Timiditatea la copilul prescolar

Fiind o variabila a personalitatii, timiditatea poate fi regasita, intr-un moment sau altul, la fiecare dintre noi, fara a face insa obiectul unei terapii. Dar atunci cand timiditatea este structurala, profunda si de lunga durata, terapia ei este necesara si chiar imperativa. In urma acestui proces de identificare decurg o serie de stari emotionale care poate dezorganiza comportamentul copilului, acesta poate trai confuzie initiala, disconfort, stari care pot fi depasite curand cu ajutorul unei educatii adecvate din partea parintilor. Timiditatea reprezinta o stare predominata de lipsa de incredere in propria persoana si in puterile sale, incertitudine privind capacitatile de a realiza anumite proiecte sau de atinge anumite idealuri. In timp, timiditatea afecteaza viata sociala, profesionala, personala, avand efecte negative asupra psihicului. Timiditatea, emotivitatea, apar inca de la o varsta frageda, afectand copilul chiar de la primele sale contacte cu lumea exterioara. Cum poti stii daca timiditatea e o problema? Iata cateva comportamente timide care te-ar putea ingrijora:
y

Copilul se agata de piciorul tau cand sunt adulti necunoscuti prin preajma. Dupa cateva minute, daca copilul nu e presat, un copil normal e capabil sa inceapa sa se miste imprejur sau sa se joace.

In parc, copilul tau sta de o parte in timp ce alti copii se joaca intre ei. Dupa o vreme, poate spune ca i-a placut, desi tot ce a facut a fost sa priveasca. Parintii trebuie sa acorde timp copiilor sa se acomodeze.

Copilul tau nu vrea sa mearga la scoala sau la ingrijitor. Va trebui sa stai cateva minute pana ce devine comfortabil si se implica in joc. Apoi cel mai bine e sa iti iei ramas bun fara prea mult circ. Aceasta denota incredere in abilitatea copilului de a manevra situatia. In general dureaza 1-2 saptamani acomodarea pentru un copil, desi s-ar putea sa repeti procesul la fiecare situatie noua. In timp, poti sa ii reamintesti copilului: "Stiu ca la inceput iti este greu, dar te vei obisnui si-ti va place". Copilul refuza sa vorbeasca cand nu e acasa. Aceasta problema trebuie rezolvata, intrucat ea se agraveaza in timp.

Copilul refuza sa "faca anumite lucruri" in prezenta strainilor. Acest comportament este foarte comun la copii prescolari. Unii copii care nu sunt de fapt timizi... nu se simt niciodata bine cand sunt in centrul atentiei. Cea mai buna abordare este sa micsorezi presiunea cat de mult posibil.

Copilul tau alege sa se joace singur de cele mai multe ori. Aceasta e normal pentru cei mai multi copii, atata timp cat au cel putin unul sau doi prieteni ( la varsta de 4 ani sau mai mult).

Cateodata timiditatea e imbinata cu alte temeri - de exemplu, de animale sau de intuneric. Daca aceasta e o problema , rezolva intai aceasta frica a copilului.

Fiecare

individ

poseda,

intr-o

oarecare

masura,

ceea

ce

se

numeste inhibitie sociala. O mica doza de timiditate este benefica pentru orice om; prea multa, insa, nu foloseste nimanui. Exista o gama intreaga de timiditati care
2

sunt normale. Nu orice copil simte nevoia sa fie sociabil. Un copil care se adapteaza mai incet este de obicei capabil sa depaseasca tendinta lui initiala de a sta retras. Odata ce a depasit-o, se alatura cu bucurie. Un copil timid, pe de alta parte evita complet si lipseste de la multe situatii sociale. Timiditatea normala nu impiedica un copil sa mearga la scoala, la zile de nastere sau sa se joace in parc, desi un parinte intelept (adesea parintele sau invatatorul) se va implica sa ajute copilul sa se simta comfortabil la inceput. Timiditatea devine o problema cand stopeaza abilitatea copilului sa se dezvolte - sa faca relatii cu oameni din afara familiei, incluzand colegi, invatatori sau alti adulti. Timiditatea nu se mai incadreaza in normal atunci cand persoana respectiva manifesta o frica de a interrelationa cu cei din jur.

A nu se intelege insa gresit: in anumite perioade, fiecare copil poate prezenta aceasta stare de interiorizare, de retragere in propria lume, fara a reprezenta un semnal de alarma. Pentru cei mai multi dintre micuti, aceste fenomene sunt periodice, iar ei vor reusi sa socializeze in mod eficient cu cei din jur. Foarte multi parinti se declara ingrijorati de timiditatea accentuata a copiiilor lor, care nu mai reusesc sa creeze nici un fel de legatura cu lumea exterioara: sunt foarte tacuti, se pierd atunci cand li se vorbeste, nu interactioneaza cu ceilalti copii, prefera locurile retrase, sunt pasivi in ceea ce priveste orice fel de activitate sociala. Pentru ca primul pas este identificarea problemei, trebuie facuta diferentierea clara intre:
y y

timiditatea fireasca, normala, specifica varstelor mici, si cea exagerata, chiar patologica.

Cazurile

care

necesita

ajutor

psihologic

si

sustinere

educationala descriu un copil exagerat de cuminte, supus, ezitant, neincrezator si tacut, suferind datorita inhibarii in fata oamenilor. El va cauta mereu sa fie in afara atentiei, reprimandu-si orice fel de pornire care l-ar putea aduce in mijlocul discutiei. De cele mai multe ori, copilul timid va fi ocolit de ceilalti copii, putand fi vazut insa privind cu dorinta la jocul si activitatile acestora; de asemenea, el va avea grija sa nu deranjeze, fiind deseori exagerat de atent si grijuliu.

Timiditatea este o emotie comuna, dar putin cunoscuta. Oricine s-a simtit ambivalent sau constient de sine in situatii sociale noi. Deosebit de important este faptul ca timiditatea afecteaza dezvoltarea sociala si influenteaza negativ capacitatea de invatare a copilului. Timiditatea poate fi descrisa si ca un raspuns normal, adaptiv la o posibila experienta social covarsitoare. Fiind intr-un fel timid, copilul se poate retrage temporar si sa castige astfel un sentiment de control al situatiei. In general, pe masura ce copii castiga sentimentul de control in intalnirile cu oameni care nu sunt familiari, timiditatea dispare. In absenta unor alte dificultati, copii timizi nu prezinta un risc comportamental; numai copiii care prezinta o timiditate accentuata si permanenta pot prezenta asemenea riscuri. S-a demonstrat faptul ca timizii sunt mai putin competenti in initierea unor jocuri. Copiii de varsta scolara care s-au autocaracterizat ca fiind timizi tind sa se placa mai putin, sa se considere mai putin prietenosi si mai pasivi decat prietenii lor care sunt indrazneti. Acesti factori influenteaza negativ perceptia celorlalti. Copiii timizi sunt adeseori judecati de partenerii de joaca ca fiind mai putin prietenosi si mai putin placuti decat cei indrazneti. Din aceasta cauza, copiii timizi
4

pot fi ignorati de colegi si au mai putine sanse de dezvoltare sociala. Copiii care continua sa fie excesiv de timizi pana la adolescenta si maturitate se descriu ca fiind mai singuratici, avand mai putini prieteni si mai putine relatii cu membrii sexului opus decat cei de aceeasi varsta. Dezvoltarea constiintei de sine in al doilea an de viata aduce cu sine o mai maresensibilitatea sociala. Timiditatea constienta apare abia in jurul varstei de 45 ani. Intre 2 si 5 ani, cei mai inhibati copii continua sa fie reticenti fata de alti copii si fata de adulti, remarcandu-se persistenta unor modele de pasivitate sociala si inhibitie in dezvoltarea personalitatii. La 2-3 ani, copilul timid resimte o teama de ceilalti care il paralizeaza, este invadat de un sentiment de anxietate, dar este incapabil sa spuna cu precizie ce il sperie, deoarece nici el insusi nu intelege. Teama sa de altii nu este elaborata mental; tot ceea ce simte micutul, este ca relatia sa cu ceilalti este sinonima pentru el cu pericolul si, deci, este preferabil sa o evite. Totul se invata pas cu pas, important este sa nu ii creezi terenul dezvoltarii prinreprosuri.

Teama de necunoscut este absolut normala. Face parte din dezvoltarea copilului si dispare, teoretic, pe la 2 ani. Asadar, incepand din momentul in care aceasta teama persista si provoaca dificultati in relatiile cu ceilalti, putem sa incepem sa ne punem intrebari.