P. 1
Cartea de ecologie

Cartea de ecologie

5.0

|Views: 1,249|Likes:
Published by Alina Floroaie

More info:

Published by: Alina Floroaie on Feb 06, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/13/2013

pdf

text

original

Aurel MAXIM

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
Curs pentru uzul studenților

CLUJ-NAPOCA 2008

CUPRINS
Capitolul 1. INTRODUCERE……………………………………………………………... 1.1. Definiţie şi istoric.................................................................................................. 1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră.................................................................... Partea I NOȚIUNI DE GENERALĂ……………………………………………….. ECOLOGIE 7 7 9 11 11 11 11 14 21 21 22 22 26 29 33 34 34 36 38 38 39 41 41 42 42 46 49 51 51 53 61 63 66 67 69 69 70 72 73 75 77 78 78

Capitolul 2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…... 2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor 2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice……………………………… 2.3. Sisteme studiate de ecologie……………………………………………… Capitolul 3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….…... 3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….…... 3.1.1. Factorii climatici……………………………………………………….. 3.1.1.1. Temperatura…………………………….................................. 3.1.1.2. Lumina………………………………….................................. 3.1.1.3. Apa……………………………………………………………. 3.1.2. Focul………………………………………………………………….… 3.1.3. Factorii geografici (orografici)………………………………………… 3.1.4. Factorii mecanici………………………………………………….……. 3.1.5. Factorii edafici…………………………………………………………. 3.1.6. Interacţiunea factorilor abiotici………………………………………... 3.1.7. Legile acţiunii factorilor ecologici…………………………………….. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante 3.2. Factorii biotici…………………………………………………………………... 3.2.1. Relații homotipice……………………………………………………... 3.2.2. Relații heterotipice……………………………….................................... 3. 2. 2. 1. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct……. 3. 2. 2. 2. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populațiilor………….................................. . 3.2.3. Relaţii complexe………………………………………………………… Capitolul 4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR…………………………………….... 4.1. Structura spaţială a ecosistemelor…………………………………………….. 4.2. Structura trofică a ecosistemului……………………….................................... 4.3. Structura biochimică a ecosistemelor………………………………………… 4.3.1. Interacţiuni biochimice la plante…………………………………….... 4.3.2. Interacţiuni biochimice la animale……………..................................... 4.3.3. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore……………………………………………………. 4.4. Structura temporală a ecosistemelor………………………………………….. 4.4.1. Dinamica ecosistemului………………………………………. ……… 4.4.2. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică).............................. 4.4.2.1. Ecogeneza (succesiunea primară)............................................. 4.4.2.2. Succesiuni secundare……………………………………….... 4.4.2.3. Stabilizarea ecosistemului…………………………………….
2

Capitolul 5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI………………………………………… 5.1. Functia energetică a ecosistemelor...................................................................... 5.1.1. Principiile termodinamicii în ecologie..................................................... 5.1.2. Fluxul de energie în sistemele biologice.................................................. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor.............................................. 5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………….. 5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………….. 5.2.2. Circuitul azotului....................................................................................... 5.2.3. Circuitul fosforului.................................................................................... 5.2.4. Circuitul apei în natură.............................................................................. 5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor................................................................ Partea a-II-a ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)……………………………………………….............. Capitolul 6. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE…………………………………………………......... 6.1. Definiție, importanță și istoric............................................................................. 6.2. Originea și evoluția sistemelor agricole……………………………………….. 6.3. Particularitățile sistemelor agricole…………………………………………….. Capitolul 7. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR... 7.1. Agroecosisteme extensive……………………………….................................... 7.2. Agroecosisteme intensive…………………………………………………….… 7.3. Agroecosisteme industrializate……………………………………………….... Capitolul 8. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII Capitolul 9. SISTEME DE AGRICULTURĂ…………………………………….. 9.1. Sisteme de agricultură tradiţionale…………………………………………............................... 9.2. Sisteme de agricultură moderne………………………………………………. 9.2.1. Sisteme de agricultură industrializată………………………………….. 9.2.2. Sisteme de agricultură durabilă…………………………………………. 9.2.2.1. Sisteme de agricultură integrată………………………………... 9.2.2.2. Sisteme de agricultură ecologică……………………………….. PARTEA a III-a

80 85 89 94 98 101 102 104 106 106 106 110 113 115 117 118 118 119 123 123 124 124 127 127 130 137 137 137 138 138 138 139 140 141 141 141 142 142 143 143 144 147 147 147 149

DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI……………………………
Capitolul 10. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE………………... 10.1. Poluant. Poluare. Substanţe poluante.................................................................. 10.2. Clasificarea poluării ……………………………………………………………... 10.3. Poluarea aerului…………………………………………………………..…… 10.3.1. Poluanţii gazoşi…………………………………………………….…. 10.3.2. Ploile acide……………………………………………………………. 10.3.3. Deteriorarea stratului de ozon................................................................ 10.3.4. Efectul de seră........................................................................................ 10.4. Poluarea apei……………………………………………………………………… 10.4.1. Consumatorii de apă şi sursele de poluare……......................................... 10.4.2. Principalii poluanţi ai apelor…………………………………………… 10.4.3. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură…. ………… 10.4.4. Eutrofizarea apelor………...……………………………………….... 10.4.5. Poluarea termică a apei........................................................................
3

........ 12....3......4.....3............ Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme... ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC…………………………........ Capitolul 13.......4....5....... Semnificaţia................. 11............2. 12.............2. 12.......... Conservarea “ex situ”………………………………........1..2. Capitolul 14........3....1............................... Consideraţii generale. Tipuri de biodiversitate.1...... 11..... 11.......1....................... Valori opţionale……………………………………………………… 11...... ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI. 10....2.. 11. Microorganisme şi animale transgenice………………………………………....2......... 13..6..................4..................4. Valoarea existenţială………………………………………………… 11......4.. 11.. Poluarea cu pesticide………………………………………………….... Conservarea biodiversităţii.......................4.4...... Conservarea agrobiodiversității…………………………………… Capitolul 12...5...........4... 13...4. 11....... 10 12. 11........ 11........ BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII…… 11............. Conservarea “in situ”........2.... 11.. Obţinerea OGM-urilor……………………………………………………….3. Valori economice indirecte…………………………………………. Biodiversitatea – o problemă globală……………………………………. Prevenirea şi combaterea poluării apei ……………………………… 10.......... Valoarea biodiversităţii………………………………………………………............2.. pericolele şi evoluţia transgenezei……………........2............. Deteriorarea mediului prin supraexploatare…………………................. Plante transgenice……………………………………………………………..... ETICA MEDIULUI……………………………………………………… 149 150 150 151 153 153 153 154 154 155 156 157 161 161 162 162 163 172 172 173 174 175 4 .................... Capitolul 11..10.... Poluarea cu îngrăşăminte chimice …………………………………… 10. Poluarea solului………………………………………………………………............5.......... Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale....2....2........... 13.1......1............3.......... Valori economice directe……………………………………………......

emanat în atmosfera Pământului de către industrie și automobile. față de Planeta care îl găzduiește. diminuarea poluării și utilizarea rațională a resurselor sunt tot mai prezente în dezbaterile și reuniunile desfășurate la nivel planetar și național. Într-un singur deceniu (1979 .1989) au dispărut 10% din aceste păduri care adăpostesc jumătate din totalul speciilor de pe Glob și au un rol esențial în absorbția cantităților imense de CO 2. Se intervine tot mai brutal în echilibrele și circuitele naturale. Apariția masivă a substanțelor de sinteză în secolul XX a condus la otrăvirea tuturor compartimentelor mediului înconjurător. a opoziției dintre societate și natură. După unele estimări. erau dispărute în proporție de 50% la jumătatea secolului trecut. în secolul trecut. atât în ceea ce privește resursele. cu vârste de 60-100 de milioane de ani. eutrofizarea apelor. apariția a numeroase boli la om din pricina alimentației nesănătoase și a poluării. Miciurin îndemna omul triumfător și dominator. defrișarea pădurii era îndeobște considerată un act de civilizație. de-a dreptul demente. nu au întârziat să apară. cuceritorul naturii. Acestea sunt doar câteva din zonele cenușii ale culturii noastre. “să nu aștepte daruri de la natură ci să i le smulgă”. și societatea modernă s-au îndepărtat prea mult de natură. Omenirea a început să ia măsuri împotriva deteriorării mediului ambiant destul de târziu. Consecințele tehnicizării naturii și a lipsei totale de respect a omului. Abia atunci când natura “se supără” știm să devenim mai răbdători și să conștientizăm neputința noastră în fața stihiilor naturii. reducerea biodiversității. Totul este cântărit și judecat prin prisma profitului economic imediat.PREFAȚĂ Revoluția industrială a declanșat o serie de acțiuni. ploile acide. împotriva echilibrului natural. în ansamblul ei. deteriorarea stratului de ozon. că trăim într-o lume limitată.. În ultima vreme. Pădurile tropicale. în anii ’70 ai secolului trecut. creșterea frecvenței fenomenelor climatice și geomorfice de risc. Secole de-a rândul. Aici s-a demonstrat pentru prima oară. odată cu primul Raport al Clubului de la Roma (1972). Amintesc doar câteva dintre ele: încălzirea globală. cât și capacitatea de suportabilitate a mediului față de poluare. în special în ultima jumătate de veac. Restricțiile legate de protecția mediului și importanța acordată acestui sector sunt din ce în ce mai 5 . peste 99% din totalul produselor utilizate astăzi de omenire au fost create în ultimul secol și jumătate. În Evul Mediu. neatinse în urmă cu 500 de ani. S-a dovedit că evoluția desfășurată pe parcursul a 100 de milioane de ani poate fi distrusă într-un singur secol. ritmul dispariției lor a ajuns la una – două specii pe zi. Aproape că s-a ajuns la limita suportabilă a separării. Acestui eveniment internațional i-au urmat și altele. a indiferenței oamenilor. în mod convingăror. Problemele legate de conservarea naturii. am putut observa cu toții că acțiunile nesăbuite ale omului asupra naturii se întorc împotriva noastră. pe care o exploatează și o transformă cu violență. strigătul de luptă al societății era “să cucerim natura”. a științei și a tehnicii față de aceasta din urmă. scăderea fertilității solului. Din păcate însă știința. în viața altor specii de care ne pasă tot mai puțin. Dacă extincția naturală a speciilor este de una la patru ani. munții de deșeuri întâlniți pretutindeni etc.

cele două componente ale existenței noastre. precum și celor care și-au adus aportul. într-un fel sau altul. Pe parcursul întregii lucrări am încercat să exemplific fiecare noțiune. Trebuie stopată acum și pentru totdeauna perpetuarea indiferenței față de mediu în toate activitățile umane. silvicultură. Am făcut tot posibilul ca nivelul de abordare să fie unul accesibil și prietenos. industrie. al biologiei și ale ramurilor aplicative ale acestei științe (agronomie. Lucrarea este structurată pe trei părți: prima. din păcate. responsabilitatea față de sănătatea mediului înconjurător revine fiecărui cetățean al Planetei. Voi fi receptiv la orice observații critice și propuneri bine intenționate. venite din partea cititorilor și îmi exprim cu anticipație gratitudinea față de domniile lor. Cluj-Napoca. Desigur că. la apariția sa. fiecare aspect. iar ultima parte de deteriorare și protecția mediului. biotehnologie etc. agricultură. în multe manuale de ecologie. de ecologie generală. Una dintre explicații ar fi aceea că problemele de mediu au cel puțin două trăsături majore: caracterul transfrontalier și. ireversibil. turism și viața de zi cu zi. a doua de agroecologie. adeseori. 10 mai 2008 Autorul 6 . precum și tuturor celor care au sau doresc să-și formeze o mentalitate ecologică. pentru ca cititorul să înțeleagă importanța lor practică. pentru a stârni interes și pasiune pentru toți cei care vor parcurge acest manual. dar mai cu seamă specialiștilor care își desfășoară activitatea în domeniul educației sau în sectoare ale economiei cu impact negativ asupra ambientului. de la amenajarea orașelor până la educație.mari. fiecare principiu.). Îndrăznesc să sper că acest curs va reuși să-și convingă cititorii de necesitatea restabilirii unității dintre societate și natură. Am evitat să mă limitez doar la definiții și dogme abstracte pe care le găsim. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la îmbogățirea și îmbunătățirea acestui manual. În acest context a apărut și cursul de Ecologie și protecția mediului care se adresează studenților și specialiștilor din domeniul protecției mediului.

numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către şoareci. De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen.) şi Teofrast (372 – 287 î. abia de Pasteur. Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier. numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor. Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este polenizat de bondari. discipolul lui Darwin care. cât şi cu lumea din jurul lor”. medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei. deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile lor legăturile existente între organismele vii şi mediu. Hr. Din punct de vedere etimolologic. în 1792. ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre gospodărirea naturii”. formulau următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influența mediului asupra speciilor vii și apartenența speciei umane la lumea naturală. Odum (1971. Aristotel (384 – 322 î. biocenoze. Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur teoretică. deci. Este vorba despre retroacţiunea 7 . hidrologi. biosferă) integrate în mediul lor abiotic”. Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice.Capitolul 1 INTRODUCERE 1. atât unele cu altele. iar procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact.). rezultă deci că recolta de trifoi depinde de numărul şi activitatea pisicilor. de aceea Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne. definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant. oicos = casă. în limba greacă.ştiinţă. Burnie (2005): “Fiinţele vii sunt aidoma unor piese dintr-un uriaş şi mereu în schimbare joc de domino. Hr. Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst Haeckel (1834-1919). 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”. până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse domenii învecinate (meteorologi. ca precursori ai gândirii ecologice.„Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii. în accepţiunea modernă . Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”. Ecologii studiază modul în care piesele se îmbină. Botnariuc şi Vădineanu (1982) . Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin. introduce termenul de ecologie. În prezent nu există o definiţie unanim acceptată a ecologiei. atât organic cât şi anorganic”. în anul 1866. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului" (1871). Definiţie şi istoric Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci. în 1861. gospodărie şi logos = cuvânt sau.1.

Ecologul are nevoie de o gândire sintetică. ecologia și gospodărirea ariilor protejate. biochimie. După unii ecologia și etologia umană se poate regăsi și între ramurile specializate ale ecologiei. iar sinecologia (gr. 1983). accentul punându-se pe aspectele de adaptare la condiţiile de mediu. fizică.. În societatea contemporană. Demecologia (gr. ecologia umană. omul și hominidele. ecologul trebuie să fie un enciclopedist. mai restrictiv.T. demos – popor. genetică. de cunoştinţe deosebite. schimbările climatice globale s. auto – însuși) studiază relaţiile indivizilor cu mediul înconjurător abiotic şi biotic. Apariţia si amplificarea poluărilor. (1973). chimie. ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante: sistemice.]. Astfel. Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt: ecologia agricolă sau agroecologia. Ramurile acestei științe sunt deosebit de numeroase. metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren. Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor ele protecţie a mediului înconjurător. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din evoluția filogenetică: ecologia bacteriană. mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară la nivelul populațiilor unei specii. antropologie. (1971. ecologia silvică. etologie etc. ecologia plantelor. Stugren (1982). ecologia și etologia primatelor etc. aplicative și specializate. sociologie etc. Puia și colab. anatomie. au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. măsuri. sin . Concluzia relevatã de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. este necesară cunoașterea ramurilor sale sistemice. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant. ecologia lichenilor. cu diverse categorii de specialişti. În linii mari.a. Odum. Numeroși cercetători din domeniul ecologiei au încercat să contureze principalele direcții ale dezvoltării ecologiei pe plan mondial [Odum E.P. Acestea sunt: autoecologia. În figura 1. dispariția unor specii. uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. O astfel de retroacţiune a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului. brioecologia.evenimentului. H.protecţia mediului. motiv pentru care se impune munca în echipă. de imaginaţie şi anticipaţie. ecologia așezărilor umane. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie . Pe această cale s-a impus o altă noţiune problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană. sub egida unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă. ecologia umană este aplicativă atunci când studiază relațiile omului cu mediul ambiant și resursele naturale prin care își poate întreține viața și este specializată atunci când studiază comparativ procesele ecologice în care este implicat omul și mamiferele sau.. entomoecologia. De aceea. (2001) etc. economie. adăpost și mediu înconjurător nedeteriorat. problemele de ecologie este bine să fie tratate împreună cu cele de protecţia mediului. în cadrul ramurilor 8 . ecologia fungilor. ecologia solului sau ecopedologia. morfologie. Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii. Un alt criteriu.. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică utilizată în ecologie. ornitoecologia. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală). ecologia sistemelor naturale etc. economie. 1984]. ele sunt reprezentate sub forma unui pom al cunoașterii binelui și răului în domeniul acestei complexe științe. etnologie. acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”.. Autoecologia (gr. idee fundamentală a ecologiei conform căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune întârziată. el trebuie să cunoască taxonomie. Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au menirea de a furniza tehnologii ecologice care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor..împreună) se ocupă de relaţiile ecologice la nivelul biocenozelor şi ecosistemelor. demecologia şi sinecologia.

ecologia mediilor subterane etc.. Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării. Delta 9 . Fig. ci şi o „concepţie” ea trebuind să fie prezentă în toate activităţile umane. 1.P. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră. ecologia este nu numai o ştiinţă. Ecologia a fost definită mai sus. vizează mediul de trai al viețuitoarelor. nici ecologii cu ecologiștii. Cei care studiază această știință se numesc ecologi. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Militanții implicați în mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc ecologiști. Odum (1971). Așa au apărut: ecologia terestră. Pomul cunoașterii binelui și răului în domeniul ecologiei [Puia și colab.. ecologia acvatică. 2001] 1.2. Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul.specializate ale ecologiei. După E.

Godeanu. Cotigă. El întemeiază o nouă ramură a ecologiei. Botnariuc care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale). N. Bândiu. C. L. Desigur că lista numelor româneşti care au contribuit la dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă ar putea continua. acad. Botnariuc şi A. N. C. Andriescu. Gh. V. Munteanu. I. V. S. Borza. Olteanu. După cel de-Al Doilea Război Mondial. Enculescu. Coste. N. Stugren. sub aspect ecologic. Boscaiu. N. P. Ghinea. A. Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I. Vădineanu (1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească. Ivan. Rădulescu. L. Coldea. Pop. Şchiopu. Borza este şi întemeietorul Grădinii Botanice din ClujNapoca. I. Rotaru. Giurgiu. G. Soran. N. D. Decou. L. V. Prodan şi Al. V. şi anume ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare. În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. Racoviţă. M. H. D. A. Săvulescu şi P. Puia. Bercea. Simionescu. I.V. creatorii geobotanicii (ştiinţă care studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti. N. Cartea de ecologie scrisă de N. Ştirban. cercetări de ecologie au fost efectuate de: E. I. Interacţiunile dintre plantele terestre şi fungii patogeni au fost studiate de Tr. Papacostea. PopoviciBâznoşanu. Dumitrescu. Peterfi. M. M. Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul subteran (1907-1929). Şchiopu. 10 . B. Penescu. ca ştiinţă a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol. amintim pe acad. Murgoci. Popovici. Al. St. P. Filipaşcu. Băcescu. Ionescu. D. Băbeanu. Olteanu. I. T. Al. Berca. Bănărescu. I. Munteanu. Gyurko. Borza. biospeologia. Dintre continuatorii lui Antipa. Doniţă. M. Al.şi sectorul nord-vestic al Mării Negre.

În natură nu se găsesc sisteme absolut închise. ţesuturile. ca şi întregul univers. In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii. 11 . Sunt sisteme realizate numai teoretic. Conform concepţiei sistemice. organismele. De exemplu: un vas cu apă. constituind un întreg organizat (exemple: sistemul solar. moleculele. cedează sau primeşte căldura mediului înconjurător. închis ermetic.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi. pentru a explica structura şi modul de funcţionare a unui organism sau a unei populaţii trebuie cunoscute etapele apariţiei lor. Conceptul de “sistem” reprezintă ansamblul de elemente. organismul viu. Sisteme închise – schimbă cu mediul numai energie. Exemple: o stâncă. 1982]. [Vădineanu şi Botnariuc. în condiţii de stare neinfluenţată prin variaţiile mediului. Toate sistemele biologice prezintă o serie de trăsături care le deosebesc de cele deschise. un recif de coralieri. elemente tehnologice etc. un nor. este organizată în sisteme. ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în studiu. a. simboluri. Aceste trăsături s-au perfecţionat de-a lungul evoluţiei lor. 2 . este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător. un lac de câmpie. adică istoria lor. Însuşirile generale ale sistemelor biologice Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de mediu în factori specifici. celulele. Prigogine a clasificat sistemele din punctul de vedere al schimbului de materie şi energie cu mediul în trei categorii: Sisteme izolate – nu schimbă cu mediul nici materie. la rândul său. întreaga materie vie sau nevie. De pildă. Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele din sistemul solar). este organizată în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi. aflate în interacţiune. identice sau diferite. Ex. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea sistemelor Substanţa vie. fenomene. organele. nu este suficientă cunoaşterea parametrilor la un moment dat. Astfel. sistemul de lucrare a solului etc. o pădure etc.) Caracterul istoric In sistemele biologice. schimburile de substanţă şi energie din cadrul acestor sisteme devine o condiţie esenţială a existenţei sistemului. un ţărm de mare. pentru a putea explica organizarea şi structura. nici energie. pentru experienţe conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei. 1 . Toate sistemele din natură (vii şi nevii) aparţin acestei categorii.Partea I NOȚIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ Capitolul 2 SISTEME BIOLOGICE 2 . Sisteme deschise – realizează atât schimburi materiale cât şi energetice cu mediul. populaţiile etc. nebiologice. 2 .).

poate fi uneori inutilă sau chiar dăunătoare putând produce alterarea informaţiei (poliploidia. odată cu creşterea latitudinii şi altitudinii [Cristea și colab.) Integralitatea Un sistem. la distrugerea sistemului. au invadat preerile Canadei. substanţe chimice din sol.]. adaptarea la noile condiţii de mediu. alcătuite din numeroase părţi componente.. pentru a-şi îndeplini funcţiile. Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise. a trei seturi de bază de cromozomi (triploizi. Poliploidia este frecvent întâlnită la plante şi indică prezenţa. Numeroase cercetări arată că. mult mai “agresivi”. proporţia poliploizilor va creşte. nu realizează o fidelitate absolută nici în recepţionarea. comparativ cu organismele diploide [Teofil. în loc de două ca la indivizii normali.). Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei. se comportă faţă de factorii de mediu ca un întreg. cartof. prin selecţia erorilor „pozitive” care vor permite. deci repetarea excesivă a mesajului. în final. viţă de vie. prin ameliorare. 3x). Astfel. structura şi modul de funcționare a populaţiei. adică în fiecare celulă se repetă toată garnitura cromozomică. la un moment dat. comparativ cu cele diploide [Tarnavschi. fiziologice (comportamente diferite. Poliploidia asigură fitoindivizilor o capacitate de competiţie interspecifică superioară. gesturi sau alte activităţi). fenomen denumit redundanţă. Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi fizice (sunete.b. mai mult sau mai putin fidel. citat de Cristea 1991]. unele dintre aceste fenomene. culori etc. suprapopulaţia). la populatie el este determinat de natura (poziţia filogenetică). fiecare tip de cromozom este în dublu exemplar. la nivel individual. diploizii sunt întâlniţi doar în regiunea maritimă a ţării) [Milligan. măr. în linii mari. Informaţia este codificată într-un mod caracteristic sistemului dat. În ameliorarea plantelor şi animalelor. din apă sau eliminate în mediu). care să asigure fidelitatea necesară cu minimum de pierderi. Cu cât un sistem este mai bine organizat cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie (exemplu: bacterii . 2004. nici în transmiterea informaţiei. patrimoniul genetic al speciei. Sistemele biologice. pot fi exploatate în favoarea omului. Polipolizii asigură speciilor rezistenţă sporită la condiţii ecologice extreme şi o capacitate de competiţie interspecifică mult mai ridicată. în celulele somatice. patru (tetraploizi. structura genotipului iar la nivelul populaţiei se repetă. chimice (mirosuri. este necesar să-şi menţină integralitatea. specii ornamentale etc. 1948.]. speciile poliploide au supravieţuit mult mai bine glaciaţiunilor. adică să-şi păstreze subsistemele componente. 1981]. precum poliploidia. 4x) cinci (pentaploizi. adică sunt apte să recepţioneze.) s-au obţinut. ovăz. c. Studiile de citoecologie demonstrează existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi distribuţia lor geografică. sistemele biologice. Pentru indivizii biologici – acest cod este determinat de structura acizilor nucleici.) Caracterul informaţional Sistemele biologice sunt informaţionale. diploizi. 1973 etc. deoarece erorile în copierea informaţiei genetice (mutaţiile) reprezintă o sursă de evoluţie. De aceea tendinţa generală a sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă. cu toate mijloacele create de-a lungul evoluţiei lor. Acesta este considerat un rău necesar. Redundanţa excesivă. La nivelul individului se repetă. La o serie de plante cultivate (grâu. Astfel. Sistemele biologice nu sunt aditive adică nu sunt simple însumări ale însuşirilor 12 . în timp ce.. ţesuturi şi indivizi. de regulă. Trebuie menţionat că. Bănărăscu şi Boşcaiu. soiuri poliploide care prezintă o creştere a volumului nucleului şi a dimensiunilor celulelor. să prelucreze.vertebrate). codul fiind specific fiecărei categorii de sisteme. manifestând tendinţe de expansiune (exemplu: romaniţa – Matricaria inodora – la care poliploizii. Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente. Lipsa unuia dintre elementele componente conduce. să stocheze şi să transmită informaţii către alte sisteme. 5x) etc. uneori organe vegetative şi fructe mai voluminoase. Această creştere este corelată cu un habitus mai mare a organismelor respective.

ecosistem şi toate celelalte sisteme biologice. în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus. Între elementele componente ale sistemului biologic se manifestă corelaţii. La nivel de populaţie. este organizat într-un mod care să-i permită: receptarea informaţiei si prelucrarea ei. f. în tensiunea stresului. diferitele constante ale mediului intern (de exemplu. are alte însuşiri decât în afara sistemului. ca orice sistem cibernetic. Un rozător în captivitate. stânca sub acţiunea picăturii de ploaie). Noile însuşiri ale sistemului provin din interacţiunile părţilor componente. Relaţiile sistemelor biologice cu mediul presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. De exemplu.) Autoreglarea Această însuşire este comună tuturor sistemelor biologice şi reprezintă un principiu esenţial al ciberneticii. O altă consecinţă a integralităţii constă în faptul că un element component al întregului. frunzele de porumb se răsucesc. în condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează. e. adică proprietatea organismelor de a-şi menţine între limite foarte strânse. d.) Echilibrul dinamic Echilibrul dinamic reprezintă starea caracteristică sistemelor biologice şi se manifestă prin menţinerea stării de stabilitate a acestora. însă dacă temperaturile scad şi umiditatea este suficientă. Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. un erbivor care aparţine unui grup devine mult mai vulnerabil la prădători în cazul izolării de comunitate. Deoarece un sistem are mai multe stări posibile. în timp ce. ceea ce are ca efect creşterea eficienţei autocontrolului sistemului dat şi a stabilităţii lui. organismul uman îşi menţine temperatura în jur de 36. acestea se menţin cu aproximaţie între aceleaşi limite.4°C). La sistemele lipsite de viaţă. la dispariţia lui ca sistem (de exemplu. In lumea vie toate funcţiile principale ale unui organism. Astfel. aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului şi deci. Legătura dintre dispozitivul de receptare (receptor) şi dispozitivul efector se numeşte conexiune directă. Relaţia de simbioză între unele alge şi ciuperci dau naştere la un întreg grup sistematic de plante – lichenii. supravieţuirea gândacului de Colorado la tratamentele cu insecticide). în condiţii de temperaturi ridicate şi umiditate scăzută. ca urmare a echilibrului dinamic. Acest echilibru se realizează prin compensarea metabolică a pierderilor energetice şi materiale.părţilor componente. ca urmare a schimbărilor survenite în mediul său. 2). în urma căreia sistemul reacţionează la stimuli în sensul autoconservării. cu însuşiri total diferite faţă de fiecare component luat în parte. Cu cât sistemul este mai complex. cu atât corelaţiile sunt mai numeroase. Orice sistem biologic. iar cea dintre efector şi receptor poartă numele de conexiune inversă (feedback). ale unei populaţii sau 13 . biocenoză.). frunzele revin la starea lor normală. Sistemele biologice nu tind spre un grad de heterogenitate maximă ci optimă. integrat în sistem. pe sexe.) Heterogenitatea Orice sistem biologic este alcătuit din elemente (subsisteme) mai mult sau mai puţin diferite. o anumită structură pe vârste. structură genetică etc. O populaţie are însuşiri diferite şi noi faţă de organismele din care este alcătuită (longevitate nedefinită. Heterogenitatea indivizilor unei populaţii permite supravieţuirea sa în condiţii nefavorabile (de exemplu.) Programul Programul constă într-un set de reacţii ale sistemului la diferite condiţii de mediu. O biocenoză are însuşiri diferite de cele ale populaţiilor componente. Un program reprezintă tocmai una dintre stările posibile ale unui sistem biologic sau modul cum reacţionează un sistem biologic. Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia. “Feedback”-ul (conexiune inversă) este deci un autocontrol al sistemului. g. care îi dă posibilitatea de a se opune la perturbările aleatoare ale mediului (fig. este mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui naturale. înseamnă că are mai multe programe.

ecosistemul. Datorită metabolismului se asigură capacitatea biosistemelor din nivelurile supraindividuale de a acumula şi transfera materie. populaţia. biocenoza. Autoreglarea la nivelul ecosistemelor: numărul indivizilor dintr-o populaţie prin relaţia pradă – prădător sau alte mecanisme.) Populaţia Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie.dispozitivul de recepție . a prolificităţii. a presiunii sângelui etc. Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică şi prin 14 .centrul de comandă . menţinerea temperaturii corpului.c E . funcție esenţială a indivizilor. într-o măsură mai mare sau mai mică. B. Acest proces permite integrarea organismului în mediul său ambiant. 1982] 2 . Conexiune directă Stimuli R Răspuns R C. A. Exemple de autoreglare în organism: concentraţia de glucoză în sânge. pe sexe etc. Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm: organismul.). biotopul şi habitatul. la nivelul populaţiei. populația de Taraxacum officinalis din livadă etc.dispozitiv efector Fig. indivizii biologici au cea mai pronunţată integralitate. 2.biocenoze sunt continuu controlate prin sisteme de tip feedback.) Organismul sau individul Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul). Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii. O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea cantităţii hranei în diferite moduri: modificarea ritmului reproducerii. biomul şi biosfera. energie şi informaţie. 3 . biocenozei şi ecosistemului.c E E Conexiune inversă R C. a structurii pe vârste. Schema autocontrolului [Botnariuc și Vădineanu. Individul poate exista numai în contextul populaţiei şi al speciilor şi orice fenomen care se petrece la nivelul său se reflectă.. toate insectele de Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă. Sisteme studiate de ecologie Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast. care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantație. Prin indivizi se face întregul schimb de substanţă şi energie cu mediul şi de aceea este considerat veriga de bază în organizarea materiei vii.

nu sunt favorizate populaţiile care asigură doar natalitate maximă dacă nu realizează şi supravieţuirea maximă. respectiv scăderea în unitatea de timp. eliminarea posibilităţii de refacere a populaţiei. atunci când efectivul de indivizi este prea redus. lipsa unei valorificări superioare a terenului fertilizat în vederea obţinerii de producţii agricole. distrugerea covorului vegetal. când densitatea este mai mică decât cea pe care spaţiul este capabil să o suporte. Rata natalităţii se exprimă prin relaţia: Rn = n/N în care: Rn = rata natalităţii n = numărul de indivizi născuţi N = efectivul populaţiei Distingem la acest parametru o natalitate fiziologică. din pricina şanselor mai mari de contact a indivizilor sănătoşi cu cei bolnavi. În evoluţie. mortalitatea este una ecologică. Rata mortalităţii se exprimă matematic astfel: Rm = m/M în care: Rm = rata mortalităţii m = numărul de indivizi morţi M = efectivul populaţiei Dacă mortalitatea ar depinde numai de uzura organismului şi de factorii fiziologici am putea vorbi de o mortalitate fiziologică. În realitate. Densitatea populaţiei exprimă numărul sau biomasa (cantitatea de substanţă organică acumulată în unitatea de timp) indivizilor unei populaţii pe unitatea de suprafaţă şi volum. Consecinţele supraaglomerării sunt: declanşarea luptei pentru existenţă. după relaţia: q = n – m în care: q = coeficientul creşterii numerice n = numărul de indivizi născuţi 15 . densităţii şi structurii de vârstă a populaţiei. izbucnirea epidemiilor. Din păcate. urmată de degradarea biotopului. atât supraaglomerarea cât şi subaglomerarea sunt nefavorabile supravieţuirii populaţiilor. Aşadar. dacă o considerăm un sistem închis. crearea celor mai favorabile condiţii (microclimat umed) pentru realizarea infecţiilor bacteriene şi micotice la plante. ferite de atacul animalelor carnivore. în ecosistemele naturale fiecare populaţie tinde spre o densitate optimă. Parametrii ce caracterizează dinamica populaţiei. epuizarea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol sau eliminarea celor mai productive animale care sunt şi mai vulnerabile. Dinamica populaţiei este variaţia în timp a efectivului. Exemplu: creşterea excesivă a efectivului de animale domestice din savanele africane. şi a micşorării rezistenţei la boli din cauza subnutriţiei. rata mortalităţii şi coeficientul creşterii numerice. fără pierderi şi imigrări. omul a dereglat mecanismele de control ale populaţiilor. sunt: rata natalităţii. pe de o parte. iar în final la deşertificare.stabilirea densităţii populaţiei. când populaţia depăşeşte capacitatea de suportare a spaţiului și subaglomerare. Subaglomerarea poate conduce la: micşorarea riscului de apariţie a epidemiilor. etiolarea plantelor. care a condus la distrugerea păşunilor prin suprapăşunat. de aceea. dependentă de condiţiile de mediu. atunci când aceasta depinde doar de potenţialul biotic (capacitatea populaţiei de a produce urmaşi viabili) al populaţiei şi o natalitate ecologică care este şi cea reală. Prin rată înţelegem raportul dintre o creştere sau scădere şi mărimea faţă de care are loc creşterea. deoarece moartea indivizilor este strâns legată de condiţiile de mediu. Din acest punct de vedere putem întâlni situaţii de supraaglomerare. în cazul supraexploatării păşunilor. Coeficientul creşterii numerice rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate.

sub aspect cantitativ. echitabilitatea. o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală). genotipul noii populaţii poate fi diferit de cel al populaţiei iniţiale. Efectul ecologic al factorilor cu caracter de regim constă în adaptare. reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. o populatie de A. perturbatoare ale factorilor abiotici depăşesc ca amploare limitele variaţiilor de regim (exemple: furtunile. succesiunea anotimpurilor. Variaţiile neregulate. microorganisme). cu o anumită frecvenţă. uraganele. Factorii abiotici şi efectele lor ecologice sunt prezentate pe larg în subcapitolul 3. microfaună. D.) Biocenoza Termenul de biocenoză (lb.1. biomasa totală şi repartizarea pe specii. modificându-se şi relaţiile ei cu alte populaţii. Exemplu de biocenoză într-o plantaţie de măr: o populaţie de meri.) şi conduc la eliminarea unui număr mare de indivizi.). hidrosferei si atmosferei. Din prima categorie fac parte: alternanţa zinoapte. Aceste fenomene au variaţii periodice. diversitatea etc. afinitatea. iar habitatul este mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual) [Puia şi Soran. Dacă populaţia se reface.. mareele etc. 16 . zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi microbiocenoză (microfloră. prin acţiunea selecţiei naturale. introdus în ştiinţă de către Karl Mőbius. Factorii abiotici nu au valori constante ci variază în timp şi spaţiu. de o anumită amploare.numărul total de indivizi. greacă. Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor superioare). o populație de Lumbricus terrestris (râmă) etc. inaequalis (rapăn). Limitele între care oscilează aceste variaţii devin limite de toleranţă ale populaţiei sau speciei faţă de factorul dat. Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile unei biocenoze. bios = viaţă.m = numărul de indivizi morţi Adesea se foloseşte rata creşterii numerice. Toate acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă. Pentru studierea. . a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili: .) Biotopul şi habitatul Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze [Odum. koinos = comun). vulcanii etc. C. poate să dispară. poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa. Un loc central în structura biocenozei îl ocupă fitocenoza. 1984]. uneori chiar catastrofală. dominanţa. pomorum (gărgăriţa florilor de măr). abundenţa. o populatie de V. pornind de la un număr mic de indivizi. cutremurele. 1971]. Aceste variaţii pot avea caracter de regim sau caracter perturbator. Particularităţile fiecărui biotop condiţionează existenţa unui anumit tip de biocenoză. care nu-i mai permite refacerea. după formula: Rq = Rn – Rm în care: Rq = rata creşterii numerice Rn = rata natalităţii Rm = rata mortalităţii Rata creşterii numerice este dependentă atât de potenţialul biotic al populaţiei cât şi de condiţiile de mediu. Elementele componente ale biotopului provin si aparţin litosferei. Dacă numărul indivizilor din populaţie este redus sub o anumită limită.numărul total de specii din biocenoză.

dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari. ele vor „găzdui” numai acele specii care pot suporta condiţiile respective. cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt producătoare si consumatoare. din cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). animale. la un număr de indivizi egal.) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop.). Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi. comparativ cu Câmpia Bărăganului unde biotopul fiind mai uniform și biodiversitatea este mai redusă. un parc.. o pădure. Astfel. Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler. Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale: a. O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem.ecosisteme marine 17 . Spre exemplu. b.4. supusă eroziunii.) și numărul speciilor va fi mai mare. microorganisme) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective). ape curgătoare. 1975]: c.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor. atunci când biotopurile sunt neuniforme. Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns. plauri. De exemplu.relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză. spre deosebire de terenurile nesupuse eroziunii. lacuri.4. o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plante. un ciclu biogeochimic local. mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor realiza efective populaţionale mai mari. Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei. au număr foarte diferit de specii. cu condiţii vitrege de viaţă.2. Relaţiile homotipice şi heterotipice din cadrul biocenozelor sunt prezentate detaliat la subcapitolul 3. cu atât biocenoza va fi mai săracă în specii. datorită diversității habitatelor (dune de nisip. heleștee. ci numai o parte din ciclul biogeochimic local al ecosistemului de pădure. respectiv cele rezistente la elementul respectiv.) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop. pe o suprafaţă în pantă. este una esențială pentru securitatea alimentară a omenirii pe termen lung (vezi subcapitolul 11. atât interspecifică cât și intraspecifică. Din contra. diversitatea speciilor va fi săracă. fiindcă nu posedă un ciclu biogeochimic propriu. vegetaţia se va modifica în funcţie de gradul de eroziune. Aceste două componente se întrepătrund atât de puternic încât separarea lor în spaţiu este imposibilă. Ecosistemul integrează într-un tot unitar biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). bălți. între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri si reţele trofice. cu cât au fost mai mult timp omogene. păduri etc. deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari. Cu cât numărul de specii va fi mai mare. cu atât numărul indivizilor va fi mai mic.) Ecosistemul Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde biocenoza si biotopul. Importanța diversității agricole. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedicată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu. De exemplu. Plecând de la constatarea că unele biocenoze. unde comunitatea de specii se menţine nemodificată timp mai îndelungat. Aşadar. Ecosistemele se pot clasifica în patru grupe mari: . Numărul acestor specii va fi. într-un sol sărăturat sau poluat vor rezista numai speciile halofite. în Delta Dunării. E. desigur. cu atât va fi mai mare numărul de specii ale biocenozei.

biomul savanelor. biomul palustru . b. creează condiţii bune de umiditate. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale umede și întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud. nivo-glaciare. b. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată: a.) Biomurile terestre: 1. răspândite în zone din America de Sud. c.) Biomul Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare. Cuprind zone ale Americii de Sud. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre cât şi la cele acvatice. corespunzând zonărilor geografice. Noua Zeelandă). Tasmania. cu frunze dure şi mate. Acestea. biomul tundrelor care include tundrele arctice şi cele alpine: 18 . 5. biomul deltaic. Asia). insulele Canare. Scoţia şi continuă în America de Nord. temperate. caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase) II. 7. sud-estul Australiei. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor. Africa. păduri tropicale cu frunze căzătoare. c. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale. plante spinoase etc. tropicale şi subtropicale.ecosisteme de ape interioare . Africii. Stepa este o întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei orientale) cu vegetaţie compusă din graminee. 3): I. 2. iar în perioada secetoasă aceasta moare.. sudul Japoniei. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare 2. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale: a.) Biomurile marine şi oceanice: 1. Australiei şi Indiei.. peninsula Scandinavă. 3. situată între zonele arctice acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. biomul mlaştinilor 5. terenul devenind arid. Noua Guinee.al bălţilor 4. Estul Chinei. formând o centură boreală de conifere şi mesteceni. vegetaţie luxuriantă. Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele (fig. determinate de zonele latitudinale ale planetei. inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori şi arbuşti cu rădăcini adventive. biomul oceanic III. bogate în liane şi specii epifite. Savana este creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). Este o zona lată care se întinde peste toată Siberia. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi arbori. păduri de conifere.) Biomurile acvatice continentale: 1. combinate cu temperaturi joase. biomul stepelor. păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare. cu multe straturi. În timpul sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă. Madagascar. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită. biomul deşerturilor: a. biomul lacustru (sau lentic) . b.ecosisteme antropogene F. d.al lacurilor 3.ecosisteme terestre . biomul marin 2. caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofite. tufişuri. 6. Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. 4.

Aici există temperaturi scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an.) alpine . pe câţiva centimetri. secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară.etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin.a. cu viaţa din peşteri. faună care se dezvoltă în golurile nisipoase. b. precipitaţiile peste 1200 mm/an. în timp ce stratul inferior rămâne îngheţat. cu perioadă scurtă de vegetaţie. din regiunea arctică) este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor. la altitudini de peste 2200 m. 19 . cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie. IV.) Biomul subteran. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri. grote şi din reţeaua interstiţială. microfaună a sistemului nisipos al litoralurilor marine şi al apelor dulci. temperatura medie anuală este de . iar perioada de vegetaţie de 70 zile/an.2 oC.) arctice (peisaj climatic extrem.

Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile.. 14. Savana cu arbori. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene. 7. Păduri de conifere . 13. 1968]. Stepele din zona temperată. 4. Savana cu ierburi. 12. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale. Silvostepe. 9. Păduri tropicale umede sempervirescente. 3. 11. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată. 3. Deserturi. Mangrove. 5. [Brockmann şi colab. 10. 2.Fig. Semideşertuiri. Harta vegetaţiei Globului. 6. 1. 8. Păduri subtropicale umede.

17.boreale. Vegetaţie alpină seminivală. Deserturi reci nivoglaciare 31 . 19. Tundra montană. Tundra. 15. Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă. 18. 16. 20. Silvotundra.

. Din categoria factorilor abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici . muşchii. iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin cunoscute [Primack și colab. al treilea domeniu este Eucarya. acarieni). Fungi. acvatică sau terestră. al doilea domeniu şi regn este Archaea. echinodermele şi cordatele. Această lege este valabilă şi pentru lumea animală. altitudinea.și focul). formulată de von Liebig (1840) “dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută”. In regnul vegetal se remarcă numărul mare al angiospermelor iar în regnul animal numărul mare al artopodelor (încrengătura de nevertebrate .. oxigenul. mări și oceane. pH-ul. Ea se întinde câţiva metri în profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă. Regnul Animalia are cel mai mare număr de specii. vitele vor suferi de boli fiziologice grave.385. Capitolul 3 FACTORII ECOLOGICI 3. de specii cunoscute şi descrise.) Biosfera In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pământului.talofitele. planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. este ceea ce putem numi filtru de biotop [Puia şi colab. In ecologie se utilizează tot mai frecvent termenul de ecosferă pentru a sublinia unitatea între biosferă în sens strict (totalitatea organismelor vii) și substratul ei abiotic (toposferă). apa. oferindu-le şanse diferite de supravieţuire. influenţându-le manifestările vitale. în absenţa cuprului. mişcările apei). Principalele încrengături ale regnului vegetal sunt . Cele două extreme delimitează. factorii mecanici (vântul. reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme.G. specii cu nucleu propriu-zis. expoziţia). atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. artropodele. biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ. 2002]. desigur. substanţele minerale din sol). Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene (materiale rezultate prin activitatea organismelor). bioxidul de carbon. Animalia şi Plantae. Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să compună biocenoza. spongierii. Este vorba. pteridofitele. umiditatea . gimnospermele şi angiospermele – iar ale regnului animal .protozoarele.insecte. altfel spus. pentru fiecare organism. factorii geografici (panta.1. factorii chimici (azotul. domeniu care include patru regnuri: Protista. optimul său de dezvoltare. În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici. Regnul vegetal cuprinde aproximativ 300 mii specii iar regnul animal aproximativ 1. viermii. lumina. Factorii abiotici Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra organismelor. celenteratele. adică numai partea crustei terestre locuită de organisme.000 specii. Conform Legii minimului. Aşadar. considerat ca fiind evoluţionar distinct. Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis. salinitatea. 2001]. De exemplu. cobaltului şi a manganului din hrană. moluştele. 21 .temperatura.

Temperatura Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob. 3. adult) şi activităţile enzimatice esenţiale sunt diferite. temperatura optimă este temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie. la 18. sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K). Pentru o anumită specie. Sub această temperatură. temperatura reprezintă un factor important care poate limita răspândirea geografică a multor specii. dezvoltarea nu mai are loc. De exemplu. Deci. Pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea. În prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii. în timp ce. condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului. De aici rezultă că. iar enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei termice. unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic. în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an. La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t0).3. Trebuie precizat faptul că. În caz contrar.1.3°C. luminii și apei ca factori ecologici.1. relaţia dată este valabilă numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. 1978]. deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la o anumită temperatură constantă. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la care dezvoltarea se desfăşoară normal. unele specii pot avea două sau mai multe generaţii pe an. ou. deoarece pentru avertizarea stropirilor. Dacă suma temperaturilor efective este mai mare.. chiar dacă temperatura este corespunzătoare. La acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat continental 4-6. pantă etc. poartă numele de temperatură eficientă sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t 0). dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la temperatura de 22.1. fiecărui stadiu de dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective.1. prin urmare. viermele merelor are zero biologic de 9°C. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură. Desigur că.t0) d unde d este numărul de zile. Desigur că. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică. în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. iar constanta termică pentru o generaţie însumează 624°C [Perju. fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la producere de urmaşi. inclusiv a stadiilor vulnerabile. temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă. În figura 4 se poate observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella. Astfel. 1995]. Astfel. specia nu se va putea instala în ecosistemul dat. temperatura optimă va fi şi ea diferită. în care se face tratamentul fitosanitar.1.2°C se prelungeşte la 32 de zile [Lefter şi Minoiu. Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după formula : K = (t . De exemplu. 22 . după condiţiile climaterice locale. fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor efective. pentru a face parte dintr-un ecosistem anume. alături de foc. populaţiile sunt adaptate la un anumit regim termic optim. expoziţie.. larvă. pupă. 1990]. iar în România 6 generaţii anuale [Manolache şi colab. Factorii climatici Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici.

Fig. iar pentru cultura soiurilor cu maturare târzie de minim 3000 . ouă de 23 . trebuie să fie de minim 2900°C. ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active. 1990] La plante. vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC) [Oprea şi Cotea. Suma minimă a temperaturii efective pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t 0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie este de 1000°C. unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau migrare. La pomii fructiferi. Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv. se utilizează mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură. Oprea (1995) arată că. vinuri de calitate superioară. Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în podgoria respectivă. La viţa de vie. Astfel.3200°C. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative ireversibile. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză (sporii unor bacterii sau ciuperci. deşi pragul biologic inferior este de aproximativ 6-8°C. iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C. Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella [Lefter şi Minoiu. ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct este dependentă de temperatură. 1995].) fiindu-i necesară o anumită sumă a gradelor de temperatură. cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. iar gradul alcoolic al vinului depinde de cantitatea de zahăr. În anumite condiţii. de la pornirea în vegetaţie până sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1). la peste 19°C. suma globală a temperaturilor pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie. chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale. obţinută prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C. 4. la peste 21°C. seminţe de plante. cu maturare timpurie şi mijlocie a strugurilor. Fiecărei fenofaze (dezmugurit. dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent. înflorit etc.

rezistenţă ale insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Tabelul 1 Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole [Dragomirescu, E., 1992] Specia Total perioadă de vegetaţie 2.400 - 3.700 2.900 Suma gradelor de temperatură Dezmugurit Înflorit 182,2 190,4 230,7 196,0 78,7 86,9 314,8 321,0 293,0 373,6 625,1 243,8 -

Cireş Prun Cais Piersic Zmeur Coacăz roşu Viţă de vie

Coacerea fructelor 974,2 1218,4 1130,6 -

Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din iazuri, băltoace și alte habitate) [Bright şi colab., 2001] până la peste 100°C, la unele bacterii din apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice [Bourdial şi colab., 2002]. Creşterea biomasei şi creşterea numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de toleranţă. Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali. Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până la 90% [Lefter şi Minoiu, 1990]. Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la temperaturi de peste 2°C [Bobeş, 1980; Pârvu, 2000]. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială în activitatea de prognoză şi avertizare. Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură. Maxim şi colab. (2002) constată că virusul Prune Dwarf (PDV) la cireş este mult mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că temperaturile ridicate (38 - 44,3°C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV, comparativ cu PNRSV. Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente sub - 24°C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului, în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de - 35°C, fără a se înregistra pagube însemnate [Popescu şi colab., 1992]. Rezistenţa la temperaturi scăzute a plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -32...-40°C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2°C [Zăpârţan, 2004]. Gerurile care vin treptat sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor.
24

Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii la temperaturi scăzute. Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel, cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la temperaturi cuprinse între 0 - 7°C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament termic de 50-60 de zile la 20°C, apoi la 9°C până la plantare. Pentru a germina, seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp de 90 de zile la 1 - 3°C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii, temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală, în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o dezvoltare mai rapidă. In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală a vegetaţiei. - zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică zonei calde; - zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor, răspândite în zona temperată; - zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci. De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine. In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există următoarea clasificare: - Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură. Exemplu Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între – 30 şi + 37°C. - Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură. Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite termice cuprinse între 20 si 23°C. - Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul (Euscorpius sp.) etc.. În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme. Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.). Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant. Atunci când variaţiile de temperatură au caracter de regim, selecţia duce la elaborarea diferitelor mijloace de adaptare morfologică, fiziologică, comportamentală. Aceste adaptări au rolul de a menţine balanţa termică a fiecărui individ, care poate fi exprimată prin ecuaţia foarte generală: intrări de energie = pierderi de energie Dintre mijloacele de adaptare morfologică amintim: dimensiuni mai reduse ale extremităţilor (picioare, coadă, gât, urechi) la mamiferele din regiunile reci, pentru ca pierderile de căldură să fie mai mici (exemplu: vulpea polară - Alopex galopus – are urechi foarte mici, bot scurt, cap rotunjit, vulpea sahariană - Megalotis zerda – are bot alungit, urechi
25

cu paviloane mari, iar vulpea europeană - Vulpes vulpes - forme intermediare) – legea lui Allen; creşterea dimensiunilor corpului la mamiferele nordului faţă de cele sudice, în cadrul unui grup sistematic dat – legea lui Bergmann (exemplu: pinguinul imperial – Aptenodytes forsteri – din Antarctica are lungimea corpului de 100-120 cm, iar greutatea de 34 kg, în timp ce, în insulele Galapagos – zona ecuatorială - trăieşte un pitic al pinguinilor – A. patagonica – cu o lungime de circa 60 cm şi o greutate de 4-5 kg). Termoreglarea la animalele mai mari este mult mai uşoară şi mai eficientă comparativ cu cele mici. Nu toate animalele urmează însă regula lui Bergmann (exemplu: struţii - cele mai mari păsări – şi cele mai mari feline de pe glob trăiesc astăzi doar în zonele calde). Alte adaptări de natură morfologică ale animalelor la temperatură: depunerea unui strat de grăsime sub piele la balenele, focile şi morsele din mările îngheţate ale Antarcticii, alungirea picioarelor la coleopterele deşertice pentru distanţarea corpului de suprafaţa fierbinte a nisipului, coloritul deschis al acestor insecte etc.. Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi, insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme - veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10°C); hibernarea (ariciul, diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie, ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ, uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări; aglomerarea unor animale poikiloterme în grup [exemplu – albinele care prin contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub 13°C] etc.. 3.1.1.2. Lumina Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor. Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X, ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii informaţionale şi energetice (fig.5).

Fig. 5. Spectrul electromagnetic [Wright și Patel, 1993]

Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză. Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%), radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie) [Botnariuc şi Vădineanu, 1982]. Radiaţiile
26

6. prin tehnologiile de cultură se va asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri. 27 . duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le vor evita. iluminarea insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire. deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub formă de energie potenţială chimică. Mimetismul constă în imitarea coloritului. Cerasus avium. iedera (Hedera helix) etc. în condiţii de lumină difuză. Fluturele imitator are un model aproape identic pe aripi. grâul şi orzul 1. motiv pentru care va fi evitat de păsări. tutunul 2. 2001]. constă în perceperea formelor. murul (Rubus caesius). cum sunt Oxalis acetosella. care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre. plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. Helianthus annuus etc. cu lungime de undă scurtă. culorilor.helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum). Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 5. Un alt „plagiator” este Limenitis archippus. care imită fluturele-monarh (Danaus plexippus). Impatiens noli-tangere. desenului şi a formei generale a. pentru animale. iar la o pădure de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 46/ha [Fabian şi Onaca. prin gustul său foarte neplăcut. care suportă semiumbra.000 lucşi. iar aceasta se exprimă prin indicele foliar (If). diferite ferigi de pădure care se dezvoltă bine în păduri.Suprafaţa totală a frunzişului St . De aceea.400 lucşi [Criveanu. Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă deosebit de eficientă. În felul acesta. dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină. datorat hrănirii sale în perioada larvară cu laptele-câinelui.sciofite (umbrofile). importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele. muşcături veninoase. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante: . Comparativ cu ceilalţi factori ecologici.. Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare.Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1 ha) Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2. gusturi sau mirosuri neplăcute etc. 1999]. calculat după formula: If = St f x 2/ St unde: Stf . acumulată în substanţele organice. Persica vulgaris. “Funcţia energetică a ecosistemelor “. Pe această bază devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite animale. Plantele au nevoie de un minim de lumină. mazărea necesită 11. confundându-le cu insectele pe care le imită. Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe planetă. agrişul (Grossularia reclinata). sunt dăunătoare.. de umbră. De exemplu. Amaranthus retroflexus. mişcărilor. alungire) şi implicit la scăderea producţiei. situată pe un sol bogat şi climat favorabil. distanţelor.) de către alte animale care nu posedă asemenea mijloace.heliofite.1. datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. If = 5-8/ha. obiectelor înconjurătoare. o specie de fluture din America de Nord. Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură. Armeniaca vulgaris.corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin. pentru că parenchimul foliar fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei. Juglans regia. . o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere (viespi) – fig. Efectul informaţional cel mai general al luminii. lumina este distribuită pe glob mult mai uniform. In cursul evoluţiei lor. pentru înflorire.ultraviolete. De exemplu.800-1. In sens ecologic. Amygdalus communis. zmeurul (Rubus idaeus). care preferă lumina mai puţin intensă. .800. În cazul unei păduri de stejar şi carpen. Vitis sp.200-2.

2001]. Exemple: culoarea verde a cosaşilor şi a lăcustelor. 8. Mimetism . prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. 9). atragerea prăzii. La unele organisme (bacterii. ramuri uscate etc.se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze. 10). în timp ce. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care au loc la nivelul individului.. astfel fiind mai greu de descoperit de către duşmani. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. metazoare etc. Homocromie – broasca cu corn (Megophyris montana) Imitația . insecte (licurici)]. o muscă. culoarea şopârlei cenuşii.) bioluminiscenţa nu are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice. 6. Pe lângă sursa cosmică de lumină. întâlnirea pentru împerechere etc. mai ales dacă stau nemişcate. care rămâne esenţială pentru viaţa pe Terra. prin prinderea insectelor care se aşază pe ea crezând că este o frunză sau o floare [Bright.Syrphus ribesii (a). Un alt exemplu interesant este la pasărea Podargus strigoides (fig. care imită viespea (Vespa crabo). ciuperci. alge. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii terestre [bacterii. Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens. Homocromie – vipera gaboon (Bitis gabonica) Fig. fără mijloace de apărare. 7. Astfel ea poate scăpa de prădători dar poate să-şi asigure şi hrana. 8) care se confundă cu mediul ambiant etc.(a) (b) Fig. Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. Fig. la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare. Aşa sunt cameleonii care îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător. mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de bioluminiscenţă. 28 . orbirea prăzii.b Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului general cu acela al substratului. cât mai ales la organismele acvatice. desenele de pe corpul şerpilor (fig. 7) și a unor specii de broaşte (fig.).

ceea ce este foarte important pentru plante [Milică şi colab. Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive.Fig. salata. tomate etc. iar larvele n-au putut ecloza [Manolache şi colab. când fotoperioada este scurtă. plantele de zi lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi. înfloritul. În privinţa înfloririi. durata perioadei de lumină a zilei influenţează intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate. Indiferent de poziţia plantei. 9. Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor pe glob. lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină. durata luminii depăşeşte nivelul critic. floarea-soarelui. spanacul. La plante. 2000] Fig. ceapa. legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze. frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular. Apa 29 . Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă. heliotropism).) depind de alternarea perioadelor de lumină şi întuneric. Dacă la plantele de zi scurtă. acarianul Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei. 1978]. iar plantele de zi scurtă la 10-11 ore/zi [Zăpârţan. Spre deosebire de plante.broască (Podargus strigoides) din Asia şi Australia [Bright și colab. meiul. S-a constatat faptul că. 2001] Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei.1. Imitaţie la pasărea gura. atunci când ouăle au fost ţinute la întuneric. la animale deplasarea se poate face atât spre sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism negativ). 2004]. orezul. iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat.) plante de zi scurtă (ex. 10. Astfel. De exemplu. la măr.. ele se vor menţine în stare vegetativă. Animalele bentonice sunt fototrope negative [Botnariuc şi Vădineanu. Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic influenţaţi de lumină.3. pentru găsirea hranei. Imitaţie la Mantis religiosa [Stockley. La producerea de sămânţă însă aceste culturi vor fi înfiinţate vara. În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei avem plante de zi lungă (ex. 3. 1982]. migrarea păsărilor etc..1. hrişcă. În mod asemănător se comportă şi ridichile.. cânepa etc. formarea bulbilor şi a tuberculilor etc. Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor. Acest lucru se constată când plantele sunt iluminate unilateral. unele cereale. vor cultiva aceste specii toamna şi primăvara.).de. crinul. în anumite intervale de timp.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de porumb. brânduşa de toamnă. ele ridicându-se în treimea superioară a apei. morcovul etc. dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală.. în condiţii de întuneric. fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. crizantemele. 1982].

Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile de pe uscat. spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. faţă de toate celelalte lichide cunoscute. chiar şi pe fundul celor mai adânci ape. roua. precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice sunt esenţiale: germinarea seminţelor. ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare. Primăvara. în timpul desfăşurării proceselor de organogeneză etc. Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante. Puterea de solvire. atât de necesară pornirii în vegetaţie. 30 . Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia lor în timp. În perioada înfloritului. Dacă ar fi homeoterme. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. grindina. numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este necesară o calorie. Aceasta explică de ce speciile de origine acvatică sunt poikiloterme. dacă acestea se prelungesc. iar peste 3000 mm pădurile ecuatoriale sempervirescente [Pop. topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt [Popescu şi colab.. chiciura şi poleiul. Apa este un solvent remarcabil. în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. 1993]. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt următoarele: Densitatea. Consecinţa acestei însuşiri constă în faptul că gheata pluteşte pe apă. În plus. De pildă. Această masă imensă de apă devine un factor moderator al climei globului. sub gheaţa formată la suprafaţă. la precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul. atenuând oscilaţiile de temperatură. Conţinutul mare în apă a1 organismelor. Conductibilitatea termică a apei este mare. Căldura specifică. ploile stânjenesc circulaţia insectelor polenizatoare. în primăverile ploioase. creşterea intensă a plantelor. proliferează bolile criptogamice. inclusiv în anotimpul rece. consumul de energie ar fi exagerat de mare. umiditatea aerului. zăpada. Maxim şi colab. topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol. asimilarea lor de către organisme şi circuitul lor. dat fiind că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. În ţara noastră. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă existenţa vieţii bentonice. Există şi alte numeroase perioade critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente. datorită însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice. poate ajunge la 100%. respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei [Popescu şi colab. Astfel. adică se încălzeşte şi se răceşte încet. mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul repausului vegetativ. care la unele specii ajunge la 98% din greutate şi în rare cazuri scade sub 50%.. Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia. fiziologice şi ecologice esenţiale. soiul Stanley. 1979]. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. nebulozitatea şi ceaţa. 1993]. la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată. 1995]. din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ [Oprea. specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual.Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care. nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. la 250-500 mm stepa. În plus. La pomii fructiferi. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C. s-ar acumula sub formă de gheaţă pe fundul bazinelor. Apa face posibil transportul acestor substanţe. Pentru plantele de cultură. atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi uşurează procesele de termoreglare. Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna. (2000) constată că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun. Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor.

. în funcţie de starea în care se află: . 1982]. cu ajutorul tunurilor antigrindină. De exemplu. . la dovleac 834. 1998]. Fiind puternic reţinută de particulele solului (50-10. La plante.. prin rănile produse organelor aeriene. cu textură grosieră. Ea poate fi exprimată în valori absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă). umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul de apă al plantelor.Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. constituie porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni [Zagrai și colab. 31 . Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki) care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată (g) după relaţia: apă consumată (ml) Ki = substanţă uscată produsă (g) Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între 120 şi 1000.. cu textură fină. [Dragomirescu şi Enache. decât la cele nisipoase. sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a aerului [Săvescu şi colab. uscăciunea aerului provoacă pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor). acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc.000 atmosfere) nu solubilizează sărurile din sol. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Combaterea acestui fenomen atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint. fecunditatea etc. care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante.Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase. 1993]. iar la animale influenţează diverse procese. Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum (exemplu: grame/m 3aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori existenţi în atmosferă. De pildă. prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de plante. atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească. raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă. nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă plantelor.Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei. la pir 1086. la varză 539. precum termoreglarea. 2001]. iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă [Mohan şi Ardelean. la porumb este 368. Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă. Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor.

deasupra unui strat impermeabil şi provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. 11. Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. Seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie ale organismelor. Reprezentarea schematică a apei capilare suspendate şi a orizontului mort [Puiu. Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii. 1980] Apa freatică este apa înmagazinată în sol. denumit orizontul uscat al secetei [Puiu. apa capilară nu are legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) – fig.Fig. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului. Apa capilară circulă relativ uşor în toate direcţiile. Reprezentarea schematică a apei capilare [Puiu. Reprezentarea schematică a apei capilare sprijinite [Puiu. pe baza a nouă criterii. Dacă apa freatică se află la adâncimi mari. 2003] Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic. solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante. 13. prin scurgere sau infiltraţie. în intervalul octombriemartie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0. în permanenţă uscat. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante. 1980] Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită forţelor capilare (fig. Dacă apa freatică este la mică adâncime.1 mm [Moldovan. 32 . seceta freatică. ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate. pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. nu se întâmplă acest lucru. ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară sprijinită) – fig. Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora. în mod obişnuit. producând ofilirea acestora. (1991) fac o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică. 13. vorbim despre o perioadă de uscăciune. - Fig. în zone unde. 12. secetele au cel mai mare punctaj. motiv pentru care plantele nu pot beneficia de ea. Lambert şi colab. Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale. În acest caz. Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa higroscopică.12. 1980]. Conform clasificării fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991). apa peliculară şi apa capilară. slab reţinută şi se pierde rapid. . Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive. este foarte mobilă. seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică.Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului. între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un strat. 11). Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din sol. 1980] Fig. seceta pedologică.

. creşterea vitezei de infiltrare a apei etc. fiziologice şi comportamentale. Exemple: coada calului (Equisetum arvense). care trăiesc numai în apă (exemplu: nufărul .hidrofite (plante). insecte etc. acesta favorizează dezvoltarea unui 33 . cu deficit permanent sau temporar de umiditate. orezul (Oryza sativa). respectiv un raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în natură. Pădurea este astfel înlocuită cu savana. Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a râurilor. se practică de secole arderea anuală a ierburilor uscate. părul. În funcţie de pretenţiile faţă de apă.mezofite (plante). Dacă focul este însă de scurtă durată. creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului celular. aşa cum sunt plantele cactaceae şi euforbiacee. cu pretenţii intermediare faţă de apă. pentru a reduce evapotranspiraţia. 3.Nymphaea alba) . apa din sol devenind inaccesibilă. Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric. Alte adaptări ale plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală. atât în aer cât şi în sol. în Delta Dunării. respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride. făcut cu scopul arderii ierburilor sau pădurilor. pescarii dau foc stufului uscat de sute de ani. îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc. În ţările tropicale. păsări. a râmelor și a insectelor. râma (Lumbricus terestris) etc. accesibile plantelor.higrofite (plante). Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă o serie de adaptări morfologice. reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din regiuni uscate. . plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea. Focul Focul face parte din categoria factorilor fizici.).xerofite (plante). suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul. Astfel. Mineralele solubile sunt spălate. atât plantele cât şi animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă. eliminarea de fecale foarte uscate. Atunci când este însă iute şi de scurtă durată. Seceta freatică afectează pânza de apă freatică. vişinul. focul de lungă durată.2. În unele zone. în vederea extinderii terenurilor agricole. în vederea menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului (reptile. diferite specii de amfibieni (ex. respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte umede. pentru a ajunge la apa freatică. ca şi cei climatici şi este considerat un factor distructiv. piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis).. insecte etc. Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc. iar savana cedează treptat locul deşertului.După un timp. De aceea. respectiv hidrofile (animale) sau acvatice. Efectele focului asupra solului sunt foarte diverse.1. debitul acestora tinzând spre zero. acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente. de unde rezultă creşterea luxuriantă a ierburilor şi instalarea de specii iubitoare de azot. cum sunt savanele. unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până la transformarea lor în spini. în funcţie de zonele climaterice: îmbogăţirea solurilor în elemente alcaline. are ca efecte distrugerea microorganismelor din sol. organismele se grupează în patru categorii: .). cireşul. Salamandra salamandra) etc. iar solurile formează o crustă foarte tare care nu permite creşterea plantelor (lateritizarea solurilor). . ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare. respectiv mezofile (animale).. Cauza principală a focurilor spontane sunt fulgerele. de pe solul neprotejat. el capătă caracter de regim şi poate acţiona ca un factor de selecţie. acumularea de apă (exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă zece zile fără apă). antilopele africane etc.

Panta determină modul de folosire a terenului şi sistemul de cultură. 1982]. temperatură. 1995]. altitudine. determină valori foarte diferite ale regimului hidric. al vânturilor etc. Factorii mecanici 34 . saturat de apă. între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor. care vor influenţa structura ecosistemului. în sezonul secetos.) şi mesteacănul (Betula sp. atunci când roca se încălzește mai uşor influenţând vegetaţia. cele mai rezistente la foc s-au dovedit a fi speciile din genul Pinus şi zada (Larix sp. Callistemon etc) din Australia a devenit dependentă de acţiunea focului. ce atârnă în copaci. Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine.5 – 0... Înmulţirea mai multor specii de plante lemnoase (Xylomelum. în zona dealurilor.1. Fructele lor. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură este influenţată de expoziţie. În zonele cu incendii frecvente. lemnul spongios. care ocroteşte cel mai bine solul la eroziune. Există însă şi excepţii. În savanele africane. al luminozităţii. baobabul este lipsit de funze. expoziţii şi altitudini diferite. Stuful tânăr supravieţuieşte temperaturilor scăzute din timpul iernii datorită faptului că mugurul central este acoperit de tecile a numeroase frunze. pantă şi expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem prin modicările aduse regimului de lumină. Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică. scade temperatura. la Predeal se găsesc păduri de molid. la aceeaşi latitudine şi longitudine. presiune atmosferică. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt exploatate prin păşunat [Muntean şi Ştirban.6 oC. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea înclinate. pe măsură ce altitudinea creşte. Peste o anumită pantă este recomandată pădurea. De exemplu. în timp ce. biocenozele sunt formate din asociaţii de specii pirorezistente. 1995]. la o altitudine mai mică decât la Pasul Fundata. iar papura rezistă incendiilor de iarnă datorită mugurilor protejaţi de sol. De regulă.3. Între ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. umiditate relativă a aerului etc.). deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici: temperatură. pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită.4. un exemplu concludent de specie rezistentă la foc este baobabul (Adansonia sp. Factorii geografici (orografici) Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob. intensitatea luminii. În plus. reprezentată prin păduri de stejar sau fag. 3. umiditate relativă a aerului. expunerea solului la fenomenul de eroziune.1. în unităţile cu orografie foarte variată a terenului. vânt. Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii. În pădurile de conifere. la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor fi luate în calcul şi aceste aspecte [Maxim. altitudinea poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului. specifică câmpiei.covor de graminee foarte important pentru erbivorele sălbatice şi domestice care trăiesc acolo. unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. 3. etc. La noi în ţară. În Delta Dunării există diferite specii de Salix rezistente la foc. au un înveliş lemnos foarte tare şi nu se deschid decât trecând prin foc [Botnariuc şi Vădineanu. unde se găsesc păduri de fag. De aceea. Expoziţia. iar cele mai sensibile molidul (Picea sp. această adaptare la frig protejează planta şi de acţiunea focului.) care are scoarţa foarte groasă. pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită. De exemplu. De exemplu. când se impune intervenţia fitosanitară.). temperatura medie scade cu 0. umiditate. Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea fiecărui ecosistem într-o zonă climatică .

Acestea realizează polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile). Pe de altă parte. secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante inferioare (diatomee. coniferele.) pentru facilitarea aderării la substrat etc. Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei. râuri.) pot avea efecte catastrofale asupra ecosistemelor.). b. pe suprafeţe întinse. deplasarea se face datorită diferenţei de nivel dintre două bazine. Curenţii oceanici verticali sunt produşi. păpădie etc. alizeele etc. Uneori. numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este impresionantă. Nefiind o mărime constantă. O serie de specii de plante diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore). de acţiunea combinată a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului. cianoficee etc. lipsite de vegetaţie.) Mişcarea atmosferei (vântul). ţesuturile mecanice au o anumită configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului. de aceea şi-au dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet atrofiate).În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi mişcările apei. Astfel. constituind bariere naturale pentru numeroase specii. Unele păsări (pescăruşi. La apele curgătoare. oceane) au diverse feluri de mişcare. Vânturile neperiodice (uragane. Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări: turtirea dorso-ventrală a corpului. maree. Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic. iar adaptările constau în producerea de polen uscat. valuri. stabilind legături între diferite bazine hidrografice. aşa cum sunt gramineele. aşa se formează vântul. alte plante (graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate şi flexibilitate. păsări răpitoare. Atât apele curgătoare (izvoare.) Mişcările apei. deoarece. ascendenţi şi descendenţi. praf. tornade etc. cenuşă vulcanică). datorită apariţiei pe suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde ale apelor stătătoare.) şi cu caracter perturbator (furtuni. uşor şi în cantitate mare.). pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare. determinând productivitatea zonei respective. pentru fixarea de substrat etc. în special la arbori. temperatura determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice. care suflă cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul. lacuri. la multe specii de insecte antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei. apele curgătoare fragmentează ecosistemele terestre. de-a lungul evoluţiei lor.) utilizează curenţii de aer pentru a plana timp îndelungat. Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare. stejarul etc. dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii. salcie. având în acest sens structuri specializate (de exemplu. vânturile sunt cu caracter de regim. preponderent dinspre partea superioară spre cea inferioară. prin săparea de chei (Porţile de Fier. aerul se deplasează din regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută. Din punct de vedere ecologic. diferite corpuri în suspensie sau organisme vii. La unele plante terestre. (animale). mări. determinând fenomenul de eroziune. acestea pot străbate lanţuri muntoase. berze etc.).. În apele stătătoare. a. Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip. în principal. papusul de la plop. mişcările apei constau în: curenţi verticali. ceea ce le permite mari economii de energie în zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei. prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari . insulare sau de coastă. tornade etc. apa se scurge datorită pantei. mai ales asupra celor forestiere. Apa transportă substanţe dizolvate. 35 . Astfel. dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige. unde pot distruge o parte însemnată a faunei şi florei. un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere şi răspândire.. În zonele montane. la acest factor. Cheile Bicazului etc. fluvii) cât şi cele stătătoare (bălţi.

Astfel. ultramicroelemente. deoarece astfel sunt reţinuţi. H) decât argila. K) a căror concentrație în plante este de 0. Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul.6% la potasiu.6% din substanța uscată la azot.1. Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale. Cu ajutorul microorganismelor. . determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra Pământului. în special cele de natură coloidală (cele mai importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale. K. Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru [Mohan şi Ardelean..Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru vieţuitoarele acvatice. Acesta are o capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca. cationi cu rol important în nutriţia plantelor. În sol. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale. humusul se descompune. P. Na. Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei. 1993]. Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile. o boală fiziologică gravă. milioane de microorganisme contribuie la descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa. 0. Excesul. B. prin componentele sale. manifestată prin îngălbenirea frunzelor [Oprea.02 . a fierului generând cloroza ferică. dar prin lucrări de ameliorare pot deveni accesibile). Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră. faza solidă a solului cedează continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă. florei. 2005].7% la fosfor și 0. Aşa de pildă. Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi hidroxil (OH-).2 . provocate de cutremure sau explozii vulcanice submarine. cu concentrații ce nu depășesc 0. la viţa-de-vie. Ca (0. Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor.n·10-12 % din substanța uscată [Rusu şi colab. iar înălţimea valurilor la peste 30 m. 3. excesul de calciu poate conduce la blocarea.1-0. 1995]. după relaţia: 36 . microelemente (Fe. Solul. şi deci feriţi de spălare. Mo). datorită amestecării masei de apă.5. microfaunei şi faunei.01% din substanța uscată.3%). accesibile plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor. Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului.01-7%). Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în: macroelemente primare (N. ca şi în zonele inundabile ale apelor curgătoare. Cu. Factorii edafici Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul.macroelemente secundare: S (0. Tot în această categorie intră şi valurile seismice (Tsunami). Mg. Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în descompunere sau humus.2 – 1.4 . La mişcările apelor stătătoare. ca şi carenţa.9%). Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. în compuşi insolubili. în elemente minerale produc boli fiziologice la plante. Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale apelor oceanice. organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea. Mn.1. Zn. Mg (0. rezultând substanţe minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 . Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea.

5-6. K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu. în timp ce. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat acidă (pH 5.5). bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul optim cuprins între 6..H2O = H+ + OHLa temperatura de 25oC. Chenopodium album. precum şi a însuşirilor fizico-chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea lor la intervale de 3-5 ani.. ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de H+ şi OH. în mediu acid. Valorile pH-ului sunt încadrate în domeniul 0. RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol şi indicele puterii de acumulare (IPA) IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din sol. Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi în soluţia solului..). Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului.. avem: . când valoarea este sub 7 are reacţie acidă. microelementele au mobilitate mare în mediu acid. Rubus caesius etc. Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot fi stabilite anumite relaţii.14. în timp ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot.9. unele specii importante de cationi precum Ca2+. Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice. însă pentru se lucra mai uşor. Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse condiţii de mediu. iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu. mobilitatea lor se reduce. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul OH proprietăţi bazice. absorbţia elementelor chimice de către plante este selectivă. s-a acceptat ca acestea să fie exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). Aşa după cum este cunoscut. în apa chimic pură. Acesta este un criteriu important în stabilirea rotaţiei culturilor. Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol. este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte concentraţia celuilalt ion. Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.5-7.).) .specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis. Potentilla argentea etc. Astfel. porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot. Festuca rubra. cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata. Raphanus raphanistrum.(produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. concentraţiile celor doi ioni sunt egale şi au valoarea de 10-7. Cu excepţia molibdenului. În felul acesta. In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare (RA). 37 . iar la pH alcalin sau neutru. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive. prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium.specii mezotrofe. Luzula luzuloides etc. . iar peste 7 bazică [Botnariuc şi Vădineanu. După adaptarea plantelor la reacţia solului avem: plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus. La valoarea 7 soluţia are pH neutru. devenind inaccesibil plantelor. Taraxacum officinale. prin formarea de compuşi insolubili. . De exemplu. Nardus stricta. 1990]. ionii de Al3+.specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus. pe care şi-l asigură din atmosferă. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin administrarea de amendamente calcaroase [Lixandru şi colab. De exemplu. 1982]. vom secătui solul în acele elemente. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori cuprinse între 0-10-14. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de fertilizare a terenurilor agricole.

Interacţiunea factorilor abiotici Analiza factorilor abiotici. aceste limite diferă de la o specie la alta. agricultură şi transporturi (accentuarea efectului de seră. sau se găseşte într-o cantitate insuficientă. Astfel. Caracteristicile climei la această scară se obţin cu ajutorul staţiilor meteorologice. acţiunea lor asupra organismelor fiind concomitentă.Macroclima este clima unor suprafeţe mari de teren (mare. de sute sau mii de km. dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla. Conform acestei legi. viţa de vie. Juglans gerardi etc. Analiza efectelor ecologice ale factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor trebuie făcută la trei niveluri diferite: . b. .. făcută în capitolele anterioare. Astfel. care permite dezvoltarea unor ecosisteme majore. specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica.Microclima este clima la nivelul individului şi a locului unde se află. tundră etc. stepă. optim. Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor. care cresc obişnuit pe alte soluri. s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase sunt mai robuste. a.. în anul 1840.) [Ivan. numai dacă se vor administra îngrăşăminte cu acel element 38 . în care se disting următoarele domenii: de carenţă. Rumex stenophyllus etc. faţă de un factor ecologic abiotic.6. se vor înregistra diferenţe importante între mezoclima unui versant nordic şi a unui versant sudic.Rumex acetosella etc. 1913) care stabileşte că un organism poate creşte şi se poate dezvolta numai între anumite valori limită (pessimum). Medicago lupulina etc. podiş. plante neutrofile care preferă pH-ul neutru. savană.) Legea minimului a fost formulată de către von Liebig. 1993]. 3. Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse.. În fapt. prin înregistrarea datelor climatice pe parcursul a zeci de ani. stejarul pufos etc. Legile acţiunii factorilor ecologici Fiecare factor ecologic poate deveni limitativ.) şi suportante. Omul a influenţat şi continuă să influenţeze clima. Desigur. care se întâlnesc de regulă pe soluri saline. planta nu se va dezvolta normal. câmpie. Aceste limite de toleranţă delimitează domeniul de toleranţă pentru specia dată. munţi. la un moment dat: pentru un şoarece vizuina în care trăieşte. care la rândul lor pot fi: obligatorii. ar putea conduce la concluzia greşită că fiecare dintre aceştia acţionează independent. . specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa.). într-o zonă cu o anumită macroclimă. preferante. dezvoltarea plantei este dependentă în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai scăzută. 3. specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline.1. Prin urmare.1.) Legea toleranţei (Shelford. chiar dacă celelalte elemente sunt în cantitate suficientă.).Mezoclima se referă la clima unei zone mai restrânse. Datura stramonium. Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt următoarele: specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta. pentru o omidă frunza sub care se adăposteşte. mai rezistente la boli. Plantago maritima etc. mai ales prin industrie. bumbacul. Solanum nigrum etc. toxic şi letal (fig. deteriorarea stratului de ozon. pentru o insectă piatra sub care se află ectc.. ei interacţionează permanent şi indisolubil. 14). iar coarnele lor sunt mai rezistente [Mohan şi Ardelean. dacă depăşeşte optimul ecologic şi vecinătăţile acestuia. plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis. dar pot apărea şi pe alte soluri (Lotus tenuis. ploi acide etc.7. 1979]. ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare.). care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea.

nutritiv. Acest principiu este valabil şi pentru lumea animalelor, unde lipsa unor substanţe nutritive din alimentaţia lor poate conduce la boli fiziologice grave. Întrucât minimul unui factor suferă oscilaţii, legea minimului nu are validitate generală. De aceea, în locul acestei legi a fost propusă legea lui Mitscherlich [Mohan şi Neacşu, 1992].

Fig. 14. Legea toleranţei [Stugren, 1994]

c.) Legea efectului combinat al factorilor de creştere a fost formulată de Mitscherlich (1921). În conformitate cu legea minimului, odată cu creşterea factorului subdozat ar trebui să crească şi producţia plantelor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Potrivit legii lui Mitscherlich creşterea biomasei vegetale urmează proporţional creşterea concentraţiei fiecărui factor de creştere în funcţie de intensitatea specifică a acestui factor. Atât legea minimului cât şi legea lui Mitscherlich au fost demonstrate doar experimental, fiecare dintre ele având un domeniu de aplicativitate relativ redus. Dezvoltarea majorităţii organismelor depinde de interacţiunea factorilor. De aici, rezultă necesitatea studierii întregului fenomen ecologic, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte fiecare organism, de multitudinea de factori care le condiţionează creşterea, dezvoltarea şi chiar existenţa [Bran, 2003]. 3.1.8. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la plante Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare. Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi. Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a
39

tratamentelor fitosanitare, mai ales la unii paraziţi. În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură, precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 15). Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul. Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură. Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă. Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale. După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor dăunători) etc.. De asemenea, programele computerizate de avertizare a tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

Fig. 15. Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici
40

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt (viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer

3.2. Factorii biotici Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice. 3.2.1. Relații homotipice Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă. Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie, în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. La unele specii este necesară existenţa unui număr minim de indivizi, pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. În stupi, furnicare (fig. 16), termitiere, fiecare membru al familiei are sarcini precise, iar socializarea este aşa de avansată încât individul pare a fi doar un organ al unui superorganism. Prin urmare, efectul de grup are un efect benefic asupra evoluţiei populaţiei. Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea numerică a indivizilor. Exemplu clasic este cel al gândacului făinii (Tribolium confusum): când numărul de indivizi este prea mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere [Ionescu, 1988]. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii rămaşi în viaţă de a perpetua specia.

41

Cel mai potrivit exemplu în acest sens este cel al lui Darwin. Indivizii au dimensiuni diferite pentru a-şi putea îndeplini sarcinile [Bourdial şi colab. Acest tip de relaţii se stabilesc între populaţiile diferitelor specii din cadrul unei biocenoze şi formează una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui nivel de organizare a materiei vii.. Majoritatea dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii: ..1. Independenţa sau neutralismul (0 0) .2. dacă nu direct. 2002] 3. Unii autori afirmă că forma propriu-zisă de neutralism este rară. Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe. deoarece populaţiile biologice care coexistă într-un teritoriu sunt dependente una de cealaltă. Efectul de grup în furnicar. dintre producţia de sămânţă de trifoi şi pisici [Tufescu şi Tufescu. ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. 16. Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice sau coacţii.-) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.2. fluxul de energie prin ecosistem. Exemplu: căprioară – cărăbuş de mai. care pot fi exprimate matematic astfel: efect neutru = 0 efect pozitiv = + efect negativ = 1. intensitatea şi formele selecţiei.relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional) 3.este atunci când cele două specii vieţuiesc independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. 1981].2.2. Competiţia interspecifică (. Relații heterotipice. atunci în mod indirect. De-a lungul timpului. circuitul substanţelor.Fig. prin populaţii intermediare. 2. productivitatea ecosistemului etc. autocontrolul ecosistemului. Conexiunile formate între indivizii diferitelor specii determină integralitatea biocenozei. De 42 .relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual) .

punându-l la dispoziţia plantei. Mutualismul este foarte răspândit în natură. respectiv simbioza dintre hifele unor ciuperci şi rădăcinile unor plante (specii lemnoase. Cu cât speciile sunt mai apropiate în ce priveşte " cerinţele" lor faţă de factorii de mediu. Relaţia dintre bacteriile fixatoare de azot (Rhizobium) şi plantele din familia Fabaceae sunt un alt exemplu de mutualism (fig. avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie. Exemplu: speciile de plante epifite (orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa (fig.). solanacee). Mutualismul (+ +). Planta asigură ciupercii glucidele de care are nevoie. presiunea osmotică din hife fiind foarte mare.fie intercelular. 17). pentru nici una dintre specii. Comensalismul (+ 0). inclusiv cu resturile rămase din hrana crabului [Botnariuc şi Vădineanu. Avantajele există de ambele părţi : corpul crabului este mai bine apărat. adăpost etc. 19). a. competiţia interspecifică apare şi se manifestă ca urmare a utilizării de către două sau mai multe specii a aceloraşi resurse ale biotopului (hrană. Complexul rădăcină . ambele populații fiind influenţate pozitiv. Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire. cu atât competiţia interspecifică este mai pronunţată (Exemplu: buruieni – plantă de cultură). prin utilizarea energiei solare. 3. Protocooperarea (+ +). 5. acumulează apa extrem de necesară gazdei. Ciupercile cresc. mai cu seamă în perioadele secetoase şi în condiţii de salinitate. 4. girafe. lumină. Alga. asimilează fosforul din rocile fosfatice din sol. produce substanţa organică necesară propriei existenţe. In acest caz. De aceea micotrofia în zone aride si în taiga reprezintă unica formă de nutriţie a plantelor lemnoase. Ciuperca are în schimb posibilitatea să reţină în miceliul ei apă. graminee. De exemplu. Un caz binecunoscut de mutualism este reprezentat de licheni. licheni (algă + ciupercă) Tot relaţie mutuală este şi micoriza. substanţe azotoase şi dioxid de carbon.ciupercă este mai eficient în absorbirea sărurilor minerale şi este esenţial pentru dezvoltarea arborilor. plante leguminoase . Fig. b. unii crabi au fixate pe spatele lor actinii (celenterate). 17. incapabile de sinteză. 1982]. relaţia este obligatorie. Specia cea mai puţin adaptată condiţiilor poate dispărea. Ciuperca transformă azotul din humus în azot accesibil pentru plantă. 43 . necesare algei în fotosinteză. rinoceri şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) care se hrănește cu paraziții de pe corpul mamiferelor (fig. deci profită de pe urma convieţuirii. Acestia sunt rezultatul convieţuirii unei alge cu o ciupercă. Un alt exemplu îl constituie relația dintre hipopotami.bacterii fixatoare de azot c. Relaţie de mutualism a şi b. dar şi ciupercii. Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă. iar actiniile se deplasează mai uşor putându-se hrăni mai bine.regulă. fie intra. 18). c.

Fig.) Amensalismul (antibioza. 20). Aşa sunt. Lupoaia procedează similar însă se fixează pe rădăcinile plantelor.) Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă.0) constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe elaborate de partener.). torţelul are rădăcini.3 . Căile precise de desfăşurare a proceselor alelopatice nu sunt încă bine cunoscute. Reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai plantelor heterotrofe sunt torţelul (Cuscuta sp. antibioticele produse de bacterii şi ciuperci. Protocooperarea – relaţie interspecifică între hipopotam (Hippopotamus amphibius) şi ciugulitorul vitelor cu cioc roşu (Buphaghus erythrorhynchus) Fig. 18. ce se realizează datorită eliminării în mediu de către un organism donator (emiţător) a unor produse metabolice care se răspândesc şi acţionează asupra organismelor receptoare. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi poate provoca chiar moartea. atacă multe specii de plante însă cele mai mari pagube le produce la trifoi şi lucernă. Parazitul este dependent de partenerul său ce-i serveşte ca pradă.) şi lupoaia (Orobanche sp. Fig. pot intra microorganismele parazite. animalele şi plantele heterotrofe. 7. 20.Structura biochimică a ecosistemelor. dar acestea se usucă imediat ce îşi găseşte o plantă gazdă. Paraziţii trăiesc la suprafaţă (exoparazit) sau cel mai frecvent în interiorul prăzii (endoparazit) unde consumă materie vie sau produse metabolice. de care se agaţă cu ajutorul unor ventuze ce pătrund până la nivelul vaselor conducătoare lemnoase (fig. 44 . Atunci când această coacţie se manifestă între plante poartă denumirea de alelopatie. Acestea îşi procură seva brută şi apa de la alte plante şi au o mare varietate de gazde. O serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme. antagonism) (. După răsărire. plante superioare sau chiar de animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. 21). 19. Relaţie interspecifică de comensalism între orchidee şi arbori 6. Aceasta poate fi definită ca influenţa chimică reciprocă dintre organisme în natură. sunt cunoscute peste 100 de specii de Orobanche (fig. de exemplu. Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. Aceste aspecte sunt detaliate la capitolul 4. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Cuscuta sp. Cuscuta sp. In raporturi de parazitism cu plantele autotrofe.

paraziţii si prădătorii naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele fitofage. În figura 25 este prezentat unul dintre prădătorii naturali importanţi ai păduchilor de frunze – buburuza (Coccinela septempunctata). Un adult de 45 . un dăunător fitofag frecvent întâlnit la această specie pomicolă. Fig. 23. Prospaltella perniciosi – parazit natural al păduchelui din San José În figura 22 este prezentat atacul păduchelui din San José la măr. parazitul nu-şi omoară gazda. relaţia este obligatorie şi pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Pentru culturile agricole. Spre deosebire de parazitism unde. iar în figura 23 unul dintre paraziţii naturali ai păduchelui care se hrănesc cu larvele gazdei. prădătorul îşi omoară prada. deoarece ar duce la moartea parazitului. Relaţie de parazitism la plante heterotrofe: Orobanche sp.Fig. Figura 24 înfăţişează un lăstar de măr colonizat de afidul Aphis pomi. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide. 22. de aceea trebuie protejaţi. Atacul păduchelui din San José (Quadraspidiotus perniciosus) pe fruct Fig. 8.) Prădătorism (+ -). 21. de regulă. Ca şi în cazul parazitismului.

indivizii cu diverse deficienţe. relaţiile interspecifice sunt legate de reproducere. Această dependenţă nu vizează însă hrana. câini sălbatici etc. Coccinela septempunctata (buburuza) . de hrană şi de apărare. Punctul de vedere individualist tinde. pozitivă pentru prădător. Fig. Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor În examinarea relaţiilor interspecifice. Atacul păduchilor de frunze (Aphis pomi) la măr a. fie congenitale. Aceste relaţii se referă la faptul că. într-o oarecare măsură. negativă pentru pradă. La nivel populaţional. reproducerea este condiţionată de prezenţa altor specii. fie dobândite pe parcursul vieţii. 3. abordarea acestor relaţii la nivel populaţional este mai corectă decât cea individuală. De exemplu.Coccinela poate consuma până la 50-60 păduchi de frunze pe zi.) şi vor fi victimele aproape sigure ale acestora. Relaţii interspecifice legate de reproducere. b. Fig. la multe specii. Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre.2. acţiunea prădătorilor este una benefică. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai sus. să echivaleze trăsăturile individuale cu cele ale populaţiilor.prădător natural al afidelor a. După clasificarea la nivel individual. hiene. 24. ci diverse aspecte legate de reproducere.2. se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană. pentru reproducerea multor specii de păsări sunt necesare scorburile unor 46 . din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei. este vorba de o relaţie interspecifică de prădătorism. deoarece populaţia este veriga esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul. de răspândire.) adult b.) larvă Prădătorii şi paraziţii insectelor fitofage stau la baza combaterii biologice a dăunătorilor în culturile ecologice. 25. sunt cei mai vulnerabili la atacul prădătorilor (lei. A.2. evitarea înmulţirii exagerate a erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană.

care nu produc materie organică. Organismele autotrofe cuprind plantele verzi. apoi sunt transportate în coroanele altor pomi sau în alte livezi. bazate pe nutriţie. fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistemul dat. nu au loc schimburi de substanţă şi energie între specii dar. C. din cadrul unui nivel trofic.). a. 1999]. După numărul de specii de plante pe care le atacă. b. Legăturile trofice stau la baza circuitului biogen al materiei şi creează relaţii complexe între specii de plante şi animale. ci o preiau din mediu. fie energia proceselor oxidative (bacterii chemosintetizante). ele sintetizându-şi substanţele organice direct din substanţe minerale şi dioxid de carbon. 1982]. De exemplu. În cadrul relaţiilor trofice. Unele plante se răspândesc cu ajutorul furnicilor (mirmecohoria) [Botnariuc şi Vădineanu. legăturile dintre specii. Paraziţii se hrănesc pe seama organismelor vii. Relaţiile trofice În cadrul biocenozei. bacteriile fotosintetizante şi bacteriile chemosintetizante. Aceste substanţe vor fi din nou asimilate de către plantele verzi. bacterii fotosintetizante). Realizarea diseminării pe această cale implică unele formaţiuni speciale ale fructelor şi seminţelor: aşa sunt. sau de către bacteriile chemosintetizante. infestându-le [Maxim şi colab.. cârligele sau ţepii încovoiaţi ai unor fructe (turiţa – Galium aparine. la cireş. spaţiu etc. animalele fitofage se împart în: xylofage care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (exemplu: cariul mic al scoarţei – Ruguloscolytus rugulosus Ratz. În alte cazuri plantele sunt consumate de animale împreună cu seminţele care. comportamentală şi spaţială a populaţiilor (nişe ecologice). de pildă. După compoziţia hranei animalele sunt fitofage. După caracterul nutriţiei organismele vii se împart în două mari categorii: autotrofe şi heterotrofe. prin presiunea selecţiei apar diverse adaptări. amoniac. Relații interspecifice legate de răspândire. Majoritatea adaptărilor organismelor sunt legate de poziţia trofică pe care o ocupă specia în ecosistem. Astfel. Aceste organisme sunt independente de materia organică din mediu. Unele specii de cuc au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a-şi depune ouăle. seminifage care se hrănesc cu seminţe (exemplu: gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obtectus). păsările şi mamiferele pot transporta seminţele şi fructele unor plante la distanţe apeciabile. care se hrănesc cu fructe coapte. oligofage care au ca sursă de hrană plante din specii aparţinând aceleiaşi familii botanice sau unor familii înrudite (exemplu: gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris) şi polifage care se hrănesc cu specii de plante din diferite familii (exemplu: viermele sârmă – Agriotes lineatus).copaci. larvele păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) se prind de corpul graurilor (Sturnus vulgaris). prin specializarea nutritivă. elemente minerale şi apă. iar saprofitele cu materie organică moartă. Pentru sinteza substantelor organice. animalele fitofage pot fi : monofage care se hrănesc cu o singură specie sau cu mai multe specii de plante din acelaşi gen botanic (exemplu: filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix). B. Aceste adaptări. pe care o descompun până la formarea de bioxid de carbon. Numeroase specii de plante şi animale se răspândesc cu ajutorul altor specii. organismele autotrofe utilizează fie energia solară (plante verzi. sunt cele mai importante. Reproducerea plantelor entomofile implică prezenţa şi acţiunea insectelor polenizatoare. scaietele – Xanthium strumarum). Sunt şi dăunători periculoşi ai plantelor de cultură care se răspândesc cu ajutorul animalelor. Astfel. lumină. Aici. filofage care se 47 . Aceste relaţii constituie unul dintre factorii importanţi ai integralităţii biocenozei.) Organismele heterotrofe cuprind consumatorii de diferite ordine și organismele parazite şi saprofite. În acest caz. având tegumentul tare. zoofage şi mixte. influenţează şi relaţiile de la celelalte niveluri trofice. pentru că utilizează aceleaşi resurse de hrană. Din legăturile trofice rezultă şi relaţii interspecifice dintre speciile aceluiaşi nivel trofic.. trec prin tubul digestiv fără a-şi pierde puterea de germinaţie. După natura organelor consumate. sunt în competiţie. prin adaptările reciproce ale speciilor se cimentează legăturile dintre ele şi devin interdependente. La fel se întâmplă şi cu ouăle de rezistenţă ale unor crustacee care trec nevătămate prin intestinul păsărilor.

simulând moartea. Mijloace de apărare pasivă la plante Unele animale (coleoptere şi alte insecte. datorită capacităţii lor de a detoxifica în corpul lor aceşti compuşi chimici. Această categorie include diferite adaptări privind apărarea pasivă şi apărarea activă. În această carte s-a optat pentru o prezentare simplificată a mijloacelor de apărare. euforbiacee. din prezenta carte. Astfel. Colchicum autumnale Fig. printre mijloacele de apărare pasivă se numără: carapacea broaştelor ţestoase.hrănesc cu frunzele plantelor (exemplu: minatorul circular al mărului – Leucoptera scitella). La capitolul «Structura trofică a ecosistemului». omizile de Aglais urticae (fig. în privinţa mijloacelor de atac. Desigur că şi prădătorii acestora s-au adaptat.). Printre mijloacele de apărare pasivă la plante. D. cochiliile melcilor şi ale scoicilor bivalve. Relaţiile interspecifice legate de apărare Relaţiile interspecifice legate de apărare sunt o consecinţă a relaţiilor trofice. se vor detalia şi alte aspecte legate de relaţiile trofice din ecosisteme. compozite. animalul se imobilizează perfect. 1983]. brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). reprezintă mijloace de 48 . La animale. ţepii. chiar adăpostiţi în cochilie.. Ca orice adaptare şi acestea sunt relative: cămilele. piciorul cocoşului (Ranunculus sp. 27..) [Perju şi colab. Mijloacele de apărare individuală activă: fuga.) etc. Exemple: laptele câinelui (Euphorbia sp. a. perii care acoperă corpul (cactuşi. girafele. Tot apărare pasivă la plante înseamnă şi substanţele chimice toxice sau repelente. 27) care se hrănesc cu frunze de urzică etc. Exemple: omizile de Celerio euphorbiae care se hrănesc numai cu frunze de euphorbiaceae. unele hirudinee omoară melcii. Aşa este cazul coleopterului Leptinotarsa decemlineata (gândacul din Colorado). În manualele de ecologie există o serie de clasificări ale acestor relaţii. 26. Aglais urticae – specie care s-a adaptat la efectul perilor urticanţi ai urzicii vii (Urtica dioica) Unele specii de animale sunt evitate de duşmani datorită gustului lor neplăcut. prin care pot scăpa de urmăritor: la cea mai mică iritare. păsările de apă (stârcii) sparg scoicile bivalvelor. perii etc. insectele fitofage pot consuma şi arbuşti ţepoși. saprofage care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere (exemplu: Silphidae sp. consumându-le. există animale care consumă aceste plante. unele animale acvatice). zborul. spinii. (fig. posedă un alt mijloc de apărare. înotul. Urtica dioica b.) Apărarea individuală. unele leguminoase). urzica vie (Urtica dioica). se pot cita: ţepii. Euphorbia cyparissias c. Această însuşire nu înseamnă însă lipsa totală a paraziţilor şi prădătorilor naturali. Fig. care ţin la distanţă erbivorele. a.. Cu toate acestea. 26).

Apărarea colectivă la diverse animale Bancurile de peşti. există răpitori specializaţi în hrana cu insecte coloniale [Botnariuc şi Vădineanu. este esenţial să 49 .). 29. 29). La unele specii. apar indivizi specializaţi pentru apărarea coloniilor. deoarece aceasta ar însemna izolarea sa de mediul în care trăieşte. aceste specii de alge determină o anumită concentrare a substanţelor toxice în mediu şi astfel vor fi evitate de unii consumatori ai lor. nu este important să supravieţuiască toţi indivizii unei populaţii. ghearele. Deşi acest mod de apărare este unul evoluat şi eficient. albine. La termite şi furnici. are posibilitatea să-şi părăsească coada.) Apărarea colectivă. pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare ale prăzii se perfecţionează şi mijloacele de atac ale prădătorului. eficienţa acestor mijloace este sporită prin alternarea unei deplasări rapide cu imobilitate perfectă. apărarea se face cu preţul vieţii indivizilor care utilizează acul. Un alt mijloc de apărare colectivă constă în realizarea unor densităţi mari (ecloziunea în masă a puietului de peşte. realizate într-un timp cât mai scurt. Şopârlele și șoarecii de câmp prezintă fenomenul numit autotomie prin care animalul. Există numeroase specii de alge care produc metaboliţi toxici pentru animale. În cel de-al doilea caz. apariţia masivă a puilor din turmele erbivorelor).apărare individuală activă. Prin aglomerare. Succesul acestor metode este completat de homocromia acestor animale (exemple: şopârle.) stol de păsări c. 1982]. au un rol important atât în nutriţie cât şi în apărare.) banc de peşti Fig. unele coleoptere deşertice etc. dinţii. CONCLUZII privind mijloacele de apărare niciun mijloc de apărare. copitele etc. permanente sau temporare. stolurile de păsări. mandibulele. şi în acest caz. atunci când este în pericol. Fig. a. turmele de mamifere erbivore se feresc şi se apără mai bine de atacul duşmanilor decât indivizii izolaţi (fig. şerpi etc. coarnele. Aglomerările locale de indivizi.) turmă de bivoli sălbatici b. niciodată prada nu devine invulnerabilă pentru duşmani. 28). în urma unei contracţii musculare (fig. nu are valoare absolută.. termite etc. Autotomie la şopârle – mijloc eficient de a scăpa de prădători b.). apărarea este asigurată de aşa numiţii «soldaţi».). Tot mijloace de apărare individuală activă sunt: îngroparea rapidă in nisip (exemplu: unele şopârle. Aceste densităţi reduc la minimum momentele cele mai vulnerabile pentru populaţie şi determină o anumită saturare a răpitorului. iar la albine de către albinele lucrătoare. La insectele cu viaţă de grup (furnici. el nu este perfect. 28.

la favorizarea dezvoltării şi răspândirii parazitozelor. Datorită precipitaţiilor. deoarece niciodată nu putem cunoaşte în întregime ansamblul acestor conexiuni. . din livezile abandonate. Astfel. se datorează în bună parte şi sensibilizării plantelor de către produsele organice de sinteză (pesticide. deficienţele cercetării relaţiei pradă – prădător. acţionează în sensul apărării de duşmanii care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. cu precipitaţii peste media multianuală. atât de alte populaţii (din acelaşi nivel trofic sau niveluri diferite) cât şi de mediul său abiotic.2. o populaţie este legată. fecunditatea şi longevitatea acarienilor şi schimbă raportul 50 . favorizând descompunerea acestora în aminoacizi. Predominanţa proteolizei determină creşterea sensibilităţii. putându-se apăra şi hrăni în condiţii bune. în timp ce pomii aparţinând aceloraşi soiuri. prin nutriţie. Relaţii complexe Aşa cum rezultă din prezentarea relaţiilor homotipice şi heterotipice. avea un atac mediu de 14 indivizi/frunză (la martorul netratat 23 de indivizi/frunză) iar în livezile nelucrate de circa cinci ani. animalele erau mult mai slăbite. Maxim (2007) a constatat că livezile de măr fertilizate cu îngrăşăminte organice şi chimice prezentau un atac masiv de foc bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora).orice specie are mai mulţi duşmani. Exemplul care vine să confirme această idee este legat de evoluţia şi răspândirea unor paraziţi vegetali. la soiurile sensibile. Ploile abundente au condus la creşterea intensă a ierburilor. mai mult sau mai puţin. în Parcul Naţional Kruger. fungicide utilizate. exarcerbarea atacului unor boli şi dăunători la pomi şi viţă-de-vie. zebrele şi antilopele gnu devin o pradă mai ieftină pentru marile carnivore africane [Botnariuc şi Vădineanu. la schimbarea nutriţiei erbivorelor. 1994]. ditiocarbamaţi. doar prin prisma relaţiilor bilaterale. turmele mari de erbivore s-au împărţit în turme mai mici. La fel de complexe sunt aceste relaţii şi în agroecosisteme. Insecticidele pe bază de carbaryl şi unii esteri fosforici stimulează. s-a constatat că zebrele (Equus burcheli) şi antilopele gnu (Conochaetes taurinus) au realizat valori maxime ale ratei de creştere în anii mai secetoşi. dintre care unul sau câţiva sunt mai periculoşi. factorii care au influenţat evoluţia bolii nu se referă numai la sensibilitatea soiului. În anii ploioşi. în livezile întreţinute. din Africa de Sud. când terenul este acoperit cu ierburi scunde. la modificarea spaţială a populaţiilor de erbivore de unde rezultă creşterea vulnerabilităţii zebrelor şi antilopelor gnu. benzimidazoli) reduc sinteza proteinelor. Cea de-a doua cauză rezultă din starea fitosanitară a martorului netratat. 1982]. selecţia. iar predominanţa proteosintezei duce la mărirea rezistenţei plantelor la paraziţi. îngrăşăminte foliare) aplicate neraţional în plantaţii. Acelaşi fenomen s-a observat şi la acarianul roşu al pomilor (Panonycus ulmi) care. s-a observat. Explicaţia constă în activitatea nestingherită a paraziţilor şi prădătorilor naturali dar şi în starea de nutriţie a pomilor şi în suculenţa diferită a frunzelor. Acesta constată că.3. în schimb. sporind considerabil probabilitatea contactului cu prădătorii. ci şi la starea de nutriţie a pomilor. Astfel. Exemplul anterior confirmă concluzia la care a ajuns cercetătorul francez Francis Chaboussou [citat de Maxim. în plantaţiile de măr. nu erau deloc afectaţi de bacterioză. iar sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători este strâns legată de nivelul substanţelor solubile. În plus. Aşadar. ierburile au fost mult mai înalte şi în aceste condiţii. populaţiile celor două specii de erbivore trăiesc în turme mari. ci numai la nivelul ecosistemului ca întreg. Relaţia plantă – parazit este de ordin nutritiv. 3. privind legăturile unei populaţii cu mediul său biotic şi abiotic sunt dificile. regimul precipitaţiilor şi al umidităţii relative. doar sporadic s-a identificat câte un acarian. cât se poate de clar. îngrăşăminte chimice. în privinţa mijloacele de apărare. Declinul celor două specii pradă este legat atât de factorii biotici cât și de cei climatici. Semnificaţia deplină a acestor relaţii nu poate fi înţeleasă secvenţial. acţiunea agenţilor biologici de control.supravieţuiască suficienţi indivizi pentru a se putea menţine specia. un declin al populaţiilor de zebre şi antilope gnu. din cauza parazitozelor. În aceste condiţii. O serie de pesticide (organo-clorurate. favorizate de vremea umedă. Desigur că aceste analize. Exemplul de mai sus ne demonstrează.

Individul central poate fi şi un animal care va fi însoţit de bacterii. în jurul cărora se formează cercuri de consumatori primari. Indivizii respectivi sunt dependenţi de individul central prin hrana şi adăpostul pe care acesta le oferă. el poate fi alcătuit dintr-o serie de microhabitate. de sub o căpiţă de fân etc. la care se face referire în lucrarea citată. biochimică şi temporală. deşi diversitatea agrobiocenozelor este mai redusă decât a biocenozelor şi aici relaţiile dintre plante. un ecosistem este destul de omogen dar. secundari. respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora (analiza sincronă).) Consorţiul (biochoria) este o grupare de indivizi din specii diferite. în cazul prezentat mai sus. animale. alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central care grupează în interiorul ei mai mulţi indivizi sau populaţii din alte specii. Exemple: lumea animală şi vegetală de sub o piatră. a. aveau atac mare de foc bacterian şi acarieni şi datorită dezechilibrelor metabolice produse de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate. cât şi modificările sale în timp (analiza diacronă) [Tufescu şi Tufescu. în toată complexitatea lor.. 1998]. ecosistemul apare împărţit în unităţi de acţiune mai mari sau mai mici care formează o structură orizontală şi una verticală. alcătuit din diferiţi reprezentanţi ai florei şi faunei [Popovici – Bâznoşanu. Rolul de nucleu central îl poate avea un arbore. terţiari. o tufă. 1937 citat de Puia şi colab.) Sinuzia (sinuzie = asociaţie. Structura unui ecosistem este una funcțională. dar relativ dependentă faţă de ansamblu. în fapt. insecte coprofage (se hrănesc cu excremente de animale) etc. b.1. Consorţiul înseamnă un complex de bioskene alcătuit dintr-un sistem de indivizi şi nu de populaţii.) Cea mai mică unitate (subsistem) a ecosistemului natural este bioskena sau merotopul prin care întelegem un spaţiu redus al ecosistemului. În acest curs ne vom limita la următoarele patru structuri ale ecosistemului: spaţială. ciuperci. cu condiţii de viaţă foarte uniforme (omogene). factori abiotici sunt deosebit de complexe. așa cum rezultă și din cele prezentate în capitolul de față. în limba greacă) înseamnă partea structurală a ecosistemului. Sinuziile apar ca nişte microbiocenoze ataşate unor porţiuni relativ uniforme de biotop. Pomii. consorţiul şi sinuzia. Structura spaţială a ecosistemelor Privit în ansamblu. un pom din livadă. Aceasta demonstreaază că. insecte parazite.) Structura orizontală permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena. De exemplu.sexelor în favoarea femelelor. de sub un trunchi de copac mort. Aceste relaţii trebuie cunoscute de către specialişti în detaliu. Ele se delimitează topografic după asociaţiile vegetale dominante. c. Capitolul 4 STRUCTURA ECOSISTEMELOR Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de organizare. A. cu rol de nucleu central. 4. 1981]. pentru a se putea lua măsurile cele mai potrivite de menţinere a echilibrului între toate aceste elemente. De aceea. datorită configuraţiei substratului şi intensităţii factorilor abiotici.. trofică. Astfel. ecologii au subîmpărţit ecosistemele în unităţi structurale mai mici care au o evoluţie specifică. O sinuzie 51 . care trăiesc în jurul unui individ. pentru menţinerea unui echilibru între pradă-prădător-parazit nu este suficient să apelăm la clasicele tratamente fitosanitare ci este necesară studierea tuturor interacţiunilor din agroecosistem.

este compusă dintr-un complex de consorţii grupate în jurul unei populaţii; la rândul lor, mai multe sinuzii pot forma un ecosistem. O sinuzie nu are funcţie energetică proprie şi nici un circuit biogeochimic propriu, deci nu poate fi confundată cu un ecosistem. Într-o pădure de foioase sau răşinoase din zona temperată se consideră sinuzie stratul de muşchi, iar stratul erbaceu este o altă sinuzie. Într-un ecosistem agricol, o depresiune, cu condiţii de umiditate ridicată, va avea o vegetaţie higrofită specifică, la care se vor ataşa indivizi din anumite specii de animale. Aceasta este o sinuzie a agroecosistemului respectiv. O poiană, dintr-o pădure de foioase, poate fi considerată o sinuzie, care se deosebeşte de restul pădurii, atât prin aspectul general cât şi prin varietatea de specii care o compun. Aici se dezvoltă abundent vegetaţia erbacee, ceea ce nu se întâmplă acolo unde coronamentul pădurii este încheiat [Şchiopu şi colab., 2002]. Dacă în cursul unei perioade de vegetaţie producătorul primar care defineşte sinuzia respectivă se va schimba, atunci, pe aceeaşi porţiune de biotop, se pot succeda mai multe sinuzii. B.) Structura verticală Părţile structurale ale ecosistemelor terestre prezintă o stratificare clară pe verticală (fig. 30). La baza acestei stratificări stau producătorii primari care sunt legaţi direct de lumina solară. Stratificarea apare evidentă în ecosistemele cu plante care au înălţimi complet diferite. Aşa, de exemplu, într-o pădure de foioase din zona temperată vom identifica următoarele straturi: - stratul mineral (I), bogat în substanţe minerale; - stratul organic (II), bogat în substanţe de natură organică (microorganisme, larve, râme etc.); - patoma (III) – alcătuită din stratul subţire de la suprafaţa solului, cu organisme vii şi moarte (strat de muşchi şi licheni, frunze moarte, insecte detritofage etc.); - stratul erbaceu (IV); - stratul vegetaţiei arbustoide (V); - stratul arborilor înalţi (VI, VII). Inclusiv bioritmul speciilor este adaptat condiţiilor, în funcţie de accesul la factorii de vegetaţie. Organizarea spaţială a pădurii se datorează în primul rând factorului lumină. Astfel, plantele efemere ierboase (viorele, toporaşi, ghiocei, floarea paştelui etc.) vor apărea primăvara devreme, pentru a beneficia de soare înaintea înfrunzirii arborilor. Tot înaintea înfrunzirii coronamentului vor înflori şi plantele din etajul arbustoid (exemple: cornul, salcia, alunul etc.) [Berca, 2001]. Fluxul de materie străbate toate straturile ecosistemului, prin circuitul biogen al elementelor chimice: de la rădăcina plantelor până în coroana arborilor. Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală: în sol - diferite specii de rozătoare, la suprafaţa solului - mistreţii, căprioarele, lupii, pe trunchi - ciocănitorile, pe coronament păsările cu anvergură mare a aripilor. Stratificarea depinde şi de diversitatea speciilor din ecosistem. Cu cât biodiversitatea va fi mai mare cu atât şi complexitatea stratificării va fi mai mare. La scară globală, cea mai simplă stratificare o întâlnim în pădurile de conifere din taiga, iar complexitatea maximă la pădurile tropicale [Şchiopu şi colab., 2002]. În mediul acvatic există, de asemenea, o stratificare a organismelor vegetale şi animale pe verticală, în funcţie de intensitatea factorilor ecologici abiotici: temperatură, oxigen, presiune, lumină, salinitate.

52

Fig. 30. Stratificarea verticală într-o pădure din Europa [Vântu, 2000] I. stratul mineral al solului; II. stratul organic al solului: 1. o larvă de insecte, 2. ciuperci, 3. bacteriofag, 4. bacterii, 5. nematod, 6. amoebă, 7. râmă (Lumbricus), 8. un Geophilus, III. patoma A. pernă de muşchi cu colembole, B. frunzar cu izopode, IV. strat erbaceu cu căprior (Capreolus capreolus), V. strat de arbuşti şi tufe VI. strat de tulpini (arboret): a. omidă, b. Tuneluri ale ipidelor în interiorul tulpinii, c. cojoaică (Certhia familiaris), d. păianjen, VII. coronamente: e. buhă (Buho buho), f. veveriţă (Sciurus vulgaris); g - şoim (Falco. sp.).

4 . 2 . Structura trofică a ecosistemului În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc diferite relaţii, dintre care relaţiile privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Structura trofică a biocenozei reprezintă ansamblul relaţiilor de hrănire a populaţiilor din ecosistem şi ne oferă cele mai multe informaţii legate de viaţa ecosistemelor. Raporturile existente între diferitele grupe de vieţuitoare ne ajută să ne facem o imagine clară despre circulaţia materiei şi a energiei în ecosisteme şi în biosferă. Subsistemele trofice fundamentale ale ecosistemului sunt: substanţele anorganice, producătorii primari, consumatorii, materia organică moartă şi descompunătorii [Tufescu şi Tufescu, 1981]. În natură, hrana este într-o mişcare continuă. Când larva unui fluture se hrăneşte cu o frunză, sau când o pasăre mănâncă o broască, hrana mai face un pas în lanţul trofic. Odată cu hrana se transferă şi energia pe care o conţine. Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
53

I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică sunt reprezentaţi de vegetaţia autotrofă din care fac parte, în primul rând plantele verzi (în ecosistemele terestre) şi algele planctonice (în ecosistemele acvatice), iar în al doilea rând bacteriile fotosintetizante. Acestea, cu ajutorul clorofilei, convertesc energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice (glucide, lipide, protide) pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase, nitrificatoare etc.) care utilizează energie chimică pentru sinteza substanţelor organice (vezi subcapitolul 5.1.1.). II. Consumatorii, reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză. În funcţie de hrana consumată putem distinge: 1. Consumatori primari sau consumatori de ordinul I sunt reprezentați prin animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii autotrofi; 2. Consumatori secundari sau de ordinul II sunt reprezentaţi prin animale carnivore şi entomofage. Deşi proporţia lor în ecosistemele naturale este redusă (aproximativ 1%), consumatorii secundari au un rol esenţial în reglarea numerică a fitofagilor, menţinând astfel structura şi funcţiile ecosistemului [Puia şi colab., 1998]; 3. consumatori terțiari sau de ordinul III; 4. consumatori quaternari sau de ordinul IV etc. Exemplu de lanţ trofic: polen fluture păianjen broască şarpe vultur Tot în categoria consumatorilor intră şi detritofagii, animale care se hrănesc cu detritus organic, adică fragmente de material organic rezultate din fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte. Din categoria detritofagilor fac parte reprezentanţi ai diferitelor grupe sistematice de vieţuitoare: viermi, miriapode, crustacei, moluşte, acarieni, insecte, ciupercile saprofite, animale necrofage (exemple: vulturul şi condorul) etc.. Toate aceste vieţuitoare, prin modul lor de hrănire, grăbesc fragmentarea şi descompunerea materialului organic vegetal sau animal. Detritofagii au un rol important în procesul de degradare a materiei organice moarte prin faptul că mărunţesc detritusul în particule fine, înlesnind astfel activitatea organismelor din următoarea categorie funcţională a biocenozei. Ei îndeplinesc parţial şi funcţia de mineralizare. III. Descompunătorii (reducătorii) sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi ciuperci saprofage care degradează substanţele organice provenite din cadavre, frunze moarte, fecale, diverse excrete sau alte deşeuri. În descompunerea materiei organice, până la epuizarea conţinutului său energetic, fiecare etapă este determinată de anumite grupe de organisme. Procesul se finalizează cu eliberare de elemente minerale conţinute în substanţele organice şi poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de fotosinteză. Mineralizarea este extrem de importantă, deoarece face posibilă degajarea ecosistemului de materie organică moartă şi repunerea în circuit a elementelor componente. O serie de poluanţi produşi de activităţile antropice (pesticide, fertilizanți chimici, acizi etc.) distrug descompunătorii, dereglând astfel circuitul materiei în natură.

54

adică fac parte din mai multe niveluri trofice (de exemplu. Aceste lanţuri trofice se caracterizează prin descreşterea treptată a numărului de indivizi de la bază spre ultima verigă a lanţului. De asemenea. 1982]. alcătuite din specii dominante care au un rol decisiv în transferul materiei şi energiei în ecosistem. şi lanţuri trofice secundare. Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe. În astfel de cazuri. Următoarele verigi sunt reprezentate de: animale fitofage (consumatori primari) care se hrănesc cu plante. 1975] O biocenoză este alcătuită din mai multe grupe trofice de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie. Transferul de substanţă şi energie în orice ecosistem se realizează prin intermediul lanţurilor trofice. circa 1% din energia solară este fixată de plantele verzi terestre sub formă de energie chimică. plantele insectivore). Numeroase specii sunt polifuncţionale. 31. În funcţie de modul de hrănire a speciilor ce compun lanţul trofic sunt trei tipuri de lanţuri trofice: de tip erbivor. Lanţurile trofice de tip erbivor sunt cele mai complexe şi au la bază producătorii primari. Aceste grupări. Exemple de lanţuri trofice de tip erbivor: iarbă lăcuste păsări insectivore păsări răpitoare (ecosistem terestru). fitoplancton (alge) zooplancton (animale mici) peşti fitofagi peşti răpitori (ecosistem acvatic). poartă numele de nivel trofic. parazitar şi saprofag. animale zoofage (consumatori secundari) cu regim carnivor şi consumatori terţiari care reglează efectivele consumatorilor secundari pe care-i utilizează ca şi hrană (fig. consumatorii secundari altă grupare trofică etc. Producătorii primari sunt o grupare trofică. Într-o biocenoză distingem lanţuri trofice principale. 32). 55 . având aceeaşi funcţie trofică. fitofagii. consumatorii nu pun în circulaţie toată biomasa speciilor ce constituie hrana lor. din care jumătate se pierde sub formă de căldură.Fig. o parte din aceasta se va transforma în necromasă şi va intra în lanţuri trofice saprofage. o altă grupare trofică. 31). încadrarea speciei în diferitele niveluri trofice se face în funcţie de cantitatea de biomasă (energie) consumată la fiecare nivel trofic [Botnariuc şi Vădineanu. în timpul respiraţiei. fiecare organism constituind o verigă ce reprezintă hrană pentru organismul situat mai sus în lanţ (fig. Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet [Odum. Lanţul trofic reprezintă un şir de organisme diferite prin care circulă substanţa organică. În condiţii naturale. Cealaltă jumătate constituie hrană potenţială pentru nivelul trofic următor.

3. 33. în America de Nord. 33). Lanț trofic parazitar: 1. 32. uliul păsărelelor (Accipiter nisus) Lanţurile trofice de tip parazitar se bazează pe relaţiile de parazitism între diferite specii. rareori ajungând la 5-6. scurte şi se grefează la fiecare verigă trofică a lanţului trofic erbivor. dejecţii). Malus domestica 2. (1) (2) (3) Fig. 1980]. de regulă. Numărul verigilor din lanţurile trofice este. chiar dacă acesta are “superioritate filogenetică”. Lanţ trofic erbivor 1. pe seama cărora apar consumatori de diferite ordine. 2. Aceste tipuri de lanţuri trofice sunt. deoarece aceasta ar duce la propria sa 56 . 2000]. Atrax) distrug păsările colibri [Mcclure. (1) (2) (3) Fig. păianjenii uriaşi (Avicularis. De exemplu. Lanţurile trofice sunt căile principale de circulaţie a materiei şi energiei în ecosisteme şi este mijlocul cel mai important de autoreglare a ecosistemelor. gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). Eriosoma lanigerum 3. iar nevertebratele prădătorul. Degradarea materiei organice este începută de detritivore (animale care se hrănesc cu materie organică moartă) şi continuată de descompunători. Aphelinus mali Lanţurile trofice de tip saprofag funcţionează pe seama masei organice moarte (cadavre. în majoritatea cazurilor. de 3-4. ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major). Într-o livadă un astfel de lanţ trofic este: măr (Malus domestica) păduche lânos (Eriosoma lanigerum) viespea parazită (Aphelinus mali) (fig. poziţia de vârf nu este ocupată de un vertebrat.Poziţia speciei în lanţul trofic nu este dependentă de poziţia sa filogenetică. Una dintre cauzele numărului redus de verigi ale lanţurilor trofice constă în faptul că un consumator nu-şi poate consuma hrana în întregime. Astfel. adeseori vertebratele fiind prada. La finalul acestor lanţuri trofice materia organică este descompusă în materie anorganică. Exemplu de lanţ trofic saprofag: nămol cu detritus larve de chironomide plătică (Abramis brama) peşti răpitori [Vântu.

1998]. Înmulţirea lor exagerată diminuează posibilităţile de regenerare a vegetaţiei şi degradează condiţiile biotopului. Prin urmare. nu se hrănesc doar cu o singură specie. fiind scoase de sub controlul exercitat de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. existenţa consumatorului este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei sale. circa 10% din energie se acumulează. în timp ce monofagia conduce la izolarea lanţurilor trofice. Reţelele trofice foarte bogate sunt. când mănâncă. În plus. pentru a trăi în bune condiţii trebuie să exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare. complexe de creştere a animalelor). cu cât sunt mai scurte. nu pot creşte foarte mult. în majoritatea cazurilor. pot conduce la distrugerea pajiştilor. constatăm că fitofagii pot avea un regim de hrană foarte variat (specii polifage). prin suprapăşunat. iar reglarea lor se face prin scăderea naşterilor şi prin epidemii. lanţurile trofice apar interconectate. iar singura intervenţie din afara sistemului este aportul energetic solar. O altă cauză este de ordin energetic. decât un producător primar. efectivele populatiilor de erbivore sunt supuse controlului carnivorelor şi. indiferent de gradul lor. prin urmare. Reţeaua trofică de tip heterotrof nu dispune de veriga producătorilor primari. cu atât sunt mai productive. consumatorii. hrănindu-se exclusiv pe seama unei singure specii de plante. Reţeaua trofică de tip autotrof se caracterizează prin prezenţa producătorilor primari. materia realizează un circuit întreg. Reţeaua trofică indică asa zisele “canalele” prin care circulă materia prin cele cinci subsisteme ale ecosistemului (substanţele anorganice. Numărul carnivorelor este. limitat de sursa hrană. existenţa primelor două categorii de specii fitofage conduce la intersectarea de lanţuri trofice diferite în cadrul aceleiaşi verigi. În plus. Astfel. pe măsură ce înaintăm spre verigile superioare ale lanţului trofic. iar cea mai mare parte este utilizată pentru funcţionarea organismului. Această complexitate a biocenozelor rezultă din faptul că un organism poate aparţine mai multor niveluri trofice. alcătuind reţelele trofice. Astfel. restul de 90% constituind energie de lucru. la păsări şi mamifere. în vederea satisfacerii necesităţilor nutritive. Acest tip de reţea trofică îl intâlnim în aşa numitele ecosisteme minore (peşteri. iar vulpea nu se hrăneşte doar cu iepuri. producătorii primari. abisuri oceanice. Acest termen a fost 57 .) ale biosferei. de asemenea. indiciul unui mediu sănătos. culturi agricole. Poluarea sau degradarea habitatelor pot elimina unele specii din ecosistem. situate în vârful piramidei trofice. In condiţii naturale. Biocenozele pot avea o structură simplă. În funcţie de natura substratului care constituie baza trofică a ecosistemului. Erbivorele domestice.. lacuri etc. sub formă de biomasă. lanţurile trofice sunt ramificate şi interconectate între ele. deoarece cantitatea de energie accesibilă este mai mare. În contextul relaţiilor trofice este necesar să se precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului. iar o altă categorie de fitofagi (specii monofage) este foarte specializată. care elimină indivizii subalimentati. Animalele. numărul de indivizi vegetali pe unitatea de suprafaţă este incomparabil mai mare decât cel al fitofagilor. Creşterea exagerată a populaţiilor de erbivore conduce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. numai energia acumulată rămâne disponibilă şi poate fi transferată la nivelul trofic următor. există două tipuri de reţele trofice: autotrofe şi heterotrofe. alţii consumă un număr redus de specii (specii oligofage). cu specii puţine şi lanţuri trofice liniare dar. de regulă. Analizând modul de hrănire a speciilor din ecosistem. pajişti. cele mai multe specii consumatoare. prin eroziunea solului [Puia şi colab. materia organică moartă şi descompunătorii). Structura trofică a ecosistemelor ne arată că animalele carnivore.dispariţie. Lanţurile trofice. de aceea este necesar importul de materie organică din exterior. folosesc energia conţinută în hrană în două moduri: o mică parte se acumulează în corpul lor. animalele dispun de hrană tot mai puţină şi trebuie să desfăşoare o activitate tot mai intensă pentru găsirea şi prinderea prăzii. la primul nivel trofic. De aceea. Exemplele de lanţuri trofice pe care le întâlnim în cărţile de ecologie sunt simplificate doar în scopuri didactice. iepurele nu consumă doar Lolium perene. De exemplu. Aceste reţele trofice formează ecosistemele majore (păduri. iar reţelele trofice pot fi distruse. Astfel. Aceste reţele trofice au o bază trofică proprie. Aşadar.

El a pornit de la constatarea că într-un ecosistem animalele de talie mică sunt mai numeroase decât cele mari. Este meritul ecologului englez Ch. adică dacă una activează noaptea iar alta ziua [Şchiopu şi colab. Nişa trofică [Ch. 1917] defineşte fragmentul de suprafaţă. Indiferent de modul de exprimare. Specii înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat precis nişa. Structura trofică a unui ecosistem poate fi reprezentată şi grafic. dar şi-l procură din stufărişurile din apropierea malului. stârcul roşu care pescuieşte tot în apropierea malului dar vânează broaşte. ceea ce înseamnă că două specii concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. aceste valori se pot modifica. 35). animalele care vânează în haită sunt mai mici decât prada lor. iar rata de înmulţire este mai ridicată. un mesteacăn de vârstă mijlocie cu 200 de mii de frunze poate adăposti circa 700 de mii de insecte fitofage. în alcătuirea piramidelor trofice se iau în considerare şi biomasa şi energia. diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană. Faptul că o plantă înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în acelaşi biotop. şopârle. De aceea. nişa spaţială şi nişa pluridimensională. ele ocupă nişe diferite dacă sunt segregate ecologic. se foloseşte frecvent denumirea de piramide eltoniene (fig. stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu peşte. de teren în care specia îşi găseşte un adăpost. Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi surse de hrană. iar a celor secundari este de circa 1%. 2002]. cele care se adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai mare.. Dacă într-un anumit mediu condiţiile ecologice oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe specii acestea pot convieţui. Elton (1927) de a fi descris pentru prima dată structura trofică a ecosistemelor sub aspect cantitativ. Desigur. Elton. iar când vom exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta piramida energetică. În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul lacului. în cazul unor dezechilibre ecologice. Nişa spaţială [Grinnell. a relaţiilor sale cu hrana şi cu duşmanii săi. mici rozătoare etc. De exemplu. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul de sol la care ajung rădăcinile plantei. Dacă reprezentăm grafic pe un sistem de axe rectangulare nivelurile trofice (pe ordonată) şi numărul de indivizi (pe abscisă) va rezulta o piramidă numită piramida eltoniană numerică. la baza majorităţii ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă. Potenţialul de înmulţire ridicat la organismele aflate la nivelurile inferioare ale piramidei trofice este o adaptare care permite menţinerea speciei. pornind de la cele trei aspecte principale ale acestui concept: nişa trofică. Specii de plante care populează acelaşi biotop se pot deosebi între ele prin perioade diferite ale anului în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului. sub forma unor piramide numite piramidă ecologică sau trofică (fig. În momentul în care aceste condiţii nu mai satisfac necesităţile tuturor speciilor. De aceea. longevitatea este mai mică. 1927] constituie totalitatea relaţiilor trofice ale unei specii. înseamnă că ele exploatează apa şi sărurile minerale din sol în alte momente ale anului. Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale coordonatelor în care specia poate supravieţui. proporţia consumatorilor primari variază între 1-9%. Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii termenului de nişă ecologică. 36). În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul excluderii concurenţilor. respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele trofice. Atunci când se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor. În ecosistemele naturale. În figura 34 sunt prezentate nişe ecologice din savană. Kroes (1977) consideră nişa ecologică ca unitate structurală şi funcţională a ecosistemelor.. 58 .introdus în ecologie de către Johnson (1910). Desigur că această regulă are excepţiile ei. De exemplu.

34. 1992] 59 . Nişe ecologice ale savanei [Colvin și Speare.Fig.

numărul biotopurilor care trebuie explorate pentru hrană şi reproducere este cu atât mai mare cu cât specia este mai îndepărtată de baza piramidei trofice. 36. Piramidele eltoniene [Strahler. insectele fitofage) nu sunt nevoite. Piramidă trofică într-un ecosistem de apă dulce [Burnie. consumatorii terţiari sunt obligaţi să exploreze mai multe biotopuri (exemplu uliul) – fig. pentru a-şi procura hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii speciile fitofage (exemplu – iepurele. Astfel. de regulă. în timp ce. 1974] Pe măsură ce înaintăm de la bază spre vârful piramidei trofice constatăm că organismele situate la nivelurile superioare explorează suprafeţe tot mai mari pentru procurarea hranei. Prin reprezentarea grafică a nivelurilor trofice şi a numărului de ecosisteme din care îşi procură hrana vom obţine piramida inversă de biotop. un prădător de vârf va avea nevoie de o suprafaţă incomparabil mai mare. în timp ce. Conform acestei piramide. 37. 60 . să parcurgă distanţe foarte mari.Fig. 35. Aceste aspecte trebuie luate în considerare la stabilirea mărimii ariilor protejate. Atunci când este vorba despre ocrotirea unei specii de plante ne putem limita la o suprafaţă de câteva hectare. 2000] Fig.

eliminaţi în mediu.. Se formează astfel. 1969. 37. dar extrem de complexă.Fig. între elementele vii sau nevii ale ecosistemului. 1966]. Piramida inversă de biotop [Mohan și Ardelean. biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care circulă metaboliţi de natură trofică sau netrofică. iar cea de a doua categorie. 2001]. Influenţele de natură biochimică dintre componentele biocenozei nu sunt identice cu competiţia. Pentru studiul structurii biochimice a ecosistemului prezintă importanţă doar metaboliţii din cea de-a doua categorie care. deoarece nu sunt de tip prădător. Kolesnicenko. prin intermediul mediatorilor chimici nu se sustrag resurse ale mediului în dauna altei specii ci doar este inhibată creşterea altei specii. 1963] sau metabolism 61 . Această inhibiţie are loc chiar şi în prezenţa unor resurse suficiente ale mediului [Muller. plantelor şi animalelor datorate metaboliţilor lor. care poate stimula sau inhiba creşterea indivizilor aparţinători diverselor specii [Soran şi colab. biochimic. Structura biochimică a ecosistemelor Relaţiile interspecifice. În cazul producerii de metaboliţi de către unele specii. Rice. cu acţiune la distanţă. Dacă prin competiţie o specie dobândeşte resurse ale mediului în detrimentul altei specii. numit metabolism biochimic [Gortinski. sunt asimilaţi de un alt organism la care produc un anumit efect fiziologic sau etologic. Structura fiecărui ecosistem este condiţionată de relaţiile reciproce ale microorganismelor. prin care este edificată şi stabilizată biocenoza sunt întemeiate pe legităţi biochimice [Gauze. 1993] 4. Sub aspect biochimic.3. nu se acţionează asupra unui factor extern ci este creat un factor nou. unde speciile dominante pot diminua semnificativ intensitatea luminii solare în favoarea lor şi în detrimentul altor specii heliofile. Prima categorie de metaboliţi formează categoria resurselor alimentare pentru populaţiile din ecosistem şi circulă prin intermediul reţelelor trofice. mai redusă ca volum. de unde este preluată selectiv de către populaţiile biocenozei. ergoni sau substanţe ectocrine. adică este modificată concentraţia unui factor extern în beneficiul unei specii sau a unui grup restrâns de specii. Exemple de concurenţă pot fi pădurile de foioase şi răşinoase din zona temperată. 1974]. 1944. se elimină în mediu. un metabolism pe plan extraorganismic. Aceştia au un rol important în formarea reţelei de interacţiuni în ecosistem şi se numesc generic ecomoni.

perturbându-le capacitatea de autoreglare. alelopatia include totalitatea interacţiunilor biochimice dintre plante. în care ergonii realizează legătura între organisme. Prin contaminarea biotopului cu diferite substanţe poluante. Plantele. De exemplu. Evitarea acestui fenomen se realizează prin capacitatea speciilor de a metaboliza toxinele şi de a le reduce la un nivel suportabil. Dacă ecomonii sunt secretaţi de plante. iar cele care le 62 . algele eliberează în mediu toxine care influenţează zooplanctonul. Termenul de alelopatie a fost definit de către mai mulţi autori. animalele şi microorganismele vieţuiesc într-un mediu biochimic creat de exometaboliţi [Stugren. Organismele care secretă ecomonii sunt emiţătoare sau donatoare. Împletirea relaţiilor trofice şi toxice [Halback şi Halback .Keup. Ergonii se constituie în semnale chimice purtătoare de informaţie şi au o contribuţie importantă la autoreglarea ecosistemului şi la menţinerea stării de echilibru a acestuia. Conform cercetătorului german. Unii ecologi definesc alelopatia ca fiind întregul complex de influenţare reciprocă între organisme [Sanadze şi Ovcearov. Din punct de vedere biochimic. 38. omul poate interveni în structura biochimică a ecosistemelor. Ei pot persista în biotop chiar şi după dispariţia populaţiilor care i-au produs. inclusiv dintre plante şi microorganisme. 1994]. primul fiind fiziologul german Molich. aceştia poartă denumirea de substanţe alelopatice. 1974] Deoarece majoritatea metaboliţilor au efect inhibitor. 38). În aceste relaţii intervin şi bacteriile care neutralizează colinele reducând nivelul alelopatic. dar algele sunt consumate de zooplancton (fig. ecosistemul apare ca un ţesut. 1971]. 1966] însă noi vom păstra înţelesul iniţial al termenului.ecologic [Hailov. Construcţia biochimică a ecosistemului este strâns legată de relaţiile trofice însă nu se confundă cu acestea. Ei pot acţiona intraspecific (feromoni) sau interspecific (alomoni). biocenoza este expusă la autodistrugere. influenţând astfel evoluţia ecosistemului. Aceste influenţe pot fi benefice sau dăunătoare. ca urmare a adaptărilor dobândite de-a lungul timpului. Când ecomonii sunt produşi de animale se numesc telergoni. Fig.

substanţe fenolice etc. de la un an la altul. în schimb.1. În 63 . 4. Exemplu lariţa (Larix decidua) şi socul (Sambucus racemosa) Fig. Deşi alelopatia nu se identifică cu concurenţa.3. 1995]. sub formă inactivă. 1970. Efectul ecologic constă întro distribuţie favorabilă a indivizilor şi a populaţiilor în biotop. speciile care convieţuiesc de mii de ani pe aceleaşi teritorii nu se inhibă reciproc prin colinele lor. cu masă moleculară mică (terpenoide. 1973] Nivelul alelopatic intens al unor specii devine suportabil pentru alte specii prin coevoluţie. De aceea. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante [Grodzinschi. Tilia cordata. Interacţiuni biochimice la plante Alelopatia poate determina dominanţa unei specii în biocenoză. dar inhibă arinul. deoarece interacţiunea lor este de scurtă durată [Rice. În general. Sorbus aucuparia. Whittaker. Fenomenul de alelopatie nu se manifestă numai între indivizii diferitelor specii ci şi în interiorul speciei (autotoxicitate) [Neamţu. De exemplu arinul (Alnus glutinosa) care stimulează plopul (Populus suaveolens) prin colinele sale. unii cercetători au constatat că efectele alelopatice sunt mai intense atunci când se micşorează cantitatea de substanţe nutritive şi apă din mediul înconjurător. 39) . Unilateral tolerante. Substanţele alelopatice sunt. 1974]. 39. adică specii care pot convieţui în acelaşi biotop. Reciproc intolerante. 1970]. Alelopatia nu este un factor constant ci variază de la o fitocenoză la alta. în corpul plantelor. deoarece inhibiţiile provocate biochimic se manifestă şi atunci când resursele mediului sunt suficiente [Műller. 2004]. de la un sezon la altul sau chiar zilnic [Muntean şi Ştirban. Malampyrum nemorosum. 1983]. comparativ cu cele din zonele temperate [Went. În ceea ce priveşte toleranţa alelopatică se disting trei grupe de plante terestre: Reciproc tolerante.) care se găsesc iniţial. de obicei. alelopatia constituie un factor important în lupta pentru supravieţuire la plantele de deşert. Din perspectiva alelopatiei.interceptează receptoare sau acceptoare (fig. 1962]. la speciile recent intrate în contact reciproc apare intoleranţa alelopatică. compuşi chimici secundari. covorul vegetal este un fel de câmp biochimic format din exometaboliţii tuturor speciilor vegetale care determină relaţiile interspecifice [Stugren. Exemplu: Quercus pedunculata.

vitamine etc. Penicilina. proteine) şi stimulatoare (auxine. Prin analize de laborator s-au pus în evidenţă compuşii responsabili de acţiunea inhibitoare asupra plantelor: acid cianhidric la sorg. 1984].Interacţiuni biochimice: plante – animale fitofage. îndeosebi patogene. sintetizate de plante superioare (ceapă. 1955] – sunt excreţiile plantelor superioare (exudate. antibiotice... constă în acumularea de substanţe alelopatice secretate de aceste plante care inhibă germinaţia seminţelor. Unele microorganisme din sol. prin ameliorare. antibiotice) cu efect inhibitor asupra indivizilor din specia respectivă sau din alte specii de plante (microorganisme). metilare sau demetilare etc. Colinele [Grummer. au o influenţă benefică asupra fanerogamelor [Soran şi colab. Aceste concluzii deschid posibilitatea găsirii unor produşi naturali care să inhibe creşterea şi dezvoltarea buruienilor. etc. fitoncide. Una dintre cauzele acestui fenomen. 2001].) ce au. de aceea vor fi prezentaţi la subcapitolul 4. Cele mai multe fenomene alelopatice se desfăşoară în sol. oxidoreducere.. bacterii. tomate. Marasminele şi toxinele bacteriene sunt metaboliţi ai microorganismelor care acţionează negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantelor superioare. odosul (Avena fatua) manifestă acţiune biochimică nefavorabilă asupra cerealelor. Antibioticele secretate de microorganisme pot avea însă şi efecte stimulatoare asupra altor microorganisme. antagonice sau sinergice (fig. gibereline. respectiv nucul american (Juglans nigra) de la care a fost izolată o substanţă inactivă (4 – glucozo – 1. În procesul de patogeneză acţiunea toxinelor se manifestă deseori prin fenomene de ofilire de unde şi denumirea de marasmine (de la grecescul maraio = a se ofili) [Eliade şi colab. 39). creşterea şi dezvoltarea plantelor. 1971]. alcaloizi şi glicozizi (fig.urma unor transformări ulterioare (hidroliză. prin hidroliză şi 64 . Cercetările din ultimii ani arată că numeroase specii de buruieni produc coline [Puia şi Soran. Antibioticele sunt substanţe produse de microorganisme (ciuperci.) se obţin compuşi noi. substanţe volatile) eliminate prin diverse organe (rădăcini. florizina la măr. mazăre. Există mai multe categorii de substanţe alelopatice: coline. Aceste constatări s-au făcut la grâu. numit oboseala solului. Alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici cu rol de limitare a acţiunii fitofagilor. Adăugăm aici şi exemplul clasic. Ciupercile formatoare de micorize sunt componenţi de seamă ai rizosferei. Fitoncidele sunt substanţe cu acţiune bactericidă şi fungicidă. Alelopatia este prezentă şi la plantele cultivate. vitamine etc. prin modificări profunde la nivel biochimic şi funcţional ce pot conduce la moartea celulelor.3. de plante cultivate producătoare de coline care să acţioneze ca nişte adevărate erbicide naturale.) pentru microorganisme formând o rizosferă specifică. Antagonismele sunt determinate de prezenţa şi acţiunea unor substanţe (coline. 1983]. reducându-le vigoarea şi productivitatea... Continuarea cercetărilor în acest domeniu va permite optimizarea asolamentelor luând în considerare şi nivelul alelopatic al speciilor cultivate [Şchiopu şi colab. marasmine şi toxine bacteriene. Primul antibiotic (penicilina) a fost izolat de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming (1929). 40). amigdalina şi benzaldehida la piersic. frunze. Interacţiunile biochimice în lumea plantelor pot fi. fasole.3. S-a observat că monocultura conduce la scăderea producţiei. .5 . piersic.4. nuc. Unele fanerogame excretă în mediu substanţe nutritive (zaharuri. cu proprietăţi alelopatice [Whittaker şi Feeny. usturoi.trihidroxinaftalina) care. ridichi etc. măr etc. prin substanţele sintetizate (auxine. În acest caz vorbim de substanţe biotice. ca rezultat inhibarea sau întârzierea dezvoltării altor plante. sintetizată de diferite specii de mucegaiuri omoară un număr mare de specii de bacterii. fitoncide. sorg. Pirul (Agropyron repens) elimină în mediu o substanţă toxică (agropiren) care inhibă creşterea ovăzului şi are acţiune antibiotică asupra unor ciuperci şi bacterii. Am exemplificat astfel de interacţiuni la prezentarea categoriilor de substanţe alelopatice. juglona la nuc etc. 2002]. hrean. aşadar. alge) care inhibă dezvoltarea altor specii de microorganisme. De exemplu. de regulă.). sau chiar obţinerea.). aminoacizi.

Aminoacizii eliminaţi de plante stimulează dezvoltarea microorganismelor. Equisetum arvense. Prezenţa cânepii în culturile de varză limitează atacul de albiliţă (Pieris brasicae) cât şi a manei de cartof (Phytophtora infestans) [Şchiopu şi colab. 2002]. Schema simplificată a interacţiunilor alelopatice [Soran şi colab. iar bumbacul stimulează mazărea. Testarea s-a făcut in vitro iar eficacitatea maximă s-a obţinut la speciile: Armoracia rusticana. în culturile intercalate de morcov cu praz este împiedicată depunerea ouălor atât la musculiţa morcovului (Chamaepsila rosae) cât şi la musca cepei (Delia antiqua).. 2001] (cu “+” sunt notate interacţiunile pozitive iar cu ”-” cele negative) Acţiunea sinergică a diferitelor specii constă şi în efectul repelent sau inhibitor al alelochimicalelor produse de o specie asupra paraziţilor altei specii. Cercetările efectuate de Maxim şi colab. furnizează masei radiculare vitamine sau alte substanţe care stimulează metabolismul 65 . la rândul ei. Microflora. solul funcţionând ca un acumulator şi distribuitor de alelochimicale produse de microorganisme şi de plantele superioare [Grodzinski. ceea ce conferă stabilitate biocenozei în pădurile de conifere. nu sunt afectate de juglonă şi se pot dezvolta sub coroana nucului. Primula officinalis. Gramineele dau rezultate mai bune în amestec cu leguminoasele. prin intermediul unor substanţe cu efect stimulator eliberate de biotop. Colinele produse de briofite şi licheni au efect stimulator asupra pinului şi molidului. 1973]. Interacţiunile antagonice din lumea vegetală sunt valorificate de către om în combaterea bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene la plantele de cultură. Cannabis sativa. Sinergismele constau în stimularea reciprocă a două specii care cresc împreună. De exemplu. (2005) arată că majoritatea extractelor lichide de plante (macerat) au inhibat total germinarea conidiilor de Fusicladium dendriticum la măr. 40. Daucus carota.. formează juglona. Juglas regia. Cu toate acestea. Compusul alelopatic are acţiune biochimică nefavorabilă asupra a numeroase specii. Fig. unele specii de plante din genurile Rubus şi Poa.oxidare. în special a bacteriilor din rizosferă. între masa radiculară şi microflora solului. Astfel. inclusiv a nucului. O serie de fenomene alelopatice sinergice se desfăşoară şi în sol. compusul toxic activ. şi se găseşte doar în părţile verzi ale nucului. neghina (Agrostemma gitagho) şi albăstrelele (Centaurea cyanus) cresc mai bine în culturile de cereale decât în culturi pure.

iar masculul îl recepţionează. Pentru găsirea sursei de hrană. cetone. De exemplu. feromonii sexuali ai insectelor se utilizează în diverse scopuri: stabilirea bioecologiei unor specii. furnicile cercetaşe emit anumite molecule care le ghidează pe celelalte spre sursa de hrană. supravegherea evoluţiei populaţiilor dăunătoare în vederea prognozării şi avertizării. blancardella Feromonii de marcare sunt folosiţi pentru marcarea puilor. 4. Interesul deosebit pentru feromonii insectelor fitofage se datorează utilizării acestora ca mijloace de combatere nepoluantă. cât şi de alomon. 1963. se găsesc sub formă de vapori şi sunt eliminaţi în mediu în cantităţi foarte mici. Masculii emit şi ei. Rempe. din compuşi organici mai simpli. 41. În majoritatea cazurilor. 41). a teritoriului. combaterea directă a dăunătorilor [Ghizdavu şi colab. în mod repetat. Fig. feromoni sexuali cu rol de excitare a femelelor [Neamţu. 1978]. la rândul lor. de aceea se pretează pentru utilizare în sistemele de agricultură durabilă. de comunicare etc. În cazul de față . cu ajutorul capcanelor feromonale (fig. Capcană feromonală adezivă utilizată pentru captarea masculilor insectelor dăunătoare. depistarea unor noi infestări.3. de marcare. de aceea. de alarmă. 1972]. Feromonii de atracţie a sexelor sunt compuşi chimici volatili (esteri. Pentru marcarea teritoriului. sau sunt luaţi din planta gazdă şi utilizaţi direct sau după unele modificări structurale [Pesson. 1983].lepidopterul Ph. În agricultură. a surselor de hrană.2. Cu toate că feromonii sexuali sunt prezenţi în tot regnul animal. schimbări minore în structura lor moleculară pot să anihileze efectul acestora. Telergonii acţionează uneori chiar şi în cantităţi extrem de reduse la distanţe foarte mari. în funcţie de concentraţie. Specificitatea feromonilor este foarte mare. alcooli etc. acelaşi produs metabolic poate îndeplini atât rol de feromon. rinocerii defechează. femela este cea care emite feromonul.) care mijlocesc atracţia sexuală între indivizi de sexe diferite. De asemenea. 1983]. acizi. Uneori. cel mai bine studiaţi sunt feromonii insectelor şi ai animalelor sociale. de agregare..plantelor superioare [Ciailahian. Feromonii sexuali sunt sintetizaţi în organismul insectei. Feromonii sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine. Combaterea paraziţilor animali cu ajutorul capcanelor feromonale nu are efecte secundare nedorite ca şi cea chimică. în acelaşi loc pentru a-şi 66 . reacţia insectelor la acţiunea feromonilor este foarte rapidă. unele mamifere teritoriale folosesc excrementele şi urina. Interacţiuni biochimice la animale Rolul feromonilor (acţiune intraspecifică) şi alomonilor (acţiune interspecifică) este foarte variat: de atracţie a sexelor.

în mod secundar. determinând şi alte albine să înţepe în acelaşi loc [Neamţu. Cele mai studiate tipuri de interacţiuni biochimice ale plantelor cu fitofagii (în special insecte) sunt cele toxină .antitoxină şi cele de tip hormonal.consolida graniţele. în special împotriva furnicilor şi prepeliţelor. viespi. şerpi. pentru atragerea insectelor polenizatoare.3. În cazul albinelor şi viespilor. Această substanţă asigură buburuzelor protecţia. de asemenea. ceea ce a condus la realizarea unei stări de echilibru în lanţurile trofice erbivore. alcaloizii. De menţionat că. sau pot fi preluaţi din hrană [Şchiopu şi colab. Este bine cunoscut cazul larvelor de Callimorfa jacobeae care se hrănesc cu frunze de Senecio jacobea. cum este cazul la albine. Animalele fitofage. la rândul lor. în timpul defecaţiei. Feromonii de alarmă sau de avertizare sunt emişi de indivizii aflaţi în pericol către alţi indivizi din aceeaşi specie. plantele elaborează o serie de insecticide naturale (alcaloizi. Hemolimfa buburuzelor (Coccinellidae) conţine tot un alcaloid. de tipul coccinelinei. Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) utilizează. Cele mai răspândite substanţe chimice de apărare în organismele animale sunt: terpenoidele. 2002]. în acelaşi scop. Interacţiuni biochimice ale plantelor cu animalele erbivore Plantele constituie baza majorităţii lanţurilor trofice. gândaci de scoarţă. care nu s-a identificat însă în plante. 1982]. albine etc. de către diferite specii de animale (lăcuste. acumulând în corpul lor alcaloizi de pirolizidină (senecionina). Alomonii sunt compuşi chimici folosiţi ca arme de apărare sau de atac împotriva altor specii. păsări. de unde rezultă că este produs în corpul insectei.. Viespii împrăştie în aer feromonii.3.). din metabolismul plantei şi sunt legaţi de îndeplinirea anumitor funcţii vitale. unele reptile etc. fenolii şi chinonele. există avantaje atât pentru emiţător cât şi pentru receptor [Tomescu. Foarte multe plante ce conţin astfel de compuşi chimici sunt evitate de insecte. îşi împroaşcă balega cu coada la graniţa teritoriului său. 2001] Funcţionarea lanţurilor trofice erbivore depinde.antitoxină Pentru limitarea atacului fitofagilor. din cele 29 de ordine ale clasei Insecta. Specificitatea acestor feromoni este mai redusă decât la feromonii sexuali sau de marcare. Alomonii pot fi sintetizaţi de novo în organismul animal. Aceştia din urmă pot fi utilizaţi după unele transformări structurale în corpul animalelor sau ca atare. aşadar. hipopotamii. solanina ca mijloc de apărare împotriva dăunătorilor. De milioane de ani are loc un adevărat “război biochimic” între plante şi erbivore. 1983]. care este marcat drept „agresor”. la rândul 67 . Neavând posibilităţile de apărare pe care le au animalele. prin mandibule. În cazul alomonilor utilizaţi pentru apărare sau atac sunt favorizaţi doar indivizii emiţători. Uneori specii din acelaşi gen sau chiar din genuri diferite pot folosi acelaşi semnal. luptă împotriva toxinelor vegetale prin elaborarea de antitoxine capabile să neutralizeze efectul nociv al alcaloizilor. În felul acesta. dar după o prealabilă concentrare. Antitoxinele au stimulat. În acest caz. 1975]. Culoarea vie a buburuzelor este una de avertizare şi se datorează prezenţei alcaloizilor în corpul lor [Neamţu. inclusiv biochimice. taninuri etc.) şi au un rol determinant în formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru obţinerea hranei şi reproducere. Feromonii de agregare sunt eliberaţi în mediu. mamifere erbivore. Vulpile şi bursucii îşi expun excrementele la vedere. La insectele sociale feromonii sunt descărcaţi asupra inamicului. insectele devin extrem de toxice pentru prădători. dintre care alcaloizii sunt cei mai răspândiţi. acestea şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor diverse mecanisme de apărare împotriva animalelor fitofage.. Caninele lasă puţină urină pe copaci sau pe pietre. 1983]. în timp ce albinele lasă urme de feromon (acetat de izoamil) la locul de înţepare. saponine. glicozizi. Interacţiunea toxină . numai nouă sunt capabile să utilizeze plantele ca principală sursă de hrană [Berca. feromonii de avertizare sunt eliminaţi concomitent cu veninul. 4. Alcaloizii rezultă. biochimice şi îndeplinesc rolul de substanţe trofic repulsive [Lazurevski şi Terenteva. de interacţiunile biochimice dintre plante şi animalele erbivore. Tot în categoria alomonilor intră şi substanţele mirositoare produse de flori.

1954]. Prezenţa ecdisonelor produse de plante (fitoecdisone) a fost semnalată pentru prima dată la unele ferigi şi gimnosperme nord – americane şi la unele angiosperme japoneze. 42). S-a stabilit o coevoluţie a plantelor şi fitogagilor în care. mătrăguna (Atropa belladona) este ocolită de vite şi alte fitofage datorită alcaloidului extrem de toxic pe care-l conţine. evoluţia a favorizat genotipurile de fitofagi care. Exemplul clasic este cel al filoxerei la viţa-de-vie adusă în Europa la mijlocul secolului al XIX-lea. iar peştii şi cetaceele pot lipsi cu desăvârşire [Lucas. prin mutaţie sau prin alte mecanisme. beladona (fig. 1942]. 42. şi Reen. Atropa belladona – plantă care conţine un alcaloid foarte puternic Fig. cianoficeele (algele albastre) produc toxine care pot ucide peştii. 43. din America de Nord. Crisomelidul Epithrix atropae suportă însă toxicitatea alcaloidului. cu insecticidele lor naturale. zooplanctonul este sărac uneori. colembolele sunt foarte numeroase. Desigur că. Vinberg. în jurul rădăcinilor de graminee. prin sinteza unor substanţe de tip hormonal care produc dereglări grave în dezvoltarea ontogenetică a unor insecte. în timp ce.. ei trebuind să se găsească întotdeauna în cantităţi suficiente şi la momentul potrivit. Aşa. Metamorfoza normală este condiţionată de echilibrul dintre cei doi hormoni. Viţa-de-vie americană. în timp ce.lor. faţă de care planta nu are mijloace de apărare. neavând aceste mijloace. aveau echipamentul enzimatic necesar trecerii obstacolului biochimic nou apărut. cu acţiune antagonică: hormonul juvenil care împiedică maturizarea precoce a larvelor şi hormonul metamorfozei sau ecdisona care accelerează formarea pupelor şi transformarea în imago. Acest proces a condus la un fel de toleranţă biochimică reciprocă în care plantele. de asemenea. la care se adaugă şi cei proveniţi de la unele nevertebrate [Bakus. G. condiţionată de exometaboliţii plantelor. apa acestor lacuri este otrăvită de toxinele pe care le conţin. în ciuda excesului de masă algală. G. viţa-de-vie europeană. Epithrix atropae – crisomelidul care se hrăneşte cu mătrăgună Fiind la interacţiunile biochimice ale plantelor cu animalele erbivore. Interacţiuni hormonale fitogene asupra animalelor O serie de plante au capacitatea de a se apăra de animalele care le consumă. şi consumă această plantă (fig. Fig. 1965]. Explicaţia constă în metaboliţii otrăvitori proveniţi de la alge. Tereşkova şi Smelova (1977) au constatat că. fiecare partener stimulează evoluţia celuilalt [Vavilov. în ecosistemele oceanice şi marine. iar peştii pier masiv [Lenz. În reglarea metamorfozei la insecte intervin două tipuri de hormoni. metabolismul plantelor producătoare de alcaloizi. amintim aici faptul că. iar insectele consumă din biomasă cantitatea necesară menţinerii lor în ecosistem. de exemplu. Microfauna solului este. 1928. 1974]. După moartea şi descompunerea masei de alge. datorită antitoxinei pe care o conţine. Apariţia unui fitofag nou. în rizosfera de pelin sunt foarte rare. Acest hormon 68 . împiedică distrugerea lor de către erbivore. poate conduce la dispariţia ei. convieţuind şi evoluând împreună cu acest dăunător şi-a creat şi perfecţionat şi mijloacele biochimice de apărare necesare. 43). a fost extrem de vulnerabilă la invazia noului dăunător. În lacurile eutrofe. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în cazul apariţiei de insecte rezistente la diferite insecticide artificiale. aplicate în mod repetat. la concentraţii ridicate. în sensul producerii de noi toxine.

Alternanţa zi-noapte. ziua şi noaptea. În faza de întuneric. astfel. fazele lunii.accelerează transformarea larvelor în pupe. Unele animale poikiloterme au trecut la activitatea nocturnă din motive fiziologice. În felul acesta. De exemplu. Alte specii de animale au devenit nocturne din cauze trofoecologice. Structura temporală a ecosistemelor Ecosistemele sunt supuse unor transformări permanente. întreaga biocenoză este implicată în exploatarea resurselor de mediu. este nevoită să-şi sincronizeze ritmul endogen cu cel cosmic [Stugren.1. În activitatea organismelor distingem.majoritatea ungulatelor africane care sunt active fără oprire ziua şi noaptea [Leuthold. 1977] etc.americane s-a depistat şi hormonul juvenil denumit juvabiona care întârzie maturizarea larvelor şi conduce la apariţia de forme monstruoase. 44). 4. Ritmurile circadiene (latin. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea. Nu există o nişă ecologică invariabilă. o ploaie etc. iar bufniţele şi huhurezii (ordinul Strigiformes) sunt răpitoare de noapte. creşterea. speciile înlocuindu-se în nişele ecologice şi în lanţurile trofice (fig.) sau ritmice. 1994]. Unele specii au devenit nocturne din cauze filogenetice.melcul de vie (Helix pomatia) – Tischler. în timpul zilei şi al nopţii. Sunt cercetări care arată însă că unele specii sunt cu totul aperiodice. pentru a supravieţui. ele găsind mult mai uşor hrană pe timpul nopţii decât în timpul zilei [Mohan şi Ardelean. înflorirea. Aceste transformări pot fi aleatorii. ci numai adaptări fiziologice la condiţiile concrete de mediu. apar procesele consumatoare de energie. 1973 .4. ca şi lumea vie lucrează ritmic. fluxul şi refluxul apelor marine. zooplanctonul migrează în timpul zilei în orizonturile mai adânci şi revine la suprafaţă doar în amurg. Transformările din aceste două categorii constituie ceea ce numim dinamica ecosistemelor. prin procesul de fotosinteză a producătorilor primari şi depunerea ei sub formă de biomasă. neavând niciun fel de ritm endogen. are loc intrarea energiei în ecosistem. În fotofază. dacă schimbările ecosistemului sunt fără ritmicitate.). În apele cu zonare puternică a luminii pe verticală. succesiunea anotimpurilor. 4.4. două faze: cea de lumină (fotofaza) şi cea de întuneric (scotofaza). de lungă durată şi ireversibile vorbim despre dezvoltarea ecosistemului sau succesiune ecologică. 12% din plantele studiate de Bowers (1968) conţineau astfel de hormoni sau analogi ai acestora [Neamţu. Dinamica ecosistemului Biosfera. iar rezerva de biomasă se reduce. fiecare specie. 69 . biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. temperaturile din timpul nopţii permiţând desfăşurarea normală a metabolismului. constituie ritmuri exogene. ele fiind expulzate din faza de lumină spre cea de întuneric de către unele specii noi. succesiunea anotimpurilor etc. în ecosistemele terestre există vieţuitoare diurne şi nocturne. endogen. Deşi substanţa vie are ritmul ei propriu. 1993]. fotosinteza încetează. care se repetă la intervale definite de timp (alternanța zi – noapte. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite de specii diferite şi de combinaţii de specii diferite. şoimii. Cauzele diferenţierii speciilor în cele două categorii sunt diferite. precum respiraţia. 1983]. fiindcă sunt componente ale universului ritmic structurat [Sollberger.. circa dien = în jur de o zi) sunt adaptări ale ritmului endogen ale manifestărilor vitale la alternanţa zi-noapte. 1973 . Tot la gimnospermele nord . şoricarii. când se datorează schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (dispariţia soarelui de pe cer datorită unui nor. evolutive. vulturii (ordinul Falconiformes) sunt răpitoare de zi. În fiecare din aceste două etape. Unele cercetări arată că hormonii juvenili la plante sunt destul de răspândiţi în natură. 1965]. Aşa sunt: lăcusta călătoare (Schistocerca gregaria) – Tiscenko. care au câştigat în lupta pentru existenţă. în decurs de 24 de ore. un vânt puternic. iar adulţii care rezultă sunt sterili şi neviabili.

dar pădurile sunt populate de numeroase specii de păsări venite din sud. Berzele şi rândunelele sunt plecate. pupe). În anotimpurile nefavorabile. schimbarea nişei trofice etc. Primele specii care apar. Ritmul sezonier este clar exprimat şi în bentosul lacurilor. activitatea metabolică a numeroase specii de plante şi animale încetineşte. 1993] Ritmurile sezoniere constau în sincronizarea proceselor vitale ale organismelor cu secvenţele anotimpurilor. 1967]. de la simplu la complex. Ele pregătesc biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate 70 . Există însă şi organisme aperiodice care nu au ritmicităţi reproductive.Fig. Reptilele. fixarea energiei prin fotosinteză şi fluxul energetic devenind maxime. biocenoza are o componentă activă şi una pasivă. Exemplificăm ritmul sezonier al ecosistemelor terestre printr-o pădure de foioase din zona noastră. mătăsarul nu mai este prezent. fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare. dar permanentă. În anotimpurile favorabile (vara în zona temperată. Unele mamifere şi păsări desfăşoară o activitate normală. iar amfibienii. prezintă largi capacități biotice. iar numărul lanţurilor trofice devine maxim. mătăsarul (Bombycilla garrulus). hibernare etc. iar trecerea peste aceste perioade se face sub diferite forme de rezistenţă (seminţe. Pe timp de iarnă vine din nordul Europei şi al Asiei. Succesiunea anotimpurilor determină o serie de modificări în reţeaua trofică a ecosistemelor precum migrarea consumatorilor. ca şi cele circadiene.. În timpul iernii. artropodele şi reptilele hibernează. arborii sunt lipsiţi de frunze. anotimpul ploios la tropice) biocenozele înregistrează activitatea cea mai intensă. iar cantitatea de lumină este mare. Acest proces de durată presupune parcurgerea mai multor stadii. prin migrare. păsările insectivore şi microfauna se înmulţesc foarte mult. deşi fiziologia animalelor este puternic influenţată de temperatură. denumite “pionier”. În acest timp. Mamiferele carnivore şi erbivore. 44. Dezvoltarea ecosistemului (succesiunea ecologică) In afara schimbărilor reversibile ale ecosistemului (zilnice şi sezoniere). în ecosistemele marine şi oceanice etc. 4. cum sunt cele din fauna abisală. Vara. se desfăşoară după un anumit “ceas intern”. cât şi paraziţii acestora rămân activi [Igolkin.4. adică o transformare lentă.2. Relaţia între lanţurile trofice ale părţii active din timpul zilei şi al nopţii dintr-o biocenoză [Mohan şi Ardelean. spori. Hrana animalelor este variabilă în funcţie de sezon. În fiecare anotimp. ouă. unele specii de plante îşi continuă activitatea fotosintetică însă cu o intensitate mai redusă. de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate. Ritmurile sezoniere..

fixarea depozitelor pe fundul bălţii. balta se va colmata şi va fi încorporată în ecosistemul de pădure. 1954 citat de Stugren. care au fost favorizate în competiţia interspecifică [Botnariuc şi Vădineanu. eliminând în felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. transformările. În cele din urmă. Pulberea purtată de vânt şi materialele aduse de ploi se depozitează pe fundul apei formând o pătură groasă de sedimente. 45). care au şi produs. Acest proces se realizează treptat (fig. Cea mai simplă succesiune ecologică este cea de înlocuire a unei bălţi din pădure cu copaci. acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza. De exemplu. 1982]. Cauzele prefacerii ecosistemelor nu rezidă numai în dinamica endogenă a biocenozei ci şi în 71 .. 45. mai bine adaptate la noile condiţii. Macrofitele vor facilita. Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol. eventual. Succesiune de la baltă la pădure [Buchsbaum. Animalele tipic acvatice vor dispărea. prin rădăcinile lor.ecologic. Biocenoza. 1982] Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei. alge verzi. Fig. lăsând locul altor specii. modifică biotopul. Adâncimea bălţii se reduce şi se vor instala diferite plante de mlaştină. insecte acvatice. favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor. Balta este populată cu peşti. amfibieni. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat. protozoare etc. Vegetaţia transformă apoi balta într-o mlaştină temporară care va seca pe timp de secetă. În urma modificării biotopului. plantele leguminoase îmbogăţesc solul în azot. dar caracterul şi viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic. prin activitatea sa. Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi mediul său abiotic.

Odată cu avansarea ghețarilor continentali spre sud. apariţia unui tip propriu de interacţiune în cadrul biocenozei). de regulă. schimbările climatice globale etc. Aşa sunt. de exemplu. Dacă sensul iniţial al conceptului de succesiune a fost unul pur botanic. pe 72 . Aceştia. alternarea fazelor glaciare şi interglaciare. Componentele vegetale ale stadiilor succesiunii respectă aproximativ ordinea filogenetică a plantelor. care se reproduc rapid şi dau descendenţi viabili şi numeroşi. cu cicluri vitale scurte. pe scară extinsă. cu un grad mare de stabilitate).1.4. Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii: denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop). capabili să ocupe terenul. făcând posibilă instalarea pteridofitelor.forţe exogene. lichenii. dune de nisip nou formate. Acest fapt se datorează îngustării nişelor. colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală). Retragerea calotei glaciare spre nord determină avansarea biocenozelor de climă temperată spre nord. nu vor putea acţiona ca specii “pioniere” plantele superioare. flora și fauna specifice climei cald-temperate sunt înlocuite cu speciile atașate biocenozelor de climă rece. furtuni. datorită unor factori de natură exogenă. prin praful şi detritusul aduse de ape şi vânt. Dacă este vorba de o stâncă dezgolită iniţial. Teoria clasică. un bazin de apă nou format etc. 1994]. atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută. lava răcită a unui vulcan. 1955]. pe care începe succesiunea. erupţii vulcanice. Acest tip de succesiune este numit de unii specialiști. concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor. Este vorba de alternarea fazelor glaciare și interglaciare. alunecări de teren. el a dobândit şi un sens zoologic întrucât dezvoltarea animalelor este în strânsă conexiune cu cea a vegetaţiei. succesiune geologică [Ardelean și Mohan. Primele organisme care se instalează sunt plantele inferioare. Ecogeneza (succesiunea primară) Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o teorie modernă. a dominat circa o jumătate de secol gândirea ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică. clementsiană [Clements. un număr mai mic de descendenţi. reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor. ajunse întâmplător în aceste locuri.2. Activitatea briofitelor sporeşte cantitatea de sol. În fazele succesionale următoare condiţiile devin favorabile instalării plantelor perene care au. prin mortificarea şi descompunerea unor părţi ale lor. determinat de schimbări ale factorilor climatici pe parcursul mai multor milenii. Uneori succesiunile au un caracter ritmic. în paralel cu regresia lichenilor. precum transformările geomorfologice ale scoarţei terestre sau macroclimatice (înălţarea sau coborârea seculară a blocurilor de uscat. Succesiunea poate fi primară. într-un proces unitar [Tischler. imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine). de regulă. cicluri vitale mai lungi şi înmulţire bisexuală. În cursul de faţă noi vom utiliza ambele variante. stohastică. rădăcinile acestor plante vor pătrunde prin fisurile stâncii. 1928]. dar fără distrugerea totală a vieţii (succesiuni secundare). Conform teoriei clasice a succesiunii. cutremure. atunci când specii din ecosistemele vecine colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză. Verlag (1986) este de părere că termenul vechi de succesiune este potrivit doar pentru refacerea ecosistemului după perturbări structurale profunde. când biocenozele sunt înlocuite ritmic. apariţia unei reacţii specifice faţă de factorii abiotici) şi stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate. incendii.). produc mici cantităţi de sol care vor permite instalarea muşchilor. dar aceasta a dispărut total sau parţial din cauze naturale sau antropice. 4. iar prin activitatea bacteriilor şi acţiunea factorilor climatici vor dezagrega stânca şi vor spori cantitatea de sol. cu posibilităţi mai reduse de răspândire. pe un teren denudat. iar ecogeneza se suprapune doar peste conceptul de succesiune primară.) sau secundară. apoi germinarea seminţelor unor plante ierboase anuale. mai târziu. Populaţiile sunt mai complex organizate şi grupate și au. prin activitatea unor animale mici care îşi găsesc aici adăpost.

pe locul unde s-au format fluvii de lavă. fenomenele aleatorii de imigrare se transformă într-un proces evolutiv ordonat. Apar diverse adaptări între plante şi speciile polenizatoare. 1974]. Deși cele două teorii ale ecogenezei sunt antagoniste și par a fi incompatibile. apărută în urma unei erupţii vulcanice submarine. muşchi şi plante ierboase [Yoshioka. Succesiuni secundare Când o biocenoză este distrusă parțial. din anul 1883. pădurea s-a refăcut după circa 800-1200 de ani [Manko. sporii sau semințele unei specii au ajuns pe o insulă iar pe alta nu. în timp ce. Unele observaţii făcute în regiuni cu vulcani activi au arătat că uneori. nutrienţi. În interiorul continentelor. În felul acesta. Pădurea de pe insula Krakatoa. au fost observate pe alte spaţii abiotice (lavă solidificată) alge albastre. ecogeneza este privită ca un proces stohastic. inclusiv alelopatiei [Rice. în timp ce. 1980]. S-au remarcat şi situaţii în care plantele lemnoase nu au fost precedate în mod obligatoriu de licheni. Urmează apoi stadiul de colonizare (eceză). pe biotopul respectiv apar specii din ecosistemele vecine. Briofitele au apărut ulterior formând o pernă ce acoperea substratul nud.. În aceste condiţii. lanţurile trofice devin mai lungi. pădurea s-a format în perioade diferite de timp şi în funcţie de latitudine. în climatul subarctic (exemplu peninsula rusească Kamciatka din nord-estul Asiei).. 1974]. Mediul fizic selecţionează doar imigranţii care se adaptează noilor condiţii de existenţă. 4. Prin urmare. unde există acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică. în care imigranţii admişi de selecţie pun stăpânire pe biotop. mai puțin inflexibilă. un 73 . pteridofitele şi într-un final angiospermele. Astfel. biocenoza dezvoltându-se în continuare prin concurenţa interspecifică. după numai cinci ani a fost observată prima plantă cu flori. întâmplător. Numărul speciilor consumatoare se mărește. care a distrus întreaga viaţă de pe insulă. În primul an de existenţă s-au format primele oaze de viaţă. întâmplarea are un rol esenţial doar în faza de pionierat.2.măsura creşterii numărului de specii. în special dipterele [Lindroth şi colab. Teoria modernă (stohastică) a ecogenezei are ca şi model istoria naturală a genezei biocenozelor de pe Insula Surtsey (sud-vestul Islandei). După teoria clasică a succesiunii. cu multiple conexiuni între ele. susţine Clements. după care intervine selecţia naturală produsă de factorii fizici. Rezultă astfel o rețea trofică complexă. În America de Nord. succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze. succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară. prin faptul că. Finegan (1989) este de părere că aceste contradicții nu sunt imposibil de depășit. aflată la tropice.4. conform acestei teorii. pe dunele de nisip plantele pioniere sunt ierburile și tufele. iar înlocuirea vegetaţiei dintr-un stadiu cu cel care-i urmează este rezultatul interacţiunii mai multor factori biotici şi abiotici. între diferite specii de animale etc. Complexitatea sistemului crește si odată cu aceasta și stabilitatea lui. Pe teritoriile în care viaţa a fost distrusă total de lava vulcanică. iar armonizarea lor ar trebui făcută printr-o nouă teorie sintetică. ca pionieri ai vieţii au apărut algele albastre. De aici s-a tras concluzia că. detritus. atât la tropice cât și în regiunile nordice este de natură stohastică. în faza de pionierat. în procesul de colonizare. Popularea insulelor. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri nude. 1975]. Aici. Teoria clementsiană a succesiunii primare a avut ca inspiraţie istoria naturală a reîmpăduririi insulei Krakatoa (situată între Java şi Sumatera) după catastrofala erupţie vulcanică. în munții înalți – plantele superioare. cu toate fluctuaţiile lor. Așa se explică distribuția stranie a unor plante în insule învecinate. între plante şi consumatorii lor. întotdeauna algele şi ferigile apar înaintea plantelor fanerogame. din diferite cauze. Această regulă nu este însă confirmată în toate cazurile. formate din bacterii şi alge. era deja compactă după 75 de ani. în anul 1963. Dintre animalele pioniere s-au remarcat artropodele. întâmplarea nu mai joacă niciun rol în succesiune. sunt animale care apar înaintea plantelor. ce urmează legi probabilistice. Această teorie nu ţine seama de faptul că evoluţia biocenozei depinde de posibilităţile de adaptare a speciilor la condiţiile de mediu. apoi au urmat briofitele.2. Din acest moment.

Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii. prin forțele fizice ale mediului. cu transformări majore ele ecosistemului. care acționează în mod brutal. datorită toleranței sale la umbră. 46) [Cross. ca urmare a depunerilor de cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă. în cazul succesiunii pirogenetice este influențată și de alelopatie [Rice. acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase. adusă în America de Nord a exterminat numeroase specii indigene și a ocupat biotopurile devenite libere. într-o primă fază are loc reducerea diversității specifice.). În cazul succesiunii pirogenetice. succesiunile secundare apar permanent în biocenoză. la scindarea fondului forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase. uraganele. în pădurile de eucalipt din Australia. Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere. de posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone. În cazul zonelor deșertificate. unde mineralizarea se desfășoară mai greu.sol structurat etc. Evoluția vegetalelor. fără să afecteze structura și funcționalitatea ecosistemelor. numeroase ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune. a ratei reduse de metabolism și a creșterii suprafeței foliare (fig. sau schimbările climatice. cutremurele. putem vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului. 1994]. iar după amploarea lor avem macroși microsuccesiuni. În cazul plantelor. furtunile de zăpadă ș. În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim succesiuni abiogene. Fig.a. succesul acestei acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor tinere. 1981]. Un exemplu concludent îl constituie smirdarul caucazian (Rhododendron ponticum) care. Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice. Într-un incendiu de pădure. 1977].. Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor “goluri de furtună”. a ocupat teritorii întinse în pădurile de stejar. reducerea cantității de semințe din sol etc. pornind de la fondul biocenotic vechi. foarte agresivă. introdus în Irlanda. 46.. a topirii ghețarilor montani ș. Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine. Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale. biogene și tehnogene. Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele boreale. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor autohtone ci creșterea producției primare realizate [Werner. repetabile în savana est-africană. Cutremurele pot determina alunecări de teren. Rhododendron ponticum – specia care a “cucerit” arii întinse în pădurile de stejar din Irlanda 74 . în stufărișurile din Delta Dunării etc. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va spori și numărul animalelor asociate. Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată. care produc transformări lente și de durată. Furnica sudamericană Iridomyrmex humilis. Spre deosebire de ecogeneză. ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii. în pădurile montane de pin din California. în principal. [Stugren.a. în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele. Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi. incendiile naturale. 1974]. ulterior. de concurența interspecifică. favorizarea acumulărilor de azot.

De aceea. pot conduce la eutrofizarea apelor stătătoare continentale. Acestea regresează şi chiar dispar treptat. după tăierea pădurii. Observații mai atente arată însă că viteza de dezvoltare a diferitelor compartimente ale pădurii este diferită. Ott și Fedra (1977) constată că.Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și dezvoltarea speciilor autohtone. accelerează succesiunile naturale de pe aceste biotopuri. Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice. unelte. diversitatea speciilor și structurarea biocenotică sunt în continuă creștere. a troficității scăzute a substratului. Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului subcapitol (4. Stabilizarea ecosistemului Până în momentul de față. Această idee s-a desprins din modul cum se dezvoltă pădurea. prin pășunat selectiv.litiera) intrate în putrefacție. Fig. 1977].). a lipsei descompunătorilor etc. Îngrășămintele chimice din agricultură. Agricultura. Teoria clementsiană susține că. refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de metale grele. 47. 4. în decursul succesiunii. De asemenea. Treptat.48). biocenoza. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri abiotice sau cu o biodiversitate redusă [Tomkins și Grant. Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc. valorile maxime ale biomasei coincid cu stabilitatea maximă (fig. arme și animale domestice. biocenozele sunt eliminate.4. de la structuri simple la structuri complexe. specialiștii nu au ajuns la un consens cu privire la desfășurarea și legitățile generale ale succesiunii.4. Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore. Aciditatea solului și conținutul în elemente minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu . biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe cărbune. Astfel. cea mai mare producție de biomasă se realizează în condiții de instabilitate. îndeosebi de industrie și agricultură. în stadiul final (fig. prin activitatea ei. mai scăzut decât primul. algele pot modifica compoziția chimică a apei. modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme. de activitatea florei și faunei din sol. în timp ce.2. modifică biotopul.. prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor. a acidității ridicate. Și aici există însă diferențe: pădurile de foioase din SUA ating biomasa maximă la începutul succesiunii.3. Ecogeneza unei păduri [Whittaker. Pe unele terenuri degradate industrial.2. într-o pădure. fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică. iar al doilea maxim. biomasa globală. În aceste cazuri. pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare. aplicate necorespunzător. 1975] 75 . pe fundul mărilor și oceanelor. 47). Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante. numărul de specii. iar repopularea începe abia după încetarea activității unității poluatoare.

Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici. s-a considerat eronat conceptul de monoclimax. Ecosistemele mature sunt esențiale pentru stabilitatea biosferei. 48. De aceea. 1968]. În realitate. În 1953. conceptul de climax (gr. de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă faza de dezvoltare. Desfășurarea teoretică a ecogenezei pădurii [Bormann și Likens. pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene. O cercetare mai profundă arată însă că. climaxul este edificat de câteva specii vegetale care au câștigat în lupta pentru existență [Beklemișev. 1956] și se întemeiază pe specii cu durată lungă de viață individuală [Frank. altele „tinere”. Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din Carpați. Această relație a fost denumită de Clements (1928) citat de Stugren (1994) climax climatic sau monoclimax. Conform teoriei sale (“climax pattern theory”). păstrându-se timp îndelungat fără transformări esențiale. nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în același grad de stabilitate. stabilitatea unei biocenoze se întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale.Fig. s-a introdus noțiunea de policlimax sau climax edafic care subliniază necesitatea unei concordanțe a vegetației cu clima dar și cu solul [Du Rietz (1930) citat de Stugren (1982)]. Whittaker include și fauna în aprecierea climaxului ecologic. Ulterior. 76 . unele subsisteme fiind „mature”. Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. recifii de coralieri etc. 1979] În ecologie. pădurile tropicale virgine. deoarece numai adaptarea vegetației la climă nu poate explica menținerea îndelungată a unei biocenoze. aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii. de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate.

funcţia energetică. substanța se transformă integral în energie atunci când viteza obiectului este egală cu cea a luminii. Schema ecosistemului. 49. este aciclic. baza funcționării oricărui ecosistem este alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte. Migrația substanței are un caracter ciclic. Conform celebrei ecuații a lui Enstein E = mc2. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele organice ce formează organismele vii. consumatorii și elementele abiotice (materie 77 . Săgețile indică trecerea de la un subsistem la altul al ecosistemului. în planul biosferei. Cele trei funcții sunt indisolubil legate între ele și constituie condiția necesară funcționării unui ecosistem. Aceeași idee ne sugerează și schema reputatului ecolog Smith (1992) – fig. viața atomului fiind. respectiv. este condiționată de consumul cantității necesare de substanță și energie. De aici. deoarece o substanță poate parcurge de mai multe ori aceeași unitate vitală. Funcția de autocontrol. circulația substanțelor (funcția de circulație) în structura trofică nu se poate face fără consum de energie (funcția energetică) și nici fără lanțurile (rețelele trofice) care reprezintă mecanismul principal al funcției de autocontrol. în condiții normale. a funcției energetice și a celei de circulație a ecosistemului. Funcția de circulație a substanțelor anorganice și organice în ecosistem. funcția de circulaţie a materiei și cea de autoreglare. nelimitată. Fluxul de energie are însă un sens unic. în principiu. respectiv de menținere a unui echilibru între populațiile componente ale biocenozei. Substanța este purtătorul material al energiei și este alcătuită din molecule și atomi. Astfel. așa cum rezultă limpede din subcapitolul 5. Fără stabilitatea în timp și spațiu a ecosistemelor nu este posibilă îndeplinirea.Capitolul 5 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic.sau chemosintetizante) și transferul lor la grupele de consumatori. Întrucât în natură nu întâlnim astfel de viteze.1. prin intermediul lanțurilor (rețelelor) trofice. 49. substanța și energia rămân distincte. Cele trei componente majore ale ecosistemului sunt producătorii. Fig. precum și substanțele nutritive pe de altă parte. Materia se manifestă sub formă de substanță sau masă (m) și energie (E). între populații și mediul lor abiotic. De aceea. Funcția energetică constituie esența funcționării unui ecosistem și constă în captarea energiei solare sau chimice de către producătorii primari (organisme foto. Existența și activitatea oricărei populații. ca verigă a lanțului trofic. rezultă funcțiile importante ale unui ecosistem. permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de materie organică.

cu același număr de verigi (transformări energetice). de la un compartiment la altul se soldează cu pierderi de energie. Ulterior.1.organică inactivă. Conform primului principiu al termodinamicii (p. în mod logic. s-a făcut pe baza studierii mașinilor termice. În sens restrâns. termodinamica este legată de teoria mecanică a căldurii care descrie și demonstrează transformarea lucrului mecanic în energie și invers. Termodinamica operează cu două categorii de procese: reversibile și ireversibile. prin intermediul hranei. Conceptele termodinamicii proceselor ireversibile sunt edificatoare și pentru sistemele biologice. energia înglobată în hrana care circulă de-a lungul lanțurilor trofice nu poate fi creată ci numai preluată de către biosisteme și transformată. organismică sau supraorganismică. respectiv principiul degradării energiei. Funcţia energetică a ecosistemelor Orice unitate vitală. Așadar. s-a constatat că aceste principii sunt fundamentale și pentru natura vie. Principiile termodinamicii în ecologie Termodinamica este știința care studiază transformările diferitelor forme de energie în sistemele antropice și naturale. constatăm că bilanțul energetic al unui ecosistem se bazează pe transformarea energiei inițiale intrate prin fotosinteză și cheltuirea unei părți din această cantitate de energie în procesul respirator. ci doar transformată dintr-o formă în alta. decurge cel de-al doilea principiu al termodinamicii. randamentul transformării va fi întotdeauna mai mic decât 1. în orice proces de transformare a energiei (exemple: energia luminii energie chimică. 5. După logica termodinamicii. ci numai o transformare de energie.1. în mod similar. sedimentele etc. ceea ce nu este valabil și pentru procesele ireversibile. nutrienții din sistemele acvatice. 1992] 5. Formularea celor două principii. Dacă la procesele reversibile. nervoasă etc. Aplicând postulatul I în ecologie. Transferul de energie într-un ecosistem. Ecosistemul funcționează ca un laborator de acumulare şi transformare a energiei. pe care se bazează termodinamica clasică. Legătura strânsă dintre populațiile unei biocenoze. pe niciun nivel trofic al ecosistemului nu are loc producție de energie. 78 .) o parte din energia potențială se pierde sub formă de căldură. parametrii stării inițiale sunt identici cu cei ai stării finale. niciun ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. sistemele biologice vor stoca doar o parte din hrana ingerată. pornind de la sursa primară de energie (solară sau chimică). deci printr-un ecosistem energia se scurge intr-un flux continuu. subzistă și se dezvoltă datorită scurgerii fluxului de energie prin sistem. reducerea cantității de energie din ecosistem de la producătorii primari spre consumatorii de vârf (fig. a fost explicată de numeroși autori [Clarke (1939). De aici rezultă. Liniile indică interacțiunile sistemului cu mediul [Smith. Aceste transformări se fac întotdeauna însă cu pierderi de energie. Judy (1940). modificările energetice apărute într-un sistem dispar atunci când procesul se desfășoară în sens invers. De aici. electrică. Transmiterea energiei între compartimentele energetice ale sistemelor biologice este studiată de energetica ecologică. La cele din prima categorie. solul. 50). la cele ireversibile sunt diferiți. conservării energiei) energia nu poate fi creată și nici distrusă. Așa cum o mașină termică nu poate transforma integral o cantitate de căldură în lucru mecanic. Cel din urmă autor introduce în ecologie teoria trofo-energetică conform căreia relațiile dintre populațiile biocenozei sunt tratate sub forma energiei. Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri. Ivlev (1939).). va avea și la final o cantitate mai mare de energie. își menține structura. un lanț trofic care are în stadiul inițial o cantitate mai mare de energie decât alt lanț trofic. restul pierzându-se irecuperabil în mediu sub formă de căldură. Aceasta este întemeiată pe principiile termodinamicii. Lindeman (1942)]. energie chimică energie mecanică. deoarece fiecare proces fizico-chimic real din biosferă presupune achiziție sau pierdere de energie. În consecință. Potrivit acestuia.1.

Fotosinteza este procesul specific plantelor verzi.2 kcal Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este: 79 . energia chimică a autotrofelor chemosintetizante are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din ecosisteme. Creșterea complexității sistemelor biologice (sinteza de substanțe organice complexe pornind de la substanțe simple.).) 2 HNO2+ O2 2 HNO3 + 43. iar radiația termică asigură energia calorică necesară proceselor vitale. apa constituie sursa de hidrogen. iar cea termică cuprinde undele lungi (fig. Acestea din urmă produc fotosinteza însă cu ajutorul pigmenților carotenoizi și nu a clorofilei. Radiația solară din spectrul vizibil este esențială în procesul de fotosinteză.). 4). prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul clorofilei. Energia emisă de radiația solară cuprinde două categorii importante de radiații: solară și termică. Menținerea sistemelor biologice se face cu pierderi energetice însă aceste pierderi sunt compensate de captarea constantă de energie. ai fierului). Forma primară de energie liberă disponibilă pentru întreaga biosferă este radiația electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare.). fie sub forma energiei libere radiante (plante). care obțin energia metabolică prin oxidarea unor substanțe minerale. Din această cantitate de energie. În acest proces sunt implicate şi sărurile minerale (N. în procesul de chemosinteză aceasta este reprezentată de metan (CH4). țesuturi. bacteriile nitrificatoare din genul Nitrosomonas (a) oxidează amoniacul până la nitriți. Energia solară este alcătuită din 45% radiații din spectrul vizibil. fiind folosită în principal de bacteriile nitrificatoare. Chiar și lumina care a străbătut atmosfera poate rămâne nevalorificată de biosferă atunci când ajunge în zonele de deșert biologic (calote glaciare. de aceea este necesară reluarea permanentă a procesului autotrof care fixează noi cantități de energie. Dioxidul de carbon este înglobat în circuitul carbonului organic prin fotosinteză. În straturile superioare ale atmosferei. Autotrofele chemosintetizante. În ambele procese se eliberează energie necesară reducerii CO2. Dacă în fotosinteză. doar o mică parte este interceptată de biocenoză. regiuni aride de pe continent etc. respectiv scăderea entropiei. S etc. mai sunt și bacteriile fotosintetizante (bacterii purpurii) care utilizează aceeași formă de energie primară. iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de reducere. iar pentru reducerea CO 2 este folosită energia rezultată din oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului. iar bacteriile Nitrobacter (b) continuă procesul de oxidare până la nitrați. În sinteza chimică a substanțelor este utilizată apa ca sursă de hidrogen. vapori de apă. P. la sistemele lipsite de viață entropia (pierderi energetice) crește iar sistemul de dezorganizează. Pe lângă plantele verzi. care fixează energia solară prin fotosinteză. în care CO2 (acceptor de hidrogen . Organismele heterotrofe utilizează energia înglobată de producătorii primari în substanțele organice sintetizate. Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare. în vederea sintezei de moleculă organică.Organismele primesc aport continuu de energie utilizabilă. fie sub forma energiei chimice stocate în alimente (animale). Radiația solară are lungimi de undă scurte (ultraviolete. vizibile și infraroșii apropiate de cele vizibile). În schimb. organe complexe etc. sursa de carbon este dioxidul de carbon (CO2). au o pondere neglijabilă în ansamblul biosferei. A treia categorie de producători primari este cea a bacteriilor chemosintetizante care nu utilizează energia solară ci energia chimică pentru sinteza substanțelor organice. energia solară incidentă este de circa 2 cal/cm2/minut și poartă numele de constantă solară. restul fiind reflectată în spațiu sau absorbită de componenții atmosferei (ozon.) înseamnă și creșterea ordinii sistemului. a. iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din substanţele organice. 45% radiații infraroșii și 10% ultraviolete. sulfuroase şi feruginoase.electroni) este redus. Așa cum s-a amintit deja.) 2 NH3 + 3 O2 2 HNO2 + 2 H2O + 158 kcal b. De exemplu. K. construirea de celule. particule de praf etc.

1973] Dat fiind faptul că rolul principal în producția de substanță organică pe planetă revine plantelor verzi. în prezenţa clorofilei. În corpul animalelor. Energia solară care ajunge la plante este transformată. 5. Transferul de energie într-un ecosistem [Sutton și Harmon. 50. producția și productivitatea primară. fie sub formă de excrete. iar altă parte se pierde. iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul acestora din urmă. în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide. lipide. protide etc.2.1. Atât în plante cât şi în animale energia chimică 80 . fie sub formă de căldură. Fluxul de energie în sistemele biologice Fluxurile energetice ale ecosistemelor constau în trecerea energiei. o parte din energia conținută în alimentele ingerate se acumulează în biomasă. toate aspectele privind fluxul de energie. de-a lungul lanțurilor trofice. se vor referi la această categorie de producători primari.clorofilă ↓ 6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2 (glucoză) Fig. incluse în hrană..

renii etc. azotul. În interiorul ecosistemelor. adică consumă mult. De aceea. Așadar.2% în ocean. dar investesc foarte puțin în producție (curculionide. 1976] – fig. P = producție La animale. Din subcapitolul anterior am reținut că. energia chimică stocată în hidrații de carbon trebuie să fie raportată la energia radiantă efectiv incidentă pe suprafața frunzelor [Mărgineanu. O parte din această energie se transformă în căldură. 0. energia încorporată în hrană se scindează în energie asimilată și în energia nemetabolizată a fecalelor și urinei. Dacă vom calcula eficiența fotosintezei raportându-ne la întregul an. 0. ele consumă puțin. 1993]. Biomasa producătorilor înglobează energie la nivelul legăturilor pirofosforice din acidul adenozintrifosforic (ATP). Desfășurarea fluxului energetic este descris prin următoarea ecuație: A=R+P în care : A = asimilație. iar în final. toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie calorică. Plantele absorb circa ½ din energia incidentă și rețin prin fotosinteză 1-5% din lumina absorbită [Mohan și Ardelean. prădătorul va obține ATP necesar desfășurării tuturor funcțiilor din organism.conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. energia odată depreciată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de sisteme.) [Turcek. glucide monoglucide. 1977 citat de Verlag. 1982]. are loc migrarea energiei de la un nivel trofic la altul. mult mai reduse : 2% în păduri.. Astfel. 0. prin consumul prăzii. după moartea organismelor. aceste valori vor fi. În consecință.66% în culturi și pajiști. Carbonul. Weil și colab. evident.06% în deșert. trecând din componența viului în cea a neviului și invers. Eficiența acumulării energiei crește spre nivelurile superioare.04% din energia ce formează constanta solară este fixată în produșii fotosintezei din biosferă. fosforul și alte elemente care intră în componența materiei vii pot fi recirculate de mai multe ori în ecosistem. 1981]. la rândul ei. rozătoare. trecerea energiei de la un nivel trofic la altul nu se face cu același randament. 1986]. R = respirație. dar asimilează puțin. 51. fiecare compartiment va tinde să obțină cât mai multă energie de la alte compartimente și să cedeze cât mai puțină energie. Prin transferul energiei de la pradă la prădător. Carnivorele sunt acumulatori de energie. 2003]. Energia asimilată se scindează. Consum de energie solicită atât producția (sinteza) cât mai ales întreținerea biomasei [Calow. dar asimilează mult din materialul ingerat (fig. 52). numai aproximativ 0. din energia solară incidentă pe suprafața atmosferei doar o parte ajunge la nivelul foliar al plantelor. impunându-se astfel noi intrări de energie potențială. Pentru eliberarea energiei conținută în hrană este necesară descompunerea prealabilă a macromoleculelor în molecule mici (proteine aminoacizi. 1967. Erbivorele sunt considerate risipitori de energie. în energie utilizată în respirație și energie pentru producție.3% în tundră. De aici rezultă caracterul unidirecțional al fluxului energetic. întreținerea biomasei se face cu mari cheltuieli de energie. 81 . În condiții optime de cultură și zile favorabile de vară randamentul realizat în conversia energiei luminoase este de 4-5% din radiația solară incidentă [Borza și Coste. ATP este necesar desfășurării tuturor proceselor metabolice din organism. 0. Spre deosebire de substanțe. păsări erbivore. lipide acizi grași). multe dintre ele necesită cheltuieli energetice importante cu întreținerea. La animale. pentru caracterizarea randamentului fotosintezei. Un alt principiu energetic specific ecosistemelor este maximalizarea fluxului de energie și a eficienței energetice. Eficiența fluxului energetic este dată de raportul între respirație și producție. câștigul net de energie poate crește prin valoarea energetică foarte ridicată a furajelor [Balch și Reid. La cele domestice.

Putem observa aici că. o tot mai mare parte din energia asimilată va fi utilizată pentru necesitățile proprii ale organismelor. Dinamica energetică a unui lanț trofic dintr-un ecosistem natural din zona temperată [Puia și colab.. 51. 1999] În figura 53 este prezentată schema generală a fluxului de energie într-un ecosistem. 52. 1976] Fig.Fig. în detrimentul producției de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de 82 . pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatorii de rang înalt. Fluxul de energie din compartimentul animale domestice [Balch și Reid.

în linii mari şi nivelul evolutiv al speciilor. b.) tendința ecosistemelor de maximalizare a fluxului de energie și a eficienței energetice. precum energia nervoasă și energia psihică.) caracterul discontinuu. ci şi un proces de schimbare a energiei în forme superioare. Reducerea de 10 ori a energiei disponibile ca hrană. în defavoarea biomasei.timp şi existentă la un moment dat). Din cele prezentate mai sus se desprind câteva legități ale fluxului de energie în ecosisteme : a. Eficiența ecologică (exprimă în procente raportul dintre energia furnizată ca biomasă nivelului trofic următor și energia consumată de acesta din nivelul trofic inferior) are valoarea de 10%. viața ecosistemelor fiind asigurată de posibilitatea înmagazinării energiei la nivelul energiei chimice potențiale din organismele ce compun biocenoza. În ecosisteme. Aceasta înseamnă că. Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de faptul că. Pe măsura avansării într-un lanț trofic. face ca numărul maxim de verigi ale majorității lanțurilor trofice să nu fie mai mare de 5-6. creşte. de la nivelul producătorilor primari spre nivelurile trofice superioare. în majoritatea cazurilor. De exemplu.) creșterea cantității de energie risipită prin respirație. mai intensă şi mai diversificată. pornind de la producătorii primari către consumatorii de vârf. 83 .) scăderea biomasei. c. prin trecerea de la un nivel trofic la altul. f. De aici rezultă că fluxul de energie prin ecosistem nu este un simplu transfer al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul. pe măsură ce ne îndreptăm spre consumatorii de vârf. un nivel trofic va pune la dispoziția nivelului trofic superior doar 10% din ceea ce a consumat. la păsări şi mamifere o proporţie însemnată de energie este cheltuită pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori) dar și pentru protecţia. din energia consumată prin hrană.) creșterea eficienței utilizării (consumului) energiei (hranei) odată cu creșterea rangului consumatorilor. energia nu circulă în flux continuu.) caracterul unidirecțional. îngrijirea şi educaţia puilor. Speciile mai evoluate de organisme desfăşoară o activitate superioară. d. e. disponibilitățile energetice devin din ce în ce mai mici pentru nivelul trofic următor.

Fig. 53. Schema generală a fluxului de energie printr-un ecosistem [Ramade, 1978]

84

Fiecare ecosistem are propria sa configurație energetică, în funcție de natura sa și de regiunea geografică în care este amplasat. Astfel, în stepe cea mai mare cantitate de energie este depozitată în sol de unde este cedată, în mare parte, ortopterelor [Gyllenberg, 1969]. În tundră și în munții înalți cantitatea de energie din sol este redusă, fluxul energetic având valorile cele mai înalte în compartimentul rozătoarelor de unde trece mai departe în compartimentele superioare ale ecosistemului [Belaia și Morozov, 1979; Danilov, 1980]. În lacurile de apă dulce, fluxul principal de energie se scurge prin zooplanctonul erbivor (obține 40-50% din energia masei algale), iar în ecosistemele marine prin microfloră. Însemnătatea științifică și practică a cercetărilor cu privire la fluxul de energie este una deosebit de importantă. Acestea permit înțelegerea legităților productivității biologice, a factorilor ce concură la producția de biomasă, dau posibilitatea prognozării dinamicii resurselor biologice, a amenajării raționale și a protecției ecosistemelor. 5.1.3. Producția și productivitatea ecosistemelor În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului. Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători. Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea, pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei. Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față. În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară și producția secundară. I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor, constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține după scăderea “cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație. Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute, de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat [Puia și colab., 1998]. Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) – consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi). Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar, producţia primară netă. În timp, producţia primară netă nu are o valoare constantă. De exemplu, la sfârșitul toamnei frunzele arborilor mor, intrând în structura detritusului. La fel se întâmplă cu partea aeriană a unor plante cu rizomi sau bulbi. Substanța organică, rămasă sub formă de biomasă a părţilor vegetale vii
85

ale plantelor reprezintă biomasa pe picioare (“standing crop“). Biomasa pe picioare este o parte a producţiei primare nete. Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează cu 4,5 kcal [Botnariuc și Vădineanu, 1982]. Puia şi colab. (2001) apreciază că în agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost alcătuite din plante ierboase. În tabelul 2 putem observa producţia primară netă a unor ecosisteme terestre și acvatice - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an. Tabelul 2 Producția primară netă a unor ecosisteme [Lieth, 1975] Producția primară netă kg/mp/an în milioane (106) cal/mp/an 2,8 1,0 0,65 0,16 0,8 0,8 0,003 0,05 2,0 0,5 0,13 0,5 0,36 2,0 1,8 11,5 4,6 3,0 0,7 3,2 3,2 2,7 8,4 2,3 0,6 2,5 1,6 9,0 8,1

Ecosistem

Ecosisteme terestre Păduri tropicale umede Păduri de foioase Păduri boreale (conifere) Tundra Savanele (pășunile tropicale) Pășunile temperate Deșerturi Terenuri cultivate Ecosisteme de apă dulce Bălți și mlaștini Lacuri și cursuri de apă Ecosisteme marine Largul oceanului Zonele cu curenți de convecție Platformă continentală Recifi Estuare

Proporția PPB, cheltuită în respirația producătorilor primari, variază între limite foarte largi, de la 20% la 80%, ea fiind mai mare în ecosistemele forestiere comparativ cu plantele anuale [Whittaker și Marks, 1975]. Kormondy (1996) apreciază că, în linii mari, aproximativ jumătate din producția primară brută este utilizată de plante în procesul respirator. Desigur că, există numeroase excepții, în special speciile de plante anuale cultivate în sisteme intensive [Puia și colab., 2001].
86

Tabelul 3 Valoarea indicelui de recoltă la câteva plante cultivate [Zelitch. 1982].. aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc. Fluxul de materie şi energie care străbate ecosistemul poate urma două căi: calea erbivoră şi 87 . irigarea. de termite [Wood. iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%. Astfel. fertilizarea. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN. tuberculifere. iar dacă IR s-ar raporta la PPB. în savane. indirect pentru consumatori de ordine mai înalte. 1976]. concentraţia CO2. îndepărtarea excesului de apă. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este reprezentată de organele de reproducere. Productivitatea agricolă primară este determinată. Aceasta diferă foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe organe vegetative. în Oceanul Atlantic. unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost creşterea indicelui de recoltă [Puia şi colab. În unele cazuri recolta este extrasă din masa vegetală supraterană. De-a lungul timpului. II. în vederea creşterii productivităţii: expoziţia culturilor. stabilirea densităţii optime. solele săritoare cu plante leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc. bulbifere etc. la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de 12-16%.) Producţia secundară brută Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori: direct pentru fitofagi. În tabelul 3 sunt prezentate valorile indicelui de recoltă la câteva specii de plante cultivate. materia şi energia. funcţia de industrie cheie este îndeplinită de krill (Euphasia superba) [Beddington şi May.). 2001]. capabili să convertească o cantitate mare de substanţă vegetală în substanţă animală. raportarea s-a făcut la PPN supraterană. De aceea s-a generalizat practica evaluării recoltelor în substanţă uscată. Producţia primară poate fi valorificată pe deplin numai atunci când printre consumatorii primari există un grup de fitofagi cu număr mare de indivizi. valorile din tabel s-ar reduce aproximativ la jumătate. prin care vom înţelege procentul de substanţă uscată din produsul util din punct de vedere economic [Puia şi colab. în pădurile de foioase. 1975] Specii de plante cultivate Porumb . Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de valorile indicelui de recoltă (IR).. indicele nu depăşeşte decât foarte rar valoarea de 50%.. cifrele s-ar reduce cu circa 1/3. Aceste grupe de consumatori primari formează în biocenoze aşa numitele “industrii cheie”. dar şi de intensitatea luminii. De aici. aşadar. de factorul genetic. De exemplu..Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. în alte cazuri din cea subterană (rădăcinoase. pot deveni accesibile şi pentru animalele nefitofage. 2001]. tăierile pomilor fructiferi.. puse în circulaţie de plante. Astfel.hibrizi Sorg Orez Orz Grâu Secară Fasole boabe Soia Indicele de recoltă (%) Media Limitele de variaţie 24 42-43 41 51 48 31-39 27 59 32 38-47 40-41 43-57 35-52 23-46 26-29 53-67 29-36 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă.soiuri polenizate liber . de păduchii de frunze etc. decurg o serie de adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură.

Eficienţa mai mare la carnivore se explică în primul rând. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță organică produsă în unitatea de timp. Ecosistemele (industriile) “erbivore” se bazează pe păşunatul (în sens larg) covorului vegetal de către animalele erbivore (pajişti. mărilor şi oceanelor. pădurile etc. Eficienţa asimilării diferă foarte mult. de circa 70-80%. La bovine şi ovine pentru carne. în funcţie de calitatea hranei: la miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%. 1962. iar producția secundară netă este cantitatea de substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem. Așadar. Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg. și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută și una netă. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. la animalele insectivore. Ecosistemele (industriile) “detritivore” sunt întemeiate pe consumul necromasei (adâncurile lacurilor. rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare. poieni. eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric. după scăderea pierderilor datorate respirației. datorită calităţii nutritive a hranei. 1964]. în timp ce.) [Pop. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin fecale şi urină. În primul caz. În agroecosisteme. Cu excepţia ecosistemelor minore. producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute de la animale. producere de căldură şi se concretizează în procesul respiraţiei (al consumului de oxigen). O altă parte a energiei asimilate prin hrană este stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii. mlaştinile de turbă. avem ecosisteme de tip erbivor şi detritivor. pe când un carnivor are nevoie de aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. 88 . La carnivorele tipice. la cele care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%. la mamiferele care pasc iarbă aproximativ 60%.cea detritivoră. care poate fi digerată aproape în întregime. pentru mişcare. ce consumă hrană cu multă chitină. multă celuloză şi lignină şi conţine mai puţină energie. largul mării. dacă avem în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om. Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din hrana ingerată este digerată şi asimilată. largul lacurilor etc. Cruz. de regulă. fâneţe. Datele din figura 54 arată că. Desigur că. În funcţie de ponderea mecanismului de transfer al materiei şi energiei. producţia primară netă este consumată sub formă de ţesut vegetal viu. în care nu are loc fotosinteza (abisurile oceanelor şi peşterile). sintetizate de organismul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi indivizi. eficienţa asimilării este în jur 90%. transferul energiei prin compartimentele de consumatori se realizează atât pe calea erbivoră cât şi pe cea detritivoră. iar în al doilea caz sub formă de necromasă. Hrana vegetală conţine.). cea mai eficientă conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor metabolice.

volumul de materie vehiculat este tot mai ridicat. determinat doar de forțele fizico-chimice ale materiei (radiația solară . iar cantitatea de atomi îndepărtați din circuit crește. sub diferite forme (trunchiuri bătrâne de copaci. deoarece ele compun împreună materia organică.descărcările electrice. Cei mai mulți nutrienți necesari vieții se găsesc sub formă de minerale. constatând creșterea impactului antropic asupra întregului mediu terestru. viteza tot mai mare. cel mult 98%. ciclurile devenind astfel biogeochimice. fluxul de materie și energie prin 89 . Desigur că. eliberând atomii din substanțele organice. restul sunt scoși din circuit pentru secole sau chiar milenii. sintagma ciclu biogeochimic a primit diferite definiții. Aceste circuite nu sunt perfect închise. Fără prezența acestor factori. revin în litosferă. vântul. 54. Consiliul Internațional al Uniunilor Științifice (ICSU)..Fig. Aceste două fluxuri nu pot fi separate. În perioada abiogenă a existenței Pământului. dintre atomii care intră în migrația biogeochimică doar 90-95%. mai ales după ce. în anul 1986. Biogeochimia este ramura geochimiei care se ocupă cu studiul parcursului elementelor chimice în biosferă. Funcţia de circulație a ecosistemelor Fluxul de energie care curge permanent prin ecosisteme antrenează și un număr însemnat de elemente chimice. Odată cu trecerea la stadiul biochimic de evoluție a materiei.ultravioletă și termică . Aerul și apa transportă nutrienții între componentele abiotice și cele biotice ale ecosistemului. (1996) definesc această noțiune astfel: ciclul biogeochimic este mișcarea elementelor chimice între organisme și compartimentele nevii ale atmosferei. Acest flux continuu de substanță și energie stă la baza existenței vieții pe Terra. 2001] 5. o parte dintre atomi fiind îndepărtați permanent din circuit. adică înainte de apariția vieții. Aceștia intră în circuitele biogeochimice prin intermediul plantelor care le extrag din mediu și le includ în construcția moleculară a substanțelor vii. oase de balenă. De-a lungul timpului. Descompunătorii readuc materia organică moartă la stadiul de simplu element mineral. în fisurile litosferei sau pe fundul oceanelor. circuitul hidrologic). nu toate elementele chimice urmează aceeași migrație a atomilor. Eficienţa producţiei animalelor de fermă [Puia şi colab. în scoarța terestră. dinți de rechini. cochilii de moluște). Menționăm că. Kovda (1979) ajunge la concluzia că.2. circuitul materiei era un circuit geochimic. a inițiat IGPB (Programul Internațional pentru Biosferă și Geosferă). În aceste circuite. hidrosferei și litosferei. atenția oamenilor de știință s-a concentrat asupra acestor aspecte. în ciclurile geochimice intervin viețuitoarele. Begon și colab.

necesarul zilnic este de aproximativ un gram. iod. parte din proteinele complexe care activează și transportă oxigenul în sânge. implicat în reacțiile de oxidoreducere. în cantități foarte reduse (miligrame sau micrograme/kg țesut). Cantitățile cele mai mari de elemente necesare vieții sunt cele de hidrogen. La animale. siliciu) se poate face numai 90 . component al enzimelor la plante și animale. Azotul molecular (N2) formează 78% din atmosferă. Formează 21% din atmosfera Pământului. permite rădăcinilor o creștere și o dezvoltare normale. transportă electronii. Plantele și animalele conțin numeroase alte elemente (microelemente sau micronutrienți). Parte integrantă a clorofilei. nu ar putea avea loc. activator de enzime. cupru. Următoarea categorie de elemente include potasiul. Necesar pentru procesele oxidante. Conferă rigiditate scheletului la vertebrate și pseudoscheletului la nevertebrate. Influențează randamentul fotosintetic.ecosisteme. Constituient de bază al proteinelor. a apei și translocarea zahărului. alături de oxigen și hidrogen Component al tuturor proteinelor. Tabelul 4 Principalele elemente biologice importante [Smith. aminoacizilor și acizilor nucleici. Necesar pentru metabolismul tiroidian. rol în metabolismul carbohidraților la animale. componentă esențială a enzimelor la plante și animale. Plantele îl pot folosi doar în formă fixată. bor. studierea microelementelor (fier. la algele verzi și albastre și la bacteriile fixatoare de azot. iar în țesuturi se găsesc câteva grame/kg. magneziul și sodiul. 1992] Element Carbon Azot Oxigen Sulf Calciu Rolul în organism Atomul cheie al tuturor formelor de viață. oxigen și sulf. Pentru creșterea. incluzând metabolismul carbohidraților. circulația substanțelor în natură. carbon. importante în menținerea echilibrului acido-bazic și a presiunii osmotice a fluidelor extracelulare. imprimă rezistență la bacteriile și fungii patogeni Rol esențial în activitatea vitaminei E Fosfor Magneziu Potasiu Sodiu și clor Fier Zinc Cupru Molibden Iod Bor Siliciu Seleniu În figura 55 este prezentată schematic. Sunt cunoscute sub numele de macroelemente sau macronutrienți. zinc. rol în formarea și fluxul secrețiilor gastrice și intestinale. calciul. rol major în transferul energiei la nivel celular. Indispensabile pentru animalele vertebrate. întrucât nu pot fi cuantificate prin metode analitice. Acestea se găsesc în țesuturile vii la nivelul gramelor/kilogram. Necesar diatomeelor și vegetalelor pentru structura suport a organismului. La plante este liantul dintre celule. Activ în fixarea azotului și în fotosinteză. Esențial pentru 15 funcții la plante. Componentă a proteinelor și a multor enzime. Component al auxinelor – substanțe de creștere la plante. diviziune celulară normală. dezvoltarea și reproducerea organismelor vii sunt necesare 30-40 de elemente (tabelul 4). este necesar pentru echilibrul acido-bazic din organism și pentru numeroase procese fiziologice. iar nevoile zilnice se ridică la câteva grame. Sinteza proteinelor. Catalizator al proceselor de conversie a azotului molecular în forme accesibile.

substanța pătrunde în biocenoză. fie în solventul general pentru majoritatea moleculelor din organisme – apa (H2O) [Puia și colab. Viteza de desfășurare a procesului de înlocuire a atomilor unui element dat prin alți atomi ai aceluiași element poartă numele de reînnoire. Orice ciclu biogeochimic constituie un sistem foarte complex care are câteva trăsături de bază: Se poate constitui numai pentru acele elemente chimice care au un rol esențial în structura și energetica organismelor individuale [Rodhe. ciclurile biogeochimice sunt încetinite. Este antrenat în mișcare numai prin existența unei surse de energie (energia solară). Rata sau proporția substituirii se calculează după raportul invers de 1. 2001]. în timp ce ecosistemele cu o productivitate ridicată au o rată de înlocuire mare [Puia și colab. N. materia organică moartă este descompusă rapid și reabsorbită apoi de către plante. uraniul etc. Niciun organism de pe Terra nu se poate lipsi de prezența în structurile lor și în desfășurarea proceselor metabolice fundamentale de șase elemente chimice esențiale: C. Așadar. H. cum sunt – plumbul.1. în pădurile ecuatoriale umede.000. prin intermediul plantelor. sau sub formă de humus. iar completarea prin creștere anuală este de 1. În biocenoză.000/1. mercurul.000 g/mp. va fi de 10 ani. Organismele și ecosistemele care au capacitate mai mare de recirculare a elementelor sunt considerate ca având o productivitate sporită pe unitatea de timp și spațiu. Fiecare element chimic care generează un ciclu biogeochimic este depozitat în cea mai mare parte și numai o cantitate mică din acea rezervă este pusă în circulație. cu o productivitate constantă. fie în substanțele organice ce le compun. sau turnover. P și S. în sol. rotire. O.după o prealabilă marcare a lor. iar substanțele minerale sunt puse la dispoziția plantelor în mod treptat. Din biotop. 1992]. înlocuire. travaliul termodinamic se realizează atât prin intermediul factorilor climatici (temperatură.. plantele sunt cele care asigură absorbția selectivă a elementelor din biotop în biocenoză. 1992]. Desigur că. 2001]. cadmiul. 91 . micronutrienții devin toxici [Smith. Proporţia şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză. constituie o caracteristică a fiecărui ecosistem.000/10.000 = 0. dar scăzută au o rată de substituire foarte scăzută.. materia organică lipsită de viață se acumulează la suprafața solului. În pădurile temperate. se realizează circulația permanentă a materiei prin intermediul lanțurilor trofice.000 g/mp. rezultat din raportul 10. ecosistemele cu o viteză mai mare de reciclare a elementelor au și o productivitate mai mare. dacă biomasa unui ecosistem este de 10. Ecosistemele foarte stabile. de aici rezultă că menținerea biosferei ca sistem viu global se bazează pe echilibrul tuturor sistemelor ecologice planetare. ploi) cât și a metabolismului diferitelor viețuitoare. sub forma unor combinații de atomi. Astfel. În cel de-al doilea caz. De exemplu. în litieră. Dacă depășesc cantitățile necesare. vânturi. La aceste categorii se adaugă și elementele toxice. atunci timpul de înlocuire sau de substituire. Aceste elemente sunt prezente în proporție de aproximativ 99% în orice organism. – care nu au niciun rol pozitiv în metabolismul plantelor și animalelor.

1998] 92 . 55. pe seama scurgerii discontinue a curentului de energie. 1975. modificat de Puia și colab. Schema generală a circulației substanțelor (a elementelor chimice prin compușii lor) în ecosistemele naturale.. Circuitul gazos al CO 2 și O2 a fost parțial detaliat pentru evidențierea celor două procese complementare : fotosinteza și respirația [Odum.Fig.

Substanțe anorganice Producători primari Fitofagi Zoofagi Carnivore de vârf Descompunători Fig. în pădurile ecuatoriale umede.acumulare sau amplificare biologică. O altă categorie de substanțe este depozitată în țesuturi. într-un lanţ trofic acvatic cu cinci verigi. 57. om) la concentraţii foarte mari ce pot deveni letale. Fig. specifice organismului consumatorului. produse petroliere etc.De la producători. De exemplu. Astfel. 57). substanțele ajung în organismul consumatorilor unde sunt scindate în radicali mai simpli care au destinații diferite: o parte dintre aceștia sunt utilizați în sinteza de noi substanțe.) pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare. Procesul este cunoscut sub denumirea de concentrare . adică de aproximativ 10 milioane de ori mai mare. Transferul elementelor din biocenoză în biotop se face prin mineralizarea substanțelor organice din organismele moarte. la 25 ppm în ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori. Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic [Vântu. 1994] Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide. concentraţia de DDT creşte de la 0.000003 ppm DDT în mediul abiotic. Fenomenul de amplificare biologică [Miller. materia organică lipsită de viaţă este rapid 93 . 56). 56. metale grele. iar o altă parte este eliminată sunt formă de deșeuri metabolice. De-a lungul lanțurilor trofice. aceste elemente realizează concentrații crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. prin intermediul descompunătorilor (fig. 2000] O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza de desfăşurare a procesului. Acest insecticid se acumulează îndeosebi în țesuturile adipoase ale prădătorilor de vârf (fig.

iar în materia vie 49%. Circuitele sedimentare se mai numesc deschise sau imperfecte și nu au un echilibru între ieșiri și intrări. Sunt trei rezervoare principale de carbon în natură: oceanul (38. Litosfera cuprinde carbon sub formă de carbonați (CaCO3. în ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie moartă la suprafaţa solului (litiera. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții. deoarece prin scurgeri la suprafață și infiltrarea în apa freatică.] 94 . Structura atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor organice. MgCO3. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an [Smith. La circuitele sedimentare. de la producătorii primari spre consumatori de diferite ordine. foarte important. Deși circuitul carbonului este unul închis. cantități mari de carbon ies din circuit pentru perioade îndelungate de timp. 1990].000 gigatone). sub formă de carbonați de calciu și magneziu.circulația elementelor chimice sub forma substanței organice. Cantitatea totală de carbon de pe Terra a fost estimată la 44. reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se piardă în spațiu. Butcher și colab. b. 1983.355 milioane de ani în urmă. carbonul reprezintă 21. un rol major la nivelul biosferei îl reprezintă circuitul apei. În acest fel. când a fost îngropată în adâncurile scoarței terestre o cantitate enormă de materie organică nedescompusă. Ciclurile închise au o circulație rapidă. .) depunerea carbonului în sedimente. Circulația substanțelor în ecosisteme se prezintă sub două aspecte: .9% [Deevey.1. apa antrenează și circulația substanțelor minerale solubile. oxigen. Aceasta înseamnă că deține locul doi după hidrogen (49. carbon. sistemele capabile de o mai rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de suprafaţă şi timp. Circuitele gazoase se mai numesc închise sau perfecte deoarece ieșirile din rezervor sunt echilibrate în timp de intrări. în timp ce. în dependență de compoziția chimică a litosferei [Odum. provenit din scheletele cadavrelor. De asemenea. azotul. parțial sulful) și sedimentar (fosfor.) [Smith. parțial sulful). sunt regionale și locale întrucât elementul constitutiv este distribuit în petice. Formarea humusului determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a elementelor repuse la dispoziţia plantelor.. sulful și apa.descompusă şi reabsorbită. 1992]. Na2CO3 ș. fosforul.748 gigatone (o gigatonă = 10 9 tone). Cea mai mare parte a rezervelor de combustibili fosili s-a format în Carbonifer. Această cantitate a fost evaluată circa la 70 milioane gigatone [ReVelle și ReVelle. Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează circuite biogeochimice globale. cu 290 . calciu. Circuitele biogeochimice deschise au o circulație lentă. La acestea se adaugă carbonul din rezervele geologice (4.) materia organică moartă fosilizată.circulația elementelor chimice sub formă de compuși minerali și integrarea lor în plantele verzi. Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang. Circuitul carbonului Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. 1992] – fig. rezervorul principal îl constituie litosfera. de asemenea. În prezentul curs ne vom opri asupra celor mai importante cicluri biogeochimice pentru agricultură și alimentația omenirii: carbonul. Ele se pot împărți în două tipuri fundamentale: gazos (azot. atmosfera (748 gigatone) și suprafața terestră (2. Căile mai importante prin care se realizează aceste „scurgeri” sunt: a. 5.000 gigatone). 1992. CO2 atmosferic. 1992]. alături de alți componenți atmosferici. În compoziția globală de atomi a biosferei. deoarece elementul chimic constitutiv se găsește în stare gazoasă și posedă liberă circulație în întreaga atmosferă. turbă) sau în sol (humus). iar la circuitele gazoase atmosfera.a.2. 58 și 59.000 gigatone).8%) și este pe un loc egal cu oxigenul. rolul ecologic global este.

58.Fig. ocean și suprafața terestră (gigatone. la nivelul anului 1980)[Smith. Fluxul global al carbonului între rezervoarele majore: aer. 1992] 95 .

Enquist și colab. activitatea industrială eliberează în atmosferă 5. atmosfera este alimentată cu CO2 și prin „combustie industrială”. Căile și mecanismele fundamentale ale ciclului carbonului [Barbault. circa 1/7 din CO2 atmosferic [Levine și Miller.1 – 7. 1992] Fig. așadar.. 1995] Plantele îndepărtează anual. iar în timpul iernii mai mare. de două procese antagoniste: fotosinteza și respirația (fig. 2003]. adică arderea combustibililor fosili.Fig. Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0. fenomenul de “combustie biologică” era principalul izvor de CO 2 atmosferic. în anul 1750. Analizele efectuate în bulele de aer din calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de la 280 ppm. Astfel.. Vara.5 x 109 tone de CO2 care echivalează cu 5-7% CO2 produs de toate animalele și plantele de pe Terra [Keeling și colab. 60. 59. când activitatea fotosintetică este maximă cantitatea este mai mică.03% . Cantitatea de dioxid de carbon variază și în funcție de anotimp. CO2 atmosferic este redat circuitului. Începând cu această perioadă. Mărimea rezervoarelor este în gigatone [Smith. Aceste input-uri vin din 96 . Circuitul carbonului este reglat. Rezervoarele majore active în circuitul global al carbonului. s-a înregistrat o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. prin procesul de fotosinteză. Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la consumatorii de vârf. la 370 ppm în anul 2000. În prezent. 1995]. 60). Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere. Până la Revoluția Industrială.

Aproximativ 60% din aceste input-uri rămân în atmosferă. 2002] În afara circuitului terestru. formând anioni (bicarbonații și carbonații): CO2 + H2O H2CO3 Ca(HCO3) 2 Ca2+ + 2HCO3- H2CO3 + CaCO3 2HCO32H+ + 2HCO3(bicarbonat) (carbonat) Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura apelor. 2004]. Fig. Pădurile acumulează de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile. absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. Prin activitatea vulcanică sunt injectate în atmosferă cantități importante de CO2. fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de oxigen. restul fiind absorbit de vegetația terestră și de ocean [Smith. 1992]. în condițiile încălzirii globale. 1996. CO2 dizolvat direct în apele oceanelor reacționează cu carbonatul de calciu prezent masiv în ape. 97 . 62). În figura 61 este prezentată evoluția concentrației de CO2 din atmosferă după începutul Revoluției Industriale. litieră etc. Astfel. formând acidul carbonic.rezervorul geologic al Pământului. Aceasta înseamnă că Oceanul Planetar ar putea deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă. Oceanul joacă un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. de unde rezultă o scădere a CO2 din atmosferă. schimbul de carbon între ecosistemele terestre și atmosferă este unul dezechilibrat însă pe termen lung putem vorbi despre un echilibru destul de stabil. care deși este un acid slab. S-a observat că o creștere a temperaturii apei cu 0.. Pe termen scurt. defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la accelerarea încălzirii la nivel global [Brown și colab. Muntean. animale.1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm [Machta. 1973]. prin fotosinteză. CO2 realizează și un circuit oceanic (fig. O parte din CO2 atmosferic este dizolvat în apa de precipitații. sol. În straturile superficiale CO2 este utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică. erodează rocile în timp. 61.. O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a pădurilor. Rezervorul terestru de carbon al Pământului este alcătuit din materie organică (plante. CO 2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde. Anual. Creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă după începutul Revoluției Industriale [Brown și colab.).

Diferențe semnificative ale timpului de înlocuire există și între pădurile tropicale și cele din zona temperată și rece.. timpul de înlocuire este mai puțin de un an. cu timp de înlocuire foarte îndelungat. azotul este sub formă moleculară (N2). inaccesibilă majorității 98 . unde se găsește în stare gazoasă. pădurile sunt un rezervor activ major de dioxid de carbon în ecosistemele terestre. 5.62.2. deoarece constituie elementul de bază al proteinei. Circuitul carbonului în ecosistemele acvatice și terestre [Smith.2.485 gigatone. iar proteina este “cărămida” ce stă la baza construcției materiei vii. Deși îl găsim din abundență în atmosferă. transporturi. După constatările lui Smith (1992) la tropice. se sugerează două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație. Circuitul azotului Rolul biologic al azotului este unul extrem de important. De asemenea. Rezervorul principal de azot este atmosfera. reducerea emanațiilor antropice (industrie. încălzirea locuințelor) prin retehnologizare. partea ierboasă are un turnover mult mai rapid. O mare parte din acest rezervor se găsește în partea lemnoasă. Ele fixează anual aproximativ 36 gigatone de CO2. ele conținând 1. utilizarea surselor de energie alternativă etc. în proporție de 79%. Fig. 1992] Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului.Pădurile sunt principalii consumatori de dioxid de carbon.

în principal. După evaluările făcute de Whitehead (1995). de fapt. A. 1992). B. În fiecare etapă sunt implicate alte grupuri de specii bacteriene: nitritarea . În acest caz.la N2 (azot molecular) și N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. În fiecare an. Amoniul produs de bacterii împreună cu hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor. Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea. licheni [Smith. În ecosistemele agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot. 99 .specii din genul Nitrosomonas. cu multă substanţă organică și cu pH cuprins între 6 și 7. nitratarea – grup de bacterii din genul Nitrobacter. Rezultă. Bacillus. Cele mai importante bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3. 63 este prezentată o schemă a circuitului azotului. D. Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la presiunea de 0. cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot. slab aerate. unde formează nodozități. cea a energiei solare captate prin fotosinteză. pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot. 2005]. Toate aceste transformări constituie. respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an. acest fenomen este foarte dăunător deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă.organismelor vii. 1992]. în sol și în apă din genurile Azotobacter. astfel. ape. iar în cele naturale circa 12. fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile plantelor din speciile Fabaceae. Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la înălțimi mai mari. Pentru ecosistemele agricole. respectiv descărcările electrice. b. Energia utilizată în această sinteză este. 1992]. Pentru a se realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste surse puternice de energie. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor de dereglare a circuitului azotului.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la amoniac (NH3). în agroecosistemele de pe Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. Aceste microorganisme pot fixa azotul atmosferic fie direct (fixatori liberi). Amoniacul se poate obține din azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere. la scară globală. proces efectuat de către plante.8 atmosfere și la temperatura de 20oC. Impactul supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene implicată în procesul de fixare biologică a azotului.) Sinteza substanțelor organice azotoase. Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. În fig. 1992]. Denitrificarea se produce mai intens în soluri. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC [Smith. C. după Curtis și Barnes (1989). Pentru a fi utilizat de către acestea. NH4+). ciclul azotului este afectat profund de îngrășămintele chimice cu azot. Se cunosc numeroase specii fixatoare de azot nesimbiotice. faze ale ciclului biogeochimic al azotului. amoniul și nitrații care ajung pe Pământ prin precipitații.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice. fixatorii simbionți sunt asociații de actinomicete [Dordea și Coman.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). S-a estimat că anual ajung pe această cale 8. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar anual. sedimente. utilizați de plante în sinteza substanţelor proteice.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante. Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale fizică sau biologică.000 de specii [Smith. sub formă de amoniac. Clostridium.9 kg azot/hectar (Smith. el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori și arbuști din alte familii botanice. a. Anual. A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică. La acestea se adaugă o serie de specii de alge albastre și verzi. respectiv 400 oC. la înălțimi mai mici.

În ansamblu.. Fig. pe întregul mapamond [Vitousek și colab. 1997].Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. 1989] 100 . 63. Ciclul azotului [Curtis și Barnes. activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se fixează pe cale biologică anual.

Aceasta înseamnă că sursa primară de fosfor este scoarța terestră. iar animalele își asigură necesarul cu acest element din dietă. spre lacuri. atât ca depozitar al informației genetice (ADN).. fosforul are o mobilitate scăzută. 101 . În plante. Fosforul ajuns la mari adâncimi este. poate conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. o parte din acesta este absorbit de plante. are două faze: faza de rocă și faza soluției minerale. organismele vii acumulează fosfor până la 1%. Fosforul din roci este eliberat prin dezagregare chimică. respirația. fenomen cunoscut sub denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. alături de cei cu azot. iar în hidrosferă în cantități și mai mici (0.2. cu ajutorul descompunătorilor (fig. Circuitul fosforului face parte din categoria circuitelor sedimentare. comparativ cu cele terestre. dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element chimic. În sol.3. În stadiul mineral. O revenire parţială a fosforului se realizează prin depunerea excrementelor păsărilor marine şi prin pescuitul realizat de om. inaccesibili pentru plante. Dereglările circuitului fosforului sunt accentuate și de apele reziduale menajere și industriale. scheletului etc. 64). mări şi oceane unde se depune în sedimente. iar accesibilitatea fosforului este dependentă de echilibrul existent între fosforul din soluția solului și cel adsorbit pe suprafața particulelor de sol. deci și fosforul. Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic esențial. fosforul intră în structura scheletului. În faza de rocă.. fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0. Chiar și fosforul aplicat sub formă de îngrășăminte în agricultură poate fi blocat în compuși insolubili. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și fabricarea de îngrășăminte cu fosfor. Cu toate acestea. Revenirea fosforului din oceane pe uscat este însă extrem de lentă și nu compensează nici pe departe scurgerile de fosfor. iar o altă parte este spălat de apele de precipitație și transportat treptat. pierdut pentru biosferă. biosinteza proteinelor.00001%). respectiv de circuitul hidrologic. enzimelor etc.1%). Fosforul este mult mai rapid reciclat în ecosistemele acvatice. Eliberarea fosfaților se face prin urina și fecalele animalelor și prin mineralizarea materiei organice moarte. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici. Australia și America de Sud unde este folosit ca și îngrășământ. Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți. elementele cu circuit deschis. fosforul este absorbit sub formă de ortofosfat. de detergenții care conțin polifosfați și de deșeurile organice.5. lipidelor. practic. prin acizii ribonucleici ARN. dinților. glicoliza. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice precum: fotosinteza. fosforul îl întâlnim în apatit (fosfat natural de calciu) și în rocile magmatice. iar cantitatea este în continuă creștere. este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității biologice. Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-6 milioane tone de fosfor mineral. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP (acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică potențială la nivelul fiecărei celule. protidelor. Consecința acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor. prin apele curgătoare. Circuitul fosforului În scoarța terestră. cât și ca vehiculator de informație genetică. Ulterior. La animale. Faza de soluție este strâns legată de prezența apei. Cele mai mari depozite de guano se găsesc pe insulele și pe coastele din Africa.

Un proces fiziologic important prin care apa revine în atmosferă este transpirația plantelor [fig.08% [Begon și colab. 64. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului (84%). comparativ cu uscatul (16%). Aceasta sugerează importanța ei pentru viață.Fig. dar extrem de important.. sol.. în mod diferit. iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. caracterul precipitațiilor etc. Ciclul fosforului [Curtis și Barnes. apă dulce 3%. Practic. din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă dulce în lacuri (0. Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și oceane. Circuitul apei în natură În medie. în funcție de o serie de factori: tipul de sol.4. picături lichide sau cristale solide în precipitații. 1996]. Apa constituie substratul fundamental al activităților biologice. Fără circuitul apei nu ar exista circuitele biogeochimice. deși din cantitatea totală de apă existentă pe planetă doar 0. 1992]. catalizator și stabilizator al reacțiilor biochimice. Forța care pune în mișcare acest circuit este energia solară. apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0.00005% este legată de materia vie.3%). Apa aflată la un moment dat în tranzit (vapori în nori. se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în apă”. pantă. apă freatică. materie vie [Smith. Circuitul apei este unul foarte simplu. partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. 66]. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de bază al circuitului.2. fluvii. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau cristale de gheață și cad pe Pământ. tipul de vegetație. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul apei. circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută în sol. râuri. Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat. Cea mai mare 102 . Astfel. 1989] 5.

Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem de importantă. Din volumul total de apă preluat din râuri. 2002]. În Vietnam. consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300 de kilograme de cereale. s-a estimat că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri [Brown și colab. Cauza acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. Așa s-a întâmplat cu acviferele din California (Central Valley). t = timpul de înlocuire Ratele fluxurilor sunt în miliarde tone apă/an 103 . suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente al omenirii. Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. agricultura utilizează 65%. Având în vedere creșterea demografică a Terrei. Fig. datorită pompării excesive a apei freatice. În pășuni. până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale).. O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea acviferelor de apă dulce cu apă sărată. În perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat. Pe lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă.. 1997]. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. în zonele de coastă. cu circa 90 milioane locuitori pe an. industria 25%. 1991] M = mărimea rezervorului. 65.parte din apa reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei. 1996]. sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. Deși reprezintă doar 16% din suprafața agricolă a Terrei. deși circuitul hidrologic este în esență ca și în urmă cu 50 de ani [Brown. iar populația și municipalitățile circa 10%. în timp ce. Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve. Circuitul hidrologic al apei între principalele izvoare [Unep. egală cu aproximativ 40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului. vor fi inundate 902 milioane hectare de teren. se impune găsirea unor surse suplimentare de apă dulce. ceea ce pare a fi destul de dificil. lacuri sau acvifere. unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi. respectiv 48 de orașe din zona litorală. de exemplu. scurgerile de suprafață se ridică la 50%. prin evaporare. Pentru producerea unei tone de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. În anul 1995. Același efect asupra acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere a nivelului mării cu 10-120 cm. deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza freatică [Doniță și colab.

5. Prin urmare. 1970 citat de Verlag. În plus. După Oriens (1975) stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare. numită și “stare staționară” rămâne stabilă atâta timp cât abaterile de la medie nu depășesc anumite limite. nișele fiind în număr mare și adesea parțial suprapuse. În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care sunt în relații cu ele. Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul funcției de autocontrol (homeostazie) ce constă în păstrarea unei stări de echilibru între populațiile componente care să nu permită oscilații numerice prea mari. În condiții de stabilitate. Concluzia celui de-al doilea concept privind mecanismele de autoreglare a biocenozelor este corelația pozitivă între stabilitate și diversitatea optimă a ecosistemului. prin inmultire excesivă. iar pe de altă parte de păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă. Existența îndelungată a unor ecosisteme foarte diversificate nu se datorează bogăției de specii ci capacității adaptative foarte ridicate a speciilor cheie din ecosistem. precum pădurile ecuatoriale. Stabilitatea biocenozei este asociată de unii ecologi cu complexitatea rețelei trofice. deoarece fiecare specie este supusă unui control multiplu din partea speciilor situate în verigile trofice superioare. 1955]. dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau nefavorabile de dezvoltare. Există un număr critic de specii. dispariția unui component al rețelei este suplinită de celelalte componente și astfel ecosistemul nu este afectat în ansamblul său. de asemenea. De exemplu. după care urmează instabilitatea biocenozei. într-un ecosistem acvatic populaţiile algale sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă. implicit. 1986].3. specii care periclitează stabilitatea ecosistemului [Roberts și Tregoning. El își susține afirmația prin aceea că numărul ridicat de specii înseamnă nivel ridicat de tensiune interspecifică. 1980]. De aici se deduce că stabilitatea biocenozei nu este o consecință directă a biodiversității. Astfel. dar nu la infinit. nu maximă. Pe de altă parte. Starea de echilibru. S-a constatat. gradul de stabilitate a biocenozei crește odată cu amplificarea complexității rețelelor trofice [Elton. menținerea unei populații în ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei. în final. De noțiunea de stabilitate a biocenozei sunt legate două concepte: reziliența și robustețea ecosistemului. că biocenozele care au mai multe specii polifage capătă o stabilitate mai mare decât cele care conţin în majoritate specii monofage pentru că acestea din urmă. Optimă. respectiv fragilitate mare. Matthews (1979) este de părere că a pune semnul egalității între un sistem bogat de specii și stabilitate înaltă este incorect. Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți disponibili sunt limitate. Structura diversă a biocenozei impune un număr redus de indivizi fiecărei populatii. nu se înregistrează explozii ale dăunătorilor. dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. Stabilitatea ecosistemului crește odată cu creșterea diversității speciilor. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în timp și spațiu. cu maximum de eficiență [Botnariuc și Vădineanu. Semnificația ecologică a stabilității constă în strategia biocenozelor naturale de a maximaliza intrările de energie la fiecare nivel trofic. Există și un alt punct de vedere legat de mecanismele de autoreglare a ecosistemelor. pot duce la disparitia hranei lor şi. la autodistrugere [MacArthur. Robustețea se referă la 104 . Valoare optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească funcțiile în biocenoză. în ecosistemele foarte complexe. 1958]. 1982]. deci. Modalitatea prin care se realizează aceasta este diversitatea speciilor componente și. Conform acestor concepții. iar pe altă parte de către peştii erbivori. complexitatea legăturilor dintre ele. populațiile ecosistemului respectiv reușesc să se adapteze reciproc și față de biotop. Reziliența desemnează capacitatea biocenozei de a reconstrui structura sa după perturbări și catastrofe [Mccullough. prin concurență. a posibilității lor de a exclude.

foarte puțin diversificată. Deși vegetația este. Partea a-II-a 105 . 1974]. ea poate suporta o faună foarte bogată. 1975]. De exemplu. Efectul cel mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea descompunătorilor prin pesticide. deoarece solul este foarte sărac. Reziliența biocenozelor cu diversitate ridicată este mai lentă decât a celor cu diversitate scăzută.persistența unor ecosisteme tinere [Larsen. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor. de regulă. Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. pădurile ecuatoriale se refac foarte greu după perturbări de amploare. Echilibrul acestor păduri este ușor de distrus dar dificil de refăcut. Stabilitatea sistemelor complexe este asigurată numai atunci când se găsesc într-un echilibru și cu mediul lor fizic [May. Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile.

dintre care vom aminti două mai importante: Marea majoritate a concetățenilor nostri. laureat al Premiului Nobel (1965). (2001): „Agroecologia este acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral. O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. de la Universitatea din Torino. Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. 2001].1. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care 80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc alimentele pe care le consumă zilnic. precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita sinecologie agricolă)”. Această concepție este. în care lucrările sunt realizate prin mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia.. 106 . cele mai puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole. ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian Girolamo Azzi. aflate în epoca informaticii și a internetului” [Puia și colab. îndeosebi sub raport productiv. consideră agricultura ca o îndeletnicire umană simplă. Olanda. inclusiv ecologia agricolă. Din Italia. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt. El o definea ca fiind o “ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură”. Statele Unite ale Americii).ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA) Capitolul 6 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE În mod paradoxal. a influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autoecologie agricolă). în special orășenii. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere că “…șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților umane celor mai sofisticate. XVIII-XX). Ca disciplină ştiinţifică. a logicii viului”. cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul. nu mai există. dintre ramurile aplicative ale științelor naturii. 6. ecologia a ignorat agroecosistemele. chiar dacă. ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța. Belgia. de asigurarea hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant. urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei. spunea că „alienarea psihică și ecologică a majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și funcțiile viului. Puia și colab. în același timp. Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu. de-a lungul timpului. importanță și istoric Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată. practic. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind biologia propriului organism. Definiție. Microbiologul francez Francois Jacob. când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile aglomerări urbane. Anglia. Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de odinioară care. în programele de învățământ din școlile de cultură generală. Agroecologia se încadrează în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai. în mod direct sau indirect. evident. una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic industrializate (sec.

unde există cele mai productive zone agricole. iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor controlate de specialiști.ro/info_zonale. Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. 2000]. Conform Agenției Naționale pentru Consultanță Agricolă (ANCA). 107 . Pe plan mondial. iar indicele hidrotermic între 0 și 9. ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine.Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la productivitatea unor agroecosisteme. de regulă. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în Dobrogea. Temperatura medie anuală variază de la -3 oC la 12oC.php?ojca=1] – fig. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă cheltuieli suplimentare. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare. precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm. cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole [Vântu. tratării plantelor cu insectofungicide. în funcție de suprafața cultivată și de condițiile de mediu. ritm scăzut de profitabilitate [Mănescu și Ștefan. România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice. În unele zone ale țării se înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de primăvară. ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte multe specii de cultură. irigaţiei. Toate aceste fenomene afectează culturile agricole și horti-viticole [Mănescu și Ștefan. în linii mari. precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei specii. cu temperaturi medii anuale de 6-12 oC și precipitații moderate.consultantaagricola. neeconomică. 2005]. în România sunt delimitate șase zone favorabile diferitelor specii vegetale cultivate și animale domestice [www. Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor cultivate. consumuri mai ridicate de energie. Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. Pentru aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone. variații de temperatură între zi și noapte de până la 10-15 oC. de la cele mai favorabile. Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei plantelor şi a animalelor de climă şi sol.. influenţa lucrărilor solului. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice. până la cele mai nefavorabile. unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii. 2005]. Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o structură vegetală simplă. în special pentru porumb. arșițe și secete etc. Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice. Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei și crearea artificială a acestor condiții este. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în substanțe organice energia solară. reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori. 66. cu o mare diversitate de sisteme de cultură și de creștere a animalelor. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului și coincid. orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole.

66. Brasov. Hunedoara. ZONA 4 Localizare: Transilvania . Teleorman.php?ojca=1] ZONA 1 Localizare: sudul țării . Giurgiu. Argeș. Mureș. Sălaj. lunci Județe: Maramureș. Constanța Zonă favorabilă pentru: cereale și plante tehnice Zootehnie: carne și lapte. ZONA 2 Localizare: sudul țării .Fig. Prahova. Dolj. Buzău Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne) Pomicultură Legumicultură Viticultură.consultantaagricola. Dâmbovița. Ialomița. Timiș. Ilfov.câmpii si coline Județe: Caraș Severin. Sibiu.regim irigat Județe: Mehedinți. Arad. Covasna. lapte) Legumicultură: cartof Pomicultură 108 .zona colinară Județe: Gorj. Călărași. Olt. Harghita. Bistrița Năsăud. plante tehnice Zootehnie: carne Pomicultură. Alba. Bihor. Satu Mare Zonă favorabilă pentru: cereale. Vâlcea. Zonă foarte favorabilă pentru: Zootehnie (carne.zona colinară. ZONA 3 Localizare: vestul țării .ro/info_zonale. ZONAREA PRODUCȚIEI AGRICOLE în ROMÂNIA în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice [Raportul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă pe anul 2007 [www. Cluj.

1991]. 1967. Mărul. Renet de Landsberg etc. Vaslui. Parmen auriu.. ZONA 5 Localizare: Moldova . 1967. dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii. colinară. nu vom înființa plantații de cais acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20 oC. Ea trebuie să fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. din rațiunile menționate anterior. Mănescu. România este împărțită în 13 regiuni: cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor corespunzătoare pădurilor de fag și stejar. în domeniul pomiculturii. 1954. 67 este una foarte generală.). Năstase. patru regiuni în ecosistemele din zona colinară și de șes. Teaci. ZONA 6 Localizare: zona montană Zonă favorabilă pentru: plante de nutreț (păsuni. Berbecel și Văluță. 1992]. De exemplu. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune.). Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. Zonă favorabilă pentru: zootehnie (carne. zonarea producției agricole prezentată în fig.zona de câmpie. în schimb. 1960. fânețe) Pomicultură Zootehnie: carne. De asemenea. Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt. Obrejan și colab. Ele au fost întocmite de colective zonale de specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi. Galați. Melba etc. 1957. soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat producții susținute an de an. Jonathan. de exemplu. reușește bine și în localitățile cu medii anuale de 9-10 oC. rezistență la temperaturi foarte scăzute [Popescu și colab. diferite. în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă. În anii cu geruri aspre. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte variată. Prin urmare. Neamț. va rezista până la -35…-36 oC. Mărul însă. în schimb. Vrancea. Andronicescu și colab. 1966. deltă Județe: Botosani. la o medie anuală de 8 oC. La baza delimitării acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare. au dovedit. lapte.Cereale. Clar alb. în timp ce. Suceava. Iași. Constantinescu.. o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. hidrologici și orografici [Teodorescu.. la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și compromiterea producției (London Pepping. de asemenea. 109 . Brăila. 1957. fără să fie afectați mugurii. Astfel. Soiurile Crețești. trei regiuni în ecosistemele din podișurile și platformele din Transilvania și Moldova. Oșlobeanu. Tulcea. la unele soiuri de măr (Wagener premiat. Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. 1955. Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în a doua jumătate a secolului trecut. Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi. este o specie pretențioasă față de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11.5 oC. soiul Starking delicious nu a avut aceeași constanță în producția de fructe. în funcție de factorii pedoclimatici. Bacău. deoarece riscăm să pierdem investiția. lapte) Viticultură Legumicultură: cartof Piscicultură.

cât și amplificarea gândirii anticipative. Fig. 67.000 – 2500 ani î. sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună. unelte de prelucrare a lemnului. limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac. 110 . succesiunea anotimpurilor. agricole. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor.Geneza și evoluția agroecosistemelor – Spedding (1975) citat de Puia și colab. a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman. la trecut și prezent [Leakey. influențele climatului asupra culturilor sale. Apariția metalurgiei a pus la dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului. În figura 67 este prezentată o schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975) citat de Puia și colab. realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător la cea de producător. cu preponderență. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de umezeală. au constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane [Puia și colab. Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare. Revoluția agricolă. și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el. Tehnica utilizată în producția vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. de dezvoltarea inteligenței și a sistemului de comunicare între indivizi. El trebuia să cunoască mai exact calendarul. în special a semințelor. prin cules și vânat. până cu 5. mucegaiuri. Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman (oikumen). Culegătorul și vânătorul aveau un număr mult mai redus de cuvinte. Geneza agriculturii a fost legată. 2001]..Hr.. (1998) Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul.. Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale obținute.2. arme de vânătoare etc. impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe. a fost un proces complex și de lungă durată. de asemenea. Conform tradiției. Originea și evoluția ecosistemelor agricole Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au apărut în urmă cu aproximativ 10. 1980]. în schimb. Această perioadă de trecere a populației umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii. (1998). Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi.6. păsări și mamifere granivore [Soran și Puia.000 de ani. Perfecționarea limbajului era absolut necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. iar precizarea acțiunilor se făcea. Lucrările agricole. 1995]. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei.

așa cum sublinia și celebrul naturalist francez Jean Henry FABRE: "Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri şi-au găsit moartea. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie. La noi.. agricultorii sunt obligați să lase pârloagă 15% din suprafața destinată culturilor de câmp. după care revin în zonele de baștină. accesibili plantelor. cu agricultură avansată. ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice (resturi vegetale. Cert este că mai trebuie făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei agriculturii. Este şi acesta un mod de manifestare a nebuniei umane. pentru care agricultura a devenit o îndeletnicire constantă. Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. unde găsesc surse de hrană pentru animale. Așezările agricultorilor erau stabile. După 1960. humus) și obținerea de compuși minerali solubili. Creșterea demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare. 111 . jachère) presupune pregătitul și semănatul terenului. După 4-5 ani de cultivare a plantelor. În acest timp pe terenul respectiv se instalau buruienile care erau pășunate de animale. 68. în special în zonele de munte. pe miriști și pe pârloage. iar pădurea și pajiștea se refăceau. nordul Chinei (B) și America Centrală (C) .fig. Această pârloagă (fr. însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului.De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea agriculturii. Oamenii se mutau în alte zone. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în zonele tropicale. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană. În ultima perioadă. Au existat totuși trei centre majore restrânse de origine . unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid [Puia și Soran. Aceștia au locuințe stabile. Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu ogorul negru. dejecții animale. unde procedau la fel. 1981]. [Șchiopu și colab. datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului. preocupări ale oamenilor de știință cu privire la centrele principale de origine a agriculturii. din această categorie au făcut și fac încă parte. Din păcate.și trei subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1). plante amelioratoare etc. Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. Fertilizarea solului se făcea prin descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că domesticirea plantelor și a animalelor s-a făcut în perioade și locuri diferite. iar statul oferă compensații corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. s-a reintrodus pârloaga. Centre de domesticire a plantelor și animalelor Au existat de-a lungul timpului. De aici. apoi menținut curat de buruieni prin lucrări la sol.. în țările occidentale. Miel (1994) afirmă că în aceste țări. 2002]. fertilitatea naturală a terenurilor scădea. dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul. adică a zonelor unde au apărut primele populații producătoare de alimente. el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice. dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. iar utilizarea agricolă înceta. urmat de cosirea repetată a culturii și a buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol. adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). ei cunosc numele tuturor bastarzilor regali. evitarea supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc. preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură corespunzătoare asupra acestor aspecte. la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a fertilității solului.” Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea pădurilor. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Asia de Sud-Est (B1) și America de Sud (C1). agricultura s-a extins și în alte regiuni ale lumii . oierii. Prin cultivare.Orientul Mijlociu (A). terenul era arat.

Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris). ceapă (Allium cepa). grâul tare (Triticum dicoccum). usturoi (Allium sativum). varza chinezească (Brassica chinensis). piersicul (Prunus persica)... Cox și Atkins (1979). macul (Papaver somniferum). piperul (Piperum nigrum).). China: soia (Glycine max).. Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa). migdalul (Prunus amygdalus). cireșul (Cerasus avium). Harlan (1971). pepenele galben (Cucumis melo).Fig. mărul (Malus pumila). iar mai târziu. ridichi (Raphanus sativus). nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp. sorgul (Sorghum bicolor) etc. meiul african (Brachieria deflexa) etc.. lămâiul. praz (Allium parrum). smochinul (Ficus carica). lintea (Lens esculentum). coacăzul (Ribes sp. bob (Vicia faba) etc. ricinul (Ricinus communis).. trestia de zahăr (Saccharum officinarum).). Ultimii citați au încercat să sistematizeze cunoștințele actuale privind originea plantelor de cultură. măslin (Olea europea). 68. ceapa chinezească (Allium fistulosum). Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima). nucul (Juglans regia) etc. pătlăgeaua vânătă (Solanum melongena). prunul (Prunus domestica) și gutuiul (Cydonia oblonga). Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Caffea arabica).. sfeclă (Beta vulgaris). morcovul (Daucus carota). Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum). bananierul african (Musa ensete) etc. salată (Lactuca sativa). mazărea (Pisum sativum). mandarinul. Conform clasificării propuse de cei doi cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură: Europa: ovăzul (Avena sativa). inul (Linum usitatissimum). caisul (Prunus armeniaca).) etc. vița de vie (Vitis vinifera). bumbacul arborescent (Gossypium arboreum) etc.. 1998] Studiile privind centrele de apariție a agriculturii au fost strâns legate de cele privind centrele de origine a plantelor cultivate. păstârnac (Pastinaca sativa). Amintim câteva nume de cercetători cu preocupări în domeniu: botanistul elvețian De Condolle (1909). modificat de Puia și colab. 112 . hamei (Humulus lupulus). castravetele (Cucumis sativus). Asia de sud-est: portocalul. apoi discipolul său Jukovski (1964).. orzul (Hordeum vulgare). Centrele principale de origine a agriculturii [Harlan (1971). părul (Pyrus communis). zmeurul (Rubus idaeus).. ceaiul (Thea sinensis) etc. grepfuitul (Citrus sp. dudul (Morus alba). geneticianul rus Vavilov (1920-1940). Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea). secara (Secale cereale).

floarea-soarelui (Helianthus annuus). - Fig. [Primack și colab.. Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum). fasolea (Phaseolus vulgaris). Conform acelorași autori. pentru obținerea de alimente și bunuri materiale.renul (Rangifer tarandus)... tomatele (Lycopersicon esculentum) etc. tutunul (Nicotian tabacum). salinizare etc. bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc. cvasi naturale sau artificiale. cămila (Camelus dromaderus).oaia (Ovis aries). O parte dintre aceste plante de cultură sunt reprezentate și în harta de la fig. capra (Capra hircus). câinele (Canis familiaris). vaca (Bos taurus). creșterea lor în condiții naturale. găina (Gallus gallus). America Centrală curcanul (Melleagris gallopavo) și America de Sud . cămila cu două cocoașe (Camelus bactrianus) etc. Asia Centrală .asinul (Equus asinus). rața (Anas plastyrhyncha).iepurele (Oryctolagus cuniculus). 6. după anul 1965. 69. Particularitățile ecosistemelor agricole Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a diferitelor specii de plante.calul (Equus caballus).. Orientul Apropiat .. 69. bumbacul (Gossypium hirsutum). Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut. arborele de cacao (Theobroma cacao).). ardeiul (Capsicum annuum)..lama (Lama glama). porcul (Sus domestica). India și Asia sud-estică bivolul (Bubalus bubalus). destul de târziu. la secetă. cartoful dulce (Helianthus tuberosus).3. Africa . animale și microorganisme. fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve de germoplasmă. zonele de domesticire a principalelor specii de animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică . 113 . 2002]. bostanul (Cucurbita sp. China . Brazilia: maniocul (Manihot esculenta). albina (Apis mellifera). arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc.gâsca (Anser anser). 2002] Aceste regiuni adăpostesc și cea mai mare variabilitate genetică a speciilor spontane parentale. Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru obținerea de noi soiuri și rase pentru agricultură mai productive și mai rezistente la actualele schimbări climatice. fluturele de mătase (Bombyx mori). Arealele de origine ale principalelor specii cultivate [Garrison Wilkes citat de Primack și colab.America de Nord și Centrală: porumbul (Zea mays).fazanul (Phasianus colchicus). în scopul măririi producției primare (plante) și secundare (animale). porumbelul (Colomba livia). Europa . Regiunea mediteraneană .

prin creșterea eroziunii și scăderea fertilității. Muller (1976). este suma energiei biologice (munca omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și utilaje. în funcție de scopul pe care-l urmărește. inclusiv cea pentru fabricarea lor. Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. 1998]. străină acelei zone (alohtonă). 10% revenind culturilor agricole.) [Cox și Atkins. de regulă. iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara sistemului.). în primul rând. iar 20% pajiștilor. monoculturile. Această trăsătură lipsește agroecosistemelor. în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. Aceeași situație este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării. a ecosistemului agricol. Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale. capacitate de autoreglare. de exemplu.. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin aceasta dependentă de el”. Absența capacității de autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic. lucrările solului etc. în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice. număr redus de detritivore. specifice zonei biogeografice respective. energia încorporată în îngrășăminte chimice. în favoarea componenților utili (plante cultivate. 1998]. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat. fânețe. așadar. 1998]. nevie. fragmente de ecosisteme. Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. în timp ce. în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%. Odum (1971). 1979 citat de Puia și colab. Agrobiotopul este componenta abiotică.În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor agricole: Tischler (1965). animale domestice). Este un biotop transformat de om (fertilizări. în momentul de față. între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional. iar 21% pășuni. De aceea. Majoritatea agroecosistemelor sunt. din care 42% terenuri agricole. Aceste organisme sunt impuse de om. în savane 10-20% [Puia și colab. dintr-o singură specie. iar extinderea suprafețelor agricole se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. adică biodiversitate redusă. așa cum sunt. prin tehnici moderne. (2000) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. Aceasta se realizează prin sosirea de noi coloniști.5 miliarde ha). Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. biotopul agricol este similar cu cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală. agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători. speciile sunt autohtone. 114 . Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. biocenozele agricole sunt alcătuite. ceea ce implică o instabilitate a sistemului agricol. introdusă de om. Plantele și animalele nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză. irigații. cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari. Energia culturală. lanțuri trofice scurte.. Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole. În ecosistemele naturale.. Acesta ocupă circa 30% din suprafața uscatului (4. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%. Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea speciilor ce le compun. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară. producție de substanță organică mai scăzută. instabilitate ridicată. Ecosistemele naturale au. în cea mai mare parte. supune solul la presiuni tot mai mari. Puia și Soran (1987). Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. Cox și Atkins (1979) citat de Vântu. De aici rezultă că. mai ales celor simplificate la maximum. Scopul acestei acțiuni este creșterea productivității biologice. livezi și podgorii [Puia și colab. cu șanse foarte reduse în competiție cu un ecosistem natural. în stepele uscate și silvostepe 50-70%. pesticide etc. agricultura folosește cele mai bune biotopuri. în vederea întreținerii lui. Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură.

odată cu aceasta. prin cheltuieli energetice făcute de om. nu putem vorbi de o “foame” energetică a tehnologiilor agricole.4 ori. Fig. 1982]. Problema este că unele forme de energie utilizate în acest domeniu sunt foarte poluante. 2005] Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere vertiginoasă a producțiilor agricole însă. iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale. utilizarea pe scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană. Consumul de combustibil fosil din agricultură nu depășește. cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. spre deosebire de alte sectoare economice.Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole. a energiei electrice și a celei nucleare. în ansamblul economiei unei țări. trecerea de la tracțiunea animală la tractor și alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2. intensive și industriale sau industrializate [Puia și Soran. geotermică. 70. practicarea tehnologiilor mai puțin 115 . La numeroase lucrări agricole. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. solară. hidraulică. fluxul de energie este intensificat datorită introducerii energiei combustibililor fosili. dar pe de altă parte poluează mediul. câteva procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate scăzută. Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme [Mănescu și Ștefan. Așadar. a sporit și consumul de energie. creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie neregenerabilă. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului. fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor. Pe de altă parte.). derivată din biomasă etc. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice independente. Capitolul 7 CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de ecosisteme agricole. Soluțiile constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului. 70). producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale gratuite. Acestea trebuie menținute artificial. La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice și mai puțin cele ecologice.

org) agricultura are o contribuție de 17-32% în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases ./ha/an) 955 955 3. (2008) de la Universitatea Abeerden din Olanda (www. pentru unul de potasiu 0.000 kg boabe/hectar.2 kg. pesticide.7% îngrășăminte [Berca. numărul de kilocalorii investite sub formă de motorină./ha/an [Bel și colab. oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare. cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49. Metanul provine din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez. 2005]. numărul de kilocalorii din recolta obținută. amintită la începutul prezentului subcapitol. în Franța. pentru fabricarea.3% carburanți și 28. În tabelul 5 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța.GHG) produse de activitate umană. metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei. iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil [Mănescu și Ștefan.18 kg. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200 kg/ha. până în anul 2030. Conform datelor publicate de Bellarby și colab. Spre exemplu. semințe. dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea fertilizanților. De exemplu. după clasificarea propusă de Soran și Puia (1982). Continuarea fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze. Conform datelor FAO. De exemplu. mașini.2 kg de combustibil fosil. cantitățile de GHG din agricultură.greenpeace. în 103Kcal. pe de o parte. iar pe de altă parte. Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face prin calculul randamentului energetic (Re) după formula: Au Re = Im În care Au = ieșiri Im = intrări Acest indicator cuprinde.energofage.36). Sursele sunt atât directe cât și indirecte. dioxidul de carbon de la mașinile agricole și de la irigații. în anul 1972. în perioada 1990-2005. energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5. emisiile de CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%. 2001]. În ultimele decenii. metanul (CH4) și oxizii de azot (NOx). în cultură neirigată (Re = 2. într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1.000 kg boabe de porumb pe aceeași unitate de suprafață. distribuția și aplicarea unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil. Acestea trebuie să fie însă moderate. (1978) citat de Berca (2001)] Specificație Mașini Carburant Îngrășăminte Consum energetic (103Kcal.dioxidul de carbon (CO2). emise în atmosferă. Tabelul 5 Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța. Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în scopul extinderii suprafețelor agricole. în timp ce. Cele mai importante din aceste gaze sunt .. au fost în continuă creștere. Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți. electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). pentru un kg de fosfor 0. îngrășăminte. forță de muncă etc.055 116 % 11 11 35 . iar pentru un kg de pesticid 2. În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole.

579 955 8. adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub formă de recoltă. iar energia culturală este de natură biologică. dar producțiile care se obțin sunt. În medie. de soiurile mai puțin performante sub aspectul productivității etc.Semințe Irigații Insecticide Erbicide Uscătorie Diverse (electricitate. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă. Fig. Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și dăunători./ha/an Randament energetic 143 0 62 62 2. Energia suplimentară investită în aceste agroecosisteme este redusă. 71.1. Agroecosistemele extensive Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. de asemenea. scăzute. Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output). acest raport este de 1:10. prin intermediul omului și a factorilor naturali. pășunile și fânețele naturale și seminaturale. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice. de agrotehnica primitivă. în cea mai mare parte.766 60 20.36 2 1 1 28 11 100 - 7.660 2. transport) Total intrări Producție în chintale/ha 103Kcal. pentru o calorie energie culturală introdusă. 71 sunt prezentate sistemele de agricultură tradiționale: livezile și grădinile familiale.. sunt menționate și alte 117 . În fig.

apă) și regenerarea lor (sol. utilizați masiv în obținerea produsului finit. Creșterea exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină nerentabilă. Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea unei singure specii. apele freatice). pot fi comparate cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor. Această legătură între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un grad de poluare ridicat. sistemele primitive și tradiționale de agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. Puia (1977) definește agroclimaxul ca fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului. Creșterea producției se datorează și altor factori: folosirea de soiuri moderne. o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. irigații etc. numită agroclimax. ea fiind suplinită prin îngrășăminte chimice. în cele intensive se produce.2. peșterile. Recircularea și regenerarea completă a resurselor. 7.. realizată prin reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”. piele. Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. Din punct de vedere ecologic. podgoriile intensive etc. acvacultură. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. cantități însemnate de produse alimentare. Astfel. apă. producerea de îngrășăminte organice pentru terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. îmbunătățiri funciare. pentru obținerea unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală [Vântu.. Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia culturală introdusă din exterior sunt antientropice [Mănescu și Ștefan. plantaţiile pomicole. gaze naturale) la cea regenerabilă. le conferă un înalt grad de stabilitate. ameliorate. Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial. Șansa de supraviețuire a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali. ouă. CO2.criterii [Puia și colab. 2001] În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între terenurile cultivate și pășune. O2. 2002]. oase. CO2. dar și producția este de 3-6 ori mai mare. de consumurile sporite de energie culturală. de multe ori. produse lactate) și diverse materii prime (lână.. pene etc. Această separare artificială între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute. în ultimele decenii. suinelor. agroecosistemele industriale. 2005]. Aceste animale sunt crescute pentru producerea de alimente (carne. în această categorie de agroecosisteme. Existența ambelor 118 . Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1. cărbune. 7. În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate. O2). Agroecosistemele intensive Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip de ecosisteme agricole este 1.). Agroecosisteme industrializate În astfel de agroecosisteme se produc. bovinelor. O provocare pentru cei care practică acest tip de agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor fosili (țiței. de specializarea foarte îngustă a producătorilor. în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea păsărilor. sere de legume și flori. Spre deosebire de agroecosistemele extensive.3. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală (mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale. prin intermediul animalelor domestice.

iar cele “moderat degradate” au producții 119 . probabil. Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul. 2005]. Prețul acestor producții agricole record se regăsește. aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate.. irigațiilor etc. În ultimele decenii ale secolului XX. în menținerea diversității agroecosistemelor. la nivel global. în numai câteva decenii. compactare. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat atât cultivării de noi soiuri. sunt foarte poluante. Conform datelor ONU. ci petrolul și derivatele sale. iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală. economice. deșertificare. S-a constat că. solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. pe când în anul 1996 mai puțin de o cincime. Ecosistemele industrializate. fundamentul de bază al agriculturii. problema asigurării hranei devine un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. În felul acesta. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari. Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată antropic. Europa și Australia. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. activitățile umane au distrus un patrimoniu natural câștigat în mii de ani. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică. Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme agriculturii mondiale și implicit celei românești. Produsele agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională. Terenurile “puternic degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale. în anul 2020 se prognozează o creștere de până la 8 miliarde. și în supraexploatarea resurselor naturale. culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. Așadar. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale. din păcate. 10-20 tone la hectar pe continetul american. starea de agroclimax poate fi anulată. iar în Asia până la 30 de tone la hectar. organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării. populația planetei numără circa 6. demografice. superintensive. circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt depreciate (eroziune. agricultura a înregistrat succese incontestabile în domeniul producerii de alimente. Astfel. Astfel. în funcție de particularitățile ecologice. Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse îngrășăminte minerale. Funcționarea lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în proporție de 1%. Soluția producerii de alimente pentru viitor constă. sărăturare. este în suferință la scară planetară tocmai solul. Capitolul 8 ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII În condițiile creșterii demografice ale Terrei. pesticidelor.tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte ecosisteme. creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei fotosintetice. iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație. Datele ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa. impactul ambiental minim și alimentația sănătoasă a populației umane. În mod natural. ceea ce nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace. iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele) [Puia și colab. poluare cu îngrășăminte și pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor.. rezervele de apă continentală tot mai reduse.2 miliarde de oameni. Dovada cea mai clară a acestor realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. cât și utilizării îngrășămintelor. Dacă astăzi. agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor.

în funcție de capacitatea lor de asimilare a acestui element de bază. În ultima perioadă s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai avansată a solurilor. în perioada 1990-1994 ritmul anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0. Datele furnizate de Obaton și Bardin (1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate furniza trei tone de proteină animalului consumator.8%. care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung a alimentației globale. urbanizarea cere cele mai bune terenuri agricole. orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile terenuri agricole. De exemplu. toate acestea reclamând terenuri. a locurilor de muncă. torentul s-a transformat în pârâu“ [Vântu. Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele către zonele limitrofe.000 de indonezieni [Lester și colab. respectiv 60-80 kg în cazul lucernei. microorganisme. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor.3% anual. niciuna nu poate asigura salturi mari în producția mondială de alimente. producțiile pe terenurile degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile neafectate. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei locuințelor. Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a lor. În mod plastic se spune că “deși conducta nu a secat încă. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor. În anul 1996. O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea culturilor de leguminoase. Așadar.și microelemente etc. Câteva decenii la rând. peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om. În Statele Unite.. Foarte grav este faptul că adesea. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de proteină și în îmbogățirea terenului în azot. apă. macro. 1996]. Istoric vorbind. Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al celor două elemente nutritive vegetale majore. unde provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor. zonelor de recreere etc.scăzute. în Statele Unite. Aceeași utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în materie organică. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între elementele esențiale ale solului: materie organică. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu agricultură avansată. deci la tulburări în viața ecosistemelor. transportului.. fosfor și potasiu s-a reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. De exemplu. 2000]. se impune cunoașterea câtorva 120 . nu mai are suport în realitate. între anii 1980-1984 cu 1. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din circuitul agricol a celor mai bune terenuri. Dacă în perioada 1950-1984. în Japonia producția de orez de 4. Java pierde anual pentru urbanizare 20. un hectar de culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei. prin fertilizările masive cu azot.5%. cele mai fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și numai 18% în zonele rurale. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura scoaterii temporare din circuitul agricol. insecte. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac vine să confirme această temere. dacă avem în vedere că cerealele reprezintă. cantitatea de proteină obținută pe un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar. Deși noutățile tehnologice continuă să apară.7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378. Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă. Evoluția producției de cereale este un barometru util al securității alimentare mondiale. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în următorii 25 de ani. creșterile spectaculoase de producție din anii ’70 – ’80. În anul 1990. direct sau indirect. astfel de acțiuni au luat amploare în anul 1989. recoltele de cereale au crescut cu 2.000 hectare teren agricol.. această tehnică ocupa o treime din suprafața cultivată a țării. Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei.

Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau submers. Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus. respectiv a cărnii de vită în special. un kg telemea de vacă – 3. 40% din aportul energetic al regimului alimentar american sau francez provine din grăsimi. procentul recomandat este de 30%.730 calorii. dar din aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om. ar putea disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni.7% din producția netă a globului.800 calorii pentru bărbați. iar pentru un kg de carne de porc se consumă 4 kilograme de cereale. Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește subnutriție. Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și animală consumate de om reprezintă 0. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. un kg carne de vacă semigrasă – 1. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate. Acest mod de abordare este însă eronat. de castraveți – 130 calorii. Un kilogram de carne de pasăre sau de pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale. Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996).310 calorii. Din producția mondială de cereale. În anul 1970. salam de Sibiu – 5. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se consumă 7 kg de cereale.000 calorii. 38% este alocată pentru hrănirea animalelor. producția agricolă reprezenta 9. oceanele şi pădurile.790 calorii. Omul poate modifica lanțurile și rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale. un kg.greutatea.parametri ai acesteia. suficiente pentru hrana a 2/3 din populația Indiei pe un an de zile. un kg de parizer sau polonez – 2. Suprafaţa ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale.950 calorii. un kg ou integral – 1. un kg. unde se practică pescuitul şi vânătoarea. un kg carne de oaie – 1. Astfel. un kg carne de iepure . în timp ce. hrana de origine animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. respectiv 2. s-ar economisi 105 milioane tone de cereale. reprezintă suprafaţa de nutriţie. sau 80 de kilograme de iarbă verde.2 x 1010 t/an substanță uscată.1. dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se exprimă numai prin cantitate de energie. iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea de malnutriție. Pentru a avea o imagine asupra conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă integral – 650 calorii.250 calorii.3% din producția primară terestră.200 calorii pentru femei. Conform normelor FAO și OMS. un kg de cartofi noi – 800 calorii. Există însă și plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată. iar cealaltă jumătate în oceane.040 calorii. [www. pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. doar o mică parte este utilizabilă de către om sub formă de hrană. din această cantitate imensă de producție primară globală netă. un kg de morcovi – 400 calorii.ro/Tabel Calorii Alimente. o modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne în general. Producția primară netă a globului se ridică la 18. un kg carne de găină – 1.740 calorii. 2000]. care pot înlocui parțial consumul de produse animaliere [Berca. Câștigul ar fi dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de oameni care suferă de inaniție. crap – 1. un kg de varză – 250 calorii etc. un kg carne de miel – 2. consumator secundar (consumă erbivore) și consumator terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). ceapă verde – 200 calorii.340 calorii. ci și prin calitate. Aceste nevoi se referă la adulți. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă alimente de origine vegetală). din care jumătate se regăsește în mediul continental. carne de porc semigrasă . un kg de ardei gras roșu – 390 calorii. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de supranutriție. conservă de pește (crap în sos tomat) – 1. adică la cel al italienilor. Cifra de mai sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat.php].600 calorii. 121 .420 calorii.2. de unde omul îşi procură hrana zilnică. un kg de salată verde – 150 calorii.950 calorii. Aici sunt incluse şi mările. aportul energetic minim prin alimente este de 2. În tabelul 6 este prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii.

64 ha. Capitolul 9 SISTEME DE AGRICULTURĂ Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de agricultură.56 miliarde de hectare. în anul 1981.41 ha. a început declinul.Suprafața agricolă mondială este de 4. ceea ce reprezintă 34. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură: 122 . De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0. suprafața agricolă medie per individ era de 0.4 milioane hectare de teren arabil (63%).9% din suprafața uscatului. Agroecosistemele din cea de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării și chimizării agriculturii. 2000]. După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990).01 ha). din anii ’60 ai secolului trecut. Australia – 3. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora.323 hectare. pot fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne. cu diferențieri mari între continente (Asia – 0. în anul 1990 [Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii. ca urmare a sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori. valori superioare mediei mondiale [Vântu. În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14. iar cea agricolă de 0. Este așa numita agricultură industrială sau industrializată. cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere masivă a populației. Lumea a început să intre într-o nouă eră. Soluțiile gândite de organismele internaționale abilitate și de oamenii de știință vor fi prezentate în următorul capitol al cursului nostru Ecologie umană.18 ha. Conform datelor FAO. Tabelul 6 Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări.8 milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9. vom constata că principalele categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială. 1994] Țara Canada Statele Unite Uniunea Sovietică (CSI) Australia Franța Turcia Mexic Japonia China Brazilia India Bangladesh Kenya Tanzania Haiti Media mondială Consumul de cereale pe locuitor (kg) 974 860 843 503 465 419 309 297 292 277 186 176 145 145 100 323 Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale.

apărute în ultimii ani la noi în țară. cum mai este numită. consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii prezenți în sol. în detrimentul celor naturale. În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor. Cauza principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în ultimul deceniu. iar procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice globale. până la apariția revoluției industriale. 2000]. aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent. Sistemele agricole tradiționale. omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și atacurile dăunătorilor fitofagi. prin: extinderea terenurilor agricole. organice) integrate Fig. care a permis creșterea productivității agroecosistemelor. pe lângă cea umană. folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice. în aceste sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de sinteză. organice).. așadar. ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de activitate. introducerea rotației agricole. se poate afirma că. acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al proceselor naturale. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă. 2001]. 72) elimină erorile din unele manuale de ecologie. Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. ea fiind 123 . Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este în medie de un hectar. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură.integrate și ecologice (biologice. În aceste sisteme agricole. introducerea unei forțe suplimentare. omul poate obține în medie 150 kcal/an/m2 [Vântu. în marea lor majoritate [Puia și colab. Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale lumii. tradiționale SISTEME DE AGRICULTURĂ industriale moderne durabile ecologice (biologice. 72. au dăinuit 4-5 milenii. 9. introducerea muncii animalelor în agricultură. utilizarea dejecțiilor animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. De aceea. consumatorii primari (erbivorele domestice și omul). Astfel. Această legătură foarte strânsă între plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele naturale. În scopul creșterii eficienței cultivării. odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea animalelor domestice în muncile agricole. Sisteme de agricultură tradiţională Agricultura tradițională sau de subzistență. a apărut în antichitate. iar mai târziu a asolamentului. apărute în zona temperată. în special cea care privește agricultura ecologică. Prin cultura plantelor în sistem tradițional.1. între trăsăturile definitorii ale acestora. obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a raselor de animale mai productive. sistemele tradiționale de agricultură au un pronunțat caracter ecologic. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii primari (plante cultivate).

Așa sunt. pe suprafețe destul de mari. 1980]. înseamnă înlocuirea proceselor biologice. agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile. Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide. În ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți. eco-biologică [Vlăduț și Popescu. îngrășăminte și combustibil are o multitudine de deficite ecologice. afectând și microorganismele din adâncime. 1998]. Sisteme de agricultură industrializată Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost posibilă odată cu revoluția industrială. mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor agricole. dar şi efecte negative asupra mediului. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. 9.4 hectare. (2002): Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și al altor substanțe în ecosistem. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă. În aceste sisteme agricole industriale. recoltele medii sunt de circa 2. Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp deschis. Agricultura industrială. iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0. un echilibru biologic complet diferit față de cel inițial. Este cunoscut faptul că. Acest tip de agricultură este din nou practicat și în România. diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente proaspete în tot timpul anului..2. în aceste sisteme agricole a fost introdusă “mica mecanizare” și pesticidele. tehnică și științifică din a doua jumătate a secolului XX. Sisteme de agricultură modernă Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol.300 kcal/an/m2. de exemplu.. 1980. În ultimele decenii ale secolului trecut. eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul urban. populația microbiană a solului este alcătuită din numeroase grupe de microorganisme.. în sere pentru legume și flori. în livezi. cum sunt denumite de Puia și colab. Entomofauna utilă. Numeroase experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine [Prică și colab. în vii. Astfel. cu procese nebiologice. 2001]. acestea se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. Se instalează astfel. pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor în crescătorii. specifice ecosistemelor naturale. iar cele rezistente proliferează. Prin aplicarea repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului. Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole. în complexe industriale de creștere a animalelor. Este așa numita agricultură țărănească. sisteme agricole industriale se încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate. în special tehnologică. îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului. fiecare având rolul său ecologic. cu ajutorul plantelor fixatoare de azot. prin consumul impresionant de pesticide. spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică pradă-prădător și pradă-parazit [Puia și colab. 9. cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în descompunerea 124 . în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul pesticidelor. Pesticidele ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile dispar. măresc agresivitatea pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului. inofensivi.2. Tămaș și colab. în ecosistemele industriale. mecanizarea și chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea producției agricole. detergenții care însoțesc adesea substanțele active ale diferitelor pesticide.1. Din punctul de vedere al aportului energetic.specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. bazate pe energie convențională.

în completarea cu proteină a furajelor). Deși la început rapoartele oficiale britanice negau faptul că ESB se poate transmite la om. îndeosebi de insecticide. în anul 1985. în China. În cazul animalelor. unul foarte atrăgător dar în detrimentul calității. din 29 de orașe luate în studiu. conservanți. în favoarea câtorva soiuri moderne cu productivitate și uniformitate mare. proces numit eutrofizare. În anii ’80. Se poate remarca apariţia unor noi virusuri şi bacterii datorită hranei nenaturale (pulberi din oase şi din resturi de carne provenite de la animale moarte de diferite boli. prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate. apariţia canibalismului. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. ESB face parte dintr-o familie de boli degenerative ale creierului care afectează omul și unele animale domestice și sălbatice. Cei mai afectați sunt fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. indiscutabil. circa 10. . înmulțirea neprevăzută a unor specii. este de asemenea afectată de pesticide. Un astfel de virus este cel care produce boala vacilor nebune (encefalopatie spongiformă bovină . Aceste măsuri au condus la creșterea vulnerabilității culturilor agricole.Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor.000 de fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide [Johnson. Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 9). de unde ajung în alimentele oamenilor și ale animalelor. Foarte multe soiuri tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură. Restrângerea biodiversității. prin intoxicare cu pesticide și moartea lor [Ionescu. Pesticidele sunt absorbite în diferite proporții de către plante. Astăzi. Un studiu efectuat în SUA. la factorii de stres biotici și abiotici. condimente etc. insecte utile și diverse viețuitoare. Aspectul comercial al produselor este. circa 80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. Au supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate. s-a recunoscut oficial că sunt victime umane ale unei boli cerebrale noi. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din agricultură. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost distruse numeroase specii de microorganisme. Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor un gust fad. iar în jumătate dintre acestea valorile admise erau depășite. Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. legată de boala vacii nebune. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut epidemii şi chiar pandemii.detritusului. hormonii și antibioticele trec în carne sau în produsele animaliere. De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10. dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). datorită utilizării de pesticide nebrevetate. 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat doar de 120 de specii agricole. Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe suprafața utilă. 1982]. redusă. Acest mod de hrănire artificial și nesănătos a început să fie folosit încă din anii 1930 și a devenit o regulă în fermele zootehnice din întreaga lume. în anul 1995. Diversitatea genetică. a fost. melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere. nespecific. Se poate transmite la om prin consumul cărnii de la animalele bolnave sau prin mușcăturile animalelor de companie care au consumat astfel de carne. 25% himenoptere și 14% coleoptere. 1995].000 de specii de plante pentru producere de alimente. precum şi creşterea extremă a agresivităţii. În anul 1993.) folosiți în industria alimentară. 1995]. Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea apelor în nutrienți. Este afectată biodiversitatea interspecifică. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți sintetici. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge pe suprafața destinată [Pretty. în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor. ierbos. prin fluctuațiile apărute în diferitele populații. arată că. Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice. Sunt experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M.ESB) care a apărut în Anglia. cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară. de asemenea. în 1996. ca urmare a folosirii abundente a substanţelor chimice. Perioada de incubație 125 . intraspecifică.

(infecție . sterilitatea animalelor crește datorită stresului. Studiile arată că. apoi lăsați în libertate. fermierii folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate. recoltele distruse aproape s-au dublat. rezultatele agriculturii industrializate. Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv.. 126 . vector la malariei.sanatate. Astăzi. din care acesta face parte. Brown și colab. era de 7%. Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. toţi s-au imbolnăvit și au murit de diferite boli infecţioase şi degenerative. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de la 182 în anul 1965.000. prezentate în capitolul 9 sunt. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat în numai doi ani la 1. org/boli/bse_esential. În sistemele de agricultură industrială. în SUA. datorită rezistenței țânțarului la insecticide [Farah. Situația critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra. s-a constatat degenerarea sistemului imunitar. După 44 de ani (1989).html]. prin metode directe de combatere. ajungând la circa 13% din producția agricolă [Pimentel și colab. industriale. cu costuri uriașe.). numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de milioane de cazuri. . (1995) afirmă că. etică şi alte domenii. . în sintagma biosferă durabilă. 1992]. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel. la circa 900. depunerea ouălor etc.5 miliarde de dolari. au arătat o creștere extremă a agresivității. unele verigi ale lanţurilor trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. cu preponderenţă cancer. cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte modalități de combatere a parazitului. ceea ce a determinat guvernul indonezian să retragă subvențiile pentru pesticide. se cunoaște faptul că distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive. În complexele industriale de creștere a animalelor. care constituie nucleul agroecosistemului. prin apariția formelor rezistente. reproducere. Deja au fost sacrificate milioane de vite. Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor de pesticid și apariția de molecule noi. de luni sau ani. Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile prezentului. 1993].Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire. Utilizarea nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de cazuri la numai 40. atât pentru sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. în anul 1945. dată fiind perioada lungă de incubație și multele necunoscute legate de această boală. numeroși specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare. De aceea. Aceste animale au devenit rezervorul a numeroși paraziți și boli infecţioase. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de miliarde de dolari în țările industrializate. în unele zone ale Asiei. Datorită acestei perioade lungi de așteptare. La control. numai în India. apoi s-a răspândit în agronomie. 9. pentru fabricarea altor produse fitofarmaceutice. deși se foloseau de 10 ori mai multe pesticide. Nu există niciun tratament care să vindece aceste boli.Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. Conceptul de durabil (sustainable) a apărut în ecologie. dintre care multe transmisibile şi la om.2. Sisteme de agricultură durabilă Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale. în bună parte. Specialiștii prognozează că. producând astfel dereglarea ecosistemului. pentru a obține efectele scontate. ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor de pesticide. în anul 2000. Animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal. tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură. singura măsură la depistarea unui animal bolnav este sacrificarea și incinerarea tuturor vitelor din cireadă. proporția recoltelor distruse de insecte.2. În timp. În fermele zootehnice. fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali. evoluția lor conducând întotdeauna la deces. Astăzi. fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare.apariție simptome) este foarte lungă. s-ar putea ca în viitor să apară numeroase cazuri de îmbolnăvire cu ESB [http://www. practicate de la jumătatea secolului trecut încoace. iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane.

care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia mondială de cereale. Această metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față de nutrienți.2. programele de fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime. în scopul încorporării 127 . Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de îngrăşăminte. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în continuă creștere [Puia și colab.2. agricultura durabilă este “Un sistem care se poate autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului. ecotehnicile. Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi.. În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura durabilă. care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul”. susțin reciclarea resurselor. Sisteme de agricultură integrată Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al paraziţilor. bucolică. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor este integrată într-un sistem mult mai complex. deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți. practicile culturale. Prin urmare. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele agricole industriale. Berca și Roman (1991) consideră că “schemele agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare. cu cheltuieli moderate de energie. Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate. reduc consumul de energie culturală. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură primitivă. protejează integritatea solului. prin intermediul acestor mijloace. în etapa actuală de evoluție a societății omenești. În spiritul acestui curs. ci pe baze raționale. specifice agriculturii durabile. 1998]. 9.. fără a deranja mediul înconjurător. jumătate din populaţia lumii are asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. din care fac parte și alte metode de fertilizare și de fitoprotecție. în sistemele de agricultură durabilă includem: sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică. în condiţiile menţinerii producţiei la un nivel ridicat. ecotehnologia și ecotehnica “reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural.Conform Congresului SUA [Carlier și colab. În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute.1. În concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005). Se apreciază că. În ultimul timp se utilizează tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere. 2001]. Cifrele acestea sumare şi aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă. cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste. Ecotehnologia agricolă presupune „cunoașterea și aplicarea metodelor și mijloacelor necesare în toate procesele de producție. o strategie de managamant care să ajute producătorul să aleagă soiurile și hibrizii. Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și pesticidele. Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament. a ambianței umane sau a umanității. dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. respectă echilibrul ecologic. 1989]. pentru dezvoltarea societăţii [Cotigă. înlocuirea totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este realistă și nici posibilă. prezenți în aceste materiale. care să minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel susținut de producție și de profit pentru fermieri”. în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se substituie mediului natural”. cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător” [Ionescu. biologică). 1998]. ușor degradabile.

Chiar și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. întrucât aici obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților. cu exces de umiditate. Efectele benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat. chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli. Desigur că. măzăriche. O cultură de leguminoase poate fixa în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). Astfel. La stabilirea succesiunii culturilor se ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. acolo unde terenul este înierbat. de asemenea. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii. (1991) arată că. un mijloc important de fertilizare şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani. pe suprafețe restrânse. stabilirea PED este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului.5% se va renunța la stropire. sterilizarea solului cu abur în sere. În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci. La prun. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED). din cauza manei și a gândacului de Colorado care le sunt comune. atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare. 10. dacă este de 1. cultura de varză nu se va înființa pe terenuri cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar. Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului. De exemplu. adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim. nu va fi amplasat pe terenuri joase. ci în menținerea nivelului de atac la un anumit nivel. igiena fitosanitară.. Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată.000 specii de insecte si acarieni [Berca. Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de pesticide şi implicit reducerea poluării. deoarece pragurile acceptă un număr de buruieni. Speciile preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin. iar pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro. muștarul etc. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a 128 . atacul a fost mult mai redus față de ogorul negru. înseamnă că PED la E. care favorizează boala.. De exemplu.). dar pot folosite și alte specii precum – secara. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice. Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol [Rusu și colab. odată cu lucrările de bază. o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. 1993]. mazăre. PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea critică. costul pesticidelor.. fertilizări corespunzătoare. a prețului de valorificare a produsului finit. caisul fiind foarte sensibil la apoplexie. a combustibilului. De aceea. recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc. Primăvara. Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea cultivării porumbului după porumb. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a terenului. schreineri este 2% fructe atacate. a muncii vii. păstrarea mai bună a diversităţii. sistemul de întreținere a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor (Laspeyresia pomonella). Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente chimice sau la reducerea acestora. 2000]. dacă o stropire cu insecticid împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro. Dacă atacul este de 3% se va executa tratamentul.lor în sol. 200 specii de buruieni. Astfel. sulfină etc. adică limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. Studiile făcute la măr de Ciurdărescu și colab. 2005]. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași solă se va face doar după patru ani. fiecare teren cultivat deține o rezervă biologică de paraziți. în funcție de cultura premergătoare. floarea soarelui. prezentă la monoculturi. ca pe o ultimă variantă de apărare. boli şi dăunători. ceea ce conduce la secătuirea solului în elementele respective. etc. Utilizarea leguminoaselor este. rotația culturilor. rapița.

În Marea Britanie. a celor care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi). utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. utilizarea extractelor vegetale antimicotice. a condus la 129 . Este foarte important ca stropirea să fie făcută la momentul optim. fenologia plantei. Același autor ajunge la concluzia că.2. în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună [Maxim. în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii: . 1995].Reducerea drastică a pesticidelor.La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu: Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis..Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători. consumul de soluție la hectar este diminuat semnificativ. rezistența soiurilor etc. Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la sol.c.. Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul de contradictorii [Mănescu și Ștefan. în livadă. analize. prognoze și evaluări. Se vor lua în considerare .3 – Relații complexe). Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli. 1997].pesticidelor. .Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic. Equisetum arvense) inhibă total germinarea conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) “in vitro”. Daucus carota. . Urtica dioica. rezerva biologică a parazitului. prin efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții de strictă necesitate. utilizarea feromonilor și a păsărilor insectivore. Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul fără lucrări (no tillage).. cea ecologică.Complexarea tratamentelor fitosanitare. Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea masivă a pesticidelor. cu rezidualitate ridicată. cu efecte secundare nedorite. Eficiența tratamentului poate crește astfel.2. 2005]. 9. adică introducerea în soluția de stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai larg de acțiune. Primula officinalis. În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile economice de dăunare. . Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme. O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale solului etc. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme.Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție echilibrată (vezi subcapitolul 3. a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice. Juglas regia. în general a pesticidelor care afectează echilibrele ecologice..2. prin utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în stadiile vulnerabile ale acestora. remanența pesticidelor. cantitatea de fungicide pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al pomilor la măr (Diaphora perniciosa f. crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură. Sisteme de agricultură ecologică Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză. de la 50% la 90% [Pretty. Cannabis sativa. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor emise de specialiști.2. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim de tratament. uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică). . Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură.Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. în locul celor aviatice.ecologia parazitului. . Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea tasării solului. în urma diferitelor observații. . Maxim (2005) constată că unele extracte apoase de plante (Armoracia rusticana.

) Generalități Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide. se adaugă alte numeroase dezavantaje. în ţările cu o agricultură biologică semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată. A. Organismele modificate genetic și derivatele lor sunt interzise în acest tip de agricultură. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg. Din punctul de vedere al agriculturii. întrucât nu interesează sănătatea mediului.intoxicarea permanentă a populaţiei. La acestea. cu metodele şi procedeele intensive. biologică sau organică) se deosebește fundamental de celelalte sisteme de agricultură. îngrăşăminte. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense. nu vin de la agricultura organică ci de la cea industrială. regulatori de creștere. Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic. consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la opțiune. de pildă. antibiotice). Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot atât de simplu. împânzite de ferme 130 . Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase. Este mult mai simplu într-o plantație de măr. toată hrana omenirii însă alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de agroecosisteme. La produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la furcă la furculiță. confirmă cu prisosință acest lucru. Este important să menționăm faptul că. nu se susține. dar aplicate la nivelul minimului necesar. Tehnologiile organice nu pot asigura. a contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș. stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii. să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide. deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor la sistemul ecologic de cultură. ci dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator. Agricultura ecologică (biodinamică. boli de piele grave etc. a determinat guvernul SUA să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării. din toate punctele de vedere. a surselor de apă dulce. legată cu neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire. decât să urmărești îndeaproape evoluția paraziților fitofagi.a. în scopul refacerii solului. cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect. Este adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea acestui tip de agricultură. cea care integrează metodele şi procedeele agrotehnice blânde. stimulatori. În plus. consecințele pe termen lung. Istoria agriculturii biologice a început în Europa. a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. Obținerea certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape. alergii. În privința ponderii celor două sisteme. în acest moment. prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și la capitolul 8 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii). la începutul secolului XX. Din capitolul 8 al prezentului curs am reținut că. ocrotitoare de mediu. Principalele argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. a oamenilor. mai cu seamă la fermierii care întrebuinţează aceste substanţe. cu o creştere alarmantă a frecvenţei bolilor degenerative (cancer. întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla “ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. riscurile majore pentru bunăstarea și sănătatea Planetei.). agricultura în sistem industrial este mult mai ușor și mai comod de aplicat. să cântărești și să evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare. Pe cealaltă parte. Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de pesticide. prezente și viitoare. prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură. Agricultura integrată a funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică. distruse de chimizarea nesăbuită. presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică pentru producător. ci doar profitul imediat. Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă mai dificilă și mai îndelungată. Situația actuală a terenurilor agricole. eroziunea alarmantă a solurilor. a speciilor de insecte utile.

institutii specializate. unul dintre obiectivele acestui tip de agricultură. în toată lumea. ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. b. Elemente componente ale agriculturii ecologice a. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt mai reduse. intensiv.agricultura-ecologica. la agricultura ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni . intens chimizată. menționez că există studii care infirmă acest lucru. se va inventaria fauna folositoare din zonă etc. La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la stat. prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor convenţionale. 7% substanţe organice. colembole. (2007) de la Universitatea din Michigan. comparând producțiile sistemului convențional. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii. El este format din 45% substante minerale. Trecerea de la agricultura convenţională. 25% aer şi 23% apă. în Occident. Aceasta este denumită perioadă de conversie. dar mai ales râmele principalul indicator al vieţii biologice din sol) doar 1 %. Înființarea lor în zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului. Din acest 5%. Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici. Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole. trăieşte şi poate muri. Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi subcap. cârtiţe. în aceste unităţi de producţie se va face sub îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor competente. pomii şi arborii răzleţi se vor menține sănătoşi. al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se cresc animalele. nematode. care se naşte. în funcţie de o serie de factori. Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică. microflora (bacterii. și ne vom schimba percepția față de temerile producătorilor de chimicale și semințe transgenice. ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www. Badgley și colab. Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul Ministerului Agriculturii. 10% rădăcini de plante şi 5% flora şi fauna solului. Deși are doar șapte procente. consumatorii preferă aceste produse. În ultimii ani s-au înființat.) Ameliorarea solului Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol. magazine specializate pentru vânzarea produselor ecologice. Se vor planta perdele de protecţie. Substanţa organică este formată din 85% humus. iar fauna (protozoare.ecologice. Tot mai mulţi medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de agricultură biologică. mediul înconjurător se va păstra curat. cu privire la securitatea alimentară a planetei. substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii. 9. acarieni. Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru întreaga planetă. Solul este un organism viu. uniuni. La fel se pune problema și în cazul animalelor.2. care asigură controlul permanent al calităţii produselor. miriapode. cooperative cu acest obiect de activitate. Cu alte cuvinte. cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii) ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția agriculturii convenționale.ro).3). Sondajele de opinie arată că. crustacei.3 ani). actinomicete. în care grija față de sol și față de mediu este primordială. iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. culturile agricole se vor amplasa acolo unde găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. iar biodiversitatea va fi conservată. Activitatea.) Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu În preajma fermei ecologice. Au apărut legi drastice. B.. Fără aceste componente ale solului 131 . Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice. există o legătură foarte strânsă. alge şi ciuperci) reprezintă 4%.

. ca şi cele din producţie proprie. . Cercetările efectuate în diferite țări arată că. utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive.) Sămânţa şi materialul săditor 132 . anglo-saxonii au denumit aceste sisteme de cultură. concomitent cu reducerea rezervelor biologice ale paraziților etc. granit.Completarea necesarului de microelemente. nămolului de la staţiile de epurare şi a composturilor menajere. revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit număr de ani. prevăzute în legislație. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna. care să permită valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. Acestea sunt naturale. Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale. Pentru evitarea erorilor de supradozaj a azotului. e. prin folosirea de agregate uşoare și prin practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. se vor calcula cu atenţie dozele optime. agricultură organică. nu trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere.. . În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar nici a urinei.Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului.Evitarea compactării solului. La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă. succesiunea culturilor în timp și spațiu este o verigă tehnologică hotărâtoare.cel mai important îngrăşământ şi ameliorator de sol din agricultura biologică. datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității solului.) Folosirea îngrăşămintelor Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este de preferat ca ele să provină din resurse proprii.nu putem vorbi de o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. chiar și în cazul fertilizanților organici. Solul se va lucra numai la umiditatea optimă. Utilizarea îngrășămintelor chimice este interzisă. alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate. Pentru corectarea pH-ului se vor folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică. iar îngrășămintele verzi din lupin. cultura de soia poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar. plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare superficială. culturi succesive. se va face prin administrarea de făină de rocă odată cu gunoiul de grajd. d). Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante leguminoase. proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători. Paiele cumpărate de la alte întreprinderi. îngrăşăminte verzi. Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt. . acesta va fi menținut acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate. sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg NPK la hectar.Administrarea sistematică de gunoi de grajd . tufuri vulcanice. de exemplu. fecalelor. Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus sunt: . a gunoiului de pasăre.Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7). Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd. c. Utilizarea îngrăşămintelor minerale se va face numai în completarea celor organice. Asolamentul În cadrul unei ferme ecologice. alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc. greu solubile și trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură. Pentru a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă. mulcire etc.

Metode preventive Ca și în medicina veterinară și umană. asolament armonios. de culoare galbenă. tăierea unor părţi din planta atacată (făinare. pH-ul. strângerea fructelor mumifiate. văruirea pomilor de două ori pe an. sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi biologice certificate. păduchi. Le menţionăm pe cele de bază: alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură. de exemplu. se pot obține rezultate foarte bune. impotriva muştei cireşelor. instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani. secetă etc. la gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum). se interzice utilizarea pesticidelor de sinteză chimică. scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă. cu multe leguminoase. instalarea de benzi argintii.) Controlul bolilor şi al dăunătorilor In agricultura ecologică. dăunători. Metode curative de combatere Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive. cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia prin perdele de protecţie. lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul.minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică a plantelor la boli și dăunători. Mijloace fizico-mecanice strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi. răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei. cel mult se combat. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura ecologică.). împotriva lor nu se „luptă" (nu se declară război). sau plase. strângerea cuiburilor de omizi. Mai întâi se va recurge la metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului).) și distrugerea lor prin ardere. preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli. ger. apoi se va trece la cele cu efect de omorâre.În principiu. muştei morcovului şi a musculitei albe. practicarea culturilor asociate. strivirea ouălor sau chiar a unor omizi. strângerea zilnică a fructelor căzute. cuiburi pentru păsări. Pentru controlul paraziților în agricultura biologică. focul bacterian al rozaceelor etc. instalarea de capcane cleioase. toamna şi primăvara. metodele preventive sunt cele mai importante. structura.). Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat genetic. iradierea sau tratarea acestora cu microunde. semănatul sau plantatul la epoca optimă. ci ei se controlează. opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat sau pentru hrana porcilor. instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură. succesive şi ale celor acoperitoare de sol. Exemplu: 133 . fertilizarea organo . paraziții nu se „stârpesc". igiena fitosanitară. activitatea biologică. Se interzice tratarea chimică a seminţelor. utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și biotici (boli. ca sperietori împotriva păsărilor. dar netratat chimic. strângerea plantelor bolnave. f. gândaci). adăposturi etc. În anumite circumstanțe. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care reglementează agricultura ecologică. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro". se poate folosi însă și material biologic convențional.

2902/1991 din 24 iunie 1991 privind metoda de producție agricolă 134 . celuloză. împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor. acarieni prădători. eficace. salvie. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea buruienilor. buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare. distrugerea virusurilor prin termoterapie etc. împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. [Morar și colab. asolamentul (alternarea buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive. numită şi combatere biologică semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi. îmbunătățește structura solului. ciuperci). ceapă. Reglementări internaționale și naționale privind producția agricolă ecologică Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției organice.) Controlul buruienilor Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură. utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo unde este posibil. cimbru. înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme. trandafiri etc. În Europa. levănţică. fructe tuberculi ş. Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă. bazele agriculturii și producției ecologice au fost puse prin Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. bacterii. omizilor. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă. Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor (soiuri cu dezvoltare rapidă). dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile. Desigur că.permanganatul de potasiu. când plantele sunt sensibile la îmburuienare. instalarea de capcane feromonale. cu preparate obţinute din anumite microorganisme vii (virusuri. Mijloace biotehnice instalarea de capcane biologice: părţi de plante. Constau în combaterea unor dăunători. Exemplu: piretrina (insecticid natural extras din anumite varietăţi de crizanteme). folosirea mijloacelor microbiologice de combatere... Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea azotului și contribuie la solubilizarea acestuia. atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost: buburuze. mentă.). nepoluate. ţelină etc. Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele preventive. pe sol. folie. pătrunjel. g. În Statele Unite s-a elaborat Programul Național Organic. țesături etc. păduchilor ţestoşi și lânoşi etc. în beciuri şi depozite. capcanele se strâng şi se opăresc. mulcirea solului (se pot utiliza diverse materiale: hârtie. Sunt moderne. C. dacă acestea din urmă nu dăunează. preparate care îndepărtează dăunătorii. în relația cu buruienile).4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de frunză timp de 2-3 luni. buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. în timp ce. Mijloace biologice („viu contra viu"). crăiţe. dar încă destul de scumpe. ci printr-un complex de măsuri. 2005]. înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și dezvoltarea buruienilor etc. sănătoase și cu principii nutritive superioare. alegerea parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile). săpunul de potasiu (1-3%) utilizat în combaterea acarienilor. buruienile pot fi folosite sub diferite forme (hrană.. viespi parazite etc.). refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali ai insectelor fitofage. folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură. conduraşi. eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie. în sol.a. pelin. preparate care omoară dăunătorii (insecticide). În plus. Buruienile vor fi combătute în primele faze de vegetație. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată în apă fierbinte (0.

Pe baza legislației europene. Pentru o bună informare a consumatorului. pentru a include producția animală. prin completarea fișelor de înregistrare.U. 417/110/2002 modificat prin ORDINUL nr. 62 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.un an. Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice. normelor metodologice referitoare la aceste aspecte.O. pentru pajiști și culturi furajere . a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță Agricolă (ANCA). . pentru păsări pentru producția de ouă 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile). 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. distribuitor sau comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma. permit obținerea certificatului de produs ecologic. procesator.Ordonanța Guvernului României nr.un an.2007 pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și de la asociațiile de producători de agricultură ecologică.șase luni. pentru rumegătoare mici și porci . .03. pentru vitele de carne .G nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și dezvoltare rurală (DADR). de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control. producția și agricultura ecologică din România este oficializată prin: . sigla “ae” care reprezentă garanția că produsul este obținut prin agricultură ecologică. La acestea se adaugă reglementările Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). 417/2002 și 110/2002 ale ministrului agriculturii. . .ORDIN nr. 317/190 din 28 iunie 2006 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii. etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform Ordinelor comune nr. În lucrarea “Fermier în Europa – perspective ale satului românesc în Uniunea Europeană” editată de Ministerul Integrării Europene. 417/110/20024 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice.doi ani. importator. pentru animale de lapte . 219 din 21.șase luni. Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani. Înregistrarea activității ca producător. Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la regulile de producție ecologică. Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de Ministerul 135 . 2092/91 privind metoda de producție agricolă ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare. Această perioadă variază de la șase săptămâni la păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații. Pe etichetă se vor face următoarele mențiuni: modul de producție (exemplu: „produs obținut din agricultură ecologică”). În această lucrare nu voi detalia conținutul reglementărilor.ecologică și indicarea acesteia pe produsele agricole și alimentare și prin Reglementarea CE nr. Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face producție ecologică.M nr. alimentaţiei şi pădurilor şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 34/2000. ordonanțelor de urgență. Acest certificat se eliberează de către organisme de inspecție și certificare înființate în acest scop. alimentației și pădurilor și ale președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.O. 688 din 9 august 2007 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare. legilor. pentru albine .Norma metodologică din 13 septembrie 2001 de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 34/2000 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. . 1804 din 19 iulie 1999 de completare a Regulamentului (CEE) nr.ORDIN nr. numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat controlul unității și a eliberat certificatul de produs ecologic. ele fiind supuse permanentelor schimbări. în conformitate cu legislația în vigoare. autorii recomandă următorii pași pentru agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură.

Pe termen lung (anul 2013) se preconizează ca agricultura ecologică să se extindă la 754. cu filiale/sucursale pe teritoriul României aprobate de MADR. Aceste date confirmă trendul ascendent al producției organice. În Olanda suprafețele cu management ecologic ocupă 48. Îngrășămintele. obiectivul pentru anul 2008 este ca suprafața cu management ecologic să ajungă la 225. Organizarea comercializării produselor ecologice. cu ocazia celei de-a VIII-a Conferință a Asociației Bioterra de la Cluj-Napoca.426 ha în 1998 la 150. la 166.955 hectare (5. de la 10. 2007]. Cele mai mari țări cultivatoare sunt Australia/Oceania (39%) urmată de Europa (21 %). conform datelor furnizate de IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements). iar până în 2008 se preconizează ca din bugetul de cercetare din domeniul agriculturii.agricultura-ecologica.1997 – Asociația. Procedura de înregistrare a producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr. 19 – producția zootehnică.. Aceleași instituții precizează că.2004 – Organisme de inspecție românești .Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale.ro.2003 – Legislație națională armonizată cu legislația comunitară . D. Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura ecologică.200 în anul 2007. pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura ecologică se regăsesc în Anexa nr. adică 1.773 hectare în 1991. În anul 2007. FiBL (Research Institute of Organic Agriculture) și SÖL (Stiftung Ökologie & Landbau).8 bilioane $. Pe plan mondial.016 ha în 2006 (6%). cele mai mari consumatoare de produse organice fiind Europa și America de Nord [124].08% [Aldescu. În Republica Slovacia fermele ecologice ocupau 14.438 ha în anul 2000. Bioagricultorul se va adresa firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa oferta pe site-ul www.700 în 2000 la 96.ae” În anul 2003.5%).2005 – Sprijin pentru agricultura ecologică . se cultivau 31 de milioane de hectare în sistem ecologic. pe 11% din suprafața agricolă a țării se practică agricultură ecologică. aprobata prin Legea nr. suprafața certificată pentru agricultura ecologică a crescut de la 1. 41 – crescători de albine și un importator).Bioterra” .81% din suprafața agricolă). 2 a HG 917/2001. În Letonia.38/2001 . În România. În anul 2007. într-un singur an de zile (2005) suprafețele cultivate ecologic au crescut cu cinci milioane de hectare.G nr.500 ha în 2007.2006 – Sigla .2001 – Birou de agricultură ecologică . respectiv 5. care nu apar în această listă este interzisă.2002 – Federația Natională de Agricultura Ecologică .U.500 în 2007. acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită. numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era de 129 de societăți și persoane fizice (68 – producția vegetală. America de Nord (4 %) și Africa (3 %). iar la bovine și caprine de la 1. momentele importante ale evoluției agriculturii ecologice sunt următoarele: . în anul 2006. 527/2003. Asia (13%).000 ha (2. Folosirea altor produse. iar în anul 2006 – 121. au fost o serie de prelegeri cu privire la situația agriculturii ecologice în diferite țări europene. de la 17.2000 – O.000 ha. 34 / 2000. atât pe plan mondial cât și în România. Conform Ministerului Agriculturii. valoarea de piață a produselor organice era de 27.000 hectare. Suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de aproape 100 de ori.. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG) nu este permisă în aceste sisteme de agricultură.8% din suprafața agricolă a țării. 136 . 10% să fie cheltuit pe sectorul ecologic. America Latină (20%). în România funcționau 14 organisme de inspecție și certificare din state membre ale UE. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu cererea consumatorilor. Efectivele de vaci de lapte în agricultura ecologică au crescut de aproape 100 de ori. În anul 2004. În Elveția.1992 – Primul poligon de agricultură ecologică .

cum sunt: erbicidele. Poluare. sulfuri. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a mediului.. modificări ale unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative. substanţele radioactive etc. provocând dezechilibre ecologice. detergenţii. Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de protecţie.PARTEA a III-a DETERIORAREA SI PROTECŢIA MEDIULUI Capitolul 10 DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE De cele mai multe ori. introducerea de elemente biologice . .factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale. Ca atare. insecticidele. Substanţe poluante Incepând cu primele civilizaţii urbane.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea substanţelor menţionate anterior (CO 2 . freonii etc. aceste căi de deteriorare nu acţionează separat în timp şi spaţiu. orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant. care degradează componentele nevii ale mediului. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de deteriorare. Clasificarea poluării După natura poluantului. a productivităţii biologice. zgomote etc . 10. hidrocarburi etc). particule solide. nu însă inainte de a atrage atenţia că. întâlnim: 137 . Poluant.factori fizici: radiaţii ionizante. Poluarea este una din ele.) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice. ca : extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici.floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice. NH 3. Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: . a structurii trofice. cărbunele. ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra diferitelor componente ale unui ecosistem. Substante poluante Ca substanţe poluante pot fi considerate: a. 10.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se află întrun procent mai mare. asupra complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu. b. a apărut şi in tervenţia brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător prin poluanţi proveniţi din activitatea umană. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui. se fac referiri la poluare.1. vorbind despre impactul omului asupra mediului înconjurător. desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai variate ecosisteme.factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali. reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică asupra organismelor. . asupra ecosistemului întreg. Poluant. Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice.2.

bioxidul de sulf (SO2). sub formă de frunze moarte. . ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali. Poluarea aerului Poluarea aerului are numeroase cauze. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune.3.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele. industria fierului. motoarele cu ardere internă (58% din total).).A.hidrocarburile. formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot globul.) reziduurile vegetale şi animale. admisă în atmosferă este de 0 . având ca surse: a. eutrofizarea apelor. arderea deşeurilor. b. Are o acţiune redusă asupra organismului. Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor. 1 0 . praful de la fabricile de ciment.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2. poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi. solului şi apei.). Concentraţia maximă normală de CO2. cu creşterea producţiei industriale. 3 mg/mc de aer. cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la conifere sau la specii foioase (plop. produsă de zgomot (poluare sonoră). rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii. . unele fiind rezultatul unor activităţi umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp. produsă de ionii unor metale grele. deşeuri. Poluare artificială. iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic pentru om. Principalele surse antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii. Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite zone industriale unde producerea de noxe este sporită. se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte cancerigene. ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge. Oxidul de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei. gaze din industria chimică etc.). detergenţi. B. Poluare naturală.oxidul de carbon (CO). Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul creierului dar principalul efect îl constituie "efectul de seră".biologică. cu apariţia deşeurilor menajere etc. NH3. oţelului.) cutremurelet produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi.) cometele şi meteoriţii. tei.chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie.. c. Aceasta poate fi: . este cel mai răspândit poluant atmosferic. .hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de sulfobacterii sau în 138 . e. păcură şi gaze. f. produsă de substanţe radioactive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă. . 1 . rezultat din arderea combustibililor fosili şi din industria metalurgică. Poluanţii gazoşi Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în atmosferă şi din această categorie fac parte: . datorată acţiunii vântului şi a ploilor. ce elimină particule solide. a circulaţiei rutiere.vulcanii. excepţie face praful cosmic contaminat radioactiv. . incendiile etc. pesticide.) eroziunea solului.fizică. 10. altele se datorează unor condiţii naturale. degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi bioxid de carrbon. bioxidul de carbon (CO2). Acest tip de poluare a luat o mare amploare. cadavre etc. odată cu apariţia civilizaţiei moderne. incălzit etc. praf etc. a apărut sub influenţa factorului antropic. 3 . H2S) care impurifică aerul. dejecţii. gaze şi vapori purtate de curenţi până la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă). In funcţie de starea lor de agregare. mesteacăn etc. petrochimică. a celulozei şi hârtiei. d. După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului. Prin eroziunea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de vânt la mii de kilometri.

farmaceutică. compuşii azotului. Astfel. aparatul circulator şi sângele. o diversitate de elemente nutritive pentru plante: Ca. de fabricare a HN03). NO2. K. c.) Influenţa ploilor acide asupra apei Aciditatea apei este mai mare toamna. la inhibarea fenomenelor de nitrificare din sol etc. Este un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti <<smoke>> şi <<fog>>.6. urmată de distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. . Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. frecvenţa expunerii. la pierderi de humus. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5. Aceste substanţe. coloranţilor e t c .2. în timp ce. Ploile acide conţin. 10. de asemenea.3. Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile. hidrocarburi = 16 ani) "Smog-ul" este o ceaţă albăstruie. alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi reactive după ani de zile (CO = 3 ani. a cursurilor de apă şi lacurilor. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. a. N. din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile. compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2. b. Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice. Oxizii de azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. În 1952. când precipitaţiile sunt mai frecvente şi primăvara. H2S) persistă în atmosferă câteva zile (1-5 zile). P precum şi o varietate de molecule organice şi produse ale industriei chimice. transporturi. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei. rezultată în urma reacţiilor chimice dintre razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi.industria chimică. Influenţa ploilor acide asupra solului Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. pot fi transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari. N2O. Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii. în urma activităţilor industriale. Influenţa ploilor acide asupra plantelor Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive. industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot. NH3. brumă sau prafuri acide). Ploile acide Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S02 şi N02). se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic). S. la absorbţia unor macroelemente din sol. ninsoare. ajunse în atmosferă. Dioxidul de azot (NO2) este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO). Creşte deci conţinutul apei lacurilor şi a sedimentelor în aceste substanţe. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este considerat 5. dintre care N02 este cel mai periculos poluant provenit din motoarele cu ardere internă şi automobile. care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete. la Londra. CO2 = 4 ani. NO. prezenţa acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate dăuna grav sănătăţii populaţiei. iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic. arderea combustibililor fosili. în condiţiile unei atmosfere umede. Acesta afectează sistemul nervos. însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în limite rezonabile. când poluanţii stocaţi în zăpada sunt cedaţi în prima faza a topirii zăpezii. 139 . În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici şi fenomenelor de sedimentare). apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei.6. căzând apoi pe sol sub formă de precipitaţii (ploaie.

atât cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte). mărimea picăturilor. 10. în principiu. Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor. El este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii ultraviolete. construcţii de piatră etc. Alături de substanţele clorurate. cât şi cele terestre. conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă. Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4.intervalul dintre ploi.4. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. Cercetările recente au demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40 % iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2. Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care “sparge” moleculele de ozon. Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale. procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un relativ echilibru. Astfel.3 până la 6%. în sprayuri. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai expuse. ratificat de 150 de ţări.) Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului. Efectul de seră Se cunoaşte că Atmosfera este. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile legumicole şi sfecla de zahăr. Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia primară şi în consecinţă producţia de alimente. intensitatea ploii. cantitatea de ozon este relativ constantă. de asemenea. Deteriorarea stratului de ozon Stratul de ozon (O3 . d. mai rece decât suprafata Pământului. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali. Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal. Atmosfera. o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei.3. În atmosferă. Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii umane. Expunerea prelungită la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate. în atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru.3. 10. In ultimele decenii însă. ca urmare a activităţilor industriale. în mod direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag substanţele nutritive. Pericolul de distrugere a stratulur de ozon. cu toate implicatiile lui. şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). e. cauza o creştere a incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice.) Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale. efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili). De aceea se impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante.o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. în condiţii normale. la 140 . mai ales de către vaporii de apă şi de dioxidul de carbon din aer. este in atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale.3. în refrigeratoare.

în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea. Prevenirea şi combaterea poluării aerului Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm: întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării pierderilor accidentale de substanţe toxice.5. efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol. Poluarea apei 10.6oC. înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin transportul cu trenul. Se apreciază că temperatura medie a aerului la suprafaţa pământului ar putea creşte. pe plan mondial. apa mărilor şi oceanelor va acoperi suprafeţe tot mai mari de teren. din care o parte va fi îndreptată spre Pământ. aplicarea de tehnologii nepoluante. Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi pozitiv. a mareelor etc. utilizarea surselor nepoluante de energie. încălzirea globală actuală se desfăşoară şi pe fondul perioadei numite <<Încălzirea recentă>> care a început la jumătatea sec. Desigur. In consecinţă. După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel: 141 . iar altă parte se îndreaptă către spaţiu. creşterea temperaturii va determina şi modificări ale vegetaţiei. Echilibrul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă se realizează atunci când răcirea rezultată prin emisiile de radiaţii IR (infrarosii) către spaţiu echilibrează energia netă primită de la Soare. în absenţa acestui efect. Apele restituite sunt "ape uzate" şi au o compoziţie fizică. ca urmare. cum sunt: sursa eoliană. în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante. arată o încălzire.1.rândul ei.. hidraulică. pe baza datelor referitoare la temperatura medie anuală a ultimilor 100 de ani. această încălzire nu poate fi imputată numai bioxidului de carbon şi celorlalte gaze menţionate. fapt ceea ce ar determina topirea gheţarilor şi. industria o restituie în proporţie foarte mare. cu 0. chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală. 10. generând efectul de seră natural. cu menţiunea că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată. chimică. când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect invers.4. înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului. al XIX-lea. buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă. Analiza pe termen lung a procesului de încălzire globală. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care.3. 10. amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de localităţi. va emite un flux radiativ. începând cu sfârşitul secolulului al XIX-lea. In ceea ce priveşte apa. creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. Datorită activităţii antropice. extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul utilizării cărbunilor ca sursa de energie. şi bacteriologică diferite faţă de apa prelevată. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria.4. prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice. ar avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC).

apele se grupează în trei categorii: polisaprobe (foarte puternic poluate). . c. boli parazitare şi alte boli infecţioase. Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în: delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea tratamentelor fitosanitare în această zonă. industria alimentară (fabrici de conserve.Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi. Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli. De asemenea.4. însă pe măsură ce aplicarea îngrăşămintelor cu azot s-a intensificat. coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă.ape provenite din secţiile de producţie.4. . b. prin spălarea echipamentelor etc. colectarea apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării 142 .a).) ape uzate industriale. boli virotic e . împărţite în: . în care poluanţii sunt: resturi alimentare. detergenţi. De asemenea. dejecţii. în care poluanţii sunt: resturi de furaje.Poluanţi anorganici. prin transportul de către curenţii de aer. 10. abatoare etc. Prin apă pot fi transmise boli bacteriene. b. microorganisme etc. sulful şi sulfatul de cupru mult folosiţi în viticultură pentru protecţia împotriva bolilor. fabrici de zahăr) etc. amine. în primul rând.ape uzate de spălare şi transport. uree. Ele ajung în sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor. devin incompatibili cu viaţa. detergenţilor. microorganisme etc . Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric. In funcţie de gradul de poluare.3. acid clorhidric. industriei clorosodice (în special cu săruri de NaCl). maselor plastice. prin scurgerea de pe solele tratate. Aceaştia sunt caracteristici. Poluanţii din aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite organisme. . utilizarea corectă a pesticidelor.Poluanţi organici. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică. stătătoare.2. acid azotic etc. nitriţi.) ape uzate din zootehnie. şantiere e t c ) . în exces. ajung în ape provocând poluări marcante. apele s-au îmbogăţit substanţial în nitraţi care. dejecţii. săpun.ape de răcire (poluantul este căldura). zootehnie. amoniac. Principalii poluanţi ai apelor In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice. aşternut. floră şi faună. .) Ingrăşămintele chimice Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect. ape uzate menajere.). şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde. fibrelor sintetice. mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi oligosaprobe (considerate practic curate). provoacă grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă. industriile petrochimică.) Pesticidele Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om. medicamentelor. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care poluează cantităţi mari de apă. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare. nitraţi. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură a. 10. . Cercetările arată că un hectar de pământ cultivat pune la dispoziţia apelor care-1 traversează aproximativ 400 kg substanţe solubile pe an din care cel puţin 1 kg de azot. murdare.

În timp. fără epurări prealabile. de infiltraţie. c. sau prin sistemele de drenaj al apelor de irigaţii. 143 . apoi azotul. Controlul acestor surse este dificil şi. mai ales a apelor continentale stătătoare. în medie cu 8—11 °C (de la 5 la 18 °C) peste temperatura iniţială. ajungând în râuri sau în pânze freatice. Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi spălată prin ape de şiroire. ca urmare a activităţii umane. Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă) oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de canalizare — deci scurgeri din aşezări omeneşti. iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac apariţia în aceste condiţii. la deteriorarea calităţii apei. duc la degajare de H 2 S. este degradată pe cale anaerobă doar parţial. a surselor difuze. ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice. ele pot fi împărţite în punctiforme şi difuze. se acumulează. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt deversate direct. din întreprinderi industriale. Sursa principală a poluării termice o reprezintă apele de răcire de la centralele termoelectrice şi atomoelectrice care utilizează presiunea aburului pentru punerea turbinelor în mişcare. 10. foarte atentă a resurselor. Substanţa organică depusă în cantităţi mari.4.4. In a doua categorie. Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi. Eutrofizarea apelor Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor. Poluarea termică a apei Poluarea termică afectează mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri. prin diverse procedee. 1-2 kg P205 şi 3-6 kg K2O. Aceste surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele deversate. ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. ele formează permanente izvoare de impurificare a apelor. 10. Trecând prin sistemul tuburilor de răcire a aburilor apa se încălzeşte.4. aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii ecosistemelor. de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării vegetaţiei). intră în primul rând îngrăşămintele folosite în agricultură. Din punct de vedere practic.) Gunoiul de grajd O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a macrofitelor acvatice. singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o gospodărire raţională. Carenţa de oxigen duce la sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor aerobi prin cei anaerobi. Tot în această categorie sunt incluse deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. sunt în primul rând fosforul (care în condiţii naturale.biochimice a pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă. practic. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze şi unele bazine maritime. a modului lor de funcţionare. degradarea biocenozelor. Apa de răcire este pompată dintr-un bazin natural (râu.5. care intoxică sedimentele şi apele de profunzime. al posibilităţilor de control al acestor surse. principali responsabili ai eutrofizării. lac) şi deversată ulterior înapoi în bazin. Nutrienţii.

de unde este evacuat. apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de întinsă. astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare. Surplusul de biogaz se poate stoca în gazometre. deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai redusă faţă de oxigen. deznisipatoarelor. care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi. Dacă deversarea se face într-un lac. Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu. respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate. Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului. clorură ferică etc. Peştii mai sunt afectaţi şi de traumatismele mecanice. de apariţie a adulţilor etc. Treapta biologică . Este afectată şi producţia primară. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a acestei cerinţe. aceştia pot muri în masă. pe o distanţă variabilă. Grătarele fine separă.6. schimbarea perioadelor de ecloziune a larvelor.Adesea apa de răcire este clorinată pentru a împiedica dezvoltarea diferitelor microorganisme în sistemul de răcire. la animale poikiloterme acvatice. De pildă. În decantoarele primare. sitelor. care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. nămolul este decantat iar ulterior este transportat în partea din amonte a decantorului. Prevenirea şi combaterea poluării apei Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor uzate înainte de deversare în emisari. Scăderea biomasei de nevertebrate afectează semnificativ baza trofică a peştilor. Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea nămolului care este 144 . decantoarelor etc. printr-un proces de barbotare puternică cu aer. cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). schimbarea dimensiunilor indivizilor.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi îndepărtat. Fiecare specie. pentru parcurgerea normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor zilnice eficiente. schimbarea structurii pe vârste şi dimensiuni a populaţiilor. când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele — ceea ce poate periclita reproducerea lor. compactează şi spală rejecţiile din apă mai mari de 10 mm. Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană.4. adaptat pentru a funcţiona pe biogaz. Se pot produce fenomene de eutrofizare ca urmare a creşterii temperaturii. Într-un râu se produce treptat amestecarea apei calde cu apa râului. Peştii fiind deosebit de sensibili la scăderea oxigenului. Grăbirea ciclurilor vitale duce. la scăderea dimensiunilor maxime de la fiecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei. la o creştere chiar mică a temperaturii. 10. Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi cele plutitoare cu ajutorul grătarelor. temperatura crescută a apei face ca ecloziunea multor insecte să se producă mult mai devreme decât în mod normal. Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei de răcire. Grătarele sunt rare şi dese (fine). Din acest punct se creează o zonă cu gradient termic. Din procesul de fermentare a nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică. dar la temperaturi mai ridicate se produce o inhibare a fotosintezei. Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate. scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. La încălzirea până pe la 20°C. producţia primară înregistrează chiar o creştere. deci la scurtarea ciclurilor vitale.

145 . În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului. În fig. mecanică și biologică. Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni . cu cele două trepte de epurare. microbiologici (bacterii coliforme. Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic de oxigen). consum chimic de oxigen – CCO etc). ioni amoniu. streptococi etc. 75 este prezentată schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca. Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l). nitriţi. nitraţi.dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului.) fizici şi chimici (pH. Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). consum biochimic de oxigen – CBO5. Indicatorii de calitate sunt: organoleptici (miros. CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. culoare).

Fig. Schema Stației de Epurare a apei de la Someșeni-Cluj-Napoca 146 . 75.

se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ. Fiind solubile în apă. 5 . Pentru perspectiva imediată şi îndepărtată. care totalizează o cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii hectare. suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri. 1 . în apa potabilă şi deci la om. de deşeurile de natură industrială sau menajeră. Pentru a preîntâmpina scăderea productivităţii solului ca urmare a chimizării. cele cu azot. de mare eficacitate şi adesea 147 . creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare de azot atmosferic. neutilizat de plante este spălat şi ajunge în apele freatice. constă în intensificarea procesului de eutrofizare.10. o problemă îngrijorătoare prezintă poluarea solurilor datorită irigării cu apă din unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş. erbicidelor. azotaţii ajung la om. precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea solului în materie organică şi a structurii acestuia. Ei se combină cu hemoglobina. fungicidelor. când s-a trecut la producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate. unde în condiţii reducătoare. 2. Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a râurilor.5. în cadrul Institutului pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti s-a instituit sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole. fosfor şi potasiu ocupând locul principal. iar prezenţa lor în apa potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului. Mureş. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea îngrăşămintelor organice şi verzi. formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul. Studii recente au arătat că azotaţii. pot să se transforme în nitrosamine. Pentru a avea o vedere cât mai cuprinzătoare a situaţiei calităţii solurilor agricole şi a cunoaşterii dinamicii acestuia. lacuri. în râuri. Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că. în tubul digestiv. se recomandă asocierea îngrăşămintelor chimice cu cele organice sau alternarea administrării lor. reprezintă surse serioase de poluare a solurilor. dar mai ales de pesticidele şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură. cu elaborarea în fiecare an a unei analize privind starea de calitate a solurilor agricole din ţară. Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de fertilizare perfecţionată. Olt. în tractusul intestinal. 1 0 . organofosforice. astfel ca îngrăşămintele organice să fie administrate cel puţin la 3-4 ani. Din plante. Astfel fosforul acumulat în sol şi apă poate deveni inhibant al proceselor vitale al plantelor: anhidrida fosforică în sol duce la o carenţă de zinc şi implicit la scăderea recoltelor. Poluarea cu pesticide Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în timpul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial. Prahova). datorită florei intestinale. de apele reziduale. Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor. 1 0 . sau sunt folosite în cantităţi excesive. unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice. Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor. situaţii în care apar grave anemii. datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor. 5 . Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate. Poluarea solului Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer. Poluarea cu îngrăşăminte chimice Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de utilizarea îngrăşămintelor. În România. raticidelor etc. substanţe cu acţiune cancerigenă.

O mare parte din dăunătorii şi paraziţii culturilor devin rezistenţi. Pentru evitarea poluării solului cu pesticide vor fi folosite numai cele uşor degradabile. animale nevertebrate sau mamifere. dar ele acţionează în mod cu totul diferit asupra tuturor organismelor. Compuşii organocloruraţi. existând totdeauna o supraîncărcare a tratamentului. Folosirea abuzivă a pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare. a pesticidelor utilizate în prezent. Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici. se degradează producându-se foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani). sunt însă necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi remanentă mare. inhibă enzime. plante superioare.foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme. deocamdată nu poate fi oprită.4 D şi DDT-ui ajunşi în sol întrerup temporar procesul de nitrificaţie. cu o mare stabilitate chimică în condiţiile mediului natural. grup din care face parte DDT-ui şi derivaţii săi. Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte. Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. acumulându-se în grăsimea animalelor şi plantelor. Se ştie că 2. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele biogeochimice ale elementelor în natură. îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi mineralizarea materiei organice moarte. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare. cultivarea unor anumite plante. Aceste aspecte au fost tratate la capitolul 9. Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor. Producerea şi utilizarea lor. Pulverizarea insecticidelor din avion. Omul. Soluţia cea mai eficientă. Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol. 148 . utilizarea unor microorganisme. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. în special cele proaspete. Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate. deasupra pădurilor poate provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere. trec apoi şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor. Pesticidele afectează în mod deosebit râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului. “Sisteme de agricultură integrate”. Depoluarea solului de reziduuri de pesticide se face prin administrarea unor adjuvanţi.3. Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara celor vizaţi. Administrarea lor este îndreptată asupra populaţiilor şi nu a indivizilor izolaţi. Astfel. Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor. de zeci de milioane de hectare. Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. cu tendinţa de a le înlocui în totalitate. utilizează pesticidele pentru a distruge un număr restrâns de organisme ce echivalează cu 0. Tipul de sol are un rol deosebit în reţinerea pesticidelor.1. ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu hrană. astfel solurile argiloase bogate în materii organice păstrează mai bine aceste substanţe şi reziduurile lor comparativ cu cele nisipoase.3. sunt greu solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate. la artropode cât şi la homeoterme.5% din totalul speciilor ce populează biosfera. constă în reducerea treptată. în interval. Pesticidele afectează zone foarte întinse. atât pentru combaterea dăunătorilor cât şi pentru protecţia mediului. ca de altfel multe alte pesticide. Pesticidele din biomasa vegetală. afectează sistemul nervos atât la insecte.

Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe Pământ. Se referă. in mod obligatoriu. dezvoltării durabile. când se pare că au dispărut intre 77 . Un număr mare de specii suferă un declin rapid. animale şi microorganisme. economice şi cele ecologice. apoi strategia. un loc important îl ocupă poluarea sonoră şi poluarea cu izotopi radioactivi.Wilson. implicând oficialităţile locale. reziduurile provenite din industria alimentară. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”. prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării . ci şi eficacitatea unor măsuri active de protecţie. oficial şi la nivel internaţional. semnată de 168 de state. prin care companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate mediului. în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate plăci turnante. pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei. interdependenta dintre problemele sociale.a. cunoscut entomolog şi sociobiolog. In timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă.1. În poluarea mediului. au început să fie distruse de activităţile oamenilor. tehnologice.O. la primul forum american National Forum on BioDiversity (1986). Biodiversitatea – o problemă globală Comunităţile biologice. economice. care au determinat apariţia unor 149 . Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific. Această creştere nu a fost constantă. atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de către om.Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale. în special. Pornind de la acest adevăr. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece. ci şi în plan politic şi educaţional. complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic. unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor. Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vietii. Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei sălbatice. existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. Capitolul 11 BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII 11. ca rezultat al vânării excesive. genele pe care acestea le conţin. la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO). politice şi etice. inserarea problemelor de mediu în programele partidelor şi guvernelor etc. nu au făcut decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile. sunt realizări incontestabile. Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate. de la Johanesburg (2002) ş. Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaţionale. guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie. Termenul este atribuit lui E. dezvoltate in milioane de ani. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992. Recunoasterea importanţei acestei discipline. a habitatelor naturale. acum 250 milioane ani. deşeurile casnice etc. deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale. Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA. reprezentată de milioane de plante. Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992). distrugerii habitatelor. la conservarea păsărilor migratoare.96% din totalul speciilor marine. elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator. zgura metalurgică de la termocentrale. Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbatii majore (erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid). Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul Permianului. Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaşte. s-a dezvoltat conceptul.

500 USD. Multe resurse naturale precum aerul. plantele medicinale au de asemenea o valoare productivă foarte mare. răşinile. In prezent. utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic. standardul de viaţă va fi în scădere. fructele. un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde beneficiarului cu circa 7. Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua şi degradarea mediului. ca urmare a efectelor degradării mediului. comunităţilor biologice şi ecosistemelor. Oamenii. Chiar dacă extincţiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei.2. Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal “de viaţă sălbatică”. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică variabilităţii genetice.) Valori utilizate pentru consum Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa genetic pe cele 150 . Au trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute in Permian să se refacă. care obţin astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. produsele nelemnoase exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii. Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. In sistemele ecologiste de evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului. lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural. ea fiind determinată de o varietate de factori economici şi etici. apele. cu o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. De exemplu.1.schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă. 2. vânatul. Acest episod nou al extincţiilor este numit a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane. fapt ce poate merge până la punctul in care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane. Valoarea biodiversităţii 11. incluzând vânatul. Produsele nelemnoase din pădure. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul. precum şi ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi.) Valoarea de utilizare a produselor Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau internaţionale. Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o problemă foarte complexă. combustibilul lemnos). Valori economice directe 1. supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor protejate. Extinctiile ca şi speciaţiile fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural. speciile rare. Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă. solul.2. Un obiectiv major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii biologice. latex-ul. peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul intregii societăţi. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă să obţină aceste produse (ex. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. industriile. speciilor. situatie descrisă ca tragedia bunului comun. Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi genetic culturile agricole. Rata actuală de extincţie este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decat ratele din trecutul geologic. 11. Productia de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale. De exemplu.

Atunci când sunt pierdute specii. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Astfel. în zile sau săptămâni după ploaie. Două medicamente obţinute dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor şi a altor boli de sânge. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor. Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria farmaceutică. După cercetări intense. viaţa marină din estuare. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%.5 milioane de irlandezi şi cu migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. Exemplele pot continua. Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute . În Irlanda. Comunităţile biologice au o importanţă vitală în protejarea resurselor de apă. virulenţei unor fungi. purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1. rata de eroziune a solurilor şi chiar alunecările de teren cresc rapid. Atunci cand vegetaţia este degradată.U. Aparatul foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu solul. bacterii. protecţia ecosistemelor împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. a. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide. Valori economice indirecte Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu sunt consumate prin utilizare. fungi. In cazul plantelor cultivate. Mai mult. rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului. Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se descoperi noi plante.2. Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul că pierderea unor specii determină declinul productivităţii. comunităţile biologice işi vor reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de activitatea umană. Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani. cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. entomologii au descoperit o viespe din Paraguai. precum seceta.2.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. b. în anul 1846. Distrugerea vegetaţiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel areal.nu se mai poate restabili funcţionalitatea iniţială a ecosistemelor.adesea cu cheltuieli foarte mari .A. acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii. În anul 1922 cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS. fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA. cartoful fiind un aliment de bază. comunitatea fiind mai puţin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in S. Acestea reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape toate speciile pe care omul le exploatează. Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control. particulele de sol ajunse în apă pot elimina animalele de apă dulce. Aproximativ 40% din productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.) Productivitatea ecosistemelor. animale. animale. Sedimentele reduc indicele de 151 . Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. 11. sunt derivate din plante. Un program de creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc. necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. speciile sălbatice pot produce gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. Creşterea capacităţii de retenţie a apei reduce posibilitatea de producere a inundaţiilor care apar după ploile puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia. reducând substanţial valoarea terenurilor. bacterii sau viruşi necunoscuti.domestice.

creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului.) Monitorizarea factorilor de mediu. g. La nivel global. în mod particular atunci când activităţile pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management. Comunităţile biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale grele. Speciile care au sensibilităţi aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare într-un program de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. Aceste produse educaţionale valorează probabil miliarde de dolari pe an.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. e. O cantitate mare de substante toxice distruge lichenii. sporeşte confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii. Ecoturismul poate furniza o justificare imediată. Vizitarea unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. care au fost introduşi în mediu prin activităţi umane. Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi atribuită. d. reviste. numită uneori valoarea farmecului poate fi considerabilă (circa de 800 miliarde USD/an).) Ameliorarea climatului. Numeroase specii de plante cultivate sunt entomofile. Multe cărti. c. Cei mai cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele chimice din ploi sau aer. ape uzate. a cantităţii anuale a precipitatiilor. la diminuarea producţiei de energie electrică sau reducerea navigabilităţii. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerată a lacurilor de acumulare. La nivel regional. O parte din animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare hranei. pragmatică pentru protejarea diversităţii biologice. iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. Compoziţia comunităţilor de licheni dintr-un areal poate fi utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a atmosferei. Diseminarea multor specii specii sălbatice este dependentă de animalele care le consumă fructele. programe de televiziune. h. contribuind la creşterea concentraţiei acestui gaz în atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală. fotografiatul. Moluştele şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici. efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor din sol. implicând peste 200 milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an în lume. Unele specii pot servi ca înlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. Ecoturismul este o industrie în rapidă dezvoltare. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. în parte. la nivel regional. Valoarea monetară a acestor activităţi. filme produse în scopuri educationale şi recreative sunt bazate pe teme din natură. declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni poate determina diminuarea numărului celor vânate. 152 . Existenta multora dintre speciile vânate de oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice.potabilitate şi indirect posibilitatea de utilizare a apei de către comunităţile umane ce trăiesc de-a lungul râurilor. Un scop important al activităţilor recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor activităţi precum drumeţia. Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea capacităţii de absorbtie a CO2. tabere ornitologice.) Relaţiile dintre specii. Rolul ecoturismului este în particular important în multe ţări tropicale. materiale multimedia.) Recreerea şi ecoturismul. observarea balenelor etc. Astfel. evapotranspiratia asigură secvenţe ale circuitului apei în natură. depinzând de insecte pentru polenizare. pesticide. La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei directe şi procesul de evapotranspiratie. f. Efectul răcoritor diminuează utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat. Pierderea vegetaţiei din unele regiuni de pe glob a condus la reducerea.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. fiecare specie având un nivel distinct de toleranţă la poluarea atmosferică.

Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de mediu. 11.2. Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. o industrie de 500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. Câteva specii. Tipuri de biodiversitate Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele: A. Acest lucru a permis cercetătorilor să evalueze mai corect proiectele. Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică considerabilă. ca panda. cuantificând şi impactele asupra mediului. elefantii. zoologii caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. pierderea memoriei. dacă informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor.2. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală. 11. Continua schimbare a societăţii umane generează necesităţi. Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual. chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. îndeosebi în tările dezvoltate. este unul din rezultatele recente ale acestor căutări. variabile care înainte erau scoase din ecuaţie. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva localitati izolate din China. Aceste sume se regăsesc în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice. De asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia. care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor lor. deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. Adesea solutia problemei este un animal sau o plantă necunoscută anterior. In concluzie. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme.11. microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale. Valoarea existenţială Foarte mulţi oameni din lumea întreagă au grijă de animalele salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri emoţionale din partea oamenilor. accidente cerebrale. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane.4.3. Acest lucru poate fi asociat cu dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o observăm în sălbăticie. Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea diversităţii biologice. leii. care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă.3. Posibila valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse sau procese neimaginabile încă. Valori opţionale Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu economic societăţii umane în viitor. Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. denumite megafauna charismatică. In decursul ultimilor 20 de ani.) Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi 153 . Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă.

pe întregul său areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate. despăduririle au un ritm mediu anual de circa 2%. C. varietăţi.4. de ritualuri păgâne sau creştine. cel mai puţin studiat. iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. B. Acest tip de biodiversitate este. la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie. precum şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte.000 iar numărul de specii descrise de circa 1.) Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un anumit biotop. privite şi prin prisma importanţei biogeografice. În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic ameninţate cu dispariţia. precum şi de rase. implicit. Cauzele principale constau. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei.1. de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a ajuns una-două specii/ zi. Problema apei devine una globală. în deceniul trecut. în toată complexitatea sa. soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii. dar şi complexul de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente. În acelaşi timp. multe având ca „actori" elemente din mediul înconjurător. 11. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât. Prin aceste practici şi tradiţii. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate. urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei.600. care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului. integrate într-un anumit biotop.3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută. Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări. Consideraţii generale Astăzi (în plin Deceniu ONU pentru combaterea sărăciei: 1997-2006). iar circa 10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia.800. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce. Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate. nu numai un factor de erodare a acesteia. asocierea şi utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele mai sigure şi mai economicoase. cel mai adesea prin metode empirice. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13. 154 . De-a lungul timpului.000. un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective. comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale. s-au consolidat o serie de tradiţii populare.d. De la aceste practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa ecologică. în supraexploatarea speciilor. în esenţă.) Biodiversitatea culturală se consideră că toate practicile. modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei. peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă. de-a lungul secolelor. Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de poluare artificială.m. tradiţiile şi creaţiile umane. In toate regiunile Globului. în mod cert.4. ţară ş. a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică. Afirmaţia se bazează pe faptul că. 40 de milioane mor anual de boli cauzate de foame. circa 1. ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice. populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica. D.a. Conservarea biodiversităţii 11.) Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de diversele comunităţi de organisme. omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride.genofondului din interiorul populaţiilor unei specii. străine populaţiei băştinaşe (agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest sens). cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului general. o anumită regiune.

. .specii ameninţate. . dacă analizăm simbolicul triunghi al dezvoltării durabile (fig. . .specii vulnerabile. tot aşa. aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi. Pe plan mondial. la ora actuala sunt stabilite următoarele categorii sozologice de specii. b. Ea reprezintă modalitatea principală atât în munca protecţioniştilor. 75. 16). naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare. chiar şi una sentimentală.specii potenţial ameninţate.specii rare. rezervaţii de conservare a naturii.specii în mare pericol. rezervaţii de resurse naturale. Conservarea „in situ" rămâne.specii fără interes pentru lista roşie. aşadar.specii sau taxoni neevaluaţi. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii". putem constata că echilibrul şi evoluţia.pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem. raţiunea şi eficacitatea se află sub influenţa polului Fig.specii ale căror statut nu este încă elucidat. 11. . parcuri naţionale. Categorii de arii protejate Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii . cât şi în concepţia dezvoltării durabile. . alături de liste ale speciilor vegetale şi animale care necesită o protecţie strictă: . ori prezentau o valoare biogeografică deosebită. Triunghiul dezvoltării durabile (Harribey. monumente ale naturii. ideală pentru strategia conservativă. peisaje marine sau terestre protejate.specii dispărute. regiuni biologice naturale şi rezervaţii 155 . .) Categorii sozologice de specii Multă vreme. a. în timp ce polul economic şi cu cel social produc dezechilibre şi pierderi. Conservarea „in situ" Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte. 1998) ecologic.IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate. soluţia optimă.4. s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia .2.ştiinţă a conservării biodiversităţii. În acest sens.

Constituirea acestor colecţii şi păstrarea lor. păduri de mangrove. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. 1. situri arheologice. Domogled-Valea Cernei.colecţii bază (pentru conservarea pe termen lung). ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional Retezat. Sunt arii “total închise”. În România există 11 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional. pe lângă cercetare şi supraveghere. Delta Dunării şi Parcul Rodna. Ele sunt accesibile publicului dar trebuie atent gestionate. Mănăstirea Hurezi. delte etc. din anul 1992. 3. 7. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite suprafeţe de teren.).) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri. se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie. 2. dune. iar vizitarea lor este autorizată în scopuri educative. formare şi demonstraţie.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale. 6. 11. pe aceste suprafeţe sunt admise mici aşezări. Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării. care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a florei. În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii.antropologice. Călimani. Munţii Rodnei. de recreere sau culturale. În cadrul acestui sistem de conservare. în scopul refacerii perpetuării populaţiilor unor specii amninţate sau ale unor soiuri şi rase. dezvoltarea într-o altfel de ambianţă ecologică decât cea caracteristică unităţii ţintă. La noi în ţară.) colecţii tematice. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale. De la noi din ţară.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape. Uneori. care pot fi: . suprafeţe cu o anumită floră şi faună). Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei acestuia. Acestea sunt reprezentate de peşteri. scopul urmărit fiind de conservare şi studiere a speciilor. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. Conservarea „ex situ" Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri complementare. b. istorice. care sunt protejate. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini. Retezat. necesită un volum mare de muncă şi consumuri energetice sporite. Ceahlău. regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple.colecţii de lucru (constituite pe durata experimentelor) . rezervaţii ale biosferei. după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de 156 . zone sălbatice împădurite etc. culturale etc. în această categorie este inclusă doar Delta Dunării. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). 4. din toată lumea.) băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc seminţe de fructe.4. Piatra Craiului etc. În rezervaţiile biosferei. distingem: a. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina. 5. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş.) Rezervaţii de conservare a naturii.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier. Delta Dunării etc. de o valoare excepţională. rezervaţia Scăriţa-Belioara etc. Bucegi.3. În aceste arii sunt excluse exploatările economice. în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. Apuseni. vulcani. culturi in vitro şi embrioni care.

la cartof au fost create 4. 800 la câini și porumbei. angajându-se în această muncă. fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp. petru supravieţuirea umanităţii.dezvoltarea unor programe naţionale şi internaţionale cu participarea universităţiilor grădinilor botanice şi zoologice. la măr 3. Astfel există conservatoare de tip livezi. Naturalisţiilor. staţiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice şi chiar a muzeelor etnografice. fie temporar (la 1-9˚C).. pe lângă rolul primordial al conservării in situ.000 etc. din care 378 soiuri de păr. pe cât posibil şi a populaţiei umane în acţiunea de conservare in situ mai cu seamă pentru acesi taxoni care au valenţe decorative. prin tehnici moleculare. aspect care face să se reducă costurile implicate. Același autor a evaluat numărul raselor de animale la circa 1.000 de soiuri. de-a lungul timpului. unde colecţia cuprinde 963 soiuri. . 730 la 157 .studierea biologiei şi ecologiei acestor taxoni (specii... în ciuda denumirii. se disting colecţii cu materiale ortodoxe (care se pot deshidrata uşor şi rezistă la temperaturi între 0-20˚C). favorizată de condiţiile climatice. Direcţii şi stategii de conservare care se impun în ţara noastra : . conservatoare de cereale. d).470 la bovine.temperaturi scăzute (criostocare). . sentimentale ori reprezintă urme ale culturii tradiţionale . ne îndeplinim o datorie faţă de generaţiile care vor urma. prin aceasta.declanşarea experimentelor de refacere a populaţiilor naturale. 11.490 la ovine. conservatoare de rase etc.4. biospecii. 1. nu numai factor de eroziune genetică (reducerea diversității genetice și. . c. colecţii de materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) şi colecţii cu materiale liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabilă deshidratare în vid).implicarea. 160 căpşuni şi 53 de cireş. Aceste conservatoare sunt concepute pe regiuni biogeografice.4. Conservarea agrobiodiversității Diversitatea genetică (intraspecifică) se referă la variabilitatea existentă în interiorul populațiilor unei specii. Reamitim ca în Irlanda. mai ales din categoria celor tradiţionale.-100˚C).identificarea localităţiilor în care supravieţuiesc specii. aparţin tot conservării „ex situ” şi se referă la soiuri de plante şi rase de animale. la orez circa 2. rol care va deveni. rase) cu sublinierea rolului pe care-l joacă în funcţionarea ecosistemelor ori a valorii economice în perpectivă. agronomilor si zootehniştilor le revine o importantă acţiune de conservare „ex-situ”. pierderea unor gene sau combinații de gene). soiuri.contituirea formelor şi modalităţilor de conservare „ex-situ” cu respectarea metodologiei internaţionale. foametea din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existenţa în culturi a unui singur soi de cartof (autohton) şi numai apoi datorită manei. în viitor unul la fel de important ca şi cel educaţional. . conservatoare de legume.000. Un astfel de conservator poate fi considerat şi cel de la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Cluj. grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii. Uniformizarea agriculturii şi zootehniei înseamnă pierderea unei mari părţi a biodiversităţii şi un pericol. . Acest tip de diversitate nu include numai populațiile de plante spontane sau animale sălbatice ci și soiurile de plante cultivate și rasele de animale domestice. fie pe termen scurt (la -70. 84 soiuri de măr. Conform datelor furnizate de Mackay (2003).) conservare in situ.descifrarea structurii genetice a acestor populaţii. Activitatea de conservare „ex situ” reprezintă o alternativă a lumii contemporane. soiuri cu un grad ridicat de vulnerabilitate. Embrionii şi unele plantule obţinute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare fie pe termen lung (la -196˚C). Este tot mai evident că problemele sociale. care nu mai sunt utilizate pe scară largă. În cadrul acestor bănci de gene.. Omul este așadar și un creator de biodiversitate. ecologice şi economice sunt interdependente şi că.

este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură. cu privire la reducerea diversităţii specifice şi intraspecifice. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli. secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. Conferința de la Rio a marcat includerea bioconservării în problematica mediului. Confederation paysanne. 2003. Uniunea Europeană a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi 158 . Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. Momentul de răscruce pentru conservarea biodiversităţii este Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992) unde a fost adoptată Convenţia asupra biodiversităţii [Cristea and Denaeyer. deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură cu input-uri mici [Chable. în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. Lammerts van Bueren și colab. adeseori. timp de trei ani consecutivi. venite din partea oamenilor de ştiinţă. În baza acestei directive. 600 la caprine etc. Nature at Progres. 2002]. iar diversitatea bogată înseamnă vulnerabilitate mică. pentru agricultori. Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi.) consideră însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi propun adaptarea sau chiar eliminarea acestora. dăunători.. Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95 CEE. Ei argumentează că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda. în favoarea soiurilor moderne. Mai recent. la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun. 650 la porcine. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. Variabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă. 1994]. tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională. Les Semences de Kokopelli etc.. cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua [Primack și colab.5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană (Phytopthora infestans) foarte virulentă şi astfel. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale (Semences paysannes. 2004. Uniformitate și Stabilitate) la varietăţile locale. precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură. 2005. iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă [Zaharia and Kastler.. au condus la o serie de decizii ale forurilor internaţionale şi europene în această direcție. în anul 2005. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1. producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate mare. Ei consideră incorectă aplicarea criteriilor DUS (Distincție. cartoful fiind un aliment de bază în această țară.. 2005]. Odată cu apariţia Revoluţiei verzi din anii ’60. Semnalele de alarmă tot mai numeroase. 2004]. Negri. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt. însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale [Cleveland și colab. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922). de la jumătatea secolului al XIX-lea. Micheloni. Franţa a făcut o anexă la catalogul naţional pentru varietăţile locale. Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale.găini. 2002]. în care se menționează importanța conservării resurselor genetice și necesitatea introducerii în fiecare țară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor traditionale. În anul 2001.

singura instituţie cu preocupări constante şi susţinute în conservarea resurselor genetice vegetale este Banca de Gene de la Suceava (BGS) care deţine 13. 2007]. cu populaţie îmbătrânită. 73. Conservarea ex situ se face în bănci de gene (semințe). mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate. Varietăţile valoroase.locale). Activitatea băncilor de gene se bazează pe colectarea semințelor de la diferite populații locale de plante de cultură și depozitarea lor în spații închise (frigidere și congelatoare). iar conservarea in situ (on farm) se face în teren. dar majoritatea aparţin la 11 specii de plante de cultură. deși este considerată esențială pentru protejarea resurselor genetice vegetale. Deoarece seminţele de legume sunt destul de slab reprezentate în BGS. apariția de mutații dăunătoare. o varietate locală de tomate obținută și cultivată în condițiile vitrege ale Munților Apuseni va da rezultate superioare majorității soiurilor omologate și se va preta mult mai bine unei tehnologii ecologice. dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor [Maxim. seminţele vor ajunge să fie conservate atât în BGS cât şi în microbanca de gene care se va înfiinţa la USAMV Cluj-Napoca. necesitatea reîntineririi mostrelor de semințe la intervale regulate de timp. colecții de lucru și biodepozitare. În România. Caracterizarea și evaluarea primară și evaluarea secundară a varietăților locale se face cu ajutorul descriptorilor (descriptori de caracterizare – evaluare primară. Fig. la Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca au fost iniţiate o serie de investigaţii privind producătorii de seminţe tradiţionale din diferite judeţe ale ţării şi colectarea de seminţe de legume (fig. Acestea riscă însă să se piardă definitiv.. care se pretează pentru sistemul ecologic de cultură vor fi popularizate şi recomandate celor interesaţi [Maxim și colab. pentru a împiedica germinarea lor o perioadă de timp. De exemplu. 2007]. După caracterizarea și evaluarea primară şi evaluarea secundară a acestor varietăţi locale. descriptori de evaluare – evaluare secundară) elaborați de Institutul Internațional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecției de semințe congelate. 73). pierderea capacității de germinare a semințelor chiar și în condițiile păstrării la rece. Câmp experimental cu varietăți locale de morcov (Daucus carota) la USAMV Cluj-Napoca (2007) [Foto: Ruxandra PAPP] 159 . Prezervarea diversității la plantele de cultură se poate face ex situ și in situ. în zonele în care au fost obținute soiurile respective. Această modalitate de prezervare. în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor. Conservarea in situ rămâne cel mai eficient mod de conservare a diversității agricole. în condiții de temperatură și umiditate reduse.961 probe. deoarece plantele și animalele sunt adaptate mediului local. România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale. în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale.

forma umbelei (când e complet dezvoltată). ieșirea rădăcinilor laterale de pe rădăcina cărnoasă. culoarea rădăcinii (pigmentarea pieliței). greutatea rădăcinii. caracteristicile rădăcinilor externe (cortex) . proporția dintre lungime si diametrul rădăcinii. colorația antocianică a pețiolului (în interiorul acestuia). evaluarea primară presupune obținerea următoarelor informații: în anul I – procentul de răsărire. culoarea verde la umăr. De exemplu.culoarea distribuită în secțiune transversală. diametrul rădăcinii la umăr (mm). intensitatea culorii. felul de grupare a rădăcinilor. Suplimentar. poziția rădăcinii in sol (la maturitate). creșterea rădăcinii laterale (secundară). numărul de frunze mature per plantă. numărul mediu de pedunculi per umbelă. acești descriptori pot include și alte caractere cerute de potențialii utilizatori. grosimea miezului extern în zona umărului. diametrul miezului extern la umăr (mm) la cel mai lat punct. suprafața rădăcinii. culoarea/pigmentația miezului extern. colorația verde în interior și la vârf. disecția frunzei. numărul frunzulițelor ascuțite la cea mai de jos frunzuliță. numărul de umbele per plantă. 74) . lățimea foliajului (coroana) când e dezvoltat complet foliajul. forma umărului rădăcinii. tipul ultimului involucru pe umbela principală. ramificația rădăcinii. diametrul mediu la pedunculii deschiși. independente de factorii de mediu. țuguirea rădăcinii. tendința de rupere a rădăcinii în condiții nefavorabile. inflorescența tipul umbelei. vârful rădăcinii. pubescența pețiolului. Varietate locală de morcov din localitatea Crasna județul Sălaj. înflorirea . Conțin informații generale referitoare la caracterele ereditare. felul de creștere a frunzei. extinderea culorii roșii pe pieliță și umăr. la morcov (Daucus carota). axul rădăcinii. tipul înfloririi printre plante (determinat sau nedeterminat).longevitatea. dimensiunea umbelei primare deschise. pubescența frunzei. numărul mediu de 160 . caracteristicile miezului rădăcinii (fig. miezul interior plus cel exterior combinat . diametrul miezului rădăcinii față de diametrul total. omogenitatea colorației rădăcinii. acoperirea foliajului (gradul de acoperire al pământului.diametrul miezului exterior la umăr. intensitatea culorii.dimensiunea rădăcinii în creștere. forma rădăcinii în creștere. Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferentiere rapidă si ușoară între fenotipuri. luată în studiu la USAMV Cluj-Napoca [Foto: Ruxandra PAPP] pielița (coaja). Fig. realizându-se în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). tipul frunzei. sincronizarea înfloririi printre plante. extinderea culorii verzi pe umăr. Aceasta ajută la individualizarea unei probe și la descrierea identității sale genetice. pigmentația miezului interior (se observă la diametrul maxim). lățimea frunzei mature (cm) – la cel mai lat punct. culoarea albă în miezul exterior. secțiune longitudinală.Caracterizarea și evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică și agronomică a varietăților luate în studiu. culoarea frunzei. 74. grosimea pețiolului (în momentul în care foliajul este matur). numărul de frunze mai jos de umbela primară. poziția involucrului pe umbela principală. diametrul rădăcinii (la cel mai lat punct). forma pețiolului în secțiune transversală. omogenitatea culorii în lungimea rădăcinii. observată în momentul dezvoltării totale a foliajului). numărul de zile până la înflorire. lungimea rădăcinii.

diametrul seminței. lățimea maximă a petalelor distale. obţinerea. dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. numărul de boabe pe rând. curbarea spinilor. confluența spinilor. lungimea fructului. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar. tulpini la fructele coapte (scurte sau lungi). o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism. 2. diametrul minim al tulpinii (mm). Capitolul 12 ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC 12. 3. producția pe metru pătrat (g/m 2).a. durata receptivității stigmatului. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes. numărul de spini pe nervurile secundare.d. densitatea florilor în umbelă. 4. lungimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). o genă umană transferată în genomul unei bacterii. o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş. înălţimea de inserţie a ştiuletelui principal (cm). 161 . patologice. fertilitatea. culoarea anterelor. La porumb (Zea mays) evaluarea primară include: data semănatului. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care. performanțele agronomice. greutatea per 100 de semințe (mg). lăţimea bobului (mm). introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă. fruct/set de semințe în umbela primară polenizată deschisă. aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. [Străjeru și colab. taxonomice s.. diametrul maxim al tulpinii (mm). Spre exemplu. 2006]. al unei unei plante sau al unui animal. lățimea fructului.pedunculi per plantă. iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. pubescența la baza primului spin. lungimea ştiuletelui (cm). simetria florilor periferice. numărul de ramificaţii de ordinul I (cm). devenită în momentul transferului efectiv transgenă. culoarea stigmatelor. caracterele biochimice și citologice și caracterizarea moleculară. culoarea în centrul pedunculului. variabilitatea culorii la flori. greutatea boabelor/ştiulete (g). rezistența la factorii de stres biotic si abiotic. înălţimea plantei (cm). în contrast cu descriptorii de caracterizare. lăţimea ştiuletelui (cm). Obţinerea OGM-urilor Odată cu începutul anilor 1970. Aici sunt incluse: productivitatea. lungimea bobului (mm). lungimea paniculului (cm). selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor. Evaluarea secundară. numărul total de frunze. citologice. incluzând cercetări fiziologice. sfărâmarea semințelor. lăţimea frunzei de la ştiuletele principal (cm). masa a 1000 de boabe (g).m. biochimice. numărul de rânduri de boabe. până nu demult. genetice. Descriptorii de evaluare. a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată. mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes. împiedicau schimburile de gene între specii diferite. în cazul organismelor pluricelulare. numărul de ramificaţii de ordinul II (cm).1. număr de flori per umbelă. convarietatea. culoarea semințelor la maturitate. numărul de frunze până la ştiuletele principal. culoarea boabelor. culoarea florii. culoarea anterelor. pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare. numărul de semințe per umbelă. numărul de flori hermafrodite si staminate. se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1.a. timpul până la maturizarea semințelor. lățimea seminței (mm).

pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic. a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. Până în prezent. Unele dintre ele vor fi. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. prin brevete.2. expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociază. Este vorba. chiar dacă codul genetic este universal. 1971). aşadar. nu atât pentru realizarea sa. iar „afacerea Chakrabarty" a stat la 162 . la un anumit erbicid. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă. foarte interesate în plante transgenice. inclusiv al propriei sale specii. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă. în SUA şi NOVARTIS. la rândul lor. Dar.a.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice. total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu). fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. geniul genetic permite crearea de organisme transgenice. cum ar fi MONSANTO. El a devenit celebru. la descendenţii organismului transgenic. ea este o veritabilă construcţie genetică. 12. pentru medicină şi farmacie ş. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic. cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta. aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty. Semnificaţia. mult mai mult decât o simplă genă de interes. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură. aşadar. de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973.3. fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite. În fapt. trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. 12. dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor. în Europa. pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă. O transgenă este. Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre. ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic.5. În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe.selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". dotate cu proprietăţi noi. odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe). Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară. cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei şi farmaciei. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară. ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare .

hormon de creştere. în ţesutul lor. entuziasmul a fost cel mai mare şi. În SUA. prin urmare. cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi. care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. adică inactivă. . aşa cum se prezintă ea în bacterie. . Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală. ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis. în mod normal. . Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale 163 . Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: . de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui).4.o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care. într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal. coli) sintetizatoare de proteine umane. sub aspect biologic. în câteva cazuri. Este vorba de un şoarece gigant. precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare).riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă. Avantaje generate de transgeneza animală: .) Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. de două-trei ori mai mare decât cel normal. bere şi vin. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie. o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale. interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. interferon. Plante transgenice A. se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om. conţin proteina insecticidă. iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi. giganţi ai agrochimiei.mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri. Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. pe care o vom nota în continuare Bt.). 12. adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. Exemple: . Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică. Începând cu finele anilor 1970.originea acordării primului brevet pentru un organism viu. caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă. folosite în scop terapeutic: insulina.creşterea productivităţii animalelor domestice. toate prin folosirea animalelor transgenice experimentale. bacterii (în special E.o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei Saccharomyces cerevisiae).producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti. ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine. cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională.

inserţia unei gene care blochează galacturonaza. are loc o 164 .) Avantajele plantelor transgenice. fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. se simplifică procesul de combatere a buruienilor. cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice. a agenţilor patogeni şi a insectelor. pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor. obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă).coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri. bioplasticele. cu un spectru nutriţional mai echilibrat. B. b. e. pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor. O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene. acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă. chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. folosinduse doar un singur erbicid total.. Astfel respectiva genă a fost modificată. Apoi. În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor. astfel ca să codifice proteina activă.dăunătorului. deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace. prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie. sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional. declanşarea bolilor virale (virozelor). d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. . astfel.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: . . enzimă responsabilă de înmuierea fructelor. pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii.tratamentul culturilor de soiuri convenţionale.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită. prezentate de producătorii şi apărătorii lor a. În plus. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive. în esenţă. cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi. graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători.inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci. pentru prima dată.blocarea sintezei hormonului de maturare. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: . întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes. prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. unei legume de importanţă economică mondială: tomatele. e.) Pentru agricultori În primul rând.) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime. prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel". . c. d. iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor. se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide.

lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt.Efecte secundare nedorite. . .Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. În primul rând. doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a. la temperaturi mai scăzute etc). prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie. de epuizarea solurilor sau. prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă. dacă influenţează microorganismele din sol etc. practicând o monocultură de rapiţă transgenică. rezistente la acelaşi erbicid.) Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare . Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite. În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este. De fapt. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri. motive pentru care consumatorii americani au refuzat-o. cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. la secetă. Culturile experimentale efectuate în 15 ţări. Aşadar. accelerarea selecţiei de buruieni hibride. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total.Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite.) Riscuri ambientale . la aciditatea crescută a solului. se riscă. o problemă de acces la hrană.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic . practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă. căci pieliţa sa era fragilă. deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. cu gust metalic şi suportă greu transportul. alte investiţii şi alte riscuri. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care. de accesul la pământ. culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale . iar. b. În SUA. C. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. c. se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă. înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri. înainte de toate.„Slăbiciuni" în expresia transgenelor. De exemplu. adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor. care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. deci investiţii suplimentare. polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km. în 1996. din nou. (la care s-a 165 . De exemplu. de sistemele politice. nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător.selecţie folosite până în prezent. amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. iar pe de altă parte a diminuat capacitatea bumbaculuiOGM să sintetizeze proteina-insecticid. apoi.Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate. se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate.creştere a producţiei agricole. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice. într-un viitor apropiat. rezistentă la un erbicid determinat.

Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice). în 1998. dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1. Aceasta se poate numi poluare genetică. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente.5 milioane de cutii de plăcinte din porumb. 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută. pe 4500 ha. în afara celor ţintă.000) a seminţelor transgenice. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică. De exemplu la finele lui septembrie 2000. Mexicul (patria de origine a porumbului şi. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb. existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. Astfel. fiind poluate 35% dintre eşantioane. 1% porumb Starlink. d. . hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. tot de tip OGM. încă. Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite. apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri. o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor . în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia. În cazul plantelor transgenice. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid. chiar de la începutul autorizării primelor culturi. . rezervat numai în scop furajer. privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice.Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii insectelor dăunătoare. prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumbOGM. e. Se cunoaşte faptul că. vor produce noi organisme transgenice. În Scoţia.Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. în vara anului 2000.Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide". deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2. guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice. comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali. în Franţa. .Contaminarea porumbului transgenic de un altul. deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. rezervorul biodiversităţii acestuia. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri 166 .Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti. rezistente la un alt insecticid. până atunci. în special). întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri. pornind de la culturile-OGM. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea. În iulie 2001. estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că.transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa. polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial. pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente. problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată.

ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului. anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp. A.. Pusztai (de la Rowett Institut. gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat. s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă. . conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri. în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic. În ediţia sa din 29 mai 1999. Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. Contrar concluziilor lui Pusztai. mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută.. Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar. cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în aceasta. Marele necunoscut este reprezentat.Creşterea rezistenţei la antibiotice. o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei 167 . Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly.. unde sunt prezente numeroase gene virale. f..plantele transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor. de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură.Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. erau normali. desigur... De exemplu." şi denunţa „. În plus. În acelaşi timp. „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice.„Afacerea Pusztai". De aceea. fie în timpul proceselor de transformare industrială. eutanasiată în februarie 2003). Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei. şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate. fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. pentru mărirea valorii furajere. care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient. . Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor. prezentă într-o anumită plantă. cunoscutul săptămânal medical britanic The Lancet estima că „. fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. dar periculoasă pentru consumul uman. se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător. .Apariţia unor noi alergii. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic. mai ales în vastele culturi transgenice. iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante transgenice". dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă. o soia îmbogăţită în metionină. în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali". Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie). Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante.. considerându-le fără pericol pentru om. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator.

utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE. el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător. Referitor la caracterul transferat acestor plante.transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. b. Aceste prevederi au generat. Olanda.) Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a. treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. Aşa cum s-a precizat anterior. pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate. Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă. declanşarea a numeroase critici în Italia. de puţin timp. În SUA. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA. brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. Mexic. Canada si China). Explicaţia constă în faptul că mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare. la care sar mai putea adăuga culturile ilegale. unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. D. situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. Africa de Sud. Canada. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice. opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor. în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha. porumb şi rapiţă. aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa. bumbac. ca şi în Europa. E. Australia. din ce în ce mai mult. se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996). Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). Argentina. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. Această premieră. aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. utilizare. Cu alte cuvinte. d. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia. Norvegia şi alte ţări europene. în 1998. La numai şapte ani de la debutul lor oficial. şi solicitările cetăţenilor-consumatori. dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. Portugalia. Firmele producătoare nu pot fi înşelate. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie.) Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic. Ucraina. el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. iar. dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty". În 1980. dovleac ş. apoi în Argentina. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE. după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. papaia. România. tutun. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate. căci 168 .a. China. restul de plante transgenice (cartof. Din 2002 încoace. aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. c. ele debutând în SUA. acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990. îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale.

dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. unde fermele au suprafeţe foarte mari. va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective. „cu randament ridicat". O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA.sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri. Astfel. vor dispărea şi speciile perene. prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi. de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. a seminţelor produse de plantele transgenice. oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani.intoxicarea şi moartea. F. mai mult ca sigur. sporirea produşilor chimici ceruţi. sugestiv denumit „Terminator". Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea. Apoi. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: . de fapt. prin geniul genetic. Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate. unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. mai întâi. întrucât el „termină" viaţa plantei. care. treptat. a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System". împiedicând-o să se reproducă. un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite.ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene. transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale). Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. chiar „diabolică". prin care vor dispărea. acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri. în final. toate buruienile anuale din aceste culturi. o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate". în curs de dezvoltare.) OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80. acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor. Dar. iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă. . ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. „prin ricoşeu". aspect cunoscut şi demonstrat deja). . 169 . Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. din care. acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate". OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”.pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide. Şi. în cantităţi tot mai mari.

În urma unei anchete desfăşurate de cercetători. Mai rămâne. în Germania. Italia. încă o dată în plus.G. UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale. ca excepţie. OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. În lumea agricolă a UE. începând cu 1996. aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM. Pentru a calma spiritele. când. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale. ca urmare. Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. livraţi pe piaţă atât în Belgia. carnea provenită de la crescătoriile industriale. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi. obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. aceste culturi au fost primite în moduri diferite. a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care. Dar situaţia s-a schimbat brusc. nu se cere agricultorilor să recolteze. Minoritatea ştiinţifică angajată. în curând. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor. În Franţa. În iunie 1999. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică.OGM-urile. asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. În cursul verii 2001. şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. Anumite ţări (Austria. temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". care doreau să le dezvolte la scară mare. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA. adesea violent. descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic). Astfel. de ultima sa înflorire . transgenice şi convenţionale. estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi. fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei. consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om). Tot în Franţa. în Franţa. datorită strategiei stabilite de GREENPEACE. s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă170 . s-a opus debarcării containerelor. agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor. pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. oficial. Probabil. Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. În Spania. În SUA. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. cea mai mare ţară agricolă din UE. cele două tipuri de plante. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină". în mod special. în mod separat. Această „afacere" ilustrează.) Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice. poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută. doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. produşi în crescătorii uriaşe din Belgia.

Astfel. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa. 2. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia. Coreea de Sud. piaţa mondială a seminţelor-OGM. dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări. H. 171 . 3. care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. Dintre cele 10 multinaţionale. consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume. guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate. multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială". trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud. În martie 2000. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA. în 1984. situate în afara UE. jumătate controlează. 1. În 1999 (Japonia. firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. Chile. pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. a Europei şi a altor continente. în totalitate. Uruguay. Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care. care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). care pregătise de fapt acest protocol.) Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie. Thailanda etc. în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate". Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". India. Noua Zeelandă. Canada şi Australia). astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. iar SUA nu a dorit să se pronunţe. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. până acum. După ce au acceptat alimentele-OGM. a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. b. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor. Argentina. Australia. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS. Filipine. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din numeroase ţări.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA. Australia şi Canada au refuzat.de-vie transgenică. Argentina a fost aceea care a ameninţat. Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM. deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii". unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat.

căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari. ca malaria. se pot stabiliza noi stări de echilibru. astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări. SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european. ostile OGM-urilor şi tot mai exigente. De la publicarea acestei reglementări europene. aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0. din ce în ce mai ostilă OGM-urilor.În final. reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit. Unele specii locale acvatice pot dispărea. printre altele. 172 . Totuşi. În unele lacuri s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice. d. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă. Barajele produc mari presiuni în scoarţa pământului ce declanşează cutremure de pământ. faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). Directiva UE constituie un progres remarcabil. care a dus pe de o parte la apariţia fenomenului salinizării solului iar pe de altă parte a dus la creşterea incidenţei unor periculoase maladii. cât şi pentru cea animală. împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi. Acest protocol prevede. sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor. pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice. Pentru a compensa lipsa fertilităţii naturale prin nămolul adus de viituri. considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor. Construcţia barajelor schimbă regimul viiturilor conducând la sedimentarea viiturilor in lacuri. Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă. totuşi. Construcţia de canale conduc la perturbări profunde în întreaga structură a biocenozelor. fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. în ansamblul ei. sunt folosite îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie. reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%. Unele specii imigrate se înmulţesc foarte mult iar treptat. altele pot creşte numeric. Astfel.9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică. În august 2003.1. Deteriorarea mediului prin construcţii de baraje şi canale Construcţiile de baraje şi canale au numeroase efecte negative asupra mediului. după 4 ani de negocieri. c. rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Capitolul 13 ALTE CĂI DE DETERIORARE A MEDIULUI 13. SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor. Din păcate. intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. atât pentru alimentaţia umană. Pe lângă etichetaj. afectând evoluţia tuturor speciilor din zonă.

reuşeşte să se stabilească în 173 . astfel încât în prezent. a apărut malaria. Gândacul de Colorado exista în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în Mexic. În acest proces.000 în 1873. În acest fel a fost stăvilită invazia acestui afid. multe încercări se soldează cu eşec din cauze diferite: factori abiotici nepotriviţi. moluşte.13. În 1874 a ajuns la coasta atlantică a Statelor Unite iar peste alţi doi ani primele exemplare au apărut în Europa (Germania) unde au fost distruse. a fost oprită prin introducerea unei viroze a iepurilor. estetice. Homoptera) a pătruns din America în Franţa (prin Bordeaux şi alte porturi). au fost deteriorate în mod ireversibil. După o perioadă de 6-7 ani. decorative). Atunci când o specie introdusă într-un ecosistem nou pentru ea. esenţe lemnoase.) Introduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri – plante de cultură (alimentare. de o inestimabilă valoare ştiinţifică. duşmanii naturali ai iepurelui. în succesiunea generaţiilor. care până atunci existau numai în Africa. În 1859 au fost aduse în Australia 24 exemplare. la adaptarea ei faţă de noile condiţii. înmulţirea şi extinderea iepurilor. vectori ai malariei. peşti. Până atunci. În 1920 (când pătrunde prin portul Bordeaux şi reuşeşte să se înmulţească) şi 1925 el se răspândeşte în toată Franţa şi de aici se întinde în toată Europa. iepurii au devenit parţial imuni. cinegetice. Creşterea vertiginoasă a numărului iepurilor se poate vedea din numărul de piei exportate: 33. crustacei. după fiecare epidemie virotică numărul lor creşte tot mai mult. mamifere. În 1950. La noi în ţară el a pătruns prin anii 1950. Introduceri neintenţionate Prin anul 1929. pe o navă militară venind din Dakar (Africa de Vest) au ajuns pe coasta răsăriteană a Braziliei câţiva ţânţari din specia Anopheles gambiae. a). Dar vulpile au preferat să consume miei şi fauna locală mai uşor accesibilă. Ca urmare a acestor introduceri. O adevărată catastrofă economică s-a produs când acum aproximativ un secol. Acest proces s-a desfăşurat în tot cursul istoriei vieţii pe Pământ şi se desfăşoară şi în prezent. b. a genofondului populaţiei pătrunse.200. Pătrunderea într-un nou ecosistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici şi abiotici. păsări. Coleoptera). În acelaşi fel au fost introduse diferite specii de buruieni. important dăunător pentru culturile de cartof. Neavând duşmani naturali s-au înmulţit devenind un adevărat flagel. la vest de Munţii Stâncoşi. 9 milioane în 1882.2. Deteriorarea mediului prin introducerea de specii în ecosisteme Orice specie posedă o anumită capacitate de răspândire geografică (extinderea arealului geografic) şi ecologică (pătrundere în ecosisteme diferite – deci extindere de areal ecologic). rezistente la filoxeră. tehnice. deci schimbarea modului de acţiune a selecţiei ceea ce duce treptat. Sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit. fără a pricinui pagube vizibile (adaptare reciprocă).000 hectare). întreaga structură a biocenozelor unice. întreaga floră şi faună endemică. Până în prezent nici o metodă de combatere nu a reuşit să distrugă acest dăunător periculos. această insectă trăia pe specii de viţă sălbatică din SUA. 17.5 milioane în 1945. Se cunosc urmările catastrofale ale introducerii iepurelui de vizuină european Oryctolagus cuniculus în Australia. circa 12 mii au murit. Un alt exemplu este gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata – ord. afidul Phylloxera vitifolii (ord. la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă. Atunci a dispărut ideea de a altoi soiurile europene de viţă pe cele americane. Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi neintenţionată sau intenţionată. Momelile otrăvite folosite contra vulpilor au dus la nimicirea unui număr mare de animale autohtone. biocenoza nouă se dovedeşte atât de complexă şi închegată încât nu permite instalarea (realizarea unui anumit nivel numeric şi constituirea unei nişe ecologice) noului intrus. animale pentru scopuri alimentare. hrănindu-se mai ales cu un solanaceu spontan – Solanum rostratum. Curând. S-au introdus vulpi din Europa. pricinuind mari pagube economice. Ajuns în Franţa şi apoi în Algeria a distrus culturile de viţă de vie pe suprafeţe imense (în Franţa pe 1.

inclusiv a marilor mamifere africane. este moderat regimul viiturilor. suprapăşunat) dar de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor. moderând scurgerile de suprafaţă şi echilibrând alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. Dereglarea acestui echilibru de multe ori se produce prin exploatarea neraţională şi supraexploatarea solului. Dar. sunt multiple: hidrologică. pădurilor. De asemenea. la inundaţii. Întregul deşert al Saharei. evolutive şi economice ale dispariţiei unei altei specii decât atunci când aceasta afectează în mod evident interesele noastre. are capacitatea de a reţine mari cantităţi de apă. Evaluări aproximative arată că circa 20. eroziunea devine mai intensă decât refacerea şi ca urmare solul se degradează. se datorează supraexploatării (mai ales suprapăşunatului). Trebuie să fie limpede că o specie cu atâţia consumatori este în miezul unei complexe reţele trofice. Despădurirea pantelor din asemenea bazine de alimentare duce la viituri violente. este împiedicată colmatarea lacurilor. În acest fel solul devine protejat împotriva eroziunii prin spălare. când afectează biocenoze întregi. trebuie spus că. Deteriorarea mediului prin supraexploatare Supraexploatarea speciilor Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic al speciilor. 82% au dispărut în ultimele trei secole. ecologice. la colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare. Cercetările arată că. păşunilor Eroziunea solului este un fenomen care se produce în mod natural. pescuit. Cercetările arată că.el şi să se reproducă normal. local sau pe tot arealul lor. din totalul speciilor dispărute în timpuri istorice. Pădurile influenţează clima locală şi regională. Aceste trăsături capătă o deosebită importanţă în bazinele de alimentare a râurilor: împiedicând scurgeri violente. suprapăşunatul duce la deşertificarea unor vaste regiuni. cu circa 5 km pe an. Capitolul 11 174 . Până acum 2000 de ani existau încă păduri departe. în perioadele preistorice şi istorice. zicem că s-a produs aclimatizarea speciei respective. Situaţii critice şi mai grave se produc în urma supraexploatării pădurilor din zona ecuatorială şi a păşunilor din zonele aride şi semiaride. indiferent de zona geografică. În cazul când protecţia covorului vegetal e perturbată. Refacerea solului este un proces foarte lent: chiar în condiţiile acoperirii cu vegetaţie sunt necesare 3-4 secole pentru formarea unui strat de 3 cm de sol. din aceleaşi cauze. se datorează adesea supraexploatării lor (vânătoare. în interiorul Saharei actuale.3. Extinderea deşertului. în locul unde se întinde Sahara exista o bogată vegetaţie de păşuni şi păduri. Funcţiile pădurilor.000 specii de plante şi zeci de mii de specii de animale sunt ameninţate cu extincţie completă. prin frunzişul lor. pot fi de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane. refacerea solului echilibrează eroziunea lui. cu o populaţie globală de circa 600 milioane oameni. 13. a cărei dezechilibrare poate fi foarte gravă. Supraexploatarea solului. Litiera are şi ea acest rol şi. iar în unele împrejurări. în care caz sunt afectate numeroase specii. De multe ori efectele sunt greu sesizabile pentru moment şi trec neobservate. de protecţie a solurilor. interceptează apa de precipitaţie diminuând impactul mecanic al ei asupra solului. recreativă. cel mai mare din lume. de cele mai multe ori nu ştim aproape nimic despre implicaţiile genetice. pe solurile bine protejate de vegetaţia neperturbată. estetică. climatică. În aceste zone. sanitar-igienică. pe lângă aceasta. se produce şi astăzi. ape abundente şi o faună bogată. alteori afectează interesele economice ale omului. Coroanele arborilor. din zonele respective. în general moderând-o.

Adesea. de-a lungul deceniilor și a secolelor. deoarece acesta este singurul mod în care putem supravieţui. Simplele informații despre o specie. clericii. Numeroși oameni de ştiinţă lucrează pentru rezolvarea acestor probleme. companiile farmaceutice se bazează în lupta lor cu diferitele maladii tot pe diversitatea lumii vii. Suntem obligaţi să conservăm sistemele naturale în întregul lor. chiar dacă unele pot avea efecte dăunătoare asupra omului. la un moment dat.) Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și evoluția vieţii. prin etică înțelegem “știința care se ocupă cu studiul principiilor morale. plante. Etica studiază fundamentele logice ale moralei (bine.) Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii economice. Ecoetica este un “domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității” [Puia și colab. scriitorii. grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este suficientă. De aceea. d. niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu. artiştii. dreptate. adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor. libertate. Entomologii caută insecte parazite sau prădătoare ca agenți biologici de control. s-ar putea putea ca dispariția ei să însemne o pierdere iremediabilă pentru economia globală. caracter. alegere. Dacă o specie devine extinctă înaintea descoperirii calităților sale. vocabula “etică” provine din grecescul ”ethos” care înseamnă – obicei. morav. datorie. Atunci când lumea naturală prosperă şi noi prosperăm. inspirația este legată organic de experiența directă în mediul natural. filozofii. estetica peisajelor şi activitatea în aer liber. de la o perioadă istorică la alta. morală. În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate. Odată cu pierderea unor specii de animale. prin acțiunile sale. Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă [Puia și colab. relațiile omului cu societatea în ansamblu ei. Extincția maimuțelor antropoide în sălbăticie poate însemna pierderea unor indicii importante pentru întelegerea evoluţiei oamenilor. zoologii caută noi surse de proteine. obligație. S-ar putea ca unele specii să fie complet neinteresante în acest moment.) Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii.. întreaga comunitate poate dispărea ca urmare a unui răspuns în cascadă. poeţii. trebuie să minimizeze efectele nocive ale speciilor respective în habitatul antropizat și nu să le extermine.. Atunci cand speciile devin extincte. In istorie. Societatea actuală ridică tot mai multe probleme care trebuie să își găsească și rezolvare. c. Omul. habitate se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti. 1998]. Speciile interacţionează într-un mod complex. soluția se găsește într-o plantă.) Toate speciile pot deveni. pe termen lung. e. cu conținutul și rolul lor în viața socială”. cu legile lor de dezvoltare istorică. Aceste specii pot deveni extincte sau. b. Pentru mulți dintre aceștia. utilizând tehnici noi. mai grav. un factor economic considerabil a cărei valoare nu a fost încă descoperită. observarea ei în muzee. Conform dicționarului enciclopedic (2004). moleculare şi filogenetice. se pierd legături importante şi misterele devin tot mai mari. Conținutul eticii diferă de la o societate la alta. rău.) Toate speciile sunt interdependente. Pierderea unei specii poate compromite existența altor membri ai comunităţii. virtute.ETICĂ ECOLOGICĂ În limba română. dintre care o să ne oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica. un animal sau un microorganism. Conștiința ecologică s-a format treptat. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică. muzicienii au fost inspiraţi de natură. Etica ecologică include o serie de principii. dintre care enumerăm câteva: a. 2001]. rațiune). În India 175 . dar știința și tehnica viitorului să developeze în ele valori nebănuite astăzi. ca parte a comunităţilor naturale.

ceee ce îl obligă la asumarea responsabilității protejării mediului ambiant. în anul 1962: “În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele. Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură. Natura trebuie tratată cu “moderație și inteligență” pentru că dacă ea “naufragiază” atrage după sine întreaga omenire. (1988) și alții. b. Dar m-am înselat.) O concepție egocentrică. găsim principiul jainist care se baza pe principiul “să nu ucizi sau să faci vreun rău niciunei creaturi”. ce păreau să aparțină adevărurilor eterne. Un precursor al acestei concepții este considerat moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un “cetățean” cu drepturi depline al naturii. zoologul Howard T. dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului”.) O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul umanității. care pune în prim plan binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. Au fost și alte nume celebre care au contribuit la dezvoltarea eticii ecologice: silvicultorul american Aldo Leopold (1886-1948). Puia și colab. ca și în etica ecocentrică. În servicul umanității deci. cu toate componentele sale vii și nevii. teologul și muzicologul Albert Schweitzer (18751965). Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice. după biodiversitate și bioconservare. o serie de artiști și poeți americani și europeni au sesizat. Soran și Borcea (1985). referindu-se. ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele. om sau insectă. c.antică.) O concepție ecocentrică. extremist. care adoptă principiile ecologismului fundamentalist. indiferent că este copac. Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este “Uti non abuti” adică “Uzați dar nu abuzați”. îmbolnăvirea ambianței. în general. Stugren (1988). Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în natură. Astfel de idei se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus Miciurin (1855-1935) – “ Noi nu putem aștepta daruri de la natură. Odum care a elaborat decalogul ecologiilor. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 . prin operele lor. în tot atât de celebră a sa lucrare “Silent Spring” trage un semnal de alarmă cu privire la impactul activităților antropice asupra mediului ambiant. omul a devenit superior tuturor celorlalte specii. (1999) în trei categorii: a. Adepții acestor principii manifestă un optimism tehnologic exagerat. în special la efectele dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. sarcina noastră este să i le smulgem”. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii. În secolul al XIX-lea. făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe.1226) care era un mare iubitor și protector al animalelor și al naturii. în ansamblul ei. prin promovarea principiilor dezvoltării durabile. În anul 1962. Chiar și aceste lucruri. iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască să fie un partener înțelept al ei. Redăm un fragment din cuvântul ei. de-a lungul deceniilor. grija față de generațiile viitoare nu se poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii. nu sunt numai amenințate. marele ciclu al apei. medicul. care se află dincolo de puterea distructivă a omului. Concluzia lui Rachel Carson este că omul nu poate fi stăpânul naturii. Cristea (1983). 176 . omul. renumita cercetătoare americană Rachel Carson. Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost sistematizate de Puia și colab. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii. rostit la o conferință. nu a individului. cu o abordare liberalistă. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->