Viata lui Socrate nu a mers nicidecum dupa un standard al luxului, al avutiei, el a fost un cetatean de rand privit prin prisma

aceasta. De fapt, nu avea cum sa devina un pilon al filosofiei Greciei antice daca scopul gandirii sale era altul decat omul si cunoasterea omului in special, ceea ce l-a facut sa se detaseze de material, de lumesc. Tinerii erau firesc atrasi de tot ce insemna Socrate, de modul in care el ajungea sa le arate exponentilor viitorului Atenei adevaruri pe care aceia le posedau fara ca sa fie constienti de ele, adevaruri care trebuia descoperite in ei de catre un maestru al maeuticii, prea rar nascut in lume, asa cum era Socrate. Dar sfarsitul sau? Modul in care el s-a despartit de lumea vazuta nu este nicicum demn de mostenirea spirituala pe care i-a lasat-o. Cu zeama de cucuta si-a incheiat acesta existenta printre preaiubitii sai discipoli, incepandu-si o alta calatorie, manat de nadejdea in nemurire care nu l-a parasit nici cand a fost fortat sa isi grabeasca plecarea. Totusi, de ce a fost condamnat Socrate de fapt? Motivul primar pentru care a fost trimis la judecata si condamnat la moarte este coruperea tinerilor, care aducea cu sine, in cazul veridicitatii vinei, decadearea Atenei, defaimarea ei, Socrate devenind astfel inamicul cetatii. Pe scurt, el era acuzat ca promova credinta in alti zei, in unii noi, necrezand in zeii cetatii, invataturi pe care le-ar fi transmis tinerilor carora le vorbea fara vreo pretentie de plata. Socrate si-a acceptat condamnarea, tocmai pentru ca nu era un dusman al poporului atenian si urmarea binele lui. Acest eveniment trist a avut loc in primavara anului 399 I.Hr. Injustetea unui asemenea sfarsit nu a fost trecuta cu vederea de catre Platon, alt gigant al filosofiei antice, care, din datoria de a-si cinsti mentorul si de a raspunde nedreptatii ce fusese facuta, a scris "Apararea lui Socrate" ("Apologia"), text care contine, cel putin in spirit, spusele lui Socrate la procesul in urma caruia a fost osandit. Acuzatorii sai au fost Meletos (un poet de tragedii), Anytos (un influent om politic) si Lycon (un retor apreciat in acele vremuri).

Toti cereau moartea si se bazau pe motivele amintite anterior. Din punct de vedere al structurii, "Apararea" cuprinde trei parti, ceea ce nu este intamplator, avand in vedere cum se desfasurau atunci procesle: mai intai se decidea daca acuzatul se face sau nu vinovat, iar apoi, in cea de-a doua etapa, se hotaraste pedeapsa. Prima parte constituie raspunsul lui Socrate la toate acuzatiile care i se aduceau, el "aparandu-se" cautand sa demonstreze absurdul prin care era atacat si i se cerea condamnarea. Debutul "Apologiei" consta intr-o fraza ironica, vorbele lui Socrate zguduind ipotezele atacatorilor, ipoteze privind caracterul daunator al invataturilor celui judecat: "Ce inraurire au avut acuzatorii mei asupra voastra, nu stiu, cetateni ai Atenei; eu, cel putin, ascultandu-i, era cat pe ce sa nu ma mai recunosc, atat de convingatoare erau cuvintele lor; totusi, la drept vorbind, ei n-au spus nimic adevarat." Cuvintele respective aveau scopul de a inchipui un alt Socrate, unul ateu si instigator - cu imaginea aceasta avea de luptat "cel adevarat". Remarcabil este dialogul dintre el si Meletos, acuzatorului adresandu-i-se o serie de intrebari la care acesta raspunde fara chibzuinta reala, permitandu-i astfel vinovatului fara vina sa isi intareasca punctul de vedere in fata celor care il considerau un pericol si nu puteau ori nu doreau din felurite motive sa aprecieze spiritul sau unic. Socrate vrea sa arate si ca Meletos nu are habar despre ce vorbeste si ca il ataca lipsit de argumente logice, astfel de argumente aducandu-le inculpatul pentru a se apara. Ca un rezumat al considerentelor lui Socrate privind datoria sa de a fi drept, acesta afirma: "Insa pe mine ma veti gasi acelasi om in tot cursul vietii, chiar daca am avut o insarcinare publica, acelasi si ca simplu cetatean: unul care nu a ingaduit ceva impotriva dreptatii, nimanui - nici altora si nici vreunuia din cei pe care acuzatorii mei ii numesc discipolii mei.".Nu doar problema dreptatii este dezbatuta de Socrate in prima parte, ci se intalnesc si referiri la curajul in fata mortii sau la neimplicarea lui in viata publica.

Mergand in partea a doua, il intalnim pe Socrate in situatia de a-si exprima punctul de vedere fata de pedeapsa pe care ar merita-o, juriul gasindu-l vinovat, dupa cum se cunoaste deja, un moment neprezentat de catre Platon in "Apologie". El insista pe saracia in care traia, "martor" (dupa cum insusi o numeste) al nepasarii fata de bunastarea materiala; o serie de intrebari legate de felurite pedepse duc catre o concluzie amara: Socrate nu poate sa fie acelasi daca nu ramane la filosofie, la actiunea de a filosofa, lucru ce domneste in a sa viata. Ultima parte contine mesajul final al lui Socrate catre cei apropiati, chiar dupa ce condamnarea sa la moarte a fost declarata oficial si irevocabil. Nu este o condamnare a unui om, in esenta; este o lovitura in plin data filosofiei, care s-a inclinat atunci in fata miseliei, a erorii voite, a falsului. Socrate avea o respectabila etate, nu i se prevedeau inca multi ani pe pamant. Cu toate acestea, i s-a curmat firul, nu de Zeu, cum se cuvenea, ci de niste "nimeni cu corp" (Sorin Cucerai, filosof independent). Paragraful care incheie "Apararea" pune in discutie o constatare dureroasa: "Dar acum e timpul sa plecam: eu ca sa mor, iar voi ca sa traiti. Care dintre noi se indreapta spre un bine mai mare, nu stie nimeni altcineva decat Zeul." Chiar a castigat vreun bine Atena, cat de mic, prin aceasta necinste? Hotarat, nu. Dar Socrate? S-a indreptat spre un bine mai mare astfel? Oricum ar fi, nemurire a capatat. Nu atat nemurirea "clasica", in care credea si el, dar si noi, cei multi crestini; ci si nemurirea in lumea trecatoare - sunt multe lucruri mai de pret decat sa nu mori "cu adevarat", ca omul ce trece si se pierde undeva in pamant? Am devenit convins ca nu.