomi a biosferei. sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice. CO2 atmosferic.000 gigatone). De asemenea.) [Smith. Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: . Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49. deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. sub formă de carbonați de calciu și magneziu.) materia organică moartă fosilizată. de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2.8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. rezervorul principal îl constituie litosfera. În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. azotul. 1992. cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38. rolul ecologic global este. 1983. în timp ce.2. cu 290 . Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer. turbă) sau în sol (humus). parțial sulful) și sedimentar (fosfor. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera. Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang. 1992]. 58 și 59. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. oxigen. reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. carbon. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44. La circuitele sedimentare.descompusă şi reabsorbită. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale. .. parțial sulful). de asemenea. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a.] 94 . deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică. Na2CO3 ș.748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone).a. iar în materia vie 49%. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile.000 gigatone). sulful și apa. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. Butcher și colab. Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții. 1992] – fig. foarte important.000 gigatone). Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă. b.1. Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă.355 milioane de ani în urmă. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum.9% [Deevey. iar la circuitele gazoase atmosfera. Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. provenit din scheletele cadavrelor. calciu. fosforul. 1990]. 5.) depunerea carbonului în sedimente. carbonul reprezintă 21. 1992]. În acest fel. Ciclurile închise au o circulație rapidă. alături de alți componenți atmosferici. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări.

la nivelul anului 1980)[Smith. 58.Fig. 1992] 95 . ocean și suprafața terestră (gigatone. Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer.

Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault. 59. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig. 60. iar în timpul iernii mai mare. adică arderea combustibililor fosili. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith. 1995]. CO2 atmosferic este redat circuitului. Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului. 60). Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf. Enquist și colab..Fig. Circuitul carbonului este reglat. activitatea industrială eliberează în atmosferă 5. în anul 1750.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. 1992] Fig. În prezent. la 370 ppm în anul 2000. așadar.03% . Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere. Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller. prin procesul de fotosinteză. Astfel. Până la Revoluția Industrială. Vara. Începând cu această perioadă. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. 2003]. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică.. 1995] Plantele îndepărtează anual. Aceste input-uri vin din 96 .1 – 7.

Fig. formând acidul carbonic. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. Anual. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante. 1992]. Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. animale. 1973]. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde. 97 . sol...1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. 61. În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale. Astfel. Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2. Pe termen scurt. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. 2002] În afara circuitului terestru. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații. restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab. litieră etc. 62). care deși este un acid slab. prin fotosinteză. defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. 1996.rezervorul geologic al Pământului. Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă. erodează rocile în timp. Muntean.). fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. în condițiile încălzirii globale. 2004].

azotul este sub formă moleculară (N2).62. utilizarea surselor de energie alternativă etc. reducerea emanațiilor antropice (industrie. în proporție de 79%. deoarece constituie elementul de bază al proteinei. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre. 5. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului. După constatările lui Smith (1992) la tropice.2.485 gigatone. De asemenea.. cu timp de înlocuire foarte îndelungat. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. inaccesibilă majorității 98 . ele conținând 1. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid. unde se găsește în stare gazoasă. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important. Rezervorul principal de azot este atmosfera. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. timpul de înlocuire este mai puțin de un an. Fig. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith. Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece. transporturi.2.Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. încălzirea locuințelor) prin retehnologizare.

Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. 1992). iar în cele naturale circa 12. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. de fapt. a. Denitrificarea se produce mai intens în soluri. După evaluările făcute de Whitehead (1995). b. În acest caz. Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere. în principal. proces efectuat de către plante. sub formă de amoniac. cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7. Clostridium. La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea .) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. respectiv 400 oC. sedimente. Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual. În fig. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică. faze ale ciclului biogeochimic al azotului.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). 2005]. 63 este prezentată o schemă a circuitului azotului. în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. Rezultă. la înălțimi mai mici. fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman. acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă. în sol și în apă din genurile Azotobacter. ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3). după Curtis și Barnes (1989). Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. B. astfel. 1992]. licheni [Smith. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. 99 .8 atmosfere și la temperatura de 20oC. În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. slab aerate. Anual. Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi). Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. unde formează nodozități. Toate aceste transformări constituie. la scară globală.specii din genul Nitrosomonas. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice. Bacillus.000 de specii [Smith. Pentru a fi utilizat de către acestea.la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an. Pentru ecosistemele agricole. 1992]. Energia utilizată în această sinteză este. 1992]. fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae. D.organismelor vii. ape.9 kg azot/hectar (Smith. În fiecare an. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. A. respectiv descărcările electrice.) Sinteza substanțelor organice azotoase. amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. NH4+). C.

Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. Fig. 1997]. activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual. 63. 1989] 100 .. pe întregul mapamond [Vitousek și colab. În ansamblu. Ciclul azotului [Curtis și Barnes.

elementele cu circuit deschis. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. biosinteza proteinelor.1%).00001%). Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om.2. atât ca depozitar al informației genetice (ADN). prin acizii ribonucleici ARN. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol. fosforul intră în structura scheletului. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat. dinților. comparativ cu cele terestre. Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. iar cantitatea este în continuă creștere. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici. La animale. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili. În faza de rocă. enzimelor etc. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0. glicoliza. inaccesibili pentru plante. respectiv de circuitul hidrologic. Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. pierdut pentru biosferă. cu ajutorul descompunătorilor (fig. cât și ca vehiculator de informație genetică. o parte din acesta este absorbit de plante. Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor.5. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. Ulterior. alături de cei cu azot. 101 . iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. practic.3. Circuitul fosforului În scoarța terestră. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. În stadiul mineral. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. deci și fosforul.. protidelor. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. 64). Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa. respirația. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. fosforul are o mobilitate scăzută. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza. mări şi oceane unde se depune în sedimente. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. spre lacuri. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. În sol. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. În plante. prin apele curgătoare. scheletului etc. Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor. Cu toate acestea. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. lipidelor..

1989] 5. în mod diferit. 66]. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. 1996]. Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig. tipul de vegetație.08% [Begon și colab.3%).. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes. picături lichide sau cristale solide în precipitații. apă dulce 3%. sol. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. Practic. materie vie [Smith. Circuitul apei este unul foarte simplu. fluvii.4. Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice.2. apă freatică. din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0. Circuitul apei în natură În medie. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). râuri. Astfel. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice. Cea mai mare 102 . Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat. pantă.. 64. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”.Fig. deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice. dar extrem de important. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori.00005% este legată de materia vie. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară. Aceasta sugerează importanța ei pentru viață. 1992]. în funcție de o serie de factori: tipul de sol. caracterul precipitațiilor etc. comparativ cu uscatul (16%).

respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa.parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. 1996]. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce. prin evaporare. 1991] M = mărimea rezervorului. 65. datorită pompării excesive a apei freatice. Având în vedere creșterea demografică a Terrei. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. 2002]. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale. deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. agricultura utilizează 65%. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. lacuri sau acvifere. industria 25%. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. în timp ce. O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată. ceea ce pare a fi destul de dificil. În Vietnam. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă. scurgerile de suprafață se ridică la 50%. respectiv 48 de orașe din zona litorală. t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab. Din volumul total de apă preluat din râuri. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. Fig. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve.. s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. de exemplu. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley). până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale). 1997]. în zonele de coastă. suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. iar populația și municipalitățile circa 10%. cu circa 90 milioane locuitori pe an. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei.. În anul 1995. În pășuni.

dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. prin inmultire excesivă. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză. a posibilității lor de a exclude. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. nu maximă. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. Prin urmare. S-a constatat. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. Pe de altă parte. după care urmează instabilitatea biocenozei. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. complexitatea legăturilor dintre ele. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. precum pădurile ecuatoriale. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. în ecosistemele foarte complexe. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. 1958]. În plus. Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. 1986]. Optimă. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. respectiv fragilitate mare. pot duce la disparitia hranei lor şi. 1980]. Conform acestor concepții. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă.5. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect.3. Robustețea se referă la 104 . dar nu la infinit. implicit. Există un număr critic de specii. 1982]. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului. de asemenea. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. iar pe altă parte de către peştii erbivori. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor. Astfel. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. la autodistrugere [MacArthur. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. prin concurență. Starea de echilibru. în final. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă. În condiții de stabilitate. 1955]. deci. De exemplu. 1970 citat de Verlag. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu.

foarte puțin diversificată. pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare. Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile. Partea a-II-a 105 . Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. 1974]. ea poate suporta o faună foarte bogată. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. De exemplu. de regulă. deoarece solul este foarte sărac. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. 1975]. Deși vegetația este.

. 6. Această concepție este. ecologia a ignorat agroecosistemele. Definiție. când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane. XVIII-XX). 106 . Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. Microbiologul francez Francois Jacob. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. inclusiv ecologia agricolă. (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral. Puia și colab. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia. de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. în programele de învățământ din școlile de cultură generală. dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. în special orășenii. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă.ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. în același timp. Olanda. Anglia. dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. Ca disciplină ştiinţifică. chiar dacă. Statele Unite ale Americii). importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. 2001]. Belgia. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole. practic. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. în mod direct sau indirect. laureat al Premiului Nobel (1965). cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului. de-a lungul timpului. evident. de la Universitatea din Torino. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”. nu mai există. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi.1. a logicii viului”. Din Italia. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța. îndeosebi sub raport productiv. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab.

2000]. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori.consultantaagricola. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. 2005]. 66. Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone. 2005]. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. neeconomică. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. consumuri mai ridicate de energie. de la cele mai favorabile. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC. irigaţiei. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor.ro/info_zonale.. tratării plantelor cu insectofungicide. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole. 107 . ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. în linii mari. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). unde există cele mai productive zone agricole. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. de regulă. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm. în special pentru porumb. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. influenţa lucrărilor solului. Pe plan mondial. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine. cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare. arșițe și secete etc.php?ojca=1] – fig. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. până la cele mai nefavorabile.Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști.

Sălaj. Brasov. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. Cluj.regim irigat Județe: Mehedinți. ZONA 4 Localizare: Transilvania . Dâmbovița. Timiș. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Hunedoara. Olt.zona colinară Județe: Gorj. Dolj. Argeș. Covasna.zona colinară. ZONA 2 Localizare: sudul țării . Prahova. Giurgiu. Mureș. Sibiu. Ilfov. 66. Călărași. Bihor. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 .consultantaagricola. Arad. ZONA 3 Localizare: vestul țării . Vâlcea. Teleorman. Harghita. Bistrița Năsăud. Ialomița. ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www.Fig.câmpii si coline Județe: Caraș Severin. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură. lunci Județe: Maramureș. Alba. plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură.ro/info_zonale.php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării .

de exemplu. Soiurile Crețești.. Berbecel și Văluță. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată. zonarea producției agricole prezentată în fig. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. Prin urmare. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune. 1967. Teaci. În anii cu geruri aspre. Mănescu. 1966. Melba etc. Năstase. Andronicescu și colab. De exemplu. ZONA 5 Localizare: Moldova . colinară. Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. Galați. lapte.5 oC. Renet de Landsberg etc. la o medie anuală de 8 oC. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. în funcție de factorii pedoclimatici. soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. 1992]. din rațiunile menționate anterior. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. Clar alb. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut.). Bacău. 67 este una foarte generală. 1991]. au dovedit. Neamț.zona de câmpie.). 1954. Vrancea. Jonathan. hidrologici și orografici [Teodorescu. de asemenea. Oșlobeanu. Iași. fără să fie afectați mugurii. Constantinescu. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni. diferite. Brăila. în domeniul pomiculturii.. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. 1957. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova. Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. deltă Județe: Botosani. 1960.Cereale. Parmen auriu. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC. Astfel. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab. deoarece riscăm să pierdem investiția. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. în schimb. lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură. 1955. Suceava. Mărul. Mărul însă. 1957. la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. în schimb. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii. Tulcea. 1967. în timp ce. va rezista până la -35…-36 oC. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes.. De asemenea. 109 . Vaslui. Obrejan și colab.

Revoluția agricolă. El trebuia să cunoască mai exact calendarul... au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. a fost un proces complex și de lungă durată. păsări și mamifere granivore [Soran și Puia. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei. Lucrările agricole. succesiunea anotimpurilor.2. unelte de prelucrare a lemnului. de asemenea. Conform tradiției. mucegaiuri. agricole. în schimb. a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman.6. arme de vânătoare etc. 67. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac.Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab. în special a semințelor. la trecut și prezent [Leakey. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. (1998). de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală. iar precizarea acțiunilor se făcea. până cu 5. cu preponderență. Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului.. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen). Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare. 1980]. 110 . Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. Geneza agriculturii a fost legată. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10. sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul. cât și amplificarea gândirii anticipative. Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute. prin cules și vânat.000 de ani. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi.Hr. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. Fig.000 – 2500 ani î. 2001]. 1995]. influențele climatului asupra culturilor sale.

[Șchiopu și colab. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. 2002].. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. 1981]. oierii. unde procedau la fel. De aici. Oamenii se mutau în alte zone. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă. cu agricultură avansată.Orientul Mijlociu (A). dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. în țările occidentale. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii . La noi.De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. Această pârloagă (fr. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. Așezările agricultorilor erau stabile. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol. evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc. agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare.” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). Prin cultivare. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie. iar pădurea și pajiștea se refăceau. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. După 1960. ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane. preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. În ultima perioadă. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. fertilitatea naturală a terenurilor scădea. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului.fig.. așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. 68. în special în zonele de munte. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale. însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. dejecții animale. terenul era arat. după care revin în zonele de baștină. el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. s-a reintrodus pârloaga. iar utilizarea agricolă înceta. la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului. adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). Din păcate. accesibili plantelor. jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului. Aceștia au locuințe stabile.și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1). Miel (1994) afirmă că în aceste țări. nordul Chinei (B) și America Centrală (C) . din această categorie au făcut și fac încă parte. unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru. 111 . Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. unde găsesc surse de hrană pentru animale. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale. adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. plante amelioratoare etc. pe miriști și pe pârloage.

măslin (Olea europea). piperul (Piperum nigrum). iar mai târziu. vița de vie (Vitis vinifera). macul (Papaver somniferum). Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea). hamei (Humulus lupulus). nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp. ricinul (Ricinus communis). geneticianul rus Vavilov (1920-1940). Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa). ridichi (Raphanus sativus).. praz (Allium parrum).).. Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. grepfuitul (Citrus sp. varza chinezească (Brassica chinensis). ceaiul (Thea sinensis) etc. cireșul (Cerasus avium). ceapa chinezească (Allium fistulosum). părul (Pyrus communis).. morcovul (Daucus carota). Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima).. Harlan (1971). bananierul african (Musa ensete) etc. inul (Linum usitatissimum).. secara (Secale cereale). lintea (Lens esculentum).). Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909). mandarinul. coacăzul (Ribes sp. Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). 112 ... salată (Lactuca sativa). păstârnac (Pastinaca sativa). grâul tare (Triticum dicoccum).. pepenele galben (Cucumis melo). trestia de zahăr (Saccharum officinarum). dudul (Morus alba). China: soia (Glycine max). bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc. mazărea (Pisum sativum). usturoi (Allium sativum). Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum). 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate.) etc. sorgul (Sorghum bicolor) etc. Asia de sud-est: portocalul. piersicul (Prunus persica).Fig. castravetele (Cucumis sativus). Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica). caisul (Prunus armeniaca). mărul (Malus pumila). 68. orzul (Hordeum vulgare). smochinul (Ficus carica). lămâiul. sfeclă (Beta vulgaris). Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris). bob (Vicia faba) etc. pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena). nucul (Juglans regia) etc. zmeurul (Rubus idaeus). Cox și Atkins (1979). modificat de Puia și colab. meiul african (Brachieria deflexa) etc. ceapă (Allium cepa). apoi discipolul său Jukovski (1964). migdalul (Prunus amygdalus). prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga)..

6.. câinele (Canis familiaris). fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă.gâsca (Anser anser). Brazilia: maniocul (Manihot esculenta). China . animale și microorganisme. cartoful dulce (Helianthus tuberosus). Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut. [Primack și colab. arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. Asia Centrală . după anul 1965.iepurele (Oryctolagus cuniculus).oaia (Ovis aries). Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice.renul (Rangifer tarandus). destul de târziu.. albina (Apis mellifera). porcul (Sus domestica). 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale. rața (Anas plastyrhyncha). cvasi naturale sau artificiale. 113 . Europa . fasolea (Phaseolus vulgaris). bostanul (Cucurbita sp. tomatele (Lycopersicon esculentum) etc.asinul (Equus asinus).. 2002]. Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig.. Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc. cămila (Camelus dromaderus).lama (Lama glama).calul (Equus caballus). cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc.. ardeiul (Capsicum annuum).). 69.America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays). - Fig. fluturele de mătase (Bombyx mori). creșterea lor în condiții naturale. pentru obținerea de alimente și bunuri materiale. bumbacul (Gossypium hirsutum). arborele de cacao (Theobroma cacao).3. în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale). 69.fazanul (Phasianus colchicus). porumbelul (Colomba livia). America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud . India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus). zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică . Regiunea mediteraneană . Orientul Apropiat . găina (Gallus gallus). Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante. vaca (Bos taurus). Africa . tutunul (Nicotian tabacum). salinizare etc.. Conform acelorași autori. la secetă. capra (Capra hircus). floarea-soarelui (Helianthus annuus).

Muller (1976). lanțuri trofice scurte. 1979 citat de Puia și colab.) [Cox și Atkins. Puia și Soran (1987). Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară. iar 20% pajiștilor. pesticide etc. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari.. Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. în cea mai mare parte. De aici rezultă că. fragmente de ecosisteme. monoculturile. animale domestice). Agrobiotopul este componenta abiotică. dintr-o singură specie. în primul rând. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat. mai ales celor simplificate la maximum. număr redus de detritivore. a ecosistemului agricol. în funcție de scopul pe care-l urmărește. este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. capacitate de autoreglare. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. Ecosistemele naturale au. introdusă de om. 1998]. Este un biotop transformat de om (fertilizări. supune solul la presiuni tot mai mari. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. Majoritatea agroecosistemelor sunt. din care 42% terenuri agricole. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. în vederea întreținerii lui. Aceste organisme sunt impuse de om. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. în savane 10-20% [Puia și colab. inclusiv cea pentru fabricarea lor. producție de substanță organică mai scăzută. irigații. străină acelei zone (alohtonă). livezi și podgorii [Puia și colab. biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. nevie. prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. de exemplu. Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. biocenozele agricole sunt alcătuite. în momentul de față. Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice. Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. Energia culturală. așadar. în favoarea componenților utili (plante cultivate. speciile sunt autohtone. în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol. lucrările solului etc. energia încorporată în îngrășăminte chimice. 1998]. specifice zonei biogeografice respective. instabilitate ridicată. agricultura folosește cele mai bune biotopuri.. De aceea. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%. adică biodiversitate redusă. Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură. Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. Odum (1971). așa cum sunt. iar 21% pășuni. 114 .5 miliarde ha). fânețe. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. 1998]. în timp ce. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional.. 10% revenind culturilor agricole. de regulă. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură.). prin tehnici moderne. În ecosistemele naturale.În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965).

dar pe de altă parte poluează mediul. Așadar.4 ori. solară. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite. Acestea trebuie menținute artificial. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului. Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. prin cheltuieli energetice făcute de om. spre deosebire de alte sectoare economice. cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. a energiei electrice și a celei nucleare.). geotermică.Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2. practicarea tehnologiilor mai puțin 115 . Pe de altă parte. derivată din biomasă etc. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă. 70). 70. Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. a sporit și consumul de energie. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. La numeroase lucrări agricole. odată cu aceasta. în ansamblul economiei unei țări. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor. 1982]. Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. Fig. hidraulică. utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană.

pentru un kg de fosfor 0. iar pentru un kg de pesticid 2.. Acestea trebuie să fie însă moderate. în Franța. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1. De exemplu. În ultimele decenii.36). metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei. 2005]. pentru fabricarea. Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. Conform datelor publicate de Bellarby și colab. În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole. Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța.2 kg de combustibil fosil.greenpeace.energofage. amintită la începutul prezentului subcapitol. până în anul 2030. mașini. pe de o parte. Cele mai importante din aceste gaze sunt .055 116 % 11 11 35 . oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5. 2001].GHG) produse de activitate umană. Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde. forță de muncă etc. pentru unul de potasiu 0.3% carburanți și 28. semințe. dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații.18 kg. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină. cantitățile de GHG din agricultură.org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases . îngrășăminte. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx)./ha/an [Bel și colab. De exemplu. au fost în continuă creștere. în anul 1972.dioxidul de carbon (CO2). în cultură neirigată (Re = 2. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49. iar pe de altă parte. Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez. dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților.2 kg. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). Sursele sunt atât directe cât și indirecte. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha. emise în atmosferă. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982). distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța. numărul de kilocalorii din recolta obținută. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți. în perioada 1990-2005. Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze. Spre exemplu. pesticide. în 103Kcal. emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%.7% îngrășăminte [Berca.000 kg boabe/hectar. iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan.000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață. Conform datelor FAO. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole./ha/an) 955 955 3. în timp ce.

În fig. 71.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate. de asemenea.579 955 8. transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal. în cea mai mare parte. iar energia culturală este de natură biologică.36 2 1 1 28 11 100 - 7. 71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale.1. pășunile și fânețele naturale și seminaturale. prin intermediul omului și a factorilor naturali. Fig./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2.. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă. de agrotehnica primitivă. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. dar producțiile care se obțin sunt. sunt menționate și alte 117 . pentru o calorie energie culturală introdusă. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători.660 2. scăzute. acest raport este de 1:10.766 60 20. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. În medie. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc. Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output). adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice.

dar și producția este de 3-6 ori mai mare. în cele intensive se produce. apă) și regenerarea lor (sol. Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. ouă. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. O2). sere de legume și flori. numită agroclimax. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. plantaţiile pomicole. Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. în această categorie de agroecosisteme. piele. de multe ori. bovinelor. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. de consumurile sporite de energie culturală. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. gaze naturale) la cea regenerabilă. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. de specializarea foarte îngustă a producătorilor. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice. Din punct de vedere ecologic. pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali.). Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. 7. acvacultură. peșterile. îmbunătățiri funciare. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. le conferă un înalt grad de stabilitate. Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. Recircularea și regenerarea completă a resurselor. Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1. CO2. CO2. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”. produse lactate) și diverse materii prime (lână. Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc. cantități însemnate de produse alimentare. 2005]. agroecosistemele industriale. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. 7. suinelor. pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu. pene etc. irigații etc.2. prin intermediul animalelor domestice. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine.criterii [Puia și colab. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. podgoriile intensive etc.. apă. 2002]. oase. Spre deosebire de agroecosistemele extensive. apele freatice).3... Astfel. Existența ambelor 118 . utilizați masiv în obținerea produsului finit. O2. ameliorate. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate. cărbune. în ultimele decenii. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne.

în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. În felul acesta. iar în Asia până la 30 de tone la hectar.. populația planetei numără circa 6. iar cele “moderat degradate” au producții 119 . pesticidelor. Ecosistemele industrializate. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. Conform datelor ONU. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională. la nivel global. Astfel. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. 2005]. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. în funcție de particularitățile ecologice. 10-20 tone la hectar pe continetul american. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. probabil. economice. Europa și Australia. S-a constat că. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor. sunt foarte poluante. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. sărăturare. în menținerea diversității agroecosistemelor. și în supraexploatarea resurselor naturale. ci petrolul și derivatele sale. în numai câteva decenii. deșertificare. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. compactare.2 miliarde de oameni. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. superintensive. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari. fundamentul de bază al agriculturii. este în suferință la scară planetară tocmai solul. În mod natural. irigațiilor etc. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. demografice. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. din păcate. starea de agroclimax poate fi anulată. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. cât și utilizării îngrășămintelor. Astfel. Dacă astăzi. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. Așadar. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. rezervele de apă continentală tot mai reduse. Prețul acestor producții agricole record se regăsește. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. În ultimele decenii ale secolului XX.. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace.

nu mai are suport în realitate. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă. prin fertilizările masive cu azot.. 1996]. Deși noutățile tehnologice continuă să apară. torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor. direct sau indirect. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă. În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă. în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. a locurilor de muncă.scăzute. insecte. În Statele Unite. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378. între anii 1980-1984 cu 1. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor. Foarte grav este faptul că adesea. se impune cunoașterea câtorva 120 . Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. Dacă în perioada 1950-1984. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80. De exemplu. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. Java pierde anual pentru urbanizare 20.3% anual. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor. 2000]. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică. În anul 1996. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată.. Istoric vorbind.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. deci la tulburări în viața ecosistemelor.și microelemente etc. zonelor de recreere etc. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale. În anul 1990. în Statele Unite. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot. în Japonia producția de orez de 4. în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0. această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989.000 de indonezieni [Lester și colab. apă. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. macro. Așadar. De exemplu. recoltele de cereale au crescut cu 2. toate acestea reclamând terenuri. transportului. microorganisme. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. Câteva decenii la rând. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente.5%. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere.000 hectare teren agricol. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore.8%. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei..

Aceste nevoi se referă la adulți.040 calorii. din care jumătate se regăsește în mediul continental. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie.200 calorii pentru femei. un kg de parizer sau polonez – 2.2 x 1010 t/an substanță uscată.parametri ai acesteia.310 calorii.340 calorii. Astfel. un kg. un kg de cartofi noi – 800 calorii. hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. Acest mod de abordare este însă eronat. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. unde se practică pescuitul şi vânătoarea. respectiv 2. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție.250 calorii. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. un kg de ardei gras roșu – 390 calorii.000 calorii. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. ceapă verde – 200 calorii. un kg de morcovi – 400 calorii. consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi.730 calorii. aportul energetic minim prin alimente este de 2. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi. un kg carne de vacă semigrasă – 1. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1. 2000]. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție.600 calorii. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană. Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers. carne de porc semigrasă . Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat. Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii.950 calorii. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0. un kg telemea de vacă – 3. sau 80 de kilograme de iarbă verde. de castraveți – 130 calorii. reprezintă suprafaţa de nutriţie. salam de Sibiu – 5. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată. oceanele şi pădurile. crap – 1. procentul recomandat este de 30%.7% din producția netă a globului. din această cantitate imensă de producție primară globală netă. un kg carne de oaie – 1. în timp ce. un kg de salată verde – 150 calorii. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om. un kg ou integral – 1. respectiv a cărnii de vită în special. 121 . Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. un kg de varză – 250 calorii etc.2.greutatea. 38% este alocată pentru hrănirea animalelor.420 calorii.800 calorii pentru bărbați. Conform normelor FAO și OMS. Producția primară netă a globului se ridică la 18. [www. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile. În anul 1970. Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta.3% din producția primară terestră.740 calorii. un kg carne de iepure . un kg carne de miel – 2. un kg. iar cealaltă jumătate în oceane. de unde omul îşi procură hrana zilnică. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale.1.790 calorii. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. Din producția mondială de cereale.php].950 calorii.ro/Tabel Calorii Alimente. un kg carne de găină – 1. Aici sunt incluse şi mările. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. ci și prin calitate. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996). o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală). producția agricolă reprezenta 9. adică la cel al italienilor.

Conform datelor FAO. Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. iar cea agricolă de 0. ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii. a început declinul. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației.41 ha. suprafața agricolă medie per individ era de 0.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9. ceea ce reprezintă 34.64 ha. Lumea a început să intre într-o nouă eră.01 ha).323 hectare. Este așa numita agricultură industrială sau industrializată.4 milioane hectare de teren arabil (63%). Australia – 3.9% din suprafața uscatului. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990).18 ha. De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0.56 miliarde de hectare. în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii. în anul 1981. Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale. valori superioare mediei mondiale [Vântu. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 . din anii ’60 ai secolului trecut. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană. 2000]. cu diferențieri mari între continente (Asia – 0.Suprafața agricolă mondială este de 4. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne.

în detrimentul celor naturale. Prin cultura plantelor în sistem tradițional. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. între trăsăturile definitorii ale acestora. prin: extinderea terenurilor agricole. folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice. 9. așadar.. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). se poate afirma că. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol.1. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. De aceea. în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. până la apariția revoluției industriale. introducerea rotației agricole. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. apărute în ultimii ani la noi în țară. în special cea care privește agricultura ecologică. În scopul creșterii eficienței cultivării. 2000]. cum mai este numită. în marea lor majoritate [Puia și colab. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate). sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii. odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. au dăinuit 4-5 milenii. introducerea muncii animalelor în agricultură. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. pe lângă cea umană. În aceste sisteme agricole. iar mai târziu a asolamentului. introducerea unei forțe suplimentare. iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice. Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. Astfel. Sistemele agricole tradiționale. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. a apărut în antichitate. omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. apărute în zona temperată. 2001]. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură. organice) integrate Fig.integrate și ecologice (biologice. organice). 72. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. ea fiind 123 . omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu.

eco-biologică [Vlăduț și Popescu.. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban. dar şi efecte negative asupra mediului.1. iar cele rezistente proliferează. fiecare având rolul său ecologic. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România. cu procese nebiologice. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole. Astfel. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. 9.. bazate pe energie convențională. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol.4 hectare. În ultimele decenii ale secolului trecut. 1980]. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. 9. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab. Așa sunt. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0.2. înseamnă înlocuirea proceselor biologice. 1980. în special tehnologică. pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. Entomofauna utilă. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. Este cunoscut faptul că.2. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme. în complexe industriale de creștere a animalelor. în ecosistemele industriale. de exemplu. În aceste sisteme agricole industriale. în vii. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. Se instalează astfel. Tămaș și colab. 2001]. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. în livezi. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. Agricultura industrială. în sere pentru legume și flori. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului. Din punctul de vedere al aportului energetic. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate.300 kcal/an/m2. Este așa numita agricultură țărănească. specifice ecosistemelor naturale. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar. pe suprafețe destul de mari. recoltele medii sunt de circa 2. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . 1998].. cu ajutorul plantelor fixatoare de azot. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. prin consumul impresionant de pesticide. afectând și microorganismele din adâncime. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial. inofensivi. în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab. cum sunt denumite de Puia și colab. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice.

Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9). Restrângerea biodiversității. indiscutabil. precum şi creşterea extremă a agresivităţii. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10. este de asemenea afectată de pesticide. 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. apariţia canibalismului. În anul 1993. condimente etc. datorită utilizării de pesticide nebrevetate. proces numit eutrofizare. Aspectul comercial al produselor este. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor. nespecific. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. 1982]. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite. 25% himenoptere și 14% coleoptere. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. conservanți. Este afectată biodiversitatea interspecifică. înmulțirea neprevăzută a unor specii. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. în anul 1995. în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. la factorii de stres biotici și abiotici. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. în completarea cu proteină a furajelor). a fost. 1995]. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. intraspecifică. legată de boala vacii nebune. Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. în China. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii. îndeosebi de insecticide. Diversitatea genetică. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali).detritusului. 1995]. Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole. Astăzi. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. insecte utile și diverse viețuitoare. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. arată că. de asemenea. . Un studiu efectuat în SUA. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. În anii ’80. în 1996. în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad. redusă.) folosiți în industria alimentară. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. în anul 1985.ESB) care a apărut în Anglia. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. Perioada de incubație 125 .000 de specii de plante pentru producere de alimente. Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume. ierbos. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty. Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. În cazul animalelor. din 29 de orașe luate în studiu. Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură. circa 10. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații.

org/boli/bse_esential. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali. 9. pentru a obține efectele scontate. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală. Astăzi. În fermele zootehnice. iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. rezultatele agriculturii industrializate. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide. în sintagma biosferă durabilă. au arătat o creștere extremă a agresivității.html]..sanatate. reproducere. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. 126 . Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. Brown și colab.Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. depunerea ouălor etc. în unele zone ale Asiei. proporția recoltelor distruse de insecte.(infecție . În timp. cu costuri uriașe. în anul 2000. În sistemele de agricultură industrială.Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire. s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură. datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah. De aceea. Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide. După 44 de ani (1989). în bună parte. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. prezentate în capitolul 9 sunt. fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. Studiile arată că.2. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase. . În complexele industriale de creștere a animalelor. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965. Deja au fost sacrificate milioane de vite. . Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. de luni sau ani. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. sterilitatea animalelor crește datorită stresului. vector la malariei.apariție simptome) este foarte lungă. prin metode directe de combatere. 1993]. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. Specialiștii prognozează că. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. care constituie nucleul agroecosistemului. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. industriale. numai în India. La control. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. Astăzi.5 miliarde de dolari. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. recoltele distruse aproape s-au dublat. Datorită acestei perioade lungi de așteptare. producând astfel dereglarea ecosistemului. la circa 900. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv. 1992]. toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative.2. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. în anul 1945. ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. (1995) afirmă că. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. dintre care multe transmisibile şi la om. era de 7%.). în SUA. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului. din care acesta face parte.000. evoluția lor conducând întotdeauna la deces. apoi s-a răspândit în agronomie. apoi lăsați în libertate. etică şi alte domenii. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale. prin apariția formelor rezistente. cu preponderenţă cancer.

agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. 9. cu cheltuieli moderate de energie. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. ușor degradabile. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. în etapa actuală de evoluție a societății omenești. 1989]. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). În spiritul acestui curs. biologică). 1998]. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. practicile culturale. reduc consumul de energie culturală. Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. ecotehnicile.2. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale. specifice agriculturii durabile. ci pe baze raționale. fără a deranja mediul înconjurător. bucolică. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți.Conform Congresului SUA [Carlier și colab. prezenți în aceste materiale. o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. Prin urmare. în scopul încorporării 127 . Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. prin intermediul acestor mijloace. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. a ambianței umane sau a umanității. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. respectă echilibrul ecologic. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament. care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”. programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime.1. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă.. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. susțin reciclarea resurselor. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex.2. 2001].. 1998]. protejează integritatea solului. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele. Se apreciază că. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab.

păstrarea mai bună a diversităţii.). Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării.000 specii de insecte si acarieni [Berca. Primăvara. sterilizarea solului cu abur în sere. atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul. din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. schreineri este 2% fructe atacate. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. a muncii vii. De exemplu. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. costul pesticidelor. 2005]. ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective. Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. a combustibilului. cu exces de umiditate. pe suprafețe restrânse. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin.. a prețului de valorificare a produsului finit. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella). 2000]. rapița. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 . atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. de asemenea. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. Desigur că. prezentă la monoculturi. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. înseamnă că PED la E. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. floarea soarelui.. Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. 10. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată. (1991) arată că. dacă este de 1. nu va fi amplasat pe terenuri joase. etc. fertilizări corespunzătoare. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). mazăre. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. sulfină etc. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni.5% se va renunța la stropire. boli şi dăunători. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. muștarul etc. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. în funcție de cultura premergătoare. odată cu lucrările de bază. chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului. rotația culturilor. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. 200 specii de buruieni. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani. În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. Astfel. De exemplu. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). De aceea. care favorizează boala. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. 1993]. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. La prun. acolo unde terenul este înierbat. măzăriche. Utilizarea leguminoaselor este. dar pot folosite și alte specii precum – secara. igiena fitosanitară. ca pe o ultimă variantă de apărare.lor în sol. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. Astfel..

Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”. În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare.. . consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis. Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. analize.2. a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi).2.pesticidelor. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. 9. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. remanența pesticidelor. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). cu rezidualitate ridicată. în livadă. Același autor ajunge la concluzia că. în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. . .Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic. În Marea Britanie.2. Primula officinalis. . utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore.Complexarea tratamentelor fitosanitare. Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan.Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători.La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. a condus la 129 . Juglas regia. cea ecologică. cu efecte secundare nedorite. de la 50% la 90% [Pretty. Eficiența tratamentului poate crește astfel. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli. .. prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate.Reducerea drastică a pesticidelor. Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. utilizarea extractelor vegetale antimicotice. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice.. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora. 1995]. Cannabis sativa. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. .c. 1997]. rezistența soiurilor etc. în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim.2. rezerva biologică a parazitului. 2005].Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3. Daucus carota. prognoze și evaluări. fenologia plantei. Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage). Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: .ecologia parazitului. în urma diferitelor observații. Se vor lua în considerare . Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol. Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură. cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f. cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit.3 – Relații complexe).Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament.. Urtica dioica. în locul celor aviatice.

cu metodele şi procedeele intensive. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. Pe cealaltă parte. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. eroziunea alarmantă a solurilor. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire. Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. a surselor de apă dulce. la începutul secolului XX. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. Din punctul de vedere al agriculturii. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi.). nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură. În plus. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. a oamenilor. Tehnologiile organice nu pot asigura. riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei. se adaugă alte numeroase dezavantaje. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. antibiotice). distruse de chimizarea nesăbuită.intoxicarea permanentă a populaţiei. confirmă cu prisosință acest lucru. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. întrucât nu interesează sănătatea mediului. deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. din toate punctele de vedere. a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. Situația actuală a terenurilor agricole. Este important să menționăm faptul că. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că. dar aplicate la nivelul minimului necesar. consecințele pe termen lung. alergii. în scopul refacerii solului. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii.) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. îngrăşăminte. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii).a. în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. prezente și viitoare. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. de pildă. boli de piele grave etc. presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. ci doar profitul imediat. Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. A. a speciilor de insecte utile. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. nu se susține. cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. Agricultura ecologică (biodinamică. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. în acest moment. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. stimulatori. regulatori de creștere. ocrotitoare de mediu. La acestea. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense. În privința ponderii celor două sisteme. cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. împânzite de ferme 130 .

ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă.2. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică.3 ani). Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. comparând producțiile sistemului convențional. crustacei. uniuni. care se naşte. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. cooperative cu acest obiect de activitate. iar biodiversitatea va fi conservată. Aceasta este denumită perioadă de conversie. Substanţa organică este formată din 85% humus. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. 25% aer şi 23% apă.ro). magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale. colembole. Se vor planta perdele de protecţie. El este format din 45% substante minerale. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi. Deși are doar șapte procente.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. alge şi ciuperci) reprezintă 4%. trăieşte şi poate muri. Au apărut legi drastice. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. consumatorii preferă aceste produse. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. în Occident. intensiv. actinomicete. Trecerea de la agricultura convenţională. dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %. unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. 9. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. Badgley și colab. în funcţie de o serie de factori. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse. nematode. institutii specializate. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. Cu alte cuvinte. B. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc.3). b. Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole. în toată lumea. cu privire la securitatea alimentară a planetei. (2007) de la Universitatea din Michigan. Sondajele de opinie arată că. în care grija față de sol și față de mediu este primordială. mediul înconjurător se va păstra curat. Activitatea.) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol. Din acest 5%. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. 7% substanţe organice.ecologice.agricultura-ecologica. iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Fără aceste componente ale solului 131 . intens chimizată. există o legătură foarte strânsă. În ultimii ani s-au înființat. substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. microflora (bacterii.. miriapode. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni . cârtiţe. iar fauna (protozoare. Solul este un organism viu. Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. menționez că există studii care infirmă acest lucru. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale. acarieni. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat. La fel se pune problema și în cazul animalelor. Elemente componente ale agriculturii ecologice a.

Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice. In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei. d). alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc. se vor calcula cu atenţie dozele optime. îngrăşăminte verzi. În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. de exemplu. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. granit..nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului. culturi succesive. prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. agricultură organică. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive. e. . mulcire etc. nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. Acestea sunt naturale. Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd. fecalelor. concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc. greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură.) Sămânţa şi materialul săditor 132 . acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă. care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială. revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar. Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă. Paiele cumpărate de la alte întreprinderi. ca şi cele din producţie proprie.Completarea necesarului de microelemente. iar îngrășămintele verzi din lupin. c.) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii.Administrarea sistematică de gunoi de grajd .cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase. Cercetările efectuate în diferite țări arată că. datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului. chiar și în cazul fertilizanților organici. . Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: . Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă.Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7). succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare. prevăzute în legislație. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică. alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. . tufuri vulcanice. proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd. anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. a gunoiului de pasăre.Evitarea compactării solului. . nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere.

practicarea culturilor asociate. sau plase. răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. de culoare galbenă. împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război).minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. cuiburi pentru păsări. Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. toamna şi primăvara. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie.) și distrugerea lor prin ardere. ci ei se controlează. preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli. paraziții nu se „stârpesc". Pentru controlul paraziților în agricultura biologică. semănatul sau plantatul la epoca optimă. Exemplu: 133 . apoi se va trece la cele cu efect de omorâre. gândaci). dar netratat chimic. impotriva muştei cireşelor. activitatea biologică.).). scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. structura. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". iradierea sau tratarea acestora cu microunde. utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică. adăposturi etc.) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. se pot obține rezultate foarte bune. se poate folosi însă și material biologic convențional. pH-ul. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic. strângerea cuiburilor de omizi. instalarea de capcane cleioase. fertilizarea organo . tăierea unor părţi din planta atacată (făinare. igiena fitosanitară. se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică. instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. strângerea plantelor bolnave. Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive. ca sperietori împotriva păsărilor. metodele preventive sunt cele mai importante. la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). muştei morcovului şi a musculitei albe. În anumite circumstanțe. f. focul bacterian al rozaceelor etc. Se interzice tratarea chimică a seminţelor. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică. instalarea de benzi argintii. ger. cel mult se combat. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului). păduchi. strângerea zilnică a fructelor căzute. lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul. secetă etc. dăunători. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură.În principiu. sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. cu multe leguminoase. de exemplu. asolament armonios. strângerea fructelor mumifiate. văruirea pomilor de două ori pe an.

salvie. buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire.) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură. instalarea de capcane feromonale. fructe tuberculi ş. refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. 2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 . cimbru. crăiţe. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor.permanganatul de potasiu. dacă acestea din urmă nu dăunează. bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. în sol. conduraşi. ceapă.). numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. când plantele sunt sensibile la îmburuienare. levănţică. Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice.. eficace. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. Mijloace biologice („viu contra viu"). în timp ce. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante. cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. 2005]. dar încă destul de scumpe. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație. folosirea mijloacelor microbiologice de combatere.a. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. g. nepoluate. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia. acarieni prădători. omizilor. Constau în combaterea unor dăunători. țesături etc. În Europa. Sunt moderne. bacterii. ci printr-un complex de măsuri.4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. folie. Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). ţelină etc. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare. C. celuloză. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. sănătoase și cu principii nutritive superioare. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc. pătrunjel. În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor. preparate care îndepărtează dăunătorii. în beciuri şi depozite. capcanele se strâng şi se opăresc. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze. folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. În plus.. ciuperci). dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. Desigur că. preparate care omoară dăunătorii (insecticide). viespi parazite etc. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. în relația cu buruienile). trandafiri etc. asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. mentă. îmbunătățește structura solului.. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană. [Morar și colab. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). pelin. înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. pe sol.).

O. Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop. de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. Înregistrarea activității ca producător.șase luni. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor.U. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). normelor metodologice referitoare la aceste aspecte. Pe baza legislației europene. numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic.șase luni.un an. 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. ele fiind supuse permanentelor schimbări. Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică.2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. pentru animale de lapte . Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații. . . 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare. importator.03. permit obținerea certificatului de produs ecologic. pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile). Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”). 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. pentru rumegătoare mici și porci . 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. legilor. prin completarea fișelor de înregistrare.G nr. pentru a include producția animală. . ordonanțelor de urgență. a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA). Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR).M nr. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr. 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.Ordonanța Guvernului României nr. producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: . sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică.doi ani. 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice.O. alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.ORDIN nr. procesator. 219 din 21. .un an. 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare. Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică. 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr. Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma. Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 . Pentru o bună informare a consumatorului.ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. pentru vitele de carne . 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii.ORDIN nr.Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. pentru albine . pentru pajiști și culturi furajere . . în conformitate cu legislația în vigoare. 34/2000.

atât pe plan mondial cât și în România.8 bilioane $.426 ha în 1998 la 150. au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene.. 136 .955 hectare (5. Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice. Îngrășămintele. cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca.Bioterra” . 19 – producția zootehnică. 527/2003. 2 a HG 917/2001.500 în 2007. Folosirea altor produse.agricultura-ecologica. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală.. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1. conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements).1992 – Primul poligon de agricultură ecologică . Organizarea comercializării produselor ecologice. America Latină (20%).81% din suprafața agricolă). În Elveția.773 hectare în 1991. aprobata prin Legea nr. În anul 2004.G nr.016 ha în 2006 (6%). obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225.08% [Aldescu. de la 17. iar la bovine și caprine de la 1. 41 – crescători de albine și un importator).000 ha (2. iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii. 2007].700 în 2000 la 96.5%). Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr.ae” În anul 2003. pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr. Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică. Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %). momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: .200 în anul 2007.000 hectare. 34 / 2000. Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754. 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic.2006 – Sigla . valoarea de piață a produselor organice era de 27. În anul 2007. se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic.1997 – Asociația. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură. într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare.Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale.U.2001 – Birou de agricultură ecologică .500 ha în 2007. Asia (13%).2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică . În Letonia. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www. la 166. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică.000 ha. respectiv 5.8% din suprafața agricolă a țării. Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori. D. în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE.2004 – Organisme de inspecție românești . cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR.38/2001 .2000 – O. Pe plan mondial. adică 1. cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124]. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14. America de Nord (4 %) și Africa (3 %). În anul 2007. de la 10. iar în anul 2006 – 121. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48. Conform Ministerului Agriculturii.2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică . FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau). În România. în anul 2006. acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită.2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară .ro. care nu apar în această listă este interzisă.438 ha în anul 2000. Aceleași instituții precizează că.

hidrocarburi etc). Clasificarea poluării După natura poluantului.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . zgomote etc . provocând dezechilibre ecologice. Poluant. Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: . modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative. . introducerea de elemente biologice .2.factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. nu însă inainte de a atrage atenţia că. a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană.floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui. 10. care degradează componentele nevii ale mediului.. substanţele radioactive etc. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. a structurii trofice. Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu. . cărbunele. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie. sulfuri. se fac referiri la poluare. orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. particule solide. Poluarea este una din ele.PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. b.factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali. insecticidele. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu. a productivităţii biologice.1. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici. detergenţii. asupra ecosistemului întreg. freonii etc. întâlnim: 137 .) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice. Poluant. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a. 10. vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător. desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. NH 3. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. Poluare. cum sunt: erbicidele. reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor. Ca atare.factori fizici: radiaţii ionizante.

cadavre etc. 3 . Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze. cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop.) cometele şi meteoriţii. rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii. b.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră". arderea deşeurilor. excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv. Poluare artificială. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. păcură şi gaze. In funcţie de starea lor de agregare.biologică. având ca surse: a.3.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele. incălzit etc. motoarele cu ardere internă (58% din total). Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri. formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. d.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2. . este cel mai răspândit poluant atmosferic. Aceasta poate fi: . sub formă de frunze moarte. Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită. datorată acţiunii vântului şi a ploilor.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi. tei. a circulaţiei rutiere. pesticide. gaze din industria chimică etc. altele se datorează unor condiţii naturale. solului şi apei. produsă de ionii unor metale grele. Poluare naturală. mesteacăn etc. dejecţii. Acest tip de poluare a luat o mare amploare. odată cu apariţia civilizaţiei moderne. 10. După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. ce elimină particule solide. B. unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp.vulcanii. se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene. praful de la fabricile de ciment. incendiile etc. Concentraţia maximă normală de CO2. H2S) care impurifică aerul.hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . cu apariţia deşeurilor menajere etc. NH3. 3 mg/mc de aer.).. industria fierului. .) eroziunea solului. a apărut sub influenţa factorului antropic.bioxidul de sulf (SO2). c. f. oţelului. . Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune.) reziduurile vegetale şi animale. e. Are o acţiune redusă asupra organismului.A. Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: . eutrofizarea apelor. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. admisă în atmosferă este de 0 . 1 . petrochimică.hidrocarburile. detergenţi. cu creşterea producţiei industriale. poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali.fizică. produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă. a celulozei şi hârtiei. produsă de zgomot (poluare sonoră). . Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei. rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică.oxidul de carbon (CO). bioxidul de carbon (CO2). iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii. gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă). .).). 1 0 . deşeuri. ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. praf etc.

în condiţiile unei atmosfere umede. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. brumă sau prafuri acide). apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei. la pierderi de humus. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. c. Ploile acide conţin. a cursurilor de apă şi lacurilor. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. frecvenţa expunerii. farmaceutică. b. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02).6. 139 . Acesta afectează sistemul nervos. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. În 1952. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5. în urma activităţilor industriale. la Londra. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca.2. alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. aparatul circulator şi sângele. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. a. compuşii azotului. Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. N. ajunse în atmosferă. pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari. H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). NH3. la absorbţia unor macroelemente din sol. Astfel. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie. transporturi. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi. Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive.6. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. K. industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. în timp ce. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. . când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. de asemenea. P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. ninsoare. arderea combustibililor fosili. Aceste substanţe. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate.3. de fabricare a HN03). N2O. căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie. 10. S. Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. CO2 = 4 ani. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. NO2. coloranţilor e t c .industria chimică. NO.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara. se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic).

de asemenea. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. În atmosferă. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. Atmosfera.3. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. ratificat de 150 de ţări. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. în sprayuri. e. Alături de substanţele clorurate. în principiu. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. la 140 .3. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. în condiţii normale.3 până la 6%. şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). In ultimele decenii însă. mai rece decât suprafata Pământului. De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante.4. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte).) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . construcţii de piatră etc. intensitatea ploii. d. cantitatea de ozon este relativ constantă. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor. în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. cu toate implicatiile lui. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. în refrigeratoare. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. 10. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale. mărimea picăturilor. cât şi cele terestre. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei. Astfel. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. 10. ca urmare a activităţilor industriale. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon.intervalul dintre ploi. efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele.3.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km.

Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice. hidraulică. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec.3. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 .5.1. Desigur. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv. Datorită activităţii antropice. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. 10. chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală.. pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. In ceea ce priveşte apa. arată o încălzire. în absenţa acestui efect. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi. va emite un flux radiativ. chimică. generând efectul de seră natural. ca urmare. utilizarea surselor nepoluante de energie. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren. a mareelor etc. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. al XIX-lea. iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi.rândul ei. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care. începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală. în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria.6oC. In consecinţă. pe plan mondial. înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. industria o restituie în proporţie foarte mare. aplicarea de tehnologii nepoluante. Poluarea apei 10. cu 0. Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte.4. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate. cum sunt: sursa eoliană. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. 10.4.

colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 . şantiere e t c ) . boli virotic e . ape uzate menajere. floră şi faună.) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect.ape uzate de spălare şi transport. în exces. Aceaştia sunt caracteristici. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a. Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice.Poluanţi anorganici. în care poluanţii sunt: resturi alimentare. b. stătătoare. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. amine. uree. 10.a). dejecţii.Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. săpun. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate).3. în care poluanţii sunt: resturi de furaje. dejecţii. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă. detergenţilor. împărţite în: . sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. ajung în ape provocând poluări marcante. . . boli parazitare şi alte boli infecţioase.ape provenite din secţiile de producţie. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare. utilizarea corectă a pesticidelor. nitraţi. detergenţi. maselor plastice. provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. fabrici de zahăr) etc. De asemenea. amoniac. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene.Poluanţi organici. . industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl). Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. nitriţi. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om.4. zootehnie. De asemenea.4. în primul rând. medicamentelor. industriile petrochimică. abatoare etc. prin scurgerea de pe solele tratate. microorganisme etc . prin spălarea echipamentelor etc. apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care. murdare. . acid clorhidric.). industria alimentară (fabrici de conserve.) ape uzate din zootehnie. c. aşternut. fibrelor sintetice. In funcţie de gradul de poluare. prin transportul de către curenţii de aer. b. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă.) ape uzate industriale. . 10. acid azotic etc.2.ape de răcire (poluantul este căldura). însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). microorganisme etc. Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot. devin incompatibili cu viaţa.

se acumulează. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. In a doua categorie. Controlul acestor surse este dificil şi. duc la degajare de H 2 S. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. de infiltraţie. Nutrienţii. c.4. fără epurări prealabile. foarte atentă a resurselor. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. practic. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor.4. sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale. 10. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. Din punct de vedere practic. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. mai ales a apelor continentale stătătoare. a modului lor de funcţionare. degradarea biocenozelor. la deteriorarea calităţii apei. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. Substanţa organică depusă în cantităţi mari. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi. principali responsabili ai eutrofizării. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). apoi azotul. În timp. a surselor difuze. intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. este degradată pe cale anaerobă doar parţial. ajungând în râuri sau în pânze freatice. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti. ca urmare a activităţii umane. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O.4.5. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. al posibilităţilor de control al acestor surse. prin diverse procedee. 10. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. din întreprinderi industriale. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. 143 .) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor.

Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. Grătarele fine separă. respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. Grătarele sunt rare şi dese (fine). De pildă.6. Este afectată şi producţia primară. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. la o creştere chiar mică a temperaturii. deznisipatoarelor. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. Grăbirea ciclurilor vitale duce. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . La încălzirea până pe la 20°C. la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. Fiecare specie.4. care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. sitelor. Dacă deversarea se face într-un lac. clorură ferică etc. pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. pe o distanţă variabilă. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. 10. de apariţie a adulţilor etc. producţia primară înregistrează chiar o creştere. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. decantoarelor etc. În decantoarele primare. la animale poikiloterme acvatice. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. de unde este evacuat. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. adaptat pentru a funcţiona pe biogaz. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. schimbarea dimensiunilor indivizilor. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. aceştia pot muri în masă. Treapta biologică . temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal. deci la scurtarea ciclurilor vitale.

Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . În fig. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. microbiologici (bacterii coliforme. 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca. ioni amoniu. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l). Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). consum biochimic de oxigen – CBO5. consum chimic de oxigen – CCO etc).dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. mecanică și biologică. CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. culoare). nitraţi. 145 .) fizici şi chimici (pH. streptococi etc. Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros. cu cele două trepte de epurare. nitriţi.

Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 . 75.Fig.

constă în intensificarea procesului de eutrofizare. erbicidelor. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. 1 . se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. cele cu azot. Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. Olt. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. pot să se transforme în nitrosamine. suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. în tubul digestiv.5. Studii recente au arătat că azotaţii. datorită florei intestinale. iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. raticidelor etc. sau sunt folosite în cantităţi excesive. Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. Din plante. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. 2. Mureş. atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ.10. În România. în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor. azotaţii ajung la om. în tractusul intestinal. Ei se combină cu hemoglobina. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. Fiind solubile în apă. Prahova). reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. substanţe cu acţiune cancerigenă. de mare eficacitate şi adesea 147 . care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. de deşeurile de natură industrială sau menajeră. unde în condiţii reducătoare. 5 . dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate. Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor. 1 0 . în apa potabilă şi deci la om. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. în râuri. de apele reziduale. Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. 1 0 . o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. situaţii în care apar grave anemii. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. organofosforice. 5 . lacuri. fungicidelor. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice.

dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. animale nevertebrate sau mamifere. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. 148 . deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie.3. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. în interval. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. deocamdată nu poate fi oprită. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi. inhibă enzime. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. în special cele proaspete. Pesticidele afectează zone foarte întinse. Pesticidele din biomasa vegetală. la artropode cât şi la homeoterme. Se ştie că 2. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. a pesticidelor utilizate în prezent. plante superioare. “Sisteme de agricultură integrate”. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. Soluţia cea mai eficientă. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. ca de altfel multe alte pesticide. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate. cultivarea unor anumite plante. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. utilizarea unor microorganisme. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme. Astfel. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană. afectează sistemul nervos atât la insecte.1.3. Pulverizarea insecticidelor din avion. Omul. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani). Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. constă în reducerea treptată. Producerea şi utilizarea lor. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice.5% din totalul speciilor ce populează biosfera. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. de zeci de milioane de hectare. Compuşii organocloruraţi. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor.

Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. ci şi în plan politic şi educaţional. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). acum 250 milioane ani. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. deşeurile casnice etc. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte. semnată de 168 de state. în special. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). oficial şi la nivel internaţional. la conservarea păsărilor migratoare. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. Termenul este atribuit lui E. politice şi etice. tehnologice.O. prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. dezvoltării durabile. Această creştere nu a fost constantă. atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om.1. care au determinat apariţia unor 149 . Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii.Wilson. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. cunoscut entomolog şi sociobiolog. genele pe care acestea le conţin. Un număr mare de specii suferă un declin rapid. ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. apoi strategia. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. sunt realizări incontestabile. dezvoltate in milioane de ani. Recunoasterea importanţei acestei discipline. a habitatelor naturale. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale. reprezentată de milioane de plante. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. În poluarea mediului. economice şi cele ecologice. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate. implicând oficialităţile locale. distrugerii habitatelor. Se referă. animale şi microorganisme. ca rezultat al vânării excesive. au început să fie distruse de activităţile oamenilor. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific. in mod obligatoriu. interdependenta dintre problemele sociale.96% din totalul speciilor marine. Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice. când se pare că au dispărut intre 77 . Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. reziduurile provenite din industria alimentară. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. de la Johanesburg (2002) ş. zgura metalurgică de la termocentrale. Pornind de la acest adevăr. s-a dezvoltat conceptul. economice. complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11.a.

500 USD. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. vânatul. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. răşinile. Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. Valoarea biodiversităţii 11.2. lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural. In prezent. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi. speciilor. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. Oamenii. De exemplu. latex-ul. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici.2. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. standardul de viaţă va fi în scădere. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. combustibilul lemnos). comunităţilor biologice şi ecosistemelor. solul. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. apele. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă.1. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. ca urmare a efectelor degradării mediului. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. 2. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. industriile. De exemplu. Produsele nelemnoase din pădure. speciile rare. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. Valori economice directe 1. Multe resurse naturale precum aerul. fructele. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. incluzând vânatul. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”. 11.

fungi. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. In cazul plantelor cultivate. animale. bacterii sau viruşi necunoscuti. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.) Productivitatea ecosistemelor.2.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS.2. rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii. viaţa marină din estuare.adesea cu cheltuieli foarte mari .5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. sunt derivate din plante. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. în zile sau săptămâni după ploaie. în anul 1846. cartoful fiind un aliment de bază. În Irlanda. reducând substanţial valoarea terenurilor. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. a. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. 11.U. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante.A. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide. Sedimentele reduc indicele de 151 . particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce.domestice. Atunci cand vegetaţia este degradată. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute . cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. precum seceta. bacterii. Astfel. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. Atunci când sunt pierdute specii.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1. comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului. Mai mult. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. b. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal. Exemplele pot continua. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. virulenţei unor fungi. După cercetări intense. animale. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge.

Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. g. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat. la nivel regional. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. Astfel. la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii.) Monitorizarea factorilor de mediu. La nivel global. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. observarea balenelor etc. 152 . Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. depinzând de insecte pentru polenizare. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2. Multe cărti. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. Valoarea monetară a acestor activităţi. a cantităţii anuale a precipitatiilor. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. h. ape uzate. efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. pesticide. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică. materiale multimedia. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. în parte.) Ameliorarea climatului. pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. fotografiatul.) Recreerea şi ecoturismul. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. e. tabere ornitologice. La nivel regional. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. f. c. programe de televiziune.) Relaţiile dintre specii. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului. reviste. d. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer.

economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. In concluzie. elefantii. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. denumite megafauna charismatică. leii. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. 11.4. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale. accidente cerebrale. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Câteva specii. variabile care înainte erau scoase din ecuaţie.2. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 . Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme. 11. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie. îndeosebi în tările dezvoltate. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor.11. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. ca panda. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii.2. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia. In decursul ultimilor 20 de ani. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele.3. pierderea memoriei.3. cuantificând şi impactele asupra mediului.

în esenţă. circa 1.4. ţară ş. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia. întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică. o anumită regiune. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13. De-a lungul timpului. 154 . implicit. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce. de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi.genofondului din interiorul populaţiilor unei specii. nu numai un factor de erodare a acesteia. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006). de ritualuri păgâne sau creştine. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". Conservarea biodiversităţii 11. cel mai puţin studiat. Prin aceste practici şi tradiţii. în deceniul trecut.800. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. În acelaşi timp.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile.a. de-a lungul secolelor. ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. tradiţiile şi creaţiile umane. soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. s-au consolidat o serie de tradiţii populare. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea.4. asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase. 11. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută. în toată complexitatea sa. Cauzele principale constau. supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială. integrate într-un anumit biotop.000. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei.000 iar numărul de specii descrise de circa 1. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens). In toate regiunile Globului. în supraexploatarea speciilor. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei. varietăţi.600. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame. iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. cel mai adesea prin metode empirice.m. Problema apei devine una globală. Afirmaţia se bazează pe faptul că. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie.d. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride. cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. C. pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate. D. precum şi de rase. despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. Acest tip de biodiversitate este. B.1.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. în mod cert.

naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare. b.specii rare.specii vulnerabile. cât şi în concepţia dezvoltării durabile. parcuri naţionale. rezervaţii de conservare a naturii.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate. . a. în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi.) Categorii sozologice de specii Multă vreme. Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor. 75. tot aşa. ori prezentau o valoare biogeografică deosebită. aşadar. 16). 1998) ecologic. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte.specii sau taxoni neevaluaţi.specii potenţial ameninţate. monumente ale naturii. Pe plan mondial.specii dispărute.4.2. raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig. la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. . În acest sens. alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . .pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. . Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". .specii ameninţate. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . . 11. regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 . peisaje marine sau terestre protejate. . Conservarea „in situ" rămâne.specii ale căror statut nu este încă elucidat. s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia . ideală pentru strategia conservativă. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey.ştiinţă a conservării biodiversităţii.specii fără interes pentru lista roşie. rezervaţii de resurse naturale. aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi. soluţia optimă. chiar şi una sentimentală. dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig.specii în mare pericol. putem constata că echilibrul şi evoluţia. .

de recreere sau culturale. distingem: a. La noi în ţară. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă.3. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative. istorice. Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor. formare şi demonstraţie. Delta Dunării şi Parcul Rodna. prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. păduri de mangrove. 11. dune. Retezat.) colecţii tematice. situri arheologice. 7. Uneori. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). 1. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. Ceahlău. de o valoare excepţională. culturi in vitro şi embrioni care. pe lângă cercetare şi supraveghere. 6. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare. 4. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. culturale etc.antropologice. rezervaţii ale biosferei. 2.) Rezervaţii de conservare a naturii. Piatra Craiului etc. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. 3.). (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării.colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) . În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional. În rezervaţiile biosferei. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. De la noi din ţară. Călimani. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. Apuseni. Acestea sunt reprezentate de peşteri. delte etc. Delta Dunării etc. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş. care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei. care sunt protejate. Sunt arii “total închise”.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale. care pot fi: . Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate. se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie. Bucegi. În cadrul acestui sistem de conservare. Mănăstirea Hurezi. ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. 5. zone sălbatice împădurite etc. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. vulcani. Munţii Rodnei. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. suprafeţe cu o anumită floră şi faună). regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple. Domogled-Valea Cernei.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri. din anul 1992. b.4.colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). din toată lumea.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase.

conservatoare de cereale. de-a lungul timpului. ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. la orez circa 2.4. 800 la câini și porumbei.-100˚C). favorizată de condiţiile climatice. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. d). ecologice şi economice sunt interdependente şi că. Astfel există conservatoare de tip livezi.studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii.000 etc.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă. Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice. la măr 3. colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid). se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C)..000. . Omul este așadar și un creator de biodiversitate. . Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice. mai ales din categoria celor tradiţionale. 1. 730 la 157 . 11.) conservare in situ. biospecii..000 de soiuri.dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. . conservatoare de legume. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C). în ciuda denumirii. angajându-se în această muncă. 84 soiuri de măr. Naturalisţiilor. pe lângă rolul primordial al conservării in situ. prin aceasta.implicarea. pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative. sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale . Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol. c. Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1. rol care va deveni. În cadrul acestor bănci de gene. soiuri. Conform datelor furnizate de Mackay (2003). aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei. 160 căpşuni şi 53 de cireş. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : .temperaturi scăzute (criostocare). nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și. fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. Este tot mai evident că problemele sociale.declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale. pierderea unor gene sau combinații de gene). . fie pe termen scurt (la -70. unde colecţia cuprinde 963 soiuri. grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii. Reamitim ca în Irlanda. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj. . prin tehnici moleculare. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane.490 la ovine. la cartof au fost create 4.470 la bovine.descifrarea structurii genetice a acestor populaţii. Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. care nu mai sunt utilizate pe scară largă. petru supravieţuirea umanităţii..identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii. staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice.. conservatoare de rase etc. fie temporar (la 1-9˚C). aspect care face să se reducă costurile implicate.4. soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. din care 378 soiuri de păr.

în favoarea soiurilor moderne. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. adeseori. Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. de la jumătatea secolului al XIX-lea. 2003. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. Les Semences de Kokopelli etc. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. Mai recent. în anul 2005. 600 la caprine etc. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale.. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. venite din partea oamenilor de ştiinţă. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. dăunători. 2004]. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională.. 2005. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. Semnalele de alarmă tot mai numeroase. 2004. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable.) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică.5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. pentru agricultori. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. timp de trei ani consecutivi. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60. În baza acestei directive. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922). Confederation paysanne. 2002]. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli. 2005]. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. 1994]. Lammerts van Bueren și colab. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. În anul 2001. Micheloni. Nature at Progres.. 2002]. cartoful fiind un aliment de bază în această țară. Negri. 650 la porcine.găini. Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură.. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE.

România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale. în zonele în care au fost obținute soiurile respective. După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale. o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor. deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură. prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate. În România. dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim. Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. cu populaţie îmbătrânită. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare). Acestea riscă însă să se piardă definitiv. 2007]. Varietăţile valoroase.961 probe. 73. deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. 2007]. colecții de lucru și biodepozitare.. apariția de mutații dăunătoare. seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca. singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13. Această modalitate de prezervare. Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS.locale). mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale. iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. în condiții de temperatură și umiditate reduse. De exemplu. 73). Fig.

la morcov (Daucus carota). luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). inflorescența tipul umbelei. culoarea verde la umăr.diametrul miezului exterior la umăr. felul de creștere a frunzei. creșterea rădăcinii laterale (secundară).dimensiunea rădăcinii în creștere. colorația verde în interior și la vârf. Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). țuguirea rădăcinii.culoarea distribuită în secțiune transversală. intensitatea culorii. poziția involucrului pe umbela principală. miezul interior plus cel exterior combinat . diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. numărul de frunze mature per plantă. forma umbelei (când e complet dezvoltată). tipul ultimului involucru pe umbela principală. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii. felul de grupare a rădăcinilor. poziția rădăcinii in sol (la maturitate). forma rădăcinii în creștere. De exemplu. pubescența frunzei. evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. culoarea albă în miezul exterior. lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului. grosimea miezului extern în zona umărului. caracteristicile miezului rădăcinii (fig. Fig. tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță. lungimea rădăcinii. independente de factorii de mediu. pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). numărul de frunze mai jos de umbela primară. diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. numărul mediu de 160 . numărul de zile până la înflorire. tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat). tipul frunzei. intensitatea culorii. vârful rădăcinii. caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) . proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. dimensiunea umbelei primare deschise. extinderea culorii verzi pe umăr. forma umărului rădăcinii. Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur). diametrul mediu la pedunculii deschiși. culoarea frunzei. omogenitatea colorației rădăcinii. pubescența pețiolului. secțiune longitudinală. numărul de umbele per plantă.Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. forma pețiolului în secțiune transversală. ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct). greutatea rădăcinii. 74) . axul rădăcinii. diametrul rădăcinii la umăr (mm). 74. lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul. Suplimentar. suprafața rădăcinii. ramificația rădăcinii. culoarea/pigmentația miezului extern. sincronizarea înfloririi printre plante.longevitatea. disecția frunzei. înflorirea . Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. numărul mediu de pedunculi per umbelă. extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr.

lungimea paniculului (cm). numărul de ramificaţii de ordinul II (cm).1. în contrast cu descriptorii de caracterizare. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. diametrul seminței. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). 4. 161 . citologice. 2. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. Evaluarea secundară. devenită în momentul transferului efectiv transgenă. al unei unei plante sau al unui animal. fertilitatea.d. numărul de rânduri de boabe. lungimea bobului (mm). [Străjeru și colab. iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic.m. în cazul organismelor pluricelulare. culoarea semințelor la maturitate. diametrul maxim al tulpinii (mm). înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm). numărul de spini pe nervurile secundare. 2006]. obţinerea. aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. lungimea ştiuletelui (cm). densitatea florilor în umbelă. până nu demult. Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12. numărul de semințe per umbelă. numărul total de frunze.. dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. Descriptorii de evaluare. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care. rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. lățimea fructului. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes. culoarea anterelor. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar.a. variabilitatea culorii la flori.a. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. numărul de frunze până la ştiuletele principal. masa a 1000 de boabe (g). o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. timpul până la maturizarea semințelor. lungimea fructului. taxonomice s. pubescența la baza primului spin. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. diametrul minim al tulpinii (mm). performanțele agronomice. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi). sfărâmarea semințelor. lăţimea bobului (mm). numărul de flori hermafrodite si staminate.pedunculi per plantă. patologice. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. confluența spinilor. culoarea stigmatelor. pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare. lăţimea ştiuletelui (cm). greutatea per 100 de semințe (mg). introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă. lățimea maximă a petalelor distale. incluzând cercetări fiziologice. durata receptivității stigmatului. a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu. 3. greutatea boabelor/ştiulete (g). culoarea florii. culoarea în centrul pedunculului. fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă. numărul de boabe pe rând. culoarea boabelor. convarietatea. Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. lățimea seminței (mm). producția pe metru pătrat (g/m 2). o genă umană transferată în genomul unei bacterii. lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). genetice. simetria florilor periferice. înălţimea plantei (cm). curbarea spinilor. număr de flori per umbelă. Spre exemplu. Aici sunt incluse: productivitatea. culoarea anterelor. biochimice.

În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe. iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. prin brevete.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii.2. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor. la descendenţii organismului transgenic. El a devenit celebru. pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. Este vorba. de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973.a. O transgenă este. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. În fapt. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu). aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. inclusiv al propriei sale specii. nu atât pentru realizarea sa. realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. chiar dacă codul genetic este universal. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. aşadar. pentru medicină şi farmacie ş. Semnificaţia. pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare .3. 12. la un anumit erbicid. 1971). în SUA şi NOVARTIS. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). în Europa. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. aşadar. mult mai mult decât o simplă genă de interes.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice. la rândul lor. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. ea este o veritabilă construcţie genetică. 12. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic.5. cum ar fi MONSANTO. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. foarte interesate în plante transgenice. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. dotate cu proprietăţi noi. Până în prezent. Unele dintre ele vor fi. Dar.

caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale. în mod normal.o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae). Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: .4. Este vorba de un şoarece gigant. bere şi vin. Avantaje generate de transgeneza animală: .) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal. hormon de creştere. adică inactivă. . . în ţesutul lor. se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om.originea acordării primului brevet pentru un organism viu. Plante transgenice A. de două-trei ori mai mare decât cel normal. pe care o vom nota în continuare Bt. o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. în câteva cazuri. iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. Exemple: . b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă.creşterea productivităţii animalelor domestice. cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională. interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. coli) sintetizatoare de proteine umane. Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. bacterii (în special E.). cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi. aşa cum se prezintă ea în bacterie. prin urmare.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri. adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. 12. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală. conţin proteina insecticidă. În SUA. toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui). interferon. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . entuziasmul a fost cel mai mare şi.riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă. sub aspect biologic.o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. .producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. giganţi ai agrochimiei. Începând cu finele anilor 1970. folosite în scop terapeutic: insulina. care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor.

Apoi. se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat. declanşarea bolilor virale (virozelor). b. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă). c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. . În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor. prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel".) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită.. Astfel respectiva genă a fost modificată. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a. a agenţilor patogeni şi a insectelor. în esenţă. se simplifică procesul de combatere a buruienilor. bioplasticele. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: . B. sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional. d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor. obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: .) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice.inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. astfel ca să codifice proteina activă. enzimă responsabilă de înmuierea fructelor. fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. . Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi.dăunătorului. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele. cu un spectru nutriţional mai echilibrat. . pentru prima dată.inserţia unei gene care blochează galacturonaza. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii.blocarea sintezei hormonului de maturare. c. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor.) Pentru agricultori În primul rând. O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. d. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide. iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor.coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie.tratamentul culturilor de soiuri convenţionale. folosinduse doar un singur erbicid total. cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. e. astfel.) Avantajele plantelor transgenice. e. are loc o 164 . întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes. În plus.

Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. C. înainte de toate. De exemplu. din nou. deci investiţii suplimentare. c. prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare.Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. de accesul la pământ. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. la secetă.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . (la care s-a 165 .) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . De fapt. căci pieliţa sa era fragilă. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. în 1996. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total. motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. iar. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă. prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie. iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid. la temperaturi mai scăzute etc). practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. În primul rând. apoi.Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. dacă influenţează microorganismele din sol etc. culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. practicând o monocultură de rapiţă transgenică. se riscă.Efecte secundare nedorite. de sistemele politice. . rezistentă la un erbicid determinat. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor. alte investiţii şi alte riscuri.) Riscuri ambientale . adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. o problemă de acces la hrană.„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. rezistente la acelaşi erbicid. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. În SUA. lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale.selecţie folosite până în prezent. se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene.creştere a producţiei agricole. care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale . cu gust metalic şi suportă greu transportul. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este. într-un viitor apropiat. b. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc.Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. De exemplu. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite. la aciditatea crescută a solului. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. accelerarea selecţiei de buruieni hibride. Aşadar. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. de epuizarea solurilor sau. .

Se cunoaşte faptul că.transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic.000) a seminţelor transgenice. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. tot de tip OGM. pornind de la culturile-OGM. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă. În cazul plantelor transgenice. În Scoţia. 1% porumb Starlink. d. Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice. chiar de la începutul autorizării primelor culturi. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . în 1998. întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte. în vara anului 2000. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil. în special). În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. încă. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată. fiind poluate 35% dintre eşantioane.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. e. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 . hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. rezistente la un alt insecticid. rezervat numai în scop furajer. privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. în Franţa. pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali.Contaminarea porumbului transgenic de un altul. vor produce noi organisme transgenice. pe 4500 ha. . prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente. până atunci. Aceasta se poate numi poluare genetică. estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că. în afara celor ţintă.5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2. rezervorul biodiversităţii acestuia. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide". Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. Mexicul (patria de origine a porumbului şi.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. . De exemplu la finele lui septembrie 2000. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. . Astfel. În iulie 2001.

Pusztai (de la Rowett Institut. gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat. care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. pentru mărirea valorii furajere. să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly.. înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri.Creşterea rezistenţei la antibiotice. conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. desigur. de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură. De exemplu. dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă. prezentă într-o anumită plantă. În ediţia sa din 29 mai 1999. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante.. eutanasiată în februarie 2003). În acelaşi timp. Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. mai ales în vastele culturi transgenice. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. o soia îmbogăţită în metionină. A. „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. . Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă..plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor. unde sunt prezente numeroase gene virale. s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale.. În plus." şi denunţa „. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. f. . Marele necunoscut este reprezentat.. Contrar concluziilor lui Pusztai. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate. anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. De aceea.Apariţia unor noi alergii. fie în timpul proceselor de transformare industrială. iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". considerându-le fără pericol pentru om. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali".„Afacerea Pusztai". o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic.Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic. cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. dar periculoasă pentru consumul uman. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. erau normali.. Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie). . se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător..

tutun. b. Mexic. porumb şi rapiţă. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). dovleac ş. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie. de puţin timp. Argentina. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. papaia.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. China. Olanda. ca şi în Europa. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total. ele debutând în SUA. dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. şi solicitările cetăţenilor-consumatori. În SUA. la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. c. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare. Canada. din ce în ce mai mult. brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. apoi în Argentina.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. Aşa cum s-a precizat anterior. d. pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. În 1980. Din 2002 încoace. aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o. Africa de Sud.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. Australia. D. bumbac. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty".a. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. Această premieră. România. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996). Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. Aceste prevederi au generat. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. La numai şapte ani de la debutul lor oficial. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. iar. Referitor la caracterul transferat acestor plante. Canada si China). în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. restul de plante transgenice (cartof. căci 168 . O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. utilizare. Norvegia şi alte ţări europene. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Portugalia. declanşarea a numeroase critici în Italia. în 1998. Ucraina. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. E. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Cu alte cuvinte. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate.

Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. chiar „diabolică". Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System". OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. sporirea produşilor chimici ceruţi. acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”.pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. . F. unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. mai întâi.intoxicarea şi moartea. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. unde fermele au suprafeţe foarte mari. din care. Şi. de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. „cu randament ridicat". 169 . . oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani. vor dispărea şi speciile perene. împiedicând-o să se reproducă. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. care. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: . de fapt.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80. întrucât el „termină" viaţa plantei. aspect cunoscut şi demonstrat deja). va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). toate buruienile anuale din aceste culturi. în cantităţi tot mai mari. ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. Dar. iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate.ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. sugestiv denumit „Terminator". Apoi. Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. Astfel. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). a seminţelor produse de plantele transgenice.sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. prin care vor dispărea. acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor. „prin ricoşeu". treptat. prin geniul genetic. în curs de dezvoltare. în final. mai mult ca sigur.

Mai rămâne. Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. în Germania.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice.G. în Franţa. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. care doreau să le dezvolte la scară mare. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. transgenice şi convenţionale. cele două tipuri de plante. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. în mod separat. în mod special. de ultima sa înflorire . fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei. Tot în Franţa. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. În Franţa. ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. încă o dată în plus. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale. descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. s-a opus debarcării containerelor. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. Dar situaţia s-a schimbat brusc. UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. Pentru a calma spiritele. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. În iunie 1999. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). Italia. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. În Spania. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". Minoritatea ştiinţifică angajată. când. ca urmare. temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. carnea provenită de la crescătoriile industriale. În SUA.OGM-urile. adesea violent. în curând. livraţi pe piaţă atât în Belgia. oficial. agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. nu se cere agricultorilor să recolteze. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM. unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. începând cu 1996. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . Anumite ţări (Austria. În cursul verii 2001. cea mai mare ţară agricolă din UE. În lumea agricolă a UE. Această „afacere" ilustrează. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. produşi în crescătorii uriaşe din Belgia. ca excepţie. Probabil. Astfel. aceste culturi au fost primite în moduri diferite.

piaţa mondială a seminţelor-OGM. a Europei şi a altor continente.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. 1. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite.de-vie transgenică. care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. Filipine. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". Chile. Coreea de Sud. 171 . jumătate controlează. 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. India. Thailanda etc. care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. 3. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie. în 1984. trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud. După ce au acceptat alimentele-OGM. H. care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. 2. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări. dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. Noua Zeelandă. Astfel. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. Australia. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. Australia şi Canada au refuzat. în totalitate. deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii". Uruguay. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". În martie 2000. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. În 1999 (Japonia. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. situate în afara UE. firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. Dintre cele 10 multinaţionale. Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM. a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. Canada şi Australia).) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. Argentina. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. până acum. protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). b. care pregătise de fapt acest protocol. astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. Argentina a fost aceea care a ameninţat.

în ansamblul ei. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări. din ce în ce mai ostilă OGM-urilor. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă. Astfel. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. Totuşi. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. printre altele. atât pentru alimentaţia umană. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. Unele specii locale acvatice pot dispărea. 172 .În final. totuşi. altele pot creşte numeric. De la publicarea acestei reglementări europene. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă.1. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Din păcate. ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. În august 2003. cât şi pentru cea animală.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE. reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. c. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0. după 4 ani de negocieri. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). ca malaria. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. Acest protocol prevede. se pot stabiliza noi stări de echilibru. Directiva UE constituie un progres remarcabil. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. Pe lângă etichetaj. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit. d. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri.

cinegetice. la vest de Munţii Stâncoşi. animale pentru scopuri alimentare. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. Coleoptera).13. vectori ai malariei. pricinuind mari pagube economice. b. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat. în succesiunea generaţiilor.200. a apărut malaria. estetice. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. circa 12 mii au murit. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici. tehnice. crustacei. În 1950. la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. au fost deteriorate în mod ireversibil. păsări. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. a genofondului populaţiei pătrunse. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. afidul Phylloxera vitifolii (ord. S-au introdus vulpi din Europa. Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. Curând. esenţe lemnoase. care până atunci existau numai în Africa. duşmanii naturali ai iepurelui. biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. Până atunci.000 în 1873. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. decorative). Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. întreaga floră şi faună endemică. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. Introduceri neintenţionate Prin anul 1929. întreaga structură a biocenozelor unice. 17. rezistente la filoxeră. peşti. a). În acest proces. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1. important dăunător pentru culturile de cartof.000 hectare). După o perioadă de 6-7 ani. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic. după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse.2. fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). iepurii au devenit parţial imuni. înmulţirea şi extinderea iepurilor. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. reuşeşte să se stabilească în 173 . Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). moluşte. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA.5 milioane în 1945. Ca urmare a acestor introduceri. astfel încât în prezent. Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). mamifere. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. 9 milioane în 1882.

păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. În aceste zone. indiferent de zona geografică. Cercetările arată că. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. cu circa 5 km pe an.el şi să se reproducă normal. se produce şi astăzi. a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. recreativă. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. pescuit. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. din zonele respective. Funcţiile pădurilor. sunt multiple: hidrologică. inclusiv a marilor mamifere africane. este împiedicată colmatarea lacurilor. trebuie spus că. este moderat regimul viiturilor. în general moderând-o. Supraexploatarea solului. Evaluări aproximative arată că circa 20. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. pe lângă aceasta. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. Întregul deşert al Saharei. din aceleaşi cauze. iar în unele împrejurări. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. sanitar-igienică. 13. Dar. Extinderea deşertului. cel mai mare din lume. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. alteori afectează interesele economice ale omului. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. pădurilor. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective. Pădurile influenţează clima locală şi regională. Coroanele arborilor. Cercetările arată că. interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. în interiorul Saharei actuale. ecologice. prin frunzişul lor.3. Litiera are şi ea acest rol şi. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. când afectează biocenoze întregi. Capitolul 11 174 . 82% au dispărut în ultimele trei secole. estetică. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. climatică. în perioadele preistorice şi istorice. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni. De asemenea. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. local sau pe tot arealul lor. la inundaţii. de protecţie a solurilor. în care caz sunt afectate numeroase specii. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. ape abundente şi o faună bogată. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului.

) Toate speciile pot deveni. utilizând tehnici noi. Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. muzicienii au fost inspiraţi de natură. Aceste specii pot deveni extincte sau. b. poeţii. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor.. În India 175 . libertate. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. plante. Simplele informații despre o specie. de-a lungul deceniilor și a secolelor. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. soluția se găsește într-o plantă. Pentru mulți dintre aceștia. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme. scriitorii. zoologii caută noi surse de proteine. rău. pe termen lung.) Toate speciile sunt interdependente. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural. datorie. d. c. artiştii. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală. filozofii. In istorie. dreptate. De aceea. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta. virtute. cu conținutul și rolul lor în viața socială”. ca parte a comunităţilor naturale. rațiune). caracter.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii. mai grav. morală. alegere. prin acțiunile sale. relațiile omului cu societatea în ansamblu ei. 2001]. trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. dintre care enumerăm câteva: a. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. e. Adesea. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber. Speciile interacţionează într-un mod complex. moleculare şi filogenetice. Atunci cand speciile devin extincte. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment. obligație. de la o perioadă istorică la alta. Conform dicționarului enciclopedic (2004). 1998]. observarea ei în muzee. Conștiința ecologică s-a format treptat. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. un animal sau un microorganism.) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii. morav. clericii. Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului.. Etica ecologică include o serie de principii. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. Omul. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab. cu legile lor de dezvoltare istorică. la un moment dat. dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. Odată cu pierderea unor specii de animale. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă.

Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). prin operele lor. omul. ca și în etica ecocentrică. Cristea (1983). ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele. zoologul Howard T. c. Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. rostit la o conferință. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor.) O concepție egocentrică.) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității. medicul. Chiar și aceste lucruri. omul a devenit superior tuturor celorlalte specii. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile. Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. Stugren (1988). Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. de-a lungul deceniilor. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”. extremist. nu sunt numai amenințate. Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice.antică.1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. b. Soran și Borcea (1985). găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”.) O concepție ecocentrică. (1988) și alții. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. În secolul al XIX-lea. care se află dincolo de puterea distructivă a omului. marele ciclu al apei. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. indiferent că este copac. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund. în ansamblul ei. 176 . Puia și colab. după biodiversitate și bioconservare. om sau insectă. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii. (1999) în trei categorii: a. Redăm un fragment din cuvântul ei. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. În anul 1962. făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe. îmbolnăvirea ambianței. în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii. în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. nu a individului. referindu-se. cu toate componentele sale vii și nevii. În servicul umanității deci. sarcina noastră este să i le smulgem”. iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne. Dar m-am înselat. cu o abordare liberalistă. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. în general. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. renumita cercetătoare americană Rachel Carson. Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful