Sunteți pe pagina 1din 75

Colegiul de Redactie : Carmen Beyer, Alexandru Cojocaru, Cristi Constantinescu (redactor-sef), Petra Cristolovean, Ema Diaconu, Daniela Prilipcianu,

Catalin Stoian, Ioana Maria Coja Comitet Stiintific : Mihaela Minulescu, PDr ; Petru Lisievici, PDr ; Carmen Beyer, Carmen Constantinescu, Maria Tanase

(Nota: Articolele din revista Cheiron sunt disponibile doar pentru uz personal si nu pot fi copiate sau publicate fara acordul autorului.)

CUPRINS
Editorial PSIHOTERAPIA, SA FII IN SERVICIUL PSIHICULUI - Mihaela Minulescu, PDr Analistul si Relatia Analitica EMPATIA SI CAMPUL ANALITIC - Joe Cambrey CELE CINCI VIRTUTI ALE TERAPEUTULUI - Alexandru Stoian CALEA DEVENIRII PERSONALE - Florentina Petcu RELATIA ANALITICA - Mihaela Minulescu, PDr Studii de Caz STUDIU DE CAZ - Ioana Maria Coja Analiza de Simbol PIATRA IN VIATA LUI JUNG - Mona Constantinescu ROATA VINDECARII - Petra Cristolovean GANDIREA - COMPASIUNE SI IUBIREA INTELEPCIUNE - Carmen Beyer SIMBOLISMUL INIMII - Mirela Foghianu INIMA SI COMUNICAREA SIMBOLICA - Maria Tanase Manzat INCURSIUNE IN TRADITIE, INIMA CA SIMBOL AL SUFLETULUI - Catalin Lazar Analiza Basmelor FEMININUL REGASIT : O INTERPRETARE ANALITIC A BASMULUI "SLAVA, FIICA PAMANTULUI" - Manuela Nicolae INTERPRETAREA BASMULUI "ALBA CA ZAPADA SI CEI SAPTE PITICI" - Stephen Flynn
traducere Alexandru Cojocaru

Tehnici : Jocul cu Nisip ISTORIA JOCULUI CU NISIP - Iulia Feordeanu Studii si Cercetari NEURONII OGLINDA - V.S. Ramachandran

Editorial
PSIHOTERAPIA, SA FII IN SERVICIUL PSIHICULUI

Mihaela Minulescu, PDr Pornind de la un citat din Mysterium Coniunctionis, in care Jung exprima masura in care imaginile alchimice au fost paradigmatice pentru definirea procesului de individuare ca proces psihoterapeutic profund, Edward Edinger construieste o intreaga carte, Archetypal Symbolism in Psychotherapy, utilizand metafora alchimica pentru descrierea proceselor transformative. Imaginile alchimice concretizeaza experientele transformarilor care se petrec in psihoterapie. Pentru ca, in sensul cel mai autentic, psihoterapia conduce la transformare si nu orice fel de transformare ci acea transformare care da sens si unifica armonios intregul uman, punandu-l in legatura constienta cu sacrul, cu transcendentul, cu zeul. Termenul grecesc therapeuein, a vindeca, semnifica initial a servi zeii iar vindecarea se producea initial intr-un context de sacralitate. Edinger citeaza din Philo, On the contemplative Life (Essenstial Pilo) care vorbeste despre un grup precrestin, evrei contemplativi care se auto-denumeau terapeuti fie pentru ca profesau o arta a medicinii cu mult mai excelenta decat cea incetatenita in orase (pentru ca acestia dor vindecau corpuri, insa ei vindecau suflete ce erai sub stapanirea unei boli teribile si aproape incurabile, cu placeri si pofte, temeri si nelinisti, si dorinte si nebunii si nedreptati si tot restul de multimi incomensurabile de alte pasiuni si vicii care le erau produse), fie pentru ca fusesera instruiti de natura si de legile sacre sa serveasca Zeul cel viu. In acest sens, in mod fundamental psihoterapia inseamna a fi in serviciul psihicului. Procesul psihoterapeutic, cand se adreseaza adancimilor, pune in miscare intamplari profunde si misterioase, ne spune si Eddinger. Iar calea poate fi usor de pierdut si pentru pacient si pentru terapeut. Din aceasta pricina, teoriile inguste si inadecvate privind psihicul, in cel mai bun caz dau un sens al orientarii spre..., dar de cele mai multe ori raman si ratacesc la suprafata. Psihicul este aparatul prin care, ne spune Jung, ajungem sa cunoastem psihicul. Aceasta este conditia paradoxala a psihologiei ca stiinta. Nu avem un alt punct de sprijin, din afara. Si, daca este sa nu supunem fenomenele psihice unui pat al lui Procust, trebuie sa cautam categoriile pentru intelegerea psihicului si dinamicii sale in interiorul psihicului insusi. In acest sens, Jung demonstreaza ca simbolismul alchimic este un produs al psihicului inconstient in care alchimistul traia proiectiile sale ca fiind o proprietate a materiei, dar ceea ce experimenta in realitate era, ne spune Jung, propriul sa inconstient, modalitatile cu sens in care se produceau transformarile in viata psihica a alchimistilor. Reteaua de imagini alchimice, lipsita de sens daca este studiata in afara sensului metaforic al transformarile psihice, este nimic altceva decat propria materie a psihicului care proiecta inconstientul in intunecimea materiei pentru a o ilumina... (Psihologie si alchimie, par. 345ff). Scopul esential al acestei opus psychologium (opere psihologice), ne spune Jung, este atingerea stadiului de constienta, adica, constientizarea continuturilor proiectate pana acum. Acest efort conduce la vindecare. Iar vindecarea semnifica depasirea conditiei unui ego restrans, inflexibil, legat de defense fata de realitatea exterioara si

interioara. Este un efort al pacientului insotit de analist ca de un catalizator nu ca un stiutor universal, un facilitator, nu un depozit de cunostinte infailibile. In acest proces al transformarilor ego-ului si odata cu el a intregii configuratii interioare inspre o dinamica cu sens si cuprinzatoare, in beneficul cresterii de constiinta, este esentiala capacitatea de a rabda, de a suporta si a nu te grabi. Rabdarea este esentiala pentru ca trebuie sa fim capabili de expectativa... Ceea ce medicul nu poate indura, va fi insuportabil si pentru pacient si de aceea cel dintai ar trebui sa posede o stiinta adevarata asupra acestor lucruri si sa nu aiba doar opinii, care nu sunt decat emanatiile unei filosofii banale, comune. Acest efort, spune Jung, conduce treptat la cunoasterea persoanei celuilalt precum si la cunoasterea de sine si astfel la distinctia intre ceea ce individul este cu adevarat si lucrurile care sunt proiectate in el sau pe care acesta si le imagineaza despre sine insusi (Psihologia transferului, pg. 211). In acest spirit cititorule, esti rugat sa ai rabdare cu tine si cu sensurile lumii si, de ce nu, cu scrierile acestei reviste a carei denumire te invita spre opus psychologium, invocand aici intelepciunea naturii ranite simbolizate de centaurul Chiron si spiritualizarea umana, simbolizata aici de transformarea lui Asclepios in Eul intelept care, la randul lui, vindeca omenirea. Este o legatura recastigata intre eul nostru si vindecatorul interior, prin care nu mai plutim pe valuri instabile, nu ne mai sperie de moarte viata si incercarile ei, castigam acel punct hranitor al legaturii cu eternitatea si devenim capabili sa primim Lumina creatiei, sa iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine.

Analistul si Relatia Analitica


EMPATIA SI CAMPUL ANALITIC

Joe Cambrey In tratatul sau Stiinta si civilizatie in China, Joseph Needham povesteste o anecdota din secolul V d.H., a unui domn Yin din Chinchow, care se spune ca l-ar fi intrebat pe un calugar taoist (Chang Yeh-Yuan), Care este cu adevarat ideea fundamentala a I Ching? La acesta calugarul se spune ca ar fi raspuns Ideea fundamentala a I Ching poate fi exprimata intr-un singur cuvant : rezonanta (kan). Aplicata mintii, taoistii antici apreciau originala minte goala ca fiind organul care poate rezona complet cu natura. Dintr-o perpectiva jungiana aceasta golire nu este un vid mohorat ci o receptivitate marcata prin non-afectiune, cu eliberarea de prejudecati si preconceptii; devenind deschis catre posibilitati arhetipale. O cale catre intelepciune poate rasari din rezonanta acestei minti goale cu lumea, observand impactul, dar nu agitanduse de fenomenul observat. Ambii Lao Tzu si Chuang Tzu folosesc metafora oglinzii pentru aceasta stare, de ex., in Chuang Tzu, Cartea VII citim: Cand omul perfect isi foloseste mintea, este o oglinda. Ea nu transmite nimic si nu anticipeaza nimic. Din nou in Cartea XIII el adauga: Mintea linistita a inteleptului este oglinda cerului si a

pamantului sticla tuturor lucrurilor. Toate acestea suna familiar pentru cei care cunosc mentalitatea optima pentru a aborda visele a lui Jung, sau, ulterior, ideile lui Bion despre intrarea in campul analitic. Ideea unei capacitati rezonante, de oglindire a mintii care sa poata aduce informatii despre mediul nostru inconjurator are o paralela particulara in psihologia vestica pe care as vrea sa o discut, si anume conceptul de empatie. Scopul meu nu este de a sugera o echivalenta intre empatie si mintea celor intelepti, ci mai degraba de a explora puterea de intelegere vestica crescinda a empatiei in speranta ca am putea gasi intersectari cu persepctivele estice asupra cultivarii mintii. Aparitia conceptului de empatiei este surprinzator de recenta. Termenul original este german, Einfhlung, literal simtind- in, cuvant creat de catre istoricul de arta Robert Vischer abia in 1873 si distins de o notiune mai veche, Mitgefhl, compatimire. Lucrarea lui Vischer a inaugurat abordarea psihologica a studiului esteticii. Ideea sa era de a pune in relatie dinamica unei lucrari de arta cu experientele subiective care apar din stari somatice si afective generate de vederea artei. Placerea estetica s-a considerat a fi bazata pe un amestec de sine si obiect, ceva ce el a derivat din studiul proiectiei sinelui in vise. Termenul Einfhlung al lui Vischer presupunea astfel un act inconstient, involuntar de transfer al sinelui asupra obiectelor. Toate acestea ii antedateaza lui Freud cu 25 de ani. Empatia ca traducere a lui Einfhlung a intrat in limba engleza in anul 1909 prin intermediul lucrarii psihologului american Edward B. Titchener. In publicatii din 1903 pana in 1906, filozoful german de estetica Theodor Lipps a continuat dezvoltarea intelegerii psihologice a empatiei propunand imitatia interioara a actiunilor celorlalti ca fiind cruciala in generarea de experiente empatice. Pentru Lipps empatia umana includea raspunsuri la gesturi, expresii faciale si ton al vocii, toate ca purtatoare de calitati emotionale si capabile de a da viata acelorasi emotii in spectator. Ambii Jung si Freud si-au derivat perspctivele asupra empatiei direct de la Lipps. Jung a egalat perspectiva lui Lipps cu o caracteristica centrala a procesului analitic: ca regula, proiectia transfera continuturi inconstiente asupra obiectului, motiv pentru care empatia este de asemenea denumita transfer in psihologia analitica (CW 6: 486). In timp ce Jung nu scrie extensiv despre empatie in sine, abilitatea sa de a intra empatic dar si de a surprinde relevanta psihologica a materialului simbolic a fost esentiala perspectivelor sale asupra psihicului. Dupa discutarea unor detalii in intelegerea empatiei, vom reexamina modelul interactiv de camp al lui Jung asa cum a fost discutat in The Psychology of the Transference cu atentie speciala asupra comunicarilor inconstiente in analiza. Utilitatea clinica a unei posturi empatice catre pacienti si catre procesele lor inconstiente, desi recunoscuta inca demult, s-a dezvoltat cu diferentiere crescanda si valorizare a experientei interioare a celuilalt. Pe masura ce teoriile analitice si metodele terapeutice au cercetat originile simtului de sine cat si ranile si suferintele de care acesta este pasibil, au fost identificate aspecte afective si interpersonale in miezul sinelui. Au fost propuse si dezbatute modificari in modurile de abordare a tratamentului. Revizuirea teoriei si practicii analitice a incadrat empatia ca resursa principala de a intra in lumea interioara a celuilalt: metodele active ale lui Ferenczi, intervievarea interpersonala a lui H. S. Sullivan, terapia centrata pe client a lui Carl Rogers, printre altele dar in special psihologia sinelui a lui Heinz Kohut. Oricum, formularea lui Kohut asupra empatiei ca introspectie directionata, sau ca fiind

capacitatea de a se gandi si simti pe sine in viata interioara a altei persoane (Kohut, 1984, p.82) se bazeaza in principal pe prelucrarea rationala a analistului a trairii celuilalt in timp ce sunt minimalizate componente afective inclusiv activari contra-transferentiale. Pentru a nu ajunge sa predomine o intelegere gresita a empatiei, este necesara o reconsiderare; din fericire exista cateva noi metode de studiu a fenomenului empatic. Studiul stiintific al sistemului nervos In ultimele doua decenii sofisticarea sporita a instrumentarii tehnice si a formularilor stiintifice, precum in teoria complexitatii, a deschis noi frontiere in explorarea fundamentelor neuro-biologice ale mintii. Pentru majoritatea oamenilor de stiinta si a filosofilor contemporani fenomenele mintii nu sunt nici reductibile la procese neuronale nici deplin separate de experienta somatica ci se presupune ca apar din acestea unde aparitia se refera la observarea interactiunilor dintre agenti locali producatori de rezultate care opereaza la un nivel de organizare superior aceluia al agentilor insisi, de ex., auto-organizarea intr-un sistem de complexitate dincolo de ceea ce poate fi explicat prin studiul indivizilor implicati. Descoperirea si articularea detaliilor relatiei minte-corp este subiectul curent al unor cercetari intense. In particular pentru interesele noastre de aici, sunt facute corelatii intre o varietate de stari emotionale discrete si specifice, si regiuni activate ale creierului, ce sunt detectate si marcate prin imageria functionala cu rezonanta magnetica (IfRM). Relativa usurinta si viteza a contagiunii emotionale intre indivizi este bine cunoscuta (de exemplu, ganditi-va la comportamente ale multimii cum sunt panica si frica colectiva). Neurologii cognitivisti au masurat transmisiunea emotiilor de baza cum sunt furia, tristetea, dezgustul sau bucuria, observa ca acestea apar in cateva milisecunde, deseori fara constientizare, desi frecvent cu alternari ale dispozitiei. Oamenii tind sa mimeze spontan si sa se sincronizeze cu comportamentul emotional al altora, in mod special cu cei cu care sunt intrucatva intimi, deseori fara a inregistra constient fenomenele. Replici care pot declansa raspandirea emotiilor, cum sunt expresiile faciale, limbajul corporal, tonul vocii, ritmuri ale vorbirii si asa mai departe, asociate cu emotii specifice, pot fi de asemenea studiate pentru capacitatea lor de activare a unor regiuni ale creierului. Comparatii prin IfRM intre trairea directa a unei emotii si reactii induse la aceeasi emotie (cum este vizualizarea unor imagini cu fete care exprima clar emotia vizata) expun un numar de similaritati uimitoare in regiunile creierului care manifesta activitate. Astfel exista o baza neuro-fiziologica pentru trairea rezonantei si a transmiterii emotiilor intre oameni. Mai pe larg, studii comparative in zoologie au dezvaluit faptul ca aceasta capacitate de comunicare emotionala rapida si automata este o trasatura universala a creierului mamiferelor. Astfel se pare ca suntem adaptati evolutionar sa transmitem si sa primim comunicari emotionale, ceea ce descrie in schimb o dimensiune afectiva fundamentala catre empatie. Firesc exista nenumarate probleme ce pot afecta acest sistem, inhiband sau stricand aceste capacitati si avand drept rezultat tulburari clinice ca de exemplu autismul si sociopatia. In urma studiilor procesului de develomentale a fost identificat un al doilea sistem mai lent pentru prelucrarea si intelegerea actiunilor si a aparitiei celorlalti. In timp ce copiii mici sunt in masura sa imite anumite comportamente (scoaterea limbii) la cateva ore de la nastere, aparitia capacitatii de simulare si in special de a recunoaste simularile la ceilalti se dezvolta in mod normal intre 18 si 24 de luni. Undeva intre

varstele de patru si sase ani, la copiii normali se dezvolta capacitatea de a atribui celorlalti pareri false, de a recunoaste cognitiv faptul ca ceilalti au minti asemanatoare lor avand reprezentari ce pot fi adevarate sau false. In perioada copilariei asadar, teoria mintii (TM), prin care copiii incearca sa-i inteleaga treptat pe ceilalti, se maturizeaza treptat odata cu creierul lor si cu sistemele lor nervoase. Regiunile creierului implicate in acesta forma mai lenta de empatie orientata mai degraba cognitiv difera semnificativ de cele asociate in rezonanta afectiva. Dovada develomentala intr-adevar sugereaza ca o preponderenta a experientelor de atasament pozitiv timpuriu faciliteaza maturizarea empatiei si TM in vreme ce sunt inhibate experientele negative de abuz sau neglijare. Reparatia deteriorarilor datorate esecurilor empatiei, trecute si prezente, cognitive si afective, a devenit o caracteristica importanta a multor psihoterapii contemporane. Cu toate acestea, caile de interactiune intre doua forme de empatie nu au fost inca in intregime trasate, desi ele sunt evident interconectate. Desi nu s-a format o legatura definitiva intre diferitele procese empatice, in ultimul deceniu a fost relatat un numar fascinant de descoperiri care leaga perceptia si actiunea. Aceste descoperiri au inceput intr-o echipa de cercetare condusa de catre Prof. Giacomo Rizzolatti de la Universitatea din Parma, cu o serie de lucrari despre un grup de neuroni vizual-motori pentru care acum se foloseste termenul de neuroni oglinda. Acesti neuroni observati pentru prima data la macaci se dezactiveaza atunci cand maimuta observa o actiune facuta de un alt individ si [de asemenea] atunci cand ea executa aceeasi miscare sau una similara (Fogassi & Gallese in Stamenov & Gallese, 2002, p. 15), ca in maimuta vede, maimuta face!. Dovada pentru omologii umani ai acestor neuroni a fost gasita in diverse locuri ale creierului, ca de exemplu in zona Broca cu implicarea in vorbire, precum si in alti cortecsi pre-motori (Rizzolatti, Craighero & Fadiga in Stamenov & Gallese 2002). Studii ulterioare au extins descoperirea asupra oglindirii neurologice la stimuli tactili, auditivi si ai durerii la oameni. De exemplu, observand cum cineva apropiat voua este intepat cu un ac determina in voi rezonarea unui circuit de durere analoga, desi de obicei de o intensitate mai slaba. Aceasta este probabil datorata faptului ca sunt activate mai degraba elementele afective decat cele senzoriale ale retelei durerii de catre neuronii oglinda dupa cum a fost demonstrat in aceste studii (Singer, T si al., 2004, 2005). In plus, acesti neuroni ofera si o importanta componenta primitiva a substratului neurologic al aspectelor capacitatii de reprezentare a starilor mentale a celorlalti prin intermediul unui sistem conceptual, denumit in mod obisnuit Teoria Mintii (Fogassi & Gallese in Stamenov & Gallese, 2002, p.30). Exista o dovada tot mai clara a faptului ca procesele de oglindire sunt implicate de-a lungul unui spectru de rezonante emotionale, raspunsuri ale simturilor si reflectii cognitive la actiunile celorlalti. Descoperirea neuronilor oglinda a generat un intens interes multidisciplinar fata de formele intersubiective de comunicare incepand cu imitatia si mimetismul si progresand la a simula mintea celorlalti ca mod de a le intelege intentiile. Teoria simularii (TS), care este o teorie a empatiei, cerceteaza imitatia mintala. Prin imitatia atenuata a starii corporale a altcuiva, ceea ce ar putea implica numai schimbari musculare microscopice precum in expresiile faciale, deseori externe constientizarii, activari relevante ale regiunilor echivalente ale creierului observatorului permit comunicarea unei recunoasteri sociale, de ex., a resimti suparare sau pericol realizand mai apoi ca cineva din apropiere se afla intr-o stare de agitatie sau furie. Exprimat in limbajul citirii mintii, TS este bazata pe premiza ca oamenii isi folosesc propriile minti pentru a imita mintile celorlalti, deslusind scopuri si intentii fara a fi

nevoiti sa repete comportamente deschise clinic, empatia terapeutica se trage tocmai din asemenea capacitati de rezonanta. Jocul de rol si, in general capacitatea de a lua parte la jocuri interactive sunt vazute in TS ca elemente cheie in maturizarea invatarii imitative. Alvin Goldman, un filozof si reprezentant al TS, observa faptul ca a fost descoperit ca acei copii care au luat parte la jocuri mai comune, inclusiv la joc de rol, au executat mai bine sarcini de citit mintea, fara sa se fi gasit astfel de conexiuni si pentru simularile solitare (in Hurley si Chater, ed. II, p. 92). Extrapolat la formarea psihoterapeutica, TS poate avea consecinte profunde. De exemplu, explorarea non-defensiva in supervizare a punerilor in scena ale transferului/contra-transferului si a scenariilor jocurilor sale de rol constiente si inconstiente ar putea furniza un mijloc de a creste armonizarea empatica a terapeutilor la pacienti ca si cea intre terapeuti si supervizori. Pe de alta parte, deficite sau disfunctii ale sistemelor de neuroni oglinda pot produce unele limitari ale abilitatilor empatice. Intr-unul dintre exemplele mai exagerate, proasta functionare a sistemelor de neuroni oglinda a fost propusa ca avand contributie la problemele de baza implicate in autism, cu esecurile cunoscute in imitarea sau in coordonarea reprezentarilor relatiei sine-celalalt. Mai speculativ, foamea de afectiune a anumitor tipuri de pacienti care au suferit rani ale atasamentului de baza poate fi intemeiata pe activarea inadecvata a sistemelor neuronale oglinda pe perioada dezvoltarii timpurii. Dilemele interioare rezultate din esecuri in relatii primare de obiect care ii determina pe unii indivizi sa ramana intr-o perpetua scanare a celorlalti pentru micro-schimburi de expresie afectiva, dupa cum a fost discutat in literatura jungiana pentru pacienti borderline (de ex., vezi Schwartz-Salant, 1989), ar fi o zona de cercetat ulterior. Exista de asemenea preocupari morale si etice ridicate de studiul neuronilor oglinda si al capacitatilor imitative. Filozoful Jesse Prinz a articulat puncte de reper morale incepand cu tentativele de mimetism facial ale nou-nascutilor si cu susceptibilitatea la contagiune emotionala a copiilor foarte mici, subliniand rolul cheie fundamental al capacitatilor imitative in dezvoltarea morala; aceasta il determina sa declare este probabil ca [un] imitator rau sa formeze atasamente instabile (in Hurley si Chater, ed. II, 2005, p.278). Aplicand acestea in studiul psihopatilor, Pritz noteaza faptul ca ei pot imita comportamentul celorlalti intr-o masura rezonabila, dar nu pot imita starile celorlalti, aceasta avand implicatii serioase pentru competenta si conduita (in Hurley si Chater, ed.II, 2005, p. 282). Astfel recunoasterea si raspunsul afectiv la ceea ce este considerat a fi rau poate foarte bine sa apara dintr-o capacitate interna de accesare a proceselor imitative iar maturizarea morala poate depinde de folosirea in mod creativ de catre noi a acelor procese. Campul Analitic Pentru a spori utilitatea clinica a ideilor despre empatie prezentate aici, ma voi indrepta intai catre o discutie despre campul analitic. Unul dintre cele mai distinctive aspecte ale modelului lui C. G. Jung asupra psihicului, este postularea unui nivel interior central, inconstientul colectiv, ce opereaza dedesubtul aspectelor constiente si inconstiente ale mintii. Acest strat mai adanc este cuprins din reteaua tuturor arhetipurilor, unde arhetipurile sunt modele formale, fara continut, tendintele universale ale vietii psihologice capabile de a se exprima de-a lungul si de-a latul spectrului experientei umane de la instincual la sublim. Atunci cand sunt realizate concret, arhetipurile se manifesta prin imagini incarcate de afect de natura transpersonala, deseori cu o calitate numinoasa.

Inconstientul colectiv are o calitate de fractal sau de a fi nemarginit. Schimband focalizarea de pe reteaua policentrica globala a colectivului pe un arhetip anume, o alta retea paralela este intalnita la un nivel mai jos. Acest fapt poate fi observat in timpul examinarii retelei de asocieri si legaturi care se ivesc pe parcursul procesului de amplificare aplicand analogii culturale si istorice unui material simbolic in vederea aducerii aspectelor arhetipale ale materialului intr-o perspectiva mai clara, deseori in scopuri terapeutice. In figurile 1 si respectiv 2 pot fi observate forme generale si specifice. O imagine analoga cu multiple nivele de oglindire din filozofia budista chineza si indiana este Plasa lui Indra (Yin-to-lo kang) folosita in Hua-yen sau scoala ghirlandei de flori ( Stra acestei scoli este privita in traditia Mahyna ca prima predica a lui Buddha): In cerul marelui zeu Indra se spune ca este o mare plasa stralucitoare, mai fina decat plasa paianjenului, intinzandu-se pana la cele mai mari distante din spatiu. La fiecare rascruce a firelor sale diafane este insirata o bijuterie reflectoare. Intrucat reteaua este infinita in intindere, bijuteriile sunt infinite la numar. In suprafata scanteietoare a fiecarei bijuterii se oglindesc toate celelalte bijuterii, chiar si acelea din cele mai indepartate colturi ale cerurilor. In fiecare reflectie, iarasi sunt oglindite toate celelalte infinit de multe bijuterii, astfel incat prin acest proces, reflectii ale reflectiilor continua fara sfarsit (Mumford, Series and Wright, 2002, ii). Analoage ale geometriei fractale au fost recunoscute recent de catre matematicieni vestici; sunt date doua exemple in figurile 3 (Klein Bubbles) si 4 (Limita stralucitoare stralucitoarea dantela galbena se manifesta in intregime de la sine din dispunerea initiala a numai cinci cercuri rosii miscatoare). Desi astazi nu este timp pentru a explica analogia dintre plasa lui Indra si un model jungian al Inconstientului Colectiv sau o persepectiva arhetipala asupra empatiei, putem nota faptul ca aceasta plasa prezinta metaforic un univers profund interconectat, in care toate partile sunt conditionate reciproc si interdependente. De asemenea aceste principii formeaza miezul unui punct de vedere holistic emergent care, aplicat relatiilor umane, reprezinta paradigma care castiga influenta in lumea analitica. Jung a prevestit acest fapt in diverse observatii, cum ar fi Este aproape disperata sarcina de a smulge un singur arhetip din tesatura vie al psihicului; dar in ciuda impletirii lor ele formeaza unitati de sens ce pot fi intelese intuitiv (1940:par. 302). Cel de-al treilea patriarh al Hua-yen, Fa Tsang a considerat aceasta legatura ca adevar al relatiilor nesfarsite intre intelepciune si compasiune (deBary si Bloom, 1999, 474). In viitor, vom fi nevoiti sa continuam explorarea reflectiilor reciproce posibile intre Budismul Chinez si Psihologia Analitica. In limbajul psihologiei jungiene, se face referira la activarea unui nod arhetipal ca fiind constelat un anume model, de ex., inclinatia spre a face fata cu determinare nenorocirilor poate reflecta constelarea in viata unei persoane a arhetipului eroului. Totusi, astfel de activari sunt culpabile prin natura lor de orice considerare a unei persoane ca entitate complet izolata; mediile interne si externe sunt in mod necesar parte din intregul model. Psihicul nu este nu sistem inchis la nivele mai adanci ci se deschide intr-un camp de interactiuni intre indivizi. In importantul sau studiu The Psychology of the Transference, Jung prezinta o perspectiva arhetipala cu amplificari alchimice a ceea ce pare a fi cea mai pesonala dintre problemele terapeutice. Explorarea temeiului profund al fenomenului transferential il conduce la postularea unui model de camp ineractiv bi-personal

pentru relatia analitica. Ulterior, Mario Jacoby a adaptat acestea pentru un uz mai general, prin diagrama acum bine-cunoscuta, figura 4, in care observam o interactiune din patru noduri intre pacient (P), analist (A) si inconstientul fiecaruia, generand un camp in cadrul caruia apare procesul analitic. Desi ar fi instructiva explorarea in detaliu a vicisitudinilor empatiei de-a lungul fiecarei cai aratate, constrangerile de timp imi concentreaza consideratiile asupra unui proces ce porneste cu contagiunea emotionala. Aspectul rezonant afectiv si inconstient al empatiei ar opera de-a lungul caii b din fig. 4 si poate avea impact asupra psihicului si corpului. Jung se refera la aceasta in mod variat: ca participation mystique, fiind o chestiune psihologica generala si ca infectie inconstienta sau psihica atunci cand o boala este transmisa de la pacient la analist. Se spune apoi ca diada este intr-o conditie de inconstienta reciproca, prin intermediul unui mecanism analog notiunii kleiniene de identificare proiectiva. Consider ca pentru mintea goala sau deschisa si receptiva, acest fapt poate reprezenta o rezonanta activatoare. Sa ne indreptam catre un exemplu clinic: un tanar cu dificultati obsesive era in tratament la mine de aproximativ un an cand am avut urmatoarea sedinta. Ne-am intalnit la ultima ora a unei zile destul de obositoare, nefiind ora lui obisnuita; acceptasem cererea lui de a reprograma sedintele din saptamanile anterioare datorita unei nepotriviri de timp. Pentru mine sedinta a fost obositoare. Desi eram obisnuit cu starile de incordare care deseori ii acompaniau dificultatile de a se exprima, mai ales atunci cand erau implicate si sentimente, m-am simtit neobisnuit de epuizat si prins in cursa pe masura ce ora se scurgea cu greu. Surprinzator, in ultimele minute ale sedintei, pacientul a produs un vis care continea imaginea unui copil intr-o debara. Nu era timp pentru asocieri sau pentru explorarea imaginii. Dupa ce a plecat, m-am simtit atat de epuizat incat am avut nevoie sa ma intind si sa ma odihnesc inainte de a conduce masina spre casa. M-am simtit pe punctul de a raci, totusi, in mod ciudat m-am simtit bine a doua zi. Discrepanta a semnalat posibilitatea de a fi activata calea b. Rezolvarea unor asemenea dileme incepe cu un act de recunoastere, analistul identifica constient afectul sau starea somatica activata ca fiind asociata proiectiei ingerate deschizand mintea. Apoi, empatia rationala a analistului pentru propria stare interna de suferinta foloseste intelegerea reflectiva a istoriei si semnificatiei unor astfel de activari in propria psihologie a analistului. Aceasta initiaza reparatia empatica interna a axei eu-sine, calea c in fig.4. Intorcandu-ne la caz, in urmatoarea saptamana ne-am intalnit la ora noastra obisnuita din zi. Nu intr-un mod surprinzator, aspectul afectiv deschis al campului nu a fost cu mult modificat fata de saptamana anterioara. Pacientul nu parea a fi observat starea mea de oboseala sau dificultate din sedinta precedenta in materialul discutat de el nu erau detectabile derivate sau referinte, deci, nici o evidenta a activitatii de-a lungul caii f. Totusi, datorita atentiei la copilul din debara si a rezonantei empatice cu acesta (calea e), pe care le experimentam acum mai direct in termeni de frustrat, redus la tacere, prins in cursa, sentimente pe care le acceptasem inainte fara o reflectie adecvata, eram acum capabili de a explora imaginile visului lasat sa astepte. Odata ce analistul a reusit sa restaureze o constientizare empatica interna, sarcina devine de a comunica cu pacientul. Aceasta poate circula pe un canal constient (calea a) si/sau pe unul inconstient (calea b) sfarsindu-se cu reparatia sau

intelegerea empatica si intre partenerii diadei, dar si in lumea interioara a pacientului, (re-)stabilind comunicarea tranzitorie eu-sine in pacient (calea d). In cazul avut la indemana, schimbarea in atitudinea mea facilitata de recunoasterea dificultatilor anterioare impreuna cu o constinetizare crescanda a atentiei si a ingrijorarii fata de elementele infantile ale psihicului care fusesera reprimate, m-au determinat sa vorbesc cu pacientul despre cum am simtit un amestec de constrangere si preocupare la finalul ultimei ore. M-am intrebat cu voce tare impreuna cu el daca aceasta avea vreo relevanta pentru copilul din vis. Ca raspuns, el a inceput sa incerce sa asocieze la copil. Deoarece parea in pericol de a-si epuiza asocierile si de a recadea intr-o stare si mai incordata, am incercat sa-l ajut sa asocieze mai liber intreband-ul varsta copilului din debara. Ca rezultat, el a dezvaluit o parte a istoricului sau nedivulgata anterior. Asocierile la acea perioada din viata sa au inclus mentionarea unei anumite boli, ale carei simptome erau in mod remarcabil asemanatoare cu ceea ce eu experimentasem in saptamana anterioara si eu avusesem o boala grava in copilarie cu aparitia la aproximativ aceeasi varsta, desi nu de acelasi tip. Dupa aparitia acestei legaturi am putut sa inteleg pe deplin importanta caii b in comunicarea cu acest pacient. Pe perioada urmatoarei faze a analizei, copilul din vis a ajuns sa fie inteles de catre noi ca reprezentand o perioada din viata lui in care mare parte din spontaneitatea sa naturala se retrasese. Incepand sa scoatem veselia inghetata si speriata din debara, a fost gasit un punct de pornire pentru o munca indelungata, uneori chinuitoare, cu apararile obsesive care fusesera blocate la un nivel somatic. Concluzie In contextul diagramei (Fig.4) putem presupune ca neuronii oglinda functioneaza precum rezonatori de camp, contribuind la aparatul neural care permite detectarea vicisitudinilor celui de-al treilea analitic prin canale empatice. Al treilea ar putea fi inteles ca reiesind din caile combinate ale figurii 4, in special cele din regiunea centrala (caile a, b, e si f). In cazul prezentat, observarea aparitiei copilului mercurian ca al treilea (construit din experientele noastre reciproce, constiente si inconstiente, in varful unei baze arhetipale) a fost cruciala destinului procesului analitic; consider ca a aparut prima data prin intermediul oglindirii afective care, procesata empatic, a permis constelarea si folosirea modelului ranit-tamaduitor in camp, nu numai in analist/mine. Astfel, atunci cand este combinata cu prelucrarea reactiilor contra-transferentiale, empatia nu este numai constransa sa fie o examinare introspectiva printr-o scurta identificare de proba a lumilor mentale ale celuilalt ci chiar un mod de a experimenta insusi campul rezonant; mai general, un mod de a lua parte la si in lume. Discutia urmareste faptul ca in timp ce neuronii oglinda pot ajuta comunicarea empatica in general, ei pot fi de un real folos acelora care adopta o abordare jungiana in detectarea modelelor arhetipale care incep sa se consteleze in procesul terapeutic. Participarea lor, oricat de modesta sau primitiva, este esentiala in facilitarea legaturilor dintre experienta constienta si inconstienta. Astfel, ei se ocupa de aparitia functiei transcedentale, contribuind la a o transforma intr-o realitate psihosomatica intruchipata, care in schimb poate continua sa se maturizeze de-a lungul vietii. Stiinta nu este deocamdata capabila sa identifice originile sistemului de oglindire; este deschis spre dezbatere cat de mult din sistemul neuronal oglinda este prezent la nastere si cat de mult apare prin interactiune si invatare sociala . In masura in care acest sistem are plasticitate si este capabil de modificare, studiul sau ar trebui sa fie de mare interes pentru oricine este interesat de formarea

psihoterapeutica. De asemenea, intrucat se stie despre empatie ca este esentiala in aprecierea celuilalt, un aspect cheie al atitudinii etice, studiul si cultivarea tuturor componentelor sale la multiple nivele de abstractie, ar trebui sa fie de o importanta monumentala in timpul si dupa formarea terapeutului. In linii mari, bine-cunoscutul neurolog V. S. Ramachandran (cu renume de membru fantoma) pretinde ca descoperirea neuronilor oglinda cu relevanta in evolutia umana este cea mai importanta poveste nerelatata a deceniului (http://www.edge.org/documents/archive/edge69.html). In cartea sa recenta A Brief Tour of Human Consciousness, el discuta importanta evolutionara a neuronilor oglinda si rolul lor in transmiterea culturii. Capacitatea evoluata de intelegere empatica a propriei persoane si a lumii noastre este ceea ce ne face complet umani. Unii filozofi contemporani considera ca empatia este preconditia pentru constiinta insasi. Probabil ca este facut un pas catre convergenta dintre aprecierile estice si vestice ale mintii, eu sper ca ne indreptam catre o rascruce unde va fi posibil mult mai mult dialog.

CELE CINCI VIRTUTI ALE TERAPEUTULUI

Alexandru Stoian Eram in cautarea unui raspuns la intrebarea Cum?, cum ma pot pregati pentru activitatea mea de psiholog in cadrul unui centru de recuperare a bolnavului psihic, precum si pentru cea de viitor psihoterapeut. Debutul in lucrul ca psiholog ma facea sa traiesc sentimente puternice de anxietate si chiar spaima, precum si de nerabdare si lipsa de luciditate in ceea ce priveste calea pe care urma sa merg. Teoria despre activitatea terapeutica nu ma ajuta decat la nivelul gandirii si ratiunii mele. Afectiv nu ma sprijinea cu nimic faptul ca stiam cum arata structura interioara a unui terapeut. Era nevoie ca raspunsul la intrebarea Cum? sa vina din interior si a venit. Am primit un raspuns la aceasta intrebare. Cred ca nu surprind pe nimeni atunci cand spun ca acesta a aparut prin intermediul unui vis: Alergam pe strada de pe un trotuar pe altul. Strazile erau inguste si nu se afla nimeni pe acolo. Tot fugeam cautand ceva. Am traversat o strada in fuga si, cand am urcat pe trotuar, uitandu-ma in spate, am dat peste un om daramandu-l. Atunci, mam oprit din fuga si i-am intins mana pentru a-l ajuta sa se ridice. -Va rog sa ma scuzati, i-am spus incurcat si cu parere de rau. Omul avea in jur de 40-50 de ani si era imbracat cu un pardesiu lung, de culoare maro deschis, cu palarie pe cap si cateva sacose in mana. In ele avea legume verzi. Venea de la piata. -Nu face nimic, mi-a raspuns. Dar unde te grabesti asa? Acorda mai multa atentie drumului pe care mergi, ca ti se poate intampla ceva rau. Vocea sa era linistita si calma. Tonul sau arata o preocupare reala pentru persoana mea. Era binevoitor si cald. -Nu stiu unde ma grabesc, i-am spus. Caut ceva. Sunt nelinistit. Nu stiu ce sa fac. Omul m-a privit si a spus: -Invata sa fii maleabil ca apa, discret ca aerul, rabdator ca pamantul, tare ca fierul si viu ca focul. Apoi s-a intors si a plecat.

Eu am ramas acolo profund marcat de raspunsul sau. Iata calea pe care o am de urmat. Iata mesajul Sinelui. Lucrand visul in analiza personala si reflectand mult asupra lui, pot spune ca mi s-au aratat din interiorul meu cinci calitati indispensabile pentru oricine doreste sa devina un terapeut pentru ceilalti, indiferent de domeniul sau de activitate sau de orientare. Am numit visul Cinci virtuti fundamentale ale terapeutului. Faptul ca ele sunt asociate celor cinci elemente ale naturii - apa, aerul, pamantul, fierul si focul - este strict legat de preocuparea mea pentru simbolistica lor si pentru transformarile materiei in natura. Visul mi-a vorbit pe limba familiara mie. Energia si linistea pe care el le-a adus in constiinta mea m-au ajutat sa trec peste pragul dificil al debutului meu profesional. Fii maleabil ca apa sau despre maleabilitatea terapeutica Terapeutul care are aceasta calitate se adapteaza in mod natural si firesc la situatia in care se afla. El ocupa spatiul pe care il are la dispozitie intr-un mod optim. Se aseaza perfect in forma existenta, economic si fara efort. Apa umple potentialul de cuprindere pe care il are un recipient, dar nu se confunda cu el. Terapeutul maleabil respecta si pastreaza identitatea si forma celuilalt, adaptandu-se la acesta. In acest demers, psihoterapeutul nu trebuie sa uite de propria lui identitate. Apa umple vasul, ia forma acestuia, dar nu este totuna cu vasul umplut. Iar daca vasul are defecte, apa le descopera, filtrandu-se prin ele ca printr-o sita. Procesul terapeutic este asemenea unei curgeri. El se deruleaza in mod natural si liber, punand in valoare traseele deja existente si descoperind altele noi. Apa isi gaseste drumul cel mai firesc si mai la indemana. In terapie, omul, asemenea apei, invata sa-si urmeze propria cale. Terapeutul va face distinctia intre libertate si anarhie. El este maleabil si liber, dar nu trebuie sa devina haotic si fara repere. Apa nu curge la intamplare. Ea respecta legile ambientului, curgand dupa anumite reguli. Terapeutul aduce libertate in proces, dar in acelasi timp aduce si regulile acestuia. Insa, terapeutul nu aduce sensul si scopul terapiei. Acesta il ajuta pe cel din fata sa sa-si defineasca singur sensul procesului personal. Pentru mine, si este doar o parere personala, sensul unei terapii este transformarea in sine, rezultatele sale nu sunt teluri, ele apar din derularea procesului, singurul tel fiind chiar aceasta derulare. Curgerea nu are o tinta anume, chiar daca apar anumite trasee principale. Telul este curgerea in sine, iar daca se cer schimbari de directie, terapeutul va renunta la cele deja existente in mod spontan. Terapeutul va incerca sa nu-si doreasca sa obtina nimic din terapia celui din fata sa. Nu-si va impune nimic din dorintele si asteptarile sale, nu va face din terapie o provocare personala si nu va avea atitudinea ca el stie care trebuie sa fie finalitatea procesului. Nu o poate cunoaste. El trebuie sa se multumeasca in a-l insoti pe celalalt si a fi un ghid in procesul sau interior, punandu-se la dispozitia acestuia cu toata sinceritatea si bunavointa sa. Chiar daca el intervine, atragand atentia asupra unor aspecte pe care le vede ca fiind posibile neajunsuri ale celuilalt, nu va fi brutal si va trece peste ele ca o unda, lasandu-l pe celalalt sa decida daca este asa sau nu. Iar daca este sigur ca are dreptate, va reveni mereu si mereu asupra problemei oricand aceasta apare in preocuparile constiente si inconstiente ale celuilalt. Il va invata pe acesta sa aiba o atitudine libera si detasata fata de propriile probleme. Il va invata ca el nu este problemele sale. Adaptabilitatea si lipsa de rigiditate sunt doua conditii fundamentale pentru practica terapeutica. Umbra acestora poate sa apara atunci cand ele nu sunt insotite de constiinta si se manifesta prin: curgere necontrolata, dizolvare in proces, lipsa de

identitate personala, influentabilitate si imposibilitatea de a se desprinde de forma oferita si deci de a lucra la transformarea sa. *Procesul terapeutic este asemenea unei curgeri, natural si liber. Fii discret ca aerul sau despre discretia terapeutica Terapeutul care detine aceasta calitate il invaluie pe celalalt din toate partile, oferindu-i insa libertatea de miscare. Aerul ne inconjoara in permanenta si, desi stim acest lucru, nu ne simtim prizonierii lui. Terapeutul contine pe cel din fata sa fara a-l sufoca, fara a-l nega. Aerul ne primeste in campul sau asa cum suntem noi. Terapeutul face acelasi lucru, si-l accepta neconditionat. Sentimentul de libertate este cel care da incredere celuilalt, precum si faptul de a nu dori nimic de la el. Atentie insa, asa cum toti respiram aerul fara a fi in permanenta constienti de acest fapt, si cel din fata terapeutului poate inspira influentele sale. Terapeutul trebuie sa-i spuna ca acest lucru se poate intampla si trebuie sa-i lase libertatea de a expira ceea ce el considera inutil sau nepotrivit pentru propria lui persoana. Din acest motiv, terapeutul trebuie sa puna la dispozitie aer curat, un camp terapeutic pur si de buna calitate, deoarece vor respira amandoi influentele acestuia. Umbra acestor aspecte pot fi dispersia necontrolata si lipsa granitelor, precum si o discretie prea subtila care s-ar putea sa nu produca transformari. Aceasta va trebui completata cu celelalte virtuti, forta si viata, pentru a da rezultate. Dar despre ele voi vorbi mai tarziu, Aerul are tendinta de a ocupa intregul spatiu pus la dispozitie. Fara o delimitare clara a campului, procesul se va disipa, energiile se vor imprastia si se vor pierde. Nu va trebui ca terapeutul sa-l sufoce pe celalalt cu un camp prea ingust, aerul sub presiune devine apasator si distructiv. Nu se aduc granite prea rigide si nici prea inguste. *Contine fara a sufoca si accepta neconditionat. Fii rabdator ca pamantul sau despre rabdarea terapeutica Terapeutul care are aceasta calitate este asemenea pamantului - suportiv si rabdator. El nu va cere nimic de la procesul pe care il deruleaza. Pamantul sustine toate fiintele si le ofera ceea ce au nevoie fara a cere ceva de la acestea. Nu il deranjeaza ca planta creste prea incet sau prea repede, sau ca ea stagneaza. El ii ofera mineralele sale, solul pentru suportul sau, gravitatia sa pentru orientare, precum si intreaga sa rabdare. Terapeutul poate astepta in liniste inceputul unui proces, il poate parcurge fara graba, lasandu-i timpul necesar, si poate accepta sfarsitul acestuia atunci cand apare. Rabdarea si respectarea ritmului celuilalt sunt cruciale in terapie. Se vor planta seminte, se va avea grija de ele si se va astepta in liniste ca acestea sa devina o planta, care face frunze, fructe si apoi alte seminte bune de replantat. Terapeutul poate invata de la pamant si de la randuielile sale ca toate se fac la timpul lor, fara graba si mereu constant. Umbra acestei atitudini este stagnarea. Rigiditatea aparenta a pamantului poate fi prost integrata, si atunci terapeutul devine cu adevarat rigid si pastreaza campul in nemiscare spunandu-si mereu: inca nu este timpul potrivit. *Toate la timpul lor. Fii tare ca fierul sau despre puterea terapeutica Forta terapeutului este una interioara si vine din structura sa ordonata si stabila. Nu este o forta brutala, este o putere calda si intelegatoare. Terapeutul nu este de

neclintit, el nu este o stanca sau un munte insensibil. Terapeutul are un proces interior, are problemele si framantarile sale, puterea sa venind de la modul in care le accepta si le conditioneaza. El devine puternic tocmai prin faptul ca-si accepta slabiciunile, si-l poate invata pe celalalt cum sa faca asta. Nu perfectiunea si duritatea dau forta, ci impacarea cu sine, acceptarea si blandetea fata de ceea ce este slab. Nu trebuie sa dam cu ciocanul pentru a indrepta ceea ce noua ne apare ca fiind negativ, acesta se topeste, ca metalul in cuptor, sub forta compasiunii si intelegerii, precum si a imaginii unei alternative mereu prezente. Nu este nimic in neregula cu tine. Ai un defect? Nu incerca sa scapi de el. Intelege-l si foloseste-l intrun mod pozitiv. Este o fraza mai puternica decat Esti defect. Schimba-te! Terapeutul este puternic, dar nu dur, este ferm, dar nu-l constrange pe celalalt, este hotarat, dar nu incapatanat. Este protector, dar nu afiseaza superioritatea fortei sale. Este frustrant atunci cand trebuie, dar are grija sa bandajeze repede ranile provocate. Fii viu ca focul sau despre calitatea de a fi viu Terapeutul se afla el insusi intr-un proces de dezvoltare interioara extrem de puternic. Fara o ardere interioara, fara un suflet viu si aflat in miscare nu poate face terapie. Forta cu care viata se manifesta in interiorul sau aduce in terapie stralucire si energie. Terapeutul este viu, are emotii si sentimente, are necazuri si bucurii si se va folosi de acestea pentru a umaniza campul terapeutic. Caldura sa interioara este benefica in proces. El va fi autentic si prezent, nu un robot care aplica schema teoretica dupa tipare si sabloane si care da senzatia ca din punct de vedere afectiv este in afara relatiei. Sunt aici cu ceea ce stiu, dar si cu ceea ce simt. Sunt prezent cu intreaga mea fiinta, este ceea ce spune terapeutul. Insa se presupune ca focul acestuia arde linistit ca o candela, iar atunci cand el devine prea puternic, terapeutul poate constientiza acest fapt, il poate tine sub control si-l poate aduce in camp intr-un mod util si productiv. Are voie sa se infurie, dar nu are voie sa se lase dominat de furia sa. Are voie sa fie trist, dar nu se confunda cu tristetea sa. El le va folosi pentru celalalt. Simt asta pentru ca tu ce simti?, o atitudine sincera si corecta. Terapeutului nu-i este frica de trairile sale, el iubeste focul sau interior si-l intretine, iar acesta poate fi un aspect deosebit de important pentru ceilalti. Terapeutul este liber, detasat, natural, este subtil si discret, fara a deranja prea mult, este puternic si uneori frustreaza, dar are totusi grija de sentimentele pacientului si il accepta asa cum este, iar dincolo de asta ceea ce poate placea cel mai mult pacientului este faptul ca a terapeutul a ramas om, cu problemele sale si bucuriile sale, cu limite firesti si cu aptitudini reale.

CALEA DEVENIRII PERSONALE

Florentina Petcu Lumea pe care o vedem nu este toata lumea, nici eu nu sunt numai ceea ce cred ca sunt, ne spunea marele intelept Ramana Maharisi la inceputul secolului trecut. Acest mare si stravechi adevar trebuie insa redescoperit de fiecare dintre noi. In acest sens, basmele si miturile au rolul de a ne face sa ne recunoastem in ele. Ele vorbesc despre noi, noi suntem eroii lor, ele sunt imaginea vietii noastre, a drumului nostru prin viata. Ele sunt scrise pentru noi pentru ca noi suntem cei ce cautam. Rolul lor este astfel sa pregateasca si sa atenueze teama de a intalni realitatea

transcendenta, ele ne indruma pentru a face fata cu bine incercarilor care nu ocolesc pe nimeni. Drumul nostru prin viata e asemeni eroului din basm, plin de capcane si primejdii. Doar cine e pregatit va merge mai departe, cine nu, va ramane prins prin imparatii sau se va refugia in palatele parintesti, asa cum se intampla in multe basme. Miturile si basmele ne invata ca confruntarea e necesara, ca numai trecand prin numeroasele incercari putem accede la merele de aur sau la fata imparatului. Dar cati avem curajul sa ne confruntam si sa pasim in marea aventura a vietii ? In general, fugim de probleme si nu vrem sa stim de ele, vrem ca viata noastra sa fie simpla, sigura, doar cu certitudini si fara indoieli. Si ne amintim ceea ce C.G.Jung spunea: n adult se ascunde un copil, un copil vesnic, aflat mereu in devenire, niciodata implinit, avand o statornica nevoie de ingrijire, atentie si educatie. (C.G.Jung,1994, p.15) Dar daca evitam sa ne aventuram in lumea larga, in necunoscut, in intunecimi si neclaritati, si asteptam numai rezultate clare, uitam cu desavarsire ca acestea nu pot aparea decat dupa ce intunericul a fost strabatut si zmeii invinsi. Asemeni lui Ulise care a ratacit pentru a invata sa iubeasca stabilitatea, trebuie sa strabatem necunoscutul pentru a ajunge la cunoastere si a-i da sens. Iar Ulise ne invata ca printre toate suferintele si erorile acestei aventuri ne ramane intotdeauna un drum, spre Ithaca noastra interioara. Acest drum este credinta cea mai adanca din noi, pe care n-o poate sterge nici o ratacire. C.G. Jung, referindu-se la fidelitatea fata de legea proprie (interioara), o defineste ca fiind calea spre dezvoltarea personalitatii, aceasta fidelitate fiind o atitudine de felul celei pe care o are omul religios fata de Dumnezeu. (C.G.Jung, 1994, p.19) Primul semn de maturizare autentica este curajul confruntarii cu problemele vietii. Daca in copilarie fugeam din fata situatiilor conflictuale, pe care parintii erau datori sa le rezolve pentru noi, odata cu maturizarea, trebuie sa luam decizii constiente, sa ne confruntam si sa gasim solutii. Aceasta situatie se reflecta de multe ori in vise, cand ne apar confruntari in care ne angajam activ, nu mai cedam si nu mai fugim, asemeni lui Harap-Alb, din fata ursului ce iese de sub pod. Atitudinea aceasta este semnul consolidarii pozitiei constiente si a increderii in sine, este momentul de a raspunde chemarii destinului, de a porni pe calea proprie in cautarea scopului pentru care suntem aici, de regula, casatoria cu fiica imparatului si mostenirea imparatiei (in basme). Aceasta chemare a destinului sau mai bine spus aceasta dubla voce a destinului, pe de o parte, ne aminteste ca suntem fiinte sociale si ca trebuie sa ocupam un loc cat mai bun in turma, iar pe de alta parte, ne ridica o serie de intrebari despre sensul acestei vieti, despre rostul nostru in lumea asta si despre moarte. Aceasta dubla voce ni se adreseaza tuturor, insa noi suntem cei care alegem sa o auzim la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu. Construirea unei familii si a unei cariere pare sa dea un sens vietii, si pentru un timp, ne va preocupa indeajuns pentru a rata de multe ori intalnirile din adancurile sufletului. Dar vocea interioara nu va inceta sa ne cheme si sa ne astepte. Teama oamenilor fata de vocea interioara nu este lipsita de temei, fiindca glasul interior scoate la lumina constiintei zmeii, spaimele proprii. Confruntarea presupune un subiect treaz, constient, care are curajul de a intra in padurea cu salbaticiuni si de a o traversa fara sa se lase prins sau inghitit. Adevaratul erou isi afla singur calea care pentru el ofera cea mai mare siguranta, caci adevarata cale se cere mereu redescoperita. Maretia lui Buddha consta tocmai in faptul ca si-a gasit calea proprie dupa ce le-a incercat pe celelalte si a recunoscut ca-i sunt straine. (R.Maharisi, p.103)

In acest sens, este relevant ceea ce C.G. Jung spunea despre initiativa dezvoltarii personalitatii: Este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatica de la drumul comun de aceea numai putini au luat-o pe calea acestei stranii aventuri. (C.G.Jung.,1994, p.21)
Bibliografie Maharisi, Ramana, O calauza prin hatisul invataturilor spirituale, Prezentare de Raymond Bignon, Editura Licorna, Bucuresti Jung,G.C., Puterea sufletului, A treia parte, Psihologie individuala si sociala, Editura Anima, Bucuresti, 1994

RELATIA ANALITICA

Mihaela Minulescu, PDr Ce doresti de la viata? Opreste-te o clipa din mers, intoarce-te la tine insuti si gandeste-te: ce iti doresti de la viata? Tu, cel de acum, plin de dorinte legate de viata ta... ce-ti doresti de la viata? In genere, printre cel mai frecvente raspunsuri aflam despre nevoia de implinire, pacea mintii, eliberarea de teama si anxietate, securitatea financiara, multumirea, dragostea, placerea, controlul, cunoasterea, fericirea... In acest context, relatia terapeutica, pentru oameni de toate varstele, in diversele situatii existentiale: Ofera un loc de siguranta in care persoana isi poate explora cu incredere grijile si dificultatile pe care le resimte in munca, familie, relationare sau esecurile, neimplinirile personale. Dificultatile pot include stres, depresie, anxietate, tulburari de somn si epuizare nervoasa. Analiza poate ajuta in situatia cand persoana se simte prinsa, incremenita si cauta sprijin in procesul de auto-reflexie si dezvoltare personala. Analiza jungiana exploreaza intelesul ascuns din spatele perioadelor de criza si confuzie; ofera posibilitatea auto - renasterii cand devin coplesitoare sentimentele de singuratate, gol, teama sau manie. Relatia analitica conduce spre descoperirea resurselor personale si angajarea acestor noi energii in modalitati creative care sa implineasca nevoile persoanei si sa-i permita sa faca fata asteptarilor din viata exterioara.

Pentru a raspunde nevoii fundamentale de a nu fi singur, empatia si interpretarea au roluri complementare in analiza: empatia diminueaza defensele eului, activarea psihologica defensiva si promoveaza relatia terapeutica. Interpretarea, cand este adoptata in serviciul analizei modelelor si atitudinilor repetitive si descoperirii conflictelor inconstiente, reprezinta un element al unui larg set de interventii denumit uneori si agresiune analitica, datorita caracterului frustrant pentru pacient al acestui tip de demers, al carui scop prim este sa promoveze insight. Psihanaliza clasica a fost, de-a lungul secolului trecut, influentata de teorii ce deriva din ea si care promoveaza relatia terapeutica. In pandant, teoriile umaniste, existentialiste accentueaza nevoia de empatie in relatiile interumane. Observatiile clinice sugereaza ca aplicarea agresiunii analitice a diminuat si multe tratamente moderne au accentuat abordarile empatice. In acelasi timp, din perspectiva trasaturilor centrale ale structurarii mentale narcisiste (in civilizatia vestica contemporana) importanta agresiunii analitice in tratament isi pastreaza locul, privita atat ca beneficii cat si ca limite. Exista in publicul larg, dar si in randul specialistilor psihoterapeuti multe prejudecati asupra carora nu s-a reflectat suficient. De exemplu, in numele unor cerinte eronat intelese privind definirea scopului terapiei se folosesc cuvinte al caror sens este obscur si lipsit de realism precum: scopul terapiei este sa permita persoanei sa fie bine adaptata, sa fie sanatoasa. Dar psihicul este o realitate in sine dinamica si erorile care se ascund in aceste fraze tin de confuzia intre functionarea echilibrata si adaptare; acest ultim termen ascunde un spirit perfectionist, iar ideii de sanatate i se atribuie o calitate absoluta. Nici adaptarea si nici sanatatea nu sunt in sine un lucru static, imuabil si final. Conditia umana este transformarea, dinamica; sanatatea psihica este un concept dinamic iar adaptarea nu poate avea o conditie statica. Terapeutul se amageste pe sine si pe ceilalti, inclusiv pe pacienti, daca crede ca va obtine sanatatea odata pentru totdeauna. Mai jos ilustram cateva carti in care Jung si analisti jungieni au tratat problematica acestor tipuri de iluzii: C.G. Jung, The practice of psychotherapy, CW 16, Routledge and Kegan, London,1954; C.Kerenyi, Asklepios: Archetypal Image of the Psysicians Existence, 1959; C.G.Jung, Mysterium Coniunctionis, CW. 14 Pantheon , 1963; Adolf Guggenbuhl-Craig, Power in the Helping Professions, Spring Publ., Dallas Texas, 1971; Marie Louise von Franz; Profession and vocation, in Psychotherapy, Shambala, Boston London, 1993 (267 282); Henry Abramovitch, A rabbinic wounded healer, SEdwick D., The wounded healer, Contertransference from a Jungin Perspective, Routledge, 1994. Chiron, centaurul care l-a invatat pe Aesculap si prin el omenirea tainele vindecarii trecuse prin boala, purta cu el rana si conditia de vindecare odata cu ea. Cel care introduce prima data metafora vindecatorului ranit este Jung. In culturile omenirii metafora exista si imbraca diferite forme. De exemplu, in mitologie apare parabola mamei pasare care intorcandu-se la cuib isi gaseste puii atacati salbatec de un sarpe; cu ciocul se raneste pentru ca sangele sa curga si sa-i readuca la viata puii; sau boala creativa a samanului: in tinerete, samanii sufera de o anume tulburare a conditiei fizice spirituale; aceasta boala este un fel de chemare a carei vindecare conduce tanarul la o lunga si dificila initiere pentru a deveni el insusi un saman. Ce inseamna vindecatorul ranit in contextul psihoterapiei?

Cand persoana care sufera de o suferinta mentala vine la terapeut se simte ranita, total ranita si pe terapeut ca fiind total sanatos situatie care tine de conditia medicului care trateaza un bolnav somatic. De fapt, suferindul a disociat, splitat arhetipul vindecatorului ranit in doua: in plan constient se simte total bolnav dar inconstient, aspectul de vindecare este proiectat pe terapeut si pe mediul vindecator. Terapeutul, prin propria suferinta si prin procesul de terapie urmat analiza personala si analiza formativa, a reusit sa uneasca aceste doua polaritati. Astfel ca, in loc sa se identifice cu rolul formal de vindecator, terapeutul isi permite constient si inconstient sa retraiasca propriile sale rani personale. Aceasta traire, experienta, serveste la reunificarea polaritatilor in spatiul interpersonal dintre pacient si terapeut. Acest proces reprezinta conditia contratransferului sintonic. Doar in acest context, analizandul, persoana intrata in relatia de vindecare in plan inconstient, incepe sa traiasca noi posibilitati de crestere si vindecare prin conectarea vindecarii cu conditia de ranire si nu mai proiecteaza total vindecatorul interior pe terapeut. La fel cum rana / ranile si vindecatorul interior s-au reunit in terapeut, asemeni, pot incepe sa se reuneasca in pacient. Pacientul incepe sa se simta vindecat si se reconecteaza cu propriul vindecator interior. Acest moment este potential periculos pentru terapeut care poate trai un sens coplesitor a propriei sale rani, vulnerabilitati, chiar daca starea pacientului se imbunatateste. Nu rareori se intampla ca terapeutul sa cada fizic, sa treaca printr-o conditie de boala odata cu incheierea cu succes a unui tratament dificil. Pentru a preveni acest proces, este important ca terapeutul sa fie conectat la imaginea vindecatorului arhetipal, Sine - imago Dei - Dumnezeu insusi furnizeaza o sursa nelimitata si nesfarsita de vindecare si intregire. In acest fel, binele apelor simbolice ale vindecarii este in continuu primenit, reimprospatat si terapeutul este capabil sa preia un nou caz. Jung insusi este primul care sugereaza ca analistii trebuie sa treaca printr-o analiza formativa si astfel sa functioneze ca vindecatori raniti. Scrierile lui si ale multor altora revela lupta lor cu conditia de rana si uneori ca vindecatori raniti. Comentand eficienta analizelor cu pacientii, Jung spune ca o treime au fost cu adevarat vindecati, o treime au fost optimizati (imbunatatire a conditiei), o treime nu au prezentat o influentare esentiala, desi rezultatele in urma tratamentului s-au vazut de-a lungul anilor ulteriori. Analista Jane Wheelright isi povesteste prima intalnire cu Jung: Asa ca esti si tu in supa! a fost una dintre remarcile de inceput ale lui J (ii placea slangul american). La prima mea sedinta, m-a intrebat care este atitudinea mea fata de el; i-am spus ca ar putea fi pentru mine un catalizator. Citisem Jung si eram dureros de constienta de oamenii din jurul lui, care fusesera cuprinsi fara scapare in aura sa si care pareau sa-si fi pierdut identitatea in substanta lipicioasa a transferului. Ma legasem sa nu fiu una dintre ei. A fost de acord cu mine ca acesta sa fie rolul sau. Dar nu mult dupa asta l-am auzit pledand bland de undeva din profunzimile umanismului sau: Nu poti sa ma vezi ca pe un om . In acel moment obiectivitatea mea a colapsat. M-am lasat in orice s-ar fi putut intampla, si s-a lansat intre noi acel da-si-primeste. Nu mai este nevoie sa spun, analiza, pe termen lung a stabilit acea noua atitudine si nou insight care a ramas miezul fiintei mele de atunci pana acum. De asemenea, m-a convins de importanta unei relatii reale in sedinta analitica. In afara biroului lui, Jung era politicos si formal..

Jung isi considera rolul ca terapeut in termeni neobisnuiti pentru timpul sau. Cand erau probleme importante, diferenta era data de modul in care terapeutul se considera ca parte a dramei, sau se inchidea in autoritatea sa: Am invatat...(la Burghozli) ca doar medicul care se simte profund afectat de pacientii sai poate vindeca. Lucrurile lucreaza numai cand medicul vorbeste din centrul propriului psihic provizoriu denumit normal psihicului bolnav dinaintea lui pe care poate spera sa-l vindece.... In final, numai medicul ranit vindeca si chiar si el, in ultima analiza, nu poate vindeca dincolo de ceea ce a vindecat la el insusi, ne spune Jung in Amintiri, Vise, Reflexii. Jung statea in fata pacientilor sai, in directa comunicare, ca un om cu alt om. Cuvintele - si conotatiile lor ascunse, limbajul corporal si visele erau plasele de pescuit ale povestii personale. Odata aduse in atmosfera, impartasite si tratate, oricat de neortodox, continuturile erau inevitabil returnate persoanei, ca o posesiune pretioasa cel mai bine inteleasa de aceasta. Nimic nu se putea intampla mai rau decat sa fii complet inteles... Persoana ar fi instantaneu deprivata pe propriul motiv existential daca avea loc acest lucru. M-as fi urat pe mine insami... Intelegerea este... uneori o veritabila ucidere a sufletului imediat ce aplatizeaza pana la disparitie diferentele vitale importante. Miezul individului este un mister al vietii care se evapora atunci cand este apucat. Uneori metodele lui Jung aminteau de practicile samanice, spune in continuare Jane Wheelright. Abordarea concreta a lui Jung, subliniind atat de viu realitatea psihicului era ceea ce impresiona... Experienta mea a modului concret de abrdare al lui Jung, in afara de faptul ca se prezenta ca o persoana nu ca un doctor, a aparut intr-o intamplare devreme in analiza. Ii confesasem faptul ca ma simteam nesanatoasa, un sentiment obisnuit atunci cand cineva este aproape de colectiv. Fusese o frica secreta. A schitat o apucare in aer spre mine cu ambele maini ca si cum ai apuca o minge de fotbal si apoi imbratisandu-se pe sine a spus: Acum am eu acest lucru si nu iti va mai fi frica niciodata. Dupa cum imi amintesc, frica a disparut in acel moment.. Aniela Jaffe include aceasta intalnire neobisnuita in cartea sa Ultimii ani ai lui Jung: Odata in camera de consultatie a aparut o fata tanara, profesoara dintr-un sat... Un medic, necunoscut de Jung, o trimisese la el. Suferea de o insomnie aproape totala si era unul dintre acei oameni care agonizau nefacand nimic adecvat si nereusind sa faca fata satisfacator cerintelor vietii. Avea nevoie sa se relaxeze. Jung a incercat sai explice acest lucru, si sa-i spuna ca el insusi se relaxa vaslind pe lac, lasandu-se in voia vantului. Dar vedea in ochii ei ca nu intelegea. Acest lucru l-a intristat, voia sa o ajute si nu avea la indemana decat aceasta consultatie. Atunci, povesteste Jung, pe cand eu vorbeam de vaslire si de vant, am auzit vocea mamei cantand un cantec de leagan surorii mele mai mici asa cum facea cand eu aveam 8 sau 9 ani, o poveste despre o fetia intr-o barca, pe Rhin, cu pestisori. Si am inceput, aproape fara sa o fac constient (cu scop), sa murmur ceea ce ii spuneam despre vant, valuri, vaslit si relaxare, pe melodia cantecului de leagan. Am murmurat aceste senzatii si am putut vedea cum era fermecata.Consultatia a ajuns spre final, si Jung a trebuit sa incheie. Peste 2 ani, la un congres, a intalnit pe doctorul care o trimisese la el. Doctorul l-a presat pe Jung sa-i spuna ce tip de terapie folosise pentru ca insomnia fetei disparuse complet dupa vizita ei la Kusnacht si nu-i mai revenise... Desigur, Jung s-a simtit stanjenit.

