poezia Oda (in metru antic), scrisa de unul din marii clasici al literaturii romane, Mihai Eminescu, a aparut

in editia princeps realizata de Titu Maiorescu in decembrie 1883, dupa ce a parcurs un proces complex de elaborare de aproximativ noua ani poezia isi modifica atat tema, cat si tonalitatea lirica, cunoscand o succesiune de variante, prima fiind dedicata lui Napoleon, erou al istoriei. Titlul Oda (in metru antic) indica specia genului liric in care sunt exprimate sentimente de admiratie pentru o persoana, idee, eveniment, adica oda, care insa se poate atribui doar primelor variante ale poeziei. Desi la baza a existat intentia de a crea o asemenea specie literara, poezia nu este o oda, ci, datorita exprimarii unui sentiment de tristete, melancolie, datorita tonalitatii grave, se poate afirma ca poezia este o elegie. Exista, deci o antiteza intre sensul titlului si sentimentele ilustrate in versurile poeziei, iar metrul antic se refera tocmai la tehnica folosita in scrierea poeziei. j3n9nt Oda (in metru antic) este o poezie filosofica pe tema iubirii, un discurs liric reflexiv orientat sper sine, lirismul subiectiv fiind evidentiat prin prezenta marcilor eului liric care denota faptul ca se vorbeste despre o experienta personala, verbale si pronominale de persoana I: credea, ochii mei, focul meu, pe mine / Mie reda-ma. Poezia este clasica prin normele stilistice clare utilizate, dar si prin echilibrul compozitional, putand fi impartite in trei parti, etapele evolutiei fiind sugerate si prin schimbarea timpului verbal. Prima strofa este corespunzatoare etapei anterioare sentimentului iubirii, deci trecutului, sugerat prin folosirea modului indicativ imperfect (credea, naltam). Poemul are un incipit brusc, fiind mai degraba concluzia unei meditatii, care surprinde prin alaturarea celor doua verbe sa-nvat si a muri, care duc initial la ideea de moartea fizica, dar in cadrul poeziei primesc o alta semnificatie. Eul nu credea ca va cunoaste sentimentul iubirii, cu suferinta pe care o presupune, ca va renunta la idealul si principiul sau de viata, guvernat de ratiune si singuratate. Trecutul este surprins prin sintagma nepasare trista si este caracterizat prin liniste, libertate (pururi tanar, singuratate), asadar o stare de ataraxie in care sufletul e in deplina armonie, cel putin aparenta. Eul este supus unor dorinte contradictorii, date pe de o parte de aspiratia poetului de a fi senin si de a ramane pururi tanar care tine de partea rationala, de gandire si urmarea unui principiu de viata, al singuratatii, din ratiuni de cunoastere; pe de alta parte nepasarea este trista, denota deci o implicare prin dorinta irationala de a se implini in plan afectiv, propriu uman, fapt ce ar semnifica insa pierderea independentei si singuratatii, considerate propice cunoasterii care reprezinta un ideal pentru eul liric: Ochii mei naltam visatori la steaua / Singuratatii. Urmatoarea etapa (strofele 2-4) este corespunzatoare cunoasterii sentimentului iubirii si exprima suferinta, dureros de dulce a eului poetic provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii sugerata de folosire modului indicativ prezent simplu, deodata tu rasarisi. In iubire se combina dulceata si durerea, evidentiate in text prin utilizarea unei sintagme oximoronice, prin alaturarea a doi termeni aparent incompatibili. Iubirea este echivalata mortii Pana-n fund baui voluptatea mortii / Neinduratoare deoarece semnifica sfarsitul unei etape din viata in care eul s-a dedicat cunoasterii rationale, geniul insingurat, refugiat in lumea ideilor avand totusi sentimentul neimplinirii in plan uman, adica erotic. Sper deosebire de Luceafarul in care instaurarea sentimentului iubirii se face intr-o etapa lenta, fiind deci o dragoste procesuala si pentru care Luceafarul are dorinta rationala de cunoastere a iubirii, pentru care este dispus sa sacrifice propria nemurire, in Oda (in metru antic) aparitia iubirii surprinde si demonteaza principiul de viata ales, tocmai din cauza ca eul nu este pregatit pentru aceasta experienta si nu este o dorinta din cunoastere. Iubirea inseamna, asadar moartea libertatii din trecut si presupune o dependenta sufleteasca care aduce, pe langa fericirea trairii sentimentului, si suferinta a carei proportii este sugerata in strofa a treia, cand sentimentul s-a instaurat, fapt indicat de utilizarea modului indicativ prezent: ard, nu pot. Poetul face trimitere la personajele mitice, Hercule si Nessus, care si-au gasit tragicul sfarsit tocmai din dragoste. Nessus, unul din centauri, fiul lui Ixion, se indragosteste de

Deianira, sotia lui Hercule, fapt pentru care Hercule il raneste mortal cu una dintre sagetile sale otravitoare. Inainte de a muri Nessus ii daruieste Deianirei un filtru miraculos, care ar trebui sa il aduca inapoi pe Hercule, atunci cand el va dori sa o paraseasca pentru o alta femeie. Imbracand vesmantul de la Deianira, haina i se lipeste lui Hercule de corp si ia foc, iar eroul isi inalta singur un rug si se pregateste sa moara. Ambii sufera din dragoste, Nessus fiind expresia dorintei ardente, dar neimplinite. La fel ca si cele doua personaje mitice, eul este mistuit de patima erotica care o percepe ca un chin, focul ce il simte neputand fi stins cu cu toate apele marii, vers ce indica tocmai intensitatea acestui sentiment. Strofa a patra indica suferinta cauzata de pierderea starii de liniste anterioara. Prabusirea idealului sau de viata si suferinta trairii sentimentului iubiri (De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet / Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari) sugereaza antiteza intre conditia omului de geniu, guvernat de ratiune, si existenta omului obisnuit care actioneaza la nivelul materiei. Eul se simte detasat de propria persoana prin dragoste, poetul evidentiind conditia duala a fiintei umane, paradoxul omului, care aspira la iubire in singuratate, iar in iubire cauta reintoarcerea la liberate si independenta, la singuratate. Eul spera la o reintoarcere la starea de ataraxie din etapa anterioara experimentari sentimentului de iubire, strofa a patra incheindu-se cu intrebarea retorica: pot sa mai renviu luminos din el ca / Pasare Phoenix, trimitere la pasarea fabuloasa despre care egiptenii credeau ca s-a aruncat in foc pentru a renaste din propria cenusa. Pasarea Phoenix reprezinta un simbol, al sperantei recastigarii unei vieti purificate. Ultima strofa sugereaza dorinta de eliberare de starea de fapt prezenta prin folosire imperativului piara-mi, eul rugandu-se la o purificare si o intoarcere in prima etapa, a nepasarii triste si de recapatare a proprie identitati, de care se simte instrainat prin dragoste Piara-mi ochii turburatori din cale. Eul isi doreste o revenire la libertatea pe care o avea, sperand la regasirea eului: Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma, omul de geniu respingand sentimentul iubirii. Poezia, formata din cinci strofe, este scrisa in metru antic care se caracterizeaza prin versuri lipsite de rima, bazate pe alternanta ritmica a silabelor lungi cu cele scurte, si are o tonalitate solemna. Oda (in metru antic) este, deci clasica, prin normele stilistice clare: strofa safica, strofa alcatuita din trei versuri de 11 silabe si un vers adonic de 5 silabe, format dintr-un dactil si un troheu. Eminescu alege un model riguros pentru exprimarea sentimentelor, metrul antic fiind o concretizare a frumosului de tip clasic, considerat un simbol al perfectiunii. Oda (in metru antic) este, asadar, o poezie filosofica pe tema iubirii si sintetizeaza marile probleme ale existentei umane: cunoasterea, dragostea, moartea, intr-un cadru riguros, avand ca sursa de inspiratie antichitatea greco-latina.
Strofa I: Primul vers al poeziei este cel mai profund gnd din oper . Prin el eul liric dezv luie trecutul relativ al tinere ii sale, un timp cnd se credea ve nic, apar innd cosmosului. Imperfectul nu credeam fixeaz un timp trecut i nefinisat, iar asociat cu conjunctivul s nv , care arat probabilitatea proiecteaz ac iunea ntr-un trecut relativ. O stare ntrerupt cu brutalitate de infinitivul a muri cu valoare temporal , definind un fenomen continuu ce pnde te omul. Adverbul vreodat figureaz un timp nedeterminat. Manta reprezint semnul unicit ii, iar steaua marcheaz genialitatea. Ochii mei vis tori sugereaz ipostaza romantic a idealului, a tr irii sentimentului ntr-un plan superior, unic, f r seam n, printr-o iubire aproape nep mnteasc . Imaginile ochii mei vis tori i steaua singur t ii prezint sentimentul misterios al iubirii proiectat ntr-o dimensiune al universului. Aceast strof prezint dou ipostaze opuse, autonimice: scurgerea timpului; tr irea visului uman.

Strofa II exprim suferin a dureros de dulce a eului poetic provocat de apari ia surprinz toare iubirii: Deodat tu r s ri i n cale care treze te pentru prima dat voluptatea mor ii nendur toare, constatnd cu durere efemeritatea omului, destinul de neschimbat al condi iei de muritor. Geniul nep s tor fa de cele lume ti, fericit ca zeii, singur, cobort o clip n lumea p mnteasc , poetul i caut refugiu n alte lumi a nemuririi. Coborrea, ca i n Luceaf rul, e r spunsul la chemarea iubirii, dar intrarea complex se petrece prin lec ia suferin ei, prin iubire, care aduce gestul mor ii. Tr irea clocotitoare i mistuitoare a sentimentului de iubire e brusc , surprinz toare, fapt sugerat de verbele la perfectul simplu: r s ri i, dormii i repetarea pronumelui personal de persoana II tu, ce sugereaz apari ia femeii n via a b rbatului. Expresivitatea versurilor se m re te prin cele dou construc ii oximoronice: dureros de dulce i voluptatea mor ii. Strofa III: Patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, de i mitologia antic ofer exemple de chinuri ve nice la care sunt supu i eroii mitici Nessus i Hercule din pricina intrigii unei femei. Tot astfel sufletul poetului e mistuit de patima erotic pe care o simte, chinuitoare pn n str fundurile sufletului, iar focul iubirii nu poate fi stins cu toate apele m rii. Primele 2 versuri exprim suferin a, iar al III-a este o afirma ie cu o viziune hiperbolic asupra iubirii. Deci iubirea e apari ia rugului l untric al patimii. Strofa IV: Pierznd singur tatea s-a pierdut pe sine. Confesiunea liric atinge momentul culminant al suferin ei, ajungnd la apogeul chinurilor la care poetul agonizeaz (primele 2 versuri). Iubirea e un vis ce incendiaz sufletul, via a, spre a desprinde sufletul de lume. Simbolul pas rea Pheonix presupune siguran a rec tig rii unei vie i purificatoare prin ardere, ntrebndu-se dac ar putea s renasc asem n tor p s rii mitice. Strofa con ine un ir ntreg de lexeme ce prezint durerea: mistuit, vaiet, foc, fl c ri. Aceste cuvinte dau textului note de elegie i o viziune hiperbolic . n fiin a sa exist dou tendin e contrare: una auto-analitic i alta de ordin cosmic, mitologic. Strofa V: Ultima strof dep e te forma de elegie, dup o iubire disp rut . Ea e un plns universal cu accente filozofice de rug ciune i de rentregire a fiin ei: Vino iar n sn nep sare trist , care aduc aminte omului de trecerea n nefiin cu condi ia reg sirii propriei identit i att de zdruncinat prin ivirea iubirii (ca s pot muri lini tit). Poetul Boile teanu remarc : Aici drama a ncetat s mai fie particular , devine una etern-uman . Nu mai e o simpl spovedanie, ci o od omului de geniu. Verbele la imperativ sugereaz aspira ia omului de geniu spre o posibil refacere pierdut prin apari ia iubirii. Reg sirea e momentul n care spiritul devenind con tient de sine, se izoleaz , nu mai vrea s ia parte la drama naturii, la crea ie. Aceast renun are i aduce lini tea interioar i face posibil reintegrarea sinelui individual n sinele suprem.

paruta in decembrie 1883, in editia Maiorescu, poezia Oda (in metru antic)" a cunoscut nu mai putin de opt variante; ea a fost scrisa, in prima forma, cu zece ani mai devreme si primul manuscris (redactat la Berlin) purta titlul Oda pentru Napoleon". Dupa un indelungat proces de prelucrari, poezia devine, in forma finala, o oda inchinata singuratatii, mortii, iubirii si salvarii prin uitare. q9i218qv77ouq Poezia este alcatuita din cinci strofe: Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pan-in fund baui voluptatea mortii Neinduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in, flacari... Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix? Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar in san, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma!" In primele variante, Napoleon apare trist si ganditor (asemeni Cezarului din partea a Ii-a a poemului imparat si proletar"), infasurat in larga lui mantie, imparatul coboara de pe soclul sau, in multime, dar si aici va ramane la fel de singur; satul de lumea in care domina vanitatea, iar gloria este fragila, imparatul va reurca pe inaltul piedestal, pentru a ramane imobil", printre secoli" ca Hyperion. Pe masura ce Eminescu revede manuscrisele, imaginea imparatului este uitata; in forma finala, cel care ne vorbeste este Poetul (ca ipostaza a geniului). In prima strofa, din vechea imagine a Cezarului, Poetul a pastrat mai multe atribute: eternizarea (Pururi tanar"), sin guratatea si mantia (ca simbol al desprinderii de lumea amagirilor). Totusi, ca si in Glossa", lumea il va ademeni cu un cantec de sirena" si, ascultandu-i glasul, Poetul va cobori din nemoarte, pentru a intalni iubirea, asa cum facuse Luceafarul. Odata cu primul vers din strofa a Ii-a (Cand deodata tu rasarisi in cale-mi"), timpul etern (trecutul) se desparte de timpul heraclltic (prezentul), prin aparitia suferintei din iubire. Si cum dragostea ii va da poetului-geniu sentimentul fragilitatii vietii, tot prin ea va ajunge acesta la cea mai inalta forma de cunoastere: va invata sa moara (Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"). Devenita sete de repaos" (ca in Luceafarul"), voluptatea mortii" il atrage, pentru a se elibera de suferinta-femeie. .
;

Prin analogie, autorul apeleaza (ca si alta data) la mitologia elenica si compara chinurile iubirii cu jalnica poveste a lui Hercule (pedepsit de Nessus sa imbrace o tunica imbibata in otrava. Pentru a scapa de chinuri, Hercule se arunca pe un rug aprins si moare, devenind zeu). Ca si personajul mitologic, poetul va arde pe propriul rug, dar se va inalta in nemurire, renascand asemeni pasarii Phoenix. Ultima strofa a Odei (in metru antic) " contine rugamintea mantuirii prin moarte; numai astfel, poetul se va putea intoarce in recea nemurire si se va converti in stea a singuratatii (Luceafar). Poezia (alcatuita din cinci strofe de cate patru versuri tro-heodactilice si fara rima) isi releva sensurile la fiecare noua lectura.

Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru antic", "Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa ce parcursese un lung proces de gestatie de aproape zece ani, timp in care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune in metru antic este "Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in metru antic", pastrand acelasi motiv poetic al maririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. In versiunile urmatoare, se accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodata in limba romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea versiune a "Odei". De la prima variants pana la forma definitiva, poezia isi schimba tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai "cadrul de proportii titaniene" (D.Popovici) si structura metrica a odei antice; ca forma, poezia se modifies de la 13 strofe la 5 strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil, in 1882-1883). In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de versificatie peste care a suprapus propria experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai pure." Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care a ramas nemuritor prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile acestei poezii. Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului privind cunoasterea si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca este in noi ceva mai adanc decat noi insine, asadar eul care si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In poezie se manifesta, asadar, lirismul subiectiv. Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu siguranta, cel mai profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care

eul liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului. Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul. Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea imului, destinul implacabil al conditiei de muritor. Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii". Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie". Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere. Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporaia, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul. Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...". Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii". O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din fiecare strofa

exprima suferinta, iar al treilea cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si, respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o experienta sacra. In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista". In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: "Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie redama!". "Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.