Sunteți pe pagina 1din 2

Literatura ca text.

Intertextualitatea
Termenul text" vine din latinescul "textus", pe filiera franceza, si denumeste termenii sau frazele care constituie o scriere sau o opera. In cercetarile semiotice acceptiunile textului sunt foarte diferite. Multi semioticieni definesc textul ca un aparat translingvistic, punand in relatie un cuvant care informeaza direct cu diferitele tipuri de enunturi anterioare sau sincronice. Textul se defineste autonomie si limitare. In terminologia lui Hjelmslev textul este un sistem conotativ (conotatie = ansamblul caracteristicilor unui obiect; denotatie = denumirea obiectului care trimite la concepT). Critica moderna a preluat termenul de conotatie care se refera la restrangerea sau la extinderea sensului unui cuvant in functie de context. Textul a facut obiectul unor analize retorice, narative si tematice. Structuralismul defineste textul ca pe un mod de functionare a limbajului, textul fiind creator si producator de sens. In aceasta acceptiune textul prelucreaza limba, este o producere si o transformare a sensului, deci o structurare, mai mult decat o structura. Dupa filosoful existentialist-marxist Althuser, textul e "o structura cu contradictii multiple si inegale". El nu este o unitate cu structura inchisa, ci lucreaza asupra altor texte, fiind considerat ca o absorbtie si transformare a mai multor texte anterioare. Fiecare text se afla intr-un raport plurivalent cu alte texte. In contextul noilor orientari teoretice asupra problematicii textului, gruparea de la Tel-Quel ocupa un loc aparte. In conceptia miscarii telqueliste, in spatiul unui text, mai multe enunturi luate din alte texte se incruciseaza si se neutralizeaza. Deci textul ca producere va cauta sa formalizeze mai degraba structurarea decat structura. Gerard Genette, intr-o celebra lucrare, Introducere in arhitext. Fictiune si dictiune., facand o hermeneutica a textului si a genurilor literare, propune conceptul de arhitext, respectiv arhitextualitate, prin care intelege " acea relatie de includere care uneste fiecare text cu diversele tipuri de limbaj de care apartine", adica cu genurile si determinarile lor, tematice, formale, modale, cu alte cuvinte "relatia dintre text si arhitextul sau", dintre opera particulara si tipul sau modelul oarecum ideal, teoretic, al textului ca realitate literare. Arhitextul, sustine Genette, ar fi chiar obiectul poeticii, in timp textul ca opera individualizata ar constitui terenul de cercetare al criticii literare. Teoreticianul francez intrebuinteaza si alti termeni raportati la text - arhitext precum: intertextualitate, paratextualitate (reunind tipurile de semnale accesorii ca titlul, subtitlul, prefata, notele etc.), metatextualitatea (ce vizeaza domeniul comentariului, al relatiei criticE), hipertextualitatea (numind acea literatura de gradul al doilea, deci textele derivate din texte preexistentE). Arhitextualitatea tine de domeniul mai cuprinzator al transtextualitatii sau al transcendentei textuale. Ea ar reprezenta "tipul cel mai abstract si mai implicit", acoperind perceptia generica a unui text. In opinia Mariei Corti fenomenul desemneaza un "ansamblu de categorii generale sau transcendente, tipuri de limbaj, moduri de enuntare, genuri literare etc., de care apartine fiecare text singular". Grupul de la Tel-Quel se intreaba in ce masura lingvistica poate servi la elaborarea unei teorii a productivitatii textuale. Dupa ei, lingvistica ar deservi mai degraba intr-o a doua etapa (dupa ca in prealabil a stimulat-O) analiza practicii textuale. Abordarea textului ca producere este mai aproape de gramatica generativa decat de teoria generala a lingvisticii: "Stiinta a semnului si a schimbului, lingvistica se eclipseaza in fata semioticii inteleasa ca stiinta a producerii textuale". Functionarea limbajului in practica textuala, precum si problema specificitatii limbajului poetic, duce implicit la dihotomia limbaj poetic-autoreferential / limbaj vizual-referential. Dialogul limbajului poetic cu alte practici, cu alte texte, da acestuia

anumita forta ideologica. Limbajul poetic acorda intaietate semnificantului, ceea ce-l scoate de sub tutela modelului semnului si al comunicarii. Pentru J. Derrida "intotdeauna semnificatul este deja in postura de semnificant", intr-o semiotica a carei lege fundamentala o rezuma astfel: "orice proces de semnificare este un joc formal de diferente". Semnificantul este pus deci in pozitie de generator. La nivelul semnului distinctia dintre semnificant si semnificat se pastreaza, dar "ceva functioneaza ca semnificant pana si in semnificat". Concurenta, substituirea si chiar dislocarea ideii de literatura de catre text este din ce in ce mai frecventa. Literatura nu formeaza in fond decat "un singur text" (Roland BartheS), orice text este literatura, natura textului si a mesajului verbal literar fiind identice. Textul traduce ideea de specific literar, putand fi artistic (I. LotmaN), poetic (M. RiffaterrE), estetic (H.F. PletT), in sensul ca acestor calitati le corespunde o forma particulara de text si scriitura, o structura textuala specifica. Textualitatea astfel definita epuizeaza ideea de artisticitate, poeticitate sau esteticitate literara. Analogia literatura/ text /totalitate de texte face ca poeticitatea, respectiv literaritatea, sa fie descoperite in orice fel de text.