Subiectii raportului juridic civil Prin raport juridic civil intelegem raporturile patrimoniale raporturile care au un continut economic

si pot fi evaluate in bani, cum ar fi: raporturile care izvorasc din dreptul de proprietate, raporturile de obligatii, raporturile care iau nastere din contracte si raporturile in de succesiune si raporturile personale privesc nepatrimoniale, raporturi care nu au continut economic si nu pot fi evaluate bani. Raporturile nepatrimoniale individualitatea persoanei, continutul lor referindu-se la nume, domiciliu etc. In concluzie, raportul juridic civil constituie raportul social - patrimonial sau nepatrimonial - reglementat de o norma de drept civil. Caracterele raportului juridic civil sunt cele comune oricarui raport juridic si unele specifice acestui tip de raport. Raportul juridic civil are urmatoarele caractere: - este un raport social, ce ia nastere intre oameni, priviti individual, ca persoane fizice, sau in colectiv, ca persoane juridice si nu un raport intre om si lucru, - are un caracter volitional, in sensul ca este un raport social reglementat de lege, aceasta exprimand vointa societatii, fiind adoptata de cei alesi prin vot de catre cetatenii statului si fiindca cele mai multe raporturi juridice civile se stabilesc prin vointa partilor implicate, - este un raport ideologic, deoarece, inainte de a se forma, trece prin constiinta oamenilor, - se caracterizeaza prin pozitia juridica de egalitate a partilor, adica pozitia juridica de egalitate a unei parti a raportului fata de cealalta, in sensul ca nici una dintre parti nu poate impune celeilalte vointa sa, ci numai de comun acord partile pot stabili, modifica sau stinge raportul juridic civil dintre ele.

Raportul juridic civil, sub aspect structural, cuprinde trei elemente: - subiectii sau partile raportului juridic civil, - continutul raportului juridic civil, - obiectul raportului juridic civil. Partile sau subiectii raportului juridic sunt persoanele fizice si persoanele juridice titulare de drepturi si obligatii civile. Continutul Obiectul raportului juridic civil consta in in totalitatea ori drepturilor subiective si a obligatiilor civile pe care le au partile. raportului juridic civil consta actiunile inactiunile la care sunt indreptatite partile ori pe care acestea sunt tinute sa le respecte. Prin subiect al raportului juridic civil intelegem calitatea de a fi titular de drepturi si obligatii ce intra in alcatuirea raportului juridic. Subiecti ai raportului juridic civil pot fi persoanele fizice sau persoanele juridice. Persoana care dobandeste sau exercita drepturile subiective civile poarta denumirea de subiect activ, iar persoana care are obligatii civile poarta denumirea de subiect pasiv. In raporturile juridice de obligatie, subiectul activ se numeste creditor, iar subiectul pasiv se numeste debitor. In cele mai dese cazuri, in raportul juridic civil se intalnesc doi subiecti: unul activ si unul pasiv - este vorba de raportul juridic civil simplu. Exista si raporturi juridice in care mai multe persoane au calitatea de subiect activ sau cea de subiect pasiv - la raportul juridic respectiv iau parte mai multi debitori si mai multi creditori. In acest caz avem de-a face cu un raport juridic complex, cu o pluralitate activa, pasiva sau mixta. In acest din urma caz, drepturile si obligatiile corelative se divid intre subiectii respectivi.

Subiectii raportului juridic civil sunt individualizati prin incheierea actului juridic care da nastere raportului juridic respectiv. Raporturile juridice civile pot fi modificate prin schimbarea subiectilor sau partilor intre care se leaga, prin cesiunea de drepturi sau cesiunea de datorii. Raporturile juridice personale nu pot fi modificate prin schimbarea subiectilor. Pentru ca opersoana fizica sau juridica sa poata participa la un raport juridic civil, trebuie sa aiba capacitate civila. Capacitatea civila cuprinde capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. Capacitatea civila de folosinta este aptitudinea de a avea drepturi si obligatii civile, adica de a fi subiect de drept civil. Aceasta capacitate este recunoscuta de lege tuturor persoanelor fizice. Exista cazuri expres prevazute de lege cand unelor persoane le este ingradita capacitatea de folosinta. Conform art.7 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei si inceteaza la moartea acesteia. Capacitatea de folosinta a persoanelor juridice incepe o data cu infiintarea, autorizarea sau inregistrarea acestora si inceteaza o data cu desfiintarea sau incetarea existentei sale prin comasare, divizare sau dizolvare. Capacitatea civila de exercitiu este aptitudinea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii prin savarsirea actelor juridice civile. Nu toate persoanele fizice au capacitate de exercitiu. Pentru a avea aceasta capacitate, persoanele fizice trebuie sa aiba discernamant si o vointa constienta. Persoanele fizice dobandesc capacitatea de exercitiu la varsta majoratului (18 ani). Prin exceptie, un minor care se casatoreste dobandeste in acel moment deplina capacitate de exercitiu. Pana la varsta de 14 ani minorii sunt lipsiti pe deplin de

capacitatea de exercitiu, iar dupa 14 ani au o capacitate de exercitiu restransa. De regula, capacitatea de exercitiu dureaza pana la moartea persoanei respective. Ca exceptie, legea prevede cazul cand o persoana majora poate fi lipsita de capacitate de exercitiu: persoana pusa sub interdictie judecatoreasca datorita alienatiei sau debilitatii mintale, aceasta persoana fiind considerata a fi lipsita de discernamant. Persoanele juridice isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile prin reprezentantii lor - persoanele fizice care au incredintata conducerea acestora.

a. Cu privire la capacitatea de exerciti

Procesul civil, in mod normal, se desfasoara intre doua parti reclamant si parat. Conform prevederilor art. 47 C. proc. civ., pot exista situatii in care mai multe persoane sa fie coreclamante sau coparate (coparticiparea procesuala sau litisconsortiu - exemplu: un creditor actioneaza in instanta mai multi debitori). Pentru aceasta insa persoanele respective trebuie sa aiba capacitatea procesuala, care este aplicarea in plan procesual a capacitatii civile. In dreptul civil, capacitatea civila este definita ca fiind "acea parte a capacitatii juridice a persoanei care consta in capacitatea de a avea si de a-si exercita drepturile civile si de a avea si a-si asuma obligatiile civile prin incheierea de acte juridice^1 . In procesul civil poate fi parte doar persoana capabila de a avea drepturi si obligatii procesuale, adica numai persoana care se bucura de capacitate procesuala de folosinta. Pornind de la prev. art. 41 C. proc. civ., deducem ca pentru a fi parte in procesul civil

legea nu pretinde si conditia capacitatii procesuale de exercitiu^2 . O atare capacitate este recunoscuta in mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o insusire esentiala si inerenta persoanei fizice, fapt pentru care se dobandeste odata cu nasterea si inceteaza la moartea acesteia sau la data mortii stabilita printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila^3 . Pentru a ocroti interesele persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, precum si pentru a-i apara pe cei cu care se judeca aceste persoane, art. 161 2. proc. civ. prevede ca, in cazul in care se invoca exceptia lipsei capacitatii le exercitiu, instanta poate acorda un termen pentru implinirea lipsurilor introducerea in proces, dupa caz, a reprezentantului sau a ocrotitorului legal). Daca pana la termenul acordat nu s-au implinit lipsurile cu privire la capacitatea de exercitiu sau daca reprezentantul partii nu si-a justificat calitatea sa, instanta va anula cererea^4 . Problema capacitatii de folosinta, in cazul persoanelor juridice se pune in alti termeni decat in cazul persoanelor fizice. De data aceasta, nu mai poate fi vorba despre un continut identic al capacitatii de folosinta pentru toate persoanele juridice, ci in aplicarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta, persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi (si desigur nu-si poate asuma decat acele obligatii) care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut (art. 34 din decretul nr. 31/1954). Actele juridice facute cu incalcarea principiului specialitatii sunt nule absolut. Asa fiind, persoana juridica isi poate realiza numai acele drepturi si poate fi chemata sa raspunda patrimonial numai pentru acele obligatii, care se incadreaza strict in scopul pentru care a fost infiintata^5 .

Tot cu privire la capacitatea procesuala a persoanei juridice, s-a argumenta pertinent de catre instanta suprema de ce o subunitate nu poate fi parte in proces. S-a aratat ca pentru existenta persoanei juridice este necesara indeplinirea conditiilor cerute de lege. In art. 26 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice si juridice, modificat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956, se arata care sunt aceste conditii. Potrivit acestui text, existenta unor organe proprii de conducere si a unui cont de virament separat nu sunt, prin ele insele, suficiente pentru ca o subunitate a unei intreprinderi sa devina persoana juridica atat timp cat aceasta nu indeplineste toate conditiile pentru a avea o autonomie deplina. In consecinta, subunitatea unei intreprinderi chiar daca are organe proprii de conducere si cont de virament separat ramane tot o parte din intreprinderea respectiva, fiind lipsita de personalitate juridica. Aceasta subunitate nu are capacitate civila procesuala si nu poate figura ca parte in proces, imprejurarea ca art. 41 alin. 2 C. proc. civ. prevede ca asociatiile sau societatile care nu au personalitate juridica pot sta in judecata ca parate daca au organe proprii de conducere nu duce la o alta solutie, deoarece ipoteza reglementata prin acest text este distincta de aceea a subdiviziunilor unei persoane juridice. In cazul subunitatii, aceasta fiind doar o subdiviziune, face parte din organizarea intreprinderii. In consecinta, numai intreprinderea poate sta in judecata, intrucat, avand singura personalitate juridica, ea este titulara drepturilor -------------------------^1) Gh. Beleiu, Drept civil roman, Introducere in dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1992, pag. 258 si urm. ^2) S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea si reprezentarea persoanelor fizice in

si

obligatiilor^6

dreptul

R.

P.

Romania,

Editura

Stiintifica,

Bucuresti,

1960,

pag.

22.

^3) I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002, pag. 56. ^4) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All, 1994, pag. 232. ^5) I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanta. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, pag. 280. ^6) Plen Trib. Suprem, dec. nr. X-A din 22 octombrie 1959, Culegere de Decizii 1959, pag. 22 si Culegere de Decizii 1954-1965, pag. 321.

b. cu privire la calitatea de reprezentant Prin reprezentarea judiciara intelegem situatia in care o persoana, numita reprezentant, indeplineste actele procesuale intr-un proces si participa la raporturile procesuale, in numele si pentru o alta persoana, numita reprezentat, care este titularul dreptului litigios. Dupa cum vedem, reprezentarea judiciara uneori facultativa, alteori obligatorie, in procesul civil - nu este o institutie pur procesuala, ci este aplicarea in dreptul procesual, a normelor de drept civil material, din materia reprezentarii, mandatului si capacitatii persoanelor^1 . Reprezentarea judiciara legala are loc in cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu, in cazul persoanelor juridice, precum si in alte imprejurari expres prevazute de lege. Astfel, potrivit legii minorii care nu au implinit varsta de 14 ani vor fi reprezentati in procesul civil de parintii lor, iar in lipsa lor de tutorele desemnat de autoritatea tutelara. In situatia in care o persoana lipsita de capacitate de exercitiu nu are reprezentant legal si exista urgenta, la cererea partii interesate, va fi numit un curator special cu sarcina de a-1 reprezenta pe cel lipsit de capacitate, functia curatorului va inceta

la data desemnarii unui reprezentant legal. Intr-un mod similar se va proceda si in ipoteza constatarii unui conflict de interese intre reprezentant si persoana reprezentata (art. 44 alin. 1 C. proc. civ.). In mod corespunzator se procedeaza si in cazul persoanelor cu capacitate restransa^2 . Reprezentarea judiciara conventionala a persoanelor fizice ia nastere in temeiul unei conventii de mandat, intre partea litiganta si un tert care accepta sa o reprezinte pe aceasta in proces. Reprezentarea judiciara conventionala a persoanelor fizice nu este obligatorie in dreptul nostru, dar ea este intotdeauna posibila^3 . In ce priveste procura - care se poate da numai unei persoane cu capacitate de exercitiu deplina - ea trebuie facuta din punct de vedere al formei prin inscris sub semnatura legalizata (art. 68 alin. 1). Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu da dreptul de a reprezenta pe mandant in justitie (cu exceptia cazurilor in care mandantul locuieste in strainatate sau mandatul este dat unui prepus), fiind deci nevoie ca procura sa prevada expres acest lucru^4 . Asadar, referitor la continutul mandatului judiciar, trebuie sa fie o procura ad litem, adica pentru exercitiul dreptului de chemare in judecata sau reprezentare in judecata^5 (art. 68 alin. l). Mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata, numai daca acest drept i-a fost dat anume. Daca insa cel care a dat procura generala nu are domiciliul si nici resedinta in tara, sau daca procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare in judecata se presupune dat (art. 67 alin. 2 si 3 C. proc. civ.). Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o aratare in aceasta privinta. El poate fi insa restrans numai la anumite acte sau pentru anumita instanta (art. 68 alin. 3). Actele procesuale de dispozitie

(renuntare, achiesare, tranzactie) pot fi facute de mandatar numai in temeiul unei procuri speciale (art. 69 alin. 1 C. proc. civ.) Daca reprezentantul partii in proces (persoana fizica sau juridica) nu face dovada calitatii sale, instanta poate acorda un termen pentru remedierea acestor lipsuri si daca nu au fost inlaturate, cererea va fi anulata (art. 161 C. proc. civ.). Textul acestui articol reglementeaza doua situatii: exceptia lipsei capacitatii de exercitiu si exceptia lipsei de calitate, ceea ce ne intereseaza la tratarea problemei privind sanctiunea in cazul nejustificarii calitatii de reprezentant. Rezulta ca nulitatea nu intervine in mod automat, si deci neacordarea unui termen util pentru inlaturarea neregularitatii va duce la casarea hotararii date cu incalcarea prevederilor art. 161 C. proc. civ^6 . -------------------------^1) I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanta. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, pag. 313. ^2) I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002, pag. 84. ^3) I. Les, Drept procesual civil. Curs universitar, ed. Lumina Lex, 2002, pag. 85. ^4) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All, 1994, pag. 113. ^5) G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. All, 1994, pag. 113, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generala. Judecata la prima instanta. Hotararea, editia a II-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, pag.318. ^6) A se vedea Trib. Supr, completul de judecatori dec. civ. nr. 83/1978, S. Zilberstein, Fr. Deak, Ada Petrescu, C. Birsan, V.M. Ciobanu, L. Mihai, Indreptar interdisciplinar de practica judiciara E.D.P. Bucuresti 1983 pag. 303-304.

Subiectul raportului juridic contraventional

Raspunderea juridica pentru contraventii isi are temeiul in savarsirea cu vinovatie a unei fapte contraventionale. Deoarece numai fapta omului este susceptibila de a fi sursa unui raport juridic de Drept contraventional, se poate spune ca raspunderea contraventionala este tipica pentru persoana fizica^1). Fata de raspunderea persoanei fizice doctrina a aratat ca raspunderea pentru contraventii fiind individuala si personala, in cadrul raportului juridic generat de savarsirea unei contraventii, raspunzatoare nu poate fi decat o persoana fizica, in calitatea sa de persoana particulara, de simplu cetatean. Savarsirea faptei antisociale de catre persoana fizica, in alta calitate, cum ar fi aceea de functionar sau salariat, trebuie sa atraga incidenta altor forme ale raspunderii juridice (disciplinara, administrativa, materiala, penala, dupa caz), potrivit principiului care trebuie impus in opera de legiferare si care cere ca in cazul incalcarii unei dispozitii legale sa se aplice normele si sanctiunile specifice ramurii de drept ale carei dispozitii au fost infrante^2). Pentru ca o persoana fizica sa poata fi subiect al contraventiei, este necesar sa indeplineasca un numar de conditii: a) sa aiba varsta de cel putin 14 ani b) sa fie responsabila c) sa fi avut, in momentul comiterii faptei, libertatea de decizie si actiune a) Conditia de varsta Pentru a putea fi considerat subiect activ al contraventiei, persoana fizica trebuie sa fi implinit 14 ani, ceea ce se deduce per-a-contrario din dispozitiile art. 11 alin. 2 din O.G. 2/2001. Stabilirea unei varste minime este justificata de faptul ca aceasta calitate de subiect al contraventiei presupune aptitudinea psihica a persoanei de a intelege si a-si asuma obligatiile de

comportament

prevazute

de

normele

dreptului,

precum

si

capacitatea de a-si stapani si dirija in mod constient actele de conduita, in raport cu aceste norme^3). Cu toate acestea, subscriem opiniei din doctrina potrivit careia reglementarea in acest sens, oarecum traditionala si nemodificata vreodata in peste o suta de ani, ar trebui supusa unei reevaluari. Evolutia vietii sociale si, mai ales, cazuistica atat penala cat si contraventionala, demonstreaza ca azi intregul complex de probleme educativ - informative, de intelegere a normelor moral juridice privind comportamentul individual si social prezinta alte coordonate. In genere, modul de viata si de manifestare al oamenilor, inclusiv si mai ales al tinerei generatii, aflat sub impactul benefic al cuceririlor stiintifice si dezvoltarii culturii, prin difuzarea si receptarea nestingherita in mediul social a informatiei, precum si extinderea fara precedent a posibilitatilor de comunicare, au creat un alt orizont pentru cunoasterea umana si au impus un alt standard de apreciere a inconduitelor individuale si, corelativ, a reactiei societatii la manifestarile antisociale. Asa fiind, in opinia reprodusa se arata ca in ce priveste raspunderea contraventionala ar trebui examinata posibilitatea reducerii limitei varstei, probabil la 12 ani, de la care se prezuma capacitatea psiho-intelectuala si volitionala a persoanei de a-si dirija intr-un anume mod, legal sau nelegal, propriile fapte^4). b) conditia referitoare la responsabilitate In afara de varsta, o alta conditie referitoare la subiectul contraventiei este responsabilitatea, respectiv totalitatea particularitatilor psihice ale individului care il fac pe acesta capabil sa inteleaga libertatea si necesitatea actiunilor sale, in unitate cu

legile de dezvoltare ale societatii si sa aprecieze consecintele faptelor sale, atunci cand actioneaza contrar acestei unitati^5). Responsabilitatea presupune atat un factor intelectiv care consta in capacitatea persoanei de a intelege ceea ce face, precum si de a distinge intre caracterul periculos al unor fapte si caracterul nepericulos al altora, cat si un factor volitiv, reprezentand puterea psihica a unei persoane de a se conduce si de a fi stapana pe faptele sale, de a le dirija in mod constient^6). Se considera ca persoanele carora le lipsesc asemenea insusiri nu pot fi considerate subiecti ai contraventiei intrucat faptele lor nu oglindesc o pozitie constienta, astfel ca sanctiunea nu ar fi in masura sa le corijeze. Totusi, responsabilitatea este o calitate generala a oamenilor, drept pentru care se prezuma ca aceasta exista la orice persoana. Exceptia - iresponsabilitatea trebuie dovedita si este una din cauzele de exonerare de raspundere contraventionala^7). c) Libertatea de decizie si de actiune Pentru a avea calitatea de subiect al contraventiei, o persoana trebuie sa fi actionat din proprie initiativa in vederea savarsirii unei fapte contraventionale, sa fi luat singura hotararea de a savarsi fapta respectiva, fara sa fi fost constransa in nici un fel de altcineva. Aceasta se deduce din prevederile art. 11 alin. 1 din O.G. 2/2001, care exclude caracterul contraventional in cazul faptelor comise in conditii de constrangere fizica sau morala. Spre exemplu, nu constituie contraventii fapta unui taximetrist care, amenintat fiind de clientul sau cu un cutit, nu respecta semnificatia culorii rosii a semaforului si nu opreste la semnalul regulamentar al agentului de politie, in incercarea persoanei inarmate de a scapa de urmarirea organelor de politie. In mod normal, faptele savarsite de taximetrist reprezinta

contraventii privind circulatia pe drumurile publice, insa in cazul dat el este exonerat de raspunderea contraventionala, fiind constrans sa savarseasca faptele sus mentionate^8). Uneori subiectul contraventiei trebuie sa aiba o anumita calitate, cum ar fi aceea de conducator auto, posesor de arma, gestionar etc. Savarsirea unor fapte de catre persoana care nu are calitatea ceruta de lege nu poate conduce la sanctionarea conform acelui act normativ, ci eventual pe baza altui temei legal, dupa cum se poate intampla ca una si aceeasi fapta sa fie sanctionabila in cazul unor subiecti de drept, dar nesanctionabila in cazul altora. Spre exemplu, anumite acte normative se aplica numai persoanelor juridice, cum a aratat Tribunalul Municipiului Bucuresti intr-o speta^9): "In procesul-verbal de contraventie mentionat se face referire la nesocotirea prevederilor art. 5 din H.G. nr. 352/1991, insa acest act normativ cuprinde dispozitii ce sunt aplicabile doar persoanelor juridice, ca atare nu poate fi luata in considerare drept temei pentru confiscarea sumelor in valuta detinute de intimata. Pe de alta parte, pct. 7 din anexa nr. 1 a Regulamentului privind efectuarea operatiunilor valutare stabileste obligatia ce revine persoanelor fizice care parasesc tara cu sume mai mari de bani decat cele la care sunt indreptatite potrivit normelor legale, de a le depune la organele vamale, insa textul respectiv nu indica nici o sanctiune contraventionala care sa poata fi aplicata de organul constatator in ipoteza incalcarii acestor dispozitii. De aceea, pentru considerentele aratate, tribunalul apreciaza ca prima instanta in mod corect a solutionat procesul prin admiterea plangerii, in conditiile in care fapta descrisa in procesul-

verbal

nu

reprezinta

contraventie".

Exista si categorii de subiecte active cu un regim aparte - este cazul minorilor (care nu raspund contraventional daca nu au implinit 14 ani) si al militarilor - care, chiar daca savarsesc contraventii, nu sunt sanctionati contraventional, ci, conform art. 44 alin. 1 din O.G. 2/2001, procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unitatii din care face parte contravenientul, pentru a i se aplica masuri disciplinare, daca se constata ca acest proces-verbal este intemeiat. O contraventie poate fi comisa nu numai de o singura persoana, ci si de mai multe persoane, in participatie. In caz de coautorat, legea prevede ca sanctiunea se aplica fiecarui contravenient separat. Prin urmare in cazul in care sanctiunea consta in amenda, cuantumul acesteia nu se imparte pe contravenienti, ci fiecare in parte va fi tinut sa raspunda in limitele stabilite de lege^10). In alta ordine de idei, in ceea ce il priveste pe salariat, daca de regula nu poate raspunde contraventional pentru fapte savarsite in timpul serviciului la locul de munca, abordarea unei astfel de raspunderi ar fi, totusi, posibila, in cazul in care conduita inadecvata a salariatului la locul de munca s-ar rasfrange, in mod nociv, in mediul social, afectand interese generale ale societatii sau ale comunitatii. Un astfel de caz este, de exemplu, nerespectarea regulilor de igiena in unitati sau localuri care deservesc populatia, cum ar fi magazinele alimentare sau localurile publice de alimentatie, ori nerespectarea regulilor privind circulatia pe drumurile publice de catre conducatorii auto profesionisti, salariati fie ai unitatilor de stat, fie ai unor unitati apartinand sectorului activitatilor specifice agentilor economici particulari^11).

Avand in vedere pericolul social mai redus al contraventiei, in comparatie sanctionarea cu infractiunea, legislatia au noastra nu la prevede savarsirea persoanelor care participat

contraventiei in calitate de instigatori sau complici. Partea de culpa a persoanei trebuie bine cantarita, pentru a nu se ajunge la o apreciere eronata a complicitatii, asa cum s-a intamplat in situatii in care instanta a aratat^12) ca nu constituie contraventie fapta persoanei de a fi ajutat pe un membru al familiei sale la ridicarea unei constructii - chiar a unei constructii neautorizate, am adauga noi - deoarece aceasta munca poate fi prestata indiferent de calitatea pe care o are, in cadrul sprijinului si ajutorului material, caracteristic relatiilor de familie. In consecinta, prin participatie se intelege contributia efectiva, in mod direct si nemijlocit, la savarsirea contraventiei, iar agentul constatator are sarcina de a cantari cat mai obiectiv contributia fiecarui participant la savarsirea contraventiei si pe cale de consecinta de a aplica fiecaruia sanctiunea corespunzatoare^13).
^1) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, pag. pag. pag. 2000, pag. 276. 12-13. 11. 28-29 ^2) Iulian Poenaru, Raspunderea pentru contraventii, Editura Lumina Lex, 1998, ^3) Alexandru Ticlea, Reglementarea contraventiilor, Editura Lumina Lex, 1998, ^4) Iulian Poenaru, Raspunderea pentru contraventii, Editura Lumina Lex, 1998, ^5) I. Moraru, V. Predescu, Criterii de stabilire a responsabilitatii in expertiza psihiatrica judiciara, Expunere la Conferinta nationala de psihiatrie judiciara, Bucuresti, 1962, citat in Mona M. Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudurache, Contraventia, pag. Institutul European, Iasi, 1997, pag. 13. 174 ^6) Maria Zolyneak, Drept penal, vol. II, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993,

^7) Alexandru Ticlea, Reglementarea contraventiilor, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 2000, pag. 11. 283. ^8) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, ^9) Tribunalul Municipiului Bucuresti, sectia a III-a civila, decizia nr. 629/1995, in Alexandru Ticlea, Reglementarea contraventiilor, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 45-46. ^10) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, 2000, pag. de pag. 12. Drept nr. 1/1966, pag. pag. 277. 34. 157. ^11) Iulian Poenaru, Raspunderea pentru contraventii, Editura Lumina Lex, 1998, ^12) Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1024/1965, in Revista Romana ^13) Alexandru Ticlea, Reglementarea contraventiilor, Editura Lumina Lex, 1998,

Raportul juridic administrativ

Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramura a dreptului public care reglementeaza, concret sau cu valoare de principiu, relatiile sociale din sfera administratiei publice, precum si pe cele de natura conflictuala dintre autoritatile publice sau structuri private, investite cu autoritate publica, pe de o parte, si ce vatamati in drepturile lor prin actele administrative ale acestor autoritati, pe de alta parte^1). Complexitatea administratiei publice si cuprinderea in sfera sa, practic, a tuturor domeniilor de organizare si activitate din viata sociala si economica, impun ca din aplicarea normelor de drept administrativ sa se nasca raporturi juridice foarte diverse. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale, reglementate prin norme juridice, a caror formare, modificare si desfiintare se produce de regula prin interventia unui

fapt juridic si in cadrul carora partile apar ca titulare de drepturi si obligatii a caror realizare este asigurata, la nevoie, de forta de constrangere a statului^2). In cadrul acestei categorii distingem raporturile juridice de dreptul muncii, de drept fiscal, de drept comercial Raporturile de drept administrativ sunt relatii etc. sociale

reglementate de normele dreptului administrativ care se formeaza in legatura cu organizarea, functionarea si activitatea autoritatilor administratiei publice. Ele se nasc, se modifica sau se sting in conditiile prevazute de normele dreptului administrativ. Raportul de drept administrativ este de fapt norma de drept administrativ in actiune, el avandu-si izvorul intr-un act sau fapt de care norma juridica leaga nasterea, modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv^3). Intr-o definitie mai clara, raporturile de drept administrativ sunt tocmai relatiile sociale care au fost reglementate, direct sau indirect, adica prin interventia unor fapte juridice, de catre normele de drept administrativ^4). Deducem asadar ca raporturile de drept administrativ nu se stabilesc numai in activitatea organelor administratiei publice, ci si in domeniul de activitate al altor autoritati publice, cum sunt organele puterii legislative, organele autoritatii judecatoresti ori in domeniul de activitate al unor institutii publice sau de interes public^5). Raportul de drept administrativ, ca orice raport juridic are trei elemente componente: subiecte, obiect, continut. Desigur ca, in cazul raportului de drept administrativ, fiecare din cele trei elemente componente are trasaturi proprii, care il deosebesc de alte raporturi juridice, cu o alta natura - civila, penala etc.,

trasaturi care dau, in cele din urma, o configuratie specifica raporturilor de drept administrativ, in ansamblul lor. a) In privinta subiectelor raporturilor de drept administrativ este de relevat ca cel putin unul din ele trebuie sa fie o autoritate a administratiei publice, un serviciu public care actioneaza din imputernicirea acestei autoritati, ori un functionar public aflat in exercitiul functiei pe care o detine. Celalalt subiect al raportului de drept administrativ poate fi o autoritate a administratiei publice sau un functionar public (aflat in exercitiul functiunii), o alta autoritate publica, din sfera altei puteri, sau un particular (persoana fizica sau juridica)^6). Cel putin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ este un organ al administratiei publice, iar ceea ce constituie elementul comun in marea varietate a raporturilor de drept administrativ este competenta cu care sunt investite organele administratiei publice. Competenta organelor administratiei publice este constituita din ansamblul atributiilor publice conferite de lege pentru a actiona pe baza si in executarea legii, efectuand acte administrative, operatii administrative si/sau simple operatii materiale. Competenta este o categorie de baza pentru dreptul administrativ si in jurul acestei categorii se construieste intregul drept administrativ. Categoria juridica de competenta confera nu numai dreptul, dar impune si obligatia ca organele administratiei publice sa exercite atributiile care le-au fost stabilite prin lege^7). Vom insista asupra faptului ca subiect al raporturilor de drept administrativ poate fi si un serviciu public care actioneaza din imputernicirea acestei autoritati. Practica judiciara a remarcat aceasta din urma precizare: astfel, intr-o interesanta cauza, reclamantul a atacat la instanta de

contencios administrativ refuzul Uniunii Avocatilor din Romania si a Baroului de Avocati de a-l reprimi in profesia de avocat. Prima instanta a respins actiunea motivandu-si solutia printre altele prin faptul ca paratele "nu sunt organe ale administratiei de stat ...si prin urmare, actele lor, inclusiv refuzul de a primi o persoana in avocatura, nu sunt acte administrative." Curtea Suprema considera ca recursul declarat de reclamant este intemeiat. In ceea ce priveste motivarea de mai sus, Curtea Suprema de Justitie este de parere ca acte administrative nu sunt numai actele juridice efectuate de organele administratiei de stat ci si acele acte juridice efectuate de autoritati care, "chiar daca nu sunt intotdeauna de stat, sunt investite prin lege sa indeplineasca functiuni administrative..."^8). In notiunea de "autoritate a administratiei publice" vom include trei mare categorii de "autoritati": 1. organe ale administratiei de stat (Presedintele Romaniei, Guvern, acestora, 2. organe ale autonomiei locale (Consiliul judetean, Consiliul local, Primar si structuri subordonate acestora), 3. organisme neguvernamentale (barouri, asociatii, societati, institute, academii, universitati etc.), autorizate prin lege sau de un organ guvernamental, in baza legii, sa presteze servicii publice, in regim de putere publica (stabilimente de utilitate publica)^9). Mergand pe aceeasi linie de gandire, instanta suprema sectia de contencios administrativ, iar nu sectia civila - a respins o actiune in care reclamantul, persoana fizica, a solicitat instantei de contencios administrativ obligarea Casei de Asigurari a ministere, prefecturi etc.) si structuri subordonate

Avocatilor la plata indemnizatiei speciale acordate, de sus-numita casa de asigurari a avocatilor, pensionarilor^10). Decizia a fost criticata in doctrina, pe considerentul ca din moment ce nici Uniunea Avocatilor din Romania nu este o autoritate publica si deci nu poate adopta/emite acte administrative - de drept administrativ a caror legalitate sa poata fi controlata de catre instantele de contencios administrativ, consideram ca nici Casa de Asigurari a Avocatilor nu este o autoritate publica si nu poate adopta/emite acte administrative de drept administrativ care sa poata fi atacate la instantele judecatoresti de contencios administrativ. Eventualele litigii dintre asigurati si Casa de Asigurari a Avocatilor, daca statutul acesteia nu prevede un mod de solutionare, sunt de competenta instantelor judecatoresti de drept comun si nu a unor instante specializate, cum sunt sectiile de contencios administrativ de la tribunale, curti de apel si a Curtii Supreme de Justitie^11). Contrar opiniei de mai sus, consideram, in Constitutiei si a Legii 554/2004, ca pot fi atacate la instantele de contencios administrativ inclusiv actele administrative ale puterii judecatoresti. Nu ne referim la activitatea jurisdictionala infaptuita de instantele judecatoresti, ci la acele activitati care intrunesc toate caracteristicile activitatii executive. Astfel de situatii apar atunci cand se organizeaza concursuri pentru ocuparea unor functii auxiliare (grefier, paznic, etc.) in aceste cazuri refuzul inscrierii la concurs poate face obiectul unei actiuni in contencios administrativ^12). Asadar, nu este necesar ca actul cenzurabil de catre instanta de contencios administrativ sa provina de la un organ al administratiei de stat, ci el sa fie emis de o autoritate cuprinsa in

reteaua de structuri organizata de stat pentru indeplinirea unor nevoi sociale. Din acest punct de vedere Uniunea Avocatilor din Romania este forma organizatorica prin care statul asigura cadrul juridic de exercitare a profesiei de avocat care contribuie la realizarea ordinii de drept si mentinerea starii de legalitate^13). Un alt exemplu: si institutiile de invatamant superior particulare, care functioneaza legal, desfasoara o activitate de interes public pe baza legii si exercita atributii delegate de stat si pot fi autoare ale unor acte administrative de autoritate. Diplomele emise sau refuzul de a emite astfel de diplome pot fi considerate acte administrative de autoritate care fac obiectul actiunii in contencios administrativ^14). La fel se prezinta situatia in cazul Colegiului Medicilor din Romania^15) b) Obiectul raporturilor de drept administrativ il constituie acele actiuni sau inactiuni, ori fapte materiale care se realizeaza in sfera administratiei publice. Ele sunt, prin natura lor, foarte numeroase si diverse. Important este ca de acestea norma juridica sa lege nasterea, modificarea ori stingerea unor drepturi si obligatii in sfera administratiei publice^16). Obiectul raportului de drept administrativ difera in raport cu domeniul de activitate in care acesta ia nastere, de la domeniul privind ordinea publica pana la domeniul privind sanatatea, ori de la domeniul privind siguranta nationala pana la domeniul educatiei si cercetarii^17). Practic, in cadrul formelor concrete de realizare a activitatii administratiei publice se pot distinge doua mari categorii. O prima categorie o formeaza formele concrete producatoare de efecte juridice. Acestea sunt actele administrative - principala forma de realizare a activitatii executive, ca principalul mijloc prin care se procedeaza la organizarea executarii si executarea in concret a

actelor normative^18) - contractele administrative, actele civile, actele de drept al muncii si faptele juridice materiale. A doua categorie o formeaza formele de activitate care nu produc efecte juridice proprii. In aceasta categorie se incadreaza operatiunile tehnico-administrative si actele exclusiv politice ale organelor administrative^19). c) Continutul raporturilor de drept administrativ il formeaza drepturile si obligatiile partilor. Ne vom opri in acest moment la caracteristica generata de faptul ca raporturile de drept administrativ se fundamenteaza pe principiul inegalitatii partilor indiferent daca aceste raporturi se stabilesc intre autoritatile administratiei publice, sau intre acestea si particulari (persoane fizice sau juridice)^20). Principiul inegalitatii partilor in cadrul contractelor administrative reclama o serie de precizari, cata vreme actele administrative nu sunt numai acte de autoritate - asadar care se impun prin vointa unilaterala a organului administratiei publice - ci si acte de gestiune a patrimoniului public sau privat al statului si/sau al colectivitatii locale. In activitatea pe care o desfasoara, autoritatile administratiei publice locale adopta acte juridice de autoritate si incheie acte juridice de gestiune. Astfel, potrivit art. 81 alin. (2) lit.) lit. g) din Legea nr. 215/2001 republicata, consiliul local hotaraste asupra concesionarii sau inchirierii bunurilor proprietate publica a comunei sau orasului, precum si a serviciilor publice de interes local, aceleasi atributii fiind prevazute si pentru consiliul judetean in art. 91 alin. 4 lit. a) din aceeasi lege. Retinem ca in exercitarea atributiilor de drept privat, autoritatile publice reprezentative ale statului si ale unitatilor administrativ-teritoriale nu mai emit acte de autoritate, in mod

unilateral, prin care sa-si impuna neconditionat vointa lor, ci vor incheia anumite acte juridice care sa asigure atat realizarea interesului public, general, al statului sau al unitatii administrativteritoriale, dupa caz, cat si al celui cu care incheie actul, al particularului, care poate fi persoana fizica sau persoana juridica. Aceste acte juridice au cel mai divers obiect: achizitionarea sau vanzarea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrari, concesionarea ori inchirierea de bunuri. Actele juridice de aceasta natura sunt insa diferite, dupa cum bunurile ce le constituie obiectul material fac parte din domeniul public sau din cel privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriala, astfel cum acesta a fost delimitat prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia. Ca atare, in gestionarea si administrarea acestora autoritatile publice reprezentative ale statului sau cele ale unitatilor administrativteritoriale se vor comporta ca orice particular, incheind acte juridice prevazute de dreptul comun - civile, comerciale etc. - acte in care nu vor avea o pozitie privilegiata, ci vor sta pe picior de egalitate cu celalalt partener cu care, de comun acord, au incheiat actele^21). Asa fiind, ar trebui ca in astfel de raporturi organul administratiei publice locale sa se afle intr-o pozitie de egalitate juridica fata de cocontractant, asa cum este in general cazul raporturilor de drept civil, unde nici una dintre parti nu se subordoneaza celeilalte^22). Fiind un act juridic incheiat intre doua parti - un serviciu public si un particular - actul administrativ de gestiune are figura juridica a unui contract, dar, spre deosebire de contractele de drept civil si de drept comercial, care sunt guvernate de principiul

egalitatii partilor, in cazul acestor contracte (acte administrative de gestiune), partile nu sunt egale^23). Potrivit sistemului constitutional si legal actual, identificam urmatoarele categorii de raporturi de drept administrativ:
a)

raporturi de subordonare

Acest gen de raporturi juridice administrative este intrinsec sistemului administratiei publice, constituind coloana vertebrala care asigura coerenta si perenitatea acestuia. In cadrul acestor raporturi, subiectele participante nu se gasesc in pozitie de egalitate juridica, ele aflandu-se in cadrul unei ierarhii administrative, in care subiectul activ este titularul unei competente pe care o exercita ca pe o autoritate ierarhic superioara fata de celalalt subiect. In cazul raporturilor de subordonare ierarhica, subiectul de drept activ, care are calitatea de autoritate ierarhic superioara, are prerogativele de conducere, indrumare si control asupra activitatii subiectelor de drept subordonate^42). Trasaturi specifice^43): 1. sunt raporturi de subordonare a unui subiect fata de celalalt, mai exact, subiectul care este purtator al autoritatii publice are o pozitie supraordonata, fie in baza autoritatii ierarhice, fie a prerogativelor de putere, pentru realizarea interesului public, astfel ca dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect, 2. nasterea si realizarea lor sunt determinate fie de vointa legiuitorului, fie de vointa unilaterala a subiectului supraordonat, 3. realizarea lor constituie o obligatie juridica pentru organul supraordonat, (exemplu: raporturile dintre Guvern si prefect). Art. 11 din O.U.G. nr. 63 din 2003, privind organizarea si functionarea Ministerului Administratiei si Internelor prevede ca in domeniul

administratiei

publice,

institutiile

publice

si

organele

de

specialitate ale administratiei publice centrale din subordinea Ministerului Administratiei si Internelor sunt: Institutul National de Administratie, pentru Oficiul National de Cadastru, a Legii Geodezie nr. si Cartografie, Agentia Nationala a Functionarilor Publici, Autoritatea urmarirea aplicarii unitare 10/2001, Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta, Inspectoratul National pentru Evidenta Persoanelor, Directia Generala de Pasapoarte, Arhivele Nationale. b) raporturi de colaborare In cadrul acestei categorii de raporturi, subiectele de drept participante sunt pe picior de egalitate si apar atunci cand doua autoritati ale administratiei publice actioneaza, impreuna, exercitandu-si fiecare competenta in activitatea de aplicare a legii, precum sunt relatiile care apar, spre exemplu, intre un minister care este initiatorul unei hotarari a Guvernului si ministerele care avizeaza un astfel de act administrativ^44). Trasaturi specifice^45): 1. sunt raporturi in care subiectul purtator al autoritatii publice colaboreaza de pe o pozitie egala. in spiritul dispozitiilor legale, cu celalalt subiect al raportului administrativ (care poate fi, sau nu, purtator al autoritatii publice), la realizarea sarcinilor administratiei de stat dintr-un anumit domeniu de activitate sau, dupa caz, la adoptarea unei decizii administrative, 2. nasterea si realizarea lor concreta sunt determinate de manifestarea vointei ambelor subiecte, 3. conditiile manifestarii vointei ambelor subiecte sunt prevazute expres de lege. Exemple: - potrivit art. 63 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 a administratiei

publice locale republicata, pentru exercitarea corespunzatoare a atributiilor, primarul colaboreaza cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale din unitatile administrativteritoriale, precum si cu consiliul judetean. in ce priveste raportul dintre Presedinte si Guvern, cei doi sefi ai executivului, art. 86 din Constitutie prevede ca Presedintele Romaniei poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita. Art. 87 alin. (1) din Constitutie stabileste ca Presedintele Romaniei poate lua parte la sedintele Guvernului in care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea primului-ministru, in alte situatii. Art. 14 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind Organizarea Ministerului Administratiei si Internelor prevede la punctul 8 ca acest minister, in colaborare cu autoritatile administratiei publice locale, elaboreaza si monitorizeaza strategii si programe de dezvoltare a infrastructurii urbane si a serviciilor de gospodarire comunala si acorda sprijin pentru realizarea unor proiecte de parteneriat public-privat. c) Raporturile juridice administrative de participare Aceasta categorie de raporturi ia nastere in cazul relatiilor in cadrul carora titularii unor competente participa la realizarea unor sarcini care revin organelor administratiei publice, precum sunt, spre exemplu, raporturile care se stabilesc intre organe ale administratiei publice centrale si organe ale administratiei publice locale. Caracteristic tuturor acestor categorii de raporturi juridice administrative este faptul ca ele se nasc si se consuma in cadrul

sistemului

administratiei

publice^46).

d) raporturi de coordonare Exemple. Art. 122 din Legea fundamentala califica consiliul judetean ca autoritate a administratiei de publice pentru coordonarea judetean. activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice interes Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 republicata prevede in art. 112 alin. 3, ca administratorul public poate indeplini, in baza unui contract de management, incheiat in acest sens cu primarul sau cu presedintele consiliului judetean, atributii de sau coordonare a aparatului de specialitate al consiliului judetean. local/consiliului judetean sau a serviciilor publice de interes local Potrivit art. 104 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 republicata, in exercitarea atributiilor prevazute la alin. (1) lit. e) (atributii privind serviciile publice de interes judetean), presedintele consiliului judetean coordoneaza realizarea serviciilor publice si de utilitate publica de interes judetean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului judetean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice si de utilitate publica de interes judetean, coordoneaza si controleaza organismele prestatoare de servicii publice si de utilitate publica de interes judetean infiintate de consiliul judetean si subordonate acestuia, coordoneaza si controleaza realizarea activitatilor de investitii si reabilitare a infrastructurii judetene. Potrivit art. 63 alin. 5 lit. a) din Legea nr. 215/2001 republicata, primarul coordoneaza realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin intermediul aparatului de specialitate

sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice si de utilitate publica de interes local. Potrivit art.3 alin. (1) punctul a" din H.G. nr. 243/2006 privind organizarea si functionarea Ministerului Integrarii Europene, acesta participa impreuna cu Ministerul Afacerilor Externe la coordonarea relatiile ministerelor si ale altor organe de specialitate ale administratiei publice centrale romane cu institutiile Uniunii Europene si cu statele membre ale acesteia, in procesul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana". e) raporturi si Guvern). Tutela administrativa reprezinta totalitatea mijloacelor prin intermediul carora organele centrale supravegheaza respectarea legalitatii de catre organele din teritoriu. Distinctia intre puterea ierarhica si tutela consta in aceea ca, daca prima reprezinta un drept firesc al superiorului, puterea de tutela trebuie sa fie expres prevazuta de lege, in timp ce superiorul ierarhic dispune de plin drept de puterile pe care le stim (puterea de instructie, de anulare si de reformare), autoritatea de tutela nu detine decat puterile cu care a fost expres investita prin lege, sau regulament^47).
1) Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat, vol. I, Editura All-Beck, 2001, pag. 121. ^2) Ioan Santai, Introducere in studiul Dreptului, Sibiu, 1994, pag. 74. ^3) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, 2000, pag. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2005, pag. 43. 144-145. pag. 40. ^4) Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat, vol. I, Editura All-Beck, 2001, ^5) Emanuel Albu, Drept administrativ si stiinta administratiei. Partea I, Editura

de

tutela

administrativa

(raporturi

intre

autoritatile autonomiei locale, inclusiv la nivelul judetului

^6) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, 2000, Fundatiei Romania de pag. maine, Bucuresti, 2005, pag. 41. 41. ^7) Emanuel Albu, Drept administrativ si stiinta administratiei. Partea I, Editura ^8) Curtea Suprema de Justitie, Sectia de contencios administrativ, decizia nr. 227 din 22 iunie 1992, in Probleme de drept din deciziile Curtii Supreme de Justitie pag. (1990-1992), Editura Orizonturi, Bucuresti, 1993, pag. 556 525. ^9) Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat, vol. II, Editura All-Beck, 2002, ^10) Curtea Suprema de Justitie, Sectia Contencios administrativ, decizia nr. 2012/1997, in Valentin I. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura AllBeck, 1998, Servo-Sat, Arad, 1998, pag. 1998, pag. pag. 468. 468. 95. ^11) Valentin I. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura All-Beck, ^12) Eugen Popa, Pantelimon Cioia, Elemente de Drept administrativ, Editura ^13) Ilie Iovanas, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, pag. 134. ^14) Eugen Popa, Pantelimon Cioia, Elemente de Drept administrativ, Editura Servo-Sat, medic, 2000, Fundatiei Servo-Sat, Romania Arad, de in Arad, Revista Dreptul pag. maine, 1998, Bucuresti, 2005, pag. 1998, nr. 2/1998, pag. pag. 96. 37-42. 41. pag. 6 ^15) Pentru dezvoltari: E. Popa, Regimul juridic al exercitarii profesiunii de ^16) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, ^17) Emanuel Albu, Drept administrativ si stiinta administratiei. Partea I, Editura ^18) Eugen Popa, Pantelimon Cioia, Elemente de Drept administrativ, Editura ^19) Ilie Iovanas, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, pag. 9 ^20) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, 2000, 2000, pag. 1998, pag. pag. pag. 43. 194. 27. 134. ^21) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, ^22) Gh. Beleiu, Drept civil roman, Casa de Editura si Presa "Sansa" SRL, 1994, ^23) Valentin I. Prisacaru, Contenciosul administrativ roman, Editura All-Beck,

^24) Mircea Preda, Drept administrativ - Partea generala, Editura Lumina Lex, 2000, de pag. "Sansa" pag. p. Editura 1939, adnotat, Romane, pag. ed. National, vol. II 1936, , Bucuresti, I, vol. 1997, pag. II, II, pag. pag. SRL, Bucuresti, 1997, pag. Drept administrativ, Editura pag. Servo-Sat, Arad, 1998, pag. 196. 48. 109. 160. 113. 23. 150. 124. 18. 171. 114-115. ^25) Pe larg, cu comentarii, a se vedea Eugen Popa, Pantelimon Cioia, Elemente ^26) Anton Trailescu, Actele administratiei publice locale, Editura All-Beck, 2002, ^27) Sanda Ghimpu, Alex. Ticlea, Dreptul muncii, Casa de Editura si Presa ^28) Anton Trailescu, Actele administratiei publice locale, Editura All-Beck, 2002, ^29) A se vedea si D. Clocotici, Actele si faptele de comert, in Dreptul nr. 7/1995, ^30) Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, ^31) Curtea de Casatie III, dec. 570 din 3 martie 1939, Pandectele Romane, ^32) Tribunalul com. Ilfov, 15 II, 1891, Eftimie Antonescu, Codul comercial ^33) Curtea de Apel Craiova, dec. com. 38 din 21 noiembrie 1935, Pandectele ^34) Anton Trailescu, Actele administratiei publice locale, Editura All-Beck, 2002, ^35) Ilie Iovanas, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, pag. 75-76. ^36) Anton Trailescu, Actele administratiei publice locale, Editura All-Beck, 2002, pag. 316. ^38) C. Statescu, C. Barsan, Teoria generala a obligatiilor, Editura All, 1994, pag. 84-85. ^39) Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat, vol. II, Editura All-Beck, 2002, pag. pag. 115. 111. ^40) Anton Trailescu, Actele administratiei publice locale, Editura All-Beck, 2002, ^41) Ilie Iovanas, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, pag. 75-76. ^42) Emanuel Albu, Drept administrativ si stiinta administratiei. Partea I, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2005, pag. 44. 111. ^37) C. Statescu, C. Barsan, Teoria generala a obligatiilor, Editura All, 1994, pag.

^43) Mariana Stancu-Tipisca, Drept administrativ, Editura Fundatiei Romania de maine, Fundatiei maine, Fundatiei Bucuresti, Romania de maine, 2006, Bucuresti, 2006, maine, Bucuresti, pag. 2005, pag. 2005, pag. pag. 34. 45. 34. 45. ^44) Emanuel Albu, Drept administrativ si stiinta administratiei. Partea I, Editura ^45) Mariana Stancu-Tipisca, Drept administrativ, Editura Fundatiei Romania de Bucuresti, Romania de ^46) Emanuel Albu, Drept administrativ si stiinta administratiei. Partea I, Editura ^47) Mariana Stancu-Tipisca, Drept administrativ, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2006, pag. 34-35. Subiectii raportului juridic penal

Expresia "subiectii infractiunii" se refera la doua categorii de persoane, distincte, care pot avea aceasta calitate. Este vorba de subiecti activi si subiecti pasivi, respectiv de acele persoane care fie savarsesc infractiunea fie sufera de pe urma ei1. Subiectul activ al infractiunii este persoana fizica sau juridica ce savarseste infractiunea in mod nemijlocit, in calitate de autor sau coautor sau care participa la savarsirea acesteia in calitate de instigator sau complice. Cel care savarseste infractiunea se mai numeste si infractor. In mai multe reglementari din Codul penal, cum ar fi de exemplu art. 4, 6, 46, 48, 49, 51 etc. se vorbeste de faptuitor. Cele doua notiuni nu sunt identice pentru ca nici infractiunea nu este acelasi lucru cu fapta prevazuta de legea penala^1). Infractiunea pentru a fi considerata ca atare trebuie sa cumuleze cele trei trasaturi inscrise in art. 17 alin. 1, in timp ce fapta prevazuta de legea penala poate sa fie savarsita si fara vinovatie, ca de exemplu in ipotezele de la art. 46 (constrangerea fizica sau constrangerea morala), art. 48 (iresponsabilitatea) art.
Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2006, pag. 82
1

49 (betia), art. 51 (eroarea de fapt) sau sa nu prezinte gradul de pericol social al unei infractiuni (art. 18^1). Pentru ca o persoana fizica sa fie subiect activ al unei infractiuni trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: a) Conditia de varsta Subiect activ al infractiunii nu poate fi decat persoana fizica ce a implinit varsta de 14 ani. Potrivit art. 99 C.pen. minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal. Pana la aceasta varsta nu exista raspundere penala, fiindca persoana nu a ajuns la acel grad de dezvoltare fizica si psihica si nu are nici suficienta experienta sociala care sa-i permita intelegerea caracterului periculos al urmarilor actiunii (inactiunii) sale in sensul legii penale, deci nu are discernamant. Prezumtia inexistentei discernamantului, a responsabilitatii din punct de vedere penal este absoluta fiindca in nici o imprejurare nu se va putea dovedi contrariul, existenta acestuia^2). Din punct de vedere juridic, prin discernamant se intelege capacitatea minorului de a-si da seama de caracterul socialmente periculos al faptei si de la a-si manifesta constient vointa, capacitatea, raportata fapta concreta savarsita^3).

Anumite forme precoce ale delincventei juvenile, cu un grad sporit de pericol social, intr-o societate tot mai informatizata, care contribuie la o maturizare mai rapida a minorului, constituie argumente convingatoare pentru coborarea acestei limite de varsta. Legiuitorul a preferat sa ramana consecvent in stabilirea limitei de varsta pana la care minorul este considerat ca nu are discernamant, realizand o corelare sistematica cu prevederile legii civile referitoare la limita de varsta pana la care minorul nu are capacitate civila de exercitiu, justificat tot de lipsa discernamantului^4).

Minorul intre 14 si 16 ani va putea fi subiect activ al infractiunii daca are discernamant, idee ce se desprinde din art. 99 alin. 2 C.pen. Este vorba de o prezumtie relativa care poate fi inlaturata prin proba contrarie, adica va exista raspundere numai in masura in care se dovedeste existenta discernamantului^5). In literatura juridica s-a subliniat ca in acest caz raspunderea minorului este exceptionala si conditionata de o limita de varsta si de existenta discernamantului^6). Conform art. 99 alin. 3, minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal potrivit legii. Si aici este vorba de o prezumtie relativa, putand fi rasturnata prin proba contrarie, dar invers decat in ipoteza de mai sus, adica nu va raspunde penal daca se dovedeste ca nu are discernamant. Discernamantul trebuie stabilit in raport cu fapta comisa si nu la modul general, aceasta pentru ca raspunderea penala intervine sau nu, in functie de existenta sau inexistenta lui, pentru acea fapta si nu pentru intregul comportament^7). Discernamantul fiind o calitate juridica individuala nu trebuie stabilit in general, ci, daca el exista, la un minor care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. El poate aparea treptat sau uneori brusc, ca urmare a unor maturizari de moment. Stabilirea aparitiei discernamantului cu care s-a actionat la savarsirea unei infractiuni are o importanta practica deosebita, deoarece pot exista cazuri cand in momentul comiterii faptei minorul sa nu fi actionat cu discernamant, in schimb ulterior sa se constate cu certitudine existenta discernamantului. Pentru aceasta este necesar ca organelejudiciare sa manifeste multa atentie pentru identificarea cu precizie a momentului aparitiei discernamantului, in vederea luarii celor mai juste masuri de indreptare, corijare a minorului^8).

In practica expertizei medico-legale psihiatrice se opereaza cu o evaluare a existentei discernamantului pe trei trepte de structurare^9): - discernamant integru, ce reflecta starea de normalitate psiho-fizica a individului, - discernamant limitat sau mult diminuat, stare ce reflecta o calitate afectata a functiilor intelectiv-cognitive si etico-morale, datorita insuficientei maturizari a individului, dar care nu afecteaza responsabilitatea lui, insa poate fi apreciata ca o circumstanta atenuanta judiciara, discernamant abolit, stare ce echivaleaza cu iresponsabilitatea. La stabilirea discernamantului pot fi avute in vedere si unele date ce rezulta din comiterea faptei, cum ar fi: modul cum a fost savarsita fapta, mijloacele intrebuintate pentru executarea ei, imprejurarile de care s-a folosit in comiterea faptei etc.^10. b) Responsabilitatea Legea nu defineste notiunea de responsabilitate, deoarece, de la implinirea varstei de 16 ani, responsabilitatea este starea normala a persoanei. Notiunea de iresponsabilitate rezulta indirect din prevederile art. 48 C.pen. care arata ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca este savarsita de o persoana iresponsabila. Din continutul acestui text rezulta ca iresponsabilitatea este o stare a persoanei care, din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze, in momentul savarsirii faptei, nu si-a putut da seama de actiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele^11). Iresponsabilitatea (de exemplu alienatia mintala) fiind exceptie, trebuie sa fie dovedita. Asa spre pilda, in cazul in care datorita faptului ca in momentul comiterii faptei periculoase, o

persoana se afla in stare de iresponsabilitate deoarece suferea de schizofrenie, spre a fi exonerata de raspundere penala, fapta neavand caracter penal, trebuie sa se dovedeasca aceasta stare pe baza unor concluzii care sa rezulte dintr-o expertiza psihiatrica sau din alte imprejurari^12). Responsabilitatea este definita ca fiind capacitatea psihica a persoanei fizice de a-si da seama de sensul, valoarea si urmarile faptelor sale, precum si de a-si determina si dirija in mod liber vointa in raport cu acestea. Responsabilitatea are doua componente: intelectul, respectiv capacitatea individului de a-si da seama de fapta si de urmarile ei si vointa, respectiv capacitatea de a fi stapan pe fapta si de a o savarsi absolut constient^13). Dupa cum s-a arata in practica judiciara, in cazul in care prin raportul de expertiza medico-legala psihiatrica se conchide ca la data savarsirii faptei inculpatul avea discernamantul mult diminuat, dar nu abolit, achitarea lui in temeiul art. 48 C.pen. este gresita. Daca intr-un atare caz exista instanta indoieli cu privire sa la responsabilitatea inculpatului, trebuie dispuna

efectuarea unei noi expertize psihiatrice si avizarea de comisia competenta a actelor medico-legale. Astfel, intr-un caz, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, prin sentinta penala nr. 2269 din 26 septembrie 2002, a condamnat pe inculpatul T.N. pentru savarsirea infractiunilor de ultraj prevazuta in art. 239 alin. (1) si (4) si de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice prevazuta in art. 321 alin. (1) C.pen. Instanta a retinut ca, la 16 martie 2002, inculpatul a insultat trei politisti aflati in exercitiul atributiilor de serviciu si a comis acte si gesturi prin care a adus atingere bunelor moravuri.

Tribunalul Bucuresti, sectia I penala, prin decizia nr. 339 din 23 februarie 2004, a admis apelul declarat de procuror, a desfiintat in parte sentinta, a schimbat incadrarea juridica si a aplicat alte pedepse. Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, prin decizia nr. 889 din 13 mai 2004, cu opinia separata a unui judecator, a admis recursul declarat de inculpat si, in baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. si art. 48 C.pen., a achitat pe inculpat. In baza art. 114 C. pen. a dispus luarea fata de inculpat a masurii de siguranta a internarii medicale. Instanta de recurs a retinut ca, in speta, caracterul penal al faptei este inlaturat datorita iresponsabilitatii, potrivit raportului de expertiza medico-legala psihiatrica inculpatul avand discernamantul mult diminuat in raport cu faptele pentru care este cercetat, s-a recomandat aplicarea masurii de siguranta a obligarii la tratament medical. Recursul in anulare declarat in cauza este fondat. Potrivit actelor medicale de la dosar, la data savarsirii infractiunilor inculpatul nu avea discernamantul abolit, ci prezenta tulburari de personalitate de tip paranoid cu decompensari afective si discernamantul mult diminuat. Discernamantul inculpatului nefiind abolit, eronat instanta de recurs a facut aplicarea art. 48 C.pen. si a dispus achitarea. Existand indoiala cu privire la responsabilitatea inculpatului, instanta trebuia sa dispuna efectuarea unei noi expertize medicolegale psihiatrice, conform art. 125 C.proc.pen., ori sa solicite avizul Comisiei de avizare si control al actelor medico-legale, potrivit art. 24 si 25 din O.U.G. nr. 1/2000 privitoare la organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicina legala.

Pentru acest motiv recursul in anulare a fost admis si s-a trimis cauza Curtii de Apel Bucuresti lipsa spre rejudecarea adica recursului^14). Lipsa responsabilitatii semnifica vinovatiei, faptuitorul nu poate fi subiect activ al infractiunii. De altfel, potrivit art. 31, iresponsabilitatea cauzata de alienatie mintala face ca fapta prevazuta de legea penala sa nu constituie infractiune^15). Pentru existenta responsabilitatii ca o conditie a subiectului infractiunii, este necesar sa se constate daca ea a existat ca atare, in momentul in care s-a comis infractiunea de catre persoana fizica respectiva. Daca dupa acest moment persoana respectiva inceteaza sa mai fie responsabila, ea urmeaza totusi sa fie pedepsita, dupa ce starea de iresponsabilitate inceteaza, luandu-se desigur masurile corespunzatoare pentru tratament medical. In cazul cand starea de iresponsabilitate intervine dupa condamnarea definitiva, ea va fi internata in spital pentru tratament medical pana la insanatosire, urmand ca timpul scurs cu ocazia internarii medicale sa i se socoteasca in durata pedepsei^16). In cazul infractiunilor continue, continuate sau de obicei incepute inainte de implinirea varstei de 14 ani, dar a caror activitate se epuizeaza dupa implinirea varstei de 14 ani, dar inainte de implinirea varstei de 16 ani, minorul va raspunde numai daca a actionat cu discernamant, iar daca le-a continuat si in timpul cand a devenit major, va raspunde pentru acestea^17). Atunci cand apar indicii ca o persoana ce a savarsit o fapta prevazuta de legea penala este iresponsabila, organele judiciare au obligatia de a lua toate masurile spre a stabili daca nu cumva facultatile sale psihice sunt alterate de vreo boala. Acest lucru se

impune in virtutea legii (art. 117 alin. 1 C.pr.pen.), dar si a utilitatii practice pentru asigurarea legalitatii, deoarece unii infractori cauta sa scape de raspundere penala incercand sa simuleze stari de iresponsabilitate^18). C) Libertatea de vointa si actiune Libertatea de vointa si actiune presupune ca individul sa actioneze in conformitate cu vointa lui, care sa nu fie alterata de niciun fel de constrangere. Daca fapta este comisa in urma unei constrangeri fizice sau morale (psihice) ea nu constituie infractiune pentru ca in temeiul art. 46 C.pen. acestea sunt cauze care inlatura caracterul penal al faptei, lipsind vinovatia. Aceasta conditie presupune ca persoana respectiva sa fi avut posibilitatea de a decide in mod liber asupra comiterii actiuniiinactiunii prohibite de legea penala si, totodata, sa fi avut libertatea de a actiona in raport de hotararea luata. Iata deci ca nu este suficient ca o persoana fizica sa posede insusirile psihice de inteligenta si vointa, pentru a fi subiect al infractiunii si al raspunderii penale, ci mai este necesara si libertatea sa deplina de a le folosi. In cazul cand o persoana a fost constransa de o forta din afara, fizic sau psihic, sa comita o fapta prevazuta de legea penala, constrangere careia nu i-a putut rezista, fapta nu poate fi infractiune, lipsindu-i vinovatia si implicit calitatea de subiect activ pentru persoana respectiva. De altfel, in art. 46 C.pen. sunt reglementate constrangerea fizica si morala, cauze care inlatura caracterul penal al faptei, ce duc implicit si la exonerarea de raspundere penala pentru persoanele aflate in atare situatii^19). De regula, majoritatea infractiunilor pot fi comise de orice persoana fizica ce indeplineste conditiile de mai sus (varsta,

responsabilitate, libertate de vointa si actiune) si care sunt cunoscute sub denumirea de conditii generale pentru existenta subiectului activ al infractiuni?^20). Majoritatea infractiunilor in forma lor de baza (tip) pot fi comise de orice persoana care intruneste conditiile aratate mai sus. Insa uneori, pentru realizarea infractiunii in aceasta forma, subiectul trebuie sa indeplineasca pe langa aceste conditii si altele prevazute expres in norma de incriminare. Acestea pot fi legate de profesie (militar, functionar, medic, organ juridiciar), de cetatenie (cetatean roman sau strain), de calitate si loc (apatrid care domiciliaza la noi in tara) etc. De exemplu, tradarea consta in fapta cetateanului roman sau a persoanei tara cetatenie domiciliata pe teritoriul statului roman care... (art. 155, C.pen.) etc. Deoarece se pretinde ca persoana infractorului sa aiba o anumita calitate pentru a putea savarsi infractiunile respective ca autor sau coautor, el este considerat subiect activ special in raport cu subiectul activ general. Calitatea de subiect activ special atrage, uneori, realizarea continutului agravat (calificat) al infractiunii de baza. De exemplu, sustragerea sau distrugerea de inscrisuri de catre un functionar public in exercitiul atributiilor de serviciu (art. 242, alin. 3, C.pen.)^21). In toate aceste cazuri, cand legea cere pentru subiectul activ o anumita calitate, vorbim de subiect activ calificat, calitate care daca lipseste, fapta nu poate fi considerata ca fiind acea infractiune. Aceasta calitate este ceruta de lege numai pentru autor si ea trebuie sa existe in momentul comiterii infractiunii respective^22).

Tot ca subiect activ al infractiunii poate sa fie si o persoana juridica, imprejurare care reiese din art. 191 C.pen., unde sunt reglementate conditiile raspunderii penale a persoanelor juridice. Pentru ca o persoana juridica sa poata fi subiect activ al unei infractiuni trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii^23): a) Existenta personalitatii juridice Aceasta conditie reiese din felul cum este redactat art. 191 C.pen. unde se foloseste expresia "persoana juridica", ceea ce inseamna ca nu poate fi vorba decat de acele persoane care au dobandit personalitate juridica in conditiile legii civile. b) Infractiunea sa fie savarsita in realizarea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele persoanei juridice cu forma de vinovatie prevazuta de legea penala Este vorba de o conditie multipla. Astfel, infractiunile trebuie sa fi fost comise in realizarea obiectului de activitate. Aceasta poate insemna ca daca este vorba de fapte penale care nu au legatura cu activitatea specifica a persoanei juridice, ea nu va raspunde penal. Pe de alta parte, comiterea infractiunilor in interesul ori in numele persoanei juridice denota ca este vorba de activitatile ilicite infractionale desfasurate de organele persoanei juridice recunoscute ca atare prin actele de constituire cum sunt, de exemplu, adunarea generala, consiliul director, comisia de cenzori sau cei care au calitatea de reprezentanti, cum este cazul administratorului societatii comerciale. Si, in sfarsit, raspunderea penala este conditionata de comiterea faptei cu forma de vinovatie prevazuta de legea penala, respectiv intentie, culpa sau intentie depasita. c) Sa nu fie vorba de o persoana juridica exceptata de la raspunderea penala

Exista trei categorii de persoane juridice care, potrivit art. 191 C.pen. nu raspund penal, respectiv: statul, autoritatile publice si institutiile publice care desfasoara o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. Statul reprezinta interesul general al societatii si actioneaza pentru realizarea acestui interes. Este de remarcat ca el este titularul actiunii penale, care este o actiune publica si care odata exercitata concretizeaza raportul penal de conflict. Autoritatile publice includ pe cele din domeniul legislativului, executivului si pe cele judecatoresti. Institutiile publice sunt infiintate de autoritatile publice pentru realizarea unei activitati necomerciale sau pentru indeplinirea unui serviciu nepatrimonial^24). --------------^1) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii 1997, ^3) V. Dongoroz, Drept "Lucian Blaga", pag. penal, Bucuresti, 1939, pag. Sibiu, 2006, pag. 82. 152. 407. ^2) Matei Basarab, Drept penal. Partea generala, vol. I, Editura Lumina Lex,

^4) Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghita Mateut, Constantin Butiuc, Codul penal comentat, vol. I. Partea generala, Editura Hamangiu, 2007, pag. 304 ^5) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii generala, vol. "Lucian I, Editura Blaga", Academiei Blaga", pag. Sibiu, R.S.R, Sibiu, 2006, Bucuresti, 2006, pag. 1969, pag. 82. 368. 83. 109. ^6) V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice ale Codului penal roman, Partea ^7) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii 1999, "Lucian pag. ^8) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, ^9) Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghita Mateut, Constantin Butiuc, Codul penal comentat, vol. I. Partea generala, Editura Hamangiu, 2007, pag. 305. ^10) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti,

1999,

pag.

109.

^11) Augustin Ungureanu, Drept penal roman. Partea generala, pag. 76. ^12) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, 1999, Universitatii www.scj.ro. ^15) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii 1999, pag. 1999, 1999, pag. pag. "Lucian Blaga", pag. Sibiu, 2006, pag. 83. 111. 91. 111. 111. ^16) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, ^17) Plenul Trib. Suprem, Decizia de indrumare nr. 9/1972, in R.R.D. nr. 5/1972, ^18) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, ^19) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, ^20) C. Bulai, Manual de drept penal, Editura All, Bucuresti 1997, pag. 204, C. Mitrache, Drept penal. Partea generala, Editura "Sansa", Bucuresti 1997, pag. 87, M. Zolyneak, Drept penal. Partea generala, vol. II, Editura Fundatiei "Chemarea" Iasi 1992, pag. 171, N. Giurgiu, Drept penal general, Iasi, 1997, pag. 149. ^21) Matei Basarab, Drept penal. Partea generala, vol. I, Editura Lumina Lex, 1997, 1999, pag. pag. 156. 111 ^22) Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, ^23) Pentru dezvoltari a se vedea Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2006, pag. 83-84. ^24) L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag. 82 "Lucian Blaga", pag. Sibiu, 2006, pag. 110. 83. ^13 Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura ^14) I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 1575 din 4 martie 2005, conform

Subiectul pasiv al infractiunii Subiectul pasiv al infractiunii este persoana vatamata penal, adica cea care sufera sau asupra careia se rasfrange nemijlocit urmarea materiala ori starea de pericol creata prin savarsirea

infractiunii^1). In postura de subiect pasiv poate fi o persoana fizica, o persoana juridica sau chiar statul^2). In cele mai multe cazuri subiectul pasiv este, in acelasi timp, si persoana daunata. De exemplu, in caz de vatamare a sanatatii. Uneori, insa, persoana daunata este alta decat subiectul pasiv. Asa ar fi de exemplu, in cazul furtului unui obiect apartinand avutului public aflat ocazional la un particular, subiectul pasiv este particularul, iar persoana daunata este unitatea respectiva^3). Ca si subiectului activ si subiectului pasiv i se pot cere anumite calitati pentru a se realiza continutul unei anumite infractiuni fie in forma de baza (simpla), fie intr-una din formele calificate. De exemplu, la infractiunea de pruncucidere (art. 177 C.pen.) subiect pasiv este copilul nou-nascut, la omorul deosebit de grav intr-una din variante (art. 176 lit. f), subiect pasiv nu poate fi decat un magistrat, politist, jandarm sau militar sau la infractiunea de ultraj (art. 239 C.pen.) subiect pasiv nu poate fi decat un functionar public. Un astfel de subiect pasiv se numeste subiect pasiv special, calificat sau circumstantial^4). Calitatea subiectului pasiv special poate fi insa o trasatura care face sa se agraveze continutul infractiunii. De exemplu, omorul deosebit de grav se realizeaza cand s-a comis asupra unei femei gravide (art.176, lit. e, C.pen.)^5). Exista si infractiuni susceptibile de a avea mai multi subiecti pasivi dintre care unul apare ca fiind subiect pasiv principal iar celalalt subiect pasiv secundar (adiacent). De exemplu, in cazul unei infractiuni de talharie in dauna avutului public, unde subiect pasiv este atat persoana fizica asupra careia s-au exercitat violentele sau amenintarile precum si persoana juridica

prejudiciata prin sustragerea bunului. Talharia fiind o infractiune contra patrimoniului, subiect pasiv principal este persoana juridica proprietara a bunului iar subiect pasiv adiacent este persoana fizica ce detine in fapt bunul de la persoana juridica si asupra careia s-a exercitat actiunea violenta sau amenintarea avand ca scop --------------^1) A. Dincu, Drept "Lucian Penal, Partea generala, Sibiu, T.U.B., 2006, 1975, pag. 124. 85. ^2) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii Blaga", pag. ^3) Matei Basarab, Drept penal. Partea generala, vol. I, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 157 Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii "Lucian "Lucian Blaga", pag. Blaga", Sibiu, Sibiu, 2006, 2006, pag. pag. 85. 86. 157. ^4) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii 1997, ^5) Matei Basarab, Drept penal. Partea generala, vol. I, Editura Lumina Lex, ^6) Constantin Butiuc, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2006, pag.86

deposedarea^6).