Intuitia lui Jung il conducea spre metode de vindecare, foarte simple ca forma uneori: Cum era sa-i explic ca pur si simplu ascultam ceva din mine insami. Eram purtat de val. Cum era sa-i spun lui ca-i cantasem un cantec de leagan cu vocea mamei mele? Aceasta vrajire este cea mai simpla forma de medicina Sa ajuti oamenii sa fie independenti de autoritatea ta prin atingerea autoritatii lor interioare era esenta muncii analitice a lui Jung: Consider ca este sarcina si datoria mea sa-mi educ pacientii si elevii pana in punctul in care pot accepta cerinta directa facuta asupra lor din interior...Exista o certitudine consistenta ca putem indica unei persoane ceea ce este ea, dar nu putem sa-i dam lucrul pe care il are de facut... Nu ar exista nici o dificultate a vietii daca am stii intotdeauna dinainte cum sa facem un anume lucru. Viata este un fel de arta si nu un drum drept sau un produs gata facut pe care sa-l ai in orice colt... Nimeni nu o poate trai pentru tine in locul tau. Viata ta este ceea ce incerci sa traiesti. Daca as incerca sa te indrum ar fi vorba despre viata mea si nu de a ta. Daca vrei sa-ti urmezi calea individuala aceasta este cea pe care ti-o faci tu insuti, care nu este niciodata prescrisa, pe care nu o stii dinainte, si care pur si simplu apare din sine insasi cand pui un picior in fata celuilalt. Daca faci mereu lucrul urmator ce trebuie sa fie facut, vei avansa in siguranta de-a lungul potecii prescrise de propriul inconstient...Mergi acasa si traieste ii spune Jung unei paciente. Pentru Jung, intrebarea centrala este: Este persoana legata de ceva infinit sau nu? acest lucru ne ajuta sa ne impamantenim viata in valori esentiale.
Guggenbuhl-Craig, A., Power in the Helping Professions, Spring Publ. Dallas Texas, 1971 Jung, C.G. Amintiri, Vise Reflectii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004 Dunne, Claire, C.G.Jung, The Wounded Healer of the Soul, Ed.Continuum, London, 2000

Studii de Caz
STUDIU DE CAZ

Ioana Maria Coja Acest studiu de caz se va referi la un proces de psihoterapie aflat inca in desfasurare. De aceea voi prezenta mai ales acele aspecte ale terapiei care au fost deja integrate in constiinta. Bineinteles, am cerut permisiunea pacientei pentru publicarea studiului si am discutat cu ea ce teme ale procesului vor fi abordate. Pentru a usura intelegerea cazului si pentru a prezenta intr-o maniera clara felul in care metoda si teoria analitica intervin in mod concret in procesul psihoterapeutic, doresc sa fac o prezentare a felului in care am lucrat impreuna cu Miruna. Am structurat materialul personal al pacientei pe temele principale ce se abordeaza de obicei intr-un proces analitic si care tin de: raportarea Eului la aspecte ale Umbrei si integrarea acestora, pozitionarea Eului fata de complexele parentale, relatia cu (unele) fatete ale animusului, activarea axei Eu Sine, teme relationate cu datele anamnestice de mai jos. De asemenea, am sa fac referire si la aspecte ale relatiei analist - analizand, fenomene de transfer si contratransfer.

Avand in vedere ca procesul Mirunei este extrem de consistent in vise, imi propun sa prezint cate doua secvente de vis pentru fiecare tema prezentata mai sus, evidentiind astfel si eventualele progrese facute pe parcursul analizei. Date anamnestice Miruna a venit in terapie in urma cu cateva luni, cu putin inainte de a se casatori. Parea un moment propice si pentru (o) innoire personala. La prima sedinta a vorbit de dificultatile ei de inter-relationare si de problemele din relatiile cu parintii. Problemele de socializare tineau de dificultatea ei de a gasi persoane cu care sa initieze relatii mai profunde, dincolo de banalele conversatii cotidiene. De multe ori, cand se afla in contact cu persoane cu care nu avea relatii inchegate, se simtea presata de tendinta de a-i judeca pentru superficialitatea sau unilateralitatea lor, dar, pe de alta parte, imediat apareau sentimentele de vinovatie fata de atitudinea ei judicativa. Toate acestea se desfasurau intr-un for interior, in exterior negasind curajul mai ales daca persoanele aveau o oarecare autoritate sau dominanta sa exprime ceva din ceea ce o framanta. Relatiile cu parintii au fost un subiect care a revenit frecvent in sedinte. Miruna era foarte frustrata ca parintii, mai ales mama, nu reusesc sa o vada si sa o trateze ca pe un adult. Miruna intra intr-o stare tensionata ori de cate ori mama cauta noi modalitati de a interveni in viata ei pentru a o ajuta. De cate ori Miruna ii spunea mamei ei ca se descurca, ca nu are nevoie de ajutor, senzatia pregnanta era ca aceasta nici macar nu o aude. In relatia cu tatal aparea aceeasi senzatie ca nu este auzita. Tatal parea cumva neatent, distrat, in lumea lui. Ceea ce isi dorea Miruna era sa scape intr-un fel din acest cerc vicios in care invariabil parintii nu o auzeau, iar ea inevitabil se infuria pe ei, pentru ca apoi sa se simta vinovata. Relativ la relatia de cuplu, Miruna se considera implinita, cu rezerva ca inca nu reusise sa inteleaga si sa integreze relatiile anterioare. Tot de raportarea la partea masculina tine si relatia cu fratele ei fata de care se surprinde adesea intr-o atitudine critica si neincrezatoare. In afara de aceste tematici, in curand a intervenit si vestea unei sarcini. Miruna s-a implicat activ, atat constient, cat si inconstient in pregatirea pentru conditia de mama. Ca prima impresie personala, Miruna mi-a parut o tanara feminina, delicata, care are cumva nevoie de protectie. De asemenea, m-am surprins (pe mine insami) inca de la inceput in atitudini usor sfatoase si bine argumentate pe baza teoriilor sau mecanismelor psihologice, informatii menite sa explice una sau alta din problemele cu care venea in terapie. M-a mirat atitudinea mea, cu atat mai mult cat nu tinea de stilul meu obisnuit de lucru. Am realizat ca e o prima reactie de tip contratransferential si mi-am propus sa observ mai atent relatia dintre noi, in special aspectele inconstiente ale acestei relatii. Relatia Eului cu Inconstientul Eram pe o insula intr-o casa; nu stiu cum ajunsesem acolo; era izolata; cred ca ajunsesem cu o barca sau inot. Casa parea foarte mare si solida. Ma simteam in siguranta. A aparut un grup de femei si barbati. Am fugit in spatele casei; vroiam sa

fiu singura pentru ca erau prea galagiosi. Se vedeau nori; ploaia era iminenta. M-am speriat; m-am gandit ca o sa ploua si s-ar putea sa se inunde. Nu puteam sa raman acolo; i-am rugat sa ma ia. Mi-au zis ca nu pot. Nu era barca; trebuia sa merg inot. Acesta este primul vis adus de Miruna la analiza. Din punct de vedere simbolic, de cele mai multe ori insula sau casa reprezinta constiinta. Este foarte interesant de observat cum in visul Mirunei casa, care parea trainica, devine vulnerabila in fata energiilor inconstientului (ploaie, inundatie), daca atitudinea Eului este una de izolare, de refuz al transformarii. Vedem cum refuzul simbolic de a fi impreuna cu grupul se coreleaza cu dificultatile Mirunei de a relationa in realitate si exprima foarte clar cum o atitudine de izolare ne poate aduce in conditia de a nu putea recunoaste si accesa resursele. Ca si in basme, pentru ca eroul sau eroina sa faca fata provocarilor care ii depasesc capacitatile si fortele, este important ca acesta sa gaseasca si sa recunoasca personajele care ii pot fi de ajutor furnica, albina, corbul, Sfanta Vineri. Si Mirunei inconstientul (Sinele) ii trimite si ii indica destul de clar cine si ce fel de atitudine ar putea-o ajuta, insa deocamdata nu reuseste sa inteleaga mesajul. Si in viata de zi cu zi, dar si in dinamica psihica interioara este necesar pentru dezvoltarea si extinderea campului constiintei noastre sa intram in relatie cu... In psihoterapia analitica se urmareste flexibilizarea relatiei constient inconstient, conectarea Eului la continuturile de tip non-Eu. Eram pe o apa mare in apropierea unei insule, cu fratele(meu) si bunica. Se anunta o inundatie. Ne plimbam cu niste barcute. Trebuia sa ne adapostim. M-am aventurat singura spre o zona periculoasa unde era un val mare, un vartej. Bunica si fratele mau chemat inapoi. Trebuia sa mergem spre centrul insulei. Acesta este un vis aparut la cateva luni dupa inceperea psihoterapiei si arata deja o modificare si o noua atitudine a Eului. Reactia de tip anxios este mult diminuata. Ba mai mult, Miruna isi poate da voie sa se aventureze si in zonele mai periculoase ale sufletului si probabil ca o va face cand se va simti suficient de pregatita (atunci cand Eul intra pe drumul individuarii). Apar si personaje care sunt simboluri ale resurselor. Bunica, de exemplu, este o figura maternala pozitiva pe care Miruna o percepe ca fiind protectiva si cu care simte ca poate avea o comunicare simpla, izvorata din suflet. Fata de confuzia din primul vis, Miruna stie ce are de facut si unde gaseste salvarea (apare simbolismul centrului, simbol legat de conectarea la Sine). Relatia Eu - complexe parentale Eram acasa la parinti. Era in preajma sarbatorilor. Ii spuneam lui tata sa taca. Vorbeam foarte urat. Ti-am zis sa taci; Canti foarte urat; Ma enerveaza cum canti. Taci din gura; M-ai enervat o viata intreaga. In scena urmatoare ma certam cu mama. Imi cautam niste blugi si nu ii gaseam pentru ca imi facuse curat in dulap. Fir-ar al naibii, i-am zis. Acest vis s-a repetat in forme asemanatoare. Miruna a fost surprinsa de virulenta de care dadea dovada in vis si de descarcarea pe care si-a permis-o fata de parintii ei. Din asocierile ei am aflat ca tatal a avut dintotdeauna un obicei de a fredona-fluiera, ceea ce il facea sa para mereu distrat si neconectat la ce se intampla efectiv in jurul lui. Miruna spune despre el, ca era taciturn si absurd. Mi-a atras atentia cuvantul absurd si l-am corelat cu permanenta nevoie a Mirunei de a intelege lucrurile, de a

sti care e explicatia; obisnuieste adesea sa spuna dupa ce lucram pe o tema sau alta o sa ma gandesc la asta. De asemenea, am facut corelatii si cu tendinta mea, aproape irezistibila, de a-i da explicatii stiintifice, teoretice, de a avea o atitudine oarecum paternala fata de ea. Am inteles in urma acestui vis ca Miruna nu a primit de la tatal ei ceva extrem de important de regasit la un tata: sensul. Un tata prezent in relatia cu copii, este preocupat de a media pentru copiii lui sensurile lumii (si nu ma refer neaparat la sensurile filozofice) si ii incurajeaza in acest fel sa se simta atrasi catre provocarile vietii, catre cunoastere, catre aventura, catre nou. In relatia cu mama, percepe grija acesteia ca fiind intruziva, ca netinand cont de identitatea Mirunei. Relativ la reactia Mirunei in vis, apare aici o atitudine noua, atitudine tinuta pana acum in Umbra. Intr-adevar, Miruna nu pare genul care si-ar permite sa faca o criza nervoasa. Insa, pentru desprinderea din complexele parentale si gasirea unei atitudini mature si autonome a Eului, este necesara si trecerea printro etapa asemanatoare tipul revoltei adolescentine. Miruna a reusit treptat sa integreze aceasta energie a Umbrei si a inceput sa puna limite parintilor, dar si altor persoane din anturaj (colegi de serviciu) care aveau obiceiul sa nu tina cont de ea. Iar fata de persoanele cu autoritate a inceput sa se simta mult mai relaxata si mai putin emotionata sau blocata: nu ii mai percepe ca fiind persoane inaccesibile si gata oricand de comportamente sau vorbe absurde. Bineinteles, noua atitudine nu este inca rafinata si mai apar inca suficiente situatii generatoare de frustrare, insa este evident ca Miruna are deja la indemana un nou instrument. Urmatorul vis aduce o noua lumina, o noua pista de lucru vis-a-vis de relatiile cu complexele parentale. Noua pista este prilejuita si de pregatirea Mirunei pentru conditia de mama. Aveam doua fetite pe care le alintam Andreiuta si Monicuta. Vorbeam cu mama si tata la telefon. Le-am spus ca as vrea sa ies in oras, dar nu am masina. Tata a zis: Lasa ca iti comand eu un taxi. I-am spus ca nu, nu stiu sigur daca plec; ma descurc eu. De fapt, intre timp, eu aveam grija de fete; le imbaiam, le schimbam. Mi-am dat seama ca nu am timp sa ies in oras. Tata imi chemase deja taxi care era jos si ma suna insistent sa cobor. M-am enervat pe tata. Monica este numele pe care l-a ales pentru fetita ei ce urmeaza sa se nasca. Dar cine este cea de-a doua fetita, Andreea? Discutand despre vis, Miruna observa cata placere ii face sa aiba grija de fetite si totodata ii atrage atentia ca gandul ei de a pleca in oras nu are nici o legatura cu situatia in care se afla, motiv pentru care il si abandoneaza foarte repede. Comentariile Mirunei ma fac sa ma intreb de ce oare le vorbeste parintilor despre plecatul in oras si nu despre ce era cu adevarat important pentru ea cele 2 fetite. Ma intreb si o intreb totodata daca nu cumva atunci cand Miruna comunica cu parintii ei, ea le vorbeste de fapt despre lucruri care nu au legatura cu ea, care nu o reprezinta. Miruna mi-a raspuns ca atunci cand vorbeste cu parintii simte nevoia sa le demonstreze ca a crescut, ca este independenta si matura. In mod paradoxal, preocuparea Mirunei de a le demontra parintilor ca este matura risca sa o indeparteze de adevarata ei identitate, de ceea ce este esential si definitoriu pentru ea. Parte din misiunea adevaratei maturizarii tine si de constientizarea zonelor sufletesti care au nevoie sa fie in continuare tranformate, hranite, ingrijite. Maturizarea presupune depasirea conditiei de autosuficienta si

constientizarea resurselor prezente, dar si a zonelor vulnerabile care, daca sunt acceptate si recunoscute, pot deveni la randul lor resurse valoroase. Visul aduce o schimbare de atitudine: Miruna nu mai are nevoie sa demonstreze cat este de mare, ci se centreaza pe a ingriji ea insasi partea necrescuta (partea de copil, personificata in vis de Andreiuta). Prin acest vis, inconstientul ii propune o noua atitudine fata de sine una maternala de grija, de toleranta. In mod sigur aceasta noua atitudine o va ajuta in relatia cu propriul copil, dar si in relatia cu Copilul Interior. In masura in care isi va accepta propria vulnerabilitate ca pe o parte ce are nevoie sa fie ingrijita asemenea Andreiutei si va renunta la atitudinea de parinte critic fata de sine, probabil ca va incepe sa se elibereze de dependenta de complexele parentale. Daca isi va trai si recunoaste conditia de adult in felul in care se raporteaza la provocarile vietii, i se va parea mai putin important sa demonstreze altora ceea ce a obtinut deja in mod natural si ii este la indemana; de altfel, tot de conditia de adult tine si disponibilitatea de a cere sau primi ajutor atunci cand in mod real ai nevoie de el. Visul da semnale ca Miruna se pregateste sa paraseasca atitudinea de tip adolescentin si anunta intrarea in conditia de femeie matura, de mama. O data activate resursele de tip maternalitate pozitiva este probabil ca Miruna sa se desprinda de nevoia ei ascunsa de a demonstra mamei ca este perfecta si independenta. O mama suficient de buna, asa cum se pregateste ea sa fie, nu vrea un copil perfect, ci vrea sa fie suficient de atenta si prezenta incat sa vina in intampinarea nevoilor reale ale copilului ei. Exact asa cum face si Miruna in visul ei. Relatia cu Animus Pana acum nu am prezentat relatia Eului cu fatetele Animusului. Visul de mai jos contine si aspecte de tip transferential, dar si unele aspecte ale relatiei cu masculinul. Bineinteles, de-a lungul sedintelor deseori au intervenit discutii si vise pe aceasta tema. Aleg insa ca deocamdata sa nu insist foarte mult pe aceasta parte a procesului (cu atat mai mult cu cat el este inca in desfasurare) pentru ca asa cum este cunoscut in teoria si practica analitica complexul contra-sexual este cel mai greu de integrat la nivel constient si prin urmare necesita un travaliu mult mai indelungat si mai profund. Ma intalnesc cu Paul. Stam de vorba. Stiu ca la 18 am programare la Ioana. Intre timp se face tarziu, imi dau seama ca trece timpul. Paul e zambitor si amabil, avem o discutie placuta. Ajung la Ioana cu intarziere, ma jenez, imi dau seama ca e foarte tarziu. Ioana pare suparata pe mine, dar imi accepta in cele din urma scuzele. Cand ma uit mai bine la ea vad ca e insarcinata. Ma bucur, ma entuziasmez si ma mir de ce nu mi-a spus pana acum, doar eu ii spusesem de sarcina mea. Ma simt un pic lezata ca nu mi-a spus, dar imi revin si ma gandesc ca poate a avut motivele ei... Discutia continua placut. Am sa ma refer mai intai la partea din vis legata de relatia cu animusul. Separarea visului pe teme este una artificiala si nu se regaseste efectiv in modul de lucru in sedinta, dar recurg la ea pentru a mentine claritatea si structura prezentarii. Din asociatiile oferite de pacienta, reiese ca personajul visat este un fost iubit cu care a avut o relatie de durata. In momentul separarii, Miruna a suferit destul de tare si multa vreme a fost suparata pe el, nereusind sa ii inteleaga comportamentul. Corelat

cu visul, Miruna se intalneste intamplator cu acest fost prieten si cu un altul fata de care, de asemenea, inca nu se simtea linistita din punct de vedere emotional. Cu amandoi, lucrurile nu pareau cu adevarat incheiate, nu reusea sa gaseasca un loc acestor experiente din trecut. Miruna a relatat ca desi credea ca o sa fie extrem de emotionata a constatat cu surprindere ca a reusit sa fie calma si sa se comporte relaxat si natural. A avut senzatia clara ca a reusit sa obtina o noua pozitionare fata de acesti barbati din trecutul ei, incheind astfel si din punct de vedere sufleteste niste experiente dureroase si dificile. Repozitionarea ei este confirmata si de vis. Visul subliniaza de altfel in mod clar efectul terapeutic al acestei intalniri. Ipoteza mea este ca desi in vis Miruna a intarziat la sedinta cu mine, de fapt transformarea de tip terapeutic a avut loc si nu a mai depins doar de lucrul efectiv din cabinet. De altfel, este cunoscuta si adesea observata actiunea mediatoare a unor fatete ale Animusului in raport cu functia vindecatoare a sufletului; simbolic vorbind, arhetipul contra-sexual se poate constela ca terapeut interior. Relatia analitica: transfer si contra-transfer In final, as vrea sa relatez cate ceva despre relatia terapeutica analitica, asa cum am trait-o atat eu, cat si pacienta, si sa evidentiez felul in care relatia noastra a intervenit in procesul Mirunei. In visul de mai sus apar figurate doua reactii transferentiale, adica doua moduri, initial inconstiente, in care pacienta se raporteaza la terapeut. In prima parte, Miruna vine la terapie cu atitudinea unui copil vinovat care a facut o prostie si nu stie cum sa se scuze in fata unui parinte intolerant. Ceea ce este insa pozitiv, este faptul ca Miruna nu persista in aceasta atitudine si este pe cale sa descopere un nou mod de a exista in relatie cu terapeutul. Miruna observa ca sunt insarcinata ca si ea. Visul creeaza astfel posibilitatea ca noi doua, pacient si terapeut, sa fim egale, sa avem o relatie asa cum au doua femei ce impartasesc o experienta comuna, (vezi sarcina), si nu o relatie de tipul novice versus expert. Mai mult, faptul ca Miruna ma viseaza insarcinata (din punct de vedere simbolic terapeutul fiind partea corespunzatoare vindecatoare a propriului psihic al pacientului) are si o semnificatie mai profunda: nu doar in plan fizic se va naste ceva nou, ci si din punct de vedere psihic urmeaza sa se intample acelasi lucru; se va naste ceva nou legat de capacitatea ei de auto-vindecare si crestere. Am fost foarte impresionata de acest vis si am trait senzatia clara ca imi ofera un temei de a parasi atitudinea docta, paternala in care ma surprindeam adesea. Miruna este pregatita sa stea in relatie cu mine de la egal la egal. Si inconstientul meu a raspuns la visul Mirunei: Dupa ce Miruna iese de la cabinet ma duc dupa ea pe strada si ii mai explic o data semnificatia visului din sedinta de aseara. Miruna nu pare atat de doritoare sa mai asculte o data; imi zambeste si ma pupa pe obraji. Visul meu arata foarte clar tendinta mea excesiva de a fi axata pe explicatii (tendinta care ma si scoate de fapt din situatia de terapie ies pe strada dupa ea ca sa ii mai explic o data) si indica ca, de fapt, nu este lucrul cel mai bun de care are nevoie pacienta.

Visul arata, de asemenea, importanta relatiei dintre noi doua, a afectiunii pe care neo purtam. Desi sesizasem si inainte impulsul irezistibil de a-i da explicatii si stiam ca este un contra-transfer, nu reusisem sa-mi modific in vreun fel semnificativ atitudinea. Insa, o data cu aceste doua vise, al ei si al meu, tendinta mea docta a inceput sa se diminueze progresiv, iar Miruna a inceput sa isi asume propria intelepciune. Situatia dintre noi doua arata inca o data importanta reactiilor de tip transfer contra-transfer ca instrumente de lucru in procesul psihoterapeutic analitic. Am inteles o data in plus ca inconstientul este intotdeauna mai intelept si ca nu are rost sa i te opui. Ceea ce poti sa faci, atat ca analist cat si ca analizand, este sa incerci sa fii constient de ceea ce ti se intampla si sa ai incredere ca, atunci cand esti pregatit, impulsul de transformare se va manifesta si il vei putea urma.

Analiza de Simbol
PIATRA IN VIATA LUI JUNG

Mona Constantinescu Pornind de la o preocupare personala si foarte draga, deschid aici ceea ce imi doresc a fi o serie de articole avand ca tematica simbolistica pietrei. Imi propun sa surprind cateva dintre sensurile cele mai bogate pe care le intalnim asociate pietrelor, si ma intereseaza, desigur, relevanta simbolica pentru psihologia analitica. In opera lui Jung, piatra se regaseste in special in cele cateva lucrari dedicate alchimiei, sub forma celebrei lapis philosophorum, scop final al operei alchimice. Cum insa aceasta tema va face poate subiectul altui articol, in cele ce urmeaza imi propun o scurta incursiune in biografia lui Jung, pentru a observa modul special in care piatra a existat in viata lui, pentru a arata formele in care simbolul pietrei a aparut in momentele importante, grele, decisive uneori, si nu in ultimul rand pentru a gasi sensurile pe care piatra le-a capatat pentru Jung pe parcursul intregii sale vieti. Prima intalnire semnificativa a lui Jung cu piatra se petrece, se pare, in jurul varstei de 9 ani, si este redata intr-un fragment devenit celebru: In fata zidului cobora o panta in care se afla o piatra usor proeminenta - piatra mea. Se intampla deseori, cand eram singur, sa ma asez pe ea, si atunci incepea un joc al gandurilor care suna cam asa: <<Eu sed pe aceasta piatra. Eu sunt sus, iar ea este jos>>. Dar si piatra ar putea sa spuna <<eu>> si sa gandeasca <<Eu ma aflu aici, pe aceasta panta, iar el sade pe mine>>. Atunci s-ar ivi intrebarea <<Sunt eu acela care sade pe piatra sau sunt piatra pe care sade el?>> Aceasta intrebare ma dezorienta intotdeauna si atunci ma ridicam, indoindu-ma in legatura cu mine insumi si tot cugetand: <<Cine este ce?>>. Asta imi ramanea neclar, si incertitudinea mea era insotita de sentimentul unei obscuritati stranii si fascinante. Neindoielnic era insa faptul ca aceasta piatra se gasea intr-o relatie misterioasa cu mine..." Pe langa intuitia dublei perspective care mai tarziu se va concretiza in cele doua paradigme ale operei sale,

micul Carl traieste aici cu eul lui de copil prima intalnire importanta cu puternicul simbol al Sinelui ce il va insoti mai departe pe parcursul intregii vieti. La putin timp dupa aceasta prima intalnire, pe la 10-12 ani, acelasi copil incepe sa se simta fortat sa fie altcineva. Interiorul sau ii cerea lucruri pe care trebuia sa le refuze, pentru a reusi sa se integreze printre colegii de scoala, de exemplu, si adeseori se autoobserva comportandu-se contrar interioritatii sale. Scindarea mea interioara si nesiguranta mea in lumea cea larga m-au condus la o masura care pe atunci imi era de neinteles Baiatul sculpteaza un omulet din lemn si il aseaza impreuna cu o piatra piatra lui intr-un penar pe care il ascunde in pod, o zona interzisa si, prin aceasta, sigura. Ma simteam sigur, si sentimentul chinuitor al dezbinarii cu mine insumi disparu astfel. Odata cu omuletul si piatra sa, copilul pune la pastrare proiectia acelei parti din el care este autentica, dar nepotrivita cerintelor extraverte ale adaptarii la lume. Aceasta pastrare simbolica in siguranta a functionat pentru Jung, el povesteste ca atunci cand se gasea in situatii dificile, cand cineva ii ranea sensibilitatea sau era pedepsit pentru o prostie, sau apasat de irascibilitatea tatalui sau de starea bolnavicioasa a mamei, ori cand, pur si simplu, adaptarea la lumea exterioara il obliga sa-si ignore interioritatea, gandul la piatra si la omulet il ajuta: Daca situatia se inrautatea prea mult, ma gandeam la comoara mea ascunsa in pod, ceea ce ma ajuta sa-mi recapat demnitatea de om: in toata confuzia mea, imi aminteam ca eu mai eram si acel celalalt care poseda secretul inviolabil piatra si omuletul cu redingota si joben. Astfel protejat interior fata de lumea nebuna de afara prin intermediul acestui act simbolic, Jung uita de omulet si de piatra, continuandu-si viata in modul natural de dezvoltare pe care mai tarziu il va descrie ca fiind prima jumatate a vietii. Apoi, la 35 de ani, citind despre pietrele Churinga si ascunzatorile lor sacre, realizeaza ca avea deja imaginea acestei pietre si isi aminteste despre penarul galben din pod, despre piatra si omulet. Aflat in pragul enantiodromiei, Jung se reconecteaza in acest mod simbolic la interioritatea sa pusa la pastrare in siguranta, facand primul pas in lunga calatorie catre Sine si intelegand ca omuletul din penar era Jung cel din interior, iar piatra reprezenta provizia de forta vitala necesara supravietuirii pana la reintalnire. Numai 3 ani mai tarziu, in 1913, dupa dureroasa despartire de Freud, Jung traieste din nou, dar la alta scara, sentimentul dezorientarii si lipsei unui sens personal si revine la jocurile din copilarie ca singura modalitate de a se reconecta la inconstient. Alege pentru a-l ajuta pietrele, se joaca cu ele, iar ele il pun in starea de constiinta a copilariei. Le culege de pe malul lacului si construieste cu ele un mic sat. Pentru a reprezenta altarul bisericii din satul sau miniatural, Jung ezita indelung pana gaseste piatra potrivita, o piatra piramidala rosie. Piatra reapare in viata lui Jung intr-un moment in care eul adult incercase deja totul, se afla intr-o criza existentiala majora si devenise capabil sa-si recunoasca neputinta, prin revenirea la o joaca a copilariei pe care eul adult aflat intr-o situatie obisnuita ar fi reprimat-o sever. Conditia descrisa este cea in care se pare ca isi face simtita prezenta sau vine in ajutor Sinele, iar pentru Jung a fost din nou piatra, de fapt toate pietrele pe care le aduna si care il reconectau la interioritate si, in mod special, piatra piramidala rosie, cum nu se putea mai potrivita pentru a aduce echilibrul in ceea ce traia atunci Jung. Locul si rolul pietrei piramidale rosii era negresit ca altar al bisericii satului, centru spiritual al acelei mici lumi formate din pietre, pentru ca, simbolic, ea reprezenta si continea statornicia, permanenta, incoruptibilitatea rocii, echilibrul si armonia formei piramidale, precum si culoarea vietii.

Dupa inca 30 de ani, in 1944, la varsta de 69 de ani, Jung sufera un atac de cord si este tintuit timp de cateva saptamani la pat, intre viata si moarte. In acest timp, are o serie de viziuni, dintre care una in mod special relevanta pentru tema acestei discutii: Se pare ca eram in spatiu. In departare, sub mine, vedeam globul pamantesc, scaldat intr-o glorioasa lumina albastra. Am vazut marea, de un albastru adanc, si continentele... Imaginea Pamantului de la acea inaltime este cel mai maret lucru pe care l-am vazut vreodata. Dupa ce am contemplat aceasta imagine o vreme, m-am intors, si la mica distanta am vazut in spatiu un bloc intunecat si urias din piatra, ca un meteorit. Era cam de dimensiunea casei mele, sau mai mare. Plutea in spatiu, ca si mine. Intrarea in piatra ducea intr-o mica anticamera, unde, in dreapta intrarii un hindus inchis la culoare statea in liniste pe o banca de piatra, in pozitie lotus. Purta o camasa lunga alba si stiam ca ma asteapta... Cand m-am apropiat de scarile ce duceau in sus catre intrarea in piatra, s-a intamplat un lucru straniu: am avut sentimentul ca totul fusese dezintegrat, dizolvat. Tot ce am urmarit, sau mi-am dorit, sau am gandit, toata fantasmagoria existentei pamantesti a cazut sau am fost dezbracat de ea un proces extrem de dureros. Insa ceva a ramas. Era ca si cum duceam cu mine acum tot ceea ce am experimentat, am facut, tot ce s-a intamplat in jurul meu. As putea spune ca totul era cu mine sau eu eram tot... Aceasta experienta mi-a trezit un sentiment de pustietate extrema si, in acelasi timp, de implinire totala. Nu mai exista nici un lucru pe care sa il doresc, existam in forma obiectiva, eram ceea ce am fost si ceea ce am trait... Viziunea continua, am redat aici numai fragmentul de interes referitor la piatra si trairea asociata. La o varsta respectabila si aflat de multa vreme pe drumul individuarii, Jung trece printr-o intamplare de viata care il apropie foarte mult de moarte. Aici, piatra ii apare in viziune la nivel cosmic, ca meteorit urias, ca piatra venita din spatiu, piatra a cerului, ca simbol al materiei si spiritului deopotriva. In aceasta piatra uriasa cat casa lui Jung, cat sufletul lui, se poate intra; iar in anticamera Sinelui sta inteleptul. Trairea paradoxala a golului si plinului, a existentei obiective, dimensiunea arhetipala evidenta a vizunii indica faptul ca Jung se afla la nivelul la care sa poata primi un astfel de mesaj al inconstientului, iar acesta a ales din nou dintre toate simbolurile pe cel al pietrei, de data aceasta o piatra cereasca, pentru un om ceresc. In 1950, pe cand Jung finaliza turnul de la Bollingen, dintr-o greseala, constructorii au adus in plus o piatra cubica pe care Jung nu a vrut sa o lase sa plece, simtind ca i se potriveste si trebuie sa fie a lui. In urmatorii ani, Jung sculpteaza toate cele patru laturi ale pietrei, pe doua dintre acestea folosind citate alchimice despre piatra filosofala: Iata piatra, cea nearatoasa, Ca pret e ieftina, ce-i drept Este dispretuita de cei prosti, Dar cu atat mai iubita de cei intelepti Pe alta latura ciopleste cuvintele: Eu sunt o orfana, singura; totusi, pot fi gasita pretutindeni. Eu sunt una, dar opusa mie insami. Sunt om tanar si om batran totodata. N-am cunoscut nici tata nici mama, intrucat trebuie sa fiu scoasa din adancuri asemenea unui peste. Sau intrucat cad din cer ca o piatra alba. Hoinaresc prin paduri si munti, dar sunt ascunsa in locul cel mai launtric al omului. Muritoare sunt pentru oricine si totusi nu sunt niciodata atinsa de schimbarea vremurilor. Jung aseaza aceasta piatra cubica in exteriorul turnului sau, ca un fel de explicatie a lui, sau ca mod de manifestare al locuitorului sau, care ramane insa de neinteles pentru ceilalti oameni.

In 1955, dupa moartea sotiei sale, Jung ii marturiseste fiicei sale intr-o scrisoare: Moartea mamei tale a lasat in mine un gol care nu poate fi umplut. Asa ca este bine sa ai ceva de facut, un lucru pe care vrei sa-l duci la indeplinire si spre care sa te intorci atunci cand golul se extinde in tine amenintator. Piatra la care lucrez imi da stabilitate interioara prin duritatea si permanenta sa, iar sensul ei imi guverneaza gandurile. Momentele in care simbolul pietrei a aparut in viata lui Jung au fost in mare parte acelea in care era necesara restabilirea ordinii interioare, re-centrarea, regasirea echilibrului in furtunile vietii. Din acest punct de vedere, pentru Jung piatra a aparut in momentele-cheie ca simbol al Sinelui, al centralitatii, al ordinii interioare, al Dumnezeului care ajuta, care pastreaza in siguranta sufletul copilului, gaseste drumul catre adancuri al tanarului adult, iar mai tarziu ofera sens si echilibru barbatului matur aflat pe drumul individuarii. O ultima intalnire in aceasta lume intre Jung si piatra se pastreaza sub forma unui vis, ultimul pe care Jung l-a relatat cuiva, anume ingrijitoarei sale Ruth Bailey, cu foarte putin timp inaintea mortii sale. Fata de primul sau contact cu piatra, Jung este acum eul intelept in relatie cu Sinele, primind si intelegand un ultim mesaj. In acest vis minunat Jung vede o piatra uriasa, rotunda, asezata undeva pe un platou la inaltime, iar la baza pietrei stau incrustate cuvintele: Si acesta va fi semnul Unicului si al Totalitatii pentru tine.
Bibliografie C.G. Jung, Amintiri, Vise, Reflectii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004 Claire Dunne, C.G.Jung, The Wounded Healer of the Soul, Ed.Continuum, London, 2000

ROATA VINDECARII

Petra Cristolovean Roata vindecarii reprezenta pentru amerindieni cercul vietii. Ea era folosita de samani pentru a vindeca aproape orice boala, deoarece considerau ca aceasta este determinata de un dezechilibru spiritual, incercand sa trateze astfel cauza, si nu simptomele sau efectele. Echilibrul provine din actiunea comuna si armonioasa a energiilor din cele patru directii ale Rotii vindecarii. Fiecare directie are energia sa proprie, are culoarea, anotimpul si animalul sau specific, iar daca o persoana este dominata excesiv de o anumita energie apare dezechilibrul si, in consecinta, boala (www.indians.org). Restaurarea echilibrului se poate realiza explorand Roata vindecarii. Pentru o imagine mai clara asupra acestui instrument samanic, voi prezenta mai jos un exemplu de Roata a vindecarii. In Est se afla Copilul Soarelui, de sex opus celui ce exploreaza Roata vindecarii, care este foarte creativ, se joaca, straluceste

din interior si cunoaste iubirea neconditionata. Aici este primavara si este dimineata, este momentul trezirii la viata, al inceputului. Culoarea specifica estului este galbenul, care ne face sa stralucim si ne umple de energie, iar elementul estului este aerul, care simbolizeaza viata, care realizeaza legaturi si ne ajuta sa ne exprimam si sa comunicam. Aici, in est, se afla vulturul, care isi alege partenerul dupa modul in care se joaca in aer si ramane cu el toata viata. Vulturii se unesc in cadere libera, au aripi deosebit de puternice si vederea agera. Aici, in est, afli cum poti spune Da creativitatii, jocului si, in primul rand bucuriei de a trai. In Sud se afla Copilul Mic si Ranit, de acelasi sex cu cel care experimenteaza Roata vindecarii, care nu cunoaste iubirea neconditionata. Pentru copilul mic si ranit, iubirea este corelata cu durerea, si poate fi foarte usor ranit atunci cand iubeste. Aici, in sud, este vara, iar ca moment al zilei este amiaza. Culoarea caracteristica este rosul, iar elementul specific este focul, care vindeca toate ranile si lasa sa se aprinda mai puternic dorinta inimii. In sud traieste soricelul mic si verde, care observa intotdeauna exact ce se afla sub nasul lui si este foarte atent la lucrurile marunte, cu care construieste culcusuri frumoase. Alaturi de soricelul mic si verde se afla si coiotul, care stie cum sa ajunga la tinta chiar si atunci cand exista multe obstacole si isi gaseste calea respectand natura, oamenii si pe sine. Aici, in sud, afli cum poti spune Da dorintei inimii tale. In Vest se afla Vindecatorul, de sex opus celui ce exploreaza Roata vindecarii, care este responsabil de sanatatea noastra si ne poate ajuta sa vindecam copilul mic si ranit. El ne ajuta sa descoperim totodata si visele si viziunile noastre. Aici, in vest, este toamna si ne aflam intr-un moment de profunda introspectie, seara. Culorile vestului sunt in special albastrul inchis si maroul, iar elementul este apa, care este curata, care vindeca si te poarta catre profunzimile sentimentelor tale. Aici, in vest, salasluieste ursul brun, care nu are multi dusmani naturali si care se simte foarte bine atat in apa, cat si pe pamant. El se retrage iarna ca sa hiberneze si sa viseze, el nu mai consuma energie, ci doar ceea ce a asimilat pana acum. Aici, in vest, afli cum poti spune Da viselor si viziunilor tale, dar si ce poti sa faci pentru corpul tau. In Nord se afla Adultul, Maturul, de acelasi sex cu cel care experimenteaza Roata vindecarii, care ofera si primeste cu aceeasi placere, preia cu bucurie responsabilitati si isi valorifica abilitatile, le aduce pe pamant. El cunoaste din Sud dorinta inimii, din Vest visele si viziunile, din Est bucuria de a trai si aici, in Nord, le transpune in realitate, le concretizeaza, le da viata. Aici, in nord, este iarna si noapte, culoarea este albul, iar elementul este pamantul, cel care-l sustine, patria Adultului. Adultul este foarte bine inradacinat in pamantul de la care primeste putere si energie pentru a merge liber pe drumul sau si, totodata, alaturi de ceilalti. Animalul nordului este bizonul alb, animal sacru al amerindienilor. Indienii vanau doar atatia bizoni cat le era strict necesar pentru supravietuire si le erau foarte recunoscatori pentru ca se hraneau din carnea lor, iar din blana lor isi faceau haine pentru iarna. Aici, in nord, afli cum poti spune Da libertatii si responsabilitatii . Se spune ca Adultul apare atunci cand Copilul mic si ranit este vindecat si se joaca impreuna cu Copilul soarelui. Axa Nord-Sud, a Adultului si Copilului Mic si Ranit, este axa lumii, iar axa Est-Vest, a Copilului Soarelui si a Vindecatorului, este axa spirituala. Tot ce ai de facut este sa explorezi toate aceste directii si sa rogi toate elementele pe care le intalnesti acolo sa-ti raspunda la o intrebare pe care poate ti-ai pus-o inainte de a incepe sau sa le

rogi sa-ti spuna ce te pot invata, sau poate, pur si simplu, vrei sa te lasi daruit cu ceea ce au ele sa-ti ofere. Experienta personala m-a ajutat sa inteleg ca nu exista un singur mod in care se poate explora si nici o singura roata a vindecarii. Fiecare isi poate construi propria roata a vindecarii alegand acele culori si acele animale cu care rezoneaza intr-un anumit moment. Fiecare experimenteaza si traieste roata vindecarii in modul sau propriu. Roata se poate modifica in functie de problematica interioara actuala a celui care o utilizeaza, explorarea si utilizarea ei reprezentand un proces dinamic, creativ, transformator. Roata se exploreaza, de asemenea, in functie de nevoile si preferintele fiecarei persoane: prin dans, prin plimbari in cele patru directii, printr-o transa usoara, chiar intr-un sandplay, sau meditand, pur si simplu, in timpul constructiei sale. Roata vindecarii este o mandala ale carei elemente sunt parti ale psihicului persoanei care o construieste sau o exploreaza si cu care aceasta interactioneaza ca intr-o imaginatie activa. Utilizarea Rotii vindecarii inseamna, de fapt, crearea unui simbolism personal, dezvoltarea si transformarea acestuia o data cu transformarea interioara, dar si conectarea la simbolismul colectiv, la Arhetipuri, ceea ce face ca aceasta sa stimuleze atat o descoperire a propriei interioritati, cat si un autentic proces de vindecare, de transformare, de individuare, de conectare la Sine. Roata vindecarii este, de asemenea, un joc al energiilor masculine si feminine, care se impletesc armonios, realizand o adevarata unire a Masculinului cu Femininul. Astfel, Roata vindecarii ne ajuta sa constientizam unde ne aflam (care este conditia psihica actuala) si pe unde sa o luam pe drumul individuarii, catre Sine. Sinele este reprezentat in roata vindecarii de catre centrul in care se unesc toate cele patru directii, toate cele patru energii, intr-o actiune comuna si care pentru indieni inseamna Spiritul. In Roata vindecarii prezentata mai sus, se vede foarte clar cum centrul, Sinele, se afla la intersectia axei lumii cu axa spirituala si, totodata, la intersectia Masculinului cu Femininul. Axa lumii este incarcata cu energie feminina pentru o persoana de sex feminin, si cu energie masculina pentru o persoana de sex masculin, pe cand axa spirituala are o energie masculina pentru persoanele de sex feminin si o energie feminina pentru persoanele de sex masculin. De asemenea, se spune ca, de fapt, exista sase directii intr-o roata a vindecarii, in afara de Sud, Vest, Est si Nord, mai sunt Sus, Tatal Cer, si Jos, Mama Pamant (www.spiritualnetwork.net). Astfel, Roata vindecarii devine un prilej de conectare si explorare atat a universului personal, cat si a Universului din care facem toti parte, actionand la toate cele patru niveluri: fizic, psihic, social si spiritual. Din punct de vedere analitic, Roata vindecarii prezentata mai sus arata drumul eului de la nivelul infantil la nivelul eului matur. Eul infantil din Sud, posedat de complexele parentale, care nu cunoaste iubirea neconditionata, este vindecat prin punerea in joc a arhetipului Vindecatorului din Vest, si prin relatia cu Animusul / Anima sau, cu aspectele pozitive ale puer aeternus / puella aeterna ale celuilalt sex, in Est. Astfel, eul infantil devine treptat un eu matur, in Nord, care tinde sa devina un eu intelept prin echilibrarea tuturor energiilor si conectarea la Centru, la Spirit, la Sine. Explorand acest tip de Roata a vindecarii, am sesizat profunda asemanare cu procesul analitic. Nu este un simplu cerc, ci, mai degraba, este o spirala. Chiar daca in drumul spre Centru, spre eul intelept, ai plecat din Sud si Copilul Mic si Ranit nu mai este ceva actual pentru tine acum, te poti intoarce oricand aici, dar te intorci la alt nivel, pentru ca acum stii ca ai mai fost cel putin o data aici, stii cum ai reusit sa pleci, si ai asimilat o multitudine de experiente intre timp, deoarece ai vizitat macar pentru o clipa si Vestul, si Estul, si Nordul, si esti deci pregatit sa-ti asumi aceasta noua experienta in locuri deja cunoscute, experienta care te duce un pas inainte pe drumul individuarii. Fiecare Roata a vindecarii este, de fapt, o harta a drumului tau

care te ajuta sa vezi unde te afli, ce resurse ai (animalele, elementele, culorile pe care ti le-ai ales etc.), unde te impiedici (unde ai tendinta sa te intorci mereu si de unde iti e greu sa pornesti mai departe) si incotro vrei s-o apuci.
Pentru mai multe informatii despre roata vindecarii (medicine wheel) puteti consulta: www.healing-arts.org ; www.indians.org ; www.manataka.org ; www.pathofthefeather.com ; www.spiritualnetwork.net

GANDIREA - COMPASIUNE SI IUBIRE - INTELEPCIUNE

Carmen Beyer Legenda spune ca in timp ce Avalokiteshvara privea in jos la suferintele lumii, tristetea si durerea care l-au cuprins au fost atat de mari incat corpul i-a explodat literalmente intr-o mie de fragmente... Miscate profund, fiintele iluminate din toate directiile universului, printre care Buddha Amitabha, tatal sau spiritual, i-au venit in ajutor asemenea unui vant bland din fulgi de nea, spune un text - corpul i-a fost refacut, iar de atunci el (sau ea) are unsprezece capete, o mie de brate si o mie de ochi, cate unul in palma fiecarei maini. In Buddhismul Mahayana, Avalokiteshvara sau Bodhisattva al Compasiunii, este o figura centrala, foarte iubita de adepti si practicanti. In iconografie este reprezentat(a) uneori ca barbat, alteori ca femeie si reprezinta puterea lui Buddha Amitabha (Buddha al Luminii Infinite sau Buddha primordial) manifestata ca boddhisattva. Protejeaza tot ce e viu: natura, animalele, oamenii, binecuvanteaza copiii si are minunata capacitate de a ajuta toate fiintele care il/o cheama in momente de suferinta sau criza. Tradus, numele inseamna Cel/Cea care aude strigatele lumii... Este invocat(a) de practicanti prin mantra om mani padme hum (skt.). In Tibet, se spune ca orice copil care stie sa pronunte cuvantul mama stie sa recite si mantra om mani peme hung (tib.). Nu intamplator, o alta traducere a numelui este Sunetul care ilumineaza lumea... In China, este venerat(a) sub numele Kuan Yin, in Japonia, sub numele Kannon, iar in Tibet, sub numele Chenresi. Intrupeaza armonia celor doua aspecte inseparabile: compasiunea (karuna) si intelepciunea (prajna). Revenind la legenda noastra, sa observam ca ceea ce s-a intamplat, de fapt, ca urmare a acelei trairi emotionale intense, a fost o transformare profunda la nivelul constiintei, efect simbolizat in iconografia buddhismului Mahayana prin cele unsprezece capete noi, aranjate pe cinci niveluri si privind simultan catre toate directiile. Se spune ca, de atunci, compasiunea lui Avalokiteshvara s-a amplificat inca si mai mult, devenind atotcuprinzatoare sau atotcontinatoare; ea a crescut, practic, proportional cu noua sa capacitate de intelegere (aspect yin sau receptiv, feminin). Un al doilea efect important, intim legat de cel anterior, a constat in extraordinara diversificare a mijloacelor de expresie sau actiune concreta, fapt redat in iconografie prin numeroasele brate cu cate un ochi in fiecare palma, simbol explicit pentru ceea ce am putea numi actiunea inteleapta (ca opus al actiunii oarbe) sau arta de a interveni corect in sprijinul oricarei fiinte aflate in suferinta - corect, adica intr-o maniera diferentiata, adaptata fiecarui caz particular. Ce ar putea insemna o actiune

oarba? Ne putem imagina ca mainile fara ochi in centrul palmei (disociate adica de cunoasterea de la nivelul capului si de ceea ce vom defini foarte curand ca discernamantul inimii) ar fi cele care tin, retin, se agata, lovesc, distrug, construiesc anapoda, sau dimpotriva se retin, atarna inerte, nestiind ce sa faca - descriere simbolica pentru ceea ce ar fi o emotionalitate posesiva (nu indraznesc sa o numesc iubire), un impuls creator deviat sau o stare de blocaj si inhibitie. Manifestarea inteleapta a mainilor s-ar exprima dimpotriva prin a mangaia, a crea, a vindeca si ne putem gandi la efectul vindecator al iubirii si artei (in sensul larg al termenului), la relatia intima in care se afla creativitatea spontana, terapia si iubirea, care au in comun faptul ca fiecare in modul sau specific aduce sau readuce armonia. Ceea ce pare sa fi dobandit aici Avalokiteshvara, in urma transformarii suferite la nivelul mainilor... de fapt, a inimii, pentru ca mainile nu fac decat sa exprime dinamica energetica de la nivelul centrului inimii, anahata, si, nu intamplator, doua dintre cele o mie de maini sunt apropiate la piept, este un fel de capacitate de a discerne (sau a diferentia fara a separa), ca o preconditie pentru a actiona corect sau in armonie cu tot restul (trecere fluida intre yang si yin, activ si receptiv) sau, altfel spus, de a aplica sau manifesta intr-o forma potrivita compasiunea resimtita la nivelul capului, aparuta la randul ei ca o consecinta a extinderii intelegerii sau, daca vrem, a constiintei... Al naibii de complicat! Mai ales pentru noi, ca occidentali obisnuiti sa punem fiecare lucru la locul lui fix, bine separat si lipsit de conexiuni cu tot restul, adica sa plasam gandirea la nivelul capului si, eventual, iubirea la nivelul inimii, separate iremediabil una de cealalta. Si nu e deloc clar cum acestea doua, atat de diferite intre ele, s-ar putea acomoda vreodata una cu cealalta. Prin urmare, obtinem tipul ganditorului neindemanatic, care nu stie ce sa faca cu mainile, si tipul opus al emotionalului, care actioneaza, dar orbeste, de unde probabil si expresia de iubire oarba. Studiul legendei lui Avalokiteshvara ne sugereaza ceva cu totul diferit si anume ca sediul constiintei ar fi deopotriva in cap si in inima si tot la fel par sa stea lucrurile si cu iubirea. Sediul iubirii s-ar afla in cap si ar izvori din capacitatea noastra de intelegere si astfel, putem vorbi despre gandirea-compasiune, care devine temeiul sau izvorul iubirii. Sediul actiunii corecte ar fi in inima si ar deriva din capacitatea noastra de a discerne si astfel, putem vorbi despre iubirea-intelepciune sau despre actiunea inteleapta ca forma de manifestare in exterior a iubirii. Aici, am ajuns fara sa vrem la ceea ce in traditia orientala se numeste karma. Acesta este un termen sanscrit, care tradus literal inseamna actiune, dar cel mai frecvent este folosit cu referire la efectele actiunilor noastre. Din punct de vedere psihologic karma ar echivala cu acele zone nedesavarsite din noi, care se opun functionarii noastre la intregul potential pe care il avem, care ne fac sa actionam ghidati nu de sinele nostru profund, ci de zonele noastre periferice (care pot fi de doua tipuri: scheme mentale introiectate sau complexe emotionale primitive). Astfel, am putea diferentia: karma lucrurilor facute, unde ar intra orice actiune a carei sursa sau radacina se afla altundeva decat in centrul nostru sau sinele nostru profund si karma lucrurilor nefacute - care erau esentiale pentru dezvoltarea noastra , dar pe care, din variate motive, n-am indraznit sa le facem niciodata - unde ar intra orice non-actiune a carei radacina se afla altundeva decat in sinele nostru profund, spre exemplu, intrun blocaj emotional sau intr-o schema mentala falsa, introiectata, straina de propria noastra natura. Din aceasta perspectiva, actiunea si deopotriva non-actiunea corecta ar fi cea a carei sursa sau radacina s-ar afla in sinele nostru profund sau in propria noastra natura si este, prin urmare, o actiune spontana , distincta de actiunea impulsiva sau compulsiva, a carei radacina se afla undeva la periferia fiintei noastre,

intr-un complex emotional primitiv (sau complex autonom, in termeni jungieni) si de actiunea gandita (premeditata), a carei sursa se afla in numeroasele scheme sau constructii mentale dobandite sau introiectate. Daca examinam acum raportul dintre gandirea-compasiune si iubirea-intelepciune, observam ca este ca si cum fiecare ar fi preluat in interiorul ei ceva din natura celeilalte, fara insa sa-si piarda propria identitate. Aceasta dinamica este bine sintetizata de clasicul simbol Tai Chi, in care yin-ul si yang-ul se intrepatrund armonios, si de asemenea de doua hexagrame din stravechea I Ching. Este vorba de hexagrama 11, care inseamna armonie, pace interioara si hexagrama 12, care inseamna stagnare interioara. Curios este ca ele sunt alcatuite din aceleasi doua trigrame: cer si pamant. La hexagrama 11, cerul este situat in partea de jos (pe locul traditional al pamantului), iar pamantul in partea de sus (pe locul taditional al cerului), iar aceasta inseamna adevarata armonie interioara, o armonie vie, care a integrat contrariile. La hexagrama 12, cerul este situat sus (pe locul sau traditional) si nici prin minte nu-i da sa coboare, in timp ce pamantul, la randul lui, e jos (pe locul lui traditional) si nici prin cap nu-i da sa urce - iar aceasta inseamna stagnare sau, in termeni mai tehnici, polarizarea contrariilor. Ne putem imagina in continuare cum cerul sau, spre exemplu, gandirea incapatanata, isi afirma valorile sale celeste, denigrandu-le pe cele terestre si cum pamantul nu se lasa nici el mai prejos si-i raspunde printr-o emotionalitate excesiva - ajungem astfel la o situatie de care ne lovim frecvent in terapia de cuplu... Ce ne invata stravechea I Ching este ca stagnarea noastra interioara si evolutia noastra interioara au in mod fundamental aceeasi natura si probabil ca tocmai de aceea sunt atat de usor si de frecvent confundate. Ce le deosebeste e doar un amanunt minuscul: asezarea fiecarui lucru la locul sau potrivit. Aceasta pare insa sa nu tina prea mult de o activitate strict mentala, pentru ca am vazut ca daca punem in mod logic cerul pe locul cerului si in mod tot atat de logic pamantul pe locul pamantului ceea ce obtinem este o stagnare. Dimpotriva, in situatia de armonie, atat cerul cat si pamantul par sa-si urmeze un fel de instinct natural care le ghideaza spre ceea ce fiecare dintre ele nu este; altfel spus, ele se indreapta in mod spontan catre ceva sau se misca in mod spontan... Sa remarcam si faptul esential ca cerul si pamantul ajung fiecare pe locul celuilalt, fara insa sa-si piarda propria natura: cerul nu devine pamant, iar pamantul nu devine cer (gandirea nu se transforma in confuzie, iar energia vie a emotiei nu se transforma in rationalizari despre iubire). Tot la fel, gandirea impregnata cu compasiune nu inceteaza sa fie o gandire clara (scapa eventual doar de tendinta sa spre criticism excesiv si clasificari inutile), iar iubirea patrunsa de intelepciune nu pierde nimic din vitalitatea si spontaneitatea trairii emotionale (din contra). Ca terapeuti aflati in formare, ce ne-ar fi de folos sa retinem din toate acestea si mai ales ce am putea aplica in practica noastra de zi cu zi? Daca rezumam toate cele de mai sus, vom observa ca, din perspectiva traditiei buddhiste, la nivelul conventional al capului s-ar afla o constiinta globala, atotcontinatoare (verbul care ar putea-o caracteriza ar fi a intelege), din care izvoraste compasiunea, ca forma de iubire receptiva (care-l primeste sau contine pe celalalt/materna) ceea ce ar corespunde, in cadrul procesului terapeutic, cu functia de continere, pe care terapeutul si-o asuma in raport cu pacientul, care traverseaza un dificil proces de transformare interioara. Pe de alta parte, la nivelul conventional al inimii s-ar afla o constiinta care diferentiaza fara sa separe (verbul care ar putea-o caracteriza ar fi a discerne), care face posibila aplicarea sau manifestarea

compasiunii in exterior, sub forma de actiune-inteleapta, ca forma de iubire activa (care iradiaza sau se manifesta catre celalalt/paterna) ceea ce in dinamica procesului terapeutic ar corespunde cu metodele sau tehnicile specifice folosite. In acelasi sens, un stravechi text taoist, Secretul Florii de Aur (devenit celebru in Occident datorita traducerii lui Richard Wilhelm si comentariului lui Carl Gustav Jung), ne vorbeste despre existenta a doua tipuri de constiinta: spiritul originar (sau inconstientul originar), localizat la nivelul capului, si spiritul constient (sau constiinta dobandita), localizat la nivelul inimii. Se face totodata distinctie intre inima propriuzisa si inima divina, localizata la nivelul capului, in spatiul dintre sprancene, in intima legatura cu spiritul originar. In continuare, ma voi opri indeosebi asupra functiei de continere (sau de acceptare neconditionata), tocmai pentru ca, fiind atat de subtila, ea este adesea neglijata, mai ales atunci cand ne aflam la inceputul practicii si tendinta noastra naturala este sa ne orientam aproape exclusiv spre aplicarea de tehnici proaspat invatate si obtinerea de rezultate imediate. Teoria paradoxala a schimbarii - formulata de Arnold Beisser prin anii '70, plecand de la stilul de lucru a lui Fritz Perls - spune ca e necesar mai intai sa fii pe deplin ceea ce esti, sa te accepti pe tine insuti total, indiferent de stadiul in care te afli, inainte de a deveni altfel. A te asuma pe tine insuti, a te accepta total asa cum esti intr-un anumit stadiu devine, in mod paradoxal, conditia fundamentala a oricarei schimbari. A ne accepta nu inseamna, desigur, a ne atasa de noi insine asa cum aratam intr-un anumit moment pentru tot restul vietii... Schimbarea fiind intrinseca propriei noastre naturi, deindata ce ne acceptam, in momentul urmator vom deveni chiar si fara sa vrem altfel, iar ceea ce urmeaza de la sine e o noua acceptare si asa mai departe... prin urmare, acceptarea sau, daca vrem, continerea propriilor noastre zone nedesavarsite, devine un fel de radacina a schimbarii. Toate acestea devin de maxima importanta atunci cand transformarea se intampla in doi, pentru ca functia de continere revine in stadiile initiale exclusiv terapeutului, se imparte apoi intre cei doi, pana in momentul in care ea va fi integrata (interiorizata) definitiv. Procesele de transformare spirituala par sa urmeze aceeasi dinamica: in buddhismul Mahayana, spre exemplu, o practica esentiala spune ca pana la iluminare, imi gasesc adapost in Buddha, Dharma si Shanga (aceste trei aspecte sunt totodata intrupate de maestru sau, mai exact, de mintea intelepciunii maestrului, care e totodata iubire). Cunoscuta ca o practica fundamentala, ea ne atrage atentia asupra importantei functiei de continere (stadiul cocon din metamorfoza unui fluture/stadiul dezvoltarii fatului in pantecul sau uterul matern), rolul sau esential fiind de a face posibila parcurgerea in securitate a stadiilor intermediare penibile sau a inevitabilelor momente de criza (caracterizate prin pierderea temporara a functiilor eului), specifice oricarei cresterii sau transformarii. De obicei, atunci cand functia de continere se afla in deficit, fenomenele tipice care apar sunt: stagnarea (se reprima nevoia emotionala, dar aceasta atrage dupa sine blocarea procesului de crestere, pentru ca ele sunt lipite), regresia (din ce nu primesc hrana emotionala de care am nevoie, din aceea ma agat de terapeut, parinte sau partener mai inadecvat si insistent), dezvoltarea intensiva unilaterala (procesul de dezvoltare se intensifica, dar nu la nivelul fiintei globale, ci unilateral: ma straduiesc sa obtin performante din ce in ce mai mari, pentru a obtine gratificarea emotionala de care am nevoie, fara sa fiu constient de asta). Cam aceleasi fenomene, dar cu o coloratura diferita apar si cand functia de continere se manifesta

in exces. Procesul in ansamblu seamana cumva cu cel de udare a unei plante in crestere, in care esentiala e cantitatea de apa (optima), dar mai ales o anume constanta si ritmicitate; cel putin pana in momentul in care planta isi dezvolta radacini suficient de adanci ca sa poata gasi aceasta hrana esentiala si pe cont propriu. Rezumand, orice proces terapeutic, pare sa depinda de balanta (armonia) dintre continere (aspect yin, matern) si tehnica de transformare (aspect yang, patern) ele sunt doua aspecte complementare ale unei unitati inseparabile; daca aceasta unitate se polarizeaza prea mult sau se sparge, ea devine ineficienta din punct de vedere terapeutic, daca nu nociva. In acelasi sens, buddhismul Mahayana, vorbeste despre unitatea inseparabila dintre compasiune (karuna) si intelepciune (prajna); ele apar minunat armonizate in fiinta celui sau celei cunoscute ca Bodhisattva a Compasiunii. Din Prajnaparamita-Hridaya-Sutra sau Sutra-Inima a Intelepciunii Desavarsite, aflam ca forma cea mai profunda a cunoasterii dobandita de Avalokiteshvara ar fi fost cea referitoare la vacuitate, care in traditia buddhista reprezinta natura ultima a realitatii. Acest mod de a percepe realul, dincolo de limitarile impuse simturi, este de altfel validat empiric de cercetarile moderne din fizica cuantica. Pe de alta parte, in traditia orala, Avalokiteshvara (indeosebi in formele sale feminine de manifestare: Kuan Yin, in China, sau Tara, in Tibet) ne apare ca fiinta cea mai vesela si plina de candoare si care manifesta iubirea cea mai blanda si vie pentru tot ce exista, preocuparea sa esentiala fiind de a proteja viata. Intre vacuitatea absoluta si spontaneitatea vietii, in mintea occidentala se asterne de obicei abisul. Tot acolo, in mintea iluminata, despre care ne vorbeste traditia buddhista, se intinde continuumul constiintei. Pare tentant. Si tot atat de greu de realizat. Asa incat, pana la iluminare sau, in termeni jungieni, sfarsitul procesului de individuare, de care cei mai multi dintre noi suntem inca foarte departe, este foarte posibil sa functionam cu rabdare, multa vreme de aici incolo, in traditionala maniera, mai mult sau mai putin, polarizata. Este bine totusi sa pastram in minte ca se poate si altfel... Bibliografie Bodhisattva of Compassion, the mystical tradition of Kuan Yin John Blofeld/ Shambhala, Boston, 1988 Cartea Tibetana a Mortii si a Vietii Sogyal Rinpoche/Herald, Bucuresti, 2001 Paradoxical Theory of Change Arnold Beisser/in Gestalt Therapy Now, Harper Colophon Book, 1970 Secretul Florii de Aur (cu un comentariu de C.G.Jung)/Editura Trei, Bucuresti The Shambhala Dictionary of Buddhism and Zen/Shambhala, Boston, 1991 Yi King Le livre des transformations (version de Richard Wilhelm)/MedicisEntrelacs, Orsay, 1973

SIMBOLISMUL INIMII

Mirela Foghianu Pornind pe firul etimologic al notiunii, descoperim radacina latina "anima", din care isi extrage vitalitatea intregul arbore conotativ al cuvantului "inima". Anima inseamna suflet. Sufletul este principiul vital al organismului uman. In perspectiva biblica, Dumnezeu a insuflat viata lui Adam, omul primordial. Sufletul apare in acest caz conditia necesara existentei omului. Alte semnificatii posibile vin in continuarea sinonimului "cord" al cuvantului "inima", cu uzanta specifica in domeniul medicinei. "Cord" provine din latinescul "cor", iar domeniul cardiologiei, din grecescul "kardia". La baza tuturor acestora se afla, se pare, radacina indoeuropeana "krd", care se intalneste in forma cu termenul de centru. Privita astfel, inima este centrul vietii individului. Este locul de intersectie dintre soma (corp) si psyche (suflet), reunind cele doua forme de exprimare intr-un intreg armonios - omul. Inima poate fi privita ca reprezentanta biologica a sufletului, punte de legatura dintre spirit si materie. In conceptia brahmanica, cavitatile inimii ascund Sinele individual, "lumina din inima" (Brhadaranyaka Upanisad), ca atman, prin care principiul universal, Brahman, se releva. Este vorba despre identitatea intre atman si Brahman, adica intre Sine si divinitate, cea de care omul ignorant nu este constient, orbit fiiind de Maya, iluzia cosmica. Ignoranta este principiul care, asemeni valului cosmic, are valenta dubla: pe de o parte acopera, pe de alta descopera. Acopera realitatea ultima, dar numai prin intermediul ei, poate fi aceasta din urma descoperita. Paradoxul este ca esenta ultima, divinitatea poate fi descoperita, numai daca in prealabil a fost acoperita. Unitatea mistica dintre credincios si obiectul credintei sale, dintre om si divinitate este mediata in acest caz de inima. Inima este matricea divinitatii din om. Este punctul de intersectie intre uman si suprauman, locul de intalnire intre credincios si obiectul credintei sale. Pe de alta parte, lumina si inima pot fi privite ca fiind doua fatete ale aceleiasi monede, doua perspective asupra aceleiasi imagini, doua unghiuri de vedere diferite, dar in esenta comune, ce se pun in valoare reciproc. Lumina da viata inimii, iar inima da caldura vietii. Din perspectiva psihologiei analitice, exista un adevar profund care se releva in acest tip de credinta. In procesul de simbolizare, libidoul, energia vitala inerenta arhetipului, este transferat zonei sensibilului. Se pot observa similitudini intre lumina ascunsa in cavitatile inimii si energia arhetipala. In acest caz, libidoul este exprimat de lumina pe care inima, ca o matrice, o contine. Un nou exemplu in acest sens apare prin simbolizarea mandalica a arhetipului Sinelui in legatura cu inima si energiile acesteia, prin care circula suflul vital: "Acolo unde canalele energetice se reunesc (in inima) asa cum se se reunesc spitele in centrul rotii, acolo in interior, el (Sinele), actioneaza si creeaza in chip felurit." (Mundaka Upanisad) La fel cum razele de lumina se rasfrang din inima spre intregul organism,

asigurandu-i existenta si dezvoltarea, la fel la nivel biologic, sangele este trimis catre tesuturile organismului pentru ca acesta sa se poata hrani si dezvolta. Este un circuit continuu, la fel cum intreaga viata este un circuit continuu, ciclicitate a zilelor si noptilor, anotimpurilor, asemeni sistolelor si diastolelor inimii. Intr-un mit cosmogonic in care Universul se naste din elementele omului primordial, Purusa, se spune ca din inima a aparut mintea, din care ulterior s-a ivit luna. Miscarea inversa este valabila si ea, in cazul omului, luna devenind minte si intrand in inima. Deci in inima isi gaseste originea si mintea, cea din urma permitand existenta legaturii dintre lumea fenomenala si realitatea ultima. Spre deosebire de traditia occidentala care asociaza inimii sentimentele si tot ceea ce tine de afectivitate, traditia orientala ii asociaza mintea, intelectul. Aici este ascunsa o subtila observatie psihologica: gandurile nu ar putea lua forma fara un substrat energetic, conferit de inima, care sa le sustina constructia. In buddhism inima este pusa in legatura cu trei tipuri de erori, al caror efect de nedorit este renasterea, intru continuitatea ciclului samsaric (ciclul existentelor succesive ale omului): eroarea dorintei senzuale, eroarea existentei si cea a ignorantei. Avand in vedere ca scopul ultim spre care tinde aici omul credincios este extinctia (intreruperea legaturilor cu lumea senzoriala pentru a fi in contact cu realitatea ultima, transcendenta) nu renasterea, ci tocmai oprirea transmigratiei, este dorita supunerea mintii, intru supunerea inimii. In legenda incercarilor nereusite de ispitire a lui Buddha, pe cand acesta se afla sub arborele iluminarii, apare o identificare interesanta a celor doua principii opuse, sub forma infricosatorului zeu Kama-Mara (Iubire si Moarte), parca intr-o prefigurare simbolica a teoriei freudiene despre instinctele vietii si mortii - Eros si Thanatos. Unul este momeala, celalalt carligul, unul este bucuria vietii, celalalt inclestarea mortii. Se doreste eliberarea de sub efectele ambilor, in vederea extinctiei, a atingerii nirvanei, iar eliberarea nu poate avea loc decat prin depasirea cuplului de contrarii, intr-un senin dincolo de ele. Daca aducem aici cuvintele lui Jung, care vorbea despre arhetipul totalitatii ca paradox ce exprima simultan teza si antiteza, intr-o armonie a sintezei, putem descifra noi sensuri psihologice. Buddha nu ar fi putut experimenta absolutul fara a reuni cele doua jumatati ale intregului. In crestinism inima credinciosului este privita ca salas al spiritului, continatoare a Sfantului Duh, spre deosebire de inima necredinciosului, care este origine a gandurilor si faptelor reprobabile. Astfel, inimii rele ii este opusa o inima curata. Numai cea din urma poate fi sol fertil pentru floarea Duhului. Intr-una din predicile sale, Iisus adreseaza urmatorul indemn: "Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine, sa bea. Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura." (Matei 7:37-38) Apa vie prezenta in inima omului poate fi privita ca simbol al intruparii eternului, a intalnirii acestuia cu temporalul. Sfantul Augustin aduce marturie in aceasta privinta, in care vremelnicul este sediu al vesnicului, intrebandu-se retoric: "Cine va pune stapanire pe inima omului, fortand-o sa stea pe loc si sa vada cum eternitatea, stand pe loc, ea care nu este nici trecuta, nici viitoare, oranduieste vremile, care nu sunt nici trecute, nici viitoare?" (Sfantul Augustin "Confesiuni").

Este un mister al unirii contrariilor, care poarta in sine multiple semnificatii. S-ar putea spune, intrand pe taramul psihologiei analitice, ca este vorba de intrarea in dialog a Eului cu Sinele, a partii cu intregul, individualului cu universalul. Este contributia individualului la universal, a acestui om la umanitate, in aceeasi masura in care este si contributia universalului la individual, a umanitatii la om. Cele doua aspecte se desavarsesc reciproc, in dinamica existentei. Iubirea este esenta noii legi, propavaduita in Noul Testament si cel mai important indemn devine: "Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau." (Matei 22:37) Aici inima exprima afectivitatea, iar sufletul este elementul de legatura intre sentiment si rationalitatea exprimata de cuget. Atunci cand inima este privita ca organ central care asigura circulatia sangelui intregului organism, ea se iveste intr-o noua lumina, prin asociere cu elementul vital sangvin. Ea apare intr-o relatie de rudenie apropiata cu potirul cel sfant, din care apostolii s-au impartasit pentru prima oara in timpul Cinei cea de taina, dar care au infaptuit gestul simbolic in etern, acesta fiind repetat pana in ziua de astazi, in actul euharistic. Inima este cupa al carei continut este atat de pretios pentru un crestin: sangele lui Iisus, in forma vinului. In ritul transsubstantierii din catolicism, vinul ca spirit al lui Iisus, devine una cu painea, ca trup. Credinciosul care se impartaseste iese din spatio-temporalitate, pentru a intra in realitatea eterna a momentului Cinei cea de taina. Mitologia greaca ofera, la randul sau, ocazia unei incursiuni importante pentru desavarsirea unei imagini cat mai clare despre inima si simbolistica ei. Este vorba despre un episod in care Zagreus, fiul lui Zeus cu Persephone, este prins si ucis barbar - sfasiat si devorat - de Titani, la indemnul geloasei Hera. Hera, autoarea morala a uciderii copilului, pedepseste astfel fructul infidelitatii sotului sau. Din fericire, Atena a salvat inima copilului, pe care a ascuns-o intr-un sipet pentru a i-o incredinta mai tarziu lui Zeus. Acesta a inghitit inima si, in urma unei legaturi ulterioare cu Semele, a avut un nou fiu, pe Dionysos, zeul nascut de doua ori. Sfarsitul a devenit astfel nascator de inceput, inima lui Zagreus a renascut in Dionysos. Exista, se pare, o legatura intrinseca intre Zagreus si Dionysos, care este pusa in evidenta in special in riturile initiatice orfice. Semnificatia acestora se releva in special in moartea neofitului (aspirantului la initiere) pentru un mod de existenta si renasterea lui pentru altul. Moarte si renastere, sfarsit si inceput, toate dezvaluie aspecte ale intelesurilor multiple ale inimii. O noua apropiere de sens poate fi pusa in evidenta de zeul betiei vitale, Dionysos, a carui bautura daimonica, vinul, il apropie pe om de zei prin trairile euforice si inspiratie. Cu alte cuvinte, momentul in care omul gusta vinul, este momentul in care se impartaseste din nemurirea zeilor. Dar vinul este de cele mai multe ori asociat sangelui, atat din punct de vedere al culorii, cat si al continutului, elementul de vitalitate exprimat. Iar sangele este pus in circulatie in organism de catre inima. Revenind la punctul de pornire al rationamentului, s-ar putea spune ca inima este cea care asigura prezenta si manifestarea divinului in om.

Pentru vechii egipteni, inima avea sens de constiinta morala. Era singurul organ lasat in corpul persoanei decedate, avand importanta centrala in procesul psihostaziei (judecata de apoi): pe unul din talerele balantei judecatii finale se afla inima decedatului, iar pe celalalt pana zeitei Maat, ca simbol al justitiei. Soarta de dupa moarte a individului era dependenta de moralitatea faptelor din timpul vietii. Si in acest caz apare evidenta importanta inimii in medierea relatiilor cu divinul. Ea este garantia vietii vesnice a egipteanului. Existenta scarabeului inimii, folosit ca amuleta plasata pe pieptul persoanei decedate, este o dovada in plus pentru considerarea inimii ca punte de legatura cu transcendentul. In registrul simbolic, scarabeul este expresia ciclicitatii cosmice, el reprezinta calatoria vesnica a Soarelui - ziua pe bolta cereasca, noaptea in taramul de jos, asemenea calatoriei Eului uman, atat pe taramuri luminate de constiinta, cat si in zone intunecate ale inconstientului. Esentiala este extragerea continua de sensuri din calatoria vietii. Inima, cu multitudinea semnificatiilor sale, care nu fac decat sa-i intregeasca imaginea, ar putea fi considerata din punct de vedere psihologic (in registrul ideal), centru al preocuparilor stiintifice, din care sa porneasca razele cercetarilor si studiului. In acest fel dezideratul de nastere a mintii in inima ar putea deveni realitate. Iar pentru ca o anumita realitate psihica sa capete viata, sa creasca si sa poata inflori, este necesara lumina. Lumina apare o data cu apropierea de miezul realitatii, de inima sa - de arhetip. Bibliografie Biedermann Hans, "Dictionar de simboluri", Editura Saeculum, Bucuresti, 2002 Chevalier Jean, Geerbrand Alain, "Dictionar de simboluri", Editura Artemis, Bucuresti, 1994 Eliade Mircea, "Istoria credintelor si ideilor religioase", Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000 Eliade M., Culianu I., "Dictionar al religiilor", Editura Humanitas, Bucuresti, 1996 Jung C.G., "Psihologie si alchimie", Editura Teora, Bucuresti, 1996 Jung C.G., "Imaginea omului si imaginea lui Dumnezeu", Editura Teora, Bucuresti, 1997 Jung, C.G., "Simboluri ale transformarii", Editura Teora, Bucuresti, 1999 Sfantul Augustin, "Confesiuni", Editura Humanitas, Bucuresti, 1998 Zimmer H., "Filozofiile Indiei", Editura Humanitas, Bucuresti, 1997

"Biblia sau Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament", Societatea biblica "Dhammapada - Temeiurile Legii", Editura Herald, Bucuresti, 2001 "Upanisad", Editura Herald, Bucuresti, 2001

INIMA SI COMUNICAREA SIMBOLICA

Maria Tanase Manzat Ceea ce noi stim despre noi insine nu este tot ceea ce suntem afirma Barbara Hannah in cartea sa despre imaginatia activa Intalniri cu sufletul (Encounters with the Soul: Active Imagination as developed by C.G. Jung, 1981 ). Prin tot ceea ce suntem autoarea jungiana alatura constientului inconstientul personal si pe cel colectiv, acest regizor (dar si actor) mereu prezent al vietii noastre psihice. In viziunea lui Jung functia prin care se realizeaza comunicarea dintre acestea este cea transcendenta (sau simbolizatoare) prin care nu se intelege o functie fundamentala (asemenea gandirii, simtirii, senzatiei si intuitiei) ci, una complexa, compusa din alte functii, iar prin transcendenta nu o calitate metafizica, ci faptul ca aceasta functie opereaza o trecere de la o atitudine la alta. Materia prima prelucrata de teza si antiteza, care reuneste contrariile in procesul ei formativ este simbolul viu (Jung, 1997, pg. 508). Altfel spus simbolul viu cel greu de semnificatii este cel prin care se realizeaza comunicarea dintre constient si inconstient, care se adreseaza in egala masura gandirii cat si simtirii, care poate stimula in egala masura senzatia si intuitia. Deoarece simbolul nu este nici rational, nici irational avand o latura accesibila ratiunii dar si una care scapa acesteia, fiind construit nu doar din date de factura rationala, ci si din date irationale, venind de la pura perceptie interioara si exterioara (ibidem, 506) el este in egala masura necesar comunicarii intrapsihice, cat si celei interpsihice. Din aceasta cauza comunicarea dintre doua persoane poate esua, daca se face abstractie de incarcatura simbolica a comunicarii. Cu atat mai mult in cadrul cuplului, acest creuzet al vietii in care personalitatile si inimile noastre cresc, dar pot fi si distruse iremediabil, comunicarea la nivel simbolic este forte importanta. Urmatorul exemplu are menirea sa intareasca aceasta afirmatie. Intr-un cuplu format dintr-un barbat (45 de ani) si o femeie (42 de ani), casatoriti de 5 ani certurile devenisera din ce in ce mai dese. Convingerea/simtire a sotiei ca nu este iubita era urmata, de fiecare data cand devenea dominanta, de incapacitatea acesteia de a mai gati. Cum mancarea gatita reprezenta pentru sot ceva foarte important, la fel de important ca sentimentul de a fi iubita pentru sotie, bineinteles ca agravarea tensiunii dintre soti a aparut curand. Trebuie mentionat ca celelalte treburi casnice erau indeplinite ca de obicei de catre sotie. Pana la urma, cei doi au divortat. Ulterior femeia si-a dat seama ca inapoia in mod simbolic sotului ceea ce acesta ii dadea: lipsa de hrana afectiva. Altfel spus mesajul transmis in mod simbolic era: Daca tu nu-mi dai dragostea de care am nevoie ca sa traiesc, eu nu-ti mai dau hrana de care tu ai nevoie ca sa traiesti. Probabil ca daca sotul ar fi decodificat acest mesaj in loc sa se simta neglijat se putea intampla ca relatia sa

nu se destrame definitiv. Fiecare dintre comportamentele si sentimentele noastre manifeste contin si un mesaj simbolic, incearca sa vindece o rana (sau mai multe) de care, de multe ori nici nu suntem constienti. Iata marturia unui barbat care calatorea mult si care a participat la unul dintre atelierele cu tema relatiilor de cuplu condus de G.Corneau: Mi-am dat seama ca de cele mai multe ori escapadele mele mascau o insatisfactie profunda in viata mea de cuplu, o insatisfactie pe care nu indrazneam s-o exprim de teama sa nu distrug totul. Infidelitatea imi permitea sa accept un statu-quo pe care altfel nu l-as fi suportat. Aceasta strategie ma scutea sa fiu ticalosul vinovat de provocarea crizei si in plus imi permitea sa evit suferinta rupturii. Mi-am dat seama ca infidelitatile ma ajutau sa-mi inving teama ca as putea fi parasit de sotia mea. Ingropasem in mine suferinta de a fi fost inselat de cateva ori. O suferinta cumplita care ma facuse sa-mi pierd toate iluziile despre iubire. Parca mi-as fi jurat sa nu mai fiu niciodata fidel unei femei. De altfel, in felul acesta ma simteam mai liber in relatiile in care nu iubeam decat pe jumatate. Aveam un fel de detasare care ma ferea de gelozie. Regret profund suferinta pe care le-am provocat-o partenerelor mele. Cu toate acestea, nu ma simt strivit de culpabilitate. Istoria asta imi apartine si imi permite astazi sa intrevad o notiune de angajare lipsita de orice rigiditate morala impusa din afara. Cand inima este atinsa, ea isi regaseste singura integritatea (subl.n.). Stiu ca n-as mai putea accepta o partenera cu o conceptie prea ingusta despre libertate. Am nevoie de un cuplu deschis in care fiecare partener sa fie suficient de implicat in procesul lui personal pentru a intelege ca infidelitatea, mai inainte de toate, il pune pe cel care o comite fata in fata cu Sine.(J.Corneau, 2000, pg.195-196). Aceasta marturie arata, o data in plus, cum fiecare dintre actele noastre au si o semnificatie profunda, un rost de care de cele mai multe ori nu suntem constienti dar care, daca ne intrebam de ce, ce simbolizeaza, ce vor sa ne spuna despre noi insine, ce nu stim sau nu putem accepta, deci daca devenim constienti de mesajul lor simbolic si-l decriptam ajungem la un spor de autocunoastere deloc de neglijat. Altfel spus, imaginea noastra despre noi insine devine din ce in ce mai autentica, iar noi ne apropiem din ce in ce mai mult de timpul in care vom fi propriul nostru da si nu, de timpul in care vom schimba sintagma mi s-a intamplat in am facut sa mi se intample, altfel spus campul constiintei noastre se va largi din ce in ce mai mult, noi devenind din ce in ce mai vii cu cat suntem capabili sa constientizam mai mult inconstient si mai mult mit, cu atat integram mai multa viataspune C.G.Jung (Jung, 1996, pg.305). Cunosc povestea unui alt cuplu in care comunicarea simbolica este prezenta si deosebita. Sotul si sotia, ajunsi aproape de 70 de ani si casatoriti de peste 40, la solicitarile repetate ale sotului, au hotarat sa locuiasca in case separate, chiar daca in aceeasi curte. Ori de cate ori sotia iese din casa ( pentru cumparaturi sau din orice alt motiv) si afara este frig sotul lasa usa casei larg deschisa in asa fel incat, in ciuda focului din soba, la intoarcere aceasta sa gaseasca frig. Ceea ce poate parea o rautate gratuita isi trage seva din viata celor doi. La contractarea casatoriei femeia era indragostita de un alt barbat cu care parintii nu iau dat voie sa se casatoreasca din motive financiare (familia sa era cea mai bogata din sat iar barbatul respectiv era mult mai sarac). Femeia se casatoreste conform dorintei parintilor insa pana la moartea barbatului de care este indragostita intretine cu acesta o relatie extraconjugala permanenta. Cu certitudine ca iubind un alt barbat caminul sau era rece, la fel de rece ca si relatia lipsita de caldura pe care o avea cu sotul sau.

Urmarea? atunci cand a putut acesta i-a inapoiat, simbolic, ceea ce primise toata viata raceala. Caldura vietii noastre, caldura adancului inimii noastre, este intretinuta de largirea Eului, de dezvoltarea constiintei, de maturizarea care sa ne faca sa intelegem si sa acceptam ca de fapt nu mai cultivam si lucram ogorul Iubirii, ci mai curand Iubirea ne cultiva si ne lucreaza pe noi, pana dam fructele cele mai frumoaseTelul vietii este realizat atunci cand ne contopim cu Iubirea, acea iubire despre care Jung afirma, la peste 80 de ani, Eros este un Kosmogonos, un creator si tata mama a tot ce e constienta. Am senzatia ca acea formulare conditionala a lui Pavel Toate limbile omenesti si ingeresti de le-as vorbi, daca nu am dragoste mam facut arama sunatoare,ar fi prima dintre toate cunoasterile si chintesenta dumnezeirii insesi. (Jung, 1996, pg. 353). Comunicarea simbolica acest glas al inimii reprezinta liantul care ne poate ajuta sa ne apropiem de aceasta intelepciune.

Bibliografie C.G.Jung Amintiri, vise, reflectii (consemnate si editate de Aniela Jaffe), Humanitas, 1996, Bucuresti. C.G.Jung Puterea sufletului Antologie partea a III-a, Ed.Anima,1994, Bucuresti G.Corneau Exista iubiri fericite? Psihologia relatiei de cuplu, Humanitas, 2000, Bucuresti. B.Hannah Encounters with the Soul Active imagination as developed by C.G.Jung, Ed.SIGO Press Santa Monica 1981.

INCURSIUNE IN TRADITIE, INIMA CA SIMBOL AL SUFLETULUI

Catalin Lazar Ne-am obisnuit sa intalnim adesea o gama variata de expresii ce fac trimitere la ideea de inima ca prim reper al afectivitatii omenesti. Astfel, cineva poate fi, dupa caz, inimos, marinimos, poate simti o strangere de inima sau poate chiar muri de inima rea. Altcuiva i se poate frange inima de necaz. Sentimente precum iubirea, entuziasmul, euforia dar si teama sunt indisolubil legate de perceptia inimii. Inainte ca lucrurile sa fie constientizate si controlate de catre ratiune, inima reactioneaza spontan si sincer, devenind mesagerul amplitudinii trairii interioare. Si, oricat ar incerca cineva sa-si camufleze trairile, la adapostul unei masti sociale performante, inima va continua in adancul sau sa marturiseasca adevarul. Daca ne aplecam spre traditie, vom descoperi ca spiritualitatea occidentala si

orientala deopotriva, cunosteau importanta inimii ca centru al fiintei si ca sursa a adevarului suprem in om. Bineinteles, este vorba de inima ca simbol ce ne trimite la nivele de realitate mult mai profunde, arhetipale si nu de inima ca organ. Este locul in care zeii s-au hotarat sa ascunda adevarul, stiind ca acolo ii va fi cel mai greu de gasit omului, dupa ce acesta se va fi epuizat cautandu-l in lumea exterioara. Simbolistica ei complexa ne releva acest lucru. Din psihologia abisala a lui Marsilio Ficino aflam ca sufletele pogoara in trupurile din Calea Lactee prin constelatia Cancerului, infasurandu-se intr-un voal celest si luminos, cu care se invesmanteaza ca sa se inchida in trupurile pamantesti. Acest voal pur, spiritul, uneste sufletul cu trupul pamantesc, mijlocind relatia dintre cele doua aspecte extreme ale fiintei. In cadrul acestei coborari, sufletele si trupurile planetelor imprima anumite trasaturi in sufletele si trupurile oamenilor, sub forma a sapte daruri originare conferite de catre Dumnezeu: darul contemplatiei (conferit de Saturn), puterea guvernarii si a suveranitatii (Jupiter), indrazneala sufletului (Marte), limpezimea simturilor si parerilor (Soarele), iubirea (Venus), capacitatea de interpretare si expresie (Mercur) si generatia (Luna). In Teologia platonica, Ficino, reluat de Culianu (in Eros si Magie in Renastere) spune ca sufletul fiind extrem de pur, se acupleaza cu acest trup dens si pamantesc care-i este atat de indepartat, prin intermediul unui corpuscul foarte subtil si luminos, numit spirit, generat de caldura inimii din partea cea mai subtiata a sangelui, de unde patrunde intregul trup. Sufletul, insinuandu-se cu usurinta in acest spirit ce-i este indeaproape inrudit, se propaga mai intai peste tot intr-insul si apoi, patrunzand prin intermediul sau in intreg trupul, ii confera viata si miscare, facandu-l prin asta vital. Iar prin spirit domneste asupra trupului si-l misca." Pentru Ficino, filozofia era o initiere in mistere ce presupunea o inaltare intelectuala treptata, care primea ca raspuns al lumii inteligibile o revelatie fantastica sub forma de figurae. In contextul in care sufletul punea in scena fantasmagoria interioara, aceste figurae reprezentau modalitatea prin care viziunea sufletului se deschidea inaintea unui oculus spiritalis, organ a carui existenta avea sa fie descoperita de simtul intern printr-o meditatie asidua. Experienta conducea la formarea unei constiinte interioare, fiind vorba despre descoperirea unui mijloc de comunicare intre ratiune si suflet. Rene Guenon, in Simboluri ale stiintei sacre face o incursiune deosebit de valoroasa in simbolistica inimii. Potrivit lui Guenon, inima apare ca fiind soarele spiritual, centru al lumii sub dublul aspect, al simbolismului spatial si al simbolismului temporal si o gasim ca atare reprezentata in centrul cercurilor pe care sunt pozitionate planetele si semnele Zodiacului. Simbolistica solara a inimii este inseparabila de ideea de sursa a luminii spirituale si a caldurii insufletitoare. Este centrul autentic al intelectului fata de care celelalte modalitati ale fiintei nu sunt decat mai mult sau mai putin periferice. In dialectica inima-creier, ratiunea considerata a-si avea locul in creier uzurpa intuitia intelectuala ce salasluieste in inima. Este situatia lumii moderne. In aceasta situatie, potrivit lui Guenon, inimii nu-i mai ramane decat posibilitatea de a fi considerata sediul afectivitatii. Urmare a acestei stari de lucruri, lumea moderna avea sa vada nascandu-se doua curente de gandire: rationalismul si sentimentalismul, acesta din urma ca raspuns la rationalism sub forma unei exaltari (compensatorii) a infrarationalului.

Intre inima si afectivitate exista o legatura legitima, inima fiind centrul vital si sediul caldurii insufletitoare. In timp ce legatura stransa a vietii cu afectivitatea este reprezentata sub aspectul caldurii, prin simbolistica focului, ca sursa de caldura si lumina, ne este sugerata complementaritatea dar si distinctia dintre sentiment (o caldura fara lumina) si ratiune (o lumina rece, lunara, reflectata). Concluzionam, conform precizarilor lui Guenon, ca ratiunea, modalitate de gandire discursiva si reflectata, ilustrata prin simbolistica lunii, ramane inautentica cat timp nu este dublata de cunoasterea aspectelor profunde ale fiintei prin instrumentul intuitiei, ca modalitate de cunoastere nediscursiva. Prin intermediul intuitiei, omul intra in contact cu aspectul solar al fiintei, inima. Numai inima, printr-un inspir si un expir secret, permite omului, ramanand unita cu Dumnezeu, sa fie gandire vie. Astfel, gratie acestei pulsatii regale, omul isi pastreaza cuvantul de divinitate si munceste sub egida Creatorului, atent la Legea Lui, fericit de o bucurie pe care numai el si-o poate rapi siesi, abatandu-se de la calea secreta care duce de la inima sa la Inima universala, la Inima divina... Lumea si omul sunt una. Iar Inima omului si Inima lumii sunt o singura Inima (Th. Darel, citata de R. Guenon). Dialectica soare/luna, inima/creier precum si descrierea starii de unitate a universului la nivelele sale cele mai profunde, pot fi intalnite si in tantrismul indian. Intalnim, de asemenea si o foarte elaborata anatomie subtila, in care inima, ca reper, ocupa o pozitie foarte importanta. Asemanator pneumei din traditia europeana, fara a stabili o identitate fortata, intalnim si in traditia indiana notiunea de suflu vital, prana, ce strabate corpul uman printr-un extrem de complex corp energetic alcatuit dintr-o vasta retea de nadis-uri (canale, vase). Pe axul central vertical al corpului sunt descrise ca afladu-se un numar de sapte chakra (discuri, centri), dintre care in zona inimii, anahata chakra (chakra inimii). Despre acesta, M. Eliade (Yoga Nemurire si libertate) spune, conform textelor clasice, ca provine ca si denumire din expresia sunet mistic (sunet ce se produce fara ca sa se atinga doua obiecte) si este sediul pranei si a lui jivatman. Este reprezentat printr-un lotus cu douasprezece petale aurite, culoarea rosie, in mijloc avand doua triunghiuri dispuse sub forma pecetei lui Solomon, de culoarea fumului, in centrul careia se afla un alt triunghi de aur, inchizand un linga stralucitor. Deasupra celor doua triunghiuri este situat Ishvara (Dumnezeu), asociat lui Kakini Shakti (de culoare rosie). Anahata chakra este in legatura cu elementul Aer, cu simtul tactil, falusul, forta motrice, sistemul sanguin etc. Georg Feurstein (Tantra Calea Extazului) mai adauga la cele spuse ca inca de pe timpul Rig-Vedei, inima (si nu capul) era considerata adevarata punte dintre constiinta si corp. Unele scripturi ulterioare, precum Dhyana-Bindu-Upanishad, descriu felul in care constiinta individuala se invarteste mereu in jurul rotii cu 12 spite a inimii, mobilizata de karma ei buna sau rea. Aceasta miscare neincetata a constiintei (sau atentiei) poate fi oprita numai prin realizarea identitatii cu Sinele suprem. In yoga tibetana, chakra inimii ocupa un rol important in experimentarea luminiiclare-a-somnului (Cartea celor trei inspiratii/Tsongkhapa, Sase Yoga ale lui Naropa). Aflam ca picatura care sustine experienta starii de somn profund rezida in mod natural in chakra inimii. Cand ea este utilizata ca o cale, se poate induce o experienta surprinzatoare a luminii clare a somnului. Chiar daca nu este utilizata ca o cale, energiile vitale se retrag in mod natural in aceasta picatura atunci cand ne culcam. Informatia nu pare sa ne fie deloc straina in contextul in care marele intelept indian, Ramana Maharishi amintea, inca din prima parte a secolului trecut, ca inima,

ca prinipiu, este locul in care omul trebuie sa isi caute Sinele si ca omul isi experimenteaza natura sa reala in timpul somnului profund, fara vise, in aceasta stare toti oamenii fiind identici, notiunea de ego fiind anulata. Annick de Souzenelle, ne aduce in lucrarea sa Simbolismul corpului uman o serie de elemente foarte interesante despre simbolismul inimii. Aflam ca sefira Tiphereth a Arborelui Sefiroturilor reprezinta in schema divina, plenitudinea Armoniei divine. Ea reuneste toate culorile, toate sunetele, toate parfumurile, toate ritmurile si le exalta in unitatea perfecta a existentei lor. Este masura, este frumusetea, este soarele divin. E roata suprema ale carei spite reunesc bezna si lumina si fac sa infloreasca in formidabila lor rotire, toate posibilitatile Iubirii divine. Iubirea este un dar, este receptivitate, este izbucnire, iradiere fara de sfarsit fiind in acelasi timp un timp vid perfect si o atractie totala. Centru al oricarei miscari, masura a oricarui ritm, ea nu se dezvaluie decat voalandu-se si limitandu-se, montata in giuvaierele fiecarei vieti manifestate pe care o radiaza si o atrage catre ea. Despre conditia omului ce atinge acest grad de experienta, autoarea franceza ne spune ca e atras in vartejul fulgerator al rotii solare; clauzit de forta centripeta a miscarii sale, el coboara in maruntaiele pamantului din adancurile sale, inainte de a fi ridicat in lacasul zeilor. A te cununa cu divinul din Tiphereth inseamna a-i asuma contradictiile, susul si josul, dreapta si stanga, fata si spatele inseamna a te cununa cu Mama din Malkut, pentru a te uni cu tatal ascuns in Ain... Legea majora a intruparii este de a te casatori cu pamantul pentru a fi luat in casatorie in cer. La cele spuse nu ne mai ramane decat sa remarcam intensitatea trairii renumitei hermeneute, a carei experienta personala nu este deloc straina de adevarul celor scrise. Chiar daca nu ne-am propus o abordare exhaustiva a simbolismului inimii in acest articol, remarcam totusi universalitatea dar si valoarea acestui simbol in planul vietii umane. Lucru firesc, indiferent de contextul cultural-istoric, omul pastrand inscrisa in el aceeasi structura eterna - o structura inca incomplet descoprita dar pretutindeni si mereu aproximata cu mijloacele de gandire specifice spatiului si timpului respectiv.

Analiza Basmelor
FEMININUL REGASIT: O INTERPRETARE ANALITICA A BASMULUI "SLAVA, FIICA PAMANTULUI"

Manuela Nicolae Ca produse ale mintii omenesti, basmele, alaturi de vise, legende, opere de arta, se preteaza unei interpretari psihologice. Analiza de basm este o tehnica valoroasa in cadrul psihoterapiei analitice. De asemenea, ne permite sa descifram dintr-o noua perspectiva povestile care ne-au incantat copilaria si sa le dam un sens nou. Slava, Fiica Pamantului, basm cules de Vladimir Colin, este o alegorie a descoperirii partii interioare, feminine, a fiintei. Simbolic, pamantul este asimilat cu mama, reprezentand fecunditatea si regenerarea. Astfel, titlul basmului trimite atat constient, cat si inconstient, la feminitate.

"A fost ce a fost. Daca n-ar fi fost, nu s-ar fi apucat oamenii sa vorbeasca." Tautologia de la inceputul basmului ne plaseaza in afara dualitatii, prin urmare, in afara constiintei: in orice context, aceasta propozitie este adevarata. Basmul se petrece intr-un trecut indepartat, intr-un spatiu nedefinit sau prea putin definit. Prezenta tarului printre personaje sugereaza rasaritul ca loc de desfasurare a actiunii - locul de origine a lumii. Este locul interioritatii, al cautarilor interioare. Trasaturile personajelor sunt accentuate, ca ale oricaror personaje de legenda si de basm. Cand oamenii vorbesc si povestea circula din gura in gura, particularitatile tind sa dispara, aspectele arhetipale devin mai pregnante, eroul devine universal. "A fost odata un mos si o baba, atat de batrani, ca nu-si mai puteau aminti de cati ani se afla pe lume, si atat de saraci, ca nu aveau in bordeiul lor nici o ulcica din care sa bea apa. [] N-aveau bietii batrani nici un copil, n-aveau macar un caine, sau o pisica, macar o gaina, macar o broasca de care sa vada si care sa le umple de bucurie inimile, nimic n-aveau, nimic". Lipsa recipientului pentru apa simbol feminin, matern-, precum si a oricarei vietati sugereaza un blocaj afectiv, ariditate emotionala. De asemenea, batranetea si saracia implica o lipsa mult mai profunda, o saracire sufleteasca, o viata suspendata. Singura dorinta a batranilor era sa aiba un copil. Iata o tema recurenta in basme, daca ne gandim numai la Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte, la Prichindel sau la Fat-Frumos din Lacrima: cuplul batran si sterp sarac ce isi doreste cu disperare un copil. Dorinta de avea un copil este nevoia, proiectata in exterior, de individuare, de nastere a copilului interior. Atunci cand aceasta se realizeaza numai la nivel exterior, parintii, in loc sa-si urmeze propriul drum, se proiecteaza in copil si traiesc viata acestuia, ratand propria sansa la individuare si, de asemenea, facand dificila maturizarea copilului. Legatura eu-Sine, in acest caz, este rupta. In limbajul inconstientului, este vorba de un eu alienat, stagnant. Afla ca eu voiesc sa aud un glascior de copil in bordei, ii spuse mosul, in cele din urma, babei. Si cu vorba asta mare a plecat mosneagul si s-a pus sa stranga , de unde, el a stiut, te miri ce. Apoi s-a apucat el sa mestereasca si a facut o fetita din lut. I-a pus doua foite de trandafir in chip de obrajor, i-a facut din lana si pene de corb niste plete de toata frumusetea, din doua albastrele i-a croit o pereche de ochisori si, uite-asa, incet, incet, a ispravit un chip. La nivel constient, gestul batranului echivaleaza cu asumarea unui act divin creatia omului infruntand, astfel, vointa zeilor. Insa constiinta se naste prin curajul de a depasi limitele, interdictiile, curajul de a infrunta ceea ce este cunoscut si asumat ca atare. La fel cum Prometeu a furat focul zeilor permitand, astfel, evolutia omului, la fel si actul creatiei este un act indraznet, grevat de hybris. Ariditatea exterioara a batranilor se cerea a fi indepartata din interior. Crearea fetitei din lut echivaleaza cu o intoarcere spre primitivitate si instinctualitate. Conform vechilor credinte, copiii sunt fii ai Pamantului. Ei salasuiesc in pamant, in ape, pesteri sau arbusti, pana cand sunt transferati, prin metode magice, in pantecele viitoarelor mame. O zamislire asemanatoare este aceea a Galateei, din mainile lui Pygmalion. In acest caz, suflul vital ii este dat Galateei de zeita Afrodita. Bine, tatuca, dar noi nu mancam? a intrebat fetita de lut. Batranii au inlemnit. Cel mai speriat era mosneagul, ca de! El alcatuise cu mainile lui faptura cea mititica si glas nu avusese de unde sa-i gaseasca. Reactia general umana in fata manifestarii divinitatii este spaima. Desi manat de dorinta de a auzi glascior de copil, el stia ca

papusa cu chip de copil, mesterita de el, nu avea cum vorbi. Este prima aparitie in basm a unei vointe superioare celei umane. Batranii, initial sceptici, sunt nevoiti sa cedeze in fata evidentei: Baba [] a luat-o in brate, a strans-o, a sarutat-o si avea in ochi lacrimi cat ciresele. Lacrimile, simbol al Sinelui, aduc deblocarea afectiva a cuplului batran si sarac. Alegerea sexului copilului nu tine nici ea de vointa batranilor: ei si-au dorit un copil, iar din mainile mosneagului a iesit o fetita. Feminitatea - acel aspect care lipsea cuplului batran - implica emotionalitate, deschidere sufleteasca, intelepciune, capacitatea de a stabili relatii, de a uni. Copilului ii este foame si ii invata pe batrani sa fiarba legumele cele mari si albe care cresc in apa pietrele. Spre uimirea batranilor, pietrele chiar au devenit, in urma fierberii, moi cum e cartoful. Aceasta constituie o a doua dovada a esentei arhetipale a fetitei, dovada ce aminteste de transformarea pietrelor in paini, infaptuita de Iisus. De asemenea, in limba romana exista expresia a se inmuia pietrele (de mila). Inmuierea pietrelor echivaleza, prin urmare, cu debolcarea afectiva a unui eu rigid. Aparitia acestei fetite, care a adus lacrimi de bucurie in ochii celor doi batrani si care a inmuiat pietrele, este similara dezvoltarii functiei inferioare a psihicului in cazul de fata, Sentimentul. Lipsa de credinta a batranilor ii determinase sa treaca ani de-a randul pe langa acele pietre, fara sa-si inchipuie ca ele pot fi hranitoare. Acestea, ca si evolutia psihica, se afla la indemana eului. Insa, de obicei, este nevoie de o alta persoana (psihoterapeutul) care sa indeplineasca rolul de calauza si sa arate eului ce se afla chiar sub ochii lui. Pietrele, scoase din apa raului, sunt transformate prin fierbere cu ajutorul focului. Este vorba, aici, de o unire a contrariilor apa si foc, feminin si masculin, mineral si vegetal un adevarat proces alchimic. Pietrele, cu care cei trei continuau sa se hraneasca, isi schimbau de fiecare data gustul, dupa voia fetitei. Emotionalitatea implica varietate; doua clipe nu sunt niciodata identice, chiar si atunci cand activitatea desfasurata este monotona si repetitiva. Rationalizarea si trairea evenimentelor golite de continutul lor afectiv sunt acelea care pietrifica. Dupa un timp, fetita le cere parintilor sa-i puna un nume. A da nume echivaleaza cu a da viata, a lua in stapanire, a aduce in lumina constiintei. Prin urmare, continuturile psihice aflate pana atunci la un nivel semiconstient, acced in constiinta. Fetita primeste numele de Slava nume ce sugereaza maretia si gloria lui Dumnezeu, imagine a Sinelui. Desi vrednica, inteleapta si cuminte, Slava nu crestea. Avem din nou de-a face cu o stagnare, de data aceasta, intr-o stare paradisiaca. Stagnarea, insa, fie ea si in conditii placute, este potrivnica vietii este locul unde nu se intampla nimic. Principiul masculin, Mosul, se manifesta si de aceasta data, exprimandu-si dorinta de a trece intr-o noua etapa: Fetita tatii, fa-ma sa inteleg. Tu, care le stii pe toate, se poate sa nu cunosti un leac care sa te faca sa mai salti oleaca? Vrei matale sa ma vezi mai mare?, a intrebat Slava. Uite, nu ma gandisem... Dar, daca vrei matale, asa sa fie. Cand o ploua, sa ma stropesti cu nitica apa de ploaie! Slava este esentialmente feminina, pasiva, ea nu gandeste cum ar putea fi altfel. Apa de ploaie este simbol masculin, al fertilitatii. Ploaia este universal considerata drept simbolul influentelor ceresti ce se exercita asupra pamantului. Ea este, in mod evident, elementul fecundator de pe urma actiunii caruia pamantul devine fertil. [] Ploaia, fiica a norilor si a furtunii, aduna laolalta simbolurile focului (fulgerul) si apei. De aceea, ea prezinta o dubla semnificatie, de fertilizare spirituala si

materiala.(Chevalier, J) Are din nou loc o unire a contrariilor: Slava, fiica a pamantului, si apa de ploaie, coborata din cer, femininul si masculinul, o unire datatoare de viata, conditie a cresterii. Slava deveni, astfel, o codana subtirica, frumoasa foc. Nu mai stiau batranii unde calca, de bucurie. Ca Slava lor nu mai era niciuna in toata tara. Te miri ca i s-a dus vestea? S-a dus, s-a tot dus si a ajuns pana la palatul tarului. Acu, tarul taman ramasese vaduv. Rod al cuplului batran si sterp, Slava starneste pasiunea tarului vaduv, batran, schiop si gangav. Eventuala unire dintre cei doi, chiar si la nivelul dorintei tarului, sugereaza o noua contopire a contrariilor. Vaduvia tarului reprezinta o exacerbare a principiului masculin, o ariditate similara cu aceea de la inceputul basmului. Complexul Animus al Slavei, forta sa creatoare, se afla sub influenta complexului patern si preia caracteristicile negative ale acestuia. Vazandu-se refuzat, tarul pleca. Dar nu prea departe. Nu, ca nu-l rabda inima. A mers numai o bucata de drum si apoi a dat porunca sa i se ridice pe data un palat acolo, in apropierea bordeiului in care locuia Slava. Avem din nou de-a face cu o reprezentare a contrariilor: palat si bordei, batran si tanar, urat si frumos, barbat si femeie. Nereusind s-o induplece pe Slava, tarul il chema pe mosneag la palat si ii dadu treizeci de oua fierte, poruncind ca Slava sa le puna sub closca si sa scoata din ele treizeci de pui, sub amenintarea cu moartea. Practic, tarul ii cerea sa se opuna mersului normal al naturii, sa transgreseze moartea. Slava ii raspunde cu istetime, invatandu-l astfel pe mosneag: Du-i doi stiuleti de porumb fiert si roaga-l sa semene boabele. Cum or creste din ele stiuleti tineri, cum om scoate si noi puii din ouale cele fierte. Tarul nu renunta, insa, poruncind ca Slava sa-i faca, dintr-un fuior de in, franghii si panze pentru o corabie mare. Cerinta tarului era, din nou, imposibil de realizat. Raspunsul Slavei veni, insa, prompt: Du-te la tar si spune-i ca n-avem nici fus, nici furca, nici razboi de tesut. Du-i o bucatica de lemn si roaga-l sa ne faca din ea fusul, furca si razboiul. Daca le face, ii intocmim si noi franghiile si panza. Urmatoarea porunca a tarului fu la fel de absurda: ii dadu mosneagului o ulcica, pentru ca Slava sa sece, cu ea, marea. Du-te la tar il sfatui Slava pe mosneag si spune-i ca suntem gata sa-i implinim porunca. Numai sa opreasca toate raurile. Sa nu se mai verse in mare, ca sa avem si noi o socoteala. Cele trei porunci date de tar sa transforme moartea in viata, sa faca mult din putin si sa epuizeze ceva inepuizabil- sunt tot atatea paradoxuri. Ele pot pune in dificultate un intelect marginit, cum este acela al mosneagului. Slava, insa, isi pune in joc inteligenta feminina, cerandu-i tarului, in schimb, lucruri la fel de absurde. Aceeasi Slava care a transformat pietrele in legume aburinde prefera sa lupte cu tarul pe teritoriul constiintei, al gandirii. Aspectul masculin exagerat, numit in termeni psihologici inflationat, gata sa contrazica legile naturii, este normalizat si adus in real cu ajutorul inteligentei feminine. Tarul parea sa fi renuntat la Slava. Aceasta, insa, banuind ca linistea ascunde pericol, nu putea dormi. Imbracand niste niste haine vechi de-ale mosului, ...a iesit afara si-a chemat un carabus. A suflat peste el si carabusul s-a prefacut pe data intrun armasar focos, negru ca noaptea. Si daca l-a incalecat Slava, s-au schimbat si toalele cele zdrentaroase de pe ea in straie de voinic. A rupt o nuia dintr-o rachita si nuiaua odata s-a facut spada. Imbracand straiele tatalui sau, Slava traieste o

identificare cu complexul sau patern cu acel tata batran, care a infruntat zeii pentru a auzi glascior de copil. Hainele au doua semnificatii, spune Marie-Louise von Franz. Pe de o parte, ele apartin Personei, masca pe care o aratam lumii. [] Astfel, hainele mistifica, adesea, adevarata personalitate, ascunzand adevarul golgolut.(von-Franz, M-L) O a doua semnificatie se refera la atitudinea pe care o persoana doreste sa o manifeste fata de cei din jurul sau. Adesea, in basme, apar animale care ajuta eroul simboluri ale Sinelui, ale izvorului arhetipal de intelepciune, care intervine in situatiile limita. De asemenea, transformarea unor plante, insecte sau animale este frecventa in basme. Carabusul, putandu-se deplasa deopotriva pe pamant si in vazduh, apare ca stapan al cerului si al pamantului. De asemenea, el vesteste aparitia verii maturitate, deplinatate a dezvoltarii naturii. Suflul reprezinta pneuma, suflet; a sufla peste ceva echivaleaza cu a-i da viata. Sufland peste carabus, acesta trece intr-o noua forma de manifestare armasarul, calul ce, mai tarziu, vom afla ca este inaripat. Incalecandu-l, Slava isi ia in stapanire instinctele, dorinta sexuala, dar si libidoul (energia psihica). Astfel, hainele sale, masca, devin cele ale unui voinic. O data cu asumarea instinctelor, ia nastere complexul Animus-ului, deocamdata identificat cu eroina. Rachita are un caracter sacru, de protectie, ea insoteste nasterile miraculoase.(Chevalier, J.) De asemnea, aceasta apare, alaturi de salcie, ca simbol al Logos-ului. Din ea se naste spada, la randul sau simbol masculin, al constiintei. Ea desparte, judeca, analizeaza. Temerile Slavei fusesera indreptatite. Tarul isi trimisese soldatii s-o rapeasca. In chip de voinic, aceasta risipi ostirea tarului, apoi se napusti pe fereastra acestuia, spunandu-i ca nu va mai vedea vreodata lumea. Sari, apoi, din nou pe fereastra. Si unde n-a-nceput sa-mi calareasca in jurul palatului, intai la pas, apoi repede, tot mai repede, pana a prins palatul sa se-nvarteasca, intocmai ca o sfarleaza. [] Cobora incet tot invartindu-se, si tot invartindu-se a coborat pana la cea mai mare adancime. Daca priveai de sus, vedeai un put fara fund si altceva nimic. Intr-un act ritualic, Slava il ingropa pe tar impreuna cu palatul acestuia in termeni psihologici, toate continuturile legate de complexul patern negativ, inacceptabile, care ii amenintau in clipa aceea cresterea psihica, au fost refulate. De la nivelul constiintei nu mai putea fi perceput nimic inconstientul era ca un put fara fund. Eliberata de complexele parentale (isi transforma parintii in tar si tarina, conferindule, astfel, un nou destin), Slava, calare pe calul ei negru, o porni prin lume sa faca alte ispravi, cum nu s-au mai vazut. Slava strabate intreg pamantul, lasandu-se, uneori, in voia calului, care desfacea niste aripi strasnice, cu care se ridica deasupra norilor. [] Uneori, o ducea pe Slava drept in inima norului si fata chiuia atunci, in timp ce suvitele de ceata ii infasurau pe amandoi. Avem aici o imagine aproape erotica, incarcata de pasiune, care sugereaza natura navalnica a adolescentei, nebunia sa. Calul negru, spune Jung, reprezinta lipsa de control a naturii pasionale. Slava isi traieste tineretea, uitand de tot si de toate, identificata cu arhetipul Animus si cu spiritul pasional, necontrolat. Imaginea Slavei, imbracata in haine de voinic si calarind pe calul ei cel negru poate fi o metafora a tinerei boeme, non-conventionale, jongland cu concepte filosofice, intr-o atmosfera de libertinaj sexual. In jocurile lor, armasarul si Slava patrunsera o data intr-un nor mare si negru, care, vazut dinauntru, era o cetate cu ziduri groase, cu case de piatra, cu ulite drepte. De o parte si de alta a ulitelor se vedeau tot soiul de dughene, dar hainele din dughene erau de o croiala ciudata si invechita, iar mancarurile din dughene se stricasera de mult si nici un om nu se vedea in cetatea cufundata in tacere. Intorcand capul, Slava intelese ca intamplarea facuse sa intre chiar prin poarta cea mare a cetatii.

Cetatea, menita sa ocroteasca si sa impiedice patrunderea vrajmasilor, este un simbol matern. Patrunzand prin poarta cea mare, Slava, face trecerea intre lumea profana, a constiintei, si lumea inconstientului. De asemenea, norul mare si negru trimite si el la nemarginirea inconstientului. Acolo, cetatea este pietrificata, moarta, lipseste orice urma de viata. Vechimea hainelor si mancarea stricata sugereaza ca se scursese mult timp de cand in cetate palpitase ultima data viata. A intra prin poarta mare echivaleaza cu recunoasterea unei misiuni pe care Slava o avea de indeplinit acolo. Feminitatea Slavei, cetatea, era blocata. Amintindu-ne inceputul basmului, stim ca aceasta era blocata inca de la nasterea sa, care a stat exclusiv sub semnul masculinitatii. In timp ce Slava ramasese inmarmurita, de dupa coltul unei case aparu un barbat inalt, tanar si puternic, care o provoca la o lupta pe viata si pe moarte. Slava incerca sa-l refuze, nedeclinandu-si, insa, identitatea. Pana la urma, voinicul reusi so infurie si se luara la tranta. Dupa o inclestare de o noapte si o zi, in care amandoi se dovedisera la fel de puternici, hotarara sa se bata cu spadele... cu acelasi rezultat, insa. Se intrecura, apoi, la fuga, insa amandoi au trecut linia de sosire in acelasi timp. Atunci, Slava propuse sa se intreaca in agerimea mintii. Nereusind sa-i ghiceasca identitatea, voinicul cel strain pierdu. Daca probele anterioare tineau de forta fizica, atribut al masculinitatii, ultima proba, pe care Slava o castiga, facea apel la o calitate feminina istetimea. Atunci, cetatea s-a umplut de oameni, care alergau, fericiti, sa se arunce la picioarele Slavei. Voinicul ii povesti ca cetatea sa fusese blestemata de un vrajitor, care o prefacuse intr-un nor si ii transformase pe locuitorii sai in soparle. El, cel mai puternic din cetate, ramasese sa se lupte cu un voinic strain, pe care, daca l-ar fi biruit, toate ar fi ramas asa cum erau. Voinicul este imaginea Animus-ului, partea masculina interioara, inconstienta, a femeii. El fusese vrajit, prizonier al cetatii impietrite aspect primitiv si nedezvoltat al Slavei. Descatusarea Animus-ului aduce cu sine puterea de a iubi, creativitatea, dezghetarea feminitatii.Vrajitorul reprezinta acele aspecte negative ale Sinelui intarite de atitudinea constienta a Slavei. Vrajitorul, vrajitoarea, sunt simboluri ambivalente, ele intrupand, dupa caz, fie aspecte pozitive, fie negative ale Sinelui. Acestea nu trebuie judecate ca valori morale. Manifestarile lor sunt privite ca fiind bune sau rele, insa orice actiune a Sinelui, indiferent cum este aceasta interpretata la nivelul constiintei, slujeste drumului individuarii. Cetatea cobori pe pamant, insa, imediat, vrajitorul isi facu aparitia calare pe un balaur, care, sufland pe nari un fum gros, il prefacu pe voinicul cel strain intr-o broasca, apoi pieri in vazduh. Coborarea cetatii pe pamant echivaleaza cu regasirea starii de constiinta, unde lucrurile au un ritm mai lent de dezvoltare. O data cu descatusarea feminitatii, aceasta apare sub forma sa primitiva - balaurul, arhetip matern negativ. Broasca, la randul ei simbol feminin, era considerata chiar si in Occident un simbol al invierii, datorita metamorfozelor sale. Pentru locuitorii muntilor din Vietnamul de Sud, ea este, asemenea paianjenului, o forma a sufletului care calatoreste in timp ce trupul doarme: a o vatama inseamna a risca sa atentezi la viata omului repectiv.(Chevalier, J.) In basme, asistam adesea la transformarea eroilor in broaste. Aceasta echivaleaza cu revenirea la o forma de viata arhaica, cu pierderea atributelor umane si cu dependenta de apa (element feminin). De aemenea, broasca apare ca un simbol al Sinelui care ascunde, sub aparenta sa uratenie, un tanar sau o tanara vrajita. Feminitatea Slavei, primitiva, se afla inca in stapanirea principiului masculin negativ vrajitorul.

Slava puse broasca in buzunar si porni dupa vrajitor, insa armasarul sau dadea semne de oboseala. Acesta, de fapt un simplu carabus, o sfatui sa-si faca armasar din vulturul care plutea pe cer. Vulturul a coborat la ea si Slava numai ce-a suflat peste el, ca l-a si schimbat intr-un armasar cum n-a mai fost pe lume. Vulturul, simbol al Sinelui, al tatalui, intruchipeaza aspectele spirituale ale Logos-ului. Trasformat in cal, el zboara mai sus si mai departe de carabus, nemafiind legat de pamant, ca acesta din urma. Carabusul si vulturul sunt folositi pe rand de Slava, unul reprezentand materialitatea, polul instinctual al arhetipului, celalat polul sau spiritual. Slava si vulturul pornira spre Marea de Sange, sub apele careia isi avea salasul vrajitorul. Marea, leagan al vietii, dar si mormant, simbolizeaza mama, inconstientul, tot ce este ascuns, necunoscut. Submersia este echivalenta cu coborarea in inconstient. Pentru mistici, marea simboliza lumea si inima omeneasca in calitate de salas al patimilor.(Chevalier, J.) Pe apele Marii de Sange, nici o corabie nu putea pluti si nici o vietuitoare nu traia in adancurile ei. Singele, dincolo de rolul sau fecundator, mai este considerat si element blestemat, este socotit impur, declansator al dramei instinctuale si al vrajilor malefice. Pentru G. Durnat reprezinta apa nefasta, feminitatea care trebuie evitata sau exorcizata pe orice cale. In vrajile romanesti, sangele este invocat, in primul rand, ca element al descompunerii, caci, expus vederii, el reprezinta viata care se stinge, consfinteste legaturi necurate si de nedesfacut;...(Rusti, D.) Asocierea dintre mare si sange pare sa sugereze, astfel, aspectele negative ale arhetipului feminin moartea, crima prin devorare. De asemenea, urmand firul basmului, putem face o analogie cu simbolistica alchimica. Daca norul in care era invaluita initial cetatea era negru, sugerand etapa de nigredo a travaliului alchimic, revenirea pe pamant a fost asociata cu iarna (Iarna... copaci... sopti voinicul) albedo, prentru ca marea de sange sa ne trimita la rubedo, stadiul aparitiei aurului, al descoperirii Sinelui. Pentru a putea gasi intrarea pesterii in care isi avea salasul vrajitorul, armasarul vultur isi chema fratii in ajutor, noua vulturi. Numarul 9 este simbolul implinirii. Incepand de la prezenta sa aritmetica, pana la numeroasele sale aplicatii in Biblie si Evanghelii, ca si in ritmurile noastre biologice, el este numarul plenitudinii, al maturitatii.(de Souzenelle, A.) De asemenea, este un simbol masculin, multiplu de trei, in legatura, deci, cu trinitatea, cu manifestarea Sinelui. Marea, inconstientul feminin devorator, poate fi strapunsa in acest caz de privirea de vultur simbol al spiritualitatii, al Logos-ului. Pestera vrajitorului era acoperita de o lespede, precum un mormant. Drumul devenise anevoios. Slava se izbea cu coiful de bolta. Acest lucru ne aminteste de poarta templului, care trebuie sa fie foarte scunda, profanul trebuind sa se aplece, nu in semn de umilinta, ci pentru a marca dificila trecere de la lumea profana la planul initiatic.(Rusti, D.) Atunci cand o voce din intuneric ii cere parola de trecere, Slava este ajutata din nou de armasar, care ii spune sa caute in urechea sa dreapta, unde gaseste o facla. La lumina acesteia, vazura un liliac urias cat un om, cu aripi de piele moale. Urechea dreapta apare aici ca simbol al inteligentei feminine. Potrivit arborelui Sefiroturilor, daca la nivelul trupului dreapta este masculina si stanga feminina, la nivelul capului, cele doua directii se intersecteaza, inversand simbolistica. La randul sau, torta este un simbol al purificarii cu ajutorul focului si inspiratiei. Ea este lumina ce ne calauzeste in strabaterea infernului si a cailor de initiere. (Rusti, D.) De la reprezentare a androginului, a balaurului inaripat, a demonului, in traditia alchimica,

simbolistica liliacului se indreapta spre fiinta blocata in evolutia sa spirituala. Nu-i de mirare ca il gasim in pestera, liliac de inaltimea unui om, pazind drumul spre tainele inconstientului. Simbolizeaza, in basm, androginitatea Slavei, femeie in straie de barbat. Urmatorul paznic al pesterii este o bufnita, pe care Slava o strapunge, de asemenea, cu spada. Simbol al tristetii, al intunericului, singuratatii si melancoliei, bufnita este asociata, de obicei, in traditia crestina cu vrajitoarea. Neputand infrunta lumina zilei, poate fi asociata cu sentimente precum rusinea, culpabilitatea. Uciderea bufnitei fu urmata de deschiderea boltii de deasupra capetelor lor. Bolovani mari se prabuseau din bolta si, o data cu ei, tasni si un suvoi de apa clocotita, care ridica nori de aburi in intunecimea pesterii. Suvoiul de apa se scurse inaintea lor si totul se linisti ca prin farmec. Curgereaapei fierbinti semnifica o descatusare emotionala, fireasca dupa disparitia rusinii si a culpabilitatii. Pe masura ce mergeau, drumul se largea, intunericul devenea mai putin patrunzator, bolta de piatra disparuse. In cele din urma, ajunsera in fata unui palat, pe care Slava il recunoscu: era palatul tarului, acela pe care ea il cufundase in pamant. Tarul si vrajitorul petreceau impreuna acolo. Slava intelese ca cei doi se imprietenisera evident, continuturile psihice asemanatoare se atrag si complexele sunt formate din experiente centrate in jurul aceluiasi miez arhetipal. In cazul Slavei, era vorba de fateta negativa a arhetipului patern. La chemarea vrajitorului, balaurul se napusti asupra fetei, insa aceasta il strapunse cu spada, decapitandu-l. Balaurul feminitate arhaica, devoratoare, aflata in slujba Animus-ului negativ, ne poarta cu gandul la prejudecati, irationalitate, cruzime. Decapitandu-l, Slava s-a eliberat de acest mod arhaic de a gandi. Vrajitorul se inconjura, apoi, de un cerc de foc, peste care Slava sufla si il stinse. Puterea vrajitorului palea in fata ei. Slava scoase un arcan din urechea dreapta a armasarului; cuvantul arcan provine din termenul latin arcanum si care, etimologic, are doua sensuri: acela de secret, mister, sau de elixir, leac. Elixirul, spune Jung, semnifica integrarea continuturilor inconstiente"(Jung, C.G.). Vrajitorul, insa, transforma arcanul in sarpe, incercand sa redea inconstientului acele continuturi proaspat integrate. Sarpele comporta o simbolistica bogata si ambivalenta, dintre care aminitm numai libidoul, energia psihica, instinctualitatea. Slava despica sarpele cu sabia, dejucand si aceasta noua incercare a vrajitorului. Confruntarea dintre Slava si vrajitor trebuie inteleasa la nivel psihic, ca o lupta de a iesi de sub stapanirea continuturilor inconstiente, a prejudecatilor, a falselor conceptii, o regasire a propriei naturi feminine si a emotionalitatii. In cele din urma, vrajitorul a fost invins si obligat de Slava sa-i redea voinicului forma umana. Acesta se trezi ca dintr-un vis. Dupa ce il ucise pe vrajitor, incaleca impreuna cu Slava pe armasarul inaripat, avantandu-se spre bolta cerului. Spre deosebire de prima calatorie a Slavei, in care aceasta era identificata cu Animus-ul, acum Slava se afla alaturi de el. Voinicul nu are nume. El reprezinta acea parte masculina a sufletului Slavei, initial vrajita si redusa la tacere, inconstienta, acum constientizata si asumata. Povestea Slavei este povestea individuarii feminine, a acelui feminin identificat cu complexul patern, respingand feminitatea, adoptand apoi o atitudine masculina, distructiva, pentru ca in final, dupa ce parcurge drumul catre Sine, sa se regaseasca sub adevarata sa infatisare.

Bibliografie Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicionar de Simboluri, 1994, Bucureti Marie-Louise von Franz, The Psychological Meaning of Redemption Motifs n Fairytales, 1980, Inner City Books C. G. Jung, Despre Arhetipurile incontientului Colectiv, din n Lumea Arhetipurilor, 1994, Bucureti C.G.Jung, Psychology of the Transference, n The Practice of Psychotherapy, 1954, London Doina Ruti, Dictionar de Teme i Simboluri din Literatura Romn, 2002, Bucureti Annick de Souzenelle, Egiptul Interior sau Cele Zece Plgi ale Sufletului, 2001, Timioara

INTERPRETAREA BASMULUI "ALBA CA ZAPADA SI CEI SAPTE PITICI"

Stephen Flynn traducere Alexandru Cojocaru Din opera fratilor Opie (P & I Opie, The Classic Fairy Tales) aflam ca basmul Alba ca Zapada poate fi intalnit in intreaga lume, cu foarte mici variatiuni... din Irlanda pana in Asia Mica si in cateva regiuni din nordul si vestul Africii (Opie & Opie 1980:227). Asadar, avem de-a face cu o poveste ce are intelesuri profunde pentru foarte multi oameni si care, asemeni altor mituri, continua sa fascineze. Ma simt destul de umil pe masura ce realizez cum povesti simple ca Alba ca Zapada sunt incarcate de semnificatii importante pentru noi, ce raman adanc ascunse in simplitatea lor. Sunt pregatit sa concluzionez ca unele povesti cu zane par inrudite cu miturile, astfel ca, pe masura ce citesc mai mult despre stiinta miturilor, pe atit mi se pare mai evident faptul ca aceasta poveste prezinta elementele principale ale mitologiei clasice. Daca asa stau lucrurile, atunci am putea sa acordam mai multa importanta acestor povesti simple. Poate ca ele au fost inventate tocmai pentru a ne arata ceva despre noi insine si poate ca aceste povesti sunt, asemeni miturilor lui Jung, expresii inconstiente ale propriului nostru sine... (Jung si Kerenyi 1989:162) Diferenta dintre clasicul mit si poveste este aceea ca mitul a fost candva considerat a fi adevarat si a reprezentat religia de ieri, in vreme ce basmul nu a fost privit niciodata astfel. Insa, cu toate acestea, in ochii copiilor, aceste povesti sunt mai mult decat reale. Sa fi fost oare omul din vremuri medievale asemeni copiilor, mai primitiv, mai putin aplecat spre diferentieri in credintele sale decat omul modern, sa fi acordat el basmului aceeasi credibilitate pe care o manifestam noi astazi fata de religie? Mi-ar placea sa cred ca societatea noastra a evoluat spre o mai clara distinctie intre adevarul lui poate si fantezia lui ce ar fi daca.... Indiferent de pozitia pe care

cineva o adopta fata de religie, mituri sau basme, cu totii impartasesc un scop comun al transmiterii de sensuri. Deopotriva basmele si miturile au facut fata probei timpului si ambele contin un substrat care vorbeste despre conditia noastra actuala. Pe baza acestor lucruri, sugerez sa luam basmele in serios si sa incercam sa descoperim care este acest substrat. Oricum, indiferent cat de larga va fi abordarea povestii de catre mine, intotdeauna vor ramine intelesuri adinci nedezvaluite. Dupa cum spune Jung Arhetipurile sunt elementele nepieritoare ale inconstientului, dar sunt elemente care isi schimba mereu forma (Ibid:98). Acest element vesnic al inconstientului reprezinta o cheie, continuta in mit, care ne ajuta sa intelegem un pattern, sa cartografiem hartile inconstiente dinlauntrul nostru. Ce-ar fi daca am avea cum sa identificam aceasta harta? Ar fi posibil atunci sa planuim sau sa identificam stagiile vietii analizantului, si, astfel, sa ajutam la vindecarea psihologica. Pentru a incepe analiza Albei ca Zapada, voi presupune ca intreaga poveste descrie starea unui psihic feminin imatur. De exemplu, in poveste apar trei femei, dintre care prima, mama grijulie si atenta, moare de timpuriu, lasand-o pe eroina Alba ca Zapada fara o mama psihologica. Toate imaginile din poveste pot fi privite in acest fel sau pot deveni aspecte ale unei persoane feminine sau a unei Anima indiferent de gen. (Jung 1960:345) Voi folosi toate personajele mentionate in aceasta poveste pentru a reprezenta complexe autonome comune fiecaruia dintre noi ce sunt continute intr-o singura minte, sau altfel spus, voi lua fiecare caracter din basm pentru a reprezenta diferite aspecte ale Sinelui. Aceasta poveste este in esenta un basm pentru fetite, de aceea as putea risca sa fiu criticat ca sexist. Vreau sa precizez ca in alte povesti gen Jack si Vrejul de fasole exista tot atatea imagini psihice imature masculine sau tinand de Animus. De fapt, aceste povesti ne descriu cum sa dezvoltam si sa integram aspecte conflictuale ale Sinelui pe masura ce harta personala inconstienta ni se releva. La inceputul basmului Alba ca Zapada, sau anima, este departe de a fi completa. Ea este inocenta, imatura si lipsita de o figura materna ocrotitoare. Voi continua sa urmaresc aceasta directie mentala in restul lucrarii de fata pentru ca avem mult de castigat in urma acestui demers. Voi folosi anima si animus ca fiind substituibile fie cu baiat, barbat, fie cu fata, femeie. Iata aici un rezumat al povestii: Era mijlocul iernii, o tanara regina statea in dreptul ferestrei si broda folosind un gherghef de abanos. Ea si-a intepat degetul si la vederea sangelui de un rosu aprins si-a pus o dorinta, copilul ce crestea inauntrul ei sa aiba pielea alba ca zapada, obrajii rosii ca singele si parul si ochii negrii ca abanosul. La scurt timp dupa aceea se nastea o fiica ce implinea toate dorintele tinerei regine. La nastere insa regina, a murit. Dupa un an, regele s-a recasatorit. Noua regina era foarte frumoasa, dar vanitoasa si mandra. Ea avea o oglinda fermecata cu ajutorul careia se asigura de suprematia frumusetii sale. Cand Alba ca Zapada a implinit varsta de 7 ani, oglinda magica i-a spus reginei ca fiica ei vitrega a surclasat-o la capitolul frumusete. Regina s-a infuriat si a poruncit unui vanator sa o duca pe Alba ca Zapada in padure si sa o ucida. Vanatorul nu a putut sa duca la indeplinire vrerea reginei, dar a lasat-o pe micuta in padure. In cele din urma, ea a gasit casuta celor 7 pitici, unde a fost bine primita. Auzind povestea Albei ca Zapada si drept rasplata pentru ca a avut grija de casa, piticii s-au hotarat sa o protejeze. Preocupati de siguranta ei, piticii au povatuit-o sa nu lase pe nimeni in casa atata timp cat ei vor fi plecati la munca in cautare de metale pretioase in muntii din apropiere. Lucrurile au mers bine pana cand mama vitrega a aflat de la oglinda fermecata ca Alba ca Zapada era inca in viata si tot mai frumoasa decat ea. Regina a facut trei

vizite in incercarea de a o omori (dupa tentiva esuata prin intermediul vanatorului) si parea ca a reusit la cea de-a patra incercare cand i-a dat tinerei fete un mar otravit. Piticii au venit acasa si au gasit trupul neinsufletit al Albei ca Zapada si pentru ca ramasese la fel de frumoasa ca intotdeauna au asezat-o intr-un sicriu de sticla. Dupa un timp, un print calare a venit la sicriu si s-a indragostit de Alba ca Zapada. El i-a convins pe pitici sa-i lase lui corpul si sicriul. In momentul in care ridica sicriul pe spatele calului, bucata de mar otravit a iesit din gatul printesei, iar ea s-a retrezit la viata. Printul a luat-o pe Alba ca Zapada la castelul sau unde s-au si casatorit cu nunta mare. Regina-mama vitrega a dansat la nunta cu atata ura incat a murit. Ce s-a intamplat in termeni psihologici cu Alba ca Zapada? In versiunea fratilor Opie, se foloseste titlul alternativ Picatura de Nea, iar povestea incepe cu mama ei, o regina, care... statea si lucra la o fereastra a carei rama era facuta din abanos fin: in timp ce se uita afara peste intinderea de omat, ea si-a intepat degetul, iar pe zapada au cazut trei picaturi de singe. Regina a privit contemplativ petele rosii care patasera zapada cea alba... (Opie si Opie 1974:230) Este interesant sa facem o comparatie cu povestea fratilor Grimm. In aceasta versiune a basmului ninge in timp ce mama Albei ca Zapada ... statea la fereastra si lucra o plasa. Acul ei de cusut era facut din abanos negru. In timp ce muncea si zapada cernea afara, regina si-a intepat degetul si trei picaturi de sange au cazut pe intinderea de nea. Petele rosii aratau atat de frumos in zapada alba incat regina s-a gandit... (Grimm 1984:188) Reflectia tacuta a Reginei care se uita la sangele ei inghetat si la desenele pe care acesta le-a lasat pe zapada activeaza o dorinta interioara adanca pentru copilul pe care il astepta. Aceasta forma de reflectie este privita de Jung ca o trasatura masculina in interiorul femininului. Animusul foloseste adesea imaginile tacute pentru a ilustra semnificatia pentru o femeie. El se prezinta ... ca pictor... sau este un operator de cinema sau un proprietar al unei galerii de pictura... (Jung 1960:171). Motivul de mai sus este un exemplu bun de astfel de experienta. Sau cum ar spune Jung Imaginea si sensul sunt identice, de vreme ce primul ia o forma pentru ca cel din urma sa devina clar. (Ibid:204) Mai sunt si alte arhetipuri (Jung 1981:21) ce pot fi gasite in aceasta poveste. Copilul primordial si mama pamant. (Jung si Kerezi 1989:158) este descris cu justete in paragraful introductiv ale carui nuante de negru si rosu sunt zugravite la inceputul basmului. Abia mai tarziu, pe masura ce povestea se desfasoara, devine evidenta nevoia de a extinde constiinta feminina atat in sus, cat si in jos... (Ibid:162). Facand asta, calitatea de mugure a fecioarei se dezvaluie si este posibil ca radacinile sa mearga si mai in profunzime. Poate mai important este simbolul transcendentei motivului de mai sus: Un mozaic de promisiuni viitoare care trec dincolo de granitele vietii mamei. Remarcati cum mama Albei ca Zapada arunca o privire contemplativa asupra imaginii si isi plaseaza viitoarea odrasla in propria ei structura vizualizand atributele viitoare ale copilului ei. Intr-unul dintre motive putem gasi deopotriva un act de imaginatie pur feminin, cat si o trasatura masculina jungiana (ibid) a unei mame care isi imagineaza natura fiicei sale inca inainte de a o naste. Ne este prezentat un simbol al copilului prin intermediul elementului zapezii de pe pamant. Profesorul Kerenyi il defineste... ca pe o imagine prezentata de lumea insasi. In imaginea copilului primordial lumea isi povesteste propria copilarie si a oricarui lucru ce rasare, precum si a sensului pe care il are nasterea unui copil pentru lume (Jung si Kerenyi 1989:45). Mai tarziu, el se refera din nou la copilul primordial ... care inglobeaza atat parintele cat si procrearea. Aceeasi idee, privita ca soarta femeii, prezenta la greci. Calitatea de mugure a copilului primordial este exprimata in numele dat deseori personificarii sale_ kore, care este pur si simplu zeita Virgina

(Jung si Kerenyi 1989:105). Povestea noastra simpla atinge imaginatia de profunzime in paragraful de deschidere. Ceea ce urmeaza este cu siguranta nasterea unei virgine cu calitati de mugure, si tot ce precede aceasta descriere a lui Jung si Kerenyi legata de stiinta miturilor este aplicabila si la Alba ca Zapada. Acestea sunt intr-adevar patternuri antice. Alte observatii asupra celor mentionate mai sus includ recurentele numarului trei: trei picaturi de sange, acul de abanos, sangele si zapada, compun trei imagini, care dau fiicei trei atribute: ochi si par negru, piele alba si obraji rosii, si trei simbolul unitatii in virgina, mama si copil care implica un ciclu al mortii virginei atunci cand ea este in uniune cu un barbat, dand nastere si reinnoind viata. Trei pare a fi o cifra importanta. Dar doar atunci cand ajungem la numarul patru procesul este complet. Mama, fiica, umbra (mama vitrega si rea) si, in cele din urma, printul, este un exemplu de quaternitate. Al patrulea element este cel care pare a intra pe neasteptate pentru a incheia povestea. Masculinul sau animusul ia forma in persoana printului. Insa, inainte de a ajunge la sfarsitul povestii, eroina noastra trebuie sa parcurga etapa finala a transformarii sale. In termenii actiunii dramatice, regina-mama vitrega are teoretic succes la cea de-a patra tentativa de a o ucide. Poate ca ea s-a consumat, s-a incheiat ca ciclu, asa cum a fost, la cea de-a patra incercare. Examinarea dezvoltarii masculinului si femininului: In povestea Alba ca Zapada apar 10 personaje masculine, dintre care 9 reprezinta figuri paternale slabe sau inadecvate din interiorul Albei ca Zapada. Acesti 10 barbati pot fi impartiti in 4 stagii de dezvoltare a masculinului din evolutia fetei, in incercarea ei de a deveni, pana la finalul basmului, o femeie matura. Dupa cum a aratat profesorul Kerenyi inainte de dezvoltarea Ego-ului, sexul copilului pare sa nu conteaze ... rolul copilului nu este restrictionat nici de sexul feminin nici de cel masculin. (Jung si Kerenyi 1989:147). Transcenderea fortelor inconstiente ale psihicului unui copil includ si transcenderea unui baiat in barbat... insa in cazul nostru virgina transcende in mama. Metamorfoza unei dezvoltari a ideii de mugure care panopliaza continuitatea vietii prin uniunea fecioarei, mamei si copilului. O fiinta ce moare, da nastere si prin aceasta reinvie. (Jung si Kerenyi 1989:148). (Masculul aflat intr-o stare similara trebuie sa-si infrunte si el partea sa de umbra. Neacceptarea sau neintegrarea umbrei conduce la stagnare. Peter Pan nu a crescut niciodata, dar el nu a avut niciodata o umbra. In practica mea clinica ca terapeut ii rog pe pacienti sa-si exploreze atitudinea vizavi de umbra lor interioara. Imi aduc aminte de Jack, din Jack si vrejul de fasole. Umbra lui era gigantul pe care avea sa-l intalneasca.) Prima etapa: Uniformizarea incepe sa se contureze cand citim cum a murit regina la nasterea fiicei sale si cum dupa trecerea ei in nefiinta sotul sau ..regele si-a luat alta nevasta (Grimm 1984:188). Acesta este singurul fragment in care se mentioneaza ceva despre tatal Albei ca Zapada. El este un tata neglijent, pentru ca nu reuseste sa-si protejeze deloc odrasla de mainile ucigase ale noii sale sotii. Aceasta figura parentala indolenta apare si in Cenusareasa. si poate in Little Red Riding Hood, unde eroul principal nu pare a avea deloc tata. Esenta comuna celor 3 povesti de mai sus este ca aspectul negativ al masculinului (tatal neglijent) nu poate fi integrat, si acest lucru poate conduce la o negare a acestuia. Aceste fecioare sunt sorocite sa moara, pentru ca dominatia exclusiv feminina a psihicului lor, impiedica procesul de individuatie, constand in maturarea personalitatii (Jung si Kerenyi 1989:172) De obicei personajul absent din viata unui om sau personajul cel mai putin mentionat joaca de fapt un rol imens in psihicul acelui om. Eroina noastra porneste la drum cu o figura paternala (sau Animus) aproape inexistenta, iar la acest moment mama ei este deja moarta. Aceasta stare a psihicului este tragica. Lui ii lipseste

imaginea unei mame grijulii si calde, tatal nu este capabil sa-l protejeze, iar a nu face nimic este cea mai expresiva forma de violenta, pentru ca actul de a nu face nimic impiedica autovindecarea. Tatal nu ofera nici o sugestie, nu-i ghideaza pasii si nici macar nu incearca sa controleze fortele dezlantuite din interiorul fiicei sale, personificate prin mama vitrega. El nu face nimic impotriva femininului exacerbat. Opusul unui Animus slab este o umbra feminina negativa, inflationata care ... este complet inconstienta... si... care pare sa posede o intelepciune proprie ciudata... (Jung 1981:223f) ce ia forma mamei vitregi. Intreaga poveste pare sa se rezume la gasirea de catre Alba ca Zapada a printului, cea de-a zecea figura masculina, inainte ca ea sa infrunte si sa domoleasca furia dinlauntrul ei. Ego-ul...o imensa acumulare de imagini ale proceselor din trecut Albei ca Zapada este imens si infantil in dezvoltare (Jung: 1960:323:360). Starea initiala a unei persoane contine tot ce este necesar pentru ca aceasta sa ajunga adulta, dar sufera de o eroare de adaptare, compensata de ...o mai veche... reactivare regresiva a imagourilor parentale... (Jung 1995:140). Asa cum descoperim, exista o crestere a femeii primare in forma reginei mame vitrege. De aceea, nu este surprinzator faptul ca umbra dominanta (ibid: 208) incearca sa disloce Egoul, mai ales atunci cand umbra in sine este casatorita cu un Animus atat de slab. Alba ca Zapada se afla intro situatie critica, putem concluziona ca inevitabila sinucidere partiala este metoda prin care umbra restrictioneaza existenta eroinei noastre, Alba ca Zapada (Jung si Kerenyi 1989:110). Daca personajul ar fi fost o pacienta aflat in acest stadiu de dezvoltare, atunci ea ar fi fost isterica, ar fi suferit de fobia libertatii, si in acelasi timp, ar fi fost dependenta de orice persoana disponibila. Ea si-ar putea descrie bine sentimentele asemanand situatia cu a fi intr-un spatiu mic si intunecat, fugind de responsabilitati si de pericolele vastului exterior. Ego-ul isi incepe dezvoltarea cand Alba ca Zapada implineste sapte ani si noi descoperim groaza exprimata si resimtita de regina mama vitrega. Aceasta teroare poate include gelozie, lipsa iubirii pentru propriul copil interior. Aceasta frica se transforma in ura si dorinte ucigase... regina ar fi fost gata sa-i smulga inima din piept (Grimm 1984:189) Etapa a 2-a Include primele licariri de constientizare din partea Albei ca Zapada. Ea este considerata o amenintare de umbra din interiorul psihicului ei mama vitrega. Deci apare si prima faza a constientizarii masculine Vanatorul care nu va face nici rau, dar nici nu va proteja. Acesta etapa este una tranzitorie pentru Alba ca Zapada, care se trezeste ratacind prin padurea salbatica, abandonata de adulti. Umbra interioara, uzurpatoarea Regina, e pornita sa o distruga pe Alba ca Zapada si a angajat un vanator pentru a o omori. Aici apare cea de-a doua figura masculina. El nu este la fel de violent ca prima pentru ca refuza sa-i faca rau, dar nici nu o protejeaza, lasind-o prada primejdiilor padurii. Cel putin el dejoaca planul umbrei (regina) si-i duce drept dovada inima unei caprioare. In aceasta etapa, Eul este supus unor forte necunoscute launtrice si ii este restrictionata libertatea ... traind o alienare de la viata normala (Jung 1960:311) si unde ea continuand sa se ascunda in padure. Intreaga forta masculina a tatalui din Alba ca Zapada este hipnotizata de atributele de frumusete care mascheaza continutul malefic ce nu degaja nici caldura, nici sentiment. Ni se spune ca regina-umbra ...nu putea sa suporte ca cineva sa o depaseasca in frumusete (Grimm 1984:188). Si, bineinteles, ea avea o oglinda magica. Era magica, pentru ca reflectia, privea in oglinda si vedea adevaratul sine uitandu-se la ea de acolo. Acesta este intr-adevar un simbol al unui aspect al frumusetii feminine. Jung spunea despre acest tip de femei ca au ...arta in iluzie ca un talent specific feminin... Cu toate acestea daca o femeie se multumeste sa fie o femme ahome nu are individualitate feminina. Ea este goala pe dinauntru si abia

daca straluceste pe post de vas al proiectiei masculine. (Jung si Kerenyi 1989:1723). Oglinda i-a spus reginei ca nu mai este cea mai frumoasa. Prima emotie ...regina a fost ingrozita (Grimm 1984:189). Un sentiment destul de interesant daca stam sa ne gandim ca nu este vorba decat de atributul frumusetii. Frumusetea ei este o metoda de control, pentru ca, daca inceteaza sa-si seduca barbatul, acesta va vedea prin ea, si totul ar fi pierdut. Etapa a treia: Aici avem intr-adevar mai multa maturitate in femininul si masculinul acestei etape. Aici, Alba ca Zapada se intilneste cu barbatul obisnuit, marea majoritate a barbatilor toti cei sapte! El (piticii) muncesc cat este ziua de lunga si se asteapta ca toti ceilalti sa faca la fel. Asa ca Alba ca Zapada intra intr-un angajament ce se bazeaza pe ajutor reciproc: ea face treburile casei pentru a putea sta acolo si a satisface nevoile lor trebuie sa munceasca. Umbra se deghizeaza si ea in acest stadiu, pe masura ce umbra devine constienta de ego-ul budding al Albei ca Zapada. Dar piticii nu sunt suficient de maturi, jumatati de om asa cum erau, si nu reusesc sa-si protejeze incarcatura feminina si o lasa pe Alba ca Zapada fara aparare chiar si dupa mai multe incercari de crima. Pe tot atat de necopt este si femininul ea asculta sfatul sa nu deschizi usa, dar deschide, in schimb, geamul, pentru ca nici unul dintre ei nu i-a spus sa nu-l deschida. Ea intalneste animusul in forma de mai multi... el este nediferentiat si compus din mai multi (Jung 1981:16F). Animusul intruchipeaza si personaje ce ajuta... asa cum se dovedesc a fi piticii. Si de aici incepe drumul de insanatosire al Ego-ului (Jung 1960:347) In acest moment, Alba ca Zapada, cu toate ca este in mod evident feminina, nu este capabila sa intre in relatie cu propriile sale sentimente. Splitarea ce are loc inauntrul ei devine in cele din urma foarte clara. Suntem martorii descoperirii urii pe care i-o poarta propria mama interioara negativa. Acest lucru este dureros de trait si pentru oamenii din viata reala, iar eroina noastra abia incepe sa vada asta. Ego-ul subjugat are nevoie sa se regaseasca pe sine. In paralel, exista o nevoie de crestere a Egoului printr-o mai mare diferentiere, dar acest proces este unul de lunga durata. Daca stam sa ne gandim, umbra (regina cea rea) nu este mostenitoarea de drept a Psihicului. Ea este uzurpatoarea Ego-ului si prin acest act este pregatita sa comita un suicid partial. Modul de operare al reginei include notiunea conform careia ... nu exista o pierdere a realitatii, ci doar o falsificare a acesteia (Jung 1995:140). Observati cum umbra feminina include si partea (glistering) a libidoului. Ea pacaleste masculinul fara a tine cont de scopul mai larg si mai important care cuprinde nevoia de a forma o relatie intima sau de a avea o finalitate reproductiva. Insa, in povestea noastra potentialitatile eului recurg la a se ascunde. Astfel ele cresc incet, incet inlocuind animusul inapt (tatal indiferent) cu nediferentiatii, dar folositorii pitici. (Poate ca terapeutul joaca rolul piticilor, recuperand comorile din inconstient, iar analizantul este reprezentat de eul care are grija de casa (spatiul temporar securizant). Atunci cand lucram cu femei care isi doresc cu disperare sa se integreze, printre sarcinile terapeutului se numara sa o ajute sa pastreze totul ordonat, curat (Grimm 1984:191) si sa vada ..direct ca nimic nu a fost in regula (Opie si Opie 1974:232). Ultimul aspect include sa privim si sociologia pacientilor nostri. De cate ori intr-un basm o fata are un tata numai cu numele acest lucru indica uniformitate. Psihoterapeutul nu poate sa se lase impresionat cand realizeaza cat de uniforme sunt imaginile inconstiente in ciuda bogatiei lor de suprafata (Jung 1995:175). (Abia mai tarziu in Alba ca Zapada a lui Walt Disney din 1938 cei 7 pitici au primit primele trasaturi si caracteristici personale) Pentru cresterea personala a Albei ca Zapada, transcenderea ei este dependenta de procesul de crestere a tatalui inadecvat (masculin) cu ajutorul piticilor.

In ciuda eforturilor din umbra ale creativilor pitici, falusul care lucreaza de asemenea din intuneric, naste un lucru viu; cheia deschide o usa misterioasa si interzisa in spatele careia lucruri extraordinare asteapta sa fie descoperite (Jung 1995:124). Ei se scufunda in subsol sau in inconstient pentru a descoperi pietre si minerale pretioase. In acelasi timp, Umbra impostoare, care a esuat prima oara, mai incearca de trei ori sa distruga eul. A patra oara, Umbra crede ca a reusit. Alba ca Zapada a fost urmarita, deposedata de drepturile ei, a fost neinteleasa sau a esuat in modul ei de a intelege, dar, cu toate acestea, a aratat putine trairi emotionale. I-a multumit vanatorului care primise ordin sa-i curme viata ... atat de suav... (Grimm 1984:189) pentru ca a crutat-o. O alta exprimare a emotiei a fost atunci cand, ramasa singura in padure, a devenit infricosata de moarte si nu stia ce sa faca. A fugit cat a putut de mult, pana au lasat-o picioarele; si inspre seara a vazut, spre marea-i bucurie, o casa mica si draguta. (Grimm 1984:189). Acesta este momentul in care, cred eu, persoanele care sufera de o astfel de problema se simt cel mai rau, abandonati de toate si in cautare de ajutor. De cate ori, noi, terapeutii, ne minunam de experientele prin care au trecut pacientii nostri? De multe ori sunt prezentat ca avand o moliciune a sentimentelor, dar si o tarie a lor in acelasi timp. Aceasta ultima calitate este chiar aceea care il ajuta pe analizant sa ajunga la integrare. Este ca si cum rezistenta sau capacitatea de a suferi este egala cu problema ce trebuie depasita. Povestea dezvoltarii personale a unui tanar este similara, doar ca el merge inainte pentru a se intalni cu umbra, pe cand femeia ramane in casa si este vizitata de aceasta. In vreme ce Jack (din Jack si vrejul de fasole) s-a deghizat de trei ori atunci cand se apropia de complexul umbrei ... a avut la indemana o rochie cu care s-a putut acoperi si ceva care i-a permis sa-si decoloreze pielea astfel incat a ajuns la convingerea ca va fi imposibil de recunoscut (Opie si Opie 1974:221), in cazul femininului lucrurile stau taman invers. Aici umbra este cea care se deghizeaza, mama vitrega recurgand la acest viclesug de trei ori, prima data intr-un batran (Opie si Opie 1974:232), a doua oara regina cea rea s-a imbracat din nou, dar de asta data cu alte straie .. (ibid 234). Ati fi crezut ca pana acum Alba ca Zapada ar fi invatat cum procedeaza regina, dar nu! La cea de-a treia si ultima vizita... ea se deghizeaza intr-o sotie de taran... (ibid 234). De multe ori sunt uimit, cand lucrez cu unele femei, de faptul ca nu realizeaza ca ceva nu merge bine in viata lor. Ele au ajuns sa accepte inacceptabilul. Se pare ca exista o nevoie de a ajuta Eul sa recunoasca raul ce i s-a facut si sa se maturizeze, sa creasca si mai intai sa-si accepte umbra. A agata un dialog cu partea intunecata este esential in misiunea noastra de a negocia cu umbra. Aceasta munca implica, de asemenea, atitudinea pe care o avem fata de umbra. Consider ca tehnica functie transcendentale a lui Jung (Jung 1960:67 91) poate fi utilizata aici cu succes. Etapa a patra: Printul intra in lumea ei numai cand Alba ca Zapada este inconstienta, inainte ca ea sa poata sa-si ceara dreptul de printesa prin nastere. Ce noroc a avut, in timp ce zacea ca si moarta, cand printul a aparut din intamplare sau, cum ar fi spus Jung, ...este un alt substrat nervos in noi, separat de creier, care poate gandi si simti, sau procesele psihice care au loc in noi in momentul pierderii constiintei sunt fenomene sincronistice... (Ibid:509) Un alt pattern comun in basme este notiunea de ascundere, sau starea de inconstienta a eroinei, care intra intr-un stadiu aparte de somn, ce are ca rezultat (in cazul nostru) inclusiv oprirea Reginei cele rele din uneltiri. Eul are sansa de a renaste si, in acelasi timp, de a intra in uniune si unitate cu masculinul (sosirea Printului). Uniti prin casatorie, ei se intorc pentru a o pune la locul ei pe uzurpatoare. Principiile universale ale virginitatii:

Se pare ca sunt sase aspecte majore in principiile universale de viata ce pot fi descoperite in mitul fecioarei (Jung si Kerenyi 1989:137). Cate dintre aceste principii putem gasi in basmul de fata? Va voi oferi in continuare o comparatie intre deductiile celor doi profesori si ce a iesit la lumina din povestea noastra: 1. Primul principiu este... sa fii urmarit... (Jung si Kerenyi 1989:137). Alba ca Zapada a fost cu siguranta urmarita de catre regina mama vitrega,... si si-a urmat calea peste dealuri si vai pana la locul unde salasluiau piticii. (Opie si Opie 1974:232) 2. Cel de-al doilea aspect este cel de a fi... furat ... (Jung si Kerenyi 1989:137). Mostenirea Albei ca Zapada a fost uzurpata. Ea era printesa si mostenitoarea de drept a intregului regat. Mama vitrega i-a furat drepturile si, daca ar fi putut, i-ar fi luat si viata. 3. Cel de-al treilea aspect al mitului fecioarei este ... violul... (Jung si Kerenyi 1989:137). Asemenea nenorocire nu poate fi permisa in povestile pentru copii. Cu toate acestea, Alba ca zapada a fost cu certitudine abuzata fizic atunci cand mama vitrega a pus un val de matase in jurul taliei Albei ca Zapada si ... a strans salul atat de tare incat fata si-a pierdut respiratia si a cazut din picioare ca moarta. (Grimm 1984:192). Apoi, copilul a fost supus unei tentative de otravire, ea statea in fata femeii care ii aranjase parul si, de indata ce acul de par i-a atins radacina firelor, otrava si-a facut efectul (Grimm 1984:193/4). In cele din urma, dupa ce a dat gres cu stransoarea de moarte pe pielea alba si cu acul in parul negru de abanos, regina a otravit-o cu un mar ce i-a atins buzele-i de un rosu intens. Toate acestea adunate la un loc nu ating nivelul unui viol, dar reprezinta cu siguranta o serie de abuzuri fizice importante. 4. Cea de-a patra calitate dupa Jung este aceea ca fecioara sa... nu reuseasca sa inteleaga (Jung si Kerenyi 1989:137). Alba ca Zapada cade repetat in acelasi gen de capcana incat pare evident ca nu a inteles nici o clipa ce i se intampla. I s-a spus sa nu deschida usa ... (Grimm 1984:194), ceea ce tehnic nu a facut in schimb, a strigat dupa regina deghizata in sotie de satean: Nu indraznesc sa te las sa intri pentru ca cei sapte pitici mi-au interzis sa fac acest lucru. Dar eu sunt o femeie de treaba a replicat sotia de taran. Stai, si-ti voi arata merele mele (ibid:194). Este posibil ca la un anumit nivel, o persoana sa fie atat de ingusta la minte? Alba ca Zapada nu este atat de inocenta, cu toate ca ea a jucat un rol in desfasurarea evenimentelor prin dorinta de a primi bunurile si cadourile din oferta. Acest lucru denota o doza de naivitate, fapt ce-i confera dreptul de a se clasa in arhetipul mitologic al fecioarei. Atunci cand lucram cu oameni care sufera de o splitare interna de acest tip, eu ma bazez pe calitatile umbrei de a cunoaste, de a fi draguta, de a avea intelepciune, acestea fiind unele dintre motivele pentru care este necesar sa acceptam umbra. Dar, se pare ca Alba ca Zapada este atat de inocenta chiar si in acest moment, astfel ca o incercare de a-i prezenta umbra ar fi aproape dezastruoasa. Ea trebuie sa moara, si astfel sa se transforme mai intai in femeie. 5. Traind atat de multa durere si rautate, dulcea noastra eroina trebuie sa patrunda la un moment dat in cea de-a cincea calitate ... sa se infurie (Jung si Kerenyi 1989:137). In povestea noastra nu exista nici un indiciu ca Alba ca Zapada este infuriata sau ca jeleste, dar umbra este. Acest lucru nu se poate intampla decat atunci cand printul sau animusul si-a gasit locul in psyche-ul feminin. Pentru prima data, mama vitrega este invitata de Eu, adica ea se alatura in lucrarea Albei ca Zapada. Umbra este recunoscuta. Acesta este procesul final in care umbra este invitata de Eu sa se integreze in el (si nu invers). Facand acest lucru, Umbra are permisiunea de a-si exprima furia si durerea.

6.

Cel de-al saselea principiu este ... sa suferi (ibid), ceea ce reprezinta completarea tranzitiei: voi lasa de aici incolo povestea sa-si depene propriul fir: Acum s-a intamplat ca mama vitrega a Albei ca Zapada sa fie invitata, printre alti oaspeti, la sarbatoarea nuntii. Inainte de a pleca din casa, ea s-a ridicat in intreaga bogatie a rochiei sale si s-a dus sa se admire in fata oglinzii fermecate, dar nu s-a putut abtine sa nu o intrebe: Oglinda, oglinjoara cine este cea mai frumoasa din tara? Apoi spre marea-i mirare oglinda a raspuns: Prea nobila regina, cu toate ca tu esti cea mai frumoasa de aici, La Palat, acum, Mireasa se dovedeste a fi de o mie de ori Mai frumoasa decat tine. Femeia cea rea a scuipat un blestem printre dinti si s-a alarmat atat de tare incat nu a mai stiut ce sa faca. Mai intai a spus ca nu se mai duce la nunta deloc, dar simtea ca nu poate sa se odihneasca pana cand nu o sa vada mireasa, asa ca in cele din urma a plecat la nunta. Dar cat de mare i-a fost uimirea si ciuda cand a recunoscut in mireasa chiar pe Alba ca Zapada, acum o femeie tanara, superba, imbracata bogat in straie regale! Furia si groaza au fost atat de mari incat vreme de cateva minute regina a incremenit locului. In cele din urma ea a intrat in sala de bal, dar pantofii pe care-i purta devenisera pentru ea incaltari de metal pline de carbuni incinsi in care trebuia sa danseze. Si, astfel, in pantofii ei rosii, stralucitori, regina a continuat sa danseze pana cand a cazut pe podea fara suflare, un exemplu trist de invidie si gelozie. (Grimm 1984:198). Interpretarea complexului a dansa pana la moarte din ura si vexare constituie despartirea de fecioara (Jung 1960:98-369). Acesta este un alt motiv pentru care fecioara trebuia sa moara in poveste, pentru a arata ca inocenta ei dispare.. Semnificativ, nunta ei are loc in acelasi timp, ceea ce indica unificarea dintre masculin si feminin. Acesta este un simbol al celui de-al patrulea element al celei dea patra etape (V. mai sus), completarea. Am incercat sa arat ca basmul prezinta multe dintre elementele rezervate in mod normal unui mit clasic. Astfel stand lucrurile, sugerez ca povestile sa fie luate in serios ca reprezentand patternuri inconstiente, primitive, autentice, din interiorul psihicului. Robert Graves sugereaza ca exista foarte putine referiri la uciderea rituala a femeii in miturile europene (Graves 1999:411). El citeaza ca exceptii povestile din folclorul german Frumoasa Adormita si Alba ca Zapada si afirma ca semnificatia lor include si importanta numarului 13, in cazul Frumoasei Adormite numarul reprezentand a 13-a luna ca fiind luna mortii, unde cel de-al 13-lea oaspete (neinvitat) o blesteama pe printesa. In ilustrarea Albei ca Zapada, Graves spune ca aceasta era o zeita nemuritoare si ca moartea ei este de fapt o moarte falsa . Accentul este pus pe drama anuala... cand mireasa sa consimte sa-si deschida ochii pe jumatate si sa zambeasca (ibid 412). Asadar, Graves nu are nici o problema in a ridica o poveste la nivelul mitului clasic. Doar pentru a-mi completa analogia dintre basm si mit inainte de a trage concluziile finale, Jung adauga ca fecioara va dobandi inapoi totul si va renaste (ibid:137). Ea ia

locul mamei, capabila sa reflecte asa cum ea insasi a fost imaginata de mama ei, si, astfel, trecand inapoi si inainte in timp. Am vazut ca, in ciuda faptului ca Anima este singulara in masculin ea are atat insusiri pozitive cat si negative. In contrast cu acesta, animusul din feminin este multiplu, reprezentat de 10 barbati. Remarcati progresia: Primul a fost tatal, care nu a facut absolut nimic. Cel de-al doilea barbat nu a vrut sa o raneasca pe Alba ca Zapada, dar nici nu a facut mare lucru ca sa o ajute si a lasat-o sa plece in padure. Ea a vorbit cu el pentru prima data si a inceput sa isi castige dreptul de a fi lasata libera. Cel de-al treilea tip de barbat este Dl. Majoritate, cei sapte pitici care au fost mult mai buni: au primit-o in casa lor, i-au oferit adapost si sfat, au avut grija de ea cand a fost atacata. Ea i-a rasplatit in schimb (remarcati primul act de comunicare cu masculinul din partea ei) avand grija de casa ea a intrat intr-o relatie contractuala, un angajament. Dar piticii nu au reusit sa o protejeze atunci cand a existat o tentativa de crima, mai degraba ei au lasat-o sa se descurce singura. Asadar grija piticilor pentru incarcatura feminina a fost incompleta. Nu a existat un barbat intreg printre ei. Ultimul, cel de-al patrulea, a fost printul. Cea de-a zecea figura masculina reprezinta simbolul unificarii complete cu masculinul. De fapt, Alba ca Zapada este esentialmente o poveste pentru fete, pentru femei, si vorbeste despre dezvoltarea psihicului feminin, dar povestea pe de-a-ntregul este relevanta atat pentru barbati cat si pentru femei, dupa cum sper ca am reusit sa va arat. Imi aduc aminte cum C.G.Jung a concluzionat intr-un caz de incapatanare: in disperare de cauza, el si-a sfatuit pacientul pur si simplu sa taca din gura! Am facut legatura cu bucata de mar care i-a ramas in gat Albei ca Zapada si care a facut exact acest lucru, i-a inchis gura. Astfel, Eul a oprit partea de umbra a sinelui sa mai creeze haos. Aspectul negativ al femininului trebuia redus la tacere inainte ca printul sa poata veni. Ce s-ar fi intamplat daca printul ar fi intalnit-o pe mama vitrega mai intai? Acest lucru ar fi condus la o poveste cu totul noua, dar prin intermediul tacerii controlate a avut spatiu sa intre in contact cu viitoarea lui mireasa si sa se instaleze. In concluzie: Am incercat sa stabilesc patternuri ale psihicului in poveste analizand cu atentie notiunea conform careia povestea ar putea fi interpretata ca un aspect al dezvoltarii psihice. Am incercat sa subliniez procesul prin care eroina noastra trebuie sa treaca pentru a se individua, pentru a ajuta la intelegerea acestui proces. Astfel: La inceputul povestii, Alba ca Zapada este aproape inconstienta si nediferentiata. Se poate afirma ca astfel de oameni sunt in stare de soc, haos, si nu stiu incotro sa se indrepte pentru ajutor asa ca continua sa ramana intr-un stil de viata izolat si incarcat de teama. Cand apare un grad de diferentiere, umbra este amenintata. Un

val de teroare triumfa in fata perspectivei de a lua ce este de drept al lor: libertatea de a deveni, libertatea de a-si imbratisa propriul opus. In loc sa-si contemple libertatea, un astfel de individ ar prefera sa genereze haos, ba chiar sa-si doreasca moartea. La acest nivel primitiv, Eul traieste pentru a-i satisface pe ceilalti. Eroina noastra a fost incapabila sa caute utilul din inconstientul ei, si nu stia mare lucru despre propria sa fata intunecata. Din povestea de mai sus putem observa ca oamenii aflati in aceasta situatie nu au putere. In stadiul inocentei, o persoana va atribui responsabilitatea lucrurilor ce se intampla celorlalti. Ei nu sunt dispusi sa-si accepte partea intunecata. Dupa o serie de incidente produse de propriul lor comportament distructiv, ei nu sunt capabili sasi priveasca cealalta jumatate interioara infuriata, si decid sa ramana izolati departe de viata. Afirmatii de genul nu pot formeaza o parte din jocul puterii pe care il joaca umbra ce previne persoana sa vada propria participare in aceasta distrugere. In acest moment, exista un lung proces de dialog, o lupta psihica dramatica cu complexul, pentru ca incet eroina (Eul) sa poata sa-si accepte propriile greseli. Exista multe pericole in aceasta etapa in care Eul aduna intelepciune din adancurile inconstientului. Acest proces continua pana la o faza finala conflictuala, care apare atunci cand Eul ajunge la mare ananghie. Gradul de constientizare incepe sa se dovedeasca intolerabil: alegerile sunt neclare, fie devin mai inconstiente sau gasesc o modalitate de a intra in viata mai ferm. Pentru a-si completa individuarea, eroina trebuie sa-si invite umbra sa participe la proces. O persoana trebuie sa invete sa inchida gura nesfarsitelor plangeri ale umbrei, sasi descopere propria furie si sa gaseasca o cale de exprimare nevatamatoare, care consta in a-si observa furia. Sa danseze fara a face rau este preferabil decat sa devina din nou victima. Apoi, o persoana poate sa decida sa opreasca actiunile anterioare inutile si distructive si sa-si ia in primire propriile vieti, sau, asa cum este cazul in poveste, sa-si conduca propriul regat.
Bibliografie: Anderson, H, C, The Complete Illustrated Stories of Hans Christian Andersen (1983), Chancellor Press London. Jung C,G, The Collected Works. Vol 8, The Structure and Dynamics of the Psyche 1960 Routledge, London. Jung C,G, The Collective Works. Vol 6 pt X1, Psychological Types 1971, Routledge, London. Jung C,G, The Collected Works. Vol' 9 pt 11. Aion 1981, Routledge, London. Jung C, G. The Collected Works Vol 16 The Psychology of the Transference 1983 Ark Paperbacks. London

Jung C,G, The Collected Works. Vol 12. Psychology and Alchemy 1993 Routledge London Jung C,G, The Collected Works. Vol 5 Symbols of Transformation 1995 Routledge London Jung C, G.& C. Kernyi Essays on a Science of Mythology 1993 Princeton University Press USA. Opie. P & I. The Classic Fairy Tales. 1980 Granada. Oxford. Graves Robert The White Goddess (1999) Faber and Faber. Stephen Flynn 2005.

Tehnici: jocul cu nisip


ISTORIA JOCULUI CU NISIP

Iulia Feordeanu Ce este jocul cu nisip (pe scurt)? Jocul cu nisip ia in calcul posibilitatile terapeutice limitate ale limbajului si ofera o metoda alternativa de expresie a continuturilor psihice si a experientei interioare. Este o metoda de psihoterapie in care, prin intermediul scenelor create in ladita cu nisip (ud sau uscat) cu ajutorul figurinelor miniaturale, pot fi exprimate trairi profunde care nu pot fi constientizate si exteriorizate prin limbaj. Aspectele profund perturbate, adesea aspectele mai primitive ale personalitatii pot fi exprimate in jocul cu nisip. Astfel, ele pot fi percepute si reorganizate in cursul procesului. Asa cum o spune si numele sau, jocul este o caracteristica importanta in aceasta metoda. Permisiunea de a se juca este de baza in sandplay. De altfel, practicienii au observat ca terapia incepe cu adevarat atunci cand pacientul se abandoneaza jocului, capituleaza in fata jocului. Este un proces creativ foarte valoros, care antreneaza schimbari si restructurari interioare profunde. Origini Cel care a vorbit pentru prima data despre valoarea de mediator al conflictelor dintre copii sau dintre copii si membrii familiei a jocului cu miniaturi a fost scriitorul, teoreticianul si filozoful H.G. Wells, in cartea sa Floor Games A Fathers Account of Play and its Legacy of Healing (Jocuri pe podea experienta unui tata cu jocul si valoarea sa tamaduitoare), aparuta prima oara la Londra, in 1911. In aceasta carte, Wells descrie cum fiii sai isi rezolvau conflictele punand in scena jocuri cu diferite jucarii in miniatura, multe dintre ele fiind construite de / sau impreuna cu tatal lor. Metoda descrisa de aceasta carte putin cunoscuta a avut un impact profund asupra terapiei cu copii.

Margaret Lowenfeld, pediatru si psihiatru britanic de origine poloneza, fondatoarea Institutului pentru Psihologia Copilului din Londra, este creditata ca fiind prima care a folosit in scop terapeutic metoda jocului cu miniaturi descrisa de Wells. Lowenfeld intelegea bine copiii si a realizat ca pentru a discuta cu copii despre suferintele lor, trebuie adoptata o metoda terapeutica non-verbala, in acelasi timp capabila sa exprime experienta interioara a copilului eliberata de orice interferenta din partea adultului. Astfel, si-a amintit de cartea lui Wells si metoda descrisa de el. Aceasta metoda a impresionat-o atat de tare incat, in cabinetul sau privat, a amenajat o cutie cu tot felul de jucarii si materiale, pe care a numit-o cutia cu minuni (continea bete colorate, cutii de chibrituri, animale miniaturale, oameni, case si alte diferite elemente prezente in universul copiilor). In cabinet, avea de asemenea cutii cu nisip, deoarece lucra cu copii. Copiii au fost cei care au inventat ceea ce Lowenfeld va numi in 1929 Tehnica Lumii (The World Technique), pentru ca ei se refereau la cutie ca fiind lumea (the world) si apoi construiau spontan scene folosind miniaturile in cutiile cu nisip (cutiile cu nisip erau folosite deja in lucrul cu copiii). Prima prezentare a acestei metode a avut loc la o conferinta la Paris in 1937. Jung a fost si el prezent in auditoriu cand metoda a fost expusa. Teoriile lui Lowenfeld despre aceasta metoda au evoluat direct din observatiile asupra felului in care se jucau copiii, punand accent pe unicitatea experientei individuale a vindecarii, si intelegand ca procesul de vindecare nu se conformeaza teoriilor exterioare, ci rezulta dintr-un complex de imprejurari legate atat de mediul extern, cat si de cel intern. Aceasta metoda de terapie non-verbala a evoluat ulterior in diferite forme, dar continua sa fie practicata ca atare si astazi. Sandplay metoda de terapie jungiana Dora Maria Kalf este una dintre persoanele remarcabile care au dezvoltat tehnica folosirii miniaturilor in ceea ce a numit sandplay (tehnica jocului cu nisip). Dora Kalf a fost vecina si prietena cu Ema si C.G. Jung, care au incurajat-o sa urmeze o cariera in psihologie. Kalf avea 45 de ani cand a inceput cursurile Institului C.G. Jung din Zurich. Jung a observat abilitatile sale in lucrul cu copiii si a incurajat-o sa aprofundeze acest domeniu inca neexplorat din psihologia jungiana. In 1954, Kalf a asistat la o prezentare a Tehnicii Lumii sustinuta de Dr. Margaret Lowenfeld in cadrul unui congres la Zurich. Impresionata de modul profund in care Lowenfeld intelegea felul de a se exprima al copiilor, Kalf a urmat timp de un an cursuri cu aceasta la Institutul pentru Psihologia Copilului din Londra, unde a avut ocazia sa studieze si cu D. W. Winnicott si sa schimbe informatii profesionale cu analistul M. Fordham. In experienta sa cu aceasta tehnica a remarcat faptul ca creatiile in nisip ale copiilor corespund proceselor interne de individuare descrise de Jung. Ea a observat ca, prin mentinerea treaza a constiintei terapeutului si retinerea de la orice interpretari teoretice, poate avea loc un intreg proces psihic de restructurare. A mai observat ca de-a lungul unei serii de imagini sandplay procesele de individuare apar simbolic in contextul acestui joc care este perfect pentru copii. Kalf i-a impartasit aceste observatii lui Lowenfeld si amandoua au cazut de acord asupra diferentelor dintre modurile lor de abordare a acestei tehnici. Ambele au consfintit ca cele doua metode sa fie diferentiate intre ele si sa poarte nume diferite. Astfel, metoda propusa de Kalf a primit numele Sandplay, iar cea a lui Lowenfeld s-a numit in continuare Wold

Technique. Dora Kalf si-a prezentat prima oara metoda in mod public la o conferinta a analistilor jungieni care a avut loc in California in 1962. Un aspect important in dezvoltarea acestei metode a fost intalnirea Dorei Kalf cu maestrii spirituali din Est, printre care si Dalai Lama. Acestia au confirmat ca nivelurile profunde arhetipale ale psihicului care transcend toate granitele culturale pot fi atinse in sandplay. Ea a regretat ca nu a avut ocazia sa studieze in mod formal meditatia Zen, dar, mai tarziu, a fost incantata sa afle din discutii cu anumiti maestri, ca spiritul Zen este implicit metodei sandplay. Acesta nu se refera la aspectele exterioare formale ale tehnicii, ci la accentul pus pe crearea unui spatiu care sa trezeasca si sa sustina potentialul de auto-vindecare al clientilor. Cu timpul, metoda sandplay a devenit din ce in ce mai cunoscuta, si Dora Kalf a devenit unul dintre membrii fondatorii ai Societatii Internationale pentru Terapie Sandplay (ISST), in 1985. Datorita faptului ca este o metoda predominant non-verbala, sandplay a avut un mare succes in Japonia, unde este cunoscut ca hakoniwa therapy. Numele i-a fost dat dupa traditia japoneza de a crea gradini artistice miniaturale, hakoniwa. O diferenta majora intre sandplay si alte utilizari ale jocului cu miniaturi (denumit generic sand tray) este lipsa interpretarilor de orice natura ale scenelor. Scopul sandplay este de a folosi creativitatea din joc in scopul restructurarilor la nivel inconstient si al vindecarii. Nici terapeutul, nici pacientul nu dau interpretari stricte ale continuturilor simbolice ce apar in joc. Capacitatea de a contine scena simbolica din ladita cu nisip este o caracteristica importanta, care ajuta ca procesul de autovindecare sa aiba loc, chiar si atunci cand materialul revelat este prea intens sau prea dureros pentru a fi discutat. Alte dezvoltari ulterioare ale Tehnicii Lumii Numerosi clinicieni au fost atrasi de tehnica lui Lowenfeld si au dezvoltat-o potrivit nevoilor si particularitatilor lor. Numele sub care a fost folosita a variat, insa, in cazul in care nu a existat o denumire stricta, s-a folosit termenul de sand tray, pentru a diferentia modul in care este folosita metoda de sandplay-ul specific analizei jungiene. Goesta Harding, clinician suedez, a dezvoltat pornind de la metoda lui Lowenfeld ceea ce a numit metoda Erica, folosita ca instrument de diagnostic si pentru aplicatii practice. Charlotte Buhler, cunoscuta cercetatoare a dezvoltarii copilului la Universitatea din Viena, a adaptat Tehnica Lumii pentru nevoile sale de cercetare. Atrasa de faptul ca World Technique poate exprima ceea ce este in mintea copilului, Charlotte Buhler a incercat sa standardizeze tehnica pentru a o folosi ca test in studierea proceselor cognitive si de dezvoltare ale copiilor. Ea si-a numit instrumentul testul lumii (wold test). Acesta este un instrument de diagnostic care foloseste intre 160 si 300 de miniaturi pe o masa, nu in ladita cu nisip, si este evaluat printr-o scala standardizata care doreste sa diferentieze lumile patologice de cele non-patologice. Lowenfeld a considerat ca acest instrument are scopuri opuse fata de tehnica sa. Fara sa fie la curent cu metoda lui Lowenfeld, Eric Erikson a dezvoltat incepand cu 1937 testul Dramatic Production, concomitent cu World Test. Desi nu cunostea

World Test, Erikson utiliza miniaturi intr-un spatiu delimitat pentru a intelege mai bine comportamentul uman. El le cerea subiectilor sa alcatuiasca o scena cu miniaturi pe o masa si, pe baza acestei productii, putea observa care dintre ele reprezinta sau vorbesc despre traume din copilarie, apoi a concluzionat ca ceea ce reprezentau productiile testului sau erau continuari prin joc activ si repetitiv ale momentului in care subiectii fusesera blocati in incercarile lor din copilarie de a depasi anumite traume. El a mai condus si un studiu longitudinal de 20 de ani folosind aceeasi metoda a scenelor cu miniaturi, in care a observat, de asemenea, teme ale traumelor din copilarie, pe langa scene de conflict in familie, teme legate de boli somatice sau conflicte psihosexuale. Clinicienii austrieci Hedda Bolgar si Lisolette Fischer au adaptat metoda lui Lowenfeld pentru a construi un instrument proiectiv non-verbal care sa le asiste in diagnoza clinica. Ele au dezvoltat astfel testul mica lume (the Little World Test) la mijlocul anilor 30. Acesta consta din 232 miniaturi stilizate, colorate, din lemn sau metal, pe o suprafata octogonala. Testul este evaluat pe baza de scoruri in sase categorii: alegere, cantitate, forma, continut, comportament si verbalizare si este folosit pentru diferentierea profilurilor clinice de cele normale. Psihologul scotian Laura Ruth Boyer a studiat intensiv Tehnica Lumii cu suportul lui Margeret Lowenfeld, intr-o cercetare comprehensiva despre istoria si utilitatea acestei metode. Ea a adaugat metodei categorii de evaluare pe baza scorurilor, pentru ca lumile sa fie mai bine analizate si a gasit un set de norme de dezvoltare pentru copii si adulti, atat din populatia clinica, cat si din populatia non-clinica. Alta adaptare a Tehnicii Lumii pentru scopuri diagnostice apartine lui L.K.J. Kamp de la Universitatea din Utrecht, Olanda. El a folosit Tehnica Lumii pentru a formula o scala de dezvoltare in anii 1940. Impreuna cu E.S. Kessler de la Universitatea Georgetown, Kamp a utilizat aceste scale pentru a determina anumite norme de dezvoltare indicate in productiile testului. Educatorul olandez P.C. Ojeman, pornind de la studiile lui Kamp si ale altui educator, Maria J. Krabbe, a dezvoltat Wereldspel (Jocul Lumii), un test care propune constructia unui sat pe o masa pentru diagnoza a ceea ce a numit gandire imaginativa ca si stil de invatare, pentru a detecta dificultatile de invatare la copii scolari. Dupa cum am vazut, jocul cu miniaturi in ladita cu nisip sau in alt spatiu definit este utilizat de catre psihologi din diferite domenii in multiple scopuri terapeutice sau diagnostice. Folosit ca test proiectiv, test de dezvoltare, instrument de expresie nonverbala a trairilor sau ca metoda jungiana de terapie, jocul cu miniaturi isi dezvaluie potentialul aproape nelimitat. Desi este o tehnica generoasa prin multitudinea de optiuni de utilizare pe care le ofera, jocul cu miniaturi, in orice sens este folosit, necesita o pregatire speciala si poate fi folosit numai de catre psihologi calificati sa utilizeze metoda respectiva.
Bibliografie: Kay Bradway si Barbara McCord Sandplay Silent Workshop of the Psyche, BrunnerRoutledge 1999 Dora Kalf - Sandplay A Psychoterapeutic Approach to the Psyche, Temenoss Press 2003

Barbara Turner - The Handbook of Sandplay Therapy, Temenoss Press 2005 H. G. Wells - Floor Games A Fathers Account of Play and its Legacy of Healing, Temenoss Press 2004

Studii si Cercetari
NEURONII OGLINDA

V.S. Ramachandran Descoperirea neuronilor oglinda in lobii frontali ai maimutelor, impreuna cu potentiala relevanta in dezvoltarea creierului uman - ceea ce speculez in acest eseu este singura si cea mai importanta povestire nerelatata (sau cel putin nepublicata) a cestui deceniu. Anticipez faptul ca neuronii oglinda vor face pentru psihologie ceea ce AND-ul a facut pentru bilogie: vor oferi un cadru unificator si vor ajuta la explicarea unei multimi de abilitati minatale ce au ramas pana acum misterioase si inaccesibile experimentelor. Exista multe intrebari incurcate legate de evolutia mintii si creierului uman: 1) Creierul hominid a ajuns aproape la marimea sa actuala si probabil chiar la capacitatea sa intelectuala prezenta acum aproximativ 250.000 de ani. Totusi, multe dintre atributele considerate ca fiind specific umane au aparut doar mult mai tarziu. De ce? Ce a facut creierul in timpul lungii perioade de incubatie? De ce a avut tot acest potential latent pentru folosirea uneltelor, foc, arta, muzica si probabil chiar limbaj care au inflorit abia mult mai tarziu? Cum s-au ivit aceste abilitati latente, avand in vedere faptul ca selectia naturala poate selecta numai abilitatile exprimate, nu si pe cele latente? Voi denumi aceasta intrebare Problema lui Wallace, dupa naturalistul victorian Alfred Russel Wallace care a propus-o pentru prima data. 2) Uneltele "Oldawan" rudimentare facute din numai cateva lovituri intr-o bucata de piatra pentru a crea o margine neregulata au aparut acum 2,4 milioane de ani si era probabil facute de catre Homo Habilis al carui creier avea marimea la jumatatea drumului (700cc) dintre oamenii moderni (1300) si cimpanzei (400). Dupa inca un milion de ani de stationare evolutionara, au inceput sa apara unelte simetrice placute estetic, aparitie asociata cu o standardizare a tehnicii de productie si a formei artefactelor. A fost necesara trecerea de la un ciocan dur la unul mai moale (de lemn?) in timp ce era facuta unealta, pentru a asigura o muchie mai degraba neteda decat crestata si neregulata. Si in final, inventarea uneltelor stereotipizate din linia de asamblare ( unelte simetrice bifaciale sofisticate) ce erau fixate de un maner, a avut loc numai acum 200.000 de ani. De ce evolutia mintii umane a fost punctata de aceste relativ neasteptate revolutii ale schimbarii tehologice? 3) De ce aceasa explozie neasteptata (deseori denumita marele salt) in sofisticarea tehnologica, arta rupestra larg raspandita, haine, locuinte stereotipe etc. de acum

aproximativ 40 de mii de ani, desi creierul realizase dimensiunea moderna prezenta cu aproape un milion de ani inainte? 4) A aparut limbajul in intregime ca din senin asa cum a sugerat Chomsky? Sau a evoluat dintr-un limbaj gestual mai primitiv care exista deja? 5) Oamenii sunt deseori denumiti Primatele machiavelice, referindu-se la abilitatea noastra de a citi minti in vederea prezicerii comportamentelor altor oameni sau pentru a-i intrece in istetime. De ce sunt maimutele si oamenii atat de priceputi la citirea intentiilor altor indivizi? Oare primatele mai evoluate au un modul sau centru al creierului specializat in generarea teoriei mintii asa cum au propus Nick Humphrey si Simon Baron-Cohen? Daca este asa, unde este acest circuit si cum si cand s-a dezvoltat el? Solutia multora dintre aceste ghicitori vine dintr-o sursa improbabila... studiul neuronilor unici din creierul maimuitelor. Sugerez faptul ca intrebarile devin mai putin enigmatice atunci cand este luata in considerare recenta descoperire a neuronilor oglinda a lui Giaccamo Rizzollati in aria premotorie ventrala a maimutelor. Acest grup de neuroni, spun eu, detine cheia intelegerii multor aspecte enigmatice ale evolutiei umane. Rizzollati si Arbib au demonstrat deja relevanta descoperirii lor in evolutia limbajului. Totusi eu cred ca importanta descoperirii lor pentru intelegerea altor aspecte la fel de importante din evolutia umana a fost in mare masura omisa. Aceasta, din punctul meu de vedere, este cea mai importanta povestire nerelatata a ultimului deceniu. APARITIA LIMBAJULUI Spre desebire de multe alte trasaturi umane cum ar fi umorul, arta, dansul sau muzica, valoarea de supravietuire a limbajului este evidenta ne ajuta sa ne comunicam gandurile si intentiile. Dar problema modului in care a fost posibila evolutia unei abilitati atat de extraordinare i-a incurcat pe biologi, psihologi si filozofi inca din perioada lui Charles Darwin. Problema este ca aparatul vocal uman este mult mai sofisticat decat al oricarei maimute, dar fara ariile sofisticate corespunzatoare ale limbajului din creier, echipamentul vocal de unul singur ar fi inutil. Deci cum au evoluat consecutiv aceste doua mecanisme cu atat de multe parti legate sofisticate? Urmand exemplul lui Darwin, sugerez faptul ca echipamentul nostru vocal si remarcabila abilitate de modulare a vocii au evoluat in principal cu scopul producerii chemarilor emotionale si a sunetelor muzicale din timpul curtarii ("fredonarea unei melodii"). Odata ce aceasta a evoluat, creierul in special emisfera stanga a putut dezvolta limbajul. Dar ramane o enigma si mai mare. Este limbajul mijlocit de un organ al limbajului sofisticat si extrem de specializat unic oamenilor si care s-a ivit cu totul din senin asa cum a sugerat Chomsky? Sau exista deja un sistem de comunicare gestural mai primitiv care a furnizat scheletul pentru aparitia limbajului vocal? Descoperirea lui Rizzolatti ne poate ajuta sa rezolvam aceasta veche enigma. El a studiat zona premotorie ventrala a lobilor frontali ai maimutelor si a aflat ca anumite celule se activeaza atunci cand maimuta desfasoara cu mana o anumita activitate foarte specifica: tragerea, impingerea, smucirea, apucarea, ridicarea si punerea unei alune in gura etc, diferiti neuroni se activeaza ca raspuns la anumite actiuni. Am putea fi tentati sa credem ca acestia sunt neuroni motori de comanda, determinand

muschii sa faca anumite lucruri; totusi, adevarul uimitor este ca orice neuron oglinda se va activa de asemenea atunci cand maimuta respectiva va observa o alta maimuta (sau chiar pe experimentator) desfasurand aceeasi actiune, de ex. sa guste o aluna! Odata cu cunoasterea existentei acestor neuroni, avem baza pentru intelegerea unei multimi de aspecte foarte enigmatice ale mintii umane: empatia prin intermediul citirii mintii, invatarea prin imitatie, chiar si evolutia limbajului. De fiecare data cand urmariti pe cineva facand ceva (sau chiar incepand sa faca ceva), neuronul oglinda corespondent ar putea sa se activeze in creierul dumneavoastra, permitandu-va in acest fel sa cititi si sa intelegeti intentiile altcuiva si astfel sa dezvoltati o sofisticata teorie a altor minti. (De asemenea, sugerez ca o pierdere a acestor neuroni oglinda ar putea explica autismul o boala nemiloasa care afecteaza copiii. Fara acesti neuroni, copilul nu mai poate intelege sau empatiza emotional cu alte persoane si, de aceea, se retrage social complet din lume.) Neuronii oglinda pot de asemenea sa va permita sa imitati miscarile celorlalti si in felul acesta sa pregateasca scena pentru mostenirea Lamarkiana sau culturala complexa ce caracterizeaza specia noastra si ne elibereaza de constrangerile unei evolutii bazata pur si simplu pe gene. In plus, dupa cum a notat Rizzolati, acesti neuroni pot de asemnea sa va permita mimarea si posibil intelegerea miscarilor buzelor si limbii altora ceea ce, in schimb, ar putea oferi opurtunitatea ca limbajul sa evolueze. (De aceea, atunci cand scoateti limba in fata unui nou-nascut, el va raspunde in acelasi fel! Cat este de ironic si de patrunzator faptul ca acest mic gest incapsuleaza o jumatate de milion de ani de evolutie a creierului primatelor.) Odata ce aveti aceste doua abilitati in ordine, abilitatea de a citi intentiile cuiva si abilitatea de a-i mima vocalizarile, ati pus in miscare evolutia limbajului. Nu mai este nevoie sa vorbiti despre un organ unic al limbajului si nici problema nu mai pare chiar atat de misterioasa. (O alta parte a enigmei este observatia lui Rizzolati cum ca zona premotorie ventrala ar putea fi omoloaga zonei Broca un centru al creierului asociat aspectelor expresive si sintactice ale limbii umane.) Intr-un fel, aceste argumente nu neaga ideea ca exista zone ale creierului specializate pentru limbaj la oameni. Ne confruntam aici cu problema modului in care astfel de zone ar fi putut evolua, si nu daca acestea exista sau nu. Neuronii oglinda au fost descoperiti la maimute, dar cum stim ca ei exista si in creierul uman? Pentru a afla, am studiat pacienti cu cu o tulburare ciudata, numita anosognosie. Majoritatea pacientilor cu un atac cerebral in emisfera dreapta au paralizie completa a partii stangi a corpului si se plang de aceasta, dupa cum e de asteptat. Insa aproximativ 5% dintre ei isi vor nega vehement paralizia, desi ei altfel sunt lucizi si inteligenti. Acesta este asa-numitul sindrom de negare sau anosognosie. Spre uimirea noastra, am aflat ca o parte dintre acesti pacienti nu doar si-au negat propria paralizie, dar au negat de asemenea si paralizia unui alt pacient a carui incapacitate de a-si misca bratul era clar vizibila atat lor cat si altora. A-si nega propria paralizie este destul de ciudat, dar de ce sa nege un pacient paralizia altui pacient? Sugeram ca aceasta observatie bizara este cel mai bine inteleasa in termeni de deteriorare a neuronilor oglinda a lui Rizzolatti. Este ca si cand de fiecare data cand vreti sa va formati o opinie asupra miscarilor altcuiva, ar trebui sa porniti o simulare RV (realitate virtuala) a miscarilor corespunzatoare in creierul vostru si fara neuronii oglinda nu puteti face asta.

A doua dovada vine din studierea undelor creierului (EEG) la oameni. Cand oamenii isi misca mainile, o unda a creierului denumita unda MU este blocata si dispare complet. Eric Altschuller, Jamie Pineda, si eu am sugerat in cadrul Societatii pentru Neurostiinte in 1998 ca aceasta supresie a fost cauzata de sistemul de neuroni oglinda. Consistent cu aceasta teorie, am aflat ca o astfel de supresie apare de asemenea atunci cand o personaa urmareste pe altcineva miscandu-si mana dar nu si daca urmareste aceeasi miscare executata de catre un obiect inanimat. (Noi prezicem ca acei copii care au autism ar trebui sa prezinte supresie daca isi misca propriile miini dar nu si daca urmaresc pe altcineva. Laboratorul nostru are acum indicii preliminare de la un copil autist cu o functionare inalta ca aceasta ar putea fi real. (Social Neuroscience Abstracts 2000). BIG BANG-UL EVOLUTIEI UMANE Creierul hominid a crescut intr-un ritm accelerat pana aproape a ajuns la marimea sa actuala de 1500cc, acum aproximativ 250.000 de ani. Totusi, abilitatile specific umane cum sunt inventarea uneltelor pluri-partiale standardizate sofisticate, a hainelor croite, artei, credintelor religioase si, probabil, chiar a limbajului se considera a fi aparut destul de rapid, acum aproximativ 40.000 de ani o neasteptata explozie a culturii si a abilitatilor umane mentale care este uneori denumita big bang. Daca creierul si-a atins potentialul maxim sau cel putin marimea acum 200.000 de ani, de ce a ramas inactiv pentru 150.000 de ani? Majoritatea cercetatorilor sunt convinsi ca big-bang-ul a aparut datorita unor schimbari genetice necunoscute ale structurii creierului. De exemplu, arheologul Steve Mithen tocmai a scris o carte in care declara ca, inainte de big-bang, in creierul uman existau trei module diferite specializate pentru inteligenta sociala sau machiavelica, pentru inteligenta mecanica sau folosirea uneltelor si pentru istoria naturala (o inclinatie catre clasificare). Aceste trei module au ramas izolate unele de celelalte insa, acum aproximativ 50.000 de ani, o schimbare genetica in creier le-a permis brusc sa comunice intre ele, avand ca rezultat enorma flexibilitate si versatilitate a constiintei umane. Dezaprob sugestia ingenioasa a lui Mithen si ofer o solutie foarte diferita pentru problema. (Aceasta nu este incompatibila cu punctul de vedere al lui Mithen, insa este o idee foarte diferita.) Sugerez ca asa-zisul big bang a aparut deoarece anumiti declansatori critici din mediul inconjurator au actionat asupra unui creier care devenise deja mare datorita unor motive diferite si era, de aceea, pre-adaptat pentru aceste inovatii culturale care ne fac in mod unic umani. (Una dintre preadaptarile cheie fiind neuronii oglinda.) Inventii precum folosirea uneltelor, arta, matematica, sau chiar aspecte ale limbajului e posibil sa nu fi fost inventate accidental intr-un loc si apoi extinse foarte rapid, avand in vedere uimitoarea capacitate a creierului uman de invatare prin imitatie si citirea mintii folosind neuronii oglinda. Probabil ca ORICE inovatie majora are loc datorita unor concidente neprevazute ale circumstantelor mediului inconjurator de obicei intr-un singur loc si moment. Dar datorita remarcabilei inclinatii spre mimare a speciei noastre, o astfel de inventie ar avea tendinta sa se extinda foarte rapid in cadrul populatiei odata aparuta. In mod evident, neuronii oglinda nu pot fi singurul raspuns pentru toate aceste ghicitori ale evolutiei. Pana la urma si maimutele mici si mari ii au, si totusi le lipseste sofisticarea culturala a oamenilor ( desi a fost recent aratat faptul ca cimpanzeii AU cel putin rudimente ale culturii, chiar in salbaticie). As observa totusi

ca neuronii oglinda sunt necesari dar nu suficienti: aparitia lor si dezvoltarea ulterioara la hominizi a fost un pas decisiv. Motivul este ca, odata ce ai o anumita cantitate minima de invatare prin imitatie si de cultura, aceasta cultura poate, in schimb, sa exercite presiunea de selectare pentru dezvoltarea acelor trasaturi mentale aditionale care ne fac umani. Si, odata ce aceasta incepe sa se intample, ati pus in miscare procesul auto-catalitic care a culminat cu constiinta omului modern. O a doua problema a sugestiei mele este ca nu explica de ce multitudinea de inovatii umane care constituie big bang-ul au aparut in timpul unei perioade relativ scurte. Daca este vorba numai despre descoperiri intamplatoare raspandite rapid, de ce au aparut toate in acelasi timp? Sunt trei raspunsuri la aceasta observatie. In primul rand, dovada ca totul a avut loc in acelasi timp este subtila. Inventarea muzicii, a adaposturilor, uneltelelor cu maner, hainelor croite, scrisului, vorbitului etc. e posibil sa se fi extins intre 100K si 5K si asa-numitul mare salt poate fi un produs al controlului statistic al excavarilor arheologice. In al doilea rand, orice inovatie (de ex., vorbitul sau uneltele de scris) e posibil sa fi servit ca si catalizator pentru ceilalti si, de aceea, este posibil sa fi accelerat ritmul culturii ca intreg. Si al treilea, se poate ca intr-adevar sa fi fost o schimbare genetica, dar care sa nu fi constat intr-o crestere a abilitatii de inovare (nici o cadere a barierelor intre module, asa cum sugerase Mithen) ci o crestere in sofisticarea sistemului de neuroni oglinda si de aceea a abilitatii de a invata. Cresterea rezultata a abilitatii de a imita si invata (si a-i invata pe altii) ar explica explozia schimbarii culturale pe care o numim marele salt inainte sau big bang-ul evolutiei umane. Acest argument implica faptul ca intreaga dezbatere a cresterii in natura, in mare, nu are sens in ceea ce ii priveste pe oameni. Fara abilitatea specificata genetic de a invata care caracterizeaza creierul uman, Homo Sapiens nu ar merita titlul sapiens (intelept), insa fara a fost afundat intr-o cultura care poate folosi aceasta abilitate de a invata, titlul ar fi la fel de inadecvat. In acest sens, cultura si creierul uman au co-evoluat prin parazitari reciproce obligatorii fara oricare dintre ele, rezultatul nu ar fi o fiinta umana. (Nu mai mult decat puteti avea o celula fara mitocondria sa parazita.) AL DOILEA BIG BANG Sugestia mea ca acesti neuroni au furnizat fortele initiale pentru fugara co-evolutie cultura/creier la oameni, nu este chiar atat de bizara pe cat pare. Imaginati-va ca un antropolog martian va studia evolutia umana peste un milion de ani. Ar fi nedumerit (asa cum a fost si Wallace) de relativ brusca aparitie a anumitor trasaturi mentale cum sunt folosirea sofisticata a uneltelor, folosirea focului, arta si cultura si ar incerca sa le coreleze (asa cum o fac acum multi antropologi) schimbarii proportionale in marime si anatomie a creierului cauzate de mutatii. Dar, spre deosebire de acestia, el ar fi de asemenea uimit de cresterile si schimbarile enorme aparute dupa (sa spunem) secolul XIX - ceea ce noi numim revolutia industriala/stiintifica. Aceasta revolutie este, in multe privinte, mult mai dramatica (de ex., aparitia brusca a puterii nucleare, a automobilelor, a calatoriilor aeriene si a calatoriilor in spatiu) decat marele salt inainte care a avut loc cu 40.000 de ani inainte!! El ar putea fi tentat sa argumenteze ca trebuie sa fi fost o schimbare genetica si o schimbare corespunzatoare in anatomia creierului si in comportament care sa declanseze acest al doilea salt inainte. (La fel cum multi antropologi contemporani cauta o explicatie genetica pentru primul.) Totusi noi stim ca cel prezent a aparut exclusiv datorita unor circumstante neprevazute din mediul inconjurator, deoarece

Galileo a inventat metoda experimentala care, impreuna cu patronajul regal si inventarea presei de tipar, au declansat revolutia stiintifica. Experimentele sale si inventarea anterioara a unui nou limbaj sofisticat numit matematica in India in primul mileniu d.C. (bazat pe notarea valorii locului, zero si sistemul zecimal), au configurat scena pentru mecanicile newtoniene si pentru calcul, iar restul este istorie, dupa cum se spune. De retinut este faptul ca nimic din acestea nu era nevoie sa se intample. Cu siguranta nu s-a intamplat datorita unei schimbari genetice din creierele umane in perioada renasterii. S-a intamplat cel putin in parte datorita invatarii imitative si a transmiterii culturalerapide a cunoasterii. (Intr-adevar, s-ar putea spune ca a fost o diferenta comportamental/cognitiva mai mare intre oamenii perioadelor anterioara secolului XVIII si cea posterioara secolului XX, decat intre Homo Erectus si Homo Sapiens arhaic. Daca nu ar sti mai bine, antropologul nostru martian ar putea concluziona ca a fost o diferenta genetica mai mare intre primele doua grupuri decat intre ultimele doua specii!) Pe baza acestei analogii, sugerez in continuare ca pana si primul mare salt inainte a fost facut posibil in mare prin imitatie si emulatie. Problema lui Wallace a fost de bun simt; chiar este foarte uimitor cum acest set de abilitati extraordinare a aparut ca din senin. Dar solutia sa a fost gresita... ivirea aparent brusca a lucrurilor precum arta sau uneltele sofisticate nu a fost datorita Lui Dumnezeu sau interventiei divine. As argumenta, in schimb, ca asa cum o singura inventie (sau doua) ale lui Galileo si Gutenberg s-au extins rapid si au transformat suprafata globului (desi nu exista o schimbare genetica precedenta), la fel, inventii precum focul, hainele croite, uneltele simetrice si arta etc. este posibil sa fi aparut in mod accidental intr-un singur loc, pentru ca apoi sa se extinda foarte rapid. Astfel de inventii ar fi putut fi facute si de catre hominizi mai primitivi (chiar si cimpanzeii si urangutanii sunt remarcabil de inventivi... cine stie cat de inventivi erau Homo Erectus sau cei din Neandertal), insa acestia poate ca pur si simplu nu avusesera un sistem de neuroni oglinda suficient de avansat pentru a le permite trnsmiterea si diseminarea rapida a ideilor. Astfel ca ideile s-au retras repede din piscina cu idei(engl. meme pool). Acest sistem de celule, odata devenit suficient de sofisticat pentru a fi inhamat la pregatirea folosirii uneltelor si pentru citirea altor minti hominide, ar fi putut juca acelasi rol de pivot in aparitia constiintei umane (si inlocuirea neandertalienilor cu Homo Sapiens), ca si influenta asteroidului in triumful mamiferelor asupra reptilelor. Astfel ca nu are mai mult sens intrebarea De ce folosirea uneltelor sofisticate sau arta a aparut abia acum 40.000 de ani desi creierul avea intreaga abilitate necesara latenta cu 100.000 de ani mai devreme? - decat intrebarea De ce a aparut calatoria in spatiu numai acum cateva deceniii, desi creierele noastre erau preadaptate pentru calatoria in spatiu cel putin din perioada Cro Magnons?. Intrebarea ignora rolul important al contingentei sau al norocului pur in istoria evolutiei umane.

Din aceste motive privesc eu descoperirea lui Rizzolati si conjucturile mele pur speculative in ceea ce priveste rolul lor cheie in evolutia noastra ca fiind cea mai importanta povestire nerelatata a ultimului deceniu.
Copyright Joe Cambray August 2006