Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

........5... 13...3.... Semnificaţia.5........4... 12............ Deteriorarea mediului prin supraexploatare…………………......3.........1....5.. ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI......4.......... Capitolul 11...........2.....3...................... pericolele şi evoluţia transgenezei……………............ 11.... 12........................ Valoarea biodiversităţii……………………………………………………….......... Valoarea existenţială………………………………………………… 11.10......4......... 11..... 10 12.......... Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale..1.... 12.. Capitolul 13..........2.............. 11..................2.......4. Conservarea biodiversităţii..... BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11.4... 13...... 11.. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme..... 11...... Consideraţii generale..2.................. 10...... Capitolul 14.......... Conservarea “ex situ”………………………………........ 11...............6..3....2. Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10......4........ Microorganisme şi animale transgenice……………………………………….........4.... Tipuri de biodiversitate......... 13...... 11.1..................... 11.......4........2..............2...... Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10.1............ Poluarea cu pesticide…………………………………………………...2... Biodiversitatea – o problemă globală…………………………………….... 11...... Valori opţionale……………………………………………………… 11......2.3... Valori economice indirecte…………………………………………..... ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC………………………….............. Poluarea solului………………………………………………………………........ ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 . Conservarea “in situ”......2...4...... Valori economice directe……………………………………………....1..... Plante transgenice…………………………………………………………….... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12.................1......... Obţinerea OGM-urilor……………………………………………………….

a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă.1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. ploile acide. în secolul trecut. peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. reducerea biodiversității. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc. odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). în anii ’70 ai secolului trecut. în mod convingăror. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele.. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc. față de Planeta care îl găzduiește. în special în ultima jumătate de veac.PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni. În Evul Mediu. atât în ceea ce privește resursele. eutrofizarea apelor. Secole de-a rândul. diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 . S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. cuceritorul naturii. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. Pădurile tropicale. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. împotriva echilibrului natural. de-a dreptul demente. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi. Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. nu au întârziat să apară. Din păcate însă știința. deteriorarea stratului de ozon. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. neatinse în urmă cu 500 de ani. scăderea fertilității solului. În ultima vreme. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. După unele estimări. Problemele legate de conservarea naturii. că trăim într-o lume limitată. Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. pe care o exploatează și o transformă cu violență. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. a opoziției dintre societate și natură. în ansamblul ei. a indiferenței oamenilor. emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. Într-un singur deceniu (1979 . în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin. Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării.

precum și celor care și-au adus aportul. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. la apariția sa. iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. biotehnologie etc. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie. într-un fel sau altul. dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului. 10 mai 2008 Autorul 6 . de ecologie generală. de la amenajarea orașelor până la educație. ireversibil. silvicultură. Cluj-Napoca. industrie. Desigur că. Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. cele două componente ale existenței noastre. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului. fiecare principiu. agricultură. precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. a doua de agroecologie. în multe manuale de ecologie. din păcate. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. turism și viața de zi cu zi.). Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune.mari. fiecare aspect. adeseori. pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei.

atât unele cu altele. introduce termenul de ecologie. Odum (1971. În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. biocenoze.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi. Este vorba despre retroacţiunea 7 .ştiinţă. în limba greacă. Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari. ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne. Aristotel (384 – 322 î. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci. în anul 1866. gospodărie şi logos = cuvânt sau. iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”. Din punct de vedere etimolologic. Hr. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală. în 1861. deci. Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. atât organic cât şi anorganic”. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871). Hr. Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier.) şi Teofrast (372 – 287 î. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu. Botnariuc şi Vădineanu (1982) .). hidrologi. discipolul lui Darwin care.1. în 1792. oicos = casă. 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor. De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. abia de Pasteur. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant. ca precursori ai gândirii ecologice. rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. cât şi cu lumea din jurul lor”. numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. în accepţiunea modernă .

auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic. economie. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. în cadrul ramurilor 8 . 1984]. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . ecologia sistemelor naturale etc. demecologia şi sinecologia. demos – popor. sin .T. motiv pentru care se impune munca în echipă. ecologia și etologia primatelor etc. biochimie. chimie. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice. ecologia solului sau ecopedologia. dispariția unor specii. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice. În figura 1. (1973). ecologul trebuie să fie un enciclopedist. Acestea sunt: autoecologia.protecţia mediului. Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor.împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. ecologia umană. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană.]. (2001) etc. fizică. ecologia așezărilor umane. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie. economie. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană. brioecologia. aplicative și specializate.P. Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. anatomie. sociologie etc. cu diverse categorii de specialişti... morfologie. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii. Stugren (1982). etnologie. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului. Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări. H. schimbările climatice globale s. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau. entomoecologia. adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. ecologia silvică. ecologia plantelor. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului. etologie etc. Odum. genetică. uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp.evenimentului. Apariţia si amplificarea poluărilor. Demecologia (gr. de cunoştinţe deosebite. 1983). După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei. mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii.. accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. măsuri. Un alt criteriu. Puia și colab. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe. Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. omul și hominidele.. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E. Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. ecologia lichenilor. ecologia și gospodărirea ariilor protejate. antropologie. ornitoecologia.a. Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. de imaginaţie şi anticipaţie. De aceea. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). În linii mari. sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. el trebuie să cunoască taxonomie. iar sinecologia (gr. mai restrictiv. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”. Autoecologia (gr.. ecologia fungilor. Astfel. (1971. În societatea contemporană. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde.

Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. nici ecologii cu ecologiștii. Fig. ecologia este nu numai o ştiinţă. Așa au apărut: ecologia terestră. Ecologia a fost definită mai sus. 1.. 2001] 1. Delta 9 . ecologia acvatică.P.. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. vizează mediul de trai al viețuitoarelor. ecologia mediilor subterane etc. Odum (1971).2. Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști. Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării. După E. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul.specializate ale ecologiei.

Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. N. Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. Godeanu. Ghinea. P. N. Peterfi. Berca. Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. M. Stugren. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. Coldea. Al. N. N. Botnariuc şi A. G. D. Bercea. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). biospeologia. Şchiopu. I. T. Dumitrescu. Rădulescu. Gyurko. Săvulescu şi P. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. V. M. Pop. În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. I. I. Doniţă. acad. Bănărescu. H. L. Cartea de ecologie scrisă de N. Soran. Ştirban. Băbeanu. Băcescu. A. Gh. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. N. Şchiopu. Rotaru. M. Al. L. Popovici. Enculescu. Ivan. sub aspect ecologic. Racoviţă. 10 . Prodan şi Al. Boscaiu. Cotigă. Papacostea. P. Penescu. După cel de-Al Doilea Război Mondial. B. Borza. PopoviciBâznoşanu. M. amintim pe acad. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. Munteanu. S. I. Filipaşcu. Olteanu. Dintre continuatorii lui Antipa. N. Decou. V. L. C. Simionescu. Olteanu. D. Al. Munteanu.V. Ionescu. Borza. Giurgiu. C. Murgoci. Puia. Bândiu. A. D. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E. I. V. V. I. St.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre. Coste. Andriescu.

11 . fenomene. moleculele. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. sistemul de lucrare a solului etc. organismul viu. populaţiile etc. o pădure etc. [Vădineanu şi Botnariuc. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente.). un lac de câmpie. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). De exemplu: un vas cu apă. 1 . pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. 2 . In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. De pildă. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat. 2 .) Caracterul istoric In sistemele biologice. la rândul său. aflate în interacţiune. nici energie. ţesuturile. Astfel. a. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. închis ermetic. adică istoria lor. identice sau diferite. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu. 1982]. Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii. celulele. este organizată în sisteme. întreaga materie vie sau nevie. pentru a putea explica organizarea şi structura. constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. un recif de coralieri. un nor. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie. Sunt sisteme realizate numai teoretic. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. organele.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. organismele. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. un ţărm de mare. nebiologice. Ex. ca şi întregul univers. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. elemente tehnologice etc. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. Exemple: o stâncă. Conform concepţiei sistemice. simboluri. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător.

cartof.. mult mai “agresivi”. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. La nivelul individului se repetă. mai mult sau mai putin fidel.) s-au obţinut. La o serie de plante cultivate (grâu.]. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici. adică să-şi păstreze subsistemele componente. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab. 1948. Acesta este considerat un rău necesar. la un moment dat. gesturi sau alte activităţi). în loc de două ca la indivizii normali.) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. 1973 etc. la distrugerea sistemului. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică. viţă de vie. 1981]. în timp ce. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce. deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie. ovăz. care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. pentru a-şi îndeplini funcţiile. 3x). este necesar să-şi menţină integralitatea. Astfel. fenomen denumit redundanţă. în final. cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. deci repetarea excesivă a mesajului. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete. culori etc. substanţe chimice din sol. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică. precum poliploidia. au invadat preerile Canadei. Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat.. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise.b. patrimoniul genetic al speciei.). pot fi exploatate în favoarea omului. fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar. la nivel individual. sistemele biologice. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite. adaptarea la noile condiţii de mediu. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. de regulă.]. adică sunt apte să recepţioneze. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 . Redundanţa excesivă. Sistemele biologice. în celulele somatice. comparativ cu cele diploide [Tarnavschi. alcătuite din numeroase părţi componente. din apă sau eliminate în mediu). chimice (mirosuri. prin ameliorare. comparativ cu organismele diploide [Teofil. ţesuturi şi indivizi. Numeroase cercetări arată că. să prelucreze. a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi. diploizi.vertebrate). c. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg. Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. patru (tetraploizi. 5x) etc. 2004. Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. proporţia poliploizilor va creşte. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. Astfel. structura şi modul de funcționare a populaţiei. să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme. în linii mari. suprapopulaţia). 4x) cinci (pentaploizi. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. măr. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). unele dintre aceste fenomene. poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. fiziologice (comportamente diferite. codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. specii ornamentale etc. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective. În ameliorarea plantelor şi animalelor. Trebuie menţionat că. Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii .) Integralitatea Un sistem. citat de Cristea 1991]. nici în transmiterea informaţiei. Bănărăscu şi Boşcaiu.

în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide). In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile. care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. în timp ce.4°C). La sistemele lipsite de viaţă.). 2). Cu cât sistemul este mai complex. un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. la dispariţia lui ca sistem (de exemplu.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii. ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice. pe sexe. are alte însuşiri decât în afara sistemului. o anumită structură pe vârste. Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale. acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite. Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. La nivel de populaţie. Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. ca urmare a echilibrului dinamic. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. d. stânca sub acţiunea picăturii de ploaie). O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. frunzele de porumb se răsucesc. Astfel. în tensiunea stresului. f. înseamnă că are mai multe programe. biocenoză. în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută.) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite.) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. De exemplu. iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback). cu atât corelaţiile sunt mai numeroase. Un rozător în captivitate. este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. integrat în sistem. frunzele revin la starea lor normală. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă. Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. e. ale unei populaţii sau 13 . ca orice sistem cibernetic. Orice sistem biologic. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente.) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui.părţilor componente. aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. g. structură genetică etc. în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării.

biocenozei şi ecosistemului. Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast.. 1982] 2 . a structurii pe vârste. 2. 3 . menţinerea temperaturii corpului. a presiunii sângelui etc. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme. Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant. funcție esenţială a indivizilor.biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie.). populația de Taraxacum officinalis din livadă etc. pe sexe etc. populaţia. B.c E .dispozitivul de recepție . energie şi informaţie. ecosistemul. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul.dispozitiv efector Fig. care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație. Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii. Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii. Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge. Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. A. biotopul şi habitatul. O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii.centrul de comandă . Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. biomul şi biosfera. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă. a prolificităţii. într-o măsură mai mare sau mai mică. la nivelul populaţiei.) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie.c E E Conexiune inversă R C. Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 . indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate.) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul). biocenoza.

deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole. izbucnirea epidemiilor. În evoluţie. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică. atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi.stabilirea densităţii populaţiei. fără pierderi şi imigrări. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. urmată de degradarea biotopului. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. mortalitatea este una ecologică. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. pe de o parte. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. în cazul supraexploatării păşunilor. etiolarea plantelor. nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . iar în final la deşertificare. ferite de atacul animalelor carnivore. densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. dacă o considerăm un sistem închis. Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. sunt: rata natalităţii. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. respectiv scăderea în unitatea de timp. distrugerea covorului vegetal. Aşadar. Din păcate. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. de aceea. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. În realitate. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. dependentă de condiţiile de mediu.

greacă. vulcanii etc. succesiunea anotimpurilor. mareele etc.m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. uneori chiar catastrofală. care nu-i mai permite refacerea.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb. de o anumită amploare. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. pomorum (gărgăriţa florilor de măr).numărul total de indivizi. dominanţa. zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. afinitatea. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza. uraganele. Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză. abundenţa. o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc.. o populatie de A.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi. Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. Pentru studierea. poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa. iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran. hidrosferei si atmosferei. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius.).1.numărul total de specii din biocenoză. o populatie de V. 16 . Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. poate să dispară. pornind de la un număr mic de indivizi. a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: . echitabilitatea. microfaună. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze. 1984]. cu o anumită frecvenţă. Aceste fenomene au variaţii periodice. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. . Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare). Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită. microorganisme). bios = viaţă. prin acţiunea selecţiei naturale. C. o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). cutremurele. koinos = comun). Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3. Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat.) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. sub aspect cantitativ. Variaţiile neregulate. D. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu. perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile. diversitatea etc. Dacă populaţia se reface. inaequalis (rapăn). Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei. 1971]. genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. biomasa totală şi repartizarea pe specii.

pe o suprafaţă în pantă. dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. animale. 1975]: c. Astfel. Din contra.4. Plecând de la constatarea că unele biocenoze. atât interspecifică cât și intraspecifică. Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. plauri.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză. în Delta Dunării. au număr foarte diferit de specii. datorită diversității habitatelor (dune de nisip. Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: . vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). lacuri. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. b. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). E. la un număr de indivizi egal. De exemplu. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a. Aşadar. Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11. păduri etc. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop. O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă. desigur.ecosisteme marine 17 . Numărul acestor specii va fi.4. supusă eroziunii. cu condiţii vitrege de viaţă. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic. unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat. De exemplu. Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. ape curgătoare. heleștee.). Spre exemplu. Importanța diversității agricole. într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante. fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu. spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. diversitatea speciilor va fi săracă. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. o pădure. între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. atunci când biotopurile sunt neuniforme.2. bălți. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare. un ciclu biogeochimic local. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns.) și numărul speciilor va fi mai mare. respectiv cele rezistente la elementul respectiv. un parc.. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. cu cât au fost mai mult timp omogene. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective).

sudul Japoniei. Noua Zeelandă). b. biomul palustru .ecosisteme terestre . biomul marin 2. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. Tasmania. biomul mlaştinilor 5. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. vegetaţie luxuriantă. Australiei şi Indiei.) Biomurile acvatice continentale: 1. c. 4. biomul oceanic III. 3. biomul deltaic. cu frunze dure şi mate.) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. sud-estul Australiei. nivo-glaciare. Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia. biomul stepelor. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). Acestea. bogate în liane şi specii epifite. Asia). b. biomul savanelor. Scoţia şi continuă în America de Nord. biomul deşerturilor: a. tropicale şi subtropicale. 2. temperate. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig. Africa. tufişuri. d. caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II. caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee. insulele Canare. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. terenul devenind arid. Africii.ecosisteme antropogene F.ecosisteme de ape interioare . biomul lacustru (sau lentic) . Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor. răspândite în zone din America de Sud. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 .. 7. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a. combinate cu temperaturi joase. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. creează condiţii bune de umiditate.) Biomurile marine şi oceanice: 1. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă. formând o centură boreală de conifere şi mesteceni. Cuprind zone ale Americii de Sud. Madagascar. 6. Noua Guinee. păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. peninsula Scandinavă. 5. Estul Chinei. determinate de zonele latitudinale ale planetei. cu multe straturi. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a. păduri de conifere. situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. 3): I. iar în perioada secetoasă aceasta moare.al lacurilor 3. b.. c. păduri tropicale cu frunze căzătoare. corespunzând zonărilor geografice. Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. plante spinoase etc.al bălţilor 4.) Biomurile terestre: 1.

microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci.a. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri. cu perioadă scurtă de vegetaţie. Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an. grote şi din reţeaua interstiţială. cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie. cu viaţa din peşteri. pe câţiva centimetri. 19 . în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat.etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin. temperatura medie anuală este de .2 oC. faună care se dezvoltă în golurile nisipoase. secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară.) alpine . din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor. la altitudini de peste 2200 m.) arctice (peisaj climatic extrem. precipitaţiile peste 1200 mm/an. IV.) Biomul subteran. b.

Deserturi. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. 7. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene. 1968]. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. 5. 12. 1. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile. Păduri subtropicale umede. Păduri tropicale umede sempervirescente. 2. Semideşertuiri. 14. Silvostepe. 10. 6. Harta vegetaţiei Globului. Mangrove. 8. 11.. 13. 3. Savana cu ierburi. 4. [Brockmann şi colab. 3. Păduri de conifere . Stepele din zona temperată.Fig. 9. Savana cu arbori.

17. 16. Silvotundra. Tundra. 18.boreale. Vegetaţie alpină seminivală. 20. Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă. Tundra montană. Deserturi reci nivoglaciare 31 . 15. 19.

lumina. de specii cunoscute şi descrise. acarieni). Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab. altfel spus. umiditatea . acvatică sau terestră. atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. Cele două extreme delimitează. echinodermele şi cordatele.385. în absenţa cuprului. Aşadar. optimul său de dezvoltare. Animalia şi Plantae. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis. al treilea domeniu este Eucarya. artropodele. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire. formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”.. pteridofitele. Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici.temperatura. substanţele minerale din sol).și focul). vitele vor suferi de boli fiziologice grave. pH-ul. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici . este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme. bioxidul de carbon.G. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă). influenţându-le manifestările vitale. Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. specii cu nucleu propriu-zis. moluştele. Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). expoziţia). Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . pentru fiecare organism.. Conform Legii minimului.protozoarele. domeniu care include patru regnuri: Protista. gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal . cobaltului şi a manganului din hrană.insecte.) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului. 2001]. mări și oceane. Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1. altitudinea.talofitele. 21 . spongierii. salinitatea. mişcările apei). factorii geografici (panta.000 specii. reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme. al doilea domeniu şi regn este Archaea.1. considerat ca fiind evoluţionar distinct. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate . factorii mecanici (vântul. desigur. muşchii. oxigenul. factorii chimici (azotul. De exemplu. biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. Este vorba. 2002]. Fungi. apa. Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza. celenteratele. viermii.

populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim. adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite. pupă. Desigur că.1. temperatura optimă va fi şi ea diferită. inclusiv a stadiilor vulnerabile. De aici rezultă că. Astfel. 1995]. deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). în care se face tratamentul fitosanitar. În caz contrar.t0) d unde d este numărul de zile. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju.. Desigur că. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0). în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an.1. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică. 1978]. Pentru o anumită specie.3. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K). dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22. la 18. prin urmare. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective. pantă etc. ou. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici. larvă.3°C. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. în timp ce. expoziţie. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6.1. În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. 22 . iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective. Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. Trebuie precizat faptul că. Astfel. De exemplu. De exemplu. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t . viermele merelor are zero biologic de 9°C. deoarece pentru avertizarea stropirilor. 3. 1990].1. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare. alături de foc. dezvoltarea nu mai are loc.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu. fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi.. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii. luminii și apei ca factori ecologici. Deci. după condiţiile climaterice locale. temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie.1. Sub această temperatură. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume.

se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). seminţe de plante.) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. ouă de 23 . Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. Astfel. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent.Fig. Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr. unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare. La viţa de vie. înflorit etc. 4. Fiecărei fenofaze (dezmugurit. Oprea (1995) arată că. chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. la peste 19°C. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. În anumite condiţii. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. La pomii fructiferi. 1995]. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă.3200°C. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. 1990] La plante. ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură. vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. la peste 21°C. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . trebuie să fie de minim 2900°C. vinuri de calitate superioară.

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele.1. Mimetismul constă în imitarea coloritului.200-2. Impatiens noli-tangere. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă. Armeniaca vulgaris. care suportă semiumbra. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui. Amaranthus retroflexus.Suprafaţa totală a frunzişului St . mazărea necesită 11. prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. în condiţii de lumină difuză. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. agrişul (Grossularia reclinata). pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei. prin gustul său foarte neplăcut. Comparativ cu ceilalţi factori ecologici. . duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita. muşcături veninoase. In sens ecologic.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum). Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . Juglans regia. 27 .. cu lungime de undă scurtă. gusturi sau mirosuri neplăcute etc. culorilor. tutunul 2. If = 5-8/ha. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5. . iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca. Efectul informaţional cel mai general al luminii.ultraviolete. “Funcţia energetică a ecosistemelor “. In cursul evoluţiei lor. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. zmeurul (Rubus idaeus). dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină. 2001]. distanţelor. Helianthus annuus etc. obiectelor înconjurătoare. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre.000 lucşi. Persica vulgaris. Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. Plantele au nevoie de un minim de lumină.800. Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă.heliofite. Vitis sp. situată pe un sol bogat şi climat favorabil. În felul acesta. care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus). grâul şi orzul 1. cum sunt Oxalis acetosella. diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare. Cerasus avium. o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. acumulată în substanţele organice. De exemplu.. De exemplu. o specie de fluture din America de Nord. sunt dăunătoare. iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). 1999].Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2. În cazul unei păduri de stejar şi carpen. confundându-le cu insectele pe care le imită. datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. motiv pentru care va fi evitat de păsări. pentru animale. De aceea.800-1. mişcărilor. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi. pentru înflorire. 6.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin. Amygdalus communis. murul (Rubus caesius).sciofite (umbrofile). de umbră. iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf .) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace.400 lucşi [Criveanu. care preferă lumina mai puţin intensă. iedera (Hedera helix) etc. desenului şi a formei generale a. constă în perceperea formelor.

8) care se confundă cu mediul ambiant etc.. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. orbirea prăzii. metazoare etc. prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. alge.) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright. Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. întâlnirea pentru împerechere etc. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens. 10). culoarea şopârlei cenuşii. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului. ciuperci. 28 . Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația . mai ales dacă stau nemişcate. insecte (licurici)]. 9).(a) (b) Fig. 7. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. La unele organisme (bacterii. 6. 2001]. atragerea prăzii. care imită viespea (Vespa crabo). 8. o muscă. astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani.b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului.Syrphus ribesii (a). Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. în timp ce. Pe lângă sursa cosmică de lumină. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii.). ramuri uscate etc. cât mai ales la organismele acvatice.se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze. fără mijloace de apărare. 7) și a unor specii de broaşte (fig. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. desenele de pe corpul şerpilor (fig. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. Mimetism . Fig.

9. formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. 2004]. fenomen ce poartă numele de fototropism (sin.) plante de zi scurtă (ex.Fig. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb. brânduşa de toamnă. Indiferent de poziţia plantei. lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor.de.1. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive. 1978]. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze. cânepa etc. 3. la măr. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular. iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. unele cereale. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei. morcovul etc. migrarea păsărilor etc. orezul. ele se vor menţine în stare vegetativă. crinul. De exemplu. 2000] Fig. salata. când fotoperioada este scurtă.. floarea-soarelui. înfloritul..). Imitaţie la pasărea gura.3. ceapa. Astfel. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob. S-a constatat faptul că. Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. în anumite intervale de timp. durata luminii depăşeşte nivelul critic. Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley. La plante. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. 10. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric.broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab.. pentru găsirea hranei. în condiţii de întuneric. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. 1982]. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. În privinţa înfloririi.. Apa 29 . hrişcă. ele ridicându-se în treimea superioară a apei. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ). crizantemele.1. heliotropism). tomate etc. ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. spanacul. Dacă la plantele de zi scurtă. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara. Spre deosebire de plante. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu.) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. meiul. 1982]. Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină. În mod asemănător se comportă şi ridichile. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan.

Puterea de solvire. poate ajunge la 100%. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante. roua. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. În ţara noastră. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. soiul Stanley. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. 1995]. atenuând oscilaţiile de temperatură. Primăvara. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab. 1979]. Apa este un solvent remarcabil. În perioada înfloritului. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. consumul de energie ar fi exagerat de mare. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop. proliferează bolile criptogamice. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. creşterea intensă a plantelor. 1993]. Astfel. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. atât de necesară pornirii în vegetaţie. sub gheaţa formată la suprafaţă. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. 1993]. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor. Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. Căldura specifică. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. inclusiv în anotimpul rece. În plus. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape.. Pentru plantele de cultură. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. în primăverile ploioase.Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor. Apa face posibil transportul acestor substanţe. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. În plus. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. adică se încălzeşte şi se răceşte încet. chiciura şi poleiul. din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. De pildă. 30 . Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie. zăpada. Conductibilitatea termică a apei este mare. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. La pomii fructiferi. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. nebulozitatea şi ceaţa. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual.. datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. fiziologice şi ecologice esenţiale. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. Dacă ar fi homeoterme. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. Maxim şi colab. la 250-500 mm stepa. dacă acestea se prelungesc. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. umiditatea aerului. grindina.

atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. precum termoreglarea. la pir 1086. iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. De exemplu. De pildă. nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. La plante. la dovleac 834. iar la animale influenţează diverse procese. 2001]. 31 . prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă. uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor). care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante. 1993]. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor. decât la cele nisipoase. cu ajutorul tunurilor antigrindină. fecunditatea etc. Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint.. la varză 539. umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor.Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). 1982].Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă.. . 1998]. constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab. în funcţie de starea în care se află: . cu textură grosieră.Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. [Dragomirescu şi Enache.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol. Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000. la porumb este 368. prin rănile produse organelor aeriene. cu textură fină.. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase. acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc.

32 . 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. 13. producând ofilirea acestora. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive. Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu. 1980] Fig. slab reţinută şi se pierde rapid. secetele au cel mai mare punctaj. 11). ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă.Fig. motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. Lambert şi colab.1 mm [Moldovan. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig. seceta freatică. Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. În acest caz. Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. în mod obişnuit. Dacă apa freatică este la mică adâncime. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu. Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. nu se întâmplă acest lucru. 12. pe baza a nouă criterii. Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică. 11. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. 13. este foarte mobilă. 1980]. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu. ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. vorbim despre o perioadă de uscăciune. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu. prin scurgere sau infiltraţie. (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. apa peliculară şi apa capilară. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. seceta pedologică.12. Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991). în zone unde. deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. în permanenţă uscat. .Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. - Fig. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0.

vişinul. pentru a reduce evapotranspiraţia. respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. insecte etc. antilopele africane etc. are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol.2. debitul acestora tinzând spre zero. părul. piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis). accesibile plantelor.). suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. păsări. aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee. cireşul.. Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă. iar savana cedează treptat locul deşertului. în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile.Nymphaea alba) . care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul . creşterea vitezei de infiltrare a apei etc. cu pretenţii intermediare faţă de apă. insecte etc. făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. Pădurea este astfel înlocuită cu savana. respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. în vederea extinderii terenurilor agricole. fiziologice şi comportamentale. reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate. Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor. îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. . focul de lungă durată. Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. diferite specii de amfibieni (ex. acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă). pentru a ajunge la apa freatică. Dacă focul este însă de scurtă durată. în Delta Dunării. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc.. el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini. În ţările tropicale.xerofite (plante). se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate. Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular.După un timp.higrofite (plante). organismele se grupează în patru categorii: .hidrofite (plante). Exemple: coada calului (Equisetum arvense). Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici. De aceea.. În funcţie de pretenţiile faţă de apă. iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor). de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. eliminarea de fecale foarte uscate. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede. cum sunt savanele.1. Mineralele solubile sunt spălate. Salamandra salamandra) etc. În unele zone. pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani. acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente. . Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. a râmelor și a insectelor. râma (Lumbricus terestris) etc. de pe solul neprotejat.mezofite (plante). Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. atât în aer cât şi în sol. Astfel. Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. orezul (Oryza sativa). 3. plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea. respectiv mezofile (animale). ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. apa din sol devenind inaccesibilă.). Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. cu deficit permanent sau temporar de umiditate. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 .

între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor.. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. În plus.). unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie.3. În pădurile de conifere. deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. al luminozităţii. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate. temperatura medie scade cu 0. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii. În zonele cu incendii frecvente.1. De regulă. în timp ce. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc.5 – 0. umiditate. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită. baobabul este lipsit de funze. biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente. 1982]. reprezentată prin păduri de stejar sau fag. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia. iar cele mai sensibile molidul (Picea sp.) care are scoarţa foarte groasă. expoziţii şi altitudini diferite. în sezonul secetos. vânt. De aceea. umiditate relativă a aerului etc. care vor influenţa structura ecosistemului. presiune atmosferică. saturat de apă. Factorii mecanici 34 . care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. Fructele lor. Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim. altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului. unde se găsesc păduri de fag. 3. Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum. scade temperatura. Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze. determină valori foarte diferite ale regimului hidric. Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură.4. la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. în zona dealurilor. intensitatea luminii. lemnul spongios. la Predeal se găsesc păduri de molid. Există însă şi excepţii.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. ce atârnă în copaci. pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită. De exemplu. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. pe măsură ce altitudinea creşte. expunerea solului la fenomenul de eroziune. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului.1. Expoziţia. 3. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie. De exemplu. 1995].). altitudine.. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol.) şi mesteacănul (Betula sp. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică . etc. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină. la aceeaşi latitudine şi longitudine. De exemplu. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban. umiditate relativă a aerului. temperatură. La noi în ţară. când se impune intervenţia fitosanitară. al vânturilor etc. În savanele africane.6 oC. specifică câmpiei. 1995].

Atât apele curgătoare (izvoare. cenuşă vulcanică). Apa transportă substanţe dizolvate. ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului. în special la arbori. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. mări. la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei. Uneori. coniferele. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip. pe suprafeţe întinse. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee.). datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. valuri. tornade etc. Astfel. Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. La unele plante terestre. praf. fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi. a. ascendenţi şi descendenţi. la acest factor. (animale). apa se scurge datorită pantei. lacuri. Astfel.) Mişcarea atmosferei (vântul). Vânturile neperiodice (uragane. 35 . alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate.) Mişcările apei.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat.). păpădie etc. maree. salcie. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei. alizeele etc. oceane) au diverse feluri de mişcare. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre. cianoficee etc. pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). stejarul etc.) şi cu caracter perturbator (furtuni. aşa cum sunt gramineele. tornade etc. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. berze etc. iar adaptările constau în producerea de polen uscat. Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. Cheile Bicazului etc. La apele curgătoare. deoarece. determinând productivitatea zonei respective. păsări răpitoare. acestea pot străbate lanţuri muntoase. mişcările apei constau în: curenţi verticali. b. papusul de la plop. determinând fenomenul de eroziune. Din punct de vedere ecologic. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice. stabilind legături între diferite bazine hidrografice.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic.. vânturile sunt cu caracter de regim. constituind bariere naturale pentru numeroase specii. aşa se formează vântul..). Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. prin săparea de chei (Porţile de Fier. având în acest sens structuri specializate (de exemplu. lipsite de vegetaţie. În apele stătătoare. Unele păsări (pescăruşi. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate). preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară. Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari . uşor şi în cantitate mare. mai ales asupra celor forestiere. iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare. de-a lungul evoluţiei lor. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. râuri. În zonele montane. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei. Nefiind o mărime constantă. de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor. în principal.În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei. Curenţii oceanici verticali sunt produşi. Pe de altă parte. insulare sau de coastă. care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul. pentru fixarea de substrat etc.

faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami).3%).9%).macroelemente secundare: S (0. Mo).4 . Ca (0. 1993].1. în compuşi insolubili.5. Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului. humusul se descompune. prin componentele sale. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 . microfaunei şi faunei.7% la fosfor și 0. Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. B. Cu ajutorul microorganismelor.01% din substanța uscată. iar înălţimea valurilor la peste 30 m.. La mişcările apelor stătătoare.6% la potasiu. Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. deoarece astfel sunt reţinuţi. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus. accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor.n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab. microelemente (Fe. şi deci feriţi de spălare. În sol. cationi cu rol important în nutriţia plantelor. Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul. 3. K) a căror concentrație în plante este de 0. Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-). Aşa de pildă.1. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul.01-7%). Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale.Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice.2 . dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile). 1995]. Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa. la viţa-de-vie. Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca. Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale. manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale. rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Mn.6% din substanța uscată la azot. H) decât argila. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean. P. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor. Excesul. ca şi carenţa. excesul de calciu poate conduce la blocarea. Astfel. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea.2 – 1. ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare. Mg (0. în elemente minerale produc boli fiziologice la plante. Na. după relaţia: 36 . Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice. florei. Zn. ultramicroelemente. o boală fiziologică gravă.1-0. Mg. provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. datorită amestecării masei de apă. K. 2005]. determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea. Cu. .02 . Solul. cu concentrații ce nu depășesc 0. 0. a fierului generând cloroza ferică.

bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6. Raphanus raphanistrum. De exemplu. în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii. microelementele au mobilitate mare în mediu acid.5-7.(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. Potentilla argentea etc. 1982]. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0. Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. în timp ce.. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. Festuca rubra. vom secătui solul în acele elemente. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH. Aşa după cum este cunoscut.). ionii de Al3+.specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis. Chenopodium album. unele specii importante de cationi precum Ca2+.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus. La valoarea 7 soluţia are pH neutru. Cu excepţia molibdenului. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5.. iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab. iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu. mobilitatea lor se reduce. prin formarea de compuşi insolubili. pe care şi-l asigură din atmosferă.specii mezotrofe.5).) . Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. însă pentru se lucra mai uşor. Luzula luzuloides etc. 1990]. cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata. devenind inaccesibil plantelor. porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot. Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7. K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului. Taraxacum officinale. precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani. Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului.. prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. Nardus stricta. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14. In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus.9. În felul acesta. Rubus caesius etc. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol. . absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. Astfel. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice. De exemplu. iar la pH alcalin sau neutru. în apa chimic pură.H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole. . când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. în mediu acid. avem: .14..5-6. 37 .).

câmpie. ei interacţionează permanent şi indisolubil.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află. făcută în capitolele anterioare.) şi suportante. mai ales prin industrie. mai rezistente la boli. deteriorarea stratului de ozon. ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent. Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta. tundră etc. Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . stepă. Solanum nigrum etc. Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici. Rumex stenophyllus etc. 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). Conform acestei legi. 3.) Legea toleranţei (Shelford.Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. în care se disting următoarele domenii: de carenţă. faţă de un factor ecologic abiotic.. ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare.).. preferante. în anul 1840. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor.1. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă.. Plantago maritima etc. care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea. podiş. pentru o insectă piatra sub care se află ectc. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima. . dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. ploi acide etc. care la rândul lor pot fi: obligatorii.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare. Juglans gerardi etc. . toxic şi letal (fig. 1979]. care se întâlnesc de regulă pe soluri saline. aceste limite diferă de la o specie la alta. de sute sau mii de km. sau se găseşte într-o cantitate insuficientă. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore. În fapt. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: .1. a. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean.. se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic.). dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. Astfel. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă. Prin urmare. 1993]. Desigur. 3. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica. prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani. bumbacul.7. optim. 14). munţi.Rumex acetosella etc.). specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa.) [Ivan. viţa de vie. dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte. care cresc obişnuit pe alte soluri. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte. planta nu se va dezvolta normal. Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse. Medicago lupulina etc. b. într-o zonă cu o anumită macroclimă. savană. plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis. Astfel. Datura stramonium. specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline. stejarul pufos etc. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ.6.) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

1981]. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu. autocontrolul ecosistemului. circuitul substanţelor.-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii. prin populaţii intermediare.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte.1. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. atunci în mod indirect.Fig. 2002] 3. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice.relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3.2. Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: . Independenţa sau neutralismul (0 0) . 16.2.2. De-a lungul timpului. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab..2. productivitatea ecosistemului etc. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii. De 42 . Efectul de grup în furnicar. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. Competiţia interspecifică (. 2. Relații heterotipice. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai.relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) . Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă.. fluxul de energie prin ecosistem. dacă nu direct. intensitatea şi formele selecţiei.

1982]. punându-l la dispoziţia plantei. Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie. Protocooperarea (+ +). 19). Complexul rădăcină .). Relaţie de mutualism a şi b. c. Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. substanţe azotoase şi dioxid de carbon. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. ambele populații fiind influenţate pozitiv. deci profită de pe urma convieţuirii. 17).regulă. relaţia este obligatorie. graminee. b. Alga. solanacee). rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate. girafe.ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu. 3. 5. dar şi ciupercii. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate). 17. prin utilizarea energiei solare. Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea. De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase. avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie. presiunea osmotică din hife fiind foarte mare. necesare algei în fotosinteză. Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami. lumină. fie intra. 18).fie intercelular. pentru nici una dintre specii. Fig. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă. produce substanţa organică necesară propriei existenţe. De exemplu. 4. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig. Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură). In acest caz. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. 43 . plante leguminoase . incapabile de sinteză. a. Comensalismul (+ 0). Ciupercile cresc. acumulează apa extrem de necesară gazdei. asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol.bacterii fixatoare de azot c. Mutualismul este foarte răspândit în natură. iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine. respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. Mutualismul (+ +). Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. adăpost etc.

21). Fig. O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme. Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. 44 . Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6. antagonism) (. dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4. Cuscuta sp. sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig.Structura biochimică a ecosistemelor.) şi lupoaia (Orobanche sp. Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe.) Amensalismul (antibioza. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă.). Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener. ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. După răsărire. pot intra microorganismele parazite.3 . 20). Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor. 20. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. animalele şi plantele heterotrofe. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. de exemplu. 7. Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură. 18. 19. Aşa sunt. torţelul are rădăcini. plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig. Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă.Fig. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp.

Fig. Spre deosebire de parazitism unde. 21. 8. de regulă. Ca şi în cazul parazitismului. deoarece ar duce la moartea parazitului. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. Un adult de 45 . parazitul nu-şi omoară gazda. 23. 22. Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. de aceea trebuie protejaţi. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide. un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig. Fig.) Prădătorism (+ -). relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Pentru culturile agricole. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata). Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp. prădătorul îşi omoară prada. Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr.

Relaţii interspecifice legate de reproducere. hiene. din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. fie congenitale. într-o oarecare măsură.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre. Coccinela septempunctata (buburuza) . După clasificarea la nivel individual. Punctul de vedere individualist tinde.2. 25. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. de răspândire.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora. Această dependenţă nu vizează însă hrana. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism. câini sălbatici etc. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. 24. evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . negativă pentru pradă. acţiunea prădătorilor este una benefică. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor. Fig. Fig. fie dobândite pe parcursul vieţii. 3. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană.2. pozitivă pentru prădător.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi. b. la multe specii. De exemplu. indivizii cu diverse deficienţe. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere. de hrană şi de apărare.2. Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a. A. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii.prădător natural al afidelor a. deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul. Aceste relaţii se referă la faptul că. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice. La nivel populaţional. ci diverse aspecte legate de reproducere. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei.) adult b.

C.. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. În acest caz. scaietele – Xanthium strumarum). prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. zoofage şi mixte. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris). pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. la cireş. animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix). bacterii fotosintetizante). Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle. sunt în competiţie.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. Relaţiile trofice În cadrul biocenozei. trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. Relații interspecifice legate de răspândire. din cadrul unui nivel trofic. având tegumentul tare. prin specializarea nutritivă. Astfel. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus). influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. de pildă. Astfel. cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. spaţiu etc. Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor.copaci. lumină. Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu.. După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice). Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. care se hrănesc cu fructe coapte. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. Pentru sinteza substantelor organice. Aceste adaptări. Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu. elemente minerale şi apă. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii. sunt cele mai importante. amoniac. seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi.). organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. În cadrul relaţiilor trofice. a. Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei. bazate pe nutriţie. care nu produc materie organică. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. iar saprofitele cu materie organică moartă. ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. legăturile dintre specii. După natura organelor consumate. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor. Aici. B. sau de către bacteriile chemosintetizante. 1982]. De exemplu. filofage care se 47 . ci o preiau din mediu. 1999]. b. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care. După numărul de specii de plante pe care le atacă. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. infestându-le [Maxim şi colab.

înotul. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). euforbiacee. zborul. compozite. posedă un alt mijloc de apărare. Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă. Astfel. unele animale acvatice). reprezintă mijloace de 48 . 1983]. unele hirudinee omoară melcii.) Apărarea individuală. spinii. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase. Mijloacele de apărare individuală activă: fuga. omizile de Aglais urticae (fig. Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare. În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. animalul se imobilizează perfect. a. Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente. insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși.. perii etc. perii care acoperă corpul (cactuşi. Cu toate acestea. Colchicum autumnale Fig. Euphorbia cyparissias c. 27. Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae. girafele. a. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. în privinţa mijloacelor de atac. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat.. chiar adăpostiţi în cochilie. 26.). din prezenta carte. există animale care consumă aceste plante.) [Perju şi colab.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). care ţin la distanţă erbivorele. Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp. 26). urzica vie (Urtica dioica). simulând moartea. În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. D. La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». ţepii. piciorul cocoşului (Ranunculus sp. unele leguminoase). se pot cita: ţepii. consumându-le. Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. Fig. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve. Printre mijloacele de apărare pasivă la plante.. (fig.) etc. Urtica dioica b. La animale. se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici. Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali.

Aglomerările locale de indivizi.). coarnele. La insectele cu viaţă de grup (furnici. termite etc.) Apărarea colectivă. Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului. Fig. dinţii. unele coleoptere deşertice etc.) turmă de bivoli sălbatici b. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle. el nu este perfect. Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor).) stol de păsări c. 1982]. Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale. iar la albine de către albinele lucrătoare.).). mandibulele. niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani. au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare. în urma unei contracţii musculare (fig. Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul. La termite şi furnici. este esenţial să 49 . albine. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. În cel de-al doilea caz. şerpi etc. are posibilitatea să-şi părăsească coada. 29.apărare individuală activă. există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor. a. nu are valoare absolută. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. şi în acest caz. realizate într-un timp cât mai scurt. Prin aglomerare. 28). Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b. 28.) banc de peşti Fig. ghearele.. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. permanente sau temporare. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. atunci când este în pericol. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig. copitele etc. apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi». aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. stolurile de păsări. La unele specii. 29).

Astfel. Datorită precipitaţiilor. doar prin prisma relaţiilor bilaterale. în Parcul Naţional Kruger. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. favorizând descompunerea acestora în aminoacizi. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora). iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. În aceste condiţii. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. din Africa de Sud. o populaţie este legată. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. acţiunea agenţilor biologici de control. fungicide utilizate. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. . Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial. ditiocarbamaţi. în privinţa mijloacele de apărare. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. 1982].3. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. favorizate de vremea umedă. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie. Astfel. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri. în plantaţiile de măr. la soiurile sensibile. În plus. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. în livezile întreţinute. Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii.orice specie are mai mulţi duşmani. cât se poate de clar. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. îngrăşăminte chimice. mai mult sau mai puţin. Exemplul de mai sus ne demonstrează. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. în schimb. îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. Desigur că aceste analize.2. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. nu erau deloc afectaţi de bacterioză. s-a observat. O serie de pesticide (organo-clorurate. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor. Acesta constată că. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. În anii ploioşi. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile. din livezile abandonate. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. Aşadar. selecţia. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. 3. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi. animalele erau mult mai slăbite. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. cu precipitaţii peste media multianuală. prin nutriţie. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. 1994]. la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali. din cauza parazitozelor.

factori abiotici sunt deosebit de complexe. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. în toată complexitatea lor. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. 1998]. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore. la care se face referire în lucrarea citată. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem.) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite. a. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față..sexelor în favoarea femelelor. 1981]. O sinuzie 51 . care trăiesc în jurul unui individ. consorţiul şi sinuzia. în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari. Pomii. cu rol de nucleu central. deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii. De exemplu. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate. biochimică şi temporală..) Sinuzia (sinuzie = asociaţie. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. de sub un trunchi de copac mort. o tufă. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră. terţiari. A. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. 1937 citat de Puia şi colab. în fapt. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii.1. 4. de sub o căpiţă de fân etc. animale. în cazul prezentat mai sus. insecte parazite. b. ciuperci. trofică. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. De aceea. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu.) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului. Astfel. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. un pom din livadă. Structura unui ecosistem este una funcțională. secundari. un ecosistem este destul de omogen dar. Aceasta demonstreaază că. În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici. c. ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă).

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului.Fig. 1982]. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. fitofagii. circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. Producătorii primari sunt o grupare trofică. 31). Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru). consumatorii secundari altă grupare trofică etc. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. 55 . poartă numele de nivel trofic. 31. Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. în timpul respiraţiei. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage. parazitar şi saprofag. şi lanţuri trofice secundare. Aceste grupări. 32). consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. În condiţii naturale. De asemenea. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. Numeroase specii sunt polifuncţionale. alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. o altă grupare trofică. având aceeaşi funcţie trofică. Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică. fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor. În astfel de cazuri. plantele insectivore). din care jumătate se pierde sub formă de căldură.

scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre. 1980]. Eriosoma lanigerum 3. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . 33). 2000]. Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. în majoritatea cazurilor. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. păianjenii uriaşi (Avicularis. 2. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor. Lanţ trofic erbivor 1. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat. Numărul verigilor din lanţurile trofice este. gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. Malus domestica 2. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. dejecţii). chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine. 3. iar nevertebratele prădătorul. rareori ajungând la 5-6. de 3-4. adeseori vertebratele fiind prada.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). Astfel. de regulă. 32. Lanț trofic parazitar: 1. (1) (2) (3) Fig. Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu. La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. în America de Nord. De exemplu. 33. (1) (2) (3) Fig.

iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. prin eroziunea solului [Puia şi colab. Lanţurile trofice. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. decât un producător primar. limitat de sursa hrană. în majoritatea cazurilor. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri. Astfel. indiciul unui mediu sănătos. Astfel. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. cu atât sunt mai productive. care elimină indivizii subalimentati. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. pot conduce la distrugerea pajiştilor. abisuri oceanice. Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore. nu se hrănesc doar cu o singură specie. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată. lacuri etc. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. Animalele. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. alcătuind reţelele trofice. Astfel. materia realizează un circuit întreg. când mănâncă. sub formă de biomasă. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. O altă cauză este de ordin energetic. cele mai multe specii consumatoare. De exemplu. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. Reţelele trofice foarte bogate sunt. numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. producătorii primari. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage). In condiţii naturale. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului.) ale biosferei. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive. Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. În plus. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. În plus. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie.dispariţie. Acest termen a fost 57 . fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. culturi agricole. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi.. cu cât sunt mai scurte. prin suprapăşunat. materia organică moartă şi descompunătorii). Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. de regulă. prin urmare. de asemenea. Biocenozele pot avea o structură simplă. Numărul carnivorelor este. nu pot creşte foarte mult. restul de 90% constituind energie de lucru. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. De aceea. la păsări şi mamifere. complexe de creştere a animalelor). indiferent de gradul lor. Erbivorele domestice. lanţurile trofice apar interconectate. 1998]. Prin urmare. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. la primul nivel trofic. iepurele nu consumă doar Lolium perene. pajişti. consumatorii. iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. Aşadar. circa 10% din energie se acumulează. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic. iar reţelele trofice pot fi distruse. situate în vârful piramidei trofice. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar.

În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. Indiferent de modul de exprimare. El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. În ecosistemele naturale. De exemplu. iar a celor secundari este de circa 1%. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. iar rata de înmulţire este mai ridicată. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ. Elton. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. 2002]. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. aceste valori se pot modifica. animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. longevitatea este mai mică. mici rozătoare etc. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare. 58 .. De exemplu. nişa spaţială şi nişa pluridimensională. De aceea. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. Nişa spaţială [Grinnell. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană.. de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. în cazul unor dezechilibre ecologice. Desigur. În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor. Este meritul ecologului englez Ch. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. Desigur că această regulă are excepţiile ei. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%. În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană. şopârle. stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. 36). 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii.introdus în ecologie de către Johnson (1910). Nişa trofică [Ch. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor. De aceea. 35).

Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare.Fig. 34. 1992] 59 .

consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. 35. Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. în timp ce. Conform acestei piramide. să parcurgă distanţe foarte mari. 60 . Piramidele eltoniene [Strahler. pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. 2000] Fig. 37. 36. în timp ce. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare. Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei. de regulă.Fig. Astfel. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare. insectele fitofage) nu sunt nevoite. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate.

Se formează astfel. Sub aspect biochimic. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. eliminaţi în mediu. Rice. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. Kolesnicenko. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care. Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. 2001]. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni. se elimină în mediu. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei. 1966]. 1974]. nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor.3. numit metabolism biochimic [Gortinski. cu acţiune la distanţă. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. un metabolism pe plan extraorganismic. 1993] 4. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia.. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. 1944. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii. mai redusă ca volum. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. 1969. 37. biochimic. dar extrem de complexă. deoarece nu sunt de tip prădător. ergoni sau substanţe ectocrine. 1963] sau metabolism 61 . care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii. iar cea de a doua categorie.Fig. Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice.

Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs. 38). aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. De exemplu. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. perturbându-le capacitatea de autoreglare. 1994]. Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov. inclusiv dintre plante şi microorganisme. algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. 38. Din punct de vedere biochimic. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare. Conform cercetătorului german. 1971]. Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren.Keup. În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului. 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului. Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori. în care ergonii realizează legătura între organisme. dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. biocenoza este expusă la autodistrugere. primul fiind fiziologul german Molich.ecologic [Hailov. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. Fig. Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). ecosistemul apare ca un ţesut. Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. Plantele. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. iar cele care le 62 . Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback . Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia.

1995]. dar inhibă arinul. 39.) care se găsesc iniţial. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie. Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. Substanţele alelopatice sunt. Malampyrum nemorosum. Reciproc intolerante. Unilateral tolerante. Tilia cordata. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător. 4. 1970]. 1974]. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. În general. covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren. În 63 . în corpul plantelor. speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop.3. substanţe fenolice etc. Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller. 1970.1. 39) .interceptează receptoare sau acceptoare (fig. de obicei. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. Exemplu: Quercus pedunculata. 1962]. 1983]. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. cu masă moleculară mică (terpenoide. De aceea. 2004]. sub formă inactivă. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi. Din perspectiva alelopatiei. în schimb. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale. de la un an la altul. compuşi chimici secundari. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa. Sorbus aucuparia. Whittaker. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante. comparativ cu cele din zonele temperate [Went.

antibiotice.) ce au. cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. prin substanţele sintetizate (auxine. marasmine şi toxine bacteriene. gibereline. 1971]. mazăre. Unele microorganisme din sol. odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. juglona la nuc etc.). tomate. 40). metilare sau demetilare etc. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. vitamine etc.Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage. Adăugăm aici şi exemplul clasic. Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme. oxidoreducere. sau chiar obţinerea.3. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci. 1984]. usturoi. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi. De exemplu. amigdalina şi benzaldehida la piersic. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor. Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. Aceste constatări s-au făcut la grâu. reducându-le vigoarea şi productivitatea. ridichi etc. aminoacizi. antagonice sau sinergice (fig. Colinele [Grummer. substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini.3. bacterii. Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii. S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică.) se obţin compuşi noi. În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab. proteine) şi stimulatoare (auxine. aşadar. vitamine etc.trihidroxinaftalina) care. etc. măr etc..urma unor transformări ulterioare (hidroliză..). Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab. constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor. . antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme). 1983]. fitoncide. sorg.. 2001]. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. sintetizate de plante superioare (ceapă. piersic. hrean. 2002]. Una dintre cauzele acestui fenomen.. frunze. Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. fasole. numit oboseala solului. florizina la măr. Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. alcaloizi şi glicozizi (fig. Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929). îndeosebi patogene. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4. 39). Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran. fitoncide. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice. prin ameliorare.4. nuc..5 . de regulă. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor. Penicilina. au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. prin hidroliză şi 64 . Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline. În acest caz vorbim de substanţe biotice. Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. creşterea şi dezvoltarea plantelor.

(2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. formează juglona. Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. Equisetum arvense. Juglas regia. între masa radiculară şi microflora solului. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa. în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua). 40. Fig. Daucus carota. De exemplu. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Cannabis sativa. solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. iar bumbacul stimulează mazărea. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere.. 2002]. Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. în special a bacteriilor din rizosferă. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. inclusiv a nucului. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure. Cu toate acestea. 1973]. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol. la rândul ei. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 .oxidare. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii.. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. Microflora. Primula officinalis. Astfel. compusul toxic activ.

la rândul lor. Pentru găsirea sursei de hrană. Fig. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. 1963. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. 1978]. din compuşi organici mai simpli.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. De exemplu. Pentru marcarea teritoriului. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. 1983]. În agricultură. Specificitatea feromonilor este foarte mare. cetone. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. 1983]. Rempe. Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. În majoritatea cazurilor. de agregare. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora. Uneori. de comunicare etc. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri. a teritoriului. de marcare. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor. 41). Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. 41.. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . acizi. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. În cazul de față . iar masculul îl recepţionează. de alarmă. feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii. cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. 4. rinocerii defechează. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. în mod repetat. cât şi de alomon. a surselor de hrană.plantelor superioare [Ciailahian. unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina. acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. Masculii emit şi ei. de aceea. alcooli etc. 1972]. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine. femela este cea care emite feromonul. De asemenea.lepidopterul Ph.2. depistarea unor noi infestări. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. în funcţie de concentraţie.3. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei.

antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor. din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale. în mod secundar. numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca. în acelaşi scop. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori. pentru atragerea insectelor polenizatoare. de asemenea. Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal. solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor. Alcaloizii rezultă. de unde rezultă că este produs în corpul insectei. Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii. cum este cazul la albine. Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. 1983]. aşadar. dar după o prealabilă concentrare. În acest caz. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu. mamifere erbivore. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători.. de tipul coccinelinei. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. viespi.). de către diferite specii de animale (lăcuste.3. fenolii şi chinonele. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore.. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie. Animalele fitofage. care nu s-a identificat însă în plante.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. inclusiv biochimice. 2002].consolida graniţele. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde. care este marcat drept „agresor”. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. 4. Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. hipopotamii. De menţionat că. la rândul lor. în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare.3. taninuri etc. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina). unele reptile etc. În cazul albinelor şi viespilor. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab.antitoxină şi cele de tip hormonal. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. În felul acesta. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. Antitoxinele au stimulat. Viespii împrăştie în aer feromonii. gândaci de scoarţă. saponine. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină . Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. păsări. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. şerpi. De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. glicozizi. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. 1983]. Interacţiunea toxină . plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. prin mandibule. din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. 1975]. albine etc. 1982]. alcaloizii. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage. la rândul 67 . în timpul defecaţiei.

amintim aici faptul că. iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. aplicate în mod repetat. G. ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. 1965]. în jurul rădăcinilor de graminee. Desigur că.lor. 1928. în ecosistemele oceanice şi marine. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. G. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. de exemplu. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. în timp ce. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. împiedică distrugerea lor de către erbivore. Vinberg. de asemenea. Acest hormon 68 . zooplanctonul este sărac uneori. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. în timp ce. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. viţa-de-vie europeană. cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii. Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. beladona (fig. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. în sensul producerii de noi toxine. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. din America de Nord. poate conduce la dispariţia ei. neavând aceste mijloace. şi Reen. Viţa-de-vie americană. 42). Apariţia unui fitofag nou. Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului. Fig. condiţionată de exometaboliţii plantelor. 43. Aşa. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. cu insecticidele lor naturale. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. colembolele sunt foarte numeroase. 1974]. 1954]. şi consumă această plantă (fig. mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. datorită antitoxinei pe care o conţine. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. 1942]. După moartea şi descompunerea masei de alge. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. iar peştii pier masiv [Lenz. la concentraţii ridicate. S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. 42. Microfauna solului este. În lacurile eutrofe. în ciuda excesului de masă algală. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus.. 43). prin mutaţie sau prin alte mecanisme.

4. fluxul şi refluxul apelor marine. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko.. 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg. ca şi lumea vie lucrează ritmic. succesiunea anotimpurilor. când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor. circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza). o ploaie etc. 1993]. evolutive. astfel. fazele lunii. iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. 1965]. 1973 . temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului.) sau ritmice. Dinamica ecosistemului Biosfera. Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. un vânt puternic. 4. constituie ritmuri exogene. neavând niciun fel de ritm endogen. Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. şoricarii. Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice. În fotofază. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. fiecare specie. înflorirea. în decurs de 24 de ore. De exemplu. 1994]. vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi. Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. endogen. Aceste transformări pot fi aleatorii. succesiunea anotimpurilor etc. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. Ritmurile circadiene (latin.majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold. care au câştigat în lupta pentru existenţă. 1977] etc. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente.4. şoimii.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. pentru a supravieţui. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice. Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice. creşterea. apar procesele consumatoare de energie. în timpul zilei şi al nopţii. În activitatea organismelor distingem.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase. 1973 . iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea. 44).). Alternanţa zi-noapte. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. În faza de întuneric. are loc intrarea energiei în ecosistem. În felul acesta. fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate. care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte. Nu există o nişă ecologică invariabilă. 1983].accelerează transformarea larvelor în pupe. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig. ziua şi noaptea. de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică. fotosinteza încetează. 69 . iar rezerva de biomasă se reduce. În fiecare din aceste două etape. Tot la gimnospermele nord . întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. precum respiraţia. 4.1.

spori. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. În fiecare anotimp. Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon. hibernare etc. 1967]. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră.Fig. Berzele şi rândunelele sunt plecate. În anotimpurile nefavorabile. ouă. iar cantitatea de lumină este mare. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin. În acest timp. prezintă largi capacități biotice. 44. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere). ca şi cele circadiene. Mamiferele carnivore şi erbivore. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură.2. Ritmurile sezoniere. pupe). Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. Primele specii care apar. În timpul iernii. adică o transformare lentă. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. iar amfibienii. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . de la simplu la complex.. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe. În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată. schimbarea nişei trofice etc. mătăsarul nu mai este prezent. se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. 4. prin migrare. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii. Reptilele. păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. denumite “pionier”. în ecosistemele marine şi oceanice etc.4. Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. dar permanentă. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. artropodele şi reptilele hibernează. mătăsarul (Bombycilla garrulus). activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte. Vara.. iar numărul lanţurilor trofice devine maxim. dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud. cum sunt cele din fauna abisală. arborii sunt lipsiţi de frunze. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive.

eventual. modifică biotopul. prin activitatea sa. Animalele tipic acvatice vor dispărea.. transformările. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci. 45. Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 . Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. alge verzi. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat. mai bine adaptate la noile condiţii. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol. 45). Balta este populată cu peşti. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure. Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. În urma modificării biotopului. Macrofitele vor facilita. În cele din urmă. fixarea depozitelor pe fundul bălţii. care au şi produs. Fig. lăsând locul altor specii. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. amfibieni. protozoare etc.ecologic. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. prin rădăcinile lor. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic. Biocenoza. Acest proces se realizează treptat (fig. insecte acvatice. 1982]. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic. De exemplu. care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. 1954 citat de Stugren. Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot.

Teoria clasică. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost. apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice. clementsiană [Clements. Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic. dune de nisip nou formate. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial. Aşa sunt. Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii.1. stohastică. mai târziu. pe care începe succesiunea. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop). dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare). când biocenozele sunt înlocuite ritmic. cutremure. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. Aceştia. Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară. în paralel cu regresia lichenilor. pe un teren denudat. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare. un bazin de apă nou format etc. alunecări de teren. lichenii. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. 4. atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză.4. apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. 1928]. de regulă. Succesiunea poate fi primară. Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. Uneori succesiunile au un caracter ritmic. datorită unor factori de natură exogenă. într-un proces unitar [Tischler.). colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). 1955]. a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică. un număr mai mic de descendenţi. Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă. pe scară extinsă. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. erupţii vulcanice. 1994].) sau secundară. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută. succesiune geologică [Ardelean și Mohan. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord. furtuni. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat.2. cu posibilităţi mai reduse de răspândire. incendii. lava răcită a unui vulcan. făcând posibilă instalarea pteridofitelor. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. pe 72 . În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au. de regulă. cu un grad mare de stabilitate).forţe exogene. schimbările climatice globale etc. cu cicluri vitale scurte. de exemplu. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine). Conform teoriei clasice a succesiunii. ajunse întâmplător în aceste locuri. capabili să ocupe terenul. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare.

au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. ce urmează legi probabilistice. apoi au urmat briofitele. din anul 1883. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. 4. în faza de pionierat. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni. pe locul unde s-au format fluvii de lavă. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. 1980]. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. conform acestei teorii. În America de Nord. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. în munții înalți – plantele superioare. De aici s-a tras concluzia că. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. Din acest moment. în special dipterele [Lindroth şi colab. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. pteridofitele şi într-un final angiospermele. întâmplător. în timp ce. între diferite specii de animale etc. fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. susţine Clements. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine.măsura creşterii numărului de specii. între plante şi consumatorii lor. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud. Popularea insulelor. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei). întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat.. Aici. era deja compactă după 75 de ani. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude. sunt animale care apar înaintea plantelor. cu toate fluctuaţiile lor. cu multiple conexiuni între ele. pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. din diferite cauze. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). detritus. ecogeneza este privită ca un proces stohastic. Numărul speciilor consumatoare se mărește. După teoria clasică a succesiunii. nutrienţi. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. Pădurea de pe insula Krakatoa. mai puțin inflexibilă. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune. în timp ce. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă. aflată la tropice.2. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). În aceste condiţii. iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. un 73 . care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. 1974]. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. în anul 1963.2. 1974]. lanţurile trofice devin mai lungi. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. În felul acesta. În interiorul continentelor. Astfel. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. Prin urmare. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame.. prin faptul că. 1975]. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. Rezultă astfel o rețea trofică complexă.4. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. inclusiv alelopatiei [Rice. în procesul de colonizare. formate din bacterii şi alge.

sau schimbările climatice. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. Fig. Cutremurele pot determina alunecări de teren. care acționează în mod brutal. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale. în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. unde mineralizarea se desfășoară mai greu. [Stugren. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. favorizarea acumulărilor de azot. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice.. Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. ulterior. adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere. 46.). a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. reducerea cantității de semințe din sol etc. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. în pădurile montane de pin din California. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. prin forțele fizice ale mediului. cutremurele. ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone. cu transformări majore ele ecosistemului. de concurența interspecifică. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. În cazul succesiunii pirogenetice. Evoluția vegetalelor. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. Într-un incendiu de pădure. în pădurile de eucalipt din Australia. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice. furtunile de zăpadă ș. a topirii ghețarilor montani ș. 1994]. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni. pornind de la fondul biocenotic vechi. Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată.a. biogene și tehnogene. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. uraganele. 1977].a. datorită toleranței sale la umbră. Spre deosebire de ecogeneză. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . introdus în Irlanda. foarte agresivă. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. 1981].. În cazul plantelor. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice.sol structurat etc. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. repetabile în savana est-africană. în stufărișurile din Delta Dunării etc. În cazul zonelor deșertificate. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. 1974]. care produc transformări lente și de durată. în principal. incendiile naturale. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. 46) [Cross.

fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică. Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii. cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită.48). Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu . în stadiul final (fig. de activitatea florei și faunei din sol. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. a acidității ridicate. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice. iar al doilea maxim. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune. 47. de la structuri simple la structuri complexe. Astfel. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. unelte. Acestea regresează şi chiar dispar treptat. modifică biotopul. Ott și Fedra (1977) constată că.2. prin pășunat selectiv.litiera) intrate în putrefacție. a lipsei descompunătorilor etc. Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4. aplicate necorespunzător. 47). 4. 1975] 75 . a troficității scăzute a substratului. Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante.). în decursul succesiunii.4. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant. De asemenea. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc. biomasa globală. îndeosebi de industrie și agricultură. Pe unele terenuri degradate industrial. De aceea. pe fundul mărilor și oceanelor. biocenozele sunt eliminate.4. Ecogeneza unei păduri [Whittaker. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. Agricultura. Teoria clementsiană susține că. după tăierea pădurii.2. biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui. 1977]. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea. mai scăzut decât primul. Fig. În aceste cazuri. în timp ce. Îngrășămintele chimice din agricultură. biocenoza. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare. Treptat. arme și animale domestice. accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. algele pot modifica compoziția chimică a apei. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig.3.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone. într-o pădure. iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme. numărul de specii. Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore.. prin activitatea ei.

O cercetare mai profundă arată însă că. stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale. recifii de coralieri etc. unele subsisteme fiind „mature”. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate. 1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare. altele „tinere”. În realitate. Conform teoriei sale (“climax pattern theory”). s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. 1979] În ecologie. deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze.Fig. 48. Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. pădurile tropicale virgine. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. Ulterior. Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. 1968]. În 1953. Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. De aceea. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate. conceptul de climax (gr. 76 . climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene.

ca verigă a lanțului trofic. De aceea. viața atomului fiind. funcţia energetică. în principiu. deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală. 49. Migrația substanței are un caracter ciclic. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol. Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului. este aciclic. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. Funcția de autocontrol. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi. Fig. Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii. permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică. Fluxul de energie are însă un sens unic. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze. Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . Astfel. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem. între populații și mediul lor abiotic. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii. respectiv. Existența și activitatea oricărei populații. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic. De aici. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea. substanța și energia rămân distincte.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori.1. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei. 49. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. în planul biosferei. în condiții normale. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. Schema ecosistemului. nelimitată. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare.

1. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). Ivlev (1939). Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile. va avea și la final o cantitate mai mare de energie. decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. De aici. de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. nervoasă etc. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. După logica termodinamicii. Judy (1940). sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. în mod similar. la cele ireversibile sunt diferiți. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică. sedimentele etc. Formularea celor două principii. Dacă la procesele reversibile. pe care se bazează termodinamica clasică. modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. nutrienții din sistemele acvatice. în mod logic. cu același număr de verigi (transformări energetice). energie chimică energie mecanică.). Ulterior. De aici rezultă. organismică sau supraorganismică. 5. s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie.1. Așadar. reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. solul.organică inactivă. deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator. Aplicând postulatul I în ecologie. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith. își menține structura. Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală. Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze.1. În consecință. Potrivit acestuia. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică. ci numai o transformare de energie. În sens restrâns.) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. Lindeman (1942)]. 78 . 1992] 5. respectiv principiul degradării energiei. Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. Transferul de energie într-un ecosistem. randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939). prin intermediul hranei. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. electrică. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. ci doar transformată dintr-o formă în alta. 50). s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. Conform primului principiu al termodinamicii (p. La cele din prima categorie.

sulfuroase şi feruginoase. P. Pe lângă plantele verzi. 4). regiuni aride de pe continent etc. Dacă în fotosinteză. Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete. care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. respectiv scăderea entropiei. construirea de celule. Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. apa constituie sursa de hidrogen. mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză. organe complexe etc. Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează.Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. De exemplu. au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi. Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate. fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon. particule de praf etc. prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei. în vederea sintezei de moleculă organică.). în care CO2 (acceptor de hidrogen . care fixează energia solară prin fotosinteză. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. țesuturi. fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare. de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. ai fierului). iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați. Din această cantitate de energie. K. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică. Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. a. iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți. Așa cum s-a amintit deja. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile). Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple.) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43. energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară. S etc. în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4).2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 .).).) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b. iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. doar o mică parte este interceptată de biocenoză. În schimb. În straturile superioare ale atmosferei. În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2. energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme.) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. vapori de apă. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). Autotrofele chemosintetizante. iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice.electroni) este redus. fie sub forma energiei libere radiante (plante).

fie sub formă de căldură. incluse în hrană. în prezenţa clorofilei. lipide.1.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide. o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă. iar altă parte se pierde. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. 1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi.2. producția și productivitatea primară. toate aspectele privind fluxul de energie. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. 50. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 . Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei. de-a lungul lanțurilor trofice. fie sub formă de excrete.. se vor referi la această categorie de producători primari. Energia solară care ajunge la plante este transformată. În corpul animalelor. 5. protide etc.

mult mai reduse : 2% în păduri. ele consumă puțin. Astfel. La cele domestice. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie.3% în tundră. energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu. Din subcapitolul anterior am reținut că. păsări erbivore. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme. 0. 1986]. 0. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. evident. 2003]. glucide monoglucide. Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. aceste valori vor fi. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei. la rândul ei. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. De aceea. Energia asimilată se scindează. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. 1981]. 1993]. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție. trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament. 51. La animale. lipide acizi grași). Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP). 1977 citat de Verlag. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. Carbonul. Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. Carnivorele sunt acumulatori de energie. rozătoare. azotul. 0. după moartea organismelor. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism. 1967.2% în ocean. dar asimilează puțin. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean. În interiorul ecosistemelor. 0. 1982].66% în culturi și pajiști.04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. Prin transferul energiei de la pradă la prădător. În consecință. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie. prin consumul prăzii. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. renii etc. multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. O parte din această energie se transformă în căldură. Weil și colab. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism.06% în deșert. Așadar. iar în final. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. P = producție La animale. întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. Spre deosebire de substanțe. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. numai aproximativ 0.) [Turcek. Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. 52). 81 . Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție. 1976] – fig. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. R = respirație.. adică consumă mult.

Putem observa aici că. Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab. 1976] Fig. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem. 52. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 . pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. 51. o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor..Fig. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid.

Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%. îngrijirea şi educaţia puilor. în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. e. În ecosisteme. mai intensă şi mai diversificată. c. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație. ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare.) caracterul discontinuu. Aceasta înseamnă că. energia nu circulă în flux continuu. De exemplu. Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. f. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf.) scăderea biomasei. creşte. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană.) caracterul unidirecțional. d. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. în defavoarea biomasei.timp şi existentă la un moment dat). de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că. b. viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza. din energia consumată prin hrană. în majoritatea cazurilor. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. 83 . face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. precum energia nervoasă și energia psihică.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 .). Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. Productivitatea agricolă primară este determinată. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN. 1976]. De exemplu.) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%. de păduchii de frunze etc. de termite [Wood.. De-a lungul timpului. îndepărtarea excesului de apă. tăierile pomilor fructiferi. stabilirea densităţii optime. materia şi energia. 1975] Specii de plante cultivate Porumb .. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură. Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR). De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată. II. fertilizarea. iar dacă IR s-ar raporta la PPB. tuberculifere. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May. de factorul genetic. Astfel.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. bulbifere etc. Astfel. capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. 1982]. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană.. în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor.soiuri polenizate liber . în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase. În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate. puse în circulaţie de plante. solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. De aici. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. aşadar. indirect pentru consumatori de ordine mai înalte. în pădurile de foioase. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. concentraţia CO2. 2001]. Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch.. irigarea. dar şi de intensitatea luminii. în savane.Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. în Oceanul Atlantic. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab.. cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. 2001]. raportarea s-a făcut la PPN supraterană.

pădurile etc. Așadar. datorită calităţii nutritive a hranei. poieni. 88 . la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%. și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). La carnivorele tipice. ce consumă hrană cu multă chitină. O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii.). eficienţa asimilării este în jur 90%. Cruz. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp. mărilor şi oceanelor. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. 1962. În agroecosisteme. Datele din figura 54 arată că. rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare. La bovine şi ovine pentru carne.) [Pop. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. 1964]. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. Cu excepţia ecosistemelor minore. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. În primul caz. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. largul lacurilor etc. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. pentru mişcare. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. după scăderea pierderilor datorate respirației.cea detritivoră. de circa 70-80%. fâneţe. în timp ce. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. mlaştinile de turbă. care poate fi digerată aproape în întregime. sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). la animalele insectivore. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice. Eficienţa asimilării diferă foarte mult. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei. de regulă. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. Desigur că. Hrana vegetală conţine. largul mării. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale.

cel mult 98%. cochilii de moluște). viteza tot mai mare. În aceste circuite. eliberând atomii din substanțele organice. fluxul de materie și energie prin 89 . hidrosferei și litosferei. Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. Aceste circuite nu sunt perfect închise. Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. Kovda (1979) ajunge la concluzia că. ciclurile devenind astfel biogeochimice. atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte. Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU). Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă.. volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat. oase de balenă. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele. Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. 2001] 5. a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. adică înainte de apariția vieții. circuitul hidrologic). vântul.2. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci. în scoarța terestră. revin în litosferă. determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. circuitul materiei era un circuit geochimic. sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții. Menționăm că. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor. Desigur că. 54.Fig. în anul 1986. nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor. deoarece ele compun împreună materia organică. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. dinți de rechini. În perioada abiogenă a existenței Pământului. Aceste două fluxuri nu pot fi separate. De-a lungul timpului. constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru.descărcările electrice. Begon și colab. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei. mai ales după ce. Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit. Fără prezența acestor factori.ultravioletă și termică . Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra.

alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare. aminoacizilor și acizilor nucleici. magneziul și sodiul. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. circulația substanțelor în natură. bor. incluzând metabolismul carbohidraților. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. Necesar pentru procesele oxidante. activator de enzime. Sinteza proteinelor. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). oxigen și sulf. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith. component al enzimelor la plante și animale. Esențial pentru 15 funcții la plante. Necesar pentru metabolismul tiroidian. Formează 21% din atmosfera Pământului. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. Parte integrantă a clorofilei. zinc. necesarul zilnic este de aproximativ un gram. Componentă a proteinelor și a multor enzime. parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. cupru. rol în metabolismul carbohidraților la animale. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. La animale. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame. La plante este liantul dintre celule. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). studierea microelementelor (fier. Pentru creșterea. Următoarea categorie de elemente include potasiul. carbon. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. diviziune celulară normală. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. a apei și translocarea zahărului. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. calciul. implicat în reacțiile de oxidoreducere.ecosisteme. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. siliciu) se poate face numai 90 . Indispensabile pentru animalele vertebrate. rol major în transferul energiei la nivel celular. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). nu ar putea avea loc. Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. iod. este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice. transportă electronii. Constituient de bază al proteinelor. componentă esențială a enzimelor la plante și animale. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice. Influențează randamentul fotosintetic. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale.

constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută. sau turnover. de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. ciclurile biogeochimice sunt încetinite. 91 . iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat. înlocuire. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare.000/10. cadmiul. Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1. O. atunci timpul de înlocuire sau de substituire. uraniul etc.000. vânturi.000 g/mp. În biocenoză. Astfel. micronutrienții devin toxici [Smith. În cel de-al doilea caz. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. rotire. rezultat din raportul 10. cum sunt – plumbul. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză. H. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab. cu o productivitate constantă. 1992]. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare.000 g/mp.1. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. 2001]. în litieră. 1992]. dacă biomasa unui ecosistem este de 10. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. în pădurile ecuatoriale umede. sub forma unor combinații de atomi. Așadar. materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante. Desigur că. În pădurile temperate.000/1. se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor. Dacă depășesc cantitățile necesare. va fi de 10 ani. prin intermediul plantelor. substanța pătrunde în biocenoză. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură.după o prealabilă marcare a lor. iar completarea prin creștere anuală este de 1.. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului.. fie în substanțele organice ce le compun.000 = 0. P și S. Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire. De exemplu. Din biotop. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. La aceste categorii se adaugă și elementele toxice. 2001]. în sol. sau sub formă de humus. Ecosistemele foarte stabile. mercurul. N.

Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum..Fig. pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie. 1975. 1998] 92 . modificat de Puia și colab. 55. Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale.

56. De-a lungul lanțurilor trofice. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu. specifice organismului consumatorului. adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare. concentraţia de DDT creşte de la 0. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare .000003 ppm DDT în mediul abiotic. Astfel.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig. 57. prin intermediul descompunătorilor (fig. om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 .De la producători. Fig. 2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului.acumulare sau amplificare biologică. substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe. aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide. Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte. produse petroliere etc. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. De exemplu. Fenomenul de amplificare biologică [Miller. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig. iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice. metale grele. într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi. 56). 57). în pădurile ecuatoriale umede.

Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang.2. carbon. azotul. cu 290 . Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3. cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. în timp ce. rolul ecologic global este. MgCO3. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile.000 gigatone). Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49. de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine.) [Smith. În compoziția globală de atomi a biosferei. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. 1992]. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor. 58 și 59. iar în materia vie 49%. Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: . CO2 atmosferic.000 gigatone). rezervorul principal îl constituie litosfera. Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer. Butcher și colab. Deși circuitul carbonului este unul închis. Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2. În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. turbă) sau în sol (humus). carbonul reprezintă 21. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă..748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone). oxigen. Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44.descompusă şi reabsorbită. foarte important. provenit din scheletele cadavrelor.355 milioane de ani în urmă. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții. deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. alături de alți componenți atmosferici. În acest fel. 5. La circuitele sedimentare.circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi. calciu. Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă. fosforul. 1992. sub formă de carbonați de calciu și magneziu. . Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. 1992]. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări. Na2CO3 ș. parțial sulful) și sedimentar (fosfor. Ciclurile închise au o circulație rapidă.1. 1983. Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38. b. De asemenea.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. 1990]. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. parțial sulful). Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle.9% [Deevey. 1992] – fig.8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a. de asemenea.] 94 . iar la circuitele gazoase atmosfera.000 gigatone). reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale.) depunerea carbonului în sedimente.a.) materia organică moartă fosilizată. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. sulful și apa.

1992] 95 . la nivelul anului 1980)[Smith. ocean și suprafața terestră (gigatone. Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer.Fig. 58.

adică arderea combustibililor fosili. Circuitul carbonului este reglat. la 370 ppm în anul 2000. Începând cu această perioadă. iar în timpul iernii mai mare. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller. Astfel. în anul 1750. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. Până la Revoluția Industrială. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic. așadar. 1995] Plantele îndepărtează anual. 2003]. Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm. CO2 atmosferic este redat circuitului.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. prin procesul de fotosinteză.03% . Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului.1 – 7. activitatea industrială eliberează în atmosferă 5. În prezent. Vara.Fig. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith. 1992] Fig. 60). Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf. Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere. Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault.. 59. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică. 60. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic.. Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. Aceste input-uri vin din 96 . Enquist și colab. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. 1995]. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig.

62). O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab. Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2.. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde. animale. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. Astfel. 1992]. în condițiile încălzirii globale. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape. 2002] În afara circuitului terestru. Muntean. Fig. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. Pe termen scurt. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante. formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale.). 61. care deși este un acid slab. Anual. Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. litieră etc.. restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. 1973]. defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. erodează rocile în timp. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă.rezervorul geologic al Pământului. fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. sol. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. prin fotosinteză. formând acidul carbonic. 97 . Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă. O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații.1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta. 2004]. 1996.

După constatările lui Smith (1992) la tropice. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. azotul este sub formă moleculară (N2). transporturi. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă.. utilizarea surselor de energie alternativă etc.485 gigatone.2. unde se găsește în stare gazoasă. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. cu timp de înlocuire foarte îndelungat. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid. deoarece constituie elementul de bază al proteinei. reducerea emanațiilor antropice (industrie. Fig. în proporție de 79%. încălzirea locuințelor) prin retehnologizare. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2.2. timpul de înlocuire este mai puțin de un an. Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului. inaccesibilă majorității 98 .62. Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece. De asemenea. Rezervorul principal de azot este atmosfera. 5. ele conținând 1. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre.Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith.

La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi. În fiecare an. Bacillus. după Curtis și Barnes (1989).) Sinteza substanțelor organice azotoase. NH4+). iar în cele naturale circa 12. sub formă de amoniac. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. în principal. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. la scară globală. fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae. 1992). Anual. Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere. Pentru a fi utilizat de către acestea. Energia utilizată în această sinteză este. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice. Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea . amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații. Denitrificarea se produce mai intens în soluri.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). slab aerate. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. a. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului. D. respectiv descărcările electrice. În fig. respectiv 400 oC. în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot.8 atmosfere și la temperatura de 20oC.la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. sedimente. fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman. Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari. la înălțimi mai mici. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith. de fapt. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. 2005]. 1992]. faze ale ciclului biogeochimic al azotului. Toate aceste transformări constituie. proces efectuat de către plante. Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3).) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3. 99 . ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot. 63 este prezentată o schemă a circuitului azotului.9 kg azot/hectar (Smith. Pentru ecosistemele agricole. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. ape. După evaluările făcute de Whitehead (1995). În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot. A.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. astfel. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi). b. 1992]. în sol și în apă din genurile Azotobacter. 1992]. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică. acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă. unde formează nodozități. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas.000 de specii [Smith.specii din genul Nitrosomonas. Rezultă. licheni [Smith. Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. C. Clostridium. cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7.organismelor vii.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. În acest caz. B.

63. Ciclul azotului [Curtis și Barnes.Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. pe întregul mapamond [Vitousek și colab. 1989] 100 . În ansamblu. Fig. activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual. 1997]..

Circuitul fosforului În scoarța terestră. practic. cât și ca vehiculator de informație genetică. În stadiul mineral. Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor..1%). Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza. 101 . fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. Cu toate acestea. 64). respectiv de circuitul hidrologic.5. Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. iar cantitatea este în continuă creștere. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. protidelor. Ulterior. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice. o parte din acesta este absorbit de plante. atât ca depozitar al informației genetice (ADN).3. Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor. fosforul intră în structura scheletului.2. În faza de rocă. În sol. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. comparativ cu cele terestre. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol.00001%). fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat. fosforul are o mobilitate scăzută. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. La animale. dinților. pierdut pentru biosferă. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0. enzimelor etc. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. prin acizii ribonucleici ARN. respirația.. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. lipidelor. cu ajutorul descompunătorilor (fig. spre lacuri. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare. mări şi oceane unde se depune în sedimente. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. inaccesibili pentru plante. alături de cei cu azot. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice. prin apele curgătoare. biosinteza proteinelor. scheletului etc. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. elementele cu circuit deschis. deci și fosforul. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor. Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. În plante. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. glicoliza. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici.

din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0.08% [Begon și colab. tipul de vegetație.. Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat.2. apă dulce 3%. în mod diferit. 1996]. 1992].. Practic. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. 66]. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes.4. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig. 64. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice. Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice. caracterul precipitațiilor etc. pantă. picături lichide sau cristale solide în precipitații. Circuitul apei în natură În medie. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului. materie vie [Smith. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol. dar extrem de important. în funcție de o serie de factori: tipul de sol. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). Circuitul apei este unul foarte simplu. 1989] 5. deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. Astfel. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”. apă freatică.Fig. fluvii.3%). Cea mai mare 102 . Aceasta sugerează importanța ei pentru viață. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0.00005% este legată de materia vie. sol. comparativ cu uscatul (16%). râuri.

Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă. ceea ce pare a fi destul de dificil. în timp ce. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley).. t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . cu circa 90 milioane locuitori pe an. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. Din volumul total de apă preluat din râuri. 2002]. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale). 1996]. Fig.parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. În Vietnam. O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce. agricultura utilizează 65%. scurgerile de suprafață se ridică la 50%. 1997]. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. de exemplu. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale.. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve. suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. 1991] M = mărimea rezervorului. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. În anul 1995. industria 25%. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. prin evaporare. Având în vedere creșterea demografică a Terrei. s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab. în zonele de coastă. respectiv 48 de orașe din zona litorală. deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei. Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. iar populația și municipalitățile circa 10%. 65. În pășuni. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. lacuri sau acvifere. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. datorită pompării excesive a apei freatice.

Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. 1955].3. Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. Pe de altă parte. implicit. pot duce la disparitia hranei lor şi. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. prin concurență. Astfel. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu. 1980]. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă. respectiv fragilitate mare. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. după care urmează instabilitatea biocenozei. 1986]. iar pe altă parte de către peştii erbivori. prin inmultire excesivă. dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. 1958]. complexitatea legăturilor dintre ele. Robustețea se referă la 104 . El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. Starea de echilibru. Există un număr critic de specii. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu.5. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. S-a constatat. dar nu la infinit. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari. Conform acestor concepții. precum pădurile ecuatoriale. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. în final. deci. Prin urmare. de asemenea. De exemplu. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. 1982]. a posibilității lor de a exclude. În plus. În condiții de stabilitate. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. nu maximă. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. Optimă. numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. în ecosistemele foarte complexe. 1970 citat de Verlag. la autodistrugere [MacArthur.

1975]. deoarece solul este foarte sărac. Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. ea poate suporta o faună foarte bogată. 1974]. Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. De exemplu. Deși vegetația este. de regulă. foarte puțin diversificată. Partea a-II-a 105 . Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare.

de la Universitatea din Torino. în programele de învățământ din școlile de cultură generală. Puia și colab. dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. Belgia. Anglia. XVIII-XX). Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab. a logicii viului”. Din Italia. Microbiologul francez Francois Jacob. Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. Statele Unite ale Americii). spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă. 6. importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. evident.. în special orășenii. ecologia a ignorat agroecosistemele. chiar dacă. a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. Ca disciplină ştiinţifică. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi. Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane.1. îndeosebi sub raport productiv. Definiție. laureat al Premiului Nobel (1965). Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec. dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. practic. nu mai există. în același timp. (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral.ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. de-a lungul timpului. 2001]. 106 . în mod direct sau indirect. Această concepție este. inclusiv ecologia agricolă. Olanda. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab.

irigaţiei. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm. 66. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști. arșițe și secete etc. Pe plan mondial. unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii..ro/info_zonale. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. în special pentru porumb. ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor. Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este.php?ojca=1] – fig. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. unde există cele mai productive zone agricole. cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. de la cele mai favorabile. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine. 107 . În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. consumuri mai ridicate de energie. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. tratării plantelor cu insectofungicide. până la cele mai nefavorabile.consultantaagricola. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. de regulă. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice.Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. neeconomică. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. 2005]. influenţa lucrărilor solului. 2000]. în linii mari. 2005]. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice.

Teleorman. Dolj.consultantaagricola. Bistrița Năsăud. Harghita. Ilfov. Giurgiu. Alba. Prahova. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 .zona colinară. Olt. plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură. Vâlcea. lunci Județe: Maramureș. Sălaj. ZONA 4 Localizare: Transilvania . Argeș.zona colinară Județe: Gorj. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Mureș. Brasov. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne. Dâmbovița. ZONA 3 Localizare: vestul țării . Hunedoara. Cluj.regim irigat Județe: Mehedinți.php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării . Bihor. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură. Ialomița. Sibiu. ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www.Fig.câmpii si coline Județe: Caraș Severin. 66. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. Călărași. Timiș.ro/info_zonale. Arad. Covasna. ZONA 2 Localizare: sudul țării .

Teaci. Brăila. 1966. Bacău. va rezista până la -35…-36 oC. lapte. 67 este una foarte generală. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată.). Berbecel și Văluță. în schimb. hidrologici și orografici [Teodorescu. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC. deoarece riscăm să pierdem investiția. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare. lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură. în schimb. Mărul. De exemplu.5 oC. 109 . 1991]. Vaslui. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. 1967. În anii cu geruri aspre. Renet de Landsberg etc. 1957. diferite. Constantinescu. Parmen auriu. Năstase. Galați. Jonathan.Cereale... soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova. de exemplu. colinară. De asemenea. Obrejan și colab. din rațiunile menționate anterior. Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. 1957. în timp ce. Soiurile Crețești. Mănescu. 1967. fără să fie afectați mugurii. de asemenea. deltă Județe: Botosani.zona de câmpie. au dovedit. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. Suceava. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii. Neamț. 1954. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes. la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. la o medie anuală de 8 oC. 1960. ZONA 5 Localizare: Moldova . Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune. Tulcea. 1955. 1992]. Clar alb. Oșlobeanu. în funcție de factorii pedoclimatici. Mărul însă. Vrancea. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11.. Andronicescu și colab. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni. Prin urmare. Melba etc. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut. Astfel. Iași. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne.). Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. zonarea producției agricole prezentată în fig. în domeniul pomiculturii.

2. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10. Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului.. 67. în schimb. arme de vânătoare etc. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. (1998). păsări și mamifere granivore [Soran și Puia. în special a semințelor. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul. la trecut și prezent [Leakey. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen). El trebuia să cunoască mai exact calendarul. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei.000 de ani. cu preponderență. Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare.Hr. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. iar precizarea acțiunilor se făcea. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. de asemenea.. prin cules și vânat.6. Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii. Conform tradiției. cât și amplificarea gândirii anticipative. sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună. au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. unelte de prelucrare a lemnului. Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute. 1980]. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. Lucrările agricole. mucegaiuri. de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. până cu 5. 1995]. 110 . succesiunea anotimpurilor. 2001]. Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. agricole. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală.Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab. a fost un proces complex și de lungă durată.000 – 2500 ani î. influențele climatului asupra culturilor sale. Fig.. Revoluția agricolă. a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman. Geneza agriculturii a fost legată.

însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. în special în zonele de munte.De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. accesibili plantelor. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale. 111 . din această categorie au făcut și fac încă parte. preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte. După 1960.. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii. oierii. Oamenii se mutau în alte zone. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă).și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1). Aceștia au locuințe stabile. 68.fig. el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. [Șchiopu și colab. unde procedau la fel. agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp. Așezările agricultorilor erau stabile. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă. după care revin în zonele de baștină. unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. Miel (1994) afirmă că în aceste țări. în țările occidentale. ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali.. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. dejecții animale. la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului. pe miriști și pe pârloage. unde găsesc surse de hrană pentru animale. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. 2002]. În ultima perioadă. fertilitatea naturală a terenurilor scădea. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii . jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului.” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor. plante amelioratoare etc. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. s-a reintrodus pârloaga. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului. evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc. iar pădurea și pajiștea se refăceau. terenul era arat. dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane. Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru. Această pârloagă (fr. Prin cultivare. De aici. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare. Din păcate. cu agricultură avansată. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. 1981]. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale. La noi.Orientul Mijlociu (A). iar utilizarea agricolă înceta. Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . nordul Chinei (B) și America Centrală (C) .

China: soia (Glycine max). castravetele (Cucumis sativus). salată (Lactuca sativa). piperul (Piperum nigrum).. dudul (Morus alba). Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). usturoi (Allium sativum). modificat de Puia și colab.. păstârnac (Pastinaca sativa). Harlan (1971). mandarinul. Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima). geneticianul rus Vavilov (1920-1940).. 68. ceapa chinezească (Allium fistulosum).). Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris). Asia de sud-est: portocalul. grâul tare (Triticum dicoccum).. vița de vie (Vitis vinifera).. bananierul african (Musa ensete) etc. mărul (Malus pumila). meiul african (Brachieria deflexa) etc. lămâiul. mazărea (Pisum sativum). zmeurul (Rubus idaeus). morcovul (Daucus carota). sorgul (Sorghum bicolor) etc. piersicul (Prunus persica). Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica). migdalul (Prunus amygdalus). varza chinezească (Brassica chinensis). caisul (Prunus armeniaca). Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. nucul (Juglans regia) etc. bob (Vicia faba) etc. sfeclă (Beta vulgaris). grepfuitul (Citrus sp. nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp... smochinul (Ficus carica). Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). cireșul (Cerasus avium). trestia de zahăr (Saccharum officinarum). 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate. lintea (Lens esculentum). apoi discipolul său Jukovski (1964). Cox și Atkins (1979). iar mai târziu. ceaiul (Thea sinensis) etc. Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum). ceapă (Allium cepa).Fig. 112 . coacăzul (Ribes sp. prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga). ricinul (Ricinus communis). orzul (Hordeum vulgare). praz (Allium parrum). Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa).) etc. inul (Linum usitatissimum). hamei (Humulus lupulus). Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea).. macul (Papaver somniferum). pepenele galben (Cucumis melo). bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc.. Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909). măslin (Olea europea).). secara (Secale cereale). părul (Pyrus communis). ridichi (Raphanus sativus). pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena).

bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc..oaia (Ovis aries). destul de târziu. Conform acelorași autori. fluturele de mătase (Bombyx mori). câinele (Canis familiaris). fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale). vaca (Bos taurus). porumbelul (Colomba livia). ardeiul (Capsicum annuum).. Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut.iepurele (Oryctolagus cuniculus). America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud . China . găina (Gallus gallus).calul (Equus caballus). arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. [Primack și colab. Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante. 69. Asia Centrală . fasolea (Phaseolus vulgaris).gâsca (Anser anser).fazanul (Phasianus colchicus). - Fig. Orientul Apropiat . 69. cartoful dulce (Helianthus tuberosus). Regiunea mediteraneană . Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab. floarea-soarelui (Helianthus annuus).. 113 . capra (Capra hircus).asinul (Equus asinus). animale și microorganisme.lama (Lama glama). Brazilia: maniocul (Manihot esculenta). 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale.. Europa . rața (Anas plastyrhyncha). cămila (Camelus dromaderus). Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). bumbacul (Gossypium hirsutum). la secetă. salinizare etc. bostanul (Cucurbita sp. 6... tomatele (Lycopersicon esculentum) etc. pentru obținerea de alimente și bunuri materiale.3. O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig. cvasi naturale sau artificiale. porcul (Sus domestica). albina (Apis mellifera). India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus).).America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays). creșterea lor în condiții naturale. zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică . 2002].renul (Rangifer tarandus). arborele de cacao (Theobroma cacao). după anul 1965. Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice. cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc. tutunul (Nicotian tabacum). Africa .

în momentul de față.. 1998]. introdusă de om. din care 42% terenuri agricole. instabilitate ridicată. Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. lucrările solului etc. monoculturile. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. dintr-o singură specie. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști. În ecosistemele naturale. fânețe. adică biodiversitate redusă. animale domestice). Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură. producție de substanță organică mai scăzută. 1998]. De aceea. număr redus de detritivore. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice.În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965). așa cum sunt. de exemplu.). Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară. 10% revenind culturilor agricole. capacitate de autoreglare. Puia și Soran (1987). în cea mai mare parte. mai ales celor simplificate la maximum. specifice zonei biogeografice respective. prin tehnici moderne. în primul rând.5 miliarde ha). Ecosistemele naturale au. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză. biocenozele agricole sunt alcătuite. iar 21% pășuni. în favoarea componenților utili (plante cultivate. străină acelei zone (alohtonă). 1998]. 1979 citat de Puia și colab... lanțuri trofice scurte. așadar. în funcție de scopul pe care-l urmărește. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat. în timp ce. 114 . speciile sunt autohtone. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. irigații. inclusiv cea pentru fabricarea lor. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. Odum (1971). iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole. biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. De aici rezultă că. Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. fragmente de ecosisteme. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. pesticide etc. supune solul la presiuni tot mai mari. livezi și podgorii [Puia și colab. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. a ecosistemului agricol.) [Cox și Atkins. Aceste organisme sunt impuse de om. în vederea întreținerii lui. nevie. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari. Energia culturală. energia încorporată în îngrășăminte chimice. iar 20% pajiștilor. în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. Muller (1976). în savane 10-20% [Puia și colab. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional. în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. agricultura folosește cele mai bune biotopuri. de regulă. Este un biotop transformat de om (fertilizări. Majoritatea agroecosistemelor sunt. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. Agrobiotopul este componenta abiotică. Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol.

Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă. La numeroase lucrări agricole. Fig. dar pe de altă parte poluează mediul. Pe de altă parte. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. 70). practicarea tehnologiilor mai puțin 115 . utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană. solară. hidraulică. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite. 70. cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. spre deosebire de alte sectoare economice. a sporit și consumul de energie.4 ori. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului. prin cheltuieli energetice făcute de om. Așadar. Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. a energiei electrice și a celei nucleare. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan. Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2.Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută. 1982]. fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. odată cu aceasta. derivată din biomasă etc. geotermică. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole. Acestea trebuie menținute artificial. în ansamblul economiei unei țări.).

energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5. Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde./ha/an) 955 955 3. pentru fabricarea.org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases . Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. forță de muncă etc.GHG) produse de activitate umană. până în anul 2030. Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța.greenpeace. Sursele sunt atât directe cât și indirecte.. metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei. Conform datelor publicate de Bellarby și colab. mașini. Cele mai importante din aceste gaze sunt .2 kg. pesticide.7% îngrășăminte [Berca. De exemplu. În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole. dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații. în cultură neirigată (Re = 2. semințe. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx).36). Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha. iar pe de altă parte. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină./ha/an [Bel și colab.000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață. în 103Kcal. Conform datelor FAO. emise în atmosferă.055 116 % 11 11 35 . Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez. oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www.2 kg de combustibil fosil. au fost în continuă creștere. 2001]. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal. 2005].3% carburanți și 28. cantitățile de GHG din agricultură. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan. De exemplu.18 kg. distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. în perioada 1990-2005. în Franța. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982). numărul de kilocalorii din recolta obținută. în timp ce. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți. îngrășăminte. În ultimele decenii. Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze.dioxidul de carbon (CO2). în anul 1972. pe de o parte. Spre exemplu. Acestea trebuie să fie însă moderate. pentru un kg de fosfor 0.energofage. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49. iar pentru un kg de pesticid 2. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța. dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților. emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%. amintită la începutul prezentului subcapitol. pentru unul de potasiu 0.000 kg boabe/hectar. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole.

transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal. de agrotehnica primitivă.1.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice.. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. pentru o calorie energie culturală introdusă. În fig. Fig. În medie. sunt menționate și alte 117 . Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output). 71. în cea mai mare parte.579 955 8.36 2 1 1 28 11 100 - 7. dar producțiile care se obțin sunt. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă. prin intermediul omului și a factorilor naturali. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. acest raport este de 1:10. iar energia culturală este de natură biologică./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2.660 2. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători.766 60 20. de asemenea. 71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale. scăzute. pășunile și fânețele naturale și seminaturale.

CO2. Din punct de vedere ecologic. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. ameliorate. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. pene etc. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali. peșterile. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. de specializarea foarte îngustă a producătorilor. CO2. piele. sere de legume și flori.2. O2. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. apele freatice). Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. oase. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice.. utilizați masiv în obținerea produsului finit. cantități însemnate de produse alimentare. dar și producția este de 3-6 ori mai mare. în cele intensive se produce. agroecosistemele industriale. Recircularea și regenerarea completă a resurselor. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. apă. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. în această categorie de agroecosisteme. Existența ambelor 118 . ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. prin intermediul animalelor domestice. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune.. apă) și regenerarea lor (sol.criterii [Puia și colab. O2). gaze naturale) la cea regenerabilă. Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan.. Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc.). plantaţiile pomicole. numită agroclimax. le conferă un înalt grad de stabilitate. de consumurile sporite de energie culturală. pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu. suinelor. în ultimele decenii. Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. produse lactate) și diverse materii prime (lână. bovinelor. podgoriile intensive etc. de multe ori. 2005]. Astfel. 7. ouă. îmbunătățiri funciare. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. acvacultură. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1.3. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”. 7. irigații etc. cărbune. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. 2002]. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate. Spre deosebire de agroecosistemele extensive.

Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Astfel. ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace. aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală. din păcate. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională. 2005]. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. pesticidelor. Prețul acestor producții agricole record se regăsește. În felul acesta. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. În ultimele decenii ale secolului XX. Ecosistemele industrializate. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. este în suferință la scară planetară tocmai solul. populația planetei numără circa 6.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. Astfel. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică.2 miliarde de oameni. la nivel global. În mod natural. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. compactare. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. fundamentul de bază al agriculturii. Dacă astăzi. Conform datelor ONU. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. probabil. și în supraexploatarea resurselor naturale. iar cele “moderat degradate” au producții 119 . Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. irigațiilor etc. cât și utilizării îngrășămintelor. starea de agroclimax poate fi anulată. iar în Asia până la 30 de tone la hectar. deșertificare. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei. Europa și Australia. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. S-a constat că. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor. în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. economice. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. 10-20 tone la hectar pe continetul american. ci petrolul și derivatele sale. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești. sărăturare. organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. în menținerea diversității agroecosistemelor. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. în numai câteva decenii. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. Așadar. sunt foarte poluante. demografice.. superintensive. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei.. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. rezervele de apă continentală tot mai reduse. poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. în funcție de particularitățile ecologice.

Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0. direct sau indirect. Java pierde anual pentru urbanizare 20. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator. transportului. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente.. a locurilor de muncă.000 hectare teren agricol. deci la tulburări în viața ecosistemelor. Așadar. În anul 1990. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării. în Statele Unite. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei. În Statele Unite. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378. microorganisme. prin fertilizările masive cu azot. în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989. apă. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore. zonelor de recreere etc. toate acestea reclamând terenuri. 1996]. macro. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe. Dacă în perioada 1950-1984.. în Japonia producția de orez de 4.8%. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole. În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. De exemplu. Deși noutățile tehnologice continuă să apară.. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere. De exemplu. între anii 1980-1984 cu 1. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate.3% anual. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică.000 de indonezieni [Lester și colab. insecte. Foarte grav este faptul că adesea.și microelemente etc. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă.5%. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80. recoltele de cereale au crescut cu 2. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. În anul 1996. 2000]. Câteva decenii la rând.scăzute. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. Istoric vorbind. torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. nu mai are suport în realitate. se impune cunoașterea câtorva 120 .

de unde omul îşi procură hrana zilnică. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție. un kg de morcovi – 400 calorii. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca.790 calorii.310 calorii. Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat. din această cantitate imensă de producție primară globală netă. Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers. respectiv 2. un kg carne de iepure .040 calorii. aportul energetic minim prin alimente este de 2. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996). ceapă verde – 200 calorii. un kg de ardei gras roșu – 390 calorii. un kg telemea de vacă – 3.greutatea.ro/Tabel Calorii Alimente. adică la cel al italienilor. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. un kg ou integral – 1. Producția primară netă a globului se ridică la 18. [www.740 calorii. reprezintă suprafaţa de nutriţie.420 calorii. unde se practică pescuitul şi vânătoarea. ci și prin calitate. Acest mod de abordare este însă eronat. un kg de varză – 250 calorii etc. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală). de castraveți – 130 calorii. Conform normelor FAO și OMS.730 calorii. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată.600 calorii. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0. un kg carne de miel – 2. o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi. crap – 1. iar cealaltă jumătate în oceane. un kg carne de găină – 1.1. 121 . Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție. hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. un kg. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. un kg de cartofi noi – 800 calorii. salam de Sibiu – 5. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale.250 calorii. un kg de salată verde – 150 calorii.parametri ai acesteia. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. carne de porc semigrasă . oceanele şi pădurile. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. 38% este alocată pentru hrănirea animalelor. un kg carne de oaie – 1.3% din producția primară terestră.950 calorii. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile. sau 80 de kilograme de iarbă verde. un kg de parizer sau polonez – 2. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om.800 calorii pentru bărbați. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană. Aici sunt incluse şi mările. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție.7% din producția netă a globului.php]. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale.2 x 1010 t/an substanță uscată. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. respectiv a cărnii de vită în special. procentul recomandat este de 30%. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii. consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus. 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi.340 calorii.2. Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. Aceste nevoi se referă la adulți. un kg. Din producția mondială de cereale. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie. Astfel.000 calorii. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii. un kg carne de vacă semigrasă – 1.200 calorii pentru femei. în timp ce. În anul 1970. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. producția agricolă reprezenta 9. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1. din care jumătate se regăsește în mediul continental.950 calorii. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. 2000].

01 ha).64 ha. Lumea a început să intre într-o nouă eră. valori superioare mediei mondiale [Vântu.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9. ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori.41 ha. a început declinul. Este așa numita agricultură industrială sau industrializată. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale. iar cea agricolă de 0. din anii ’60 ai secolului trecut. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 . Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne.323 hectare. în anul 1981. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială. Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990). Australia – 3. Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură. în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii.9% din suprafața uscatului. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14.56 miliarde de hectare. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora. Conform datelor FAO.Suprafața agricolă mondială este de 4. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană. suprafața agricolă medie per individ era de 0. ceea ce reprezintă 34. 2000].4 milioane hectare de teren arabil (63%). cu diferențieri mari între continente (Asia – 0.18 ha. De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0.

organice) integrate Fig. apărute în zona temperată. 72. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). așadar. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. iar mai târziu a asolamentului. în detrimentul celor naturale. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie.1. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate). iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice..integrate și ecologice (biologice. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. introducerea rotației agricole. organice). Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. Astfel. 2000]. În scopul creșterii eficienței cultivării. introducerea unei forțe suplimentare. De aceea. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. cum mai este numită. omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. până la apariția revoluției industriale. În aceste sisteme agricole. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice. 2001]. a apărut în antichitate. sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. Sistemele agricole tradiționale. în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. 9. în marea lor majoritate [Puia și colab. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură. introducerea muncii animalelor în agricultură. prin: extinderea terenurilor agricole. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. Prin cultura plantelor în sistem tradițional. între trăsăturile definitorii ale acestora. în special cea care privește agricultura ecologică. ea fiind 123 . se poate afirma că. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. pe lângă cea umană. apărute în ultimii ani la noi în țară. au dăinuit 4-5 milenii.

pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România. 1998]. 9.4 hectare. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab. cu procese nebiologice. iar cele rezistente proliferează. dar şi efecte negative asupra mediului. Agricultura industrială. în complexe industriale de creștere a animalelor. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială. specifice ecosistemelor naturale. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole. 9. Tămaș și colab.2. în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă. Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol. 2001]. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide. în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. de exemplu. prin consumul impresionant de pesticide. Așa sunt. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme... Din punctul de vedere al aportului energetic. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban. 1980. Este cunoscut faptul că. Se instalează astfel. În aceste sisteme agricole industriale. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial. recoltele medii sunt de circa 2. în vii. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . cu ajutorul plantelor fixatoare de azot. Este așa numita agricultură țărănească. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. eco-biologică [Vlăduț și Popescu. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX.300 kcal/an/m2. Astfel. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab.1. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului. în livezi. în special tehnologică. în ecosistemele industriale. înseamnă înlocuirea proceselor biologice.2. bazate pe energie convențională. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. în sere pentru legume și flori. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. inofensivi. În ultimele decenii ale secolului trecut. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. cum sunt denumite de Puia și colab. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. pe suprafețe destul de mari. 1980]. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. Entomofauna utilă. fiecare având rolul său ecologic. afectând și microorganismele din adâncime. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar..

Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. conservanți. Aspectul comercial al produselor este. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. În anul 1993. în China. este de asemenea afectată de pesticide. Diversitatea genetică. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. în 1996. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate. în completarea cu proteină a furajelor). Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. Restrângerea biodiversității. 1995]. arată că. din 29 de orașe luate în studiu. Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. ierbos. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. de asemenea. 1982]. apariţia canibalismului. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. circa 10. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. în anul 1985. insecte utile și diverse viețuitoare. indiscutabil. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. datorită utilizării de pesticide nebrevetate.000 de specii de plante pentru producere de alimente. intraspecifică. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. legată de boala vacii nebune. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10. în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. În anii ’80.) folosiți în industria alimentară. la factorii de stres biotici și abiotici. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne. de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9).ESB) care a apărut în Anglia. Este afectată biodiversitatea interspecifică. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. îndeosebi de insecticide. a fost. În cazul animalelor. redusă. înmulțirea neprevăzută a unor specii. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite.detritusului. în anul 1995. Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. Un studiu efectuat în SUA. Perioada de incubație 125 . Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty. . Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. 1995]. Astăzi. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M. precum şi creşterea extremă a agresivităţii. 25% himenoptere și 14% coleoptere. Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om. Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură. nespecific.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. proces numit eutrofizare. condimente etc.

datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah. industriale. numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. sterilitatea animalelor crește datorită stresului. De aceea. (1995) afirmă că. au arătat o creștere extremă a agresivității. În fermele zootehnice. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1. prin apariția formelor rezistente.5 miliarde de dolari. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. 126 . Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra. Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli.apariție simptome) este foarte lungă. prin metode directe de combatere.(infecție .Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. Astăzi. La control. numai în India. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal.Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire.html].sanatate. depunerea ouălor etc. Studiile arată că. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide. ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. recoltele distruse aproape s-au dublat. pentru a obține efectele scontate. dintre care multe transmisibile şi la om. în unele zone ale Asiei. . 1992]. în bună parte. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. în anul 1945. de luni sau ani. reproducere. 9. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. Datorită acestei perioade lungi de așteptare. Deja au fost sacrificate milioane de vite. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. . toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative. era de 7%. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali. iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane. În timp. producând astfel dereglarea ecosistemului. org/boli/bse_esential. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. care constituie nucleul agroecosistemului. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură. din care acesta face parte. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. vector la malariei. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. prezentate în capitolul 9 sunt. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului. În sistemele de agricultură industrială. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase. cu costuri uriașe. în anul 2000. în SUA. evoluția lor conducând întotdeauna la deces.). s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. cu preponderenţă cancer. în sintagma biosferă durabilă. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. la circa 900. apoi lăsați în libertate. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă. Brown și colab. etică şi alte domenii.. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. apoi s-a răspândit în agronomie.000. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv. 1993].2. rezultatele agriculturii industrializate. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965.2. Astăzi. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. După 44 de ani (1989). proporția recoltelor distruse de insecte. Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. Specialiștii prognozează că. În complexele industriale de creștere a animalelor.

2. în scopul încorporării 127 . 2001]. care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. 1989]. 9. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament. agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. biologică). programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. bucolică. fără a deranja mediul înconjurător. ecotehnicile. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. ușor degradabile. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. ci pe baze raționale. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). Se apreciază că. care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”.. Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. Prin urmare.2. prezenți în aceste materiale. specifice agriculturii durabile. reduc consumul de energie culturală. 1998]. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă.Conform Congresului SUA [Carlier și colab. practicile culturale. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. prin intermediul acestor mijloace.. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. susțin reciclarea resurselor. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. respectă echilibrul ecologic. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. în etapa actuală de evoluție a societății omenești. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor. 1998]. protejează integritatea solului. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. a ambianței umane sau a umanității. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele. În spiritul acestui curs.1. cu cheltuieli moderate de energie. care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere.

păstrarea mai bună a diversităţii.. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). 2000]. floarea soarelui. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. (1991) arată că. etc. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. De exemplu. acolo unde terenul este înierbat. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro. nu va fi amplasat pe terenuri joase. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni. Primăvara. sterilizarea solului cu abur în sere. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. De exemplu. Astfel. 2005]. de asemenea. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. Astfel. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective. Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. a prețului de valorificare a produsului finit. odată cu lucrările de bază. igiena fitosanitară. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. 200 specii de buruieni. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică.000 specii de insecte si acarieni [Berca. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului.). chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli. care favorizează boala. mazăre. prezentă la monoculturi. 1993]. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella). din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. fertilizări corespunzătoare. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. cu exces de umiditate. a muncii vii. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani.. schreineri este 2% fructe atacate. sulfină etc. măzăriche. De aceea. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. costul pesticidelor. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole.. Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. muștarul etc. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. ca pe o ultimă variantă de apărare. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. dacă este de 1. La prun. pe suprafețe restrânse. a combustibilului. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 . Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului. boli şi dăunători. Desigur că.5% se va renunța la stropire. 10. înseamnă că PED la E. rapița.lor în sol. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie. rotația culturilor. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. dar pot folosite și alte specii precum – secara. Utilizarea leguminoaselor este. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin. în funcție de cultura premergătoare.

.Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. Cannabis sativa. analize. 1997].2. în locul celor aviatice. cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f.pesticidelor. Eficiența tratamentului poate crește astfel. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora. în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim. prognoze și evaluări. fenologia plantei. consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme.La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi).2. Daucus carota. rezerva biologică a parazitului. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. în urma diferitelor observații.2. de la 50% la 90% [Pretty. În Marea Britanie. Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști. în livadă. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore.ecologia parazitului. Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură. Primula officinalis. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: .Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. 2005]. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice. utilizarea extractelor vegetale antimicotice.3 – Relații complexe). În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare. în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. 9. a condus la 129 . . . .. Juglas regia.Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. rezistența soiurilor etc.c. cu efecte secundare nedorite.Complexarea tratamentelor fitosanitare. Urtica dioica. 1995].Reducerea drastică a pesticidelor. cea ecologică. prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate. Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”..Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători. uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). Același autor ajunge la concluzia că. remanența pesticidelor. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli. Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana. Se vor lua în considerare . Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage). cu rezidualitate ridicată.. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis. . Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan. . . cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol.2.

Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. Este important să menționăm faptul că. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. Pe cealaltă parte. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii). în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. A. împânzite de ferme 130 . întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. a oamenilor. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură.intoxicarea permanentă a populaţiei. întrucât nu interesează sănătatea mediului. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că. alergii. Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. antibiotice). stimulatori. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. în scopul refacerii solului. consecințele pe termen lung. ci doar profitul imediat. dar aplicate la nivelul minimului necesar. La acestea. la începutul secolului XX. a speciilor de insecte utile. În plus. nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. ocrotitoare de mediu. îngrăşăminte. presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător. distruse de chimizarea nesăbuită.a. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. Din punctul de vedere al agriculturii. Tehnologiile organice nu pot asigura. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. boli de piele grave etc. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. Situația actuală a terenurilor agricole. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic.). În privința ponderii celor două sisteme. toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. nu se susține. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire.) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei. în acest moment. a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. din toate punctele de vedere. agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. Agricultura ecologică (biodinamică. cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi. cu metodele şi procedeele intensive. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. prezente și viitoare. La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. regulatori de creștere. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. eroziunea alarmantă a solurilor. se adaugă alte numeroase dezavantaje. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. a surselor de apă dulce. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. confirmă cu prisosință acest lucru. de pildă. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense.

Activitatea. Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole. cârtiţe.ro). Cu alte cuvinte. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. El este format din 45% substante minerale. care se naşte. crustacei. în toată lumea. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %. miriapode. Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. cooperative cu acest obiect de activitate. Substanţa organică este formată din 85% humus. acarieni. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. Elemente componente ale agriculturii ecologice a. 9. Sondajele de opinie arată că.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice. consumatorii preferă aceste produse. menționez că există studii care infirmă acest lucru. cu privire la securitatea alimentară a planetei. nematode. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat.3 ani). microflora (bacterii.ecologice.3). Fără aceste componente ale solului 131 . 7% substanţe organice. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi. alge şi ciuperci) reprezintă 4%. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni . unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. În ultimii ani s-au înființat. Aceasta este denumită perioadă de conversie. există o legătură foarte strânsă.agricultura-ecologica. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. uniuni. iar biodiversitatea va fi conservată. iar fauna (protozoare. Solul este un organism viu. mediul înconjurător se va păstra curat. în care grija față de sol și față de mediu este primordială. Trecerea de la agricultura convenţională.2. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. Badgley și colab. ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www. intensiv. intens chimizată. actinomicete. (2007) de la Universitatea din Michigan. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. B. b.) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol. Se vor planta perdele de protecţie.. institutii specializate. în funcţie de o serie de factori. Deși are doar șapte procente. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. colembole. Din acest 5%. comparând producțiile sistemului convențional. trăieşte şi poate muri. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. 25% aer şi 23% apă. în Occident. magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. Au apărut legi drastice. iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. La fel se pune problema și în cazul animalelor. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale. substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse.

Paiele cumpărate de la alte întreprinderi. care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. granit. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă.. În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna.Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7). Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători. nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere. succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare. Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă.cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică. mulcire etc. revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani. . se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd. Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. ca şi cele din producţie proprie. alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc. îngrăşăminte verzi. Cercetările efectuate în diferite țări arată că. Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd.Administrarea sistematică de gunoi de grajd .nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. prevăzute în legislație. c.Completarea necesarului de microelemente. . Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice. e. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului. a gunoiului de pasăre. prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. .Evitarea compactării solului. plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială. tufuri vulcanice. Acestea sunt naturale. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice. nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere. fecalelor. iar îngrășămintele verzi din lupin. anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc.) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică. de exemplu. agricultură organică. . acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale. datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului. proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură. culturi succesive. d). se vor calcula cu atenţie dozele optime. In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar. Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: .) Sămânţa şi materialul săditor 132 . chiar și în cazul fertilizanților organici.

răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. ca sperietori împotriva păsărilor. asolament armonios. gândaci). cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie. scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. apoi se va trece la cele cu efect de omorâre. Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică. impotriva muştei cireşelor. sau plase. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. semănatul sau plantatul la epoca optimă. metodele preventive sunt cele mai importante. se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică.minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. strângerea fructelor mumifiate. se poate folosi însă și material biologic convențional.) și distrugerea lor prin ardere. instalarea de benzi argintii. la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum).) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. instalarea de capcane cleioase. dăunători. igiena fitosanitară.În principiu. focul bacterian al rozaceelor etc. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului). cel mult se combat. cu multe leguminoase. În anumite circumstanțe. se pot obține rezultate foarte bune. muştei morcovului şi a musculitei albe. strângerea plantelor bolnave. împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război). strângerea zilnică a fructelor căzute. activitatea biologică. instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. păduchi. preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli. Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. dar netratat chimic. Se interzice tratarea chimică a seminţelor. lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul. f. Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive. de exemplu. Pentru controlul paraziților în agricultura biologică. adăposturi etc. de culoare galbenă. iradierea sau tratarea acestora cu microunde. fertilizarea organo . ger. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. structura. practicarea culturilor asociate. cuiburi pentru păsări. strângerea cuiburilor de omizi.). utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli. pH-ul. văruirea pomilor de două ori pe an. secetă etc. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. toamna şi primăvara. tăierea unor părţi din planta atacată (făinare.). ci ei se controlează. instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. paraziții nu se „stârpesc". Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". Exemplu: 133 . La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic.

preparate care omoară dăunătorii (insecticide). bacterii. când plantele sunt sensibile la îmburuienare. ţelină etc. folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. levănţică. instalarea de capcane feromonale. ceapă. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. dacă acestea din urmă nu dăunează. dar încă destul de scumpe. În plus. Constau în combaterea unor dăunători. cimbru. 2005]. mentă. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). salvie. săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. viespi parazite etc.a. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă.4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. C. Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. [Morar și colab.permanganatul de potasiu. cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. 2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 . sănătoase și cu principii nutritive superioare.. folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. folie. În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. celuloză. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. pătrunjel. Desigur că. asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. ciuperci). Sunt moderne. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. țesături etc. acarieni prădători. eficace. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație.. În Europa. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante. îmbunătățește structura solului. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc.). trandafiri etc. Mijloace biologice („viu contra viu"). în beciuri şi depozite. Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia.. eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. fructe tuberculi ş. numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice.). bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. conduraşi. pe sol. omizilor. în sol. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc. ci printr-un complex de măsuri. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană. în relația cu buruienile).) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură. crăiţe. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. în timp ce. atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze. preparate care îndepărtează dăunătorii. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. capcanele se strâng şi se opăresc. refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. nepoluate. g. pelin.

pentru animale de lapte . pentru rumegătoare mici și porci . Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 . Pe baza legislației europene. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Înregistrarea activității ca producător. pentru pajiști și culturi furajere . .ORDIN nr.O.G nr. alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.U. 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare. 34/2000. . de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr.2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr. procesator. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații. producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: .doi ani. numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică. Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică. pentru albine . ele fiind supuse permanentelor schimbări. 219 din 21.un an. . sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică.ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. ordonanțelor de urgență.03. prin completarea fișelor de înregistrare. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură.O. Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani.șase luni.un an. Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma. în conformitate cu legislația în vigoare. 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare. . a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA). 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. pentru vitele de carne .șase luni. Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”). 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. .Ordonanța Guvernului României nr. importator. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică. Pentru o bună informare a consumatorului. Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR). legilor.M nr. 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). normelor metodologice referitoare la aceste aspecte. permit obținerea certificatului de produs ecologic. pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile).ORDIN nr. În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor. pentru a include producția animală.

În Letonia. la 166.700 în 2000 la 96.2004 – Organisme de inspecție românești . 19 – producția zootehnică. America Latină (20%). Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene.426 ha în 1998 la 150. Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice. Pe plan mondial. Conform Ministerului Agriculturii. pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr.773 hectare în 1991.U. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14.5%). În anul 2007.1997 – Asociația. 2 a HG 917/2001. 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic. momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: .500 în 2007. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală. Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754.1992 – Primul poligon de agricultură ecologică . adică 1. Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori. cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR. În Elveția. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48.000 ha. 136 .2001 – Birou de agricultură ecologică .438 ha în anul 2000. În România. care nu apar în această listă este interzisă.08% [Aldescu. Folosirea altor produse.Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1. conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements).. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură. Aceleași instituții precizează că. iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii.2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară .200 în anul 2007. acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită. 527/2003.G nr. obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori.8 bilioane $. cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124].ae” În anul 2003. Asia (13%). Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică. iar în anul 2006 – 121.2000 – O. se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic. Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr.8% din suprafața agricolă a țării. 41 – crescători de albine și un importator).016 ha în 2006 (6%).agricultura-ecologica.ro. FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau). Organizarea comercializării produselor ecologice. cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca.500 ha în 2007.000 hectare. D. America de Nord (4 %) și Africa (3 %).955 hectare (5. respectiv 5.38/2001 . iar la bovine și caprine de la 1. În anul 2007. de la 17. în anul 2006. într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare. 34 / 2000.000 ha (2.2006 – Sigla . de la 10. aprobata prin Legea nr. În anul 2004. 2007].Bioterra” .81% din suprafața agricolă).2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică . Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %).2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică . atât pe plan mondial cât și în România.. în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE. pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică. valoarea de piață a produselor organice era de 27. Îngrășămintele.

orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare. Poluare. a structurii trofice. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie. hidrocarburi etc). insecticidele.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. detergenţii. b. Poluant.) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice. 10. . Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice. cum sunt: erbicidele. a productivităţii biologice. Ca atare. introducerea de elemente biologice . 10.floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu. întâlnim: 137 . substanţele radioactive etc. asupra ecosistemului întreg.2. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului. modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative. Poluarea este una din ele. Clasificarea poluării După natura poluantului. cărbunele. particule solide. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. zgomote etc . Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: . reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme. . Poluant. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu.1. vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător.factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale.. a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici. Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui. care degradează componentele nevii ale mediului. provocând dezechilibre ecologice. NH 3. sulfuri.factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali.factori fizici: radiaţii ionizante.PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori. freonii etc. nu însă inainte de a atrage atenţia că. se fac referiri la poluare. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a.

odată cu apariţia civilizaţiei moderne. a apărut sub influenţa factorului antropic. ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. H2S) care impurifică aerul. b. a celulozei şi hârtiei.) cometele şi meteoriţii. pesticide. păcură şi gaze. Poluare artificială. In funcţie de starea lor de agregare.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie. . Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune. 3 mg/mc de aer. 3 .). Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii.vulcanii. altele se datorează unor condiţii naturale. c. cu creşterea producţiei industriale. incălzit etc. Aceasta poate fi: . După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: . B. având ca surse: a. . cu apariţia deşeurilor menajere etc. praful de la fabricile de ciment. 1 . cadavre etc. excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv. d.) eroziunea solului. dejecţii. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră".) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele. incendiile etc.bioxidul de sulf (SO2). . industria fierului. . Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. este cel mai răspândit poluant atmosferic.).) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi. detergenţi. petrochimică. . mesteacăn etc.hidrocarburile. datorată acţiunii vântului şi a ploilor. e. solului şi apei. eutrofizarea apelor. formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul. cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop. rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică.3. motoarele cu ardere internă (58% din total)..biologică. 10. produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă. Are o acţiune redusă asupra organismului. Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze. sub formă de frunze moarte. deşeuri. iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp. rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii. poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. NH3. 1 0 .oxidul de carbon (CO). Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei. Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri. tei.) reziduurile vegetale şi animale. arderea deşeurilor.fizică. ce elimină particule solide. Acest tip de poluare a luat o mare amploare. produsă de ionii unor metale grele. Poluare naturală. f. bioxidul de carbon (CO2).degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2. ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali. oţelului. admisă în atmosferă este de 0 . produsă de zgomot (poluare sonoră).A. gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă). se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene. Concentraţia maximă normală de CO2.hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . a circulaţiei rutiere. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. praf etc. gaze din industria chimică etc.).

compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. de asemenea. N. când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. Acesta afectează sistemul nervos. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. ajunse în atmosferă. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie. de fabricare a HN03). aparatul circulator şi sângele. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei. alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. Ploile acide conţin. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. în condiţiile unei atmosfere umede. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. c. S.2. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. . 10. P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). K.3. 139 . industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. transporturi. la absorbţia unor macroelemente din sol. b. pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari. Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. CO2 = 4 ani. la Londra. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>. NH3. farmaceutică. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. Astfel. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02).industria chimică. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5. brumă sau prafuri acide). la pierderi de humus.6. Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. a. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. ninsoare. NO2. urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. arderea combustibililor fosili. frecvenţa expunerii. În 1952. H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). compuşii azotului. NO. coloranţilor e t c .6. în timp ce. Aceste substanţe. căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie. se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). a cursurilor de apă şi lacurilor. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. N2O. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca. în urma activităţilor industriale.

Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. în condiţii normale. de asemenea. mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer.intervalul dintre ploi.3. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . intensitatea ploii. şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru. mai rece decât suprafata Pământului. In ultimele decenii însă.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. ratificat de 150 de ţări. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. d. atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte).3. cât şi cele terestre. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. 10. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice.4. la 140 .3. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. e.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. În atmosferă. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale. în sprayuri. cu toate implicatiile lui. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. în refrigeratoare. Astfel. în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. cantitatea de ozon este relativ constantă. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. în principiu. Atmosfera. Alături de substanţele clorurate. efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante. mărimea picăturilor. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. ca urmare a activităţilor industriale. 10. construcţii de piatră etc. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon.3 până la 6%. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele.

Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală. înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. Poluarea apei 10. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. In ceea ce priveşte apa. al XIX-lea. industria o restituie în proporţie foarte mare. a mareelor etc.5. 10.rândul ei. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate. arată o încălzire.4. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul.4. hidraulică. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice. Desigur. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria. In consecinţă. Datorită activităţii antropice. când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC). pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. aplicarea de tehnologii nepoluante. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. pe plan mondial. generând efectul de seră natural. chimică.. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren.3. în absenţa acestui efect. în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. 10. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 . chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală. ca urmare.1. utilizarea surselor nepoluante de energie.6oC. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. cum sunt: sursa eoliană. va emite un flux radiativ. cu 0. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi.

Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a. dejecţii.ape de răcire (poluantul este căldura). boli virotic e . Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat.Poluanţi organici.). 10. uree. fabrici de zahăr) etc. în primul rând.2. .4.ape uzate de spălare şi transport. fibrelor sintetice. c. industria alimentară (fabrici de conserve.) ape uzate industriale. microorganisme etc . maselor plastice. murdare. apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). dejecţii.ape provenite din secţiile de producţie. aşternut. detergenţilor. Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice.) ape uzate din zootehnie. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. în care poluanţii sunt: resturi alimentare. ajung în ape provocând poluări marcante. zootehnie. apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care. în care poluanţii sunt: resturi de furaje. industriile petrochimică. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate). . microorganisme etc. prin scurgerea de pe solele tratate. .Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. De asemenea. . provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. şantiere e t c ) . b. sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. împărţite în: . boli parazitare şi alte boli infecţioase. In funcţie de gradul de poluare. utilizarea corectă a pesticidelor. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă. industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl). nitriţi. colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 . săpun.Poluanţi anorganici. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. în exces.4. prin spălarea echipamentelor etc. nitraţi. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. amoniac. De asemenea.) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. stătătoare. Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric. .3. devin incompatibili cu viaţa.a). Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă. Aceaştia sunt caracteristici.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om. amine. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene. 10. medicamentelor. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare. b. prin transportul de către curenţii de aer. floră şi faună. acid clorhidric. acid azotic etc. ape uzate menajere. Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot. abatoare etc. detergenţi. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde.

În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. apoi azotul. de infiltraţie. 10. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. ca urmare a activităţii umane. c. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. fără epurări prealabile. este degradată pe cale anaerobă doar parţial. degradarea biocenozelor. a modului lor de funcţionare. duc la degajare de H 2 S. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze. Nutrienţii.4. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. foarte atentă a resurselor. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. În timp. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. a surselor difuze. Din punct de vedere practic. In a doua categorie.4. Substanţa organică depusă în cantităţi mari. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei.4. sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. din întreprinderi industriale. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. prin diverse procedee. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate. 143 . se acumulează. mai ales a apelor continentale stătătoare. la deteriorarea calităţii apei. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. practic. ajungând în râuri sau în pânze freatice. principali responsabili ai eutrofizării. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. Controlul acestor surse este dificil şi. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. 10. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. al posibilităţilor de control al acestor surse. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională.5.

Fiecare specie. de unde este evacuat. Grăbirea ciclurilor vitale duce. De pildă. de apariţie a adulţilor etc. decantoarelor etc. pe o distanţă variabilă. În decantoarele primare. respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii.6. Dacă deversarea se face într-un lac. deci la scurtarea ciclurilor vitale. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm. Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. clorură ferică etc. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. Grătarele sunt rare şi dese (fine). La încălzirea până pe la 20°C. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei. Treapta biologică . Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor. deznisipatoarelor. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. adaptat pentru a funcţiona pe biogaz.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului. 10. schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. la animale poikiloterme acvatice. Grătarele fine separă. schimbarea dimensiunilor indivizilor. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. sitelor. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. Este afectată şi producţia primară. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. producţia primară înregistrează chiar o creştere. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate.4. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. aceştia pot muri în masă.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal. la o creştere chiar mică a temperaturii.

cu cele două trepte de epurare. consum biochimic de oxigen – CBO5. Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). consum chimic de oxigen – CCO etc). culoare). streptococi etc. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l). În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. nitriţi.) fizici şi chimici (pH. nitraţi. CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). În fig. 145 . mecanică și biologică. microbiologici (bacterii coliforme. ioni amoniu. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca. Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros.dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului.

Fig. Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 . 75.

cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. sau sunt folosite în cantităţi excesive. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. În România. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ.10. în apa potabilă şi deci la om. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. de deşeurile de natură industrială sau menajeră. se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. azotaţii ajung la om. în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole. creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. 1 0 . Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. situaţii în care apar grave anemii. care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. organofosforice. pot să se transforme în nitrosamine. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice. cele cu azot. substanţe cu acţiune cancerigenă. erbicidelor. Prahova). în râuri. Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. lacuri. Fiind solubile în apă. 5 . 2. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. Studii recente au arătat că azotaţii. 1 0 . formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor. în tubul digestiv. Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. de mare eficacitate şi adesea 147 . datorită florei intestinale. Din plante. unde în condiţii reducătoare. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. Mureş. Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. fungicidelor. în tractusul intestinal. raticidelor etc. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. Olt. Ei se combină cu hemoglobina.5. constă în intensificarea procesului de eutrofizare. de apele reziduale. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. 1 . iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. 5 . Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate.

Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. în interval. în special cele proaspete. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme.3. “Sisteme de agricultură integrate”. Compuşii organocloruraţi. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului. Pesticidele afectează zone foarte întinse. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. Pesticidele din biomasa vegetală. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol.1. de zeci de milioane de hectare.3. Omul. îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani). animale nevertebrate sau mamifere. a pesticidelor utilizate în prezent. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. ca de altfel multe alte pesticide. Soluţia cea mai eficientă. inhibă enzime. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. afectează sistemul nervos atât la insecte. Se ştie că 2. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. Producerea şi utilizarea lor. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. la artropode cât şi la homeoterme. deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. plante superioare. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. deocamdată nu poate fi oprită. sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. cultivarea unor anumite plante. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului. Pulverizarea insecticidelor din avion. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. constă în reducerea treptată.5% din totalul speciilor ce populează biosfera. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase. 148 . Astfel. utilizarea unor microorganisme.

1. dezvoltate in milioane de ani. apoi strategia. Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice. in mod obligatoriu. când se pare că au dispărut intre 77 . politice şi etice.a. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. la conservarea păsărilor migratoare.O. tehnologice. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. reprezentată de milioane de plante. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. distrugerii habitatelor.Wilson. implicând oficialităţile locale. economice şi cele ecologice. la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. cunoscut entomolog şi sociobiolog. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. acum 250 milioane ani. Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). sunt realizări incontestabile. Se referă. ci şi în plan politic şi educaţional. Recunoasterea importanţei acestei discipline. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii. oficial şi la nivel internaţional. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om. în special. prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . s-a dezvoltat conceptul. Pornind de la acest adevăr. ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). dezvoltării durabile. genele pe care acestea le conţin. Această creştere nu a fost constantă. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. În poluarea mediului. au început să fie distruse de activităţile oamenilor. semnată de 168 de state. elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. de la Johanesburg (2002) ş. animale şi microorganisme. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. interdependenta dintre problemele sociale. Un număr mare de specii suferă un declin rapid. economice. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie.96% din totalul speciilor marine. reziduurile provenite din industria alimentară. ca rezultat al vânării excesive. a habitatelor naturale. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte. care au determinat apariţia unor 149 . complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. zgura metalurgică de la termocentrale. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. deşeurile casnice etc. Termenul este atribuit lui E. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate.

Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi. Valori economice directe 1. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7. 2.2. De exemplu. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane. speciile rare. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei. In prezent. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice. Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. ca urmare a efectelor degradării mediului. latex-ul. 11. Multe resurse naturale precum aerul. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici.500 USD. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural.2. Valoarea biodiversităţii 11. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . fructele. Produsele nelemnoase din pădure. comunităţilor biologice şi ecosistemelor. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. răşinile.1. vânatul. solul. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. Oamenii. speciilor. standardul de viaţă va fi în scădere. combustibilul lemnos). apele. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate. industriile. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. incluzând vânatul. De exemplu.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă.

comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului. Atunci cand vegetaţia este degradată. Sedimentele reduc indicele de 151 . comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. reducând substanţial valoarea terenurilor.A.adesea cu cheltuieli foarte mari . Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul. După cercetări intense. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1.domestice. sunt derivate din plante. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. În Irlanda. particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. animale. viaţa marină din estuare.) Productivitatea ecosistemelor. In cazul plantelor cultivate. 11. Mai mult. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute . cartoful fiind un aliment de bază. bacterii. cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. a. în zile sau săptămâni după ploaie. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. animale. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică.2.5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii.2. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. virulenţei unor fungi. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS. Exemplele pot continua. în anul 1846.) Protectia apelor şi a resurselor edafice.U. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. bacterii sau viruşi necunoscuti. Atunci când sunt pierdute specii. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. precum seceta.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Astfel. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. fungi. b. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.

la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie.) Relaţiile dintre specii. a cantităţii anuale a precipitatiilor. creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. materiale multimedia. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an. g. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii. e. reviste. iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. observarea balenelor etc.) Monitorizarea factorilor de mediu. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare.) Ameliorarea climatului. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. La nivel global.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. tabere ornitologice. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. depinzând de insecte pentru polenizare. la nivel regional. Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. Multe cărti. ape uzate. pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice. programe de televiziune. în parte. Astfel. 152 . Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. fotografiatul. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate. h. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. f. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. Valoarea monetară a acestor activităţi. pesticide. Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. c. d.) Recreerea şi ecoturismul. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an). La nivel regional. evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură.

niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor.3. pierderea memoriei. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. ca panda. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. cuantificând şi impactele asupra mediului. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale. In concluzie. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă.2. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. denumite megafauna charismatică.3. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. accidente cerebrale. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele. Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. In decursul ultimilor 20 de ani. variabile care înainte erau scoase din ecuaţie. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 .11.2. îndeosebi în tările dezvoltate. 11. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor.4. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme. economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. Câteva specii. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. 11. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. leii. elefantii. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia.

Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei. Problema apei devine una globală. 154 . s-au consolidat o serie de tradiţii populare. varietăţi. Acest tip de biodiversitate este.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile. De-a lungul timpului. Afirmaţia se bazează pe faptul că. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride. ţară ş. de-a lungul secolelor.4. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. în deceniul trecut. ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. Conservarea biodiversităţii 11. întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. implicit.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. circa 1. asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase. In toate regiunile Globului. în toată complexitatea sa. populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica.000. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât. iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006). de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea. B. cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general.800. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce. dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie. o anumită regiune. D. în mod cert. Cauzele principale constau. de ritualuri păgâne sau creştine. în supraexploatarea speciilor.a. În acelaşi timp. supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei. în esenţă.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. C.4. tradiţiile şi creaţiile umane.genofondului din interiorul populaţiilor unei specii. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia. precum şi de rase.d.600. pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate.000 iar numărul de specii descrise de circa 1.1. despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. nu numai un factor de erodare a acesteia. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. cel mai adesea prin metode empirice. peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. integrate într-un anumit biotop. Prin aceste practici şi tradiţii. cel mai puţin studiat. soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. 11. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens).m.

soluţia optimă. putem constata că echilibrul şi evoluţia. s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia .specii potenţial ameninţate. 1998) ecologic. în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi. 11. rezervaţii de resurse naturale. .specii dispărute. . regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 .specii vulnerabile. . ideală pentru strategia conservativă. chiar şi una sentimentală. naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". În acest sens. Conservarea „in situ" rămâne.) Categorii sozologice de specii Multă vreme.specii rare.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate. dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . 75. tot aşa. raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig. a.specii sau taxoni neevaluaţi. .4. peisaje marine sau terestre protejate.2.specii fără interes pentru lista roşie. aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi. cât şi în concepţia dezvoltării durabile. parcuri naţionale.pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey. b.ştiinţă a conservării biodiversităţii. .specii ameninţate. aşadar. alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. ori prezentau o valoare biogeografică deosebită. Pe plan mondial. Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor.specii ale căror statut nu este încă elucidat. . rezervaţii de conservare a naturii. . monumente ale naturii. la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. .specii în mare pericol. 16).

colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) . culturi in vitro şi embrioni care. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren. Retezat. ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. 5.) colecţii tematice. regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. de o valoare excepţională. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi.) Rezervaţii de conservare a naturii. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. culturale etc. din toată lumea. 2. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . care pot fi: . zone sălbatice împădurite etc. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. Acestea sunt reprezentate de peşteri.antropologice. care sunt protejate. Ceahlău. 11. Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei. din anul 1992.). În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. b. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare. rezervaţii ale biosferei. scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. În cadrul acestui sistem de conservare. Munţii Rodnei. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. Delta Dunării şi Parcul Rodna.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite.colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). Sunt arii “total închise”. La noi în ţară. dune. De la noi din ţară. 7. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. istorice. 6. vulcani. Uneori. În rezervaţiile biosferei. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. Călimani. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale. suprafeţe cu o anumită floră şi faună). distingem: a. Piatra Craiului etc. de recreere sau culturale.4. Bucegi. Apuseni. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Mănăstirea Hurezi. formare şi demonstraţie. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă.3. păduri de mangrove. Domogled-Valea Cernei. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. 3. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase. delte etc. situri arheologice. 4. se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş. Delta Dunării etc. 1. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. pe lângă cercetare şi supraveghere.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri.

de-a lungul timpului. se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C). Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”.4.. grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii.-100˚C). din care 378 soiuri de păr. soiuri. pe lângă rolul primordial al conservării in situ.. Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice. Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol.) conservare in situ. la orez circa 2.4. sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale . fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. d). prin tehnici moleculare. conservatoare de rase etc. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice. 11. Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. favorizată de condiţiile climatice. fie pe termen scurt (la -70. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C). Astfel există conservatoare de tip livezi. 730 la 157 . colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid).implicarea. petru supravieţuirea umanităţii. staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice.470 la bovine. . ecologice şi economice sunt interdependente şi că.studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii. fie temporar (la 1-9˚C). . pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative. care nu mai sunt utilizate pe scară largă. Este tot mai evident că problemele sociale. conservatoare de legume. rol care va deveni. unde colecţia cuprinde 963 soiuri.490 la ovine. 160 căpşuni şi 53 de cireş. la cartof au fost create 4. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj. angajându-se în această muncă. 1. pierderea unor gene sau combinații de gene). prin aceasta. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei.000. nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și. .000 etc. la măr 3.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. mai ales din categoria celor tradiţionale. Omul este așadar și un creator de biodiversitate. c. Conform datelor furnizate de Mackay (2003)..dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. 800 la câini și porumbei. aspect care face să se reducă costurile implicate.identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. .descifrarea structurii genetice a acestor populaţii.declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale. ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale.000 de soiuri. 84 soiuri de măr. în ciuda denumirii. biospecii. În cadrul acestor bănci de gene. conservatoare de cereale. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : .temperaturi scăzute (criostocare). .. Naturalisţiilor. Reamitim ca în Irlanda. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă.

pentru agricultori. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda. 2005]. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. Les Semences de Kokopelli etc. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. 600 la caprine etc. timp de trei ani consecutivi. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. Mai recent. în favoarea soiurilor moderne. 2003. în anul 2005. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. 2004]. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă.. 2005. Confederation paysanne. Lammerts van Bueren și colab. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale. adeseori. 1994]. cartoful fiind un aliment de bază în această țară.5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. În baza acestei directive. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. Semnalele de alarmă tot mai numeroase. 2002]. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. Negri.. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. venite din partea oamenilor de ştiinţă. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab. 650 la porcine. de la jumătatea secolului al XIX-lea. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. 2002]. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922).. este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură. Nature at Progres. Micheloni. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler..) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora. În anul 2001. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție. dăunători. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. 2004. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate.găini. Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale. Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE.

Această modalitate de prezervare. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . în zonele în care au fost obținute soiurile respective.961 probe. 2007]. colecții de lucru și biodepozitare. Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. Varietăţile valoroase. Fig. Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară. în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale. singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13. 2007]. După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale. iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. Acestea riscă însă să se piardă definitiv. apariția de mutații dăunătoare. o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale. prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate.. mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură. cu populaţie îmbătrânită. pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor.locale). 73. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. În România. deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare). De exemplu. Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. 73). deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim. în condiții de temperatură și umiditate reduse.

Fig. numărul de frunze mature per plantă. înflorirea . extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr. sincronizarea înfloririi printre plante. forma umărului rădăcinii. proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. tipul ultimului involucru pe umbela principală. creșterea rădăcinii laterale (secundară). inflorescența tipul umbelei. numărul de umbele per plantă. numărul de frunze mai jos de umbela primară. lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). intensitatea culorii. Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. disecția frunzei. dimensiunea umbelei primare deschise. numărul mediu de 160 . diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță. culoarea verde la umăr. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). diametrul rădăcinii la umăr (mm). independente de factorii de mediu. pubescența pețiolului. poziția rădăcinii in sol (la maturitate). axul rădăcinii. culoarea frunzei. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). numărul de zile până la înflorire. grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur). tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat). Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. 74) . acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. secțiune longitudinală. greutatea rădăcinii. tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. extinderea culorii verzi pe umăr.diametrul miezului exterior la umăr. lungimea rădăcinii. diametrul mediu la pedunculii deschiși. forma pețiolului în secțiune transversală. suprafața rădăcinii.longevitatea. vârful rădăcinii. poziția involucrului pe umbela principală. miezul interior plus cel exterior combinat . la morcov (Daucus carota). diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct. De exemplu. Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. Suplimentar. pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). pubescența frunzei. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii. luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). intensitatea culorii.culoarea distribuită în secțiune transversală. diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct).dimensiunea rădăcinii în creștere. colorația verde în interior și la vârf. omogenitatea colorației rădăcinii. forma umbelei (când e complet dezvoltată). numărul mediu de pedunculi per umbelă. felul de grupare a rădăcinilor. 74. tipul frunzei. culoarea/pigmentația miezului extern. evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. felul de creștere a frunzei. țuguirea rădăcinii. acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului. caracteristicile miezului rădăcinii (fig. ramificația rădăcinii. grosimea miezului extern în zona umărului. forma rădăcinii în creștere.Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. culoarea albă în miezul exterior. caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) .

numărul total de frunze. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. greutatea boabelor/ştiulete (g). lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. lățimea fructului. culoarea anterelor. 161 . Descriptorii de evaluare. curbarea spinilor. Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. densitatea florilor în umbelă. culoarea semințelor la maturitate. aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. o genă umană transferată în genomul unei bacterii. lățimea maximă a petalelor distale.a. biochimice. incluzând cercetări fiziologice. Spre exemplu. citologice. fertilitatea. variabilitatea culorii la flori. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care. numărul de spini pe nervurile secundare. obţinerea. 4. genetice. lungimea paniculului (cm). iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. numărul de boabe pe rând. numărul de flori hermafrodite si staminate. lungimea fructului. Evaluarea secundară. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. patologice.pedunculi per plantă. confluența spinilor. 2. diametrul minim al tulpinii (mm). diametrul seminței. convarietatea. numărul de ramificaţii de ordinul II (cm).d. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). lungimea bobului (mm). culoarea în centrul pedunculului. lăţimea ştiuletelui (cm). numărul de frunze până la ştiuletele principal. diametrul maxim al tulpinii (mm). În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. înălţimea plantei (cm). introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă.. durata receptivității stigmatului. în cazul organismelor pluricelulare. sfărâmarea semințelor. lăţimea bobului (mm). lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). masa a 1000 de boabe (g). 3. 2006]. lungimea ştiuletelui (cm). pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare. înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm).a. culoarea boabelor.m. La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. greutatea per 100 de semințe (mg). până nu demult. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. număr de flori per umbelă. rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. simetria florilor periferice. timpul până la maturizarea semințelor. taxonomice s. a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată. o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12. fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu. Aici sunt incluse: productivitatea. lățimea seminței (mm). culoarea stigmatelor. performanțele agronomice. devenită în momentul transferului efectiv transgenă. numărul de rânduri de boabe. [Străjeru și colab. producția pe metru pătrat (g/m 2). al unei unei plante sau al unui animal. culoarea anterelor. culoarea florii. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi). în contrast cu descriptorii de caracterizare. pubescența la baza primului spin.1. numărul de semințe per umbelă.

la un anumit erbicid. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor. a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. chiar dacă codul genetic este universal. aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. Este vorba. cum ar fi MONSANTO. la rândul lor. în SUA şi NOVARTIS. realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. dotate cu proprietăţi noi.a. 1971). pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu).5. în Europa. Semnificaţia. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură.3.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. ea este o veritabilă construcţie genetică. fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". 12. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. mult mai mult decât o simplă genă de interes. aşadar. prin brevete. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. În fapt. Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. foarte interesate în plante transgenice. de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic. În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe. Până în prezent. Dar. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice. O transgenă este. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare . După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară. la descendenţii organismului transgenic. aşadar. pentru medicină şi farmacie ş. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. nu atât pentru realizarea sa. 12. inclusiv al propriei sale specii.2. El a devenit celebru. Unele dintre ele vor fi.

de două-trei ori mai mare decât cel normal.creşterea productivităţii animalelor domestice. interferon. care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. în ţesutul lor. folosite în scop terapeutic: insulina. Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: .o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae). Plante transgenice A. o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă. conţin proteina insecticidă. 12. bacterii (în special E.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală. cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi. În SUA. Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. aşa cum se prezintă ea în bacterie. entuziasmul a fost cel mai mare şi.producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui). iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. .riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă.originea acordării primului brevet pentru un organism viu. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. în câteva cazuri. hormon de creştere. Este vorba de un şoarece gigant.). caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. Exemple: . prin urmare. uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale.) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice.o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal. Avantaje generate de transgeneza animală: . adică inactivă. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică. ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. coli) sintetizatoare de proteine umane. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis. bere şi vin. pe care o vom nota în continuare Bt. . . se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om. interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. Începând cu finele anilor 1970. giganţi ai agrochimiei.4. sub aspect biologic. cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . în mod normal.

prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. .tratamentul culturilor de soiuri convenţionale. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: . înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită. iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi. astfel ca să codifice proteina activă. fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. Astfel respectiva genă a fost modificată. pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor. d. . d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace. întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes. e. cu un spectru nutriţional mai echilibrat. astfel. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: . În plus. a agenţilor patogeni şi a insectelor. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor. enzimă responsabilă de înmuierea fructelor.) Avantajele plantelor transgenice. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. se simplifică procesul de combatere a buruienilor. graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide. declanşarea bolilor virale (virozelor). obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. . e. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice. B. folosinduse doar un singur erbicid total. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel".dăunătorului. pentru prima dată. Apoi.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide.) Pentru agricultori În primul rând. bioplasticele. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii. b. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă).inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci. are loc o 164 . în esenţă.blocarea sintezei hormonului de maturare. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a.. se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat.coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. c.inserţia unei gene care blochează galacturonaza.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor.

Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. . În primul rând. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. de epuizarea solurilor sau. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. b. lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. De exemplu. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km. înainte de toate. . Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. practicând o monocultură de rapiţă transgenică.Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. căci pieliţa sa era fragilă. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. se riscă.Efecte secundare nedorite. c. la aciditatea crescută a solului. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este. rezistentă la un erbicid determinat. de accesul la pământ. prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie.) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri.„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total. rezistente la acelaşi erbicid.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale . Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. C. (la care s-a 165 . dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare. din nou. cu gust metalic şi suportă greu transportul. De fapt. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. deci investiţii suplimentare. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. în 1996.selecţie folosite până în prezent.Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite. la temperaturi mai scăzute etc). prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. alte investiţii şi alte riscuri. iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid. De exemplu.) Riscuri ambientale . apoi. iar. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă. la secetă.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . În SUA. de sistemele politice. Aşadar. practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. dacă influenţează microorganismele din sol etc.creştere a producţiei agricole. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. o problemă de acces la hrană. accelerarea selecţiei de buruieni hibride. într-un viitor apropiat.

În Scoţia. Se cunoaşte faptul că. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali. prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM.000) a seminţelor transgenice. în special).transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide". 1% porumb Starlink. tot de tip OGM. Aceasta se poate numi poluare genetică. chiar de la începutul autorizării primelor culturi. în afara celor ţintă. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente. în Franţa. estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că. În iulie 2001. problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte. fiind poluate 35% dintre eşantioane. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 . În cazul plantelor transgenice. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută.Contaminarea porumbului transgenic de un altul. deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. vor produce noi organisme transgenice. . Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. Astfel. până atunci. încă. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil. d. De exemplu la finele lui septembrie 2000. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. în vara anului 2000. hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). pe 4500 ha. rezervat numai în scop furajer. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. rezervorul biodiversităţii acestuia. e. pornind de la culturile-OGM. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă.5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. rezistente la un alt insecticid. căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. în 1998. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite. . Mexicul (patria de origine a porumbului şi. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică. .

Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. prezentă într-o anumită plantă." şi denunţa „. iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. erau normali. Pusztai (de la Rowett Institut. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă.. s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale. De exemplu. o soia îmbogăţită în metionină. În acelaşi timp. f. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic. să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. ..Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase.Apariţia unor noi alergii. Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie). „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. În plus. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante. de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură. De aceea. gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat. În ediţia sa din 29 mai 1999. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic. Marele necunoscut este reprezentat... mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană.. . înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel).„Afacerea Pusztai". fie în timpul proceselor de transformare industrială. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental.. Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe.. Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. eutanasiată în februarie 2003). anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. pentru mărirea valorii furajere. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali". Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei. ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului. Contrar concluziilor lui Pusztai.plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. A. cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „. dar periculoasă pentru consumul uman.Creşterea rezistenţei la antibiotice. considerându-le fără pericol pentru om. mai ales în vastele culturi transgenice. se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător. dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă. unde sunt prezente numeroase gene virale. desigur. . o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate.

declanşarea a numeroase critici în Italia. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale. Cu alte cuvinte. apoi în Argentina. utilizare.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). din ce în ce mai mult. Ucraina. utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. Portugalia. şi solicitările cetăţenilor-consumatori. căci 168 . pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. Norvegia şi alte ţări europene. dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. iar. c. Aceste prevederi au generat. ele debutând în SUA. în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. de puţin timp. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. Referitor la caracterul transferat acestor plante. restul de plante transgenice (cartof. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate. În SUA. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. Canada. Aşa cum s-a precizat anterior. Canada si China). aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. România. tutun. China. dovleac ş. b. brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha.a. d. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. în 1998. Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. La numai şapte ani de la debutul lor oficial. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. Argentina. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA. În 1980. ca şi în Europa. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate. aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Din 2002 încoace.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. Mexic. Această premieră. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. D. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996). porumb şi rapiţă. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty". Africa de Sud. acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o. Australia. E. Olanda. bumbac. papaia. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial.

care. Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). din care. oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. vor dispărea şi speciile perene.sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. aspect cunoscut şi demonstrat deja). „prin ricoşeu". a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. chiar „diabolică". Şi. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. sporirea produşilor chimici ceruţi. prin geniul genetic. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: . MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. Dar. a seminţelor produse de plantele transgenice. care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. . Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA. F. prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. de fapt. OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. în final. treptat. întrucât el „termină" viaţa plantei. va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. . Astfel. acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor.pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. unde fermele au suprafeţe foarte mari.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80. 169 . împiedicând-o să se reproducă. Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. sugestiv denumit „Terminator". mai mult ca sigur. o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". „cu randament ridicat".ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. în cantităţi tot mai mari. Apoi. unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. în curs de dezvoltare.intoxicarea şi moartea. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. mai întâi. prin care vor dispărea. acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. toate buruienile anuale din aceste culturi. O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System".

OGM-urile. în Franţa. care doreau să le dezvolte la scară mare. în mod special. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri.G. în Germania. Astfel. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. începând cu 1996. încă o dată în plus. ca excepţie. Probabil. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice. fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. Dar situaţia s-a schimbat brusc. transgenice şi convenţionale. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. când. unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). În cursul verii 2001. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. Anumite ţări (Austria. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. În lumea agricolă a UE. cea mai mare ţară agricolă din UE. în curând. Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. În Franţa. UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. de ultima sa înflorire . aceste culturi au fost primite în moduri diferite. În SUA. adesea violent. nu se cere agricultorilor să recolteze. oficial. temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". cele două tipuri de plante. Pentru a calma spiritele. poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. Această „afacere" ilustrează. ca urmare. În Spania. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. carnea provenită de la crescătoriile industriale. s-a opus debarcării containerelor. descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). livraţi pe piaţă atât în Belgia. Minoritatea ştiinţifică angajată. produşi în crescătorii uriaşe din Belgia. Tot în Franţa. agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Italia. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Mai rămâne. În iunie 1999. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. în mod separat.

a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". În martie 2000. Uruguay. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Australia. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. Canada şi Australia). deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii". 3. până acum. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat. situate în afara UE. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. care pregătise de fapt acest protocol. Chile.de-vie transgenică. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă. în totalitate. După ce au acceptat alimentele-OGM. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. Argentina a fost aceea care a ameninţat. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. Noua Zeelandă. 171 . a Europei şi a altor continente. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). 2. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie. b. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Thailanda etc. care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. Argentina. piaţa mondială a seminţelor-OGM. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări. care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. Coreea de Sud. În 1999 (Japonia. Australia şi Canada au refuzat. firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. jumătate controlează. Filipine. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. 1. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. Astfel. H. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care. India. în 1984. 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume. Dintre cele 10 multinaţionale. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze.

Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. în ansamblul ei. Acest protocol prevede. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. Unele specii locale acvatice pot dispărea. Astfel. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri. din ce în ce mai ostilă OGM-urilor. Totuşi. intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. ca malaria. după 4 ani de negocieri. c. se pot stabiliza noi stări de echilibru. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). 172 . reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit.În final. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european. atât pentru alimentaţia umană. De la publicarea acestei reglementări europene. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. În august 2003. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). altele pot creşte numeric. cât şi pentru cea animală. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice.1. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. Din păcate. totuşi. Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. Pe lângă etichetaj. printre altele. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ. Directiva UE constituie un progres remarcabil. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. d. Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0.

Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. 9 milioane în 1882. important dăunător pentru culturile de cartof. la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. iepurii au devenit parţial imuni. Ca urmare a acestor introduceri. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. la vest de Munţii Stâncoşi. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. a apărut malaria.13. Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. decorative). La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. a). peşti. Curând. Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane. au fost deteriorate în mod ireversibil.000 în 1873. Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). a genofondului populaţiei pătrunse. vectori ai malariei. întreaga floră şi faună endemică. crustacei. circa 12 mii au murit. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol. pricinuind mari pagube economice. După o perioadă de 6-7 ani. esenţe lemnoase. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA. În 1950. fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă). după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos.000 hectare).200. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1. tehnice. astfel încât în prezent. 17. care până atunci existau numai în Africa. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. rezistente la filoxeră. În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici. b. mamifere.5 milioane în 1945. Introduceri neintenţionate Prin anul 1929. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. Până atunci. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. În acest proces. animale pentru scopuri alimentare. Coleoptera). Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). afidul Phylloxera vitifolii (ord. reuşeşte să se stabilească în 173 . în succesiunea generaţiilor.2. înmulţirea şi extinderea iepurilor. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic. cinegetice.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat. păsări. estetice. S-au introdus vulpi din Europa. întreaga structură a biocenozelor unice. duşmanii naturali ai iepurelui. moluşte. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare.

a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. sunt multiple: hidrologică. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. este moderat regimul viiturilor. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. din zonele respective. cel mai mare din lume. Extinderea deşertului. sanitar-igienică. în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. climatică. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). Coroanele arborilor. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane. în care caz sunt afectate numeroase specii. interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. cu circa 5 km pe an. Cercetările arată că. 82% au dispărut în ultimele trei secole. Capitolul 11 174 . pescuit. Pădurile influenţează clima locală şi regională. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. iar în unele împrejurări. inclusiv a marilor mamifere africane. în perioadele preistorice şi istorice. prin frunzişul lor. recreativă. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. de protecţie a solurilor. 13. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. Cercetările arată că. se produce şi astăzi. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. Evaluări aproximative arată că circa 20. din aceleaşi cauze. cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni. în general moderând-o. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. Întregul deşert al Saharei. când afectează biocenoze întregi. în interiorul Saharei actuale. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. estetică. la inundaţii. local sau pe tot arealul lor. suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. De asemenea. trebuie spus că. ape abundente şi o faună bogată.3. este împiedicată colmatarea lacurilor. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. alteori afectează interesele economice ale omului. ecologice. Litiera are şi ea acest rol şi. Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective.el şi să se reproducă normal. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente. În aceste zone. pădurilor. Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. Dar. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. indiferent de zona geografică. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. Funcţiile pădurilor. pe lângă aceasta. Supraexploatarea solului.

trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine. rău.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. Odată cu pierderea unor specii de animale. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română. Speciile interacţionează într-un mod complex. relațiile omului cu societatea în ansamblu ei. morală. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. e. Adesea.. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. prin acțiunile sale. dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica. libertate. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. muzicienii au fost inspiraţi de natură. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control. soluția se găsește într-o plantă. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. pe termen lung. alegere. observarea ei în muzee. dreptate. clericii. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică. moleculare şi filogenetice. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale. obligație. Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine. virtute.) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii. de la o perioadă istorică la alta. Simplele informații despre o specie. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. un animal sau un microorganism. d. artiştii. mai grav. rațiune). poeţii. dintre care enumerăm câteva: a. 1998]. utilizând tehnici noi. Conștiința ecologică s-a format treptat. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. c.) Toate speciile pot deveni. cu legile lor de dezvoltare istorică. b.. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii. caracter. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. Etica ecologică include o serie de principii. ca parte a comunităţilor naturale. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme. scriitorii. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. 2001]. În India 175 . la un moment dat. Aceste specii pot deveni extincte sau. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă. datorie.) Toate speciile sunt interdependente. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta. Pentru mulți dintre aceștia. Atunci cand speciile devin extincte. zoologii caută noi surse de proteine.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. Omul. de-a lungul deceniilor și a secolelor. De aceea. Conform dicționarului enciclopedic (2004). plante. filozofii. morav. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului. In istorie. cu conținutul și rolul lor în viața socială”. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui.

nu sunt numai amenințate. zoologul Howard T. după biodiversitate și bioconservare. Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. În servicul umanității deci. În secolul al XIX-lea. Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. renumita cercetătoare americană Rachel Carson. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne.) O concepție egocentrică. b. în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii. Redăm un fragment din cuvântul ei. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund. cu toate componentele sale vii și nevii. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă. care se află dincolo de puterea distructivă a omului. Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). În anul 1962. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant.) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității. nu a individului. în ansamblul ei. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor. c. Chiar și aceste lucruri. referindu-se.1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. 176 . făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe.antică. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. Soran și Borcea (1985). Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . sarcina noastră este să i le smulgem”. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii. îmbolnăvirea ambianței. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”. în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele. de-a lungul deceniilor. ca și în etica ecocentrică. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii. prin operele lor. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. extremist. omul.) O concepție ecocentrică. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice. găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”. iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. om sau insectă. Stugren (1988). Dar m-am înselat. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură. (1999) în trei categorii: a. în general. medicul. marele ciclu al apei. Cristea (1983). (1988) și alții. Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. cu o abordare liberalistă. indiferent că este copac. rostit la o conferință. în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. Puia și colab. omul a devenit superior tuturor celorlalte specii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful