P. 1
Predica la Întâmpinarea Domnului

Predica la Întâmpinarea Domnului

|Views: 41|Likes:
Published by Dan Constantin
de arhim. Vasile Vasilachi
de arhim. Vasile Vasilachi

More info:

Categories:Types, Speeches
Published by: Dan Constantin on Feb 15, 2012
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/23/2013

pdf

text

original

1

Predica la Întâmpinarea Domnului

Fraţi creştini, Socot ca nu este om trăitor pe acest pământ, care să nu-şi facă sănătoasă judecata că, universul, cu tot sistemul planetar, şi întregul cosmos nu există decât în vederea vieţii omeneşti. Dacă n-ar fi omul, acest cosmos n-ar avea nici o raţiune să existe şi să-şi dăinuiască frumuseţile lui, precum şi dărnicia de a scălda în raze şi a picura rouă, care să fructifice însutit seminţele de sub catifelata pătură pământească. Oare pentru cine socotiţi ca s-ar desfăşura întreaga aceasta armonie de frumuseţi şi prea bogată rodire, dacă n-ar fi omul, regele creaturii, care să menţină proporţia între tot ceea ce există pe pământ, să pună ordinea şi să domnească în această împărăţie a universului? Fiorii groazei îmi învăluie judecata ori de câte ori mă gândesc ce ar putea să fie acest univers fără om… un pustiu... o împărăţie a sălbăticiei naturii, o domnie a fiarelor, un hău al tuturor prăpăstiilor... iar mai presus de toate, nu ne-am putea explica, pentru ce ar mai fi creat acest univers

2 Dumnezeu? Numai pentru animalele care să se sfâşie între ele, şi care-şi au privirile aţintite către pământ şi nicidecum, măcar către frumuseţile cosmosului?... O existenţă a cosmosului fără de om, ar presupune o creare a universului, fără de nici o raţiune, deci un produs al întâmplării. Dar, cea mai simpla judecată nu poate admite ca o întâmplare să producă din nimic, acest măreţ cosmos, căci „din nimic, nimic”, iar întâmplarea nu e decât o vorbă goală de orice sens şi forţă, care nu poate explica nimic. Absenţa omului pune problema absenţei cosmosului. Fraţilor, dacă pentru oricine, întreg cosmosul şi tot universul există în vederea omului, apoi, pentru orice creştin corpul şi viaţa tuturor oamenilor există în vederea împreună vieţuirii cu Dumnezeu, într-o viaţă plină de fericiri nesfârşite şi de preamărire a lui Dumnezeu. După cum pe pământ trebuie să întâmpinam pe om, la fel şi omul trebuie să întâmpine pe Dumnezeu. Întreaga viaţă, creştinul e dator să laude pe Dumnezeu şi să-I mulţumească Lui, avându-L ca pe cea mai de seamă ţintă a vieţii lui, nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de preamăririle noastre, căci prin aceasta cu nimic nu-I mărim slava Lui. Dar facem aceasta pentru că numai Dumnezeu întrupează şi are fericirea adevărată, după care noi atâta suspinăm. Iată cum pentru orice creştin se încheie într-un tot unitar, întreaga explicaţie a existenţei universului. Existenţa cosmosului nu are altă raţiune de a fi decât în vederea unui sălaş omenesc, iar omul nu trăieşte pe acest pământ şi nu poate fi fericit, decât în vederea Întâmpinării Domnului, pe care fiecare creştin o aşteaptă ca pe o nespus de mare mângâiere şi fericire. Fraţi creştini, În viaţa aceasta pământească, noi nu suntem decât în timpul uceniciei pe care o facem în vederea vieţii viitoare, către care toţi mergem, cu vrerea sau fără vrerea noastră. Viaţa de aici e vremea şcolarităţii noastre, în care timp ne pregătim pentru măreţul examen pe care îl vom da, când vom întâmpina pe Domnul la a doua venire a Sa. Atunci se va vedea dacă am fost elevi sârguincioşi în şcoala vieţii de aici, ori nişte leneşi şi neascultători, pentru care merităm pe drept tot dispreţul şi pedeapsa. Viaţa noastră pământească e o viaţa de probă, de încercare prin care se lămureşte sufletul nostru. Din felul cum vezi pe un creştin ca trăieşte adevărurile credinţei sale aici pe pământ, poţi deduce dacă el se hărăzeşte vieţii celei în veci fericite, ori muncilor celor fără de sfârşit. Viaţa de dincolo de mormânt nu se dă decât pe baza preţuirii pe care o ai dat vieţii de pe acest pământ. Pătrunşi fiind de acest adevăr al credinţei, iată de ce se cere din partea noastră ca să ne pregătim cu toată sfinţenia, pentru a întâmpina pe Dumnezeu la venirea cea de a doua, când va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Această credinţă că viaţa nu se termină cu moartea, şi această speranţă într-o dreaptă răsplătire în viaţa viitoare, potrivit faptelor, nu ne poate fi smulsă din inima vieţii noastre cu toate planurile economice şi chiar cu forţa.

3 Problema mai grea e cum ne preparăm noi în această şcoală a vieţii, cine ne pregăteşte în vederea examenului pentru viaţa veşnică? Cine e pedagogul nostru, căci noi prin noi, nu numai că nu poate fi vorba de o înălţare a noastră spre fericire, dar din contră o înjosire a noastră, o pogorâre la zoolatrie, sau cel mult la o zeificare a patimilor noastre. Fraţilor, pedagogul vieţii noastre e Hristos. Dumnezeu nu numai că ne-a creat şi ne răsplăteşte cu fericirea veşnică, dar tot El este acela care e călăuzitorul nostru, pentru a ajunge să dobândim viaţa veşnică. În creştinism noi avem o învăţătură sfântă, revelată, care ne mântuie. Dumnezeu pentru noi, nu e numai un simplu autor al unor adevăruri geometrice, ci El pune în inima omului o lege de viaţă, pe care de o vom urma, răsplata veşnicei fericiri va fi asupra noastră. Aceasta lege a vieţii celei fericite, Hristos nu o impune nimănui. El, ca pedagogul prin excelenţă al omenirii, aşteaptă ca să voim noi a urma sfatul ori nu. După cum spune la Scriptura Sfântă: „Viaţa şi moartea ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi”. Deuteronom XXX, 19. Deîndată ce ieşim de sub pravilele divine dăm greş. Iar cine ascultă şi împlineşte învăţătura sfântă ajunge să fie bine plăcut lui Dumnezeu. Şi prin aceasta înseamnă că, încă din această viaţă petrece în vecinătate cu Hristos, până când va ajunge timpul să fie veşnic cu El numai în fericire. Fraţilor, cine trăieşte încă din această viaţă în vecinătate cu Hristos, devine o făptură nouă. Exemplu îl avem cu Zacheu Vameşul, care în momentul în care a intrat Iisus în casa lui s-a schimbat, din om plin de păcate cum era, într-un om drept, milostiv şi deci iubitor de aproapele şi cinstitor de Dumnezeu. Vecinătatea cu Dumnezeu o căpătăm prin Sf. Împărtăşanie şi prin auzirea şi împlinirea învăţăturii sfinte. În momentul în care vom sorbi cu privirea noastră pe Hristos, ne vom schimba şi noi după felul cum ne-a dat pildă şi povaţă cel iubit de noi. Şi atunci, vă asigur că vom avea adevărata pregătire pentru a întâmpina pe Domnul la judecata cea de apoi. Pentru că vom ajunge la sfârşitul vieţii noastre pământeşti, la fel cu profetul Samuil. Acest sfânt al Vechiului Testament, trăitor şi om asemenea cu noi, ajungând la adânci bătrâneţi şi stând în mijlocul poporului Israil, pe care el îl condusese din tinereţea lui, a zis către întreg poporul: Iată, eu am îmbătrânit şi am încărunţit, fiii mei sunt cu voi şi am umblat eu înaintea voastră din tinereţile mele până acum. „Iată-mă, eu sunt aici; mărturisiţi contra mea înaintea Domnului şi a unsului lui (regelui): de am luat cuiva boul? de am luat cuiva asinul, de am păgubit pe cineva şi de am strâmtorat pe cineva; de am luat de la cineva mită şi am închis ochii la judecata lui? Şi vă voi despăgubi”.

4 Şi au răspuns toţi: „Tu nu ne-ai obijduit, nici nu ne-ai strâmtorat, nici nu ai luat nimic de la nimeni”. Şi el a zis către ei: „Martor ne e Domnul, şi martor e unsul lui (regele) în ziua aceasta, că voi naţi găsit nimic asupra mea”. Iar ei au zis: „Martor!” I Samuil XII, 2-5. Vă întreb acum, oare toţi bătrânii neamului nostru, pot striga şi cere mărturia poporului, la fel cu bătrânul Samuil? Oare fiecare român poate mărturisi la fel cu Samuil despre nevinovăţia sa, şi pe care apoi să o întărească poporul sub prestare de jurământ? Dacă nu pot sa ne întrebe, decât doar puţini, asupra nevinovăţiei lor, atunci de ce să ne mai mirăm că nu e fericire în ţară? Să ne înălţăm pe treptele anului odată cu treptele virtuţii; culmi de ani, culmi de virtuţi. Fraţilor, fie ca fiecare din noi să ne înţelepţim din chipul nevinovat al traiului profetului Samuil, care până la adânci bătrâneţi a păşit pe calea adevărului, a dreptăţii şi a sfinţeniei. Şi astfel pregătiţi sufleteşte vom fi nu numai în cinstea poporului, dar şi în nespus de mare fericire, de a întâmpina pe Domnul cu strălucirile unei vieţi nepătate, gata de a fi încununate de cele mai mari răsplătiri cereşti. Fie ca pilda vieţii bătrânului Simeon şi a proorociţei Ana, să ne înţelepţească şi pe noi în a duce o viaţă plină de evlavie şi dreptate, după cum au trăit aceşti doi bătrâni, care s-au învrednicit „să nu vadă moartea, până nu ar vedea pe Hristos Domnul”. De ne vom face toţi şcoala vieţii la aceşti iluştri profesori, vă asigur că vom fi la fel cu ei bineplăcuţi Domnului, fericiţi aici şi în viaţa care va să vină, iar când vom întâmpina pe Domnul la judecata cea de apoi, El ne va întâmpina cu o nespus de mare răsplătire. Fraţilor, se cade nouă să ne pregătim şi sufleteşte în viaţa aceasta, pentru ca fericirea noastră să fie adevărată şi deplină. Creştine, observ şi observaţi cu toţii, că nimeni dintre noi nu ne vrem răul. Cine oare ar vrea să aibă o soţie rea, cu care să nu poată duce casa fericită şi liniştită? Cine-şi doreşte un soţ netrebnic? Cine nu se îngrijeşte să aibă servitori buni, pământ bun, serviciu bun, ori case bune? Si-apoi cum ne îngrijim noi să avem haine bune, şi o încălţăminte cât se poate mai bună? (Vezi şi Fer. Augustin, Sur la nécessité de porter de bon fruits. Sermon, LXXII). Te întreb creştine, oare când e vorba de viaţa ta sufletească, voieşti tu să ai o rea viaţă sufletească? Să laşi în paragina neîngrijirii tocmai ceea ce este mai de preţ pentru tine? Cum? Dacă noi ne îngrijim de cele trecătoare, cu atât mai mult se cere să ne îngrijim de cele veşnice, de salvarea sufletului nostru, care dăinuieşte în veşnicie. Şi cum ne-am putea explica noi faptul că, atunci când e vorba să întâmpinăm pe un prieten, pe un demnitar al acestei vieţi trecătoare, ne prezentăm cum se poate mai bine îmbrăcaţi, iar când e vorba ca să întâmpinăm pe Dumnezeu la venirea cea de apoi, noi să nu ne pregătim sufleteşte spre a-L întâmpina, fiind îmbrăcaţi cu strălucirea virtuţilor şi a faptelor celor bune? Să nu ne îngrijim în a-i răspunde cât mai bine şi frumos?

5 Oare înţelepţesc lucru e ca noi să ne îngrijim de toate, numai de suflet nu? Să lăsăm în paragină tocmai ceea ce e veşnic din noi? Fraţilor, fie ca această sfinţită sărbătoare să trezească în noi dorurile şi chemarea sfântă de a ne pregăti pentru luminata zi, când cu toţii, la fel cu bătrânul Simeon şi proorociţa Ana, vom fi chemaţi să întâmpinăm pe Domnul. Acest început bun îl putem pune chiar de acum, prin dragostea pe care o vom avea de sf. Biserică, şi prin sfinţenia pe care o vom păstra la sfintele slujbe. Acest legământ sfânt al începutului, sau al unei continuări cu mai mult curaj, a pregătirii noastre sufleteşti, în vederea Întâmpinării Domnului, să-l facem în acest sfânt lăcaş, acum, când atât de solemn am prăznuit hramul ei, încât potrivit celor din Scriptură: „În biserica Slavei lui Dumnezeu şezând, în cer ni se pare nouă a sta”. Cu aceste gânduri sfinte şi hotărâri mântuitoare, plecând de la această mărită prăznuire, vă asigur că la sfârşitul vieţii vom avea şi noi fericirea bătrânului Simeon şi a proorociţei Ana, ca să zicem: „Acum liberează pe robul Tău Stăpâne, cu pace, după cuvântul Tău; căci au văzut ochii mei mântuirea Ta”... Amin.

Protos. Dr. Vasile Vasilache rostite (din volumul "DUMNEZEU ESTE LUMINĂ" – Predici la Iaşi între anii 1935-1939)

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->