Identitate si ecumenism In dezbaterea ecumenica actuala, identitatea este una dintre problemele cele mai complexe.

In cele ce urmeaza ma voi referi la doua aspecte principale ale acestei probleme : a) contextul, evolutia si starea actuala a discutiilor despre identitate in teologia ecumenica; b) raportul dintre identitate, Biserica locala si universalitatea in ecleziologia ortodoxa. Inainte de aceasta, o clarificare a termenilor folositi este necesara. In mod curent, prin identitate se intelege expresia originala a credintei prin valorile culturale ale unui popor, ale unui grup etnic sau ale unei regiuni. Pe plan ecleziologic, identitate inseamna forma particulara a unei confesiuni sau Biserici locale, in raport cu alte Biserici locale sau confesiuni, inauntrul Bisericii universale. Astazi se vorbeste din ce in ce mai mult de identitatea proprie crestinismului in raport cu societatea si cultura in asa-zisa perioada postconstantiniana. Prin ecumenism (termenii ecumenism si ecumenist nu se folosesc in documentele Consiliului Mondial al Bisericilor decat foarte rar) se intelege aici dialogul interbisericesc in vederea formularii unor convergente majore intre traditiile confesionale diferite. Problema identitatii, mai ales sub forma ei culturala, a fost abordata cu un patos rar intalnit de catre Conferinta mondiala misionara "Mantuirea astazi" de la Bangkok (29 decembrie 1972 - 9 ianuarie 1973). Intr-adevar, conferinta de la Bangkok a fost pentru Bisericile din lumea a treia o tribuna de condamnare a imperialismului occidental in materie de misiuni si de revendicare a identitatii lor culturale. De altfel este un fapt istoric stabilit ca, odata cu Evanghelia, misiunile apusene au introdus in teritoriile misionare si cultura europeana, ceea ce a dus la criza de identitate a popoarelor crestinate (nici Ortodoxia n-a fost in stare sa evite acest prozelitism cultural. Misiunile ortodoxe, inspirate si organizate de statele bizantin si rus, au impus popoarelor convertite helenismul si slavonismul). De aceea, s-a cerut cu insistenta ca Evanghelia sa fie propovaduita nu numai in cultura unui popor, ci si prin cultura acelui popor. Mai mult, protestul Bisericilor tinere din Africa si Asia s-a exprimat, dupa Conferinta misionara de la Bangkok, sub forma unui moratorium, impotriva unei conceptii "imperialiste" despre misiune, despre asistenta si solidaritatea ecumenica. Fireste, miscarea de revendicare a identitatii culturale trebuie sa fie inteleasa in contextul a doua curente principale care au aparut in acelasi timip in teologia ecumenica : este vorba de curentul de contextualizare a teologiei, care s-a cristalizat cu o mare vigoare in America Latina si in Bisericile credinciosilor de culoare din Statele Unite si miscarea de localizare a Bisericii universale, care s-a facut simtita in diferite regiuni ale Bisericii Romano-Catolice. Teologia contextuala, care cunoaste o mare varietate de tendinte, a readus in discutie modul in care se interpreteaza Evanghelia in functie de experienta si de situatia celui care primeste mesajul Evangheliei. Caci Evanghelia nu se refera la doctrine si probleme abstracte, ci se ocupa cu situatii istorice concrete, cu categorii de persoane a caror existenta este determinata de un tip de societate si de o ideologie. Din aceasta cauza, unii crestini traiesc credinta lor in lupta sociala pentru o societate de miine dreapta si libera. Teologia contextuala de nuanta radicala a scos in evidenta existenta unor factori sociali si politici care influenteaza configuratia actuala a crestinismului ca, de pilda, structura de clasa a unor comunitati crestine. Exista cauze economice si politice care separa pe crestini inauntrul aceleiasi Biserici sau familii confesionale, de aceea ecumenismul nu mai poate fi redus la problematica strict confesionala, ci trebuie sa aiba fn vedere si problematica culturala si politica. Importanta Bisericii locale a fost subliniata in mod deosebit in ecleziologia din anii din urma. In Ortodoxie, ecleziologia euharistica a reafirmat natura Bisericii locale, in termeni de manifestare deplina a Bisericii universale, prin Taina Euharistiei si Taina Hirotoniei, doua acte care, asigura atat continuitatea cu traditia apostolica, adica apostolicitatea, cat si comuniunea pe planul local si pe cel universal, adica sobornicitatea. Dupa Conciliul Vatican II, catolicismul a recunoscut un oarecare pluralism teologic, liturgic si cultural. Astazi se vorbeste de factorul local nu numai in termeni de articulare a credintei, de diversitate teologica, ci si in termeni de autori tate si putere bisericeasca si se cere tot mai insistent transferul autoritatii bisericesti de la centru la nivelul episcopilor locali si regionali. Asa se face ca au aparut conferintele episcopale nationale sau regionale si ca o multime de Biserici catolice locale au un prestigiu ecumenic foarte important. 1

Asadar, dezbaterea ecumenica despre identitate este inseparabila de miscarea de contextualizare a teologiei (ca articulare a credintei) si de miscarea de localizare a Bisericii universale. Trebuie insa sa se admita ca fara contributia ermineuticii biblice din ultimele decenii o asemenea discutie n-ar fi putut sa aiba loc. Specialistii in exegeza sint de acord ca una dintre cele mai pretioase descoperiri ale acestei ermineutici este diversitatea la nivelul traditiilor neotestamentare. Nu in sensul unui pluralism de hristologii si ecleziologii, ci in sensul de experienta a comunitatilor crestine primare, ca reflectie a Evangheliei in prisma culturii si situatiei acelor comunitati. Exegetii recunosc acum permanenta si unitatea mesajului biblic, care pe de o parte, relativizeaza orice situatie istorica, dar care pe de alta parte, afirma identitatea acestei situatii. Cateva cuvinte acum despre notiunea de identitate in teologia ortodoxa. De la inceput trebuie sa fie spus ca teologia ortodoxa prefera o interpretare ecleziologica si harismatica a identitatii. Nu numai in sensul ca identitatea presupune comuniune, ci si in sensul ca identitatea emana din aceasta comuniune. Identitatea devine o valoare dinamica numai in comuniune. Comuniunea este unul dintre parametrii identitatii. Ea evita deformarea si uzura identitatii. De fapt, acesta este sensul biblic al identitatii. Teologia biblica este construita pe ideea de alianta, o alianta in care cei doi termeni, Dumnezeu si omul, sunt pusi in valoare. In aceasta alianta, identitatea este esentialul personal, ceva fara de care omul nu poate exista nici ca persoana, nici ca Biserica, nici ca societate. Inauntrul acestei aliante se realizeaza identitatea completa, integrala, autentica a persoanei. De altfel, omul nu se exprima ca persoana decat in relatii cu semenul sau. Nimeni nu poate spune ce este ca persoana decat in relatie cu alta persoana. Omul este o personalitate intrucat sta vis-a-vis de alta persoana, in masura in care se afla in miscare spre, sau in deschidere spre o alta persoana. Identitate inseamna deci a fi autentic in comuniune, a fi in stare de deschidere, de responsabilitate pentru altul. Comuniunea este mediul si punctul de referinta al identitatii persoanei, dar sursa si puterea acesteia rezida in harisma ei, in vocatia ei originara. Identitatea crestinismului este cortul Duhului Sfant, asa cum reiese din cap. 12 al Epistolei intaia catre Corinteni, unde Apostolul Pavel descrie natura harismatica a celei dintai comunitati crestine. Elementul distinct al Bisericii sta nu numai in faptul ca crestinii se aduna ca "noul popor al lui Dumnezeu", deci, in evenimentul adunarii, ci si in faptul ca acestia au o responsabilitate proprie, o slujire unica, deci in elementul vocational sau harisimatic. Desigur, aceasta vocatie de baza a Bisericii se exprima in si prin structurile si institutiile ei apostolice, care devin criteriile de identificare a Bisericii de-a lungul istoriei. Biserica nu este o asociatie voluntara care isi va alege ea singura doctrina si semnele ei. "Este un singur trup, un singur Duh... Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez" (Efes. 4, 4-5). Exista o Evanghelie unica (Gal. 1, 69), de aceea nu se poate spune orice despre Hristos. Identitatea are deci continutul, criteriile ei. In mod special, identitatea Bisericii nu poate fi inteleasa decat daca se ia in legatura cu apostolicitatea. Identitatea si apostolicitatea sunt doi termeni asociabili si comparabili. In definitia identitatii sunt, asadar, cuprinse deopotriva elementul institutional si cel harismatic. Ce raport exista intre identitate si unitate, intre diversitate sau pluralitate, pe de o parte si universalitate sau catolicitate, pe de alta parte ? Inainte de a raspunde la aceasta intrebare, ar trebui spus ca una din marile descoperiri ale ecumenismului recent este particularitatea sau diversitatea pozitiva, adica realitatea diferita a Bisericilor locale nu numai in termeni de identitate confesionala ci si in termeni de pluralitate culturala. La prima vedere s-ar parea ca aceasta contrazice insasi miscarea ecumenica, miscare de reconstituire a unitatii Bisericii universale. Or, un ecumenism realist nu poate sa accepte o universalitate abstracta care niveleaza identitatea confesionala si particularitatea liturgica si culturala a Bisericilor locale. Din perspectiva universalitatii, este posibila si necesara o reevaluare a identitatii confesionale pozitive, pe care o asuma o Biserica istorica. Aceasta definitie confesionala a fost, in multe cazuri, un raspuns necesar al Bisericii intr-o situatie concreta particulara de alta parte, din aceeasi perspectiva se poate vedea mai bine influenta si limitele confesionalismului, care poate duce la exclusivism, localism si antiecumenism. Prin urmare, trebuie

sa fie admise in acelasi timp si in aceeasi masura, un mare respect pentru diversitatea locala, o mare preocupare pentru unitate. Caci identitatea confesionala poate deveni exclusiva, confesiunile fiind considerate ca simple entitati separate si opuse, dupa cum unitatea la nivel universal poate deveni o utopie ecumenica. Afirmand acestea nu facem o evaluare a textelor confesionale sau a marturisirilor de credinta aparute in istoria Bisericii universale. Bisericile iesite din Reforma incearca azi sa probeze valoarea ecumenica a textelor lor confesionale. Constatam numai aceste texte sau carti de credinta nu sunt rezultatul unui proces conciliar, iar pana acum nu exista o receptare reciproca sau universala a acestor carti. Pentru ortodocsi consensul nu poate fi obtinut invocand doar intentia ecumenica a acestor texte, este necesara examinarea continutului lor doctrinar prin scrutismul traditiei apos lice unanime. In principiu, identitatea, fie sub aspect confesional, fie sub aspect cultural si unitatea sau ecumenicitatea sunt notiuni corelative, nu contradictorii. In principiu exista o interactiune intre identitate si unitate, caci Biserica prin natura ei este una, e universala si locala in acelasi timp. Aceasta in principiu, deoarece in practica acea corelatie are un caracter instabil ce poate duce la extreme. Identitatea, ca si unitata are criteriile si conditiile ei. Unele Biserici propun un model de identitate confesionala care in practica duce la particularism exclusivist. Confesionalismul este folosit o acoperire pentru practicarea sectarismului. Pentru acestea, orice acord teologic ecumenic duce inevitabil la eliminarea doctrinelor confesionale. Alte Biserici propun universalitate abstracta, care niveleaza particularitatile locale, reducand unitatea un minimum de optiuni comune. Exemplele se pot inmulti. In practica, exista o prulalitate de modele de comunitate, de identitate si de ecumenicitate. Pentru a simplifica expunerea, vom reduce aceasta pluralitate la doua forme bine cunoscute : unele Biserici isi gasesc identitatea lor in continuitate cu traditia apostolica, altele se afla intr-un proces de a descoperi aceasta identitate prin teologia contextuala si practicii eliberarii. Problema cea mai serioasa pentru ecumenismul actual este aceea a reconcilierii acestor forme de identitate, care tind sa se institutionalizeze de asa manie incat ele devin semne de diviziune si de schisma. Care sunt criteriile unei identitati legitime, care este sensul diversitatii in unitate, cum se poate exprima ea in consesul ecumenic, iata intrebari care fac obiectul studiilor si conferintelor interconfesinale. Se vorbeste acum nu numai de recunoasterea "elementelor reciproce", ci si receptarea ecumenica implicita a celorlalte traditii. Adica o doctrina particulara : este acceptata si creeaza dificultati pentru o Biserica, dar acea Biserica poate sa a cepte motivele si argumentele care au determinat o alta Biserica sa formuleze acea doctrina intr-o epoca oarecare. Nu este obiectul acestei prezentari de a arata care sunt criteriile si conditiile unitatii in identitate. Totusi, vreau sa amintesc numai ca Ortodoxia prefera sa vorbeasca despre o "sobornicitate deschisa", potrivit expresiei Pr. Prof. D. Staniloe Aceasta ar putea fi exprimata astfel : pe de o parte, ortodocsii au o atitudine "dogmatica" despre unitate, in sensul ca identitatea de credinta este esentiala unitatii. Unitatea Bisericii Universale se construieste deci pe pivotul traditiei unice apostolic (Bisericile neortodoxe din Consiliul Ecumenic inclina insa spre ideea ca unitatea rezulta din "consensul" intre diverse traditii confesionale). Pe de alta parte, ortodocsii au o atitudine "iconomica" despre unitate, in sensul ca aceasta lasa loc pentru o expresie teologica particulara, pentru un ritual liturgic deosebit, pentru o spiritualita specifica, pentru un sistem de organizare bisericeasca autonoma, tinand seama de pluralismul cultural, national si politic al comunitatilor respective. Este evident ca aceasta interpretare a unitatii, este in raport direct cu considerarea identitatii confesionale ca o valoare dinamica. Epoca in care se vorbea numai despre un antagonism ireductibil intre confesiunile crestine a fost depasita. Analiza ecleziologica, precum si interpretarea istoriei Bisericii universale au devenit mult mai realiste si pastorale, deoarece ele cauta sa identifice atat aspectul pozitiv cat si limitele diversitatii teologic si pluralismul cultural de azi. De fapt, toate Bisericile incearca sa descopere acea potentialitatile si elementele ecumenice care se gasesc in traditiile si institutiile paticulare. Identitatea adevarata este o identitate ecumenica. Chiar Bisericile care sunt recunoscute pentru rigoarea lor dogmatica, isi dau seama ca Biserica veche a condamnat erezia, opozitia ireductibila, nu diversitatea. Dogmele au fost 3

formulate tocmai ca niste criterii de a pastra identitatea si diversitatea in unitatea ecumenica. Noua ermineutica biblica ne ajuta de altfel sa intelegem mai bine ce forma de unitate a avut Biserica de la inceputul ei. Care sunt problemele identitatii cu care este confruntata teologia ecumenica actuala ? In acest cadru nu este posibila decat o simpla enumerare a catorva dintre aceste probleme. a) Se observa o usoara intoarcere spre confesionalizare si chiar spre o inasprire doctrinala, aceasta nu din cauza ca miscarea ecumenica nu ar avea sensul si motivarea ei, ci din motivul ca Bisericile isi cauta identitatea nu numai in raport cu prezentul si cu spatiul, ci si in raport cu trecutul si cu timpul. Ecleziologia continuitatii, care a fost interpelata in mod radical de ecleziologia contextualizarii, revine in prim plan caci euforia ecumenica din ultimele decenii, care se observa mai ales la "baza", ar fi dus la dislocari serioase si la o discontinuitate grava in definitia traditionala a Bisericilor. b) Se constata o regrupare a marilor familii confesionale, care dispun acum de structuri nationale si regionale foarte eficace (ex. Federatia Luterana Mondiala, Comuniunea Anglicana, Conferintele panortodoxe, Bisericile Orientale etc). Se da din ce in ce mai mult atentie dialogului bilateral, care ar trebui sa preceada dialogul ecumenic. Se crede totusi ca aceasta miscare confesionala in miscarea ecumenica ar avea un caracter administrativ. c) Se constata ca atat Consiliul Ecumenic al Bisericilor cat si majoritatea Bisericilor membre au promovat, in linii generale, un sipirit de confruntare si de contrazicere cu lumea de azi, avand pretentia de a spune adevarul in chestiuni de politica mondiala. Pe agenda Consiliului, problemele majore ale umanitatii au pus in umbra problemele reale ale comunitatii nationale. Cu toata modestia, crestinii ar trebui sa invete mai intai cum se construieste Biserica locala si apoi sa treaca la proiectul Bisericii universale. Ecleziologia ecumenica incepe cu ecleziologia pastorala si nu invers. In chestiunile publice si de politica internationala, Bisericile ar trebui deci sa-si pastreze rolul lor pastoral, adica sa ajute pe credinciosi sa interpreteze ei insisi realitatea socio-politica si sa gaseasca ei insisi solutia cea mai justa, in deplina libertate si responsabilitate. De altfel, problema ecumenica devine din ce in ce mai complicata din cauza optiunilor pe care Bisericile le adopta in probleme sociale si politice. In trecut s-a dat prioritate ecuimenismului practic potrivit dictonului "doctrina separa, slujirea uneste". Astazi, convergentele teologice devin o posibilitate reala, pe cand in domeniul socio-politic, Bisericile iau atitudini foarte diferite. d) Cu toate acestea, unele Biserici sustin ca solidaritatea intercrestina si marturia comuna ar trebui sa prevaleze unitatii de doctrina. Anumite probleme si situatii grave cer ca crestinii, indiferent de apartenenta lor confesionala, sa se pronunte ca o singura voce si sa actioneze in comun. Cooperarea ecumenica intr-o problema urgenta depaseste deci punctele de ruptura si de separare in materie de doctrina sau cult. e) Se recunoaste acum ca nu orice experienta ecumenica contribuie la unitatea Bisericii. Exista adevaruri ecumenice care nu pot fi socotite pe drept evenimente ecumenice. Noile experiente ecumenice sunt examinate tinand seama de contributia lor la unitatea Bisericilor. f) Identitatea Bisericii ca atare, identitatea ei ontologica in raport cu lumea, constituie fara indoiala problema cruciala pentru intreg crestinismul actual. In aceasta privinta, conceptiile sunt foarte diverse mergand de la separarea improprie intre Biserica si lume, pana la identificarea improprie a acestora. Unii vorbesc de uzura si chiar de criza de identitate a Bisericii intre o societate care nu se mai identifica cu o anumita credinta religioasa. Intrebari, ca, de pilda, care este finalitatea Bisericii in raport cu Dumnezeu, ce este Biserica in raport cu forma ei institutionala, cu conditia si structura ei istorica, revin in prim plan, lasand in plan secundar discutiile despre aspectul confesional, cultural sau social al comunitatii crestine. In aceasta privinta, teologia ortodoxa a insistat asupra identitatii ontologice a Bisericii, adica asupra integritatii ei divino-umane, care face cu neputinta separarea intre fiinta Bisericii si istoria Bisericii, intre partea ei nevazuta si cea vazuta. Mai mult, ea vorbeste despre "liturghia cosmica", despre eclezialitatea intregii creatii, datorita unei dinamici divine interne care o misca si o conduce spre restaurarea in Hristos. Biserica nu se identifica cu lumea, desi ea este in lume si apartine lumii. Identitatea ei provine din acest mod de a fi, unic, in lume. Lumea nu este deci 4

privita cu suspiciune sau in spirit de polemica, deoarece Evanghelia lui Hristos afirma clar ca Dumnezeu este nu numai in noi, ci si printre noi, nu numai inauntrul nostru, ci si in mijlocul nostru. Asadar, miscarea ecumenica actuala a facut posibila o reafirmare mai articulata a identitatii fiecarei Biserici locale. Dincolo de unitatea comuna este identitatea locala, care trebuie sa fie respectata. Pe de alta parte, identitatea ramane o problema care preocupa teologia ecumenica de azi, deoarece identitatea se poate intoarce impotriva ei insasi daca nu este corectata, completata si reconciliata cu alte forme de identitate. As dori sa conclud aceasta scurta prezentare, cu un cuvant la adresa ecumenismului local din tara noastra. Bisericile de aici pastreaza identitatea lor confesionala, liturgica si culturala, avand spatiul lor pastoral, misionar si social bine definit, intr-un climat ecumenic pozitiv. Este vorba insa, nu numai de un climat sau de conditiile unei vieti ecumenice pozitive, care au valoarea lor indiscutabila. Este vorba de un efort ecumenic al Bisericilor, pe de o parte de a fi autentice in credinta si viata lor interna, pe de alta parte de a fi simfonice in practicarea lor interbiserioeasca si sociala. Bisericile au gasit asadar un echilibru adecvat intre integritatea lor interna si solidaritatea lor externa, intre limbajul confesional si cel ecumenic. Acestea au descoperit noi cai, noi (posibilitati si situatii de a fi impreuna, de a actiona si de a discuta impreuna. In fond, Bisericile sunt impreuna expuse aceleiasi situatii sociale si politice nationale. Problemele de ansamblu ale societatii constituie acum probleme de ansamblu ale Bisericilor. Evolutia sociala si culturala a tarii nu este un fapt "extern", ci se reflecta in evolutia interna a Bisericilor. De fapt, Bisericile nu pot fi "comunitati slujitoare" decat daca si-au asumat, dupa modul lor propriu si specific, mutatia pe care a parcurs-o societatea in care ele traiesc si lucreaza. Fiti siguri ca tot mai multe Biserici din comunitatea ecumenica vor sa inspire din experienta ecumenismului din tara noastra, o experienta dominata de simtamantul ca exista noi cai si noi posibilitati pentru o slujire crestina autentica. Parintele Ion Bria

Dorul de Dumnezeu - expresie a identitatii eshatologice a crestinului Coordonata eshatologica a fost o trasatura de baza a crestinismului. Tensiunea eshatologica s-a concretizat printr-o asteptare a comuniunii desavarsite cu Sfanta Treime in imparatia lui Hristos, dar aceasta asteptare era traita impreuna cu Hristos. Tensiunea eshatologica a fost generatoare de o intensa viata duhovniceasca. Conditia de pelerin ( "... nu avem aici cetate statatoare ci o cautam pe aceea ce va sa fie", traita de crestini a sporit dorul dupa Dumnezeu, dupa realitatile vesnice si depline, dar care pot fi pregustate inca de aici. Cel care face experienta unei veritabile comuniuni inca de aici cu Hristos va inseta mereu dupa harul dumnezeiesc, lepadandu-se de tot ceea ce este vremelnic pentru a se putea impartasi de bucuria dumnezeiasca data de vietuirea in Hristos. Atasamentul fata de Hristos, dorul de a-L intalni, de a-L simti prezent in tot ceea ce facem devine totodata o aspiratie de a vedea slava necreata a Sfintei Treimi. Dorul existential dupa Dumnezeu ( manifestat nu o data in mod sfasietor ) ne da puterea de a renunta la toate cele pamantesti, pentru a ne umple de iubirea dumnezeziasca a lui Hristos. Sfantul Simeon Noul Teolog afirma: "Ce este mai slavit decat saracia duhovniceasca care aduce imparatia cerurilor fiindca ce lucru este mai vrednic decat ea, fie acum, fie in veacul viitor? Iar faptul de a nu ne face griji din pricina vreunui lucru pamantesc, ci de a avea intregul nostru cuget la Hristos, cate bunuri vesnice si ce stare ingereasca nu ne aduce? Iar faptul de a dispretui deopotriva toate cele vremelnice si, ca sa spunem asa, insesi nevoile cele mai constrangatoare ale trupului, ca sa nu ne luam la intrecere pentru ele cu cineva spre a ne pastra pacea si iubirea nemicsorata intr-o stare netulburata a sufletului, de ce fel de rasplatiri, de ce fel de cununi si de premii nu va fi vrednic? Cu adevarat mai presus de fire e porunca si mai presus de cuvant sunt rasplatirile, Hristos Insusi se va face acestora tuturor toate... Fiindca acela care s-a invrednicit sa-L vada si sa-L contemple pe Dumnezeu nu mai doreste nimic altceva, iar cel ce s-a umplut de iubirea lui Hristos nu mai suporta sa iubeasca pe altcineva pe pamant". Sentimentul eshatologic ne permite trairea in cadrul istoriei a unor lucruri mai presus de fire, dar intr-un mod nedeplin, astfel incat suntem intr-o continua incordare pentru a atinge desavarsirea intr-o existenta viitoare. In aceasta viata suntem dispusi de atatea ori sa facem mari sacrificii pentru prieteni, familie, profesie, idealuri care oricat de marete sunt in aparenta ele raman vremelnice, iar pentru Hristos avem o disponibilitate atat de mica. Erodarea dimensiunii eshatologice in crestinismul contemporan datorita mentalitatii consumiste dominante din societatea actuala a slabit dorul de a fi cu Hristos, prin faptul ca ne-am alipit prea mult de realitatile vremelnice a unei lumi supuse pacatului. In loc sa ne ostenim pentru a actualiza resorturile duhovnicesti ale lumii, afirmand astfel sensul eshatologic al creatiei prin transfigurarea ei, ne-am lasat coplesiti de miscarile irationale ale pacatului. Acestea neau facut lumea opaca transformand-o intr-un obiect expus satisfacerii poftelor noastre. Cel care se lasa tiranizat de astfel de pofte de dominare, de bogatie, de placerile si desfatarile acestei lumi nu a cunoscut uimirea data de farmecul vietuirii in Hristos, nu a gustat din dulceata si mireasma imparatiei lui Dumnezeu. Statornicia intr-o filosofie a lucrurilor pamantesti, legarea de cele vazute si mahnirea incercata pentru cele dorite si nedobandite din lumea aceasta tocesc aspiratiile curate spre imparatia lui Dumnezeu. Nu ne putem amagi ca putem sa ne impartasim deodata cu slava lui Dumnezeu si cu slava oamenilor. Mantuitorul e foarte clar: "Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?" Hristos a fost foarte transant, aratand ca o conciliere intre Evanghelie si duhul lumii este imposibila. Conditia eshatologica a crestinului este reprezentata printr-o imagine foarte sugestiva: aceea a pelerinului prin aceasta viata ("Caci strain sunt eu la Tine si strain ca toti parintii mei". Astazi, din pacate, se uita prea des acest adevar, omul contemporan afundandu-se tot mai mult in mlastina inlantuitoare a pacatului. Se creeaza iluzia unei existente vesnice pe acest pamant, gandul la moarte si la vesnicia de dupa moarte fiind atrofiat de o conceptie hedonista ce propovaduieste ca totul e acum si aici. Am uitat ca suntem straini pe acest pamant si radacina noastra este in cer, nu in pamant. Episcopul I. Briancianinov scria: "Sunt pribeag pe acest pamant: pribegia mea am inceput-o in leagan, o termin in mormant: pribegesc prin varste, de la copilarie la batranete; pribegesc prin feluritele imprejurari si intamplari pamantesti. Sunt strain si calator, ca toti parintii mei. Parintii mei au fost straini si calatori pe pamant: venind pe el prin nastere, 6

s-au despartit de fata lui prin moarte. Nici unul nu a fost scutit: nici unul dintre oameni nu a ramas o vesnicie pe pamant. Pleca-voi, deci, si eu. De pe acum incep sa plec, slabind in putere, si plecanduma batranetii. Plec, plec de aici, potrivit legii nestramutate si potrivnicei randuieli a Ziditorului si Dumnezeului meu". Hristos S-a facut pilda noua, prin renuntare la slava lumii, prin Crucea Lui si prin Inviere ne-a chemat pe fiecare dintre noi la o noua viata, la invierea din moartea pacatelor ce ne inlantuiesc. Sfintii sunt urmatorii lui Hristos, ce au trait adierea vesniciei inca din istorie si au trecut la fericita vesnicie pe calea cea stramta, lepadandu-se de slava si placerile lumii. Ei si-au rastignit voia, asumandu-si crucea lui Hristos pentru a invia cu Hristos. Ei "... prin credinta au biruit imparatii, au facut dreptate, au dobandit fagaduintele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, s-au imputernicit, din slabi ce erau s-au facut tari in razboi, au intors taberele vrajmasilor pe fugaaltii au suferit batjocura si bici, ba chiar lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Ei de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapturile pamantului". Experienta duhovniceasca autentica face posibila constientizarea prezentei lui Hristos in viata noastra, salasluirea Duhului Sfant vadindu-se prin mai multe semne. Aceasta viata in Hristos care ne aduce harul Sfantului Duh ne pecetluieste ca fii ai luminii. Este o realitate confirmata in mai multe locuri din Sfanta Scriptura. In aceasta stare duhovniceasca noi ne constientizam radacinile ceresti, de sus fara sa ne inradacinam in pamantul de jos al pacatului. Cel ce se desfata in mocirla placerilor acestei lumi nu a cunoscut inaltimile trairii curatiei duhovnicesti. Ramanand in aceasta stare de nestiinta si intunecare, ne vom instraina de viata vesnica, avand in noi pornirile pacatoase ale lumii si nu pe Hristos. Vom gandi si vom trai astfel cele pamantesti si nu cele ceresti. Alipirea patimasa de cele lumesti este potrivnica aspiratiei curate si profunde dupa iubirea lui Dumnezeu. Perceptia eshatologica nu presupune intalnirea cu Hristos doar intr-o lume viitoare. Imparatia lui Dumnezeu este o realitate inceputa, posibila experierii inca de aici si acum, dar destinata desavarsirii intr-o existenta vesnica. In pregustarea imparatiei lui Dumnezeu de aici noi asteptam desavarsirea celor ce vor sa vina, dar asteptarea noastra este marcata de simtirea constienta a prezentei lui Hristos in noi inca de aici ("Cel ce pazeste poruncile lui Hristos ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el; si prin aceasta cunoastem ca El ramane in noi, din Duhul pe care ni La dat". Dorul de a dobandi viata cu Hristos inca de aici ne sporeste ravna fata de cele ceresti si ne indeparteaza de cele stricacioase, ne ajuta sa depasim lenea in lucrarea celor duhovnicesti. Starea de trandavie minimalizeaza pacatele, ne face sa nu ne mai constientizam propria stare de amagire si intunecare. Razboiul duhovnicesc este unul nevazut si permanent ce ne obliga la o trezvie continua, cu mintea incordata si cu simturile curatite pentru a-L primi pe Hristos. Inaintarea spre eshaton nu e o simpla metafora, ci presupune o vietuire foarte concreta, posibila in cadrul istoricului. Pentru a resimti adierea eshatologicului in limitele istoricului un rol important il are constiinta ascetica. Aceasta constiinta ne ajuta sa ne redescoperim conditia si vocatia eshatologica, ne intareste in trezvia duhovniceasca, stare in care, in trup fiind, vietuim deja impreuna cu Hristos si cu toti sfintii. Trezvia nu poate fi obtinuta decat printr-o staruitoare nevointa, in care mintea noastra este alipita cu multa evlavie de cele ceresti, tanjind cu un infinit dor dupa Dumnezeu. Cu o indelunga rabdare mintea este strapunsa de dragostea lui Hristos care ne aprinde dorul dupa imparatia lui Dumnezeu. Acest dor nestins ne face sa constientizam ca identitatea noastra autentica este aceea de cetateni ai cerului, ca desi traim intr-un cadru perisabil, nimic nu e statornic in aceasta existenta. Orientarea noastra este spre imparatia cereasca pe care o luam cu asalt, prin lepadarea grijilor lumesti. Metanoia adevarata facuta in duhul adevaratei asceze ne slobozeste de patimi, dezrobindu-ne de duhul lumii si facandune doritori sa ardem spre cele vesnice. Sf. Maxim Marturisitorul indeamna la o astfel de viata ascetica ce favorizeaza trairea eshatologica: "Sa dispretuim cele vremelnice, ca nu cumva, luptand pentru ele cu oamenii, sa calcam porunca iubirii si sa cadem din dragostea lui Dumnezeu. Sa veghem, sa fim treji si sa lepadam somnul usuratatii. Sa ravnim a pasi pe urmele sfintilor atleti ai Mantuitorului; sa imitam luptele lor, uitand pe cele dindarat si intinzandu-ne spre cele dinainte... Sa pasim intins spre cer, acolo vom vedea cetatea noastra". Avand capacitatea de a nu ne lega de cele vremelnice, vom 7

putea pregusta inca de aici bucuria celor ce vor fi in existenta vesnica. "Necontenit sa avem statornicit in sufletul nostru dorul de Hristos. Asa, vom rade de toate cele din viata aceasta; vom locui pe pamant ca si cum am locui in cer; nu vom mai ramane uimiti de bunatatile din lumea aceasta si nici nu ne vor dobori necazurile; vom trece cu nepasare pe langa toate cele de aici, grabindu-ne catre Stapanul cel dorit de noi; zabava intalnirii nu ne va supara, ci vom spune si noi cu fericitul Pavel: Mam rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine". Nu putem avea cuvant de aparare in fata lui Dumnezeu si a constiintei noastre pentru justificarea comoditatilor lumesti, pentru lipsa cautarii cu osardie a imparatiei lui Dumnezeu. Sf. Ignatie Briancianinov scrie frumos de glasul vesniciei existent in fiecare dintre noi. Fiind langa mormantul prietenului sau el aude acest glas al vesniciei, rostit de prietenul sau aflat deja in vesnicia de dincolo de aceasta lume: "Glasul vesniciei ne vorbea tuturor; ne vorbea inca de cand eram in aceasta viata. Ne vorbea pe cand inca nu eram in stare sa luam aminte la el; ne vorbea si in anii verii noastre, cand deja puteam si eram datori sa luam aminte la el, sa-l intelegem. Glas al vesniciei! ... Vai!... Putini sunt cei ce iti dau ascultare in galagiosul han al vietii pamantesti! Ba ne impiedica sa luam aminte la tine grijile, imbratisarea lumeasca. Dar tu nu amutesti. Vorbesti, vorbesti si, pana la urma, prin solul cel cumplit-moartea-aduci si pe cel ce ia aminte si pe cel care nu o face, sa dea seama de masura in care a ascultat si a luat aminte la graiurile vesniciei". Conditia eshatologica a crestinismului impune trairea in cadrul istoricului a dorului dupa Dumnezeu ce depaseste limitele legate de existenta efemera. Noul Testament are numeroase marturii ce exprima chemarea lui Hristos de a-I urma Lui pentru a ajunge la Tatal si promisiunea de a trai impreuna cu Dumnezeu, pe masura ce ne desprindem de duhul lumii trecatoare. Dorul autentic de Dumnezeu impune o transanta fata de comoditatile date de o viata traita in caldicie. Lepadarea de grijile lumesti este o conditie esentiala pentru a raspunde cu adevarat chemarii lui Hristos. "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie". Nu se poate ca impovarati de grijile acestei lumi sa cautam cu ardoare si cu seninatate imparatia lui Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu impune prioritatea cautarii imparatiei dumnezeiesti in tot ceea ce facem. "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" Dorul eshatologic dupa cele vesnice e sadit in fiecare dintre noi, deoarece omul este o fiinta insetata de vesnicie, de infinit. Nu se poate ca ceva finit sa ostoiasca setea de absolut a omului. Nu ne putem imparti acest dor catre culmile infinitului intre doua tendinte contrare: una care vrea sa-L caute pe Dumnezeu si una ce pofteste placerile lumii cazute. "Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui, nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona" Cugetarea la cele dumnezeiesti si implinirea voii lui Dumnzeu presupune ascutirea constiintei eshatologice si valorificarea ei in mod autentic. Din pacate, in starea cazuta, omul a convertit setea lui dupa cele ceresti in pofta de a se infrupta din lucrurile trecatoare ale lumii pacatului. "Nazuinta spre bunastarea pamanteasca-ce lucru nefiresc si monstruos! Ea cauta neostoita. Indata ce gaseste ceea ce a cautat i se pare lipsit de pret, si cautarea porneste iar, cu puteri noi. Ea nu se multumeste cu nimic din cele de fata: traieste numai pentru viitor, inseteaza numai dupa ce nu are. Tintele dorintei momesc inima cautatorului cu visul si cu nadejdea implinirii: cel inselat necontenit amagindu-se, alearga dupa ele de-a lungul intregii arene a vietii pamantesti, pana ce il rapeste moartea pe care nu o astepta. Cum si prin ce se poate lamuri acesta cautare, care se poarta fata de toti ca un tradator lipsit de omenie si totusi, pe toti ii stapaneste, pe toti ii atrage? In sufletele noastre este sadita nazuinta catre bunatatile cele nesfarsite, dar am cazut, si inima orbita de cadere cauta in lucrurile trecatoare si pe pamant ceea ce se afla in vesnicie si in cer". Cei care s-au lepadat de toate cele lumesti sunt liberi de orice conditionare data de poftle lumii acesteia, fiind adevarati martiri ai lui Hristos (marturii ale unei vieti transfigurate in Hristos inca de aici). Constiinta martirica exprima in gradul cel mai inalt conditia eshatologica a crestinismului. Crestinii si-au dezvoltat inca dintru inceput aceasta constiinta a martiriului prin care au razbatut intr-o istorie potrivnica existentei lor. Crestinismul autentic implica o mucenicie continua, de zi cu zi, de clipa cu 8

clipa, in care voia noastra trebuie rastignita pentru a ne bucura deplin de Invierea lui Hristos, intr-o viata reinnoita, traita cu si intru Hristos. Dar mucenicia continua ce presupune o permanenta trezvie, cere in unele situatii o marturisire a lui Hriastos prin propriul sange. Pentru a fi in stare de mucenicia fizica era obligatoriu exersarea muceniciei duhovnicesti, ca expresie a constiintei eshatologice (dorul fierbinte dupa Hristos actualizat la modul cotidian printr-o viata in care prezenta lui Hristos e o certitudine). Nu se poate muri pentru Hristos fara a trai zi de zi cu Hristos. Fara a face acum o teologie a constiintei martirice ca expresie a constiintei eshatologice in crestinism, sugerez lecturarea cu atentie a actelor martirice, din perspectiva intrepatrunderii constiintei eshatologice cu cea martirica. Vom observa ca in fiecare caz mucenicul traieste deja acum prezenta efectiva a lui Hristos. Plecand de la primul caz de mucenicie crestina al diaconului Stefan care vede cerurile deschise, contempland Sfanta Treime, inainte de a muri, pana la celelalte cazuri de mucenicie, vom vedea ca mucenicii traiesc cu multa putere prezenta reala a lui Hristos inca din aceasta existenta. Mai mult decat atat, ei au constiinta ca un Altul va lupta in locul lor in arenele circurilor pagane. Vietuirea cu Hristos exprimata prin transfigurarea mucenicului ii dadea acestuia o putere deosebita ce impresiona inclusiv masele largi ale paganilor. O citire cu ravna a actelor martirice ne va fi de folos pentru a redescoperi constiinta eshatologica a crestinismului transpusa in barbatia dumnezeiasca a mucenicilor. "Fericite si vrednice de lauda sunt toate muceniciile care s-au facut dupa voia lui Dumnezeu; caci, devenind noi mai evlaviosi, trebuie sa atribuim lui Dumnezeu puterea peste toate. Intr-adevar, cine nu va admite curajul, rabdarea si iubirea lor de Dumnezeu? Sfasiati prin biciuri, de li se vedea alcatuirea trupului lor pana la venele si arterele dinlauntru, ei au rabdat atat de mult, incat si pe cei ce stateau in jurul lor i-au facut sa planga si sa se vaiete, iar ei au aratat atata tarie sufleteasca, incat nici unul din ei n-a gemut si n-a suspinat, cei chinuiti dovedindu-ne tuturor ca in ceasul muceniciei, Domnul Insusi este de fata si vorbeste cu ei". Conditia eshatologica e propovaduita exemplar si de Sf. Ap. Pavel. Una din coordonatele esentiale ale teologiei sale o reprezinta certitudinea ca slava asteptata e o realitate actuala, iar pe de alta parte Apostolul afirma ca aceasta realitate ramane nevazuta. Se continua astfel acea traire data de tensiunea dintre deja si nu inca a Evangheliilor, ce ne face sa traim o nadejde eshatologica. Orientata catre lumea viitoare, nadejdea este fermentul viu ce insufleteste primele comunitati eclesiale. Nadejdea este o realitate dinamica ce intareste credinta in cele nevazute dar care se bazeaza si pe implinirea unor fagaduinte, vazute deja inca din lumea aceasta. Dorinta expresa a crestinului de a uni cerul cu pamantul, de a trai viata ingereasca inca de acum ii va face pe unii dintre credinciosi sa opteze pentru o viata in pustiu sau in manastire, departe de zarva unei lumi disponibile de a acorda privilegii tot mai mari unei Biserici intrate in legitimitate. In felul acesta constiinta eshatologica a crestinilor este vadita intr-un mod exemplar. Eshatonul e perceput ca o realitate ce nu e straina de viata prezenta. Tocmai comoditatile ce incepeau sa apara in Biserica, in timpul lui Constantin cel Mare, ce-i impiedicau pe unii crestini sa aiba acea viata de daruire totala lui Hristos (care le permitea sa actualizeze eshatonul in istorie) i-au facut sa se retraga din lume. Retragerea monahilor n-a fot in nici un caz din dispret fata de lume, ci din dorinta arzatoare de a dobandi pacea lui Hristos, specifica imparatiei lui Dumnezeu si astfel sa contribuie la sfintirea intregii lumi. "Eshatonul isi are radacinile in viata pamanteasca, viata vesnica e deja viata pe care o duc crestinii in aceasta lume. A existat o cautare si a ceea ce inca in lume e un semn si o anticipare a viitorului si atunci in locul concentrarii asupra asteptarii s-a vrut ca imparatia lui Dumnezeu sa fie gasita in prezent. Desertul sau manastirea devin in aceasta cautare cerul pe pamant, restaurarea finala deja realizata, starea de odihna sabatica si pascala".

Pn unde merge ascultarea fa de prini

Dumnezeu ne ndeamn s ascultm numai n lucrurile care nu aduc vtmare credinei i evlaviei. Este adevrat c lui Dumnezeu i este bineplcut s le dm prinilor cinstea cuvenit. Dar, nu trebuie s mai ascultm atunci cnd prinii ne cer o cinstire mai mare dect cea cuvenit. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: Dac vine cineva la Mine i nu urte pe tatl su i pe mam i pe femeie i pe copii i pe frai i pe surori, chiar i sufletul su nsui, nu poate s fie ucenicul Meu (Luca 14, 26). Domnul nu te ndeamn s-i urti fr motiv, pentru c un lucru ca acesta este foarte mpotriva firii, dar El nu ngduie s-i cear s-i iubeti mai mult dect pe El, fiindc a-i iubi mai mult dect pe Dumnezeu face ru att celor iubii ct i celui care-i iubete. (Comentariu la Evanghelia dup Luca) Cnd prinii nu te mpiedic i nu-i pun opreliti s-i vezi de cele ale sufletului, trebuie s-i asculi, fiindc altfel e mare primejdie. Dac, ns, ne cer ceva fr motiv i ne ntorc de la cele duhovniceti, ascultarea fa de ei nu mai e obligatorie. (Comentariu la Evanghelia dup Ioan, Omilia XXI) din Prini, copii i creterea lor, Sfntul Ioan Gur de Aur
10

Interviu 1) Parinte Calistrat, ce ne puteti spune la sfarsit de an despre cresterea duhovniceasca a monahilor si a monahismului in general ? Raspuns: Asa cum nu este cu putinta unui om sa acopere soarele cu mana, asa nu este de ajuns unei minti sa poata vorbi totul despre monahism. Indiferent de situatia sociala sau contextul istoric, monahismul ortodox ramane la fel de necesar si fundamental ca in vechiul bazin al Egiptului si al Vaii Nilului unde miile de monahi patericali au convorbit cu Dumnezeu sute de ani facand semne si minuni. Se obisnuieste in terminologia noastra clasica de a se vorbi de monahismul de odinioara, sau parintii de demult, dar nu trebuie sa uitam ca am fost contemporani cu Antim Gaina, cu parintele Cleopa, cu parintele Paisie Olaru, cu parintele Veniamin Barbacaru, cu pr. Iachint de la Putna, cu pr Ioil Gheorghiu, cu pr. Sava Parascan, sau n-ar trebui sa uitam ca suntem contemporani cu parintele Arsenie Papacioc si pr. Iustin Parvu, care si ei la randul lor au fost ucenici ai acestor inaintasi trecuti la cele vesnice. Nu ma voi apuca acum sa enumar faptele lor sau viata lor, ci voi cauta sa va fac cunoscut ca monahismul actual este la fel de autentic si real ca cel de odinioara. Daca vom citi patericul Egiptean, desi scrierile sunt ingrijite si frazele sunt frumos structurate, si acolo ucenicii batranilor au avut incercari satanicesti in care unul era bantuit de patima trandaviei, unul era bantuit de patima desfraului, altii chiar au cazut in desfrau, altii aveau patima lacomiei, unii aveau patima iubirii de arginiti sau multe alte nenumarate patimi, dar care este diferenta spirituala dintre trairea patericala egipteana si cea actuala ? Aici este de fapt punctul forte prin care au stralucit sfintii parinti. Nefiind profunzi teologi intelectual, au fost profunzi traitori, au reusit sa invete mai bine rugaciunea domneasca Tatal Nostru, si in momentul in care discipolii greseau, si ucenicii aveau anumite caderi, taina iertarii sau a uitarii greselilor era mai evidenta decat pacatul in sine. Patericul nebatand moneda pe greseala in sine, ci explicind si scotand in evidenta modul in care acestia s-au indreptat si s-au impacat cu Dumnezeu, si modul intelept la care batrinul stia sa ierte sau sa sfatuiasca. Astazi daca gresim suntem condamnati la moarte, devenim izolati, ciumati, ocoliti, s.a.m.d. Dar in vremea aceea indiferent de gravitatea greselii ucenicii veneau la batrin cu sufletul deschis si inima calda, astazi te povatuieste un batrin, gresesti sub ascultarea lui, te duci rapid si te spovedesti la alt batrin, pentru a nu-ti schimba impresia sau imaginea in fata primului. In felul acesta castiga Satana si pierzi tu. Vedem cele 12 Filocalii, in fiecare pagina invatatura ascetica si mistica a patericului ne arata nenumarate feluri de nevointa, insa deosebirea de vechii monahi este urmatoarea, daca cei din vechime au facut lucruri atat de multe si de minunate, noi cei de astazi avem cu totul alt obicei. Ne facem cobza de cultura teologica teoretica, iar daca ne ia cineva la bani marunti atunci gaseste in noi zero mistica. De ce acest lucru ? Nu avem in noi contemplarea lui Dumnezeu prin rugaciune. Monahii isi fac foarte greu pravila sau canonul sub pretextul ascultarii, adica al muncilor, nu participa la Sf Liturghie care este indumnezeitoare sufletului, nu citesc cartile sfinte pentru incalzirea sufletului spre cele inalte, nu mai sunt preocupati de rugaciunea lui Iisus macar la nivel teoretic, nicidecum practic, nu mai sunt interesati cum spunea parintele Paisie Olaru de cuvintul sfatuitorului pentru ca ei citind lucruri foarte multe, un om incarcat de harisma rugaciunii nu-ti va da cuvinte inalte, ci doar simple si la obiect. Pe cind noi din punct de vedere teoretic asteptam raspunsuri sofisticate. De fapt in realitate Dumnezeu este lumina, iertare, dragoste, iubire, El ni le-a dat din punct de vedere revelat prin taina rastignirii, adica moarte si inviere, dar noi nu le putem intelege pentru ca nu le lucram si nu le traim. Fuga de sfintele Taine, chiar si in tagma clericilor, adica slujirea rara, nu face altceva decit sa goleasca sufletul de prezenta lui Dumnezeu. Ioanichie Moroi 20 de ani zilnic a slujit Sfanta Liturghie, Sava Parascan 25 de ani singur Sf Liturghie, Ioil Gheorghiu 12 ani de zile, parintele Cleopa aproape 10 ani de zile zilnic slujirea Sf 11

Liturghii. Iata marturii cunoscute pe langa alte zeci de slujitori nestiuti care prin manastirile de maici ca duhovnici , sau in schituri cu numar de vietuitori mai mic, s-au straduit spre cele sfinte, slujind permanent lui Dumnezeu ziua si noaptea. De aici se poate vedea ca si Ioan de Odesa, Ioan de Kronstand, asa cum spune si Cabasilla liturghia viata mea, cum spune si Ap. Pavel nu eu ci Hristos traieste in mine, iata toate aceste repere au fost uitate sau trecute cu vederea iar actualul fond monahal fiind canalizat datorita timpului comunist in care manastirile s-au degradat din punct de vedere administrativ si material, spre o traire mai mult economica decat duhovniceasca. Aceasta nu ca un rau si nu ca o scadere, dar apare ca o lipsa de element spiritual neglijind cele duhovnicesti in scopul celor materiale. Raspandirea, imprastierea mintii, amestecul cu laicii, lipsa de la biserica, neslujirea, lipsa pravilei si a canonului, lipsa citirii cartilor sfinte, i-au transformat cum spune Moise Arapul pe calugari in traitori mireni, iar crestinii prin dezmaturile sau greselile abundente puse la indemana de comercialismul social, s-au trasformat multi in slugi ale intunericului, adica slujitori ai pacatului, desfraul, betie, fumatul, rautatea, crima, uciderea, s.a.m.d. Cuvintul mistica, sau cuvintul mistic il putem gasi ca model in viata sfintului Serafim de Sarov mare lucrator al rugaciunii si un exemplu demn de urmat, il putem gasi la Teofil cel nebun pentru Hristos, la staretul Leonid de la Optina model de discernere, staretul Gavriil de la Optina model de iubire, staretul Vasile de la Poiana Marului initiatorul marelui Paisie Velicikovski. Il putem gasi si in viata parintelui Paisie Olaru care nu a stiut altceva decit sa ierte, sa iubeasca, si sa se roage. Sunt modele pe care noi le-am vazut, le-am citit, le-am cunoscut, dar nu incepem sa le urmam, uitam ca mistica si ascetica incepe din noi insine, degeaba intilnesti postitori daca tu nu postesti, nu te poate folosi acela pe tine, lucreaza tu in locul lui. Degeaba intilnesti rugatori ai rugaciunii lui Iisus daca tu nu zici rugaciunea lui Iisus, degeaba intilnesti oameni de psaltire, pravilisti sau de Ceaslov daca tu personal nu te dedici acestor rugaciuni liturgice. Degeaba intilnesti oameni care se impartasesc, daca tu personal nu doresti sa te impartasesti. Duhul acestor mari traitori consacrati vietii monahale si nevointelor este un duh care apropie pe cei care practica aceleasi virtuti ca si ei, dar resping la prima vedere pe cei care nu le practica. De pilda, spun unii am umblat in toate manastirile dar n-am mai gasit calugari ca alta data. Este o mare greseala, intotdeauna suntem tentati sa cautam la eticheta, staret, duhovnic, om de ziar, om de televiziune, publicist, cautam misticul carturar-intelectual, dar nimeni nu patrunde dincolo de perdeaua de duh a manastirii, cum facea cindva avva Pitirim din pateric, cind intreaga obste de maici a unei manastiri a venit sa i se inchine, si el i-a spus staretei -N-ai adus toate vietuitoarele. - Nu cuvioase, aici este toata obstea. Adunci batrinul care avea duhul inainte vederii si a cunoasterii i-a zis. - Mai ai o lumina in manastire, dar tu nu o vezi. (Era vorba de Isidora smerita care ingrijeste animalele manastirii, care era defaimata de toata obstea si neluata in seama, si numita proasta). Iata unde stau misticii pe care ii cautam. Intotdeauna este o traditie ca in preajma marilor valori spirituale, Dumnezeu sa ingaduie traitori si mai mari, valori si tezaure spirituale si mai inalte, spre inteleptirea si folosul celorlalti. Un simplu exemplu, consemnat de IPS Antonie Plamadeala. Avva Ioil avea rivna nesocotita si l-au dus dracii in inselare sfirsind prin parasirea cinului, iar avva Mina simplu la minte si cu suflet de copil hraneste vaca cu iarba culeasa cu mina sa nu o doara gura cind o paste, din asa zisa porunca a staretului, fiind totul un gest de gluma a unui monah care a vrut sa rida de smerenia lui. Iata cit de delicati si de fini sunt sfintii, iata cita subtilitate si naivitate prunceasca, daruieste Duhul Sfint celor ce-l iubesc pe El. Daca ar fi sa facem o remarca, de ex., parintele Cleopa a fost cel mai mare tezaur ortodox spiritual al manastirii Sihastria. Vorbim despre el, scriem despre el, povestim despre el, dar si-a pus vreodata cineva intrebarea, la umbra lui cite zeci de suflete s-au mantuit fara sa se stie de ei, fara sa fie 12

cunoscuti cautati sau publicati? Vedeti ? Este o taina mistica. Este cea mai mare greseala sa cauti misticul cu indicatorul, sau sa cauti misticul in mijlocul lumii. Te vei intilni intotdeauna cu un om obisnuit despre care nu vei banui nici cea mai mica umbra de sfintenie. Dar dincolo de interiorul lui sta tezaurul agoniselii lui sufletesti despre care habar nu ai cita sudoare, lacrimi, nevointa sau osteneala ascunde, in lucrarea sa personala. Intr-o asemenea extrema daca vom citi viata Sf Pahomie cel Mare, vom gasi inclinata si firea marelui Pahomie cel mai mare astru si povatuitor al vietii de obste. Intr-o dialog cu Dumnezeu, intr-o stare de rapire, dupa ce ingeri din cer i-au aratat cum trebuie sa se poarte calugarii, sa se imbrace, cu reguli exacte de la Dumnezeu, acesta primeste de la Dumnezeu un raspuns care l-a socat. Degeaba Pahomie, calugarii veacului de pe urma vor fi mai rai ca mirenii, vor neglija cele sfinte si randuite, se vor uri unii pe altii , se vor ucide unii pe altii, se vor incurca unii pe altii la mantuire, va fi mare jale si suspin la sfirsitul veacurilor, despre neamul acesta calugaresc si multi din ei vor ajunge in pantecele iadului. Atunci marele ascet Pahomie cu lacrimi in ochi il intreaba pe Dumnezeu intr-un context de disperare sufleteasca, nu de deznadejde, ci de iubire fata de tagma lui calugareasca. Doamne, la ce-ai mai randuit acest mod de vietuire daca atit de mari sunt urgiile sfarsitului acestui cin ? Aici Dumnezeu a fost dur si aspru Este treaba mea Pahomie, dar pentru ca ai insistat am sa-ti descopar. Intii de toate Evanghelia mea nu va ramane de minciuna. Adevarat este cuvintul ca cel ce lasa mama, tata, sora, holde, tarini, si toate ale lumii pentru Mine, este Mie vrednic, si nu pot calca acest cuvant pentru ca numele lor s-a scris in cartea cerului, iar acest neam nu va pieri. Am randuit aceasta vietuire asa cum prin ingeri si tu ai primit, sa fie pina la sfarsitul veacului, pentru cei care pina in ultima clipa vor sa intre pe calea ce stramta si sa caute fericirea vietii vesnice. Si am slobozit toate aceste ispite in aceasta cale a vietuirii calugaresti, pentru cei ce o batjocoresc, pentru ca la judecata cea mare, sa nu judec eu, ci fratii lor care s-au mantuit depotriva cu ei pana in sfirsit. Iar cand vor spune judecatii Doamne noi am fost cei de pe urma, si n-am avut posibilitatea celor de dinainte- Eu le voi spune, ca smerenia mea si pilda jertfei Mele este pentru toate veacurile pana la sfirsit. Si i-a mai spus marelui Pahomie Sa tii minte, tu vei trece la cer, dar cei de dupa tine isi vor aminti de aceasta vietuire si o vor pazi pe ea incat vor tulbura toate cetele dracesti ale iadului, asupra lor. Si zicand acestea Sfantul Pahomie a intrebat Dar daca ei n-au lucrare, cum vor putea birui atatea razboaie dracesti ale diavolului. Dumnezeu I-a raspuns: Asa spune Evanghelia mea, cel ce va rabda pina la sfarsit, acela se va mantui. Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre. Si in clipa aceea cuviosul s-a trezit in fata bisericii fiindca batea clopotul de Utrenie. Aici trebuie sa fim cu luare aminte, noi cei de astazi, care prin anumite propagande europene, politice, moderne, de secularizare, suntem permanent informati ca viata Duhului a pierit. Nu este adevarat, aceasta este vie in noi si noi putem oricind da sens monahismului asa cum au facut-o inaintasii nostrii, acest soi de oameni, armata de geniu a lui Dumnezeu, nu poate fi dirijata de imparatul lumesc, nici chiar Sf Ilie cand legase cerul sa nu ploua, crezind ca nu mai sunt oameni drepti pe pamant, a primit raspuns de la Dumnezeu ca mai sunt inca 7.000 cei ce se inchina Lui. De aici trebuie sa deducem ca alesii lui Dumnezeu pentru toate veacurile sunt in Pronia si stiinta Sa, si indiferent ca o manastire este saraca sau bogata, cu obste mica sa mare, Dumnezeu are oamenii sai de duh care vegheaza la capataiul acestei natii, spre mantuirea si nepierzarea ei. La noi poporul ortodox roman, vocatia monahala este cea mai puternica decit la orice alt popor ortodox. Nu gasesti la ora actuala manastiri cu 300 pina la 500 de vietuitori cum sunt marile manastiri Agapia, Varatec, Sihastria, Putna si altele care au numar mare de vietuitori, in raport cu alte state ortodoxe care mai au poate vietuitori de numarul zecilor. De aici trebuie sa tragem o concluzie ca monahismul va fi si este necesar in toate timpurile, asigurand echilibrul sufletesc intre viata laica obisnuita si viata de traire inalta, dorita de unii oameni alesi de Dumnezeu. Oricati ar fi cei care se impotrivesc, ca aceasta forma de vietuire sa existe sau nu, asa cum s-a procedat in anul 1959, trebuie sa stim ca 13

Dumnezeu carmuieste aceasta tagma a monahilor. Ascultati ce spune Sf Varsanufie: Daca ar sti mirenii cate ispite sunt in manastire, nimeni nu s-ar mai calugari, dar daca ar sti cit de mare este plata unui monah inaintea lui Dumnezeu , toata lumea ar lasa desertaciunea si ar alege viata monahala. Si stiut este din invatatura Patericului ca orice calugar este un mucenic, si tot in Filocalie sta scris ca cel mai rau calugar din manastire, este ca cel mai rivnitor mirean din lume. Numai pentru simplul fapt ca i se face taierea voii si este in casa lui Dumnezeu. In incheiere am sa va spun un fragment scurt tot din Pateric, sa vedeti cita autenticitate si putere are inaintea lui Dumnezeu un monah. Un monah este o sageata pentru un diavol Un monah este echivalentul unui heruvim si serafim din cer (Sf Vasile cel Mare) La umbra unui zid de manastire parasita, unde toti vietuitorii au plecat, unul singur si-a asezat rasa la umbra zidului si s-a culcat pe ea si a vietuit acolo o buna bucata de vreme. Cu ce cistiga din milostenia crestinilor si din lucrul mainilor sale isi lua zilnic pesmet si apa. Rugaciunea lui era scurta, dimineata Doamne ajuta-ma sa nu pier astazi de foame, iar seara spunea Doamne ajuta-ma sa nu parasesc podoaba casei tale. Toata ziua trandavea si dormea la umbra zidului. Satana uritorul de bine, s-a apropiat de el si l-a intrebat: Tu de fapt ce faci aici ? - Nimic, trandavesc si astept sa treaca vremea. Satana ii spune la un mod ironic - Daca nu faci nimic oricum ai sa vii in iad la mine. - Nu este nici o problema. - Cum adica nu este nici o problema? - Dar ce ai vrea sa fac ? - Ce sa-ti dau eu sa pleci din locul asta, ii spune satana. - Ce-ai putea sa-mi dai ? - Iti dau tot ce vrei si tot ce ceri, numai pleaca din locul acesta pustiu. Calugarul gandindu-se i-a raspuns in final Nu cred ca am sa plec, am sa stau permanent aici. N-ai ce sa-mi dai. - Am tot ce vrei tu ! - Tot ce ai tu, diavole, nu este mai scump decat sufletul care mi l-a dat Dumnezeu, si de aceea n-am sa plec, sa vad oare nu va tine EL cont ca am stat langa aceste ziduri pustii cind ma va judeca ? Voi fi socotit cu cei care au plecat si au parasit cetatea ? Iar in clipa aceea satana a disparut. Ce este interesant astazi, ca diavolii lumii moderne nu se mai sperie de monahi, ci cauta sa-i ademeneasca si sa-i atraga spre lucrul pierzator de suflet in mod dibaci si prietenesc. Mohanii permitandu-si orice sub pretext ca vor da ei socoteala, nu raspunde nimeni de ce fac ei. Acesta este sfatul diavolului in nestatornicia monahala in zilele noastre cind monahii mai mult calatoresc decat vietuiesc in manastire. Aici se vede lipsa misticii si asceticii, adica a postului si a rugaciunii. La final doresc tuturor sanatate, mantuire, si un sincer si calduros la multi ani pentru anul care vine, cu multe realizari frumoase si duhovnicesti. - 2) Cum ati depasit sufleteste toate acuzele false care v-au fost aduse in trecut si in prezent cu povestea trecerii pe stil vechi si hirotonia in episcop ? Raspuns: Se cade dintr-un inceput sa-i multumim lui Dumnezeu de toate cele bune si rele pe care le-am primit, cele bune pentru mangaierea sufleteasca, cele rele pentru smerenia noastra si pentru inteleptire, cum spune psalmistul David sa nu imi vie mie piciorul mandriei. Ca sa pot da un raspuns concret, trebuie sa va fac cunoscut ca sunt acelasi parinte Calistrat din toate timpurile, nu mi-am schimbat nici haina, nici cugetul, nici sufletul, nici inima. Departe de mine ideea de a accede la alte functii sau grupari bisericesti, si oricine se poate convinge de aceasta venind la manastirea Barnova, unde vietuiesc din anul 1991, luna iulie, ziua 22, cu carte de munca la protopopiatul Iasi, cu aprobarea si binecuvintarea lui IPS Daniel mitropolitul Moldovei. Daca as incerca sa ma vait sau sa ma plang, ar spune cei care asculta, ca sunt lipsit 14

de smerenie si de rabdare. Intr-adevar este greu sa stai 4 ani fara sa slujesti Sfanta Liturghie, si este foarte greu sa te acomodezi cu ideea ca nu o poti face din motivul unor orgolii nestapanite si interese meschine, oricine stie si este arhicunoscut ca persoanele cu pricina care au lucrat la acest proiect nu sunt decat arhimandritul Clement, parintele staret Paisie si arhimandritul Varlaam Merticaru, ajutati de o ceata de neispraviti, numiti celebrul cor Bizantion care nu s-au linistit doar cu atat, chiar anul acesta umbland cu colindul de Craciun pe la vechi crestini de-ai nostrii simpatizanti ai manastirii Barnova, incercau sa dezinformeze ca parintele Calistrat este eretic, ca a trecut pe stilul vechi si s-a hirotonit episcop la Ioan Preoteasa. Aceasta manipulare subtila, bineinteles dictata de undeva, are rolul de a obisnui societatea crestina, ca parintele Calistrat este un descreierat si un smintit. Este intr-adevar umilitor sa vezi ca oameni de nimic arunca cu noroi sau dau cu barda, cum a procedat si profesorul Adrian Gabor din Bucuresti-Facultatea de Teologie. A vorbi in desert si fara fundament este mare pacat, aceasta se cheama ucidere sufleteasca, toate cartile de invatatura ortodoxa si patristica, condamna acest mod diabolic de a ucide oamenii, prin vorbirea de rau, dar se pare ca Dumnezeu slobozeste toate aceste plagi asupra noastra, tocmai pentru a ne obisnui cu ocara, care este o mica durere pe langa ceea ce au suferit parintii si inaintasii nostrii in torturile inchisorilor comuniste. Trebuie sa ducem cu stoicism toate ispitele pentru ca altfel nu ne putem numi monahi. Cit despre gunoaiele din fostul cor Bizantion in permanenta pe toate caile cauta sa discrediteze si sa arunce cu mizerie la tot felul de persoane mai putin sau mai mult implicate in viata ortodoxa, numai din invidie si rautate, argumentandu-si ca nu ei singuri sunt cei care au suferit traume psihologice, sunt citeva sute care au fost calugariti si apoi s-au pierdut prin lume, si ei lupta in numele acelora. Ei lupta in numele diavolului. Nelinistea ii framanta fiindca stiu ca au fost falsi si mizerabili. S-au insurat, s-au maritat, dar liniste nu au, tot problema Calistrat ii preocupa mai mult, desi societatea le ofera toata libertatea de exprimare si desfasurare dupa capacitatile intelectuale de care dau dovada. Afirma permanent ca au fost dezlegati cu dezlegari peste dezlegari de renumiti duhovnici si tot felul de ierarhi al caror nume nu-l dau, dar in realitate ei au fost dezlegati de satana sa-l slujeasca in continuare in raspandirea raului, si lepadati de Dumnezeu Imparatul Binelui, caruia i-au intors spatele, nu teoretic ci dovedind-o prin faptele lor. Pentru asemenea oameni trebuie lacrimi si rugaciune pentru ca Afania cea mai grea munca si ultima a iadului este randuita pentru cei ce se leapada de Dumnezeu si de randuielile lui si iau calea pacatului si a ticaloseniei. Ori de cate ori veti avea ocazia, cu nume intreg sau pseudonim, sa discutati cu Ciprian Maxim, Jugrin Daniel, Mirel Iamandi, Hulpoi Nicolae sau Petrisor Dumitriu, sa stiti ca acestia nu sunt decat dusmanii ortodoxiei. S-au folosit de m-rea Barnova si apoi au scuipat si au aruncat cu noroi, iar astazi sunt suparati ca IPS Daniel nu-i hirotoneste si nu le da parohie. Cum sa dai un sat cu enoriasi in mana unor asemenea descreierati. Cum poate fi posibil ca asemenea elemente mizerabile sa ia chipul de slujitori bisericesti. Numai Dumnezeu preamilostivul a luminat pe cei in masura ca nici unul din aceste gunoaie sa nu puna epitrahil in grumazul sau. Acesta este focarul de infectie spirituala la nivel de Moldova, de unde se alimenteaza toate dezinformarile si mizeriile, oricine citeste sau asculta ce am vorbit cu ani in urma si pina in zilele de astazi isi poate da seama ca nu am facut abuz de dogma sau abatere de la dreapta credinta. Am fost condamnat ca sunt mandru si lipsit de smerenie, ca nu ma duc sa-mi cer iertare, pentru ce anume nu stiu N-am suferit de tulburari de comportament nici inclinatii retrograde nu am. Cand voi fi chemat, voi raspunde cu toata seriozitatea si toata esponsabilitatea, desi cereri de audienta la IPS Daniel am facut, dar raspunsul a fost simplu: Pentru ca nu dati dovada de ascultare, nu puteti fi primit. Consider ca permanent am facut ascultare, atata timp cat zilnic mi-am citit pravila, am ascultat Sfanta Liturghie, mi-am facut rinduielile, si nu am facut abateri de la canonul primit. IPS Daniel poate lega cu legatura arhiereasca si pedeapsa de la Dumnezeu fagaduinta mea si daca ar fi fost falsa, Dumnezeu ma poate pedepsi, lucru de care nu ma tem. Unde este lege nu-i tocmeala. Odata oprit, oprit ramane, si mai intii de toate 15

suntem monahi si apoi slujitori. Poate am exagerat in exprimare, dar as dori si pentru cei care ma suporta mai putin, sa nu fie considerata ca o plangere sau justificare, a fost un simplu punct de vedere si o situatie cu care eu personal m-am impacat pentru tot timpul de aici inainte. Daca Dumnezeu va randui prin Pronia Lui Dumnezeiasca si va gasi alte cai de reparare a ceea ce s-a distrus in acest timp trecut, este in puterea Lui sa o randuiasca si este in puterea Lui sa lumineze minti care sa doreasca sa o faca. Va asigur de toata seriozitatea, de toata corectitudinea si de toata responsabilitatea in calitate de monah ortodox care nu va parasi niciodata tezaurul ortodox lasat cu singe de oameni vrednici si pastrat cu suferinte grele si nevointe aspre, pentru simple ispite si pareri trecatoare. Ispite au fost si vor mai fi, au mai trecut si vor mai trece. Sa ne rugam la Dumnezeu sa ne ajute, si cel mai bun lucru sa procedam ca Sfintul Stefan intaiul arhidiacon care nu cu vorbe era lovit, ci cu bolovani, si raspundea senin si cuminte iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac ! Si pe prietenii mei si toti cei care poarta grija mintuirii mele, ma rog pentru ei la Dumnezeu sa-i ierte, sa-i lumineze, sa-i fereasca de rele, iar mie sa-mi rasplateasca Dumnezeu dupa raul facut lor. Dumnezeu sa ne ajute. Parintele Calistrat, 6.12.2006 Pofta aceasta ncepe s supere pe om de la cea dinti vrst. Mare i cumplit rzboi este acesta i lupta ndoit cere. Cci acest rzboi este ndoit, aflndu-se i n suflet i n trup. De aceea trebuie s dm lupta din dou pri mpotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobndirea desvritei neprihniri i adevratei curii, de nu se va aduga i zdrobirea inimii i rugciunea ntins ctre Dumnezeu i cetirea deas a Scripturilor i osteneala i lucrul minilor, care abia mpreun pot s opreasc cele neastmprate ale sufletului i s-l aduc napoi de la nlucirile cele de ruine. Mai nainte de toate ns, folosete smerenia sufletului, fr de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la nceput trebuie pzit inima cu toat strjuirea de gndurile murdare, cci dintru aceasta purced, dup cuvntul Domnului, gnduri rele, ucideri, preacurvii, curvii i celelalte. Deoarece i postul ni s-a rnduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci i spre trezvia minii, ca nu cumva, ntunecndu-se de mulimea bucatelor, s nu fie n stare s se pzeasc de gnduri. Deci nu trebuie pus toat strdania numai n postul cel trupesc, ci i n meditaie duhovniceasc, fr de care e cu neputin s urcm la nlimea neprihnirii i curiei adevrate. Se cuvine aadar, dup cuvntul Domnului, s curim mai nti partea cea dinluntru a paharului i a blidului, ca s se fac i cea din afara curat. De aceea s ne srguim, cum zice Apostolul, a ne lupta dup lege i a lua cununa dup ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu n puterea i nevoina noastr ci n ajutorul Stpnului nostru Dumnezeu. Cci dracul acesta nu nceteaz de a rzboi pe om, pn nu va crede omul cu adevrat c nu prin strduina i nici prin osteneala sa, ci prin acoperemntul i ajutorul lui Dumnezeu se izbvete de boala aceasta i se ridic la nlimea curiei. Fiindc lucrul acesta este mai presus de fire i cel ce a clcat plcerile lui ajunge ntr-un chip oarecare afar din trup. De aceea este cu neputin omului (ca s zic aa) s zboare cu aripile proprii la aceasta nalt i cereasc cunun a sfineniei i s se fac urmtor ngerilor, de nu-l va ridica de la pmnt i din noroi harul lui Dumnezeu. Cci prin nici o alt virtute nu se aseamn oamenii cei legai cu trupul mai mult cu ngerii cei netrupeti, dect prin neprihnire. Printr-aceasta, nc pe pmnt fiind i petrecnd, au, dup cum zice Apostolul, petrecerea n ceruri. Iar semnul c au dobndit desvrit aceast virtute, l avem n aceea c sufletul chiar i n vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nlucirii de ruine. Cci dei nu se socotete pcat o micare ca aceasta, totui ea arat c sufletul bolete nc i nu s-a izbvit de patim. i de aceea trebuie s credem c nlucirile cele de ruine ce ni se ntmpl n somn, sunt o dovad a trndviei noastre de pn aci i a neputinei ce se afl n noi, fiindc scurgerea ce ni se ntmpl n vremea somnului face artat boala ce ade tinuit n ascunziurile sufletului. De aceea i Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria n ascunziurile sufletului, unde tie c stau i pricinile bolii, zicnd: Cel ce caut la muiere spre a o pofti pe dnsa, a i preacurvit cu ea ntru inima sa. Prin aceasta a ndreptat nu att ochii cei 16

curioi i desfrnai, ct sufletul cel aezat nuntru, care folosete ru ochii cei dai de Dumnezeu spre bine. De aceea i cuvntul nelepciunii nu zice: Cu toat strjuirea pzete ochii tai, ci: Cu toat strjuirea pzete inima ta, aplicnd leacul strjuirii mai ales aceleia care folosete ochii spre ceea ce voiete. Aadar aceasta s fie paza cea dinti a curiei noastre: de nu va veni n cuget amintirea vreunei femei, rsrit prin diavoleasca viclenie, bunaoar a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice ndat s o alungm din inima noastr, ca nu cumva, zbovind mult la aceast amintire, amgitorul celor neiscusii s rostogoleasc cugetul de la aceste fee la nluciri ruinoase i vtmtoare. De aceea i porunca dat de Dumnezeu primului om ne cere s pzim capul arpelui, adic nceputul gndului vtmtor prin care acela ncearc s se erpuiasc n sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rsrire a gndului, s primim i cellalt trup al arpelui, adic nvoirea cu plcerea i prin aceasta s duc apoi cugetul la fapta nengduit. Ci trebuie, precum este scris: n diminei sa ucidem pe toi pctoii pmntului, adic prin lumina cunotinei s deosebim i s nimicim toate gndurile pctoase de pe pmnt, care este inima noastr, dup nvtura Domnului; i pn ce sunt nc prunci, fiii Vavilonului, adic gndurile viclene, s-i ucidem, zdrobindu-i de piatra, care este Hristos. Cci de se vor face brbai prin nvoirea noastr, nu fr mare suspin i grea osteneal vor fi biruii. Dar pe lng cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este s pomenim i cuvinte de ale Sfinilor Prini. Astfel Sfntul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt. El tia c darul fecioriei nu se dobndete numai prin deprtarea cea trupeasc de muiere, ci i prin sfinenia i curia sufletului, care se ctig prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Prinii i aceea c nu putem ctiga desvrit virtutea curiei, de nu vom dobndi mai nti n inima noastr adevrat smerenie a cugetului; nici de cunotina adevrat nu ne putem nvrednici, ct vreme patima curviei zbovete n ascunziurile sufletului. Dar ca s desvrim nelesul neprihnirii, vom mai pomeni de un cuvnt al Apostolului i vom pune capt cuvntului: Cutai pacea cu toat lumea i sfinirea, fr de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Despre cele opt gnduri ale rutii, Sfntul CASIAN ROMANUL) Daca se gsete cineva n situaia s dumneasc pe cineva, se gsete n situaia s-l judece, pentru c este ntr-adevr incorect i nu se aeaz deloc. Deci, i este incomod i ie i celorlali. Dar dac ar zice omul aa, ar sta de vorb cu Dumnezeu: "Mi drag, Eu l iubesc i pe acela aa cum e. D-te de partea Mea, ca s-l iubeti i tu. Eu l iubesc aa cum este. Cci de aceea l in n via. Dte de partea Mea i las, nu-l mai dumni; Eu sunt Dumnezeu i tot Eu te in i pe tine. Tu cte greeli faci i i le trec cu vederea?" Acest dialog intim, cu smerenie s se fac, i tu eti asigurat. i rsare cu orice chip iubirea, fr de care nu se poate face nimic, chiar dac ai da munii la o parte; chiar dac i-ai sfia trupul s ard pentru Hristos. Milostenia nu este numai s dai din traist. Milostenie este c accepi pe un om s stea lng tine, fr s l alungi n gnd. Ai un coleg care are un necaz, trebuie s tii s-i faci o mngiere, s-i descreeti fruntea. La sraci poi s faci o rugciune scurt: "Doamne, miluiete-l!", dac nu poi s-i dai, c eti n tramvai i el este pe trotuar. ntrebarea se pune, cum ne este inima noastr n legtur cu suferina din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi ntrebai la Judecata de apoi este: "De ce nu am dat mai mult atenie semenilor notri?" Exist porunc n nvtura cretin: s se respecte toat fptura, cu att mai mult fiina omeneasc, care are "chip" i "asemnare". i firea pervertit, bineneles, te ndeamn s ii cont numai de al tu, i foarte greu te rupi i pentru cellalt. i tocmai asta e porunca: s te rupi. Eu v-am spus uneori; dac nu, spun acum: Era ntr-o situaie, parc era vis, dar tare a fost parc real, aa...Murisem, i m uitam, cum se spune, la moartea mea, cci sufletul nu moare. M uitam la mine n cociug i cnd a ajuns cociugul s intre n groap am zis: "Ce bine este dac lai ceva din tine afar! Aceea te va ajuta i pe tine s trieti mereu". Milostenia este ceva din tine. i Alexandru Vlahu zicea: "Mil e toat Scriptura!" inei minte: ceretorii sunt personaje biblice! A milostivi pe unul, pe altul, aici se arat c tu eti Hristos. Apoi, nici nu tii c acela pe care l ajui poate s fie Hristos. El nu ntinde mna s-i dai. El ntinde mna s-i dea mpria cerului i tu nu 17

observi. i, de regul, oamenii caut bnuul cel mai mic. Fraii mei, inei minte: ceretorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lng mntuirea ta aa de uor! i mai grozav, l-ai dispreuit pe ceretor! Ceretorii nu pier niciodat. Fac sobor la margine de drum i mpart ce s-a cptat, i zic: "Asta-i de la cutare. Pomenete-l, Doamne, ntru mpria Ta!" i are valoare. Mntuitorul, ca s ne ncurajeze, a spus: nsutit vei primi! Vrei s te mbogeti? D tot ce ai! Primeti nsutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dac ai cunoate viaa Sfntului Ioan cel Milostiv, v-ai nspimnta! Sfntul Ioan, cnd s-a dus n respectiva arhiepiscopie, a ntrebat: "Ct aur are arhiepiscopia?" i i s-a rspuns: "Attea litre de aur!" "Dai-i la sraci!" Cnd au auzit, economii ia au zis c i srcete. i a venit napoi nsutit fa de ct a dat. Iar ddea, iar venea nsutit. Economii crteau mereu! Vezi, nu observa omul cnd primete, dar observ cnd d. Dar venea nsutit cu precizie! Este cuvnt din Scriptur. Eu nu am dreptul s-l contrazic pe acest cuvnt. i obinuii-v cu autoritatea cuvintelor din Sfnta Scriptur. Tainele Bisericii s-au fcut pe temeiul cuvintelor din Scriptur. "Ce dezlegai voi, dezleg i Eu". Aa a luat natere Taina Pocinei. (Printele Arsenie Papacioc)

1. i era acolo un om, care era bolnav de treizeci i opt de ani. Iisus, vzndu-l pe acesta zcnd i tiind c este aa nc de mult vreme, i-a zis: Voieti s te faci sntos? Bolnavul I-a rspuns: Doamne, nu am om... (In. 5;7) Etimologic cuvntul etic provine din grecescul ethos care n accepiunea sa modern descrie ansamblul normelor de conduit moral corespunztoare ideologiei unei anumite clase sau societi. Etica stabilete percepia pozitiv sau negativ a comportamentelor umane aa cum sunt ele percepute de o anumit grupare social. Etica constituie de fapt puntea de legtur dintre aspectele practice i teoretice ale moralei. Bio-etica este o ramur mai nou a eticii care studiaz impactul recentelor descoperiri medicale asupra vieii individului i societii. Problemele poteniale create de noile tehnologii medicale sunt numeroase, spune Vasile Astarastoae, redactorul revistei Romne de bioetic, i trebuie s meditm ndelung dac ele vor face mai mult bine dect ru. Dezvoltarea tehnologiilor va continua fr ndoial fie c noi vrem sau nu, pentru c ele reprezint o ramur importanta a tiinei. Cu alte cuvinte nimeni nu poate sta n calea progresului. Nici Biserica Ortodox nu dorete s frneze acest progres, ns este datoare s pstreze un ochi atent asupra acestora i s avertizeze credincioii si asupra eventualelor nereguli sau abateri de la nvtura cretin. De aceea este necesar Bioetica Ortodox, care studiaz aceste probleme din punctul de vedere al moralei cretine, fiind interesat n principal de influena lor asupra vieii spirituale ale cretinilor ortodoci. Dei exist mai multe comunicri oficiale cu privire la diferite aspecte ale bioeticii, datorit complexitii acestora i a vitezei cu care evolueaz tiina medical, Biserica Ortodox Romn nu s-a putut pronuna oficial n privina tuturor faetelor acesteia. Exist ns din ce mai muli mai muli autori, preoi ortodoci, medici cretini etc. care au abordat aceste probleme alctuind o bibliografie de specialitate. Din pcate ns, datorit fragmentrii acestor surse, omul obinuit nu are acces direct la ele, n consecin marea mas a populaie fiind complet ignorant asupra problemelor de bioetic. Vedem astfel un exemplu din Romnia, cnd un caz de fertilizare in vitro la o femeie de 67 de ani a nfierbntat pentru cteva luni opinia public, nepregtit pentru un asemenea oc. innd seama de complexitatea problemelor bioeticici moderne i de limitrile autorului, n prezentul eseu se va aborda o tem mai general, aceea a bolii i suferinei, dorind a compara atitudinea omului modern cu a credinciosului cretin ortodox fa de acest subiect. n capitolul al doilea din evanghelia de la Sf. Ap. Marcu ni se relateaz istoria celor patru tovari care-l aduc pe prietenul lor, un slbnog cu patul prin acoperi la Iisus pentru a fi vindecat (Mc.2:3-12). Acesta nu este singurul slbnog vindecat de Mntuitorul, n Duminica a patra dup nviere, Sfinii Prini au rnduit Evanghelia aa numit a slbnogului, n care ni se istorisete cum Iisus vindec un paralitic intuit la pat de 38 de ani (In 5:1-15). Dac n primul caz ni se descoper relaia direct dintre pcat i boal, n cel din urm ni se pred lecia rbdrii i acceptrii suferinei ca mijloc de vindecare sufleteasc. Omul contemporan, trind ntr-o societate bazat pe confort i lips de griji, nu mai vede rostul suferinei pmnteti. Dac este atins de o boal el se revolt imediat de ce eu, de ce tocmai eu, i nu cellalt? El nu mai caut rspunsul nuntrul su, cum ar fi normal, ci ncearc s-i atribuie o cauz exterioar siei. Sf. Episcop Nicolae Velimirovici spune n nebunia i mnia sa, el va arta cu degetul spre fiecare fiin de pe pmnt i din cer, ca fiind responsabil pentru suferina sa, nainte de a arta cu degetul spre sine singurul responsabil pentru suferina sa n chip adevrat. Ct deosebire ntre aceast atitudine egoist, i

18

atitudinea bunicilor notri care spuneau c dac Dumnezeu nu te ncearc cu o boal sau suferin S-a deprtat de la tine. De unde aceast diferen de atitudine? Dei ambele concepii l privesc direct pe om, locul n care ele se despart este relaia acestuia fa de Dumnezeu. n societatea modern, i mai ales n medicina avansat, omul este pus n centrul tuturor preocuprilor, ctre om i ctre dorinele acestuia se ndreapt toat atenia i eforturile, pentru a-i crea o via ct mai lipsit de probleme. Aceast abordare l scoate din ecuaie pe Dumnezeu, Creatorul omului, i pervertete scopul nsui al vieii. elul cretinilor, dup modelul adus de Hristos, nu este o via fr griji, boli i suferine, ci a se ridica din starea czut, printr-o via de lupt continu i conlucrare cu harul, pentru a deveni fii dup har ai lui Dumnezeu. O via trit numai pentru a fi trit, o sntate numai pentru sntate se golete de sens devenind goal i fr miez. Se ncearc astzi totul ca omul s nu mai simt nici o durere, s se vindece de orice boal, s nu se vad nici o urm a trecerii timpului pe trupul su. Aceasta grij exagerat fa de trup duce ns, vom vedea mai departe, la excese i chiar paradoxuri morale. n contrast, Biserica Ortodox primete boala, sau suferina n general, ca o modalitate de curire, o ncercare prin care, trecnd cu demnitate, putem deveni mai buni i mai receptivi la darurile primite de la Dumnezeu. O valoare mai nalt dect viaa biologic, spune pr. Arhim. Juvenalie Ionacu, este viaa venic, la care viaa biologic trebuie s conduc. Sigur c nu este nimic ru n a dori alinarea suferinelor. Biserica nu condamn medicina n general, ci, din contr, o binecuvnteaz. Iisus Hristos nsui a alinat suferinele attor bolnavi. Exist ns o tendin n medicina modern de a duce lucrurile dincolo de o limit, de a vindeca cu orice pre, chiar cu preul vieii altor oameni. Spre exemplu, o tire mi-a atras atenia. Un grup de cercettori din Singapore au reuit s cloneze celule umane i s creeze mai muli embrioni pentru a fi folosii n scop aa zis terapeutic. Este vorba de cercetarea n domeniul celulelor aa numite stem embrionare, considerate, de muli un viitor leac universal. Dumnezeu ne d putere, dar noi trebuie s o folosim. Atunci cnd, n rugciunile noastre, i cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva n Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu s o fac El n locul nostru, pentru c noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci s o facem noi cu puterea Lui. Vieile sfinilor sunt lmuritoare n aceast privin, i n viaa Sfntului Filip Neri (preot i duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat promovrii sfineniei vieii preoilor catolici i a importanei predicii n cultul cretin) este descris tocmai o astfel de situaie. Sfntul Filip era un om mnios, care se certa din nimic i care avea puternice izbucniri de mnie, n schimbul crora avea, desigur, de ndurat mutruluiala zdravn a confrailor si. ntr-o zi a simit c nu mai putea continua astfel. Din relatarea vieii lui nu aflm dac aceasta s-a datorat virtuii lui sau faptului c nu-i mai putea suporta pe frai. Cert este c se repezi dintr-o dat spre capel, ngenunche naintea unei statui de-a lui Hristos i-L rug s l izbveasc de mnie. Apoi iei afar, plin de ndejde. Prima persoan pe care o ntlni fu unul dintre frai care nu-l suprase niciodat cu nimic, dar care tocmai acum se art dumnos i suprtor. Aa c Filip izbucni n mnia lui obinuit i se duse mai departe, plin de nduf, pentru a-l ntlni pe un alt confrate, care ntotdeauna fusese pentru el un izvor de mngiere i odihn. Dar pn i acesta i rspunse n doi peri. Atunci Filip ddu fuga napoi la capel, se arunc naintea statuii lui Hristos i spuse: Oh, Doamne, oare nu i-am cerut s m izbveti de mnia aceasta? Iar Domnul i-a rspuns: Ba da, Filipe, i tocmai de aceea am nmulit ocaziile n care tu s nvei s dobndeti pacea. 2. Obinuii-v s nu facei nimic fr rugciune. Chiar i atunci cnd eti ocupat cu munca ta obinuit, nainte de toate cere-i binecuvntare mprtesei Cerului. Spune naintea Ei rugciunea lui Iisus. Iar n timpul slujbelor, s simi cu toat inima prezena Domnului. El le vede pe toate, chiar i gndurile i sentimentele tale. Strduii-v c fiecare micare pe care o facei, fiecare atingere de un oarecare lucru s o unii cu rugciunea. Rugciunea nate smerenie, iar fr smerenie nu exist mntuire. Sfrind munca, nlai mulumire lui Dumnezeu i mprtesei Cerului. Copiii mei, chiar i atunci cnd urcai treptele sau le cobori, la fiecare treapt spunei (n gnd) cte un cuvnt al rugciunii nencetate. Nu v binecuvntez s umblai altfel pe trepte. Nu spunei rugciunea repede - acest lucru e folositor i pentru trup-i pentru suflet. Fiecare cuvnt sfnt este o putere creatoare. Fiecare cuvnt al rugciunii ne apropie de Dumnezeu. Chiar i atunci cnd trebuie s spunem ceva lumesc, trebuie s inem rugciunea n inim. Iar cel care nu s-a obinuit nc s se roage n timpul discuiei, acela mcar s-i aminteasc c vorbete n prezena lui Dumnezeu. Tot ceea ce va gri i va simi el este descoperit naintea Printelui nostru Ceresc. Niciodat nu trebuie s uitm despre atotprezena lui Dumnezeu. E pcat s uitm. Pentru plantarea n inim a rugciunii nencetate, e obligatoriu ca rugtorul s nu vorbeasc nimic de prisos, i de asemeni s nu viseze (fantezii), s nu-i fac griji pe negndite, s nu fac nimic din cele pe care le vrea, ci s se strduiasc a mplini voia Domnului n toate. De aceea, copiii mei, discutai cu Dumnezeu mai mult n rugciunile svrite n chilie. O astfel de rugciune purific inima, ntrete mintea, ne d putere s urmm voia lui Dumnezeu. Iat c v-ai adresat lui Dumnezeu

19

folosind cuvintele binecuvntate ale sfinilor, ns, oare aici se termin totul? Nu. Dup ce ai citit, ai spus rugciunile, trebuie s ateptm cteva minute n linite, n tcerea gndurilor i n linitea simurilor s ateptm cu inima noastr un rspuns, o ndrumare. Aceste cteva minute v vor nva foarte multe: la nceput trei, apoi cinci, iar apoi o s vedei voi niv, fiecruia dup trebuin. Va rog i v binecuvntez s v folosii de acest sfat. V va ntri n rugciunea nencetat i n renunarea la voia proprie, i v va trezi setea de a dobndi n inim pe Duhul cel Preasfnt. Rugciunea este nceputul vieii venice, este ua prin care intrm n mpria Cerurilor, este drumul care ne duce i ne unete cu Dumnezeu. Fr rugciune omul nu triete, ci moare nencetat, cu toate c nu contientizeaz aceasta .(extras din Stareul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi - Nevoinele i minunile)

Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste Mantuirea, in conceptia crestina ortodoxa, se obtine ca o incoronare a straduintelor pentru desavarsire. Numai crestinul care moare indata dupa botez, se mantuieste pe baza exclusiva a curatiei dobandita in aceasta Taina, dat fiind ca n-a avut timpul ca, ajutat de harul botezului, sa-si aduca si contributia sa la consolidarea voluntara in aceasta curatie, la dezvol-tarea chipului, restaurat prin botez, in asemanare. Cel ce continua sa traiasca, daca nu lupta pentru progres in viata sa duhovniceasca, nu poate mentine nici macar curatia obtinuta la botez; cine nu suie, coboara, o neutralitate in ordinea duhovniceasca nu exista. Sporirea in desavarsire consta intr-o curatire de patimile de care eventual credinciosul s-a imbolnavit dupa botez, sau intr-o desfiintare a tuturor tendintelor spre ele si intr-o inradacinare in locul lor a virtutilor. Patimile si virtutile sunt cele doua modalitati de existenta si de viata a firii omenesti: viata de patimi e modalitatea stramba, bolnava, inlantuita, intinata a firii; viata de virtuti e modalitatea normala, sanatoasa, curata, libera a ei. De aceea, revenirea la nepatimire e, dupa Sf. Vasilie, revenirea firii la stara primordiala. Caci patimile sunt elementul dobitocesc care s-a imprimat in fire ca o boala, ca o rana, care a strambat firea prin cadere. Dar revenirea la starea primordiala e revenirea la chipul lui Dumnezeu, dupa care am fost facuti. De aceea, dobandirea nepatimirii este conditia mantuirii. Omul traieste dupa fire cand e virtuos si contrar firii cand e patimas; in primul caz spiritul lui, sau el insusi e liber, si toata viata lui e luminoasa; in al doilea, e purtat de patimi ca o frunza de vanturi; nu e stapan pe sine, nu el isi ccnstruieste viata cum vrea, ci in el si cu el se face ceea ce nu vrea el; viata lui nu are un stil, nu are o consecventa, ci e traita, haotic, la voia intamplarii. Lupta pentru eliberarea de patimi si nevointa pentru dobandirea virtutilor, constitue asa dar misiunea fundamentala si neostenita a crestinului. E o lupta sustinuta de harul lui Hristos, e o crestere a credinciosului, in Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui. Urcusul credinciosului in aceasta desavarsire isi are treptele lui bine stabilite. Sf. Maxim Marturisitorul randueste treptele principale ale urcusului astfel: credinta, frica de Dumnezeu, infranarea, rabdarea, nadejdea, nepatimirea, iubirea. Ultima treapta este iubirea: iubirea de Dumnezeu si de semeni, caci acestea se sustin reciproc, se cuprind una in alta si reprezinta aceeasi caldura a sufletului, care s-a uitat si s-a depasit pe sine. Dar ca sa ajunga la iubire, crestinul trebuie sa dobandeasca nepatimirea, curatia de toate patimile. Numai omul nepatimas poate avea iubire de Dumnezeu si de semeni. Caci patimile nu sunt decat formele variate ale egoismului si pana ce mai exista in om o forma a egoismului, nu are iubire adevarata. Patimile trupesti, ca lacomia pantecelui, desfraul, arata pe om inchis intr-o preocupare egoista de trup, in egoismul orb si irational al trupului; patimile sufletesti, pisma, mandria, il arata pe om inchis intr-un egoism sufletesc. Toate arata pe om preocupat de sine, privind la cei din afara numai pentru a-si scoate placerea proprie din ei, numai pentru a-i exploata, toate arata pe om obsedat de sine insusi, orb fata de realitatea deosebita de sine. 20

Pana e stapanit de ele, credinciosul nu poate fi in comuniune adevarata cu Dumnezeu si cu semenii sai, nu e in iubire. Iubirea, comuniunea, inseamna uitarea de sine, jertfirea de sine, regasirea vietii adevarate si pline in circuitul liber de la unul la altul. De aceea, o treapta importanta prin care urca credinciosul la iubire, este infranarea. Omul care nu s-a eliberat, prin indelungata infranare, de patima lacomiei de mancare, de iubirea de bani, de pofta trupeasca, nu va putea pune, atunci cand se va ivi trebuinta, iubirea de semen mai presus de pofta sa. Dar calea spre desavarsire trebue sa urce pana la iubire, pana la comuniune, adica pana la eliberarea de toate patimile. Oprirea la infranarea trupeasca inseamna o oprire din drumul spre desavarsire si deci, cum spune Sf. Maxim Marturisitorul, "inceputul pacatului". Infranarea de la patimi e numai o faza prin care crestinul trebuie sa treaca pentru a urca pana la iubire, pana la comuniune. Desigur, nici o treapta nu este parasita de tot, ci toate se gasesc concentrate, toate virtutile inferioare sunt implicate in cele superioare. De aceea iubirea, ca virtute culminanta, e si cuprinzatoare a tuturor virtutilor, opusa tuturor patimilor, tuturor formelor egoismului. Deci infranarea ramane in crestinism si dupa ce el a dobandit si ceea ce e mai presus de ea; mai mult, virtutile inferioare devin neclintite numai pe treptele virtutilor superioare. Dar numai daca pastrand infranarea omul a ajuns si la iubire, se uneste cu Dumnezeu si pe oglinda curata a inimii lui se reflecta lumina soarelui dumnezeiesc, umplandu-l de cunostinta tainica a lui Dumnezeu, sau de gnoza. Aceasta este treapta ultima, care are o latime nesfarsita, etapa desavarsirii fiind nesfarsita. Desi toti crestinii sunt datori sa inainteze pe aceasta cale, cei ce au pornit cu pasi mai hotarati pe ea, sunt monahii. Ei vor sa urce mai incordat spre piscurile desavarsirii vietii crestinesti, ei vor sa lupte mai categoric cu patimile cari inlantuie, sau tind sa inlantuie firea omeneasca. Dar intrucat drumul spre desavarsire urca pana la comuniune, adica pana la totala eliberare de egoism, ei trebue sa realizeze si aceasta culme de viata intr-o forma mai desavarsita decat ceilalti crestini. Urcarea aceasta de la treapta luptei cu patimile, la treapta pozitiva a comuniunii, ne-o ilustreaza, istoria inceputurilor monahismului. In primele veacuri crestine, credinciosii mai ravnitori dupa desavarsire practicau o viata de mai mare infranare, renuntand uneori si la casatorie. Asceza aceasta practicata de unii credinciosi in primele veacuri se caracteriza, dupa Karl Heussi, prin urmatoarele momente: Ascetul traieste intr-o comuniune cat mai statornica cu Dumnezeu prin rugaciune si intr-o necontenita indreptare a gandului spre cele ceresti. De asceza tinie: - renuntarea la lume, in special renuntarea la posesiunea pamanteasca si la o profesiune lumeasca; - totala renuntare la raporturile sexuale; - o reducere cat mai mare a trebuintelor care privesc locuinta, imbracamintea, mancarea si bautura, semnul si alte mangaieri ale trupului, pe cat posibil renuntarea si la carne si vin; - cultivarea anumitor virtuti ca: umilinta, renuntarea la sine, stapanirea de sine. Pe la anul 200, in vremea persecutiilor, "ascetii" constituiau samburele si chiagul Comunitatilor. Foarte putini din ei traiau in afara, adica, la marginea asezarilor omenesti. Faptul acesta facea ca ei sa nu urce numai o parte din drumul spre desavarsire, adica sa nu urce numai pana la infranarea dela patimi prin asceza, ci sa cultive si iubirea fata de oameni, sau comuniunea cu ei. Tocmai pentru ca traiau in lume, "ascetii" acestia inca nu erau "monahi". In asceza mai veche lipseste, un moment, care pentru monahism este constitutiv: crearea unei lumi deosebite prin viata in chilia anahoretului, in colonia de anahoreti, sau in manastire. Dar cand, dupa anul 300, viata comunitatilor crestine deveni mai laxa, prin incetarea persecutiilor si prin intrarea multimilor de pagani in ele, ascetii simtira trebuinta sa se retraga din localitatile populate, fie la marginea lor, fie chiar in locuri mai departate, in pustie. Ei devenira anahoreti (retrasi), sau chiar eremiti (pustnici), fie ca traiau singuri in chilie, fie cate doi, trei, ca si mai inainte. Sf. Antonie cel Mare, prin personalitatea lui, polariza in jurul lui o multime de asemenea eremiti, cari isi construira chilii in jurul chiliei lui. "Cam de pe la anul 306, incepura anahoretii ce traiau in pustie imprastiati, sa se aseze in jurul salasului Sf. Antonie si sa se supuna conducerii lui duhovnicesti". Antonie a fost astfel primul care a unit pe ascetii din pustie intr-un fel de viata sociala. Aceasta reunire era in orice caz foarte putin stransa si cu totul benevola, de un vot al ascultarii inca nu era vorba; locul ei il tinea simpla vointa. Precum monahii se asezasera cu totul liberi in apropierea Sf. Antonie si-l alesesera ca parintele lor duhovnicesc, tot vointa aceasta libera a lor era 21

singurul motiv al persistentei lor. Monahii antonieni nu locuiau, precum arata clar viata Sf. Antonie, nici intr-o singura cladire manastireasca; asezamantul creat de Sf. Antonie trebue numit mai degraba o colonie de monahi. Monahii locuiau cate unul, sau poate si cate doi sau trei, asemenea eremitilor din muntele Nitriei, in chilii imprastiate. Precum vedem, faza strict anahoreta, in care se cultiva exclusiv asceza, sau lupta cu patimile, dar nu se continua urcusul spre desavarsire pana la capat, pana la iubire, pana la comuniune, a tinut foarte putin timp, a fost propriu zis numai o faza de tranzitie dela asceza din comunitatea din lume, la asceza in comunitatea monahala. Neajunsul acestei asceze in afara comunitatii a iesit repede la iveala, de aceea faza acestui anahoretism n-a durat decat extrem de putin. Asceza impreunata cu singuratatea a scos curand la iveala anumite moduri reprosabile de viata. Unii nu stiau precis care este tinta ascezei, altii nu aveau in ei insisi suficiente resurse de putere pentru a starui in urmarirea acelei tinte. "Aceste neajunsuri cauta Sf. Antonie sa le tamaduiasca prin aceea ca intruni pe asceti intr-o comunitate si-i lua sub conducerea sa. El accentua in cuvantarile sale catre monahi ca desavarsirea inca nu este ajunsa prin fuga de lume si retragerea in pustie; singuratatea si renuntarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfintenia launtrica. Precum el insusi nu se incredea in sine, ci cauta sa-si insuseasca de la fiecare binele, asa indemna si pe monahii sai sa fie cu neincredere in ei insisi; nici unul nu trebue sa spuna ca Sf. Scriptura ii este deajuns pentru invatatura; dimpotriva, e bine ca monahii, sa cultive viata de comuniune si astfel sa se intareasca reciproc in credinta si prin convorbiri sa se fortifice reciproc pentru lupta". Dar si forma aceasta de organizare a fost de scurta durata. Cei ea a dat vietii monahale forma de organizare ramasa definitiva si normativa pentru marea majoritatea a monahilor a fost Pahomie. El nu se mai multumi cu asocierea laxa, in care predomina forma de viata individuala ci, actualizand o aspiratie ascunsa in sufletele dornice de desavarsire ale ascetilor, dezvolta pana la viata de obste asocierea creata de Antonie. Inca inainte de anul 328, se intemeieza cateva chinovii, unite intr-un fel de federatie. Pahomie a plecat dela anahoretism, mai bine zis de la coloniile de eremiti ivite dupa exemplul coloniei nascute in jurul lui Antonie. Toate elementele anahoretismului sunt pastrate in viata manastireasca pahomiana: lepadarea de sine, asceza severa, munca manuala, rugaciunea. Nici ascultarea de un superior nu e ceva care s-a ivit numai cu Pahomie; intre anahoretii egipteni existau virtuosi ai ascultarii. "Viata manastireasca pahomiana adauga insa la acestea un principiu nou, care devine baza intregului: viata comuna. Viata, comuna cuprinde trei laturi: a) serviciul divin comun, b) locuirea, somnul, mancarea comuna, intr-o cladire inchisa de lumea din afara; c) castigarea in comun a mijloacelor de intretinere, prin munca comuna. In colonia de anahoreti, monahul sta la inceput, din punct de vedere economic, cu totul de sine; abia in cursul veacului IV si probabil sub inraurirea vietii de obste apare in ea slabe tendinte spre o organizare comuna a economiei monahale. Tot asa e cu locuinta anahoretului; el e avizat cu totul la sine... Mancarea si-o pregateste el singur, sau un ucenic pe care si l-a luat. Legatura cu serviciul divin era foarte laxa sau cu totul intrerupta. Toate acestea se schimba in monahismul pahomian dintr-o singura lovitura. Calugarii se aduna aici foarte regulat in fiecare zi la serviciul religios. Productia economica si intrebuintarea economica nu mai sunt chestiuni ale insului singuratic, ci ale comunitatii, pe baza lipsei de proprietate a insului, fundata religios; exista numai proprietatea totalitatii, nu o proprietate privata. Acesteia ii corespunde si confectionarea imbracamintii comune". "Acest fel de viata chinoviala era ceva cu totul nou, nemaiauzit" ". Membrii comunitatii primare din Ierusalim isi aduceau averile pentru a le consuma in comun. "Monahii lui Pahomie nu consuma bunurile aduse de ei, ci traiesc dintr-o munca comuna bine organizata; aici nu e vorba de un simplu consum obstesc, ci de o productie comuna". Aceasta n-a " putut-o lua Pahomie din Faptele Apostolilor. Lipsa de proprietate particulara iarasi n-a trebuit s-o ia Pahomie din Faptele Apostolilor; a aflat-o la ascetii care o practicau de veacuri ca premisa a ascezei. Forma de viata comuna n-a existat nici la Pitagorei, cum s-a afirmat de unii. La ideea ei a venit Pahomie meditand la conditiile in care traiau ascetii si la modul in care ar putea ei sa-si indeplineasca mai bine idealurile lor de viata. El a vazut ca grija ascetilor de cele necesare hranei ii stinghereste in urmarirea preocuparilor lor spirituale. Trebuia sa li se ia, aceasta grija Viata lui Pahomie descrie cum acesta, dupa ce se asezara primii asceti sub conducerea lui, se ocupa cu toate cele spre trebuinta ale lor: 22

planta putine legume se ingrijea de mancarea lor, ii ingrijea la boala "eliberandu-i de toata grija ", ca sa-si vada numai de mantuire). Apoi uniunea laxa dintre ascetii coloniei nu asigura o conducere efectiva si sigura si un sprijin fratesc pentru monahii singuratici, spre a fi feriti de tot felul de greseli si caderi. Pahomie si-a dat seama ca intr-o viata comuna, monahul singuratic e eliberat de grija procurarii celor materiale, iar pravila amanuntita a obstei il fereste de greseli, precum legatura permanenta cu confratii ii ofera indemnuri necontenite pentru exercitarea virtutii si a iubirii aproapelui.Astfel Pahomie, sub raport economic, retinand lipsa de proprietate si munca manuala pe care le afla la asceti, facu un pas mai departe pentru a usura pe acesti asceti saraci si muncitori in straduinta lor de a-si ajunge telul lor religios, luandu-le grija pentru procurarea materiei prime de munca si pentru vinderea unora din produsele muncii si procurarea altor articole trebuincioase. Aceasta organizare a muncii in comun nu era inventia lui Pahomie. Ea exista in ergasteriile, adica in atelierele in care munceau numerosi sclavi. Asemenea ateliere existau si pe langa templele pagane. Pahomie introduce acest mod de munca in grupele de monahi, care din proprie convingere si in mod liber acceptau aceasta viata in vederea desavarsirii religioase. Economia comuna impunea o apropiere a chiliilor. Pahomie le inconjura cu un zid, care avea in primul rand un scop pedagogic pastoral: usura supravegherea castitatii monahale, facea orice banuiala de necastitate imposibila si ferea pe monah de turburarea lumii din afara, inlesnind straduintele lor in vederea mantuirii. Monahul putea sa se consacre netulburat rugaciunii, meditatiei, infranarilor trupesti si muncii sale. Deodata cu zidul acesta se naste propriu zis manastirea, claustrum, comunitatea inchisa a celor ce se preocupa, feriti de lume, in mod intens si exclusiv de mantuirea lor, inconjurarea chiliilor cu un zid era facuta posibila prin faptul ca, indestulandu-si prin munca comuna nevoile unii altora, monahii nu erau avizati la lumea din, afara. Manastirea realiza o autarhie completa, data fiind si putinatatea trebuintelor monahilor. Deci si din acest punct de vedere viata de obste oferea conditia pentru o mai usoara indeplinire a exercitiilor ascetice. Precum vedem, in viata de obste straduinta de desavarsire a ascetilor si-a aflat o conditie si o implinire necesara. Viata de obste nu le oferea acelora numai putinta de a completa asceza prin iubire, ci chiar asceza se facea usurata prin ea. Intr-adevar, actul de renuntare la cele materiale, savarsit de ascet la inceputul vietii lui ascetice, se putea permanentiza numai in viata de obste, care-i lua orice grija de a-si procura cele necesare traiului. Altfel se intorcea, ca sotia lui Lot, la grija celor odata parasite si la legatura cu lumea. Iar infranarea de la tot felul de pofe si patimi egoiste ii era usurata de trebuinta de a nu face , de a nu avea, de a nu gusta, decat cele ce i se ingaduiau de proestosul obstei si de pravila. Mai ales insa, ascetul avea prilejul sa sporeasca in iubire fata de frati, sa traiasca in duh de raspundere fata de ei, sau sa fie ajutat de ei. Desi iubirea, ca virtutea cea mai inalta, s-ar parea ca vine numai dupa dobandirea celorlalte virtuti, deci ar putea cineva sa lupte intai cu patimile in singuratate si dupa ce le-a scos pe acelea din sine, sa vina in comunitate, in realitate insasi lupta cu patimile, insasi asceza, e o lupta pentru iubire, si lupta pentru iubirea semenilor nu se poate duce decat in mijlocul lor. Chiar infranarea poftelor egoiste aduce cu sine o largire a conditiilor de existenta pentru semeni. Dar iubirea fata de ei creste, mai ales, prin rabdarea, prin ingaduirea lor. Monahii nu prea sunt in situatia de a rabda multe incercari, fiind lipsiti de greutatile vietii de familie. Evitand dulcetile vietii de familie prin infranare, evita si necazurile si greutatile care sunt legate de ea si care au ca scop potolirea patimilor, pe care monahii le-au slabit prin infranare. Dar trebuie sa se exercite si monahii in celalalt fel de rabdare, care are ca scop sporirea in iubirea fata de semeni: rabdarea fratilor din obste, care la mireni echivaleaza cu rabdarea celor din casa si din societate. Deci trebue sa fie pusi si ei in situatia de a rabda pe altii, ca sa castige si ei aceasta virtute. Si cum ii vor rabda, daca nu duc viata de obste? E usor sa fii bun cand esti singur, cand nu te supara nimeni. Dar bunatatea aceasta e de aparenta, ghiarele fiarei se ascund, nu se tocesc. Trebue dat monahului ocazie de a-si toci ghearele patimilor, nu de a le ascunde. Zice Sf. Ioan Casian: "Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului dela aproapele de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungei rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramane ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si 23

retragerea celor neizbaviti de patimi, "nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopere, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patimi se biruesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si cand, vine tainuit odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile in noi, cand e intrerupta legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu semenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce simt pe cineva apropiindu-se de ele isi arata toata turbarea lor, la fel si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, si nu din vreo dispozitie virtuoasa, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata. De aceea Parintii admit ca cineva sa se retraga in singuratate, dar numai dupa ce a ajuns la nepatimire. Pana atunci trebue sa traiasca in obste. In obste se castiga desavarsirea, nu in afara de ea. Retragerea in pustie inainte devreme este primejdioasa. In loc de o crestere in virtute ea aduce, la cei neconsolidati in ea, o scadere. De aceea multi isi dadeau seama, dupa ce s-au retras in pustie, ca trebuie sa se reintoarca in obste. Sau in sensul acesta erau sfatuiti de Parinti. " Batranii, zice Sf. Nil Sinaitul, iubesc foarte mult retragerea facuta treptat. Daca vreunul, ispravind virtutile in chinovie, a ajuns pana aici si daca ar putea inainta in retragere, sa se probeze el insusi. Iar daca neputand, scade in virtute, sa se intoarca in chinovie, ca nu cumva, neputand infrunta uneltirile gandurilor, sa-si iasa din minte". Si de fapt vieata de obste s-a dovedit in practica drept cadrul cel potrivit in care straduintele de desavarsire ale monahilor se pot infaptui. Dovada cea mai puternica e ca acest mod de vieata calugareasca a devenit cel mai raspandit si a infruntat veacurile, pe cand celelalte moduri au ramas sporadice, sau au decazut, cand nu au disparut cu totul. De fapt spre sfarsitul veacului IV, Fer. Ieronim, Ioan Casian, din cele trei feluri de viata monahala, pe care le cunosc: chinoviala, pustnicie singurateca si viata de sine iu mici grupe, considera pe cel dintai ca cel mai demn de lauda, pe pustnici ii considera ca stand in legatura cu chinoviile, in care se pregateau pentru pustie si in care adeseori se intorceau, iar pe cei cu vieata de sine ii osandesc cu cele mai aspre cuvinte. Aceste mici grupe cu viata de sine erau sau urmasele vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce se adunasera in colonii pe vremea lui Antonie, dar care poate nu evoluasera la vieata de obste de tip pahomian, ci se rasfirasera iarasi. Aceste mici grupe de asceti erau la sfarsitul veacului al patrulea intr-o decadere completa. Fer. Ieronim descrie cele trei feluri de monahi existente in Egipt pe vremea lui, intr-o scrisoare de pe la anul 384. Primul M il alcatuiesc chinovitii, in limba copta: sauses (sohwscongregatio, coetus). Acestia vietuese in comun, intr-o ascultare totala de mai marele lor. Ei locuiesc separat, dar chiliile lor sunt legate intre ele. Al doilea fel sunt anahoretii care petrec departe de oameni, si traiesc singuri in pustie (soli habitant per desertas); ei nu au nicio proprietate. Daca unul pleaca din chinovie in pustie, nu duce cu sine nimic, decat paine si sare. "Al treilea fel, numit remoboth in limba copta (rem=om, both=manastire, oameni de manastire), e cat se poate de nefast (deterrimum). Ei locuesc cate doi sau trei impreuna, nu in numar mai mare, dupa placul lor si traesc din castigul muncii lor, din care pun o parte la un.loc, cat e de lipsa pentru intretinerea lor. Ei locuiesc cea mai mare parte in orase si targuri si ca si cand mestesugul (ars), dar nu viata lor ar fi sfanta, tot ce vand are un pret mai ridicat. Intre ei e multa cearta, pentru ca ei, traind din proprietatea lor nu vor sa se supuna nimanui. Ei fac concursuri de post (solent certare jejuniis) si fac ceea ce ar trebui sa exercite numai in ascuns, obiectul unui concurs, ori a unor intreceri. Totul la ei este afectat: manecile largi, sandalele sdrentuite, haina aspra, suspinurile dese, cercetarea fecioarelor, barfirea preotilor si cand vine o sarbatoare mananca pana vomeaza") Ioan Casian, dupa ce a petrecut zece ani in Egipt (385-395), descrie cele trei feluri de monahi astfel: "Trei sunt felurile monahismului in Egipt, dintre care doua sunt foarte bune, iar al treilea cu totul lipsit de caldura si cu totul de evitat: primul este al chinovitilor, care vietuind in obste, se carmuesc de judecata unui batran. Cel mai mare numar de monahi din Egipt sunt asa; al doilea e al anahoretilor, care mai intai au fost formati in chinovii si desavarsindu-se in convietuirea cu altii au ales ascunsurile singuratatii; al treilea e cel condamnabil al Sarabaitilor" . Acesta e un fel cu totul rau (deterrimum) si necredincios. "Ei se recruteaza din numarul 24

acelora cari voiese sa simuleze mai degraba virtutea, decat sa realizeze cu adevarat desavarsirea evanghelica. Acestia, afectand cu inima lase virtutea, sau impinsi la aceasta profesiune de vreo necesitate si grabindu-se sa-si insuseasca numai numele de monah, fara nicio straduinta de emulatie, nu primesc disciplina chinoviilor, nu se supun judecatii celor mai batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicio regula a disciplinei sanatoase, ci, gandindu-se numai "la infatisarea in public, cautand adica la fata oamenilor, sau petrec in casele lor sub (privilegiul acestui nume, dedati acelorasi ocupatiuni, sau isi construesc lorusi chilii, pe care le numesc manastiri si in care petrec in libertate, nesupunandu-se poruncilor evanghelice, care le cer sa nu se ocupe cu grija hranei zilnice si cu niciun fel de probleme familiare. Aceasta o implinesc, fara nicio sovaiala necredincioasa, numai aceia care, deslegati de toate bravurile acestei lumi, s-au supus asa de mult prepozitilor chinoviei, incat declara ca nu mai sunt stapani pe ei insisi. Dar aceia care, evitand disciplina chinoviei, petrec cate doi sau trei in chilii, nemultumiti de grija staretului, sau a conducerii prin porunca, ci preocupandu-se mai cu seama de aceasta, ca liberi de jugul staretilor, sa aiba libertatea sa-si exercite voile lor, sau sa plece si sa rataceasca pe unde le place si sa faca ceeace le e voia, se consuma si mai mult in munci de zi si de noapte, decat cei ce vietuiesc in chinovii, dar nu cu aceeasi credinta si cu acelasi scop. Caci aceasta ei o fac, nu ca sa puna la dispozitia economului fructul muncii lor, ci ca sa castige avutii pe care si le gramadesc. Ce distanta este intre acestia! Aceia, necugetand la ziua da maine, ofera fructele cele mai gratuite ale sudorii lor lui Dumnezeu, iar acestia se gandesc, nu numai la ziua de maine, ci isi intind grija necredincioasa peste spatiul multor ani lipsa tuturor lucrurilor si saracia; acestia, ca sa dobandeasca afluenta tuturor belsugurilor. Aceia lucreaza ca sa aibe manastirea un prisos pentru sfinte intrebuintari, fie pentru curte, fie pentru xenodochii, fie pentru bolnite, fie pentru a se da celor lipsiti, dupa judecata staretului; acestia ca sa aiba un prisos peste indoparea zilnica sau sa satisfaca o placere mai mare, sau ca sasi satisfaca patima iubirii de argint. Aceia, adunand manastirii atatea mijloace si ei renuntand la ele zilnic, primesc atata umilinta a supunerii, incat precum se priveaza de ei insisi, asa si de acelea pe care le castiga cu propria lor sudoare, innoind mereu ardoarea primei renuntari, prin aceea ca se dezbraca zilnic pe ei insisi de fructele muncii lor. Acestia insa, inaltandu-se chiar prin aceea, ca dau ceva saracilor se rostogolesc in prapastie in fiecare zi. Pe aceia rabdarea si severitatea, pe care o suporta atat de devotat in aceasta vietuire, pe care au imbratisat-o odata, ca sa nu implineasca niciodata voile lor, ii face in fiecare zi rastigniti si mucenici vii; pe acestia moleseala voii proprii ii trimite de vii la iad". La fel ii condamna pe acesti Sarabaiti si alti scriitori . Toti scriitorii care osandesc pe acesti monahi cu viata de sine, ii considera vinovati de pacatul lui Anania si Safira, care a fost asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme de pocainta. Pacatul consta in faptul ca, dupa ce se promite lui Dumnezeu lepadarea de orice avutie, se retine apoi o parte, sau se cauta, prin munca, recastigarea ei. Cei ce fac astfel, pe deoparte mint pe Dumnezeu, (si, desigur, si pe oameni), pe de alta socotesc ea al lor ceea ce a devenit al lui Dumnezeu, in urma votului. Fericitul Ieronim zice: "Anania si Safira daruiesc cu inima fricoasa, mai bine zis indoelnica, si de aceea sunt condamnati, pentru ca dupa votul dat, au considerat bunurile ea ale lor si nu ca ale Aceluia, Caruia le-au inchinat odata si si-au rezervat lor o parte din avutia straina, temandu-se de foame, de care credinta adevarata nu se teme. Ioan Casian spune la fel, ca acest gen de monahi e un rasad produs de exemplul lui Anania si Safira, care, "rezervandu-si o parte din cele ce posedau, sunt pedepsiti de gura Apostolului, cu moartea"; caci socotind acesta ca un astfel de pacat "nu poate fi tamaduit nici prin pocainta, nici prin satisfactie, a taiat germenele lui a tot stricacios, prin moarte naprasnica". Raman dar doua feluri de viata monahala, pe care le aproba Parintii si scriitorii bisericesti: cea chinoviala si cea anahoreta, sau pustniceasca. Dar si dintre acestea ei socotesc in general pe cea chinoviala mai potrivita cu slabiciunile firii omenesti, mai apta sa ajute aceasta fire in straduintele ei spre desavarsire. Astfel, Fer. Ieronim, la intrebarea cuiva daca e bine sa traiasca singur, sau cu altii in manastire, raspunde: "Mie imi place sa fii in comunitatea sfintilor, sa nu te inveti singur si sa nu intri fara conducator pe calea pe care n-ai intrat niciodata, ea sa nu te abati indata in alta parte si sa te expui greselii; ca sa nu faci mai mult sau mai putin decat e de trebuinta; ca 25

sa nu obosesti alergand, sau sa intarzii si sa adormi. In singuratate repede se furiseaza mandria. Si dacai cel ce petrece in ea posteste putin si nu vede om, isi da oarecare importanta. Uitand de sine, de si pentru ce vine, rataceste cu inima inlauntru si cu limba afara. Judeca, impotriva vointei Apostolului, pe servii straini. Unde vrea pofta isi intinde mana; doarme cat vrea nu seteme de nimeni; face ce voieste; pe toti ii socoteste inferiori; e mai des in orase decat in chilie." Fericitul Ieronim nu osandeste aici pe adevaratii anahorei ci pe cei falsi, pe cei ce au imbratisat viata pustniceasca, fara sa fi ajuns la desavarsire in cea chinoviala. Ioan Casian ii prezinta pe acestia ca pe al patrulea fel de monahi: "Este si un al patrulea gen, care a rasarit de curand intre cei ce se mangaie cu infatisarea si cu chipul de anahoreti si care la inceput, printr-o ardoare scurta, se arata doritori de perfectiunea chinoviei, in vreme ce neglijeaza taierea vechilor obiceiuri si patimi si nu sunt multumiti sa poarte jugul umilintei si al rabdarii si dispretuese sa se supuna batranilor; de aceea isi cauta chilii separate si doresc sa petreaca solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi si smeriti. Aceasta viata, mai bine zis moleseala, nu permite nicicand acelora, pe care odata i-a infectat, sa ajunga la desavarsire. In acest mod ei nu numai ca nu taie voile lor, ci le intaresc in rau, in vreme ce nu sunt provocati de nimeni, ca pe un venin mortal si launtric, care cu cat e mai ascuns, cu atat produca o boala nevindecabila celui ce o poarta. Caci din respect pentru chilia singuratica, nimeni nu indrazneste sa dea la iveala patimile solitarului, pe care acela prefera sa le ignoreze decat sa le vindece. Dar virtutile nu se nasc prin ascunderea patimilor, ci pr: lupta cu ele". Pe anahoretii adevarati, Fer. Ieronira ii accepta. Dar insusirile trebuie sa fie cu totul exceptionale. De aceea continua, dupa cele de mai inainte: "Deci ce? Osandim viata solitara? Catusi de putin nu. Caci am laudat-o adeseori. Dar din ingustimea manastirilor si a acestui mod de viata vrem sa iasa ostasi pe care asprimea pustiului nu-i inspaimanta care au dat mult timp proba vietuirii lor; care au fost cei mai mici dintre toti ca sa fie cei dintai dintre toti; pe care nici foamea, nici saturarea nu i-a biruit vreodata; care se bucura de saracie; a caror purtare, grai, privire, mers, invatatura, e virtuoasa; care nu stiu sa se arate, asemenea unor oameni inepti, plini de putere impotriva dracilor, ce lupta contra lor, ca sa uimeasca pe oamenii neexperirnentati si de rand si prin aceasta sa adune castiguri". Sf. Efrem Sirul socoteste chiar ca nici petrecerea indelungata intr-o chinovie nu ajunge pentru o pregatire suficienta spre viata pustniceasca. Se cer pentru ea aptitudini speciale si exceptionale. Altfel atragerea pustiului devine o cursa primejdioasa pentru chinoviti, o ispita a diavolului. Iar Ioan Casian prezinta pe un anahoret celebru, pe avva Ioan, revenind, dupa 20 de ani de pustnicie, in chinovia in care petrecuse mai inainte 30 de ani sl motivandu-si aceasta revenire astfel: "In aceasta vietuire (de obste) nu e nici grija de planuirea muncii zilnice, nici preocuparea de a vinde si cumpara, nici grija inevitabila de painea de peste an, nici grija de lucrurile trupesti si in sfarsit nici mandria laudei omenesti, care e mai necurata in fata lui Dumnezeu decat acelea toate, ba goleste adesea si marile osteneli ale pustnicului" Sau: "mai bine e sa te afli credincios fagaduintelor mai mici, decat necredincios celor mai mari". Daca mandria este cea mai teribila dintre patimi si cea mai greu de desradacinat, daca egoismul isi gaseste in ea ultima transee, iar iubirea ultimul obstacol, apoi, desigur ca viata care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu, scopul monahului. De aceea, Ioan Casian zice: "Scopul chinovitului este sa mortifice si sa rastigneasca toate voile sale si, dupa porunca mantuitoare a desavarsirii evanghelice, sa, nu cugete nimic al zilei de maine. Iar aceasta, desigur ca nu o poate implini decat chinovitul". In acelasi sens considera Sf. Efrem Sirul (+ 573) daruirea de sine pe care o face monahul fratimii, ca incoronare a tuturor virtutilor, ca biruinta deplina asupra egoismului. Dupa lepadarea de sine, de familie, de bunuri, "ca o implinire a tuturor celor bune, pe aceasta sa o adauge: lepadarea si de sufletul sau. Si care este lepadarea de sufletul sau? Ca pe sine-si cu totul desavarsit sa se dea danie fratimii si voilor sale deaceea nicidecum sa nu le mai faca... Si sa nu aiba nimic intru a sa stapanire, afara de imbracamintea pe care o poarta, ca din toate partile sa poata fi fara grija, cele poruncite lui numai savarsindu-le cu bucurie totdeauna si ca un cumparat cu cinstit si scump Sangele lui Hristos si ca un rob binecunoscator pe toti fratii si mai ales pe inaintestatatorii intru toate ca pe niste domni si stapani sa-i socoteasca si, dupa cum insusi Domnul a zis: Cela ce voieste intre voi sa fie mai intai si mai mare, sa 26

fie cel mai de pe urma decat toti si al tuturor rob; neavand slava si cinste sau landa pentru lucrul slujbei sau petrecerii dela frati... fiindca cu adevarat de mare mantuire pricinuitor luisi se face, daca cu indelunga ingaduiala si cu rabdare pana la sfarsit va starui intru aceasta buna si de suflet folositoare robie". La randul lor, inaintestatatorii sa se socoteasca si ei slujitori ai fiecarui frate: "Iar pe ascuns, in minte, ca niste robi nevrednici ai tuturor fratilor sa va socotiti, avand grija de mantuirea si de desavarsirea fiecaruia. Ca aceasta este viata cu adevarat ingereasca, "cand unii altora toti fratii cu toata bucuria supunandu-se, domni unii altora se vor socoti si cu cinstea unii pe altii intrecand. "Deci va indemnam pe voi, ca unii ce voiti sa fiti urmatori lui Hristos, spre odihna si supunerea unii altora si spre buna slujire, de a fi cu putinta si a muri pentru aproapele pe noi insine sa ne pregatim. Ca prin dragostea si simplitatea si nepismuirea si netrufia, legatura pacii intr-un trup si intr-un duh al lui Hristos intru fratime sa poata a se pazi, supunandu-se unii altora intru frica Domnului". Dar cel care a evidentiat mai mult decat toti superioritatea" vietii monahale de obste, a fost Sf. Vasile cel Mare. "In multe privinte stiu ca e mai de folos petrecerea cu mai multi" , zice el. Bunurle acestei vieti sunt asa de multe "ca nici nu se pot numara usor toate" . El Vede aceasta viata impusa, de temeiuri moralpedagogice, de legi ale firii omenesti si de temeiuri dogmatice. Parintele Dumitru Staniloae Pcatul este clcarea cu deplin tiin i cu voie liber, prin gnd, cuvnt sau fapt, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru c voia lui Dumnezeu se arat n legile Sale, de aceea pcatul se mai numete i frdelege. 2. Care este originea pcatului? Dup nvtura Bisericii noastre, pcatul i-a luat nceputul odat cu cderea strmoilor, n rai. Cci citim n Sfnta Scriptur: "precum printr-un om (Adam) a intrat pcatul n lume i prin pcat, moartea, aa i moartea a trecut la toi oamenii, pentru c toi au pctuit n el" (Rom. 5, 12). Pcatul nu ine ns de firea omului, ci el s-a ivit prin ntrebuinarea rea a voii libere cu care a nzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea pcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul pcatului i nici nu-l voiete, dar l ngduie, fiindc nu voiete s tirbeasc libertatea de voin a omului. Sfntul Antonie cel Mare spune: "Rul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bun voie s-au fcut dracii rai, ca i cei mai muli dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt pcate, ci cele rele, dup alegerea cu voie... i aa fiecare din mdularele noastre pctuiete cnd din slobod alegere lucreaz cele rele n loc de cele bune, mpotriva lui Dumnezeu"632 (Filocalia, vol. 1, p. 14 si 20). 3. Care sunt semnele dup care se poate cunoate pcatul? Semnele dup care se cunoate pcatul sunt: 1) ntrebuinarea deplin a minii. Unde nu exist judecat deplin a minii, nu exist nici pcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor i ale tuturor celor lipsii de judecata minii pot fi mpotriva legilor, dar nu sunt socotite pcate. 2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om mpotriva voii sale, de asemenea pot fi mpotriva legii, dar nu sunt socotite pcate. 3) Cunoaterea legii mpotriva creia este ndreptat fapta, sau cel puin s fi fost cu putin cunoaterea acestei legi. 4. Cum se nate pcatul? Chipul n care se nate pcatul l arat Sfntul Apostol Iacov: "Nimeni s nu zic atunci cnd este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit cnd este tras i amgit de nsi pofta sa. Apoi pofta, zmislind, nate pcat, iar pcatul, odat svrit, aduce moarte" Din cuvintele acestea se nelege foarte limpede c rdcina pcatului st n poft. Pofta lsat s se ntreasc n sufletul omului, fr a fi alungat, l atrage, adic l ispitete pe om. Din pofta ntrit se nate pcatul, care la rndul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: Rul nu este n fire, nici nu este cineva ru prin fire. Cci Dumnezeu nu a fcut ceva ru. Cnd ns cineva, din pofta inimii, aduce la o form ceea ce nu are fiina, atunci aceea ncepe s fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Deci, pcatul se svrete prin voia liber a omului, dar naterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai nsemnate sunt ispita i ocazia la pcat. 27

5. Ce este ispita? Ispita este ndemnul la pcat. Ea trezete pofta spre a dobndi ceva prin clcarea legii morale. Aceast pornire vine sau dinuntrul cuiva, adic din firea lui slbit de pcatul strmoesc, sau din afar. Ispita dinuntru este prilejuit de: 1) Pofta trupului (mncare, butur, desfrnare); 2) Pofta ochilor (bogie) i 3) Pofta inimii (trufia vieii, mndrie), dup cum citim n Sfnta Scriptur: "Pentru c tot ce este n lume, adic pofta trupului i pofta ochilor i trufia vieii, nu sunt de la Tatl, ci sunt din lume" Ispita din afar vine de la diavol i de la lume. C ispitele vin de la diavol, ne arat nsi Sfnta Scriptur. Astfel, Mntuitorul zice: "Simone, Simone, iat Satana v-a cerut s v cearn ca pe gru". Iar Sfntul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din preul unui ogor vndut: "Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca s mini tu Duhului Sfnt?" Chipul n care ispitete diavolul este mai ales aarea gndului omului cu felurite nchipuiri, care n locul binelui adevrat nfieaz un bine neltor i pierztor de suflet. Ispitele de la lume nseamn ndemnul la pcat venit din partea oamenilor rai, care a n alii felurite pofte i porniri pctoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte. 6. Poate cretinul s nving ispitele? Da. Cretinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar i ispitele cele mai puternice, mai ales c Dumnezeu nu-l las s fie ispitit peste puterile lui. "Credincios este Dumnezeu; El nu va ngdui s fii ispitii mai mult dect putei; ci odat cu ispita va aduce i scparea din ea, ca s putei rbda". Pe pmnt, cretinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele n sine nu sunt nc pcate i, dac le nfrunt cu brbie, ele pot fi de folos credinciosului, ntrindu-l n virtute. "Fericit este brbatul care rabd ispita, cci, lmurit fcndu-se, va lua cununa vieii, pe care a fgduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" Dac ns credinciosul nu se mpotrivete ispitelor sau i a poftele sale, atunci ispitele l duc la pcat. Cum c ispitele pot fi biruite, gsim pilde n Sfnta Scriptur. Astfel, n Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta mpotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. n Noul Testament, Mntuitorul a fost ispitit de diavolul, dup ce postise 40 de zile i 40 de nopi. Diavolul, adic, socotind c o slbire a trupului va aduce dup sine i o slbire a sufletului, s-a apropiat de Mntuitorul cu felurite ispite, pe care ns Mntuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11). 7. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele? Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul crora se poate duce lupta biruitoare mpotriva ispitelor, sunt: 1) Rugciunea. "Rugai-v, ca sa nu intrai n ispit" (Luca 22, 40); 2) Lupt cu curaj. "Stai mpotriva diavolului i va fugi de la voi" (Iacov 4, 7); 3) Privegherea asupra poftelor. "Fii treji, privegheai. Potrivnicul vostru, diavolul, umbl rcnind ca un leu, cutnd pe cine s nghit". Cuviosul Printe Marcu Ascetul spune: Cel ce vrea s biruiasc ispitele fr rugciune i rbdare nu le va deprta de la sine, ci mai tare se va nclci n ele634 8. Ce este ocazia la pcat? Prin ocazie la pcat nelegem mprejurrile din afar care pot da omului prilej de pctuire, chiar fr ispit. Acela care nu se ferete de ocazia la pcat i nu nfrunt ispitele dovedete o nvoire tacit cu aceste nceputuri ale pcatului. El sufer adic pornirea spre pcat, atta poftele dinuntru i struie n plcerea acestei ari. Aceast plcere pctoas, mpreun cu dorina i hotrrea de a pctui, alctuiesc pcatul dinuntru, care se arat n afar prin cuvnt i fapt. Cnd protivnicul mntuirii noastre se vede btut la prima piedic - cea mai uoar - ce o ridic n calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mndria nu-l las s se dea btut, ci le strnete a doua piedic prin viciile trupului, sau o iubire trupeasc de sine. La o atare naintare a luptei pentru mntuire se tnguie trupul, ca s te milostiveti de el; e tnguirea viclean a stricciunii, care nu trebuie ascultat, ci scoas din rdcina i firea fcut iari curat. De aceea Prinii i-au zis trupului: vrjma milostiv i prieten viclean. n vremea cnd a uitat de mntuire trupul se nrvise cu patimile i poftele, iar acestea l-au desfrnat i l-au scos de sub conducerea minii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, nct se rscoal cu neruinare mpotriva sufletului, chinuindu-l n 28

tot felul, i se ntrt pn i mpotriva lui Dumnezeu. "Cci pofta crnii este vrjmie mpotriva lui Dumnezeu, fiindc nu se supune legii lui Dumnezeu, i nici nu poate." Aa vine c fiecare ducem o povar n spate - trupul de pe noi. De la starea asta i pn la a-l face s fie templu sau Biserica a Duhului Sfnt e de luptat de cele mai multe ori viaa ntreag. Firea trupului fiind surd, oarb i mut, nu te poi nelege cu el dect prin osteneal i foame, acestea ns trebuie conduse dup dreapta socoteal, ca s nu duneze sntii. Acestea mblnzesc, nct nu se mai ine vrjma lui Dumnezeu. Rugciunea i postul scot dracii poftei i ai mniei din trup. Foamea mblnzete fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toat lupta aceasta s nu se duc fr ndrumarea unui duhovnic iscusit care tie cumpni pentru fiecare ins aparte: msura, trebuina i putina fiecruia. Postul adic s fie msurat dup vrst, dup sntatea rmas - dei postul pe muli i-a fcut sntoi - i dup tria i felul ispitelor. Aa cere dreapta socoteal. Cei ce s-au grbit fr sfatul dreptei socoteli, toi au ntrziat sau au pierdut. De aceea au zis Prinii, gndindu-se la cei grbii s sting patimile, c mai muli s-au pgubit din post, dect din prea mult mncare, i preamreau dreapta socoteal, ca virtutea cea mai mare. Preuirea ptima a trupului pe muli i ntoarce mpotriva duhovnicului, dei nvrjbirea nu-i ine mult, boala i ntoarce; pe alii, ns, mucai la minte de mndrie, nici nu-i las s mearg vreodat la duhovnic, dei le tnjete cugetul. La vreme de umilin - care cearc pe toi - i acetia biruie piedica i intr n lupta mntuirii. (Pr. Arsenie Boca) Smerenia n vremurile actuale Convingerea mea este c muli dintre cei ce urmresc practicarea virtuilor nu sunt n clar cu unele lucruri de prim-ordin n privina virtuilor. Anume, muli dintre credincioi nu iau aminte la faptul c Domnul Hristos, vorbind despre una sau alta dintre virtui, n-a vizat niciodat o anumit categorie de oameni, ci i-a ndreptat cuvntul ctre toi oamenii, fr nici o deosebire. Cnd a spus, de pild: "nvai-v de la Mine, c sunt blnd i smerit cu inima i vei avea odihn sufletelor voastre" i "Cel ce se nal pe sine se va smeri i cel ce se smerete se va nla", a spus aceste cuvinte ctre toi cei ce le pot cunoate, ctre oameni de diferite vrste, cu nivel de pregtire diferit, dar n-a exceptat nici o categorie de oameni, brbai sau femei, copii sau vrstnici, nvai sau nenvai, tritori n retragere sau tritori n societate. Virtuile nu in de locul n care te gseti, ci de tine nsui Tuturor le-a adresat cuvntul, fr nici o deosebire i de la toi ateapt mplinirea lui. Unora dintre credincioii care triesc n societate - mpreun cu credincioi i necredincioi - i care tiu c sunt i grupuri de oameni care triesc n mnstiri, i, pe alocuri, poate i unele persoane singuratice, ntr-o retragere pentru Dumnezeu, li se pare c cei din retragere i din mnstiri ar fi mai privilegiai dect ei, cei din mijlocul lumii i, de aceea, lor le este mai cu nlesnire s mplineasc anumite virtui. Or, n realitate, virtuile nu in de locul n care te gseti, ci de tine nsui. Astfel spus, virtutea nu ine de loc, ci de om. Evident, cnd ai a te confrunta cu nite realiti nedorite de tine, cu nite oameni care nu te neleg i care, uneori, pot fi chiar n propria ta familie, cnd atmosfera creat de nivelurile diferite de cultur, de viaa moral, de stri sociale etc, n general nu-i este favorabil, parc ar fi firesc s te gndeti c alii ar fi mai favorizai dect tine nsui. Totui lucrurile nu stau aa. Singurii favorizai sunt oamenii care au ajuns la convingeri religioase temeinice, la o via religios-moral ntrit, deoarece pentru unii ca acetia nu mai exist alternativ sau dilem, ei tiind s se manifeste ca unii care sunt "ai lui Hristos", Care este n toat vremea i n orice loc. Smerenia este virtutea care nu se arat Se tie c cei ce urmresc desvrirea, mai cu seam dou virtui trebuie s le aib n vedere: dragostea "care este legtura desvririi" i smerenia, de vreme ce s-a spus c "desvrirea este un adnc de smerenie" (Sfntul Isaac Sirul). Dac ne gndim c msurile la care sunt trite aceste virtui sunt foarte diferite, i dac ne gndim c Iisus Hristos ne-a fixat nite principii mai presus de ceea ce putem noi gndi i realiza - "fii desvrii, precum Tatl vostru cel din ceruri desvrit este", - dar c se mulumete i cu puinul pe care l putem oferi noi, la msurile noastre, avem 29

motive s ndjduim la mila i la ajutorul lui Dumnezeu. Important este s tim cum s mplinim virtuile n condiiile pe care le avem fiecare. Astfel, de pild, n legtur cu smerenia, este bine s tim c, dup spusa unui cugettor de Dumnezeu (Sf. Francisc de Sales), "smerenia este virtutea care nu se arat", adic virtutea care nu se afirm pe ea nsi, dar a crei existen este de necontestat n viaa celui ce o are. Cred c nu e cazul s intru n amnunte, spunnd c altceva este smerenia Maicii Domnului, sau a patriarhului Avraam i alta este smerenia vameului, din pilda cu Vameul i cu Fariseul, sau a femeii pctoase din casa fariseului Simon. Ceea ce ne intereseaz pe noi acum este s tim cum se poate manifesta n societate, n mediul su social, un credincios smerit, fcndu-i datoria n rosturile pe care le are. Cel dinti lucru pe care trebuie s-l aib n vedere un adevrat credincios, care urmarete s se mpodobeasc cu smerenia, este acela de a duce o via normal, o via prin care el, cu voia lui, s nu se afirme nici ca bun, nici ca ru. N-are de dat socoteal nimnui la ce msura de smerenie a ajuns i nici ct i mai trebuie pn la culmea smereniei. De aceea va evita orice cuvnt care s-l prezinte ca pctos sau ca virtuos. Personal, sunt mpotriva felului de a se prezenta, mai ales unii clugri, care, cnd fac cunotin cu cineva, pe lng numele lor, in s spun i "pctosul" sau "pctoasa". Cum ar fi, de pild: "Sunt Isihie, pctosul!". Deci s se evite orice fel de a vorbi ieit din comun, orice fel de a vorbi care ne-ar afirma n faa celor din jurul nostru. La fel, s se evite i o inut care ne-ar scoate n eviden, care ne-ar pune n atenia celor din preajma noastr. Prin urmare, s se evite extremele i excentricitile de orice fel. Se tie c n Biserica noastr exista rnduiala ca preoii s fie cinstii de credincioi i cu aceea ca ei s le srute mna Mai departe, credincioii smerii sau cei care urmresc s se mpodobeasc cu smerenie, s nu ocoleasc niciodat realitile care in de fiina lor, adic s nu fie rezervai cnd sunt n situaia de ai afirma pregtirea intelectual, corectitudinea, meritele profesionale. Nu zic s se laude cu ele, ci s le afirme cu toat hotrrea cnd li se cere aceasta. Dac un credincios este ntr-un post de rspundere, avnd calitatea de a porunci, de a coordona, s-i mplineasc aceast datorie, fr s se gndeasc la vreo nevrednicie personal. Nevredniciile l privesc pe el naintea lui Dumnezeu, iar implinirea datoriei impus de funcia ce o deine este o chestiune care privete societatea i bunul mers al societii. E locul aici s spunem c sunt unii preoi, care ezit s-i lase pe credincioi s le srute mna - chipurile c nu sunt vrednici s li se srute mna. Or, se tie c n Biserica noastr exista rnduiala ca preoii s fie cinstii de credincioi i cu aceea ca ei s le srute mna. Credincioii le srut mna preoilor ca semn al cinstirii fa de preoia pe care o dein, pentru faptul c credincioii tiu c preoii sunt "oamenii lui Dumnezeu". Nu-i corect ca cineva, preot fiind, s manifeste vreo rezerv sau s ezite a primi cinstirea ce i se d. La noi la mnstire am avut, vreme de douazeci i apte de ani, ca mpreun-vieuitor cu noi, pe cel ce a fost printele arhimandrit Ioan Dinu. De la el ne-a rmas cuvntul c "smerit este omul care-i ine locul", pe care i l-a dat Biserica sau societatea. Motivarea e c "dac tu nu-i tii locul, nici cel de lng tine nu tie ce are de fcut", ceea ce nseamn c se produce o nernduial. Nu greutatea de a fi smerit n societate, n condiiile impuse de situaia ta, e de netrecut, de nenlturat, ci necazul cel mare este c nu avem o dreapt judecat despre lucruri, adic, practic, nu tim ce avem de fcut. Ni se pare c nu suntem n locurile i n rosturile noastre, dac nu avem o rezerv, dac nu ne manifestm ca nendestulai pentru postul respectiv etc. Or, aa ceva nu-i corect i nici nu promoveaz smerenia. Fii la locul tu, n rostul pe care l ai, acolo unde te-a pus Biserica i societatea i atunci poi s fii sigur, nu numai c n-o s pierzi smerenia, ci chiar c ea i se va nmuli. Faptele bune trebuie s le acoperim cu smerenia Mai sunt unii dintre credincioi care cred c servesc smerenia lor personal, cnd ncearc s tgduiasc unele fapte bune pe care le fac. Nici aceasta nu servete smerenia. Fr ndoial c faptele bune trebuie s le acoperim cu smerenia, adic s nu ne ludm cu ele, dar asta nu 30

nseamn c avem dreptul s le tgduim. De pild, sunt unii credincioi care nu au curajul s mrturiseasc c postesc, ci n loc s spun c postesc, motiveaz c in regim. E o gndire greit s parezi, cnd de fapt ar trebui s spui clar c posteti i c eti hotrt s faci aceasta i pe mai departe, fiindc asta este convingerea ta. Nu trebuie neaprat s dm explicaii, dar trebuie s avem atitudini precise i motivate religios, mai cu seam ntr-un mediu n care gndirea i practica religioas este trecut cu vederea sau este socotit ca ceva inferior. La fel trebuie s gndim i despre virtutea dragostei, ca i despre oricare alte virtui. (Printele Teofil Prian, Convorbiri duhovniceti , vol II - Printele Ioanichie Blan)

Sensul spiritual al postului in viata crestina si timpul nostru Postul si rolul lui in viata credinciosilor Precum bine se stie, postul este retinerea totala sau partiala de la anumite alimente si bauturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, in scop religios-moral. Aceasta retinere de la mancari si bauturi trebuie insa insotita si de retinerea de la ganduri, pofte, patimi si fapte rele, ceea ce inseamna ca postul trupesc trebuie sa fie insotit de post sufletesc. Postul este de origine si instituire divina, de aceea il gasim practicat din vremuri stravechi, intalnindu-l aproape in toate religiile si la toate popoarele. Dupa unii Sfinti Parinti ca: Vaisile cel Mare, Ioan Gura de Aur si altii, el isi are originea in rai, prin interzicerea data de Dumnezeu protoparintilor nostri de a manca din pomul oprit. Postul a fost practicat de evrei in Vechiul Testamment, fiind cerut si de Legea lui Moise (Deut. IX, 10; Lev. XVI, 29-31; Jud. XX, 26; I Regi VII, 6; Is. LVIII, 6; Ioil II, 15; Iona III, 5-8). Dupa exemplul Vechiului Testament, inainte de a-si incepe activitatea, Mantuitorul Hristos s-a retras in pustie, unde a postit 40 de zile si 40 de nopti, sanctionand astfel postul prin insusi exemplul Sau si desavarsindu-l prin aratarea sensului sau adevarat, ca si a modului in care trebuie sa fie practicat, de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii. Sfintii Apostoli si ucenicii lor au continuat practica postului dupa exemplul Mantuitorului, pregatindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post si rugaciune de asemenea au recomandat crestinilor practica postului ca obligatie generala (Can. 66 si 69 apost.; Const. Apost. V, 15; Marturiile lui Herma, Iustin Martirul, Policarp, Varnava si Clement Romanul). Sfintii Parinti din veacurile urmatoare au practicat si recomandat postul, subliniind valoarea deosebita a acestuia, iar prin hotararile unor Sinoade ecumenice si particulare, ca si prin canoanele unor Sfinti Parinti, postul a fost institutionalizat (can. 66 si 69 apost.; 89 sin VI ecum.; 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; 1 Dionisie al Alexandriei; 15 Petru al Alexandriei; 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a.). Dintre Sfintii Parinti care au subliniat in mod deosebit importanta postului amintim pe: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifaniu, Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Timotei si Teofil ai Alexandriei, Ioan Gura de Aur, Nichifor Marturisitorul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si altii. Ei nu uita insa sa accentueze ca postul trupesc fara cel sufletesc este lipsit de orice valoare morala. La inceput n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea. Dar unele existau de mai inainte. Conform Didahiei, zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul inainte de hirotonie, de botez si de impartasanie, inainte de Pasti si in zilele de 31

miercuri si vineri. Dar nu in toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugarita spaniola Etheria noteaza in jurnalul ei (care dateaza din ultimul deceniu al veacului IV) ca in acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Invierii Domnului (Postul Pastilor) era lasat la libera vointa a crestinilor, durata si asprimea lui nefiind stabilita in acea vreme. Cu timpul insa, dispozitiile bisericesti care reglementau disciplina postului s-au inmultit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice si particulare, sau ale unor Sfinti Parinti, uniformizindu-se si generalizandu-se intre veacurile VII-IX in intreaga Biserica Ortodoxa. Cu privire la timpurile si durata postului, aceste dispozitii prevad urmatoarele: 1. Toate miercurile si vinerile de peste an, vechimea postului in aceste zile fiind testata de marturii din veacurile I-III (Didahia; Pastorul lui Herma; Tertulian; Origen, Clement Alexandrinul, s.a.) exceptie facand cele in care este dezlegare (harti) si anume: miercurea si vinerea din saptamana luminata; miercurea si vinerea din saptamana de dupa Rusalii; miercurile si vinerile dintre Nasterea Domnului si Botezul Domnului; miercurea si vinerea din saptamana Vamesului si Fariseului; miercurea si vinerea din saptamana branzei, in care se dezleaga la lapte, branza si oua. Regimul postului in zilele de miercuri si vineri e mai usor decat cel al Postului Patruzecimii. 2. Ajunari (posturi) de o zi pe an: Ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie); Ajunarea din ziua taierii capului Sf. Ioan Botezatorul (29 august); Ajunarea din ziua Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie). Aceste zile de post au un regim mai sever. Posturile de mai multe zile in decursul anului bisericesc sunt: 1. Postul Patruzecimii (al Paresimilor, al Pastilor). Dupa marturiile unor Sfinti Parinti, numele i s-a dat dupa postul de 40 de zile al Mantuitorului Iisus Hristos; tinut inainte de iesirea Sa la propovaduire. Despre acest post voresc: canonul 69 apostolic, canonul 50 al sinodului din Laodiceea, canonul 56 si 89 al sinodului trulan, precum si numerosi Sfinti Parinti si scriitori bisericesti. In privinta lungimii acestui post, la inceput el nu se tinea la fel peste tot: unii posteau o zi inainte de inviere, altii mai multe zile, pana la o saptamana. Din veacul IV avem dovezi ca acest post era de 40 de zile, iar apoi de 6 saptamani, pentru ca dupa aceea sa se fixeze la 7 saptamani (49 de zile), ultima saptamana, numita a Patimilor, fiind considerata ca un post deosebit, mai sever, legat de Pastele Rastignirii. Acest post a fost socotit totdeauna drept cel mai sever, de aceea indrumarile tipiconale pe baza canonului 50 Laodiceea, 56 trulan si 40 al Sf. Nichifor Marturisitorul - prescriu cu privire la el urmatoarele: "in sfanta si marea Patruzecime, in ziua dintai a saptamanii dintai, adica luni, nicidecum nu se cuvine a manca, asisderea si marti. Iar miercuri dupa savarsirea dumnezeiestii Liturghii a celor mai inainte sfintite, mancam paine calda si se da si apa calda cu mied. Iar cei ce nu pot sa pazeasca cele doua zile dintai, mananca si beau apa marti, dupa vecernie, asisderea si batranii. Sambetele si duminicile dezlegam numai la untdelemn si vin. Iar in celelalte saptamani ajunam pana seara cinci zile, mancand mancare uscata, afara de sambata si duminica. Peste in sfanta si marea Patruzecime nu mancam, afara de sarbatoarea Buneivestiri a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si de Duminica stalparilor." Postul din ultima saptamana (a Patimilor) este cel mai aspru. Constitutiile Apostolice prescriu pentru aceasta saptamana urmatoarele: "In zilele Pastelor (adica in saptamana Patimilor) ajunati, incepand de luni pana vineri si sambata, sase zile, mancand numai paine, sare, fructe uscate si band numai apa si va abtineti atunci de vin si de carne (de peste), caci acestea sunt zile de intristare si nu zile festive. Si anume vinerea si sambata, cei ce pot sa nu guste nimic pana la cantarea de noapte a cocosului. Cine insa din cauza slabiciunii nu poate ajuna amandoua zilele, sa ajune cel putin sambata". Postul Patruzecimii a fost privit totdeauna drept cel mai insemnat dintre toate posturile si cel mai potrivit pentru primirea de catre credinciosi a Sfintelor Taine a Pocaintei si Euharistiei, fiind cel mai nimerit prilej de curatire de pacate, rugaciune si fapte de milostenie. Canonul 69 apostolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, iar pe laici cu excomunicarea, daca nu respectau Paresimile, asemenea miercurile si vinerile, admitand exceptii numai in caz de boala. Si porunca a IV-a bisericeasca considera acest post drept cel mai potrivit pentru implinirea obligatiei minimale a crestinilor, de marturisire a pacatelor.

32

2. Postul Sfintilor Apostoli. Potrivit Constitutiilor Apostolice, acest post a fost randuit de Biserica in amintirea Sfintilor Apostoli si indeosebi a Sf. Apostoli Petru si Pavel. Despre el stim din veacul IV. El tine de la Duminica I-a dupa Pogorarea Duhului Sfant (Duminica tuturor sfintilor) si pana in ziua sarbatorii Sf. Apostoli Petru si Pavel. El este mai usor decat cel al Paresimilor. 3. Postul Adormirii Maicii Domnului. Este cel mai nou dintre toate posturile, datand din veacul al Vlea. Durata lui de la 1 la 15 august s-a stabilit la un sinod din Constantinopol din 1166, tinand deci pana la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului. Acest post e mai usor decat al Patruzecimii, dar mai aspru decat al Nasterii Domnului si al Sfintilor Apostoli. La sarbatoarea Schimbarea la Fata (6 august) se dezleaga la untdelemn, peste si vin. 4. Postul Nasterii Domnului. Cele mai vechi marturii despre acest post le avem din veacurile IV-V, de la Fericitul Augustin si de la episcopul Romei Leon cel Mare. Daca la inceput durata lui nu era pretutindeni la fel, la acelasi sinod din Constantinopol de la 1166, tinut sub patriarhul Luca Hrisoverghi, durata lui s-a stabilit la 40 de zile, anume de la 15 noiembrie pana la 25 decembrie. Ultima lui zi, adica 24 decembrie, este zi de ajun (ajunul Craciunului). In privinta severitatii lor, locul intai il ocupa Postul Patruzecimii, dupa care urmeaza Postul Maicii Domnului; Postul Sf. Apostoli si al Nasterii Domnului sunt mai putin severe, fiind egale in aceasta privinta, in ele acordandu-se de mai multe ori dezlegare la untdelemn, vin si peste. Cu privire la gradul de severitate sau de asprime, se deosebesc mai multe feluri de post si anume: 1. Ajunare sau post total - consta din abtinerea de la orice mancare si bautura. 2. Post aspru (xirofagie) - adica mancare uscata: paine, seminte, fructe uscate si apa, o singura data pe zi, dupa ora 15. 3. Post comun sau obisnuit - se mananca mancaruri pregatite din alimente vegetale cu untdelemn, mancandu-se de mai multe ori pe zi si gustandu-se si putin vin (dupa unii vinul nu este ingaduit). 4. Dezlegare de post sau post usor - se mananca peste si se bea vin. Pastrandu-i sensul adevarat, postul este un mijloc de stapanire si infranare a poftelor, de intarire a vointei, de inaltare a sufletului catre Dumnezeu, de sporire in virtute, de detasare a crestinului de orice pofte si placeri senzuale. Bineinteles insa ca la retinerea de bucate trebuie adaugata o continua straduinta de dominare a poftelor si patimilor, de o curatire a gandurilor si simtirii, asadar de o disciplinare a vietii sub toate aspectele ei. Adevaratul post este deci acela care imbina in mod fericit cele doua aspecte ale lui: aspectul trupesc si aspectul sufletesc, asadar cand retinerea de la bucate este impreuna cu retinerea de la pacate si cu efortul continuu spre virtute si progres duhovnicesc. Numerosi Sfinti Parinti insista asupra acestui fapt, subliniind ca postul trupesc fara cel sufletesc este lipsit de orice valoare morala. "Postul cel adevarat - spune Sf. Vasile cel Mare - consta in retinerea de la cele rele. Dezleaga toata legatura nedreptatii, iarta aproapelui tau vatamarile, daruieste lui datoriile. Tu nu mananci carne, dar mananci pe fratele tau. Tu te retii din vin, dar nu infranezi zburdarile trupului. Tu nu mananci pana seara, dar petreci ziua cu procese." (Despre post, 10). Acelasi lucru il arata o stihira a Triodului, din Postul Mare: "Sa postim post primit, bine placut lui Dumnezeu: postul cel adevarat este instrainarea de rautate, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevarat si bine primit" (Triod, stihira I de la stihoavna Vecerniei de luni, intaia saptamana din post). Rezulta deci ca postul complet este cel ce uneste infranarea trupeasca cu cea spirituala, iar timpurile postului sunt perioade care ofera crestinului cele mai potrivite conditii, atmosfera si mijloacele de induhovnicire si imbunatatire morala. In legatura cu sensul si semnificatia postului, mentionam faptul ca literatura teologica romaneasca din a doua jumatate a veacului trecut, ca si cea din veacul nostru si mai ales cea din ultimele decenii, insumeaza un mare numar de pagini referitoare la post si la sensul lui cel adevarat. In manuale de liturgica, pastorala, morala si drept bisericesc, in studii si articole, in pastorale chiriarhale, in nenumarate predici publicate in volume sau in revistele noastre bisericesti, se accentueaza importanta postului sufletesc, fara insa a se nesocoti valoarea postului trupesc.

33

Luandu-se in considerare faptul nerespectarii disciplinei traditionale a postului in toate Bisericile Ortodoxe, prima Conferinta Panortodoxa de la Rodos - 1961 a inclus in lista temelor care urmeaza sa fie dezbatute in viitorul sinod al Bisericii Ortodoxe si problema privitoare la post in timpul nostru. A patra Conferinta Panortodoxa de la Chambesy (Elvetia), din 1968 a mentinut pe lista temelor viitorului sinod si pe aceasta. Comisia interortodoxa pregatitoare a Sfantului si Marelui Sinod a incredintat aceasta tema spre tratare Bisericii Ortodoxe Sarbe. In cadrul lucrarilor ei din 16-28 iulie 1971, Comisia a facut cateva precizari in legatura cu tema respectiva. Ea a constatat de la inceput ca institutia postului in sanul Bisericii a evoluat in ceea ce priveste durata, felul de a posti si hrana folosita in timpul postului. Totodata ea a constatat faptul ca desi exista deosebiri in materie de post intre Bisericile Ortodoxe (mai ales in legatura cu felul de a posti si cu hrana folosita), totusi acestea nu afecteaza nicidecum unitatea Bisericii si importanta postului in viata crestina. Pornind de la constatare ca cea mai mare parte a credinciosilor contemporani nu respecta toate prescriptiile privitoare la post din cauza conditiilor diferite ale vietii actuale in raport cu cele din trecut, Comisia propune ca postul sa devina mai putin aspru, iar durata lui sa fie mai scurta, intrucat o schimbare de acest fel nu contrazice principiile postului si nici nu pericliteaza mantuirea credinciosilor. Luandu-se in considerare raportul prezentat de Biserica Ortodoxa Sarba, ca si de comentariile Bisericilor din Cipru si Cehoslovacia, si de discutiile ulterioare, Comisia interortodoxa a facut urmatoarele propuneri: 1. Toate prescriptiile privitoare la post, care sunt in prezent in vigoare, trebuie sa fie respectate intocmai de catre monahi si de catre toti acei clerici si credinciosi care doresc si sunt in stare sa le tina. 2. Pentru crestinii care intampina greutati in practicarea postului din cauza conditiilor specifice de clima, de viata sau au greutati in procurarea alimentelor de post, Bisericile Ortodoxe sa ingaduie si consumarea unor altfel de alimente, adica de dulce, dar acest lucru trebuie sa fie considerat ca "o diminuare a postului, dupa imprejurari", ca un pogoramant sau forma mai putin aspra a postului. 3. Sa se respecte postul de miercuri si vineri in tot timpul anului, dar sa se ingaduie uleiul si pestele, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri din perioada Postului Mare, sau cand in aceste zile cad sarbatorile inaltarii Sfintei Cruci, a Taierii capului Sf. Ioan Botezatorul si ajunul Bobotezei. 4. Sa se permita mancarea de dulce in toate miercurile si vinerile din perioada de la Duminica Tomei pana la Inaltare. 5. Durata Postului Mare trebuie sa ramana asa cum este, adica de 6 saptamani, plus Saptamana Patimilor, dupa prescriptiile Pascaliei si Tipicului. Prescriptiile actuale in ceea ce priveste cantitatea si felul alimentelor sa se mentina pentru prima saptamana si in Saptamana Patimilor. In celelalte zile, incepand cu a doua saptmana si pana la Duminica Floriilor inclusiv, afara de miercuri si vineri, sa se permita uleiul si pestele. 6. In ceea ce priveste Postul Craciunului, se fac doua propuneri: a) Sa se reduca durata lui la jumatate (20 de zile), urmand sa inceapa din 5 decembrie, si sa se permita consumarea uleiului si pestelui in timpul acestei perioade, cu exceptia ultimelor cinci zile; sau b) Sa se mentina postul la 40 de zile, ingaduindu-se uleiul si pestele in tot acest timp, in afara de primele trei si ultimele trei zile, cand trebuie sa se tina post aspru. 7. Sa se reduca Postul Sfintilor Apostoli la 8 zile, in cazul in care intre Duminica tuturor sfintilor si sarbatoarea sfintilor Apostoli exista un interval mai mare de opt zile, ingaduindu-se in acest post uleiul si pestele. 8. Postul Maicii Domnului dintre 1 si 15 august sa ramana asa cum este in ce priveste durata, dar sa se permita uleiul si pestele, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri. 9. Daca sarbatorile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel sau a Adormirii Maicii Domnului cad in zilele de miercuri si vineri, sa se suprime postul, intrucat ele au fost precedate de post. Pozitia bisericii ortodoxe romane cu privire la posturile bisericesti Biserica Ortodoxa Romana de la inceputurile ei a fost si a ramas credincioasa invataturii Bisericii Rasaritene, pastrand nestirbite randuielile si practica bisericeasca a postului, asa cum au fost stabilite 34

de Sfintele Sinoade si de Sfintii Parinti. Avand legaturi neintrerupte cu Patriarhia Ecumenica a Constantinopolului, cu Patriarhiile rasaritene istorice, iar mai tarziu cu Bisericile Ortodoxe nationale, ea nu a nesocotit niciodata dispozitiile privitoare la disciplina si practica postului, recunoscute in intreaga Ortodoxie, cerand credinciosilor ei practicarea postului potrivit randuielilor canonice. Aceasta disciplina isi are temelia in oranduirile bisericesti din epoca patristica, fiind cuprinsa in canoane, in poruncile bisericesti, in Marturisirile de Credinta ale ei si in alte oranduiri, ca si in numeroase catehisme si marturisiri de credinta mai noi. Precum rezulta din Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, din invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa, din numeroase catehisme mai noi, din manuale de liturgica, pastorala, teologie morala, din numeroase studii si articole ale teologilor romani privitoare la post, din numeroase pastorale ale ierarhilor Bisericii noastre, din diferite indrumari si predici privitoare la post, scrise de cei mai competenti teologi si duhovnici, pozitia Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la post se poate rezuma in urmatoarele: 1. Postul este de origine si instituire divina, fiind practicat atat in Vechiul Testament, cait si in Noul Testament, insusi Mantuitorul Hristos, practicandu-l si recomandandu-l urmasilor Sai. 2. Postul are un inalt sens religios. El este un act de cinstire a lui Dumnezeu, o jertfa benevola din partea crestinului, o renuntare de bunavoie la ceea ce nu ne-a fost oprit, din dragoste si pentru cinstirea lui Dumnezeu, in scopul propriei noastre desavarsiri morale. El este un exercitiu de infranare a poftelor si a patimilor, un mijloc de intarire a vointei si de practicare a virtutii, o forma a pocaintei si un mijloc de descatusare de tot ceea ce este potrivnic mantuirii noastre. 3. Atat in invatatura Mantuitorului, a Sfintilor Apostoli, a Sfintilor Parinti cat si din scrierile unor renumiti teologi, rezulta ca postul are doua aspecte: unul trupesc si altul sufletesc, spiritual, ceea ce corespunde postului extern si postului intern, care insa constituie o unitate. Postul trupesc sau extern, fara post sufletesc, este lipsit de deplina valoare morala, caci noi ne infranam de la hrana in scopul infranarii poftelor si patimilor, in scopul imbunatatirii si desavarsirii noastre duhovnicesti. Noi postim de bucate, ca sa postim de pacate, dupa afirmatia unor Sfinti Parinti. Retinerea de la bucate nu se face pentru valoarea acestui exercitiu in sine, ci pentru efectul pe care il are asupra vietii sufletesti a postitorului: infranarea si disparitia poftelor pacatoase, stapanirea vointei asupra patimilor si placerilor pacatoase, dobandirea libertatii fata de pornirile si poftele pacatoase, inaltarea si daruirea gandurilor noastre lui Dumnezeu prin rugaciune si meditatie etc. De aici rezulta ca infranarea nu se refera numai la mancarea de la care ne retinem, ci la efectul acestei retineri asupra trupului si sufletului: infranarea si stapanirea poftelor, dorintelor, ispitelor si patimilor. Din acest motiv, Biserica ne indeamna sa postim postul cel adevarat, bineplacut lui Dumnezeu, care este: instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant fals. "Lipsa acestora e postul cel adevarat si bineprimit". 4. Biserica Ortodoxa Romana a cerut totdeauna credinciosilor ei respectarea disciplinei postului in conformitate cu randuielile canonice, dar ea n-a aplicat nicicind aceasta disciplina fara dragoste si fara intelegere fata de fiii ei duhovnicesti, fata de posibilitatile si nevoile acestora. Din acest motiv, ea a dat dezlegare de post nu numai in cazuri particulare, ci si atunci cand s-au ivit nevoi generale, determinate de diferite calamitati naturale: inundatii, cutremure, epidemii, foamete, seceta, foc, razboaie etc, in astfel de imprejurari ea acordand dezlegari generale de la post. Aceasta a facut-o tinand seama de invatatura si practica generala a Bisericii Ortodoxe, precum si de practica si exemplul unor Biserici Ortodoxe surori in cazuri asemanatoare. Astfel, cunoastem cazuri in care unii din ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane au sesizat Sfantul Sinod, solicitand acordarea unor dispense de la disciplina postului, cu caracter mai larg. Este cunoscut cazul episcopului Partenie al Dunarii de Jos, care, la 4 mai 1899, tinand seama de starea economica, sociala si culturala a credinciosilor din acea vreme, de cresterea mortalitatii la copii si la varstnici, de prezenta unor boli epidemice care faceau ravagii si impotriva carora nu se putea lupta decat printr-o hrana mai buna si mai imbelsugata, a inaintat o cerere Sfantului Sinod, solicitand pentru credinciosi o dispensa mai generala de la post. Astfel, el ruga forul suprem de conducere a Bisericii noastre sa aprobe, pe de o parte, "imputinarea zilelor de post", iar pe de alta parte, "dezlegarea pentru o hrana mai buna si mai indestulatoare 35

pentru cei bolnavi si slabi, pentru lehuze si copii, pentru batrani si neputinciosi, pentru scoli si cantine, internate si ospicii, pentru armata si taranimea rurala, pentru cei ce vin cu regularitate la serviciul divin sau zidesc si contribuie la zidiri si intemeieri de biserici, scoli si asezaminte de binefacere, precum si celor ce ajuta pe fete la maritat, pe tineri la invatatura, arte si meserii si pe toti cei ce fac mila si judecata dreapta cu vaduva si cu orfanul, cu saracul si cu miselul". Dar nu numai in trecut, ci si in vremea noastra, Biserica Ortodoxa Romana tinand seama de noile realitati aparute in viata credinciosilor ei, precum si de nevoile fiilor ei duhovnicesti, la propunerea Patriarhului Justinian, in sedinta Sfantului Sinod din 27 februarie 1956 a hotarat urmatoarele: 1. Copiii pana la 7 ani sa fie dezlegati de pravila postului, putand manca in tot timpul anului orice fel de alimente. 2. Pentru copiii de la 7 la 12 ani si pentru credinciosii de orice varsta care sunt cuprinsi de slabiciuni si suferinte trupesti, pravila postului sa fie obligatorie numai in urmatoarele zile: a. Toate miercurile si vinerile de peste an, afara de acelea cand este dezlegare de peste. b. Prima si ultima saptamana din Sfantul Post al Pastelui si tot asa din Postul Nasterii Domnului. c. De la 24 la 29 iunie (adica 5 zile din postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel). d. De la 1 la 15 august (adica cele doua saptamani ale Postului Adormirii Maicii Domnului). e. Ajunul Craciunului, ajunul Bobotezei, Taierea Capului Sfaintului Ioan (29 august) si Ziua Iinaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie). 3. Pentru celelalte zile si saptamaini din timpul marilor posturi bisericesti, copiii intre 7 si 12 ani si credinciosii de orice vairsta care suint suferinzi, sa fie dezlegati a mainca: peste, icre, oua, lapte si branza. Iata deci o serioasa usurare si adaptare a postului la conditiile vremurilor noastre, facuta de Biserica noastra pentru credinciosii ei inainte de a se pune in discutie aceasta problema de catre toate Bisericile Ortodoxe. 5. In conditiile vietii de astazi, cand au aparut noi situatii in viata oamenilor, acestea n-au ramas fara urmari in viata Bisericii Ortodoxe Romane si a credinciosilor ei. Biserica Ortodoxa Romana in calitate de Biserica slujitoare lumii si fiilor ei duhovnicesti, este convinsa ca are datoria sa tina seama de aceste situatii din viata credinciosilor sai. De aceea, ea este de acord cu ideea de a se tine seama in aplicarea disciplinei postului la conditiile vremurilor noastre, printr-o hotarare a viitorului Sfant si Mare Sinod Ortodox. In acest fel, ea este convinsa ca va putea aduce un real serviciu fiilor ei duhovnicesti, precum si crestinilor ortodocsi din lumea intreaga, care, prin usurarea acestei discipline, potrivit unor situatii ale vremurilor noastre o vor putea respecta. Cateva premise pentru reacomodarea randuielilor bisericesti privitoare la post Recunoscand nevoia reacomodarii randuielilor bisericesti privitoare la post la conditiile vremurilor noastre, Biserica Ortodoxa Romana ramane insa credincioasa invataturii dogmatice, morale si disciplinare a Bisericii Rasaritului in ceea ce priveste postul, precum si traditia acestuia in viata Bisericii. Ea recunoaste inaltul sens si importanta valoare religios-morala a postului, care are origine si instituire divina. Postul ramane o fapta bineplacuta lui Dumnezeu, un mijloc de despatimire, un act de daruire Lui, o jertfa consimtita pentru cinstirea si preamarirea lui Dumnezeu, un mijloc de dominare a poftelor, o renuntare de buna voie la unele placeri si desfatari trupesti pe un anumit timp, toate acestea facandu-se in scopul desavarsirii morale a crestinului. Postul inseamna un exercitiu de infranare a poftelor si patimilor din om, un mijloc de dobandire a stapanirii de sine prin intarirea vointei si practicarea virtutii, un mijloc de pocainta, de desprindere si purificare a omului de tot ceea ce i se opune si il indeparteaza de dobandirea propriei sale mantuiri. Dar in conformitate cu invatatura Mantuitorului, cu parerea unanima a Sfintilor Parinti, ca si a unor renumiti teologi apartinatori tuturor Bisericilor Ortodoxe, postul trupesc fara postul sufletesc nu-si implineste deplin scopul lui. Asadar, nu trebuie nesocotit nici postul sufletesc, spiritual. Post nu e deci numai retinerea de la mancare si bautura ci aceasta sa fie imbinata cu schimbarea felului de viata: retinere de la pofte, placeri, desfatari si patimi, care sa asigure crestinului atmosfera spirituala necesara progresului sau duhovnicesc. Biserica noastra considera ca adevaratul post este postul total, postul integral, care este post trupesc si post sufletesc in acelasi timp. De aceea, nici atitudinea de desconsiderare ori 36

chiar de dispret fata de postul trupesc, manifestata de unii pentru a se sustrage de la obligativitatea postului, ori pentru a scoate in evidenta primatul spiritual al postului, nu poate fi aprobata. Acest fapt il sublinia un teolog roman, afirmand ca pentru crestinul umil care ar vrea sa implineasca porunca postului, "nesocotirea sau dispretul fata de postul trupesc constituie un fel de sminteala, caci postul trupesc este el insusi un act cu caracter spiritual: o incordare a vointei, o rezistare in fata poftei, o realizare a domniei spiritului". Pe de alta parte nu trebuie sa se uite ca in conceptia ortodoxa, trupul si sufletul se afla intr-o unitate fiintiala ceea ce inseamna ca unul exercita asupra celuilalt influente reciproce. Dar, desigur, pentru a trezi si ridica astazi interesul crestinilor fata de postul total sau integral, este nevoie sa sporim in ei dorinta de desavarsire in viata morala, deci de imbunatatire duhovniceasca. Referindu-se acum in mod concret la potrivirea randuielilor bisericesti privitoare la post cu unele situatii ale timpului nostru mentionam ca Biserica Ortodoxa Romana a inregistrat cu satisfactie propunerile facute in aceasta privinta de catre Comisia interortodoxa pregatitoare, in cadrul lucrarilor ei din 16-28 iulie 1971, propuneri care, desigur inseamna o usurare a respectarii disciplinei postului de catre credinciosi, dovedind o serioasa incercare de potrivire a acestei discipline la conditiile vremurilor noastre. Dar aceste propuneri nu trebuie privite nici ca definitive, nici pe deplin satisfacatoare, ele putand, desigur, sa fie imbunatatite fie inainte de prezentarea lor in discutia Sfantului si Marelui Sinod, fie in decursul dezbaterilor din cadrul acestuia. Esential este ca "diminuarea" sau "pogoramantul" de la disciplina traditionala a postului sa poata ajuta efectiv pe credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane la respectarea disciplinei postului astfel reacomodata, pentru ca practica postului in viitor sa fie reintrodusa in viata crestinilor ortodocsi intr-o masura cat mai larga si cat mai generala. Dar pentru rezolvarea acestei probleme, Sfantul si Marele Sinod va trebui sa tina seama si de conditiile geografice diferite sau specifice unor zone, in care traiesc unii dintre credinciosii Bisericii Ortodoxe, luand in considerare ca disciplina postului a fost randuita indeosebi de monahi (de la manastiri trecand la credinciosii de rand), tinandu-se seama de climatul mediteranean, suficient de calduros si bogat in hrana vegetala. De aceea astazi, cand Biserica Ortodoxa are credinciosi care traiesc in zone climatice aspre, unde nu e posibila cultivarea legumelor si fructelor si unde frigul si zapada sunt prezente aproape in tot timpul anului, acestia fiind nevoiti sa consume aproape numai carne si grasime spre a rezista gerului, nu poate fi vorba de o disciplina unica a postului, valabila pentru toti crestinii de pretutindeni. De aceea, in reacomodarea randuielilor privitoare la post, va trebui sa se tina seama si de aceste realitati. Pe de alta parte, va trebui sa se acorde mai multa imputernicire autoritate si libertate duhovnicilor, in aplicarea individuala sau colectiva a disciplinei postului, fie la dezlegarile pe care le vor putea acorda, fie in privinta canoanelor sau epitimiilor date pentru nerespectarea acestei discipline. Caci pe langa toate "diminuarile" sau "pogoramintele" pe care Sfantul si Marele Sinod le va face, duhovnicul va trebui imputernicit cu dreptul de a spori aceste pogoraminte atat cu privire la durata postului, cat si cu privire la alimentele permise a fi consumate, tinand seama de nivelul religios-moral al credinciosilor, de conditiile de viata in care traiesc, de felul si greutatea muncii pe care o presteaza (stiut fiind ca antidotul principal impotriva toxicitatii este laptele), cat si de mediul social in care isi desfasoara munca, mare parte dintre muncitori fiind nevoiti sa manance la cantine, bufete, restaurante etc, unde, se stie, nu se pregatesc mancaruri de post. Pastrand dispozitiile traditionale care reglementeaza posturile ca obligatorii pentru monahi, precum si pentru clericii si credinciosii care sunt in masura si voiesc sa le respecte, dar acordand "pogoraminte" de la aceasta disciplina si extinzand sfera celor ce beneficiaza de ele, de asemenea, adaptand dispozitiile generale privitoare la post la conditiile geografice si de clima, ca si la conditiile sociale si de munca si dand o mai mare imputernicire duhovnicilor in interpretarea canoanelor si largirea pogoramintelor acolo unde este vorba de cazuri, conditii si imprejurari speciale, Sf. Sinod al BOR va putea rezolva in mod satisfacator problema potrivirii randuielilor bisericesti privitoare la post la unele situatii ale vremurilor noastre, tinand seama si de greutatile unor credinciosi de a observa si pastra poate vechile randuieli, dar aducand si liniste in constiinta credinciosilor mai ravnitori. Prin aceasta se va putea ajunge la o mai mare pretuire si la o mai larga practicare a postului din partea credinciosilor ceea ce va contribui la progresul vietii lor 37

religios-morale si la o sporire a autoritatii bisericesti in ochii lor. Recunoscnd nevoia reacomodrii rnduielilor bisericeti privitoare la post la condiiile vremurilor noastre, BOR rmne ns credincioas nvturii dogmatice, morale i disciplinare a Bisericii Rsritului n ceea ce privete postul, precum i tradiia acestuia n viaa Bisericii. Ea recunoate naltul sens i importana valoare religios-moral a postului, care are origine i instituire divin. Postul rmne o fapt bineplcut lui Dumnezeu, un mijloc de desptimire, un act de druire Lui, o jertfa consimit pentru cinstirea i preamrirea lui Dumnezeu, un mijloc de dominare a poftelor, o renunare de bun voie la unele plceri i desftri trupeti pe un anumit timp, toate acestea fcndu-se n scopul desvririi morale a cretinului. Postul nseamn un exerciiu de nfrnare a poftelor i patimilor din om, un mijloc de dobndire a stpnirii de sine prin ntrirea voinei i practicarea virtuii, un mijloc de pocin, de desprindere i purificare a omului de tot ceea ce i se opune i l ndeprteaz de dobndirea propriei sale mntuiri. Dar n conformitate cu nvtura Mntuitorului, cu prerea unanim a Sf. Prini, ca i a unor renumii teologi aparintori tuturor Bisericilor Ortodoxe, postul trupesc fr postul sufletesc nu-i mplinete deplin scopul lui. Aadar, nu trebuie nesocotit nici postul sufletesc, spiritual. Post nu e deci numai reinerea de la mncare i butur ci aceasta s fie mbinat cu schimbarea felului de via: reinere de la pofte, plceri, desftri i patimi, care s asigure cretinului atmosfera spiritual necesar progresului sau duhovnicesc. Biserica noastr consider c adevratul post este postul total, postul integral, care este post trupesc i post sufletesc n acelai timp. De aceea, nici atitudinea de desconsiderare ori chiar de dispre fa de postul trupesc, manifestat de unii pentru a se sustrage de la obligativitatea postului, ori pentru a scoate n eviden primatul spiritual al postului, nu poate fi aprobat. Acest fapt l sublinia un teolog romn, afirmnd c pentru cretinul umil care ar vrea s mplineasc porunca postului, "nesocotirea sau dispreul fa de postul trupesc constituie un fel de sminteal, cci postul trupesc este el nsui un act cu caracter spiritual: o ncordare a voinei, o rezistare n faa poftei, o realizare a domniei spiritului". Pentru a trezi interesul cretinilor fa de postul total sau integral, este nevoie s sporim n ei dorina de desvrire n viaa moral. Pe de alt parte nu trebuie s se uite c n concepia ortodox, trupul i sufletul se afl ntr-o unitate fiinial ceea ce nseamn c unul exercit asupra celuilalt influene reciproce. Dar, desigur, pentru a trezi i ridica astzi interesul cretinilor fa de postul total sau integral, este nevoie s sporim n ei dorina de desvrire n viaa moral, deci de mbuntire duhovniceasc. Referindu-se acum n mod concret la potrivirea rnduielilor bisericeti privitoare la post cu unele situaii ale timpului nostru menionm c BOR a nregistrat cu satisfacie propunerile fcute n aceast privin de ctre Comisia interortodox pregtitoare, n cadrul lucrrilor ei din 16-28 iulie 1971, propuneri care, desigur nseamn o uurare a respectrii disciplinei postului de ctre credincioi, dovedind o serioas ncercare de potrivire a acestei discipline la condiiile vremurilor noastre. Dar aceste propuneri nu trebuie privite nici ca definitive, nici pe deplin satisfctoare, ele putnd, desigur, s fie mbuntite fie nainte de prezentarea lor n discuia Sf. Sinod, fie n decursul dezbaterilor din cadrul acestuia. Esenial este ca "diminuarea" sau "pogormntul" de la disciplina tradiional a postului s poat ajuta efectiv pe credincioii BOR la respectarea disciplinei postului astfel reacomodat, pentru ca practica postului n viitor s fie reintrodus n viaa cretinilor ortodoci ntr-o msur ct mai larg i ct mai general.
Mai mult autoritate i libertate duhovnicilor. Pentru rezolvarea acestei probleme, Sf. Sinod va trebui s in seama i de condiiile geografice diferite sau specifice unor zone, n care triesc unii dintre credincioii BOR, lund n considerare c disciplina postului a fost rnduit ndeosebi de monahi (de la mnstiri trecnd la credincioii de rnd), inndu-se seama de climatul mediteranean, suficient de clduros i bogat n hrana vegetal. De aceea astzi, cnd BOR are credincioi care triesc n zone climatice aspre, unde nu e posibil cultivarea legumelor i fructelor i unde frigul i zpada sunt prezente aproape n tot timpul anului, acetia fiind nevoii s consume aproape numai carne i grsime spre a rezista gerului, nu poate fi vorba de o disciplin unic a postului, valabil pentru toi cretinii de pretutindeni. De aceea, n reacomodarea rnduielilor privitoare la post, va trebui s se in seama i de aceste realiti. Pe de alt parte, va trebui s se acorde mai mult mputernicire autoritate i libertate duhovnicilor, n aplicarea individual sau colectiv a disciplinei postului, fie la dezlegrile pe care le vor putea acorda, fie n privina canoanelor date pentru nerespectarea acestei discipline. Cci pe lng toate "diminurile" sau "pogormintele" pe care Sf. Sinod le va face, duhovnicul va

38

trebui mputernicit cu dreptul de a spori aceste pogorminte att cu privire la durata postului, ct i cu privire la alimentele permise a fi consumate, innd seama de nivelul religios-moral al credincioilor, de condiiile de via n care triesc, de felul i greutatea muncii pe care o presteaz (tiut fiind ca antidotul principal mpotriva toxicitii este laptele), ct i de mediul social n care i desfoar munca, mare parte dintre muncitori fiind nevoii s mnnce la cantine, bufete, restaurante etc., unde, se tie, nu se pregtesc mncruri de post. Pstrnd dispoziiile tradiionale care reglementeaz posturile ca obligatorii pentru monahi, precum i pentru clericii i credincioii care sunt n msur i voiesc s le respecte, dar acordnd "pogorminte" de la aceast disciplin i extinznd sfera celor ce beneficiaz de ele, de asemenea, adaptnd dispoziiile generale privitoare la post la condiiile geografice i de clim, ca i la condiiile sociale i de munc i dnd o mai mare mputernicire duhovnicilor n interpretarea canoanelor i lrgirea pogormintelor acolo unde este vorba de cazuri, condiii i mprejurri speciale, Sf. Sinod al BOR va putea rezolva n mod satisfctor problema potrivirii rnduielilor bisericeti privitoare la post la unele situaii ale vremurilor noastre, innd seama i de greutile unor credincioi de a observa i pstra poate vechile rnduieli, dar aducnd i linite n contiina credincioilor mai rvnitori. Prin aceasta se va putea ajunge la o mai mare preuire i la o mai larg practicare a postului din partea credincioilor ceea ce va contribui la progresul vieii lor religios-morale i la o sporire a autoritii bisericeti n ochii lor.

Ascultarea - cale spre libertate Dintru nceput, Dumnezeu l-a creat liber pe om. Omul putea s accepte sau s resping iubirea divin. El avea posibilitatea de a folosi libertatea fie bine, fie ru. Porunca prin care Dumnezeu i interzicea omului s mnnce din pomul cunoaterii binelui i a rului, sdit n mijlocul paradisului, conferea acestuia posibilitatea de a alege ntre bine i ru. Dup Sfntul Ioan Gur de Aur, cunoaterea binelui este ascultarea, iar cunoaterea rului este neascultarea. Pzirea poruncii sau ascultarea iar fi ajutat pe primii oameni s-i exercite i s-i consolideze folosirea libertii n bine; s-i orienteze permanent libertatea lor spre Dumnezeu i s-i identifice voina lor cu voina Creatorului. n acest mod ar fi dobndit unirea lor cu Dumnezeu, adic ndumnezeirea. Ei ar fi putut s mnnce din pomul vieii, adic s devin nemuritori n har. Libertatea era darul divin. ns omul trebuia s o pstreze, s o dezvolte prin colaborarea lui cu Dumnezeu. Pentru acest motiv, Dumnezeu i-a dat omului aceasta porunc. n Sfintele Scripturi se zice c Dumnezeu a dat omului trei feluri de pomi. Pomii comuni pentru ca s-i asigure omului viaa. Pomul cunoaterii binelui i a rului pentru ca s-l asigure pe om ca triete bine. i pomul vieii pentru ca s-l asigure c triete venic. De asemenea, a dat omului libertatea de a decide - prin practicarea ascultrii i a iubirii - dac scopul vieii lui este viaa venic, adic viaa divin. Aceste daruri ar fi fost primite de om n mai multe etape i treptat, de la cele mai de jos la cele mai de sus, i n mod proporional cu dorina lui proprie de a colabora cu Dumnezeu. ns neascultarea protoprinilor a anulat posibilitatea omului de a participa la darurile cele mai nalte ale lui Dumnezeu. Omul s-a exilat n pustiul necomuniunii cu Dumnezeu. Sufletul omului nu se mai hrnea din Dumnezeu. El cuta s supravieuiasc din buntile materiale ntr-un mod supus patimii i purttor de moarte. nlocuirea vieii teocentrice cu viaa egocentric a stricat ordinea creaiei. Omul a schimbat centrul lumii. n urma cderii omului n pcat a urmat dezintegrarea i dezorganizarea lumii i a funciilor vieii. Mintea s-a ntunecat. Voina s-a mbolnvit. Inima a devenit ptimitoare. n acest mod, chipul omului s-a nnegrit cu consecina ultim: moartea. Neascultarea nu i-a condus la ndumnezeire - aa cum au crezut protoprinii care au fost nelai de diavolul -, ci la moartea omului. Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea Antropologia ortodox analizeaz drama neascultrii i a cderii i a exilrii omului din mpria iubirii lui Dumnezeu. Primul Adam mpreun cu Eva au adus n lume neascultarea i moartea pentru c au folosit ru darul libertii. Ei au transmis neamului omenesc pcatul strmoesc ca stare de pctoenie a firii umane, de egoism i de apostazie fa de Dumnezeu. Potrivit Sf. Chiril al Alexandriei, "prin neascultarea lui Adam, a celui dinti om, firea uman a fost supus pcatului. Astfel, cei muli au devenit pctoi - nu pentru c ar fi pctuit mpreun cu Adam, fapt care nu s-a ntmplat niciodat -, ci pentru c erau cuprini n firea aceluia". Bineneles c nu au lipsit oamenii drepi care au folosit bine libertatea lor: s-au orientat spre Dumnezeu, fr s poat dobndi 39

ndumnezeirea. Firea uman s-a mbolnvit pn la moarte. Ea nu a mai putut s se nsntoeasc i s se ndumnezeiasc. Oamenii drepi au constituit ramurile unui copac binecuvntat. Cea mai frumoas i ultima ramur a acestui arbore a fost Prea Curata Fecioar Maria. Ea a nflorit ca o floare care a nmiresmat ntreaga lume prin Domnul nostru Iisus Hristos - "toiag din rdcina lui lesei i floare dintr-nsa ai odrslit Hristoase". Fecioara a fcut ascultare desvrit de Dumnezeu. Ea i-a dat toat libertatea lui Dumnezeu ca o ofrand desvrit a iubirii i a ncrederii n El: "Iat roaba Domnului. Fie mie dup Cuvntul Tu!". n acest mod a ndreptat neascultarea strmoaei sale Eva. n paradis, Eva a spus "Nu" iubirii lui Dumnezeu i Voinei Lui cu privire la ndumnezeirea omului. n Noul Legmnt, Fecioara spune prima "Da" lui Dumnezeu. Aceasta a ateptat Domnul Cel Milostiv ca, prin libertate, omul s fie de acord cu Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu s Se ntrupeze i s nvieze pe Adam cu tot neamul omenesc. Iisus Hristos, Noul Adam, ndreapt neascultarea primului Adam cu o ascultare desvrit fa de Voina Printelui Ceresc. "Printele Meu, dac este cu putin, treac de la Mine paharul acesta. Nu precum voiesc, ci precum voieti Tu". Astfel, Hristos "S-a fcut asculttor pn la moarte i nc moarte pe Cruce". Sf. Prini spun c ascultarea este Viaa. Neascultarea este moarte. Iar Sfntul Talasie Libianul precizeaz c "aa cum Adam a nclcat porunca i a agonisit moartea, la fel Mntuitorul, prin ascultare, a nvins moartea" (Sf. Talasie Libianul, Despre dragoste, nfrnare i petrecerea cea dup minte ctre Pavel prezbiterul). Acum ncepe un nou neam cu un nou prototip al umanitii. Scopul acestui nou neam este oferirea libertii lui Dumnezeu, prin ascultare. Ascultarea nu se face din constrngere i obligaie, ci din iubire. Cine ne va despri pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de mbrcminte, sau primejdia, sau sabia? Toate cele relatate le sufer Apostolul pentru ca s nu se despart de dragostea lui Hristos. Aceasta arat c coninutul ascultrii este iubirea. n aceast nou stare de har, copiii ascultrii i ai iubirii ajung la limitele libertii adevrate i la eliberarea de egoism, de patimi, de teama, de diavol i de moarte. Dup asceza mult a ascultrii, Sf. Antonie a ajuns la neptimire desvrit, la iubire i la libertate. "Eu nu m mai tem de Dumnezeu i l iubesc pe El. Cci iubirea alung teama". Coninutul libertii adevrate este iubirea. n aceast stare fericit ajunge cretinul dup mult constrngere i nevoina de bun voie, pentru c voina lui egoist ajunge s se supun voinei sfinte a lui Dumnezeu. Aa cum Domnul zice n Evanghelie: "mpria lui Dumnezeu se ia cu fora i cei ce se silesc pun mna pe ea" . Experiena sfinilor se rezum n sintagm: "D snge i ia Duh". Omul se cur de patimi prin sngele inimii care se vars. Atunci poate s primeasc harul Duhului Sfnt: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea". n timp ce unele canoane opresc postirea n zilele de smbt i duminic, altele interzic ntreruperea postului n oricare din cele 40 de zile ale Postului Mare. Totui aceast contradicie este numai aparent, pentru c cele dou rnduieli, ce par a se exclude reciproc, se refer de fapt la dou sensuri diferite ale cuvntului postire. nelegnd cele dou sensuri ale postirii descoperim esenialul pentru ntreaga noastr nevoin duhovniceasc. Cele dou feluri diferite de postire sunt nrdcinate att n Sf. Scriptur ct i n Sf. Tradiie i corespund cu dou stri distincte ale omului. Cretinul care lupt contientizeaz c libertatea este ca s triasc n Dumnezeu i Dumnezeu n El. De aceea pentru cel necredincios libertatea const n egoism: Eu sunt liber cnd fac ceea ce vreau. Pentru cretin, libertatea const n iubire i n Dumnezeu: Sunt liber cnd fac ceea ce vrea Dumnezeu. La fel cum spune i Sfntul Simeon: "i mai bine este atunci cnd liberul arbitru i voina lucreaz i omul vrea de bunvoie s fac voia Creatorului" (Epistola ctre Lavriotie). Libertatea este har (harism). Lupta credinciosului se d pentru ca s se ofere lui Dumnezeu, s conlucreze cu El, s-L primeasc i s nu resping harul divin. Libertatea se realizeaz prin ascultare. Libertatea exprimat prin ascultare constituie un paradox sau o antinomie. Este o antinomie pentru ca are la baz Taina Sfintei Treimi. Att libertatea, ct i ascultarea sunt reale pentru c reprezint un adevr antinomic. Ele ne conduc la o alt stare, la viaa venic. Dac acestea nu ar fi antinomice, ne-ar lsa n starea proprie firii noastre din viaa aceasta: "Dac mintea se va elibera de tot ceea ce este potrivnic ei, se va odihni i va afla un alt veac nou i va cugeta la cele noi i nestricciose" (Sf. Isaia Pustnicul). Robul lui Hristos devine om liber n Hristos. Hristos i face liberi pe toi cei ce devin slujitorii 40

Lui. Cnd omul vrea s devin rob al lui Hristos, asculttor fa de Hristos, Hristos l face prietenul Lui. Hristos l introduce n mpria Lui: "Voi suntei prietenii Mei... de aceea nu va mai numesc slugi" n Biseric simt i triesc libertatea" n Biseric, oamenii ascult i lucreaz cu Hristos. Astfel, ei devin liberi. "Se boteaz robul lui Dumnezeu n numele Tatlui i al Fiului i al Duhului Sfnt... Se mprtete robul lui Dumnezeu". Prin intermediul acestei robii, cretinii devin fii ai binecuvntatei mprii a Tatlui i a Fiului i a Sfntului Duh. mpria lui Dumnezeu este iubire i libertate. Cretinul dobndete libertatea ndeosebi n Sfnta i Dumnezeiasca Liturghie i n cultul divin. Un frate al mnstirii noastre, btrnul cuvios Auxentios, ne-a rugat s nu-l mpiedicm s participe n Biseric la cultul divin, chiar dac este slbit de btrnee i orb. El ne-a spus: "n Biseric simt i triesc libertatea". n Sfnta Liturghie i n cultul divin omul i lumea se elibereaz de stricciune, de moarte i de diavol; se transfigureaz i devin nestriccioase. "Acum" devine "ntotdeauna", deoarece particip la mpria lui Dumnezeu. Aceasta este libertatea real. Biserica, mpreun cu toate instituiile, i ajut pe fiii ei s dobndeasc libertatea n Hristos. La prima vedere, sfintele canoane par c impun un regim juridic n Biseric. ntruct este vorba de poruncile care exprim Adevrul Bisericii, dar care se refer i la relaiile dintre membrii ei, canoanele ajut mdularele Bisericii s triasc n unitate, n bun rnduial, n iubire i n armonie. Sfintele canoane exprim credina i cugetarea Bisericii ca trup divino-uman al lui Hristos. Cine lucreaz mpotriva canoanelor lucreaz egoist i individual. El nu ascult de Biseric i nu se elibereaz de sinele lui. Individualismul respinge ordinea canonic a Bisericii sau o denatureaz, transformnd-o ntr-un regim antropocentric juridic (papismul) sau ntr-un sistem etic de autondreptare a omului fr harul lui Dumnezeu (protestantismul). Pstorii Bisericii noastre trebuie s asculte de Sfnta Evanghelie, de sfintele canoane. n practicarea libertii prin depirea voinei noastre egoiste, ne ajut de asemenea ascultarea fa de Tradiie i viaa liturgic a Bisericii. n Biseric credem, ne rugm, facem ascez, ludm pe Dumnezeu - nu cum ni se pare nou c este mai bine - ci precum am motenit de la Prinii notri de Dumnezeu purttori. Evlavia ortodocilor este teologic. Ea exprim dogmele adevrate ale Bisericii. Formele cultului ortodox exprim nvtura dogmatic, Taina deplin a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, i nu strile individuale bolnave i sentimentaliste ale oamenilor. De aceea i atunci cnd ne manifestm evlavia n Biseric depim egoismul nostru i aa dobndim libertatea n Hristos. Folosirea muzicii corale i a instrumentelor muzicale n cult, pictura de influen renascentist i rugciunile individuale, ngenunchierea duminica i n perioada Penticostarului i alte inovaii formale sunt strine de Tradiia bisericeasc i etosul Ortodoxiei: sunt individualiste i dup bunul plac al oamenilor. Nu l elibereaz pe om. Nu l nnoiesc, ci altereaz Tradiia i falsific spiritul cultului ortodox. Ascultarea faa de episcopi i fa de duhovnicii notri ne ajut s dobndim libertatea n Hristos. Pstorii Bisericii noastre trebuie s asculte de Sfnta Evanghelie, de sfintele canoane, de Tradiie i de toate instituiile Bisericii. Laicii trebuie s asculte de pstorii lor. Cretinii din lume, pentru care monahul este lumin, vor s se mntuiasc prin ascultare i tierea voii. Toi mpreun - pstorii i cei pstorii - trebuie s ascultm de Hristos, de Capul Cel nemuritor al Bisericii, "Cel ce ne adun n chip nevzut", Creatorul i Conductorul Bisericii. Monahii doresc i lupt s triasc desvrit Voia lui Dumnezeu. Ei vor s se elibereze de voina lor egoist. n acest mod ei hotrsc s fac ascultare desvrit i fr s fac deosebire fa de duhovnicul lor, fa de printele lor sau fa de stareul lor. Bineneles, ascultarea este cuprins n toate cele trei fgduine monahale fa de Dumnezeu. Ascultarea, fecioria, srcia de bun voie exprim consacrarea deplin a monahilor fa de Dumnezeu. Tierea voinei n fiecare zi este echivalent cu martiriul. Prin ascultare monahul i taie voia lui att ct mplinete Voina lui Dumnezeu. Cu mult lupt monahul practic ascultarea amnunit i vdit i poruncile care par iraionale i astfel ajunge la tierea voii lui. 41

Cretinii din lume, pentru care monahul este lumin, vor s se mntuiasc prin ascultare i tierea voii. Ei ncearc s practice ascez att ct este posibil n condiiile i situaiile lumii moderne. De exemplu, prinii care nu se opun voii lui Dumnezeu cu privire la naterea copiilor arat jertf i ascultarea lor fa de Dumnezeu. Prin aceasta ei progreseaz mult n libertatea n Hristos. Acelai lucru se ntmpl i cu cei ce sunt cstorii. Ei sunt rbdtori n neputinele i ncercrile lor. i taie voia lor prin smerenie i se ridic cu rbdare i ascultare la Voia lui Dumnezeu n toate ncercrile i greutile vieii. Prin ascultare, credinciosul rentoarce libertatea de sine libertii lui n Dumnezeu. Dumnezeu primete darul i se bucur de credincios nu numai pentru libertatea dat la nceput (liberul arbitru), adic posibilitatea de a alege ntre bine i ru, ci i pentru libertatea desvrit care nseamn mprtirea de odihn venic dumnezeiasc, de slava lui Dumnezeu i de lumina necreat a Sfintei Treimi. Prin ascultarea poruncii, sufletul se curete de patimi. Iar sufletul curat se face prta luminii divine (Sfntul Talasie Libianul, Despre dragoste, nfrnare i petrecerea cea dup minte ctre Pavel prezbiterul). (Arhimandritul Gheorghios Kapsanis)
Alexie din calendarul popular, serbat n ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor vieuitoarelor care au hibernat n subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor (insectele, numite gujulii) i care se trezesc, acum, la via. Srbtoarea cunoscut sub numele de Alexii face parte din acelai ciclu ritualic de nnoire a timpului calendaristic, n prag de primvar. Atmosfera satelor i spaiul din jurul gospodriilor sunt purificate, acum, prin fumigaii i zgomote de intimidare. Dis - de - diminea, n grdini se aprind focuri ritualice, n care sunt puse s ard fructele sfinite la Ziua Crucii (14.09). Tinerii sreau, alt dat, peste focurile fcute din frunzele strnse cu o zi nainte i cocenii adunai de prin grdini, n credina ca vor fi ferii de boli pe ntreg parcursul anului i, de asemenea, c vor fi ferii de pureci. Focurile aprinse n zorii acestei zile prin livezi sau prin grdinile caselor aveau i o semnificaie fertilizatoare, ziua fiind un important moment n calendarul pomicol tradiional. Femeile obinuiau s ia crbuni din focul aprins, n castroane sau cni, i s afume, pe rnd, fiecare arbore fructifer din livad, nconjurnd i gospodria de trei ori. Se consider c spiritele malefice din natur, precum i toate jivinele (insecte, reptile, roztoare) cuibrite n jurul casei n timpul iernii, puteau s fie ndeprtate cu ajutorul zgomotelor fcute prin baterea n diferite obiecte metalice. Preventiv, pentru ndeprtarea vietilor duntoare, femeile obinuiau s fac un amestec din fin de porumb i ap pe care l puneau la cele patru coluri ale hotarului proprietii fiecrei gospodrii. n unele sate, Alexiile erau cunoscute i sub denumirea de Ziua arpelui, deoarece se consider c n aceast zi erpii ies din pmntul n care au hibernat timp de 6 luni (de la 14.09 pn la 17.03). Aceast credin impunea interdicii specifice de munc. n mod special, femeile nu aveau voie s toarc, s ese, s depene sau s foloseasc foarfecele, acul sau furca de tors. Era interzis, de asemenea, a se aduce n cas lut i surcele, iar dac lutul era adus din timp, acum se nmuia cu ap i se astupau cu el toate gurile i fisurile de la sob, crezndu-se c, n felul acesta, se astupau i ochii arpelui iar oamenii erau ferii de muctura lui. Din aceast zi le era permis oamenilor s ucid arpele, atunci cnd acesta le ieea n cale. n dimineaa zilei de 17 martie, oricine trece prin satele din Bucovina mai poate surprinde focuri aprinse prin livezi, adevrai martori ai unei srbtori tradiionale puternic ancorat n viaa localnicilor, dar care cu timpul s-a mai pstrat doar prin miezul ei religios. n unele sate de la deal sau de la munte n special n zona pomicol a inutului, aspectul popular al Alexiilor mai poate fi ntlnit, ns, i astzi. Srbtoarea Blagovistenie (25 martie), situat n imediata apropiere a echinociului de primvar, cnd ncep s vin primele psri cltoare, cunoscut i sub denumirea de Ziua cucului, coincide cu srbtoarea Buna Vestire din calendarul bisericesc, zi n care conform tradiiei cretine Maica Domnului a fost vestit, prin Arhanghelul Gavril, c va nate pe Fiul Domnului, Iisus Hristos. Aceasta zi, n care oamenii societii tradiionale bucovinene srbtoreau o pasre (cucul), este o reminiscen a unui vechi calendar popular, probabil lunar, deoarece ea este separat prin 9 zile de srbtoarea ce o precede, Alexiile. Blagovistenia oferea oamenilor prilejul pentru prognozarea timpului calendaristic, pentru practicarea unor ritualuri de ndeprtare a forelor malefice, de divinaie i de prognozare a duratei vieii. Se credea c n aceast zi nu este bine s umbli flmnd i fr de bani asupra ta. Pentru a ntmpina sosirea cucului, oamenii se pregteau, din timp, cu bani. n momentul n care auzeau cucul cntnd, ei aruncau banii n direcia din care se auzea cntecul i rosteau versuri pe un ton interogativ, numrnd glasurile cucului, deoarece se considera ca fiecare "glas" corespunde unui an de viaa. Dac pasrea i cnta cuiva din fa, era semn mbucurtor, semn c toat

42

vara i va merge bine, dar dac pasrea cnta din spate sau lateral-stnga, atunci semnul era potrivnic pentru cel care l asculta. Se urmarea cu mult atenie locul unde cnta prima dat cucul iar creanga pe care a stat el se tia i se punea n lutoarea fetelor, pentru a fi ndrgite de flci aa cum cucul era ndrgit de ctre toi oamenii. n unele sate se obinuia s se vneze cucul de Blagovistenie, capul acestuia fiind conservat n sare pentru ca mai apoi s fie purtat de fete n sn, la hore. Tinerele credeau c vor fi invitate, astfel, des la joc i repetau mereu n gnd: "Cum nu st cucul n loc, /Aa s nu stau eu n joc". n aceast zi se scoteau i stupii de la iernat. Acetia erau trecui pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau i se stropeau cu agheasm pentru a fi ncrcai de fertilitate i de fecunditate i pentru a fi aprai de luarea manei. De Blagovistenie nu se puneau clotile pe ou, obicei pstrat i astzi, se opreau morile de ap iar oamenii nu aveau voie s se certe. Femeile aprindeau focuri n faa casei, punnd alturi de foc o cofi cu ap pentru c ngerii pzitori s vin s se nclzeasc i s-i potoleasc setea. Ziua de Blagovistenie era i un important moment pentru prognozarea vremii, pentru ealonarea muncile agricole de primvara. i tot acum ciobanii se urcau pe stogurile de fan i ameninau iarna cu topoarele, creznd c n felul acesta primvara va sosi mai repede. Importana srbtorii este marcat i de sacrificiul petelui care se consum ritual, indiferent dac ziua era de post sau de dulce. Riturile svrite n aceast zi se mai ntlnesc n unele sate izolate din zona montan, unde oamenii continu s considere c n acest mod natura este readus la via, se intr din plin n sezonul lucrrilor agricole de primvar i se pregtete noul an pastoral.

Despre post Postul deplin Primul sens al postului este cel deplin (ajunarea) care const n abinerea total de la mncare i butur. Postul deplin este de scurt durat fiind limitat doar la una sau dou zile, chiar i la o jumtate de zi. De la nceputurile cretinismului acest post deplin a fost neles ca o stare de pregtire i ateptare. Foamea fizic corespunde aici ateptrii duhovniceti a plinirii. n tradiia liturgic a Bisericii gsim acest post deplin ca o pregtire pentru un eveniment duhovnicesc major, pentru un mare praznic, dar, mai presus de orice, el este postul euharistic, pregtirea noastr pentru a participa la Cina lui Hristos. Aadar ajunarea constituie o condiie necesar pentru mprtirea la Sfnta Liturghie. Postul deplin care se mplinete n mprtirea cu Hristos este principala expresie a ritmului de pregtire i plinire prin care Biserica triete, pentru c el reprezint deopotriv i ateptarea lui Dumnezeu n aceast lume i venirea acestei lumi n lumea ce va s vin, adic n mpria lui Dumnezeu. n Biserica primar acest post avea numele luat din vocabularul militar: staio, ce nseamn o garnizoan n stare de alarm i mobilizare. Biserica ateapt Mirele, de aceea postul deplin reprezint Biserica nsi ca stare de postire, ca ateptare a lui Hristos. Postul ascetic Cel de-al doilea sens al postirii este cel ascetic. Postul ascetic const n abinerea de la anumite mncruri i buturi i n reducerea substanial a regimului alimentar. Scopul postului ascetic este acela de a elibera omul de sub stpnirea nefireasc a crnii, Stpnire care este rezultatul tragic al cderii primordiale. Numai printr-un efort ndelungat i struitor omul descoper c nu se hrnete numai cu pine. Continuitatea este esenial ntruct este nevoie de un timp mai ndelungat pentru a dezrdcina i vindeca boala generalizat de pcat. Postul ascetic i are originea n exemplul lui Hristos, care a postit patruzeci de zile, apoi l-a ntlnit pe Satana fa ctre fa i aceast ciocnire a schimbat nclinaia omului numai ctre pine inaugurnd astfel eliberarea noastr. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic, naintea unor mari srbtori: nvierea Domnului, Naterea Domnului, Sfinii Petru i Pavel i Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invit s ne cunoatem i s ne eliberm de sub stpnirea crnii prin terapia postirii i, de fiecare dat, succesul terapiei depinde, cu siguran, de aplicarea anumitor reguli de baz, dintre care nentreruperea postirii, continuarea acesteia n timp, este una dintre cele mai importante. Complementaritatea celor dou sensuri ale postirii Diferena dintre cele dou moduri de postire ne ajut s nelegem aparenta contradicie dintre canoanele ce reglementeaz postul. Canonul care interzice postul n zilele de smbt i duminic se refer la postul deplin, ntrerupt n primul rnd de Sfnta Liturghie ce nu ntrerupe ns postul 43

ascetic, care are nevoie de o continuitate a efortului duhovnicesc. Deci nu exist contradicie ntre insistenta Bisericii ca s meninem postul ascetic n timpul smbetelor i duminicilor din Post i interzicerea postirii n ziua Sf. Liturghii. Numai urmrind cele 2 rnduieli ale Bisericii, pstrnd simultan ritmul euharistic al postului deplin i ostenelile ascetice nencetate ale celor 40 de zile spre mntuirea sufletului putem s mplinim cu adevrat scopurile duhovniceti ale Postului Mare. Acesta este stadiul n care ne aflam n momentul de fa, n legtura cu tema postului. Precum vedem, punctul de vedere al BOR, nsuit i de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela c postul este o instituie sfnt a Bisericii la care nu putem i nu trebuie s renunm cu atta uurin, schimbnd, adoptnd i micornd prescripiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se ntemeiaz pe nsemntatea pe care postul o are n viaa credincioilor i a Bisericii. El este i rmne un mijloc de mntuire i de desvrire moral. nu trim ca s mncm, ci mncm ca s trim Postul potolete poftele trupeti i ine aprins flacra castitii, deprinde i ntrete voina, fcnd-o s domine lcomia pntecelui, socotit ca nceputul tuturor pcatelor: beia, lenea, desfrnarea, furtul, nelciunea, avariia, invidia. Pentru c, aa cum subliniaz unii Sfini Prini, "hrana trebuie dat trupului nu pentru satisfacerea plcerii, ci spre satisfacerea slabiciunii", cci "cei care se mprtesc din mncri din alte pricini, se vor osndi ca cei care s-au dedat desftrii". Sau, aa cum spune i cunoscutul dicton "nu trim ca s mncm, ci mncm ca s trim". Postul este o caracteristic prin excelen a Ortodoxiei i o amprent a cretinismului ortodox Postul este un mijloc de elevaie sufleteasc, de dominare a sufletului asupra patimilor trupeti. Postul l debaraseaz i-l uureaz pe cretin de toate ispitele, de balastul i povara uneltirilor celui viclean care aduc "ntunecare gndurilor i tulburare cugetelor". El este o jertf bineplcut lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocin pentru pcatele svrite i un exerciiu care pune nceput virtuilor de tot felul. Pentru cretinul ortodox, postul este condiie pentru dobndirea sfineniei. n concepia ortodox ntre post i sfinenie exist o corelaie strns. Ea este exprimat i n felul n care reprezentm pe sfini n iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subiate i transfigurate, datorit postului. Postul este o caracteristic prin excelen a Ortodoxiei i o amprent a cretinismului ortodox, n mentalitatea ortodox popular cel care nu postete este considerat spurcat i pgn. Postul trupesc trebuie dublat negreit de cel sufletesc, de rugciune, de milostenie i de orice fapt de caritate. Se nelege, ns, de la sine c postul, ca abinere de la mncare, butur i pofte trupeti, nu este singurul mijloc de desvrire i cea mai important datorie cretineasc. Postul trupesc trebuie dublat negreit de cel sufletesc, de rugciune, de milostenie i de orice fapt de caritate. Numai aa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune c postul are o importan social, constituind un mijloc i o for de progres, de ntrajutorare. Sub aceast form el este strns legat de o alt virtute i anume de cumptare, care cere omului s foloseasc din bunurile pe care Dumnezeu i le d, numai att ct i trebuie. Prin ntrebuinarea raional i echilibrat a bunurilor materiale, prin renunarea de bun voie la consumarea ndreptit a lor, cretinul poate oferi i celui care nu are posibilitatea de ntreinere i de existen. nfrnarea Un filosof roman a emis ideea c fiina uman este prevzut cu un fru prin nsi constituia sa, ca s nu se nale prea sus i s pericliteze suveranitatea Marelui Anonim din vrful existenei. nvtura cretin recunoate i ea utilitatea unei frne. Dar frna aceasta i-o impune fiina noastr n mod liber; ea nu e o for creia i este supus n mod fatal. i rostul ei nu este s mpiedice fiina noastr de a se nla spre fiina absolut, ci, dimpotriv, de a o dezlega de lanurile care o rein din acest avnt. n concepia cretin, Dumnezeu nu Se teme s-l ridice pe om pn la mprtirea de 44

propria Sa fiin, pn la ndumnezeirea lui. Cci omul, chiar dac devine dumnezeu, prin nsui faptul c are fiina creat este numai dumnezeu dup har, i ca atare nu pericliteaz niciodat suveranitatea fiinei divine. nfrnarea, exercitat liber de omul credincios, este deprtare de rele nfrnarea, exercitat liber de omul credincios, nu e nfrnare din urcuul spre Dumnezeu, ci deprtare de rele, avnd rostul s-1 fereasc pe om de scufundarea totala n lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, i are rostul ei pozitiv. Ea are s ne ajute n urcuul spre Dumnezeu. Raiunile divine ce iradiaz din ea o umplu de o lumin i de o transparen care dau o perspectiv infinit nelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodat epuizat, prin rostul lui niciodat deplin desluit n ansamblul universului, trebuie s dea mereu de meditat raiunii noastre i s o nale dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sensului i prin nrdcinarea lui n infinit, prin legaturile lui, de nesfrit complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu att mai mult, persoana unui semen al nostru, care niciodat nu poate ncpea ntr-o formul raional nchis, care nu se poate niciodat epuiza n comunicarea ei i n setea ei de cunoatere i de iubire. Ct de mult nu ne ajut un semen al nostru s ne ridicm spre infinitul de taine prin nelesurile interminabile din el; ct de mult nu ne fortific n urcuul nostru spiritual prin negritele i nesfritele puteri de ncurajare, de ncredere ce iradiaz din el! Pcatul mpotriva lui Dumnezeu e i un pcat mpotriva lumii Lumea lucrurilor i persoanelor e menit astfel s fie scarp spre Dumnezeu, sprijin n urcuul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii aceast adncime luminoas, aceast transparen ce merge pn n infinit. n loc s mai fie orizont de mistere, lumea devine un coninut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrbtut de nici o lumin de dincolo. De fapt patimile trupeti - lcomia pntecelui, iubirea de avuie, curvia - nu mai rein din lucruri i din persoane dect ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mnia, ntristarea, slava deart se explic tot din aceast reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului i mrginit. Lucrurile nu mai sunt dect ceva ce se mnnc, sau dau alte nlesniri i plceri trupului: l duc repede, i dau mirosuri i gusturi plcute, i prezint un aspect material lucios, i ofer o odihna comod; Lucrurile i persoanele nu mai cuprind dect ceea ce cade imediat sub simuri, i nimic dincolo de simuri. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilateral, srac, fr reliefuri de alt ordin dect cel sensibil. Pcatul mpotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e i un pcat mpotriva lumii. Propriu-zis ntre lumea adevrat i Dumnezeu nu e un raport de excludere reciproc. Dar ca metod prealabil pentru gsirea lumii adevrate e folositoare ntoarcerea de la lume, de la lumea czut prin vina omului sub vraja rului, de la lumea care-i ateapt i ea suspinnd eliberarea. Aici de fapt se despart cele dou drumuri ale cretinilor ortodoci, dup etapa credinei, a fricii de Dumnezeu i a pocinei, pe care le-au parcurs mpreun. Acum monahii apuc pe un drum, cretinii din lume pe altul. (Printele Dumitru Stniloae) Sfintele Pati, cnd prznuim nvierea Mntuitorului nostru Iisus Hristos, este o srbtoare solemn. Bucuria ei este de alt natur dect cea pe care o simim la Naterea lui Iisus, cnd ne strduim s facem din inima noastr peter spiritual n care pruncul Iisus se va nate. Acolo, la Crciun, stm uimii n faa minunii prin care Dumnezeu cel nencput, cel fr de nceput, cel care a fcut lumea aceasta minunat i cerul, i pmntul se mrginete pe sine ntr-un prunc micu i fragil, culcat ntr-o iesle, nclzit numai de prezena animalelor i de dragostea Maicii Sale i a lui Iosif logodnicul. Parc la Crciun nc nu L-am integrat nluntrul nostru pe Hristos, nc este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fa de Dumnezeu Fiul. De Pati, prin postul de ispire i prin faptul c L-am vzut pe Dumnezeu ntre noi, avnd chipul i statura noastr, suferind c noi, sngernd, chemndu-i Tatl din ceruri, rugndu-se pentru cei ce-l chinuiau - virtual, am fost i noi printre aceea - bucuria noastr este mai interioar, Iisus ne-a integrat prin suferin i prin iertare. Oamenii sunt mai linitii de nvierea Domnului, mai interiorizai. nvierea aduce o bucurie mai 45

linitit, nu trebuie s alergm aa cum ncercm de Crciun s ajungem la Petera Naterii. Dumnezeu Omul este n noi, n suferina noastr, n pocina noastr, n purificarea noastr prin post i prin reconvertire. Slujbele frecvente i mai lungi, durerea inimii noastre pentru pcatele svrite, deniile i privegherile ne nal treptat spre o apropiere de Dumnezeu. i duhul nostru este mai rvnitor ctre pocin i mai srguincios spre rugciune. Cnd eram copil posteam cu osrdie, dei nu era uor pentru noi copiii, dar ngerul nostru pzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cmar i de smntna atrgtoare. i chiar dac mai greeam, tiam c printele ne va ierta la spovedanie, cci noi nu aveam nici o ndoial c intervenia printelui pe lng Dumnezeu era fr gre. De altfel, printele tia toate pcatele noastre nc nainte de a le mrturisi noi; legtura lui cu cerul i cu ngerii notri pzitori era foarte strns i nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute. La njumtirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici - cei mari erau la lucrarea cmpului, a viei, etc. i ne punea s numrm oule. n anii buni, putinile erau pline cu ou albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ou; n anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainic treab pe care o fcea mama era n serile de Martie, cnd la lumina unei lumnri, cerceta oule alese de ea pentru a le pune la cloc. Oule cu bnu le punea de o parte. Din ele urma s ias puii care vor face oule pentru Patele anului urmtor. Ce tain a vieii cunotea mama, cu ct convingere fcea ea cruce peste oule care vor scoate pui. Tare mi se prea mie c treaba pe care o fcea mama semna ntr-un fel pe care nu-l nelegeam, cu nvierea. Pe urm erau spovedaniile. Printele mprise satul n trei grupe: copiii, care erau spovedii mai la nceputul postului, de obicei, mergeam pe rnd cu toat clasa i cu nvtorul, flcii i fetele care urmau la mijlocul postului i btrnii care veneau la urm. Aa cum am spus, nu era chip s ascunzi de printele ceva. Dac evitai s spui o ceart sau un mic furtiag, printele te i ntreb: "Dar cearta cu cutare cum a fost? (Parintele Calciu Dumitreasa) Pinea i vinul, grul i via de vie apar n ceremonialul funerar romnesc att dinainte de cretinism ct, mai ales n cel cretin. n cretinism aceste dou elemente au o semnificaie deosebit. Mncnd pinea i bnd vinul transformate, n timpul Sfintei Liturghii, n trupul i sngele lui Hristos, cretinul se unete cu Acesta, fcnd s creasc, n acelai timp, relaiile dinluntrul unitii Bisericii ca trup al lui Hristos: "Cci o pine i un trup suntem cei muli; cci toi ne mprtim dintr-o pine". Mncnd din trupul lui Hristos i bnd sngele Lui, cretinul gust din mpria Cerurilor nc n via fiind. Ce mngiere mai bun putea primi bietul om, nensemnat ca firul de nisip, dar n acelai timp depindu-i micimea prin zborul sufletului sau frmntat de neliniti, dect aceast adevrat "arvun" a vieii de veci, "leac al nemuririi", att de mult cutate? Dogmatica ortodox ne spune c au fost alese aceste dou alimente de baz ale omului, pinea i vinul, ca "produse specifice ale priceperii omeneti n materie de hran". Printele Stniloae, ns, explica alegerea pinii prin aceea ca pinea adus la altar se va schimba n Trupul lui Hristos, semnificnd viaa credincioilor oferit ca dar lui Hristos, Care se va oferi la rndul su, ca dar suprem. Pinea este, deci, viaa. De asemenea, vinul este ndoit cu ap, alt element natural care duce cu gndul la "apa vie", la "rul i apa vieii" artate de nger n Apocalips. La nceputurile ei, religia cretin a avut o nrurire asupra vechilor reprezentri populare agrare, fcnd asocierea mistic a Mntuitorului cu grul i vinul, crora le druiete un "nimb de sfinenie singular n lumea vegetal". n nenumrate colinde care au strbtut veacurile, Iisus Hristos apare ca avnd caracter de "divinitate a fertilitii cmpului", iar grul - ca o ipostaz a trupului Domnului. De altfel, n ara Oltului exist credina c "n bobul de gru se vede chipul Domnului Hristos". Din fina de gru i ap se face aluatul, "arhetip al genezei i materie sacr" din care se prepar pinea i colacul. Aluatul din gru ne duce cu gndul la "aluatul" din ap i lut, pe care, la nceputul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul i l-a nsufleit suflnd viaa asupra lui. Tot astfel omul neolitic modelase din lut chipurile divine iar "femeia neolitic a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) i din aluat (pinea, colacii) arzndu-le n cuptor". Este uor, deci, de asemnat pinea cu viaa omului i "ciclul vegetal al grului, deschis de smna semnat i nchis de 46

smna recoltat" cu "lacunara formul a vieii omului: naterea, cstoria i moartea". n ceremonialul funerar grul apare sub forma colivei peste care preotul toarn vin n timpul rugciunilor, precum i sub forma colacilor care se mpart pe tot parcursul evenimentului, "de sufletul mortului". La vechii daci, cu o zi nainte de nmormntare, n curtea decedatului avea loc un "festin funerar", n doi timpi sacri: unul nocturn, n ultima noapte de priveghi, la care participau unchiai mascai, "aezai la o mas lunguia, unde se osptau ntr-o linite solemn", osp ce semnifica masa luat de mort mpreun cu strmoii lui divinizai. Cel de-al doilea timp, diurn, avea loc dis - de - diminea n ziua nmormntrii, la el lund parte membrii familiei i reprezent transfigurarea antropofagiei rituale. n zilele de priveghi este obiceiul s se bea uic i vin i se mnnc: colaci cu brnz, gogoele, pine, nuci, ciorb, fasole, varz. n Dolj se ospteaz n toate cele trei zile nopi i trei zile la prnz, seara. De asemenea, dup ce se strig Zorile, se d cte un colcel i un pahar de uic, varz, fasole. Dimineaa se d de mncare "ce are prin cas", femeii care tmie cu ciob.

Despre pocin Cine se obinuiete cu amnarea greu mai scap de aceast obinuin; cine se oprete din urcu, a czut n aceiai clip mai jos de unde este. Cel ce cedeaz lenei devine robul ei, i slbete libertatea sau stpnirea asupra lui nsui. N-am ajutat pe om n clipa n care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clip impune o datorie unic pentru veci pe care n-o mai poi ndeplini altdat. Fiecare clip s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu avnd o nsemntate pentru venicie. O clip poate fi cea din urm, n alt sens s cugetm c orice ceas ar putea fi ceasul din urm al vieii noastre moarte i deci, ceasul trezirii noastre din moarte la via dac auzim glasul celui n stare s ne trezeasc la o existen responsabil, s ne fac treji ca s ne dm seama c existm. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obinui s nu-l mai auzim niciodat rmnnd deci n moarte definitiv fcnd din aceast clip n sens contrar, clipa noastr cea din urm. Cine ''intr n chilie'' sau n intimitatea sensibil cu Dumnezeu prsind alipirea de lucrurile moarte, a trit n momentul acela i triete tot timpul ct rmne n aceast stare ceasul din urm n sens bun. Gndete-te c puin vreme vom petrece n lume! Cine urc, o face pentru c aude glasul Domnului care-l cheam, ns cel ce se obinuiete s nu dea toat atenia poruncii lui Dumnezeu ndat ce o aude ateptnd s i se spun a doua oar, s i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiv a inimii, ncepe s se toceasc, s se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului n cel al automatismului naturii ncetnd s mai fie el nsui. Se afirm iari importana lui acum i al lui astzi, necesitatea de a mplini n aceast clip ceea ce cere Dumnezeu n ea. Fiecare clip ne este dat pentru a o umple cu mplinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima n noi ceea ce ne cere i Dumnezeu nsui ne spune n ea ce datorie avem de mplinit n ea. S nu ne cheltuim, frate, zilele noastre n mprtiere, ci s ctigm plnsul plin de lacrimi ca s dobndim fericirea. Ateapt ziua ieirii i te vei uura de plictiseal! Prin pstrarea amintirii morii omul se gndete c este muritor, iar cel muritor nu este venic, iar Adu-i aminte c vom prsi fr voie lumea i c viaa noastr nu este lung cci ce este viaa omului? N-avem ctui de puin siguran c vom tri pe lumea aceasta nici de diminea pn seara. S prsim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegndu-ne mai degrab negrija de lucrurile pmnteti cei ce dorim s ne artm feei lui Dumnezeu. Grbete-te, pete repede ''pn ce e ziu'' nainte de a cdea noaptea n care vor plnge cei nepstori i lenei cutnd atunci n zadar a se poci. Afl c timpul nu se va lungi iar cnd va veni ceasul s ne temem de ziua i de ora aceea nfricotoare n care nu vom mai avea ndurare cci cine s-a rugat lui i a fost auzit? S ne temem de ziua aceea nfricotoare n care nu vom mai avea ca aprtor nici frate nici rudenie, putere, bogie sau slav. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. S vindem lucrurile striccioase care ne atrag n adncul fr fund cumprndu-ne n schimb hain de nunt. (''ceasul care va veni'' este 47

ceasul prin excelen, ceasul cel din urm n care sunt concentrate toate ceasurile trite anterior i dup care nu vom mai avea nici un ceas al hotrrilor noi.) ntreab-te n fiecare zi ce ai fcut... Fii asculttor i smerit cerndu-i socoteal pentru ce-ai fcut n fiecare zi. S nu-i scape vreo clip de sub stpnire, s nu i se ntmple n vreo clip ceva ce n-a fost sub atenia ta. S nu-i rpeasc diavolul clipele date ie spre creterea ta. Nu lsa vreun ''acum'' s treac nefolosit; s nu amnm mplinirea a ceea ce ni se cere n acest moment cci prin aceasta ne obinuim s tot amnm. F fapta bun pe care i-o cere situaia chiar n acel moment. Tot timpul i spaiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul c fiecare moment al timpului i al persoanei i are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuin n acel moment arat c nici momentele timpului nici mplinirile persoanei nu sunt destinate s se topeasc ntr-o esen indistinct ci i au ecoul lor prelungit i unic ca mulumire sau osnd n eternitatea persoanei. Trebuie s mai vedem i ceea ce nu este potrivit s facem ntr-un moment dat, la aceasta ajutndu-ne discernmntul. ntrebrile arat i ele o nemulumire a omului cu starea n care se afl, deci o voin de trecere Cel ce plnge din durere pentru pcatele sale i nmoaie fiina, intr cu adevrat n comunicare cu Dumnezeu i cu semenii, a ieit din starea rigid i egoist a pcatului - este un om nou. S-a splat, a nlturat rugina care-l nvrtoa i-i acoperea faa adevrat de om adevrat, comunicativ. S-a fcut un om simitor care nu mai poate continua viaa nesimit n pcat. Slujbele in Postul Mare Biserica Ortodox propune credincioilor ei s ntmpine Patile - srbtoare a srbtorilor i moment de maxim bucurie - printr-o destul de lung perioad, reculegere i post (ntr-un sens mai larg, dup cum ne arat cntrile Triodului). Se ntmpl multe lucruri foarte specifice, unice i minunate n aceste cteva sptmni ale Postului Mare: 1. muzica din biseric se cnt pe tonuri mai triste i mai tnguitoare; 2. cntrile i imnele amintesc cu deosebire cderea noastr (dar i putina de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) i slbiciunea firii noastre (dar, iari, i putina de a depi acestea cu harul lui Dumnezeu); 3. slujbele sunt mai lungi i mai dese i cuprind rugciuni i ritualuri unice, cum ar fi rugciunea Sfntului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfntului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mainainte sfinite; 4. vemintele preoilor i odoarele n care este nvemntat biserica sunt de culoare nchis (neagr sau violet/purpuriu nchis, de obicei) 5. postul de bucate i abstinen n viaa sexual, precum i reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaie de a investi, mai mult dect de obicei, energia noastr fizic n cele spirituale, prin transformarea i transfigurarea ei (din dragostea fizic fa de partener n dragostea spiritual ctre tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui s ne rmn n plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie i alte cri duhovniceti (din timpul rmas prin faptul c ne uitm mai puin le televizor, bunoar) etc. Toate acestea creeaz deci o ntreag atmosfer n viaa noastr tot aa dup cum dac avem invitai acas crem atmosfera dorit punnd o anumit muzic, aprinznd lumnri etc. -, atmosfer care s ne conduc la o stare sufleteasc pe care Biserica o consider de mare folos: tristeea radioas (sau "strlucitoare", sau "luminoas"). Sintagma aceasta tristee radioas (strlucitoare/luminoas) - simpl i frumoas i profund n acelai timp: ea spune c, pe de o parte, suntem triti, pentru c vedem toat slbiciunea noastr, deasa noastr aplecare ctre ru, pctoenia noastr; pe de alt parte, ns, tim c Dumnezeul nostru este Iubire i c este un `Dumnezeu nelegtor, milostiv i iubitor de oameni, care vrea mntuirea, iar nu pierzarea noastr, i care pentru asta S-a fcut om i a ptimit pentru noi, i nc ptimete, pentru fiecare dintre noi, pn la sfritul timpurilor. i asta ne d ndejde, asta transfigureaz tristeea noastr, o penetreaz de lumina Domnului, cu Care mpreun-cltorim pe calea spre nviere. Din cntrile Triodului "Postul omoar patimile cele de suflet pierztoare i desftrile cele omortoare, i cu adevrat 48

aeaz pornirile i micrile inimii." "Darul postului strlucind ne trimite nou raze, curind mai nti curgerea gndurilor i gonind ntunericul saiului. Pentru aceasta cu osrdie s-l primim, credincioii." "De bucate postind, suflete al meu, i de pofte necurindu-te, n deert te lauzi cu nemncarea; c de nu i se va face ie pricin de ndreptare, ca un mincinos vei fi neplcut Domnului, i demonilor celor ri te vei asemna, care niciodat nu mnnc. Deci caut s nu faci netrebnic postul pctuind; ci nemicat s rmi fa de pornirile cele fr de cale, prndu-i c stai naintea Mntuitorului Celui ce S-a rstignit. Ci mai ales s te rstignii mpreun cu Cel ce S-a rstignit pentru tine, strignd ctre El: Pomenete-m, Doamne, cnd vei veni ntru mpria Ta." "Suflete, oprete-i gura cu postul i cu cuget de pace, i hrnete pe Domnul cu facerea de bine, aducndu-i lui bucatele virtuii, ca nite jertfe binemirositoare, i strig nencetat: Binecuvntai lucrurile Domnului pe Domnul."

Rabdarea necazurilor Evagrie si Sfantul Maxim Marturisitorul spun ca Dumanezeu conduce pe om spre desavarsire, pe o cale pozitiva si pe una negativa. Cea dintai, numita providenta, atrage pe om in sus, in chip pozitiv, prin frumusetea binelui, prin ratiunile lucrurilor, prin indemnurile launtrice ale constiintei sale si, in general, prin tot ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. A doua, numita judecata, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma pacatelor, ca sa ne atraga de la rele, diferitele privatiuni de fericire, ca sa ne indemne sa-L cautam si mai mult. Precum pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa judecata Lui se exercita in fiecare zi. Printr-una ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ingrozindu-ne cu cele contrare, asa cum un tata isi indruma copilul pe calea cea dreapta atat prin indemnuri pozitive, cat si prin pedepse. "Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune o scolie la Sfantul Maxim, tinde de bunavoie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea e atras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face judecata cea dreapta prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin providenta; cel de al doilea, adica iubitorul de trup si de lume, e oprit de judecata sa ajunga la osanda". Locul insusi citat din lucrarea Sfantului Maxim, lamurit de aceasta scolie, zice: "Aripile Soarelui dreptatii sunt Pronia si Judecata. Cuvantul, zburand prin acestea. Se salasluieste in chip nevazut in fapturi, tamaduind prin ratiunile intelepciunii pe cei ce voiesc sa se tamaduiasca, si vindecand prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute". Din aceste citate se vede ca aceste doua cai mai au o caracteristica. Calea providentei e o cale urmata din initiativa proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecatii e calea pe care e impins cu sila cel ce nu si-a asumat osteneli de bunavoie. De aceea spuneam mai inainte ca cea dintai e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metoda de permanenta alternanta cu pronia, isi arata eficienta si la inceput, pentru a-l ndruma pe om pe caile unei vieti mai curate, facandu-l sa paraseasca o vietuire dominata de patimi si sa aleaga una mai infranata. Dar este de remarcat ca metoda judecatii nu inceteaza nici dupa un oarecare progres intr-o asemenea viata, ci se intensifica dupa o anumita inaintare in viata de infranare pentru a desavarsi opera aceleia. Si cum nici monahul nu ajunge la rezultate deplin satisfacatoare, dupa un anumit progres duhovnicesc vine si asupra lui cate o perioada de lenevie si ipsite, care sa-i puna la incercare si sa-i sporeasca virtutea rabdarii. Aici nu vom vorbi despre necazurile initiale sau despre cele de totdeauna, care insotesc viata oamenilor, mai ales a mirenilor, ci in special despre cele care vin in urma unui anumit progres in viata infranata, fie ca e vorba de monahi, fie de mireni. Daca infranarea si supravegherea gandurilor, facuta de obicei in clipe de singuratate, vizeaza indeosebi patimile poftei (lacomia pantecelui, curvia, iubirea de avutie), rabdarea fata de nemultumirile ce ni le provoaca oamenii si suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastra sunt menite mai ales sa slabeasca patimile maniei (intristarea si supararea), desi contribuie si ele la o si mai deplina vestejire 49

a miscarilor poftei. De aceea virtutea aceasta isi are locul dupa virtutea infranarii. Dar mai este un motiv pentru care se insira dupa infranare. De obicei succesele pe care le-a obtinut cineva prin diferite infranari si prin dobandirea mai multor virtuti il expun slavei desarte si mandriei. De aceea Dumnezeu a randuit ca sa vina peste el suparari de la oameni si diferite necazuri, ca sa-l tamaduiasca si de aceste patimi, aparute intr-o forma noua, dupa ce n-au mai putut sa se intemeieze pe avutii si pe alte straluciri desarte. Din aceasta pricina ele sunt simtite ca un fel de parasire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, dupa ce mai inainte Il simtise mereu aproape, ajutandu-l in eforturile sale. Dat fiind insa rostul pozitiv al acestei parasiri. Parintii o numesc parasire pedagogica sau povatuitoare, si o deosebesc de parasirea in sens de lepadare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afara, ci si anumite descurajari launtrice. E ceea ce Ioan al Crucii numeste purificare pasiva, care, dupa ce au disparut copacii patimilor, are sa extirpe si radacinile lor, si in cursul careia omul traieste sentimentul de descurajare si de plictiseala al unui gol si al unei ariditati inspaimantatoare. Diadoh spune despre aceste parasiri: "Parasirea in scop de povatuire nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeieasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte, folosind rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face si mama, care departeaza putin pruncul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de unii oameni cu fete urate ce stau imprejur, sau de unele fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul mamei. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor... Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa, de asemenea o anumita smerire si o deznadejde masurata. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie". Din citatele de mai sus ale Sfantului Maxim Marturisitorul si din caracterul de purificare pasiva ce-l atribuie Ioan al Crucii parasirii pasive povatuitoare, se mai desprind urmatoarele deosebiri intre metoda proniei si metoda judecatii, pe langa cea amintita, conform careia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul ca-l indeamna sa-si asume din proprie initiativa anumite osteneli, iar metoda judecatii il atrage prin anumite suferinte ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales sa respingem ispitele placerii, deci patimile poftei, pe cand metoda judecatii ne face indeosebi sa suportam incercarile prin durere, prin care slabim patimile maniei si ale mandriei. Cuvantul grec peirasmos si cuvantul slav corespunzator au intelesul general de mijloc prin care se pune cineva la incercare, la proba, ca sa-si dezvaluie firea ascunsa (de aceea verbul slav ispitivati, a ispiti, inseamna si a cerceta un lucru mai in adanc, pentru a afla ce se afla in el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca sa provoace cu adevarat o reactie autorevelatoare din partea celui supus ei, trebuie sa fie sau atractiva, sau repulsiva, adica sau sa trezeasca pofta dupa ea, sau retragerea din fata ei si refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie sa se adreseze sau poftei, sau maniei. Proba care trezeste atractia poftei este placerea in sens general, cea care starneste respingerea maniei este durerea in general. Limba romaneasca, mai nuantata in chestiunea aceasta ca cea greaca, sau slava, a rezervat pentru cele doua feluri de probe cate un cuvant aparte: prin cuvantul ispita indica aproape exclusiv proba prin placere, rezervand pentru proba prin durere cuvantul incercare. Astfel, cand auzim de ispita ne gandim la ceva atractiv, iar cand auzim de incercare, ne gandim la ceva anevoie de suportat. Dar in crestinism proba nu are numai rostul stiintific de a face pe om sa se reveleze. Ea nu este un simplu experiment obiectiv, ci are mai ales un scop pedagogic. Prin ea omul trebuie nu numai sa se cunoasca, ci mai ales sa se indrepte, sau, cunoscandu-se, sa se indrepte. Proba nu urmareste atat scopul de a da pe fata intensitatea poftelor sau maniei unui om, ci mai ales pe acela de a-l face pe om sa le biruiasca. Desigur, cum nu poti spune ca ai biruit pe cineva daca l-ai legat cand dormea, tot asa nu se poate vorbi de o biruinta asupra poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile sa-si manifeste in mod actual puterea. Daca stapanesti o patima pana ce n-o starneste nimic din somnul ei, nu inseamna ca ai slabit-o, sau ca ai stins-o. Poti spune ca i-ai stins puterea numai daca, punand inainte proba care o starneste, ea nu se mai starneste, sau, starnindu-se, totusi 50

o poti domoli. De aceea probele au pe de o parte rostul de a descoperi in ce faza ai ajuns in stradania de a-ti infrange patimile, sau in ce intensitate se mai gasesc patimile tale, iar pe de alta, rostul de a te face si mai tare in lupta impotriva lor. Ispitele in sens restrans au prin urmare scopul de a ne face sa biruim patimile poftei sau atractia ce o exercita asupra ei perspectiva placerilor, precum incercarile au scopul de a ne face sa biruim patimile maniei, sau repulsia si reactia ce ne-o trezeste durerea. Ispitele ne ajuta sa crestem spiritual prin respingerea lor, adica prin infranare, precum incercarile isi implinesc scopul de a ne intari prin acceptare. Se vede ca infranarea este un lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin-initiativa proprie. Propriu-zis, nu trebuie sa se astepte totdeauna prezentarea ispitei exterioare, pentru a se face efortul unei infranari. Caci fiecare om poarta in el pofta ca pe un arc ce se intinde din cand in cand dupa placeri, in baza amintirilor, a obisnuintei, sau a unui apetit natural care cauta o satisfacere exagerata. Poate mai ales acesta este motivul principal pentru care omul poate proceda la o viata sistematica de infranari din proprie initiativa, prin osteneli de buna voie. Nu tot asa este cu intristarea, cu mania, cu revolta. Pe de o parte, infranarea de la ele este mai grea, pe de alta, ele sunt numai slujitoare ale patimilor placerii. De aceea lupta cu ele trebuie sa urmeze intr-un stadiu mai progresat al vietii duhovnicesti, dupa ce e usurata prin slabirea patimilor de baza ale poftei. Dar, pe langa aceea, ele sunt trezite aproape totdeauna de anumite prilejuri externe. Revolta nu-si are un ultim resort in noi, nu ne revoltam de dragul revoltei insesi. Ea este totdeauna o reactie, nu o initiativa primordiala, cum este miscarea poftei. De aceea trebuie asteptate prilejurile externe pentru a se da lupta cu patimile provocate de ele. Fe urma, daca ispita ne imbie cu o placere, iar incercarea e o durere, e mai usoara renuntarea la placere decat cautarea durerii. In definitiv, nici nu ni se cere sa cautam durerea din proprie initiativa, cum ni se cere sa luam din proprie initiativa masuri pentru respingerea si preintampinarea placerii. Pricina primordiala si directa a decaderii omului nu e fuga de durere, ci cautarea placerii. Fuga de durere vine ulterior, intrucat durerea a fost adusa de placere. Deci cu placerea trebuie data lupta mai intai si in mod principal si direct. Precum placerea e cautata adeseori printr-o initiativa prealabila a noastra, iar durerea aproape totdeauna e evitata, printr-o reactie ce se produce atunci cand se iveste, la fel, daca vrem sa scapam de initiativa prealabila ce cauta placerea, trebuie sa o facem tot printr-o initiativa prealabila contrara, pe cand, daca vrem sa scapam de reactia contrara durerii ce se produce in momentul aparitiei durerii, trebuie sa asteptam acel moment pentru a opri acea reactie. E adevarat ca ma pot pregati de mai inainte pentru primirea unei dureri care se va produce. Dar durerea nu o produc eu anticipat, sau nu grabesc aparitia ei, ci astept sa se produca. Placerea o produc adeseori prin proprie initiativa. Tot prin proprie initiativa trebuie sa ajung in starea de a nu mai avea o astfel de initiativa, de a nu mai cauta placerea. Fug de placere ca reactie fata de un fapt pe care il astept. Dar trebuie sa astept momentul durerii pentru ca sa opresc reactia repulsiva fata de ea. Aceste doua feluri de probe a trebuit sa le treaca si Mantuitorul, in aceeasi ordine: intai ispitirea prin placere, in pustie, in al doilea rand, incercarile supreme prin durere in vremea Patimilor si a mortii pe cruce. Atat in primirea placerii, cat si in respingerea durerii se manifesta slabiciunea firii. Caci patimile care poftesc si primesc placerea si cele care resping durerea nu sunt decat manifestarile slabiciunii firii. Iisus a intarit firea Sa omeneasca, si prin ea firea omeneasca in general, atat prin respingerea placerii, cat si prin primirea durerii. De fapt in cautarea placerii si in fuga de durere se manifesta o slabiciune a firii, care pe plan psihic se experiaza, in primul caz, ca o pornire anevoie de oprit, si in al doilea, ca o frica greu de stapanit, iar frica aceasta (frica pentru viata in trup) alimenteaza grija. Uneori frica de durere se manifesta atat de naprasnic, incat o putem socoti ca suprema trasatura de pasivitate in fata tiraniei care contravine libertatii si stapanirii de sine a firii noastre. Iar aruncarea noastra asupra placerii nu mai e numai rezultatul unei atractii a aceleia, ci si o frica de durere. Pentru omul temator de durere si obisnuit sa-si caute refugiul in contrariul ei, in placere, nu numai durerea, ci chiar numai absenta placerii e o durere sau o stare de care fuge cu frica. Iar cel care este rob al fricii, cel cu firea astfel slabita, se afla la polul opus fata de cel cu firea tare. Omul cu firea fricoasa sau slabita e purtat fara voia lui, de stihiile lumii si de impulsurile provocate de tot ce 51

cade sub simturi; el nu mai e o persoana, ci un obiect usor de dus la orice vant. Omul cu firea tare fiind omul stapan pe sine, e omul liber, in care natura din sine si din jur e dominata de spirit. Deci infranarea de la placere si rabdarea durerii, departe de a fi ceva negativ-pasiv si de a slabi firea, o intaresc, si intarirea aceasta inseamna spiritualizare, sau asezarea spiritului in rolul de conducator. La urma urmelor si placerea, si durerea afecteaza latura trupeasca a omului. Iar cel ce a facut sa covarseasca spiritul asupra trupului si-a adus trupul la o stare care nu mai vibreaza cu atata sensibilitate la placere si la durere. Desigur, sunt si dureri sufletesti precum: lipsa de cinstire, de atentie, de recunostinta din partea altora. Dar si acestea sunt dureri care denota o slabiciune, care maresc sensibilitatea egoista, superficiala, cea orientata spre lume, a firii noastre, care, cand e covarsita de spirit, adica de orientarea noastra spre domeniul adanc spiritual, nu mai vibreaza atat de sensibil. Vibratia exagerata la placerea si durerea sensibila sau egoista e semnul unei potriviri a firii pe latura ei exterioara, trairea exclusiv prin aceasta latura, uitarea de latura ei spirituala, acoperirea aceleia impreuna cu orizontul ei. Vibratia la durere e dovada unei ingrosari materiale a firii, dovada caderii ei in sensibilitatea fiintelor biologice, purtate de reflexe. De aceea retinerea voluntara de la placere si suportarea voluntara a durerii inseamna o biruinta a vointei, ca factor spiritual, asupra sensiblitatii biologice si peste tot o coplesire a biologicului prin spiritual. Firea isi devine pentru sine si devine pentru altii fereastra stravezie spre lumina spiritului propriu si a lui Dumnezeu, si lumina aceea se revarsa pe fereastra firii spre lumea din afara. Respingandu-se placerea, nu mai e aburul de tina care acopera cu un strat tot mai gros fereastra firii spre spirit, iar primindu-se durerea, aceasta curata si absoarbe tina de pe geamurile firii. Prin infranarea de la placeri am facut un prim pas spre forta spirituala a nepatimirii; prin rabdarea supararilor, a durerilor si a necazurilor l-am facut pe al doilea si cel mai decisiv. Caci, cum am spus, rabdarea si infranarea nu reprezinta ceva negativ si nu slabesc firea, ci o intaresc; ele scapa firea de pasivitatile cele mai accentuate ale tendintei aproape impulsive spre placere si ale retragerii cu totul impulsive din fata durerii. Nepatimirea spre care duc infranarea si rabdarea, sau starea nepatimasa, desi numita cu termen negativ, reprezinta, dimpotriva, o data cu curatia, o stare libera cu totul de pasivitate, asadar o deplina eliberare a spiritului si o deplina stapanire de sine. Nepatimirea nu e un minus, o neutralitate a firii, ci ea e o stare tesuta din toate virtutile a caror dobandire treptata nu e decat o apropiere de nepatimire. Iar virtutea inseamna barbatie, derivand de la "virtus". Nepatimirea nu e pasivitate, ci concentrare a spiritului in domeniul binelui si al lumii spirituale. Desigur, aceasta nu se face prin impulsiuni. De aceea, concentrarea aceasta este, in raport cu agitatia impulsiva, o odihna, o liniste. Dar despre nepatimire vom spune mai multe la locul sau. Cele mai frumoase sentinte despre rostul necazurilor ni le-au dat Sfintii Marcu Ascetul si Isaac Sirul; ele sunt o adevarata teologie a necazurilor. in primul rand, prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la pacate. in al doilea rand, necazurile urmeaza de multe ori pacatelor, chiar daca le-am marturisit. Prin ele se restabileste firea povarnita si se intareste din nou. Exista o compensatie regulata intre pacatul primit cu voia si necazul venit fara voie. In al treilea rand, necazurile se trimit pentru probare, pentru intarirea firii si pentru ferirea de greseli viitoare. In al patrulea rand, ele pot veni chiar cand n-am pacatuit noi: ne vin pentru pacatele altora. Iar lucrul al cincilea, care trebuie remarcat, este ca rabdarea lor e semn de putere si de intelepciune, si ne inzestreaza cu putere si cu intelepciune, in general, necazurile intra in mod ncesar in iconomia mantuirii, cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice. Exista apoi o alternanta regulata intre bucurii si necazuri in lumea aceasta. Chiar lucrul care ti-a adus bucurii, sa stii ca iti va pricinui pe urma si necazuri si viceversa. O randuiala inteleapta carmuieste destinul fiecaruia dintre noi. Bucuria ne poate face mai putin atenti la datoriile noastre, deci trebuie stropita cu dusul rece al necazurilor, ca sa nu ne slabim eforturile. Dar necazurile nu trebuie sa dureze prea mult, ca sa nu se incuibeze in noi indoiala ca mai e cineva care ne poarta de grija. De pe dealurile bucuriilor - in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres chiar in aceste alternante. Bucuriile pentru rabdare sunt tot ma curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Fropriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar 52

necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor urma. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii. Daca in goana dupa placeri si in fuga de dureri se manifesta nestatornicia si caracterul lunecos al firii, care sunt urmare a pacatului si semnul stricaciunii ei, in statornicia si neschimbarea manifestate in infranare si rabdare, se arata fermitatea si arvuna nestricaciunii, pe care a redobandit-o dupa pilda firii omenesti a lui Iisus flristos si prin ajutorul Lui. Exercitiile de rabdare sunt asadar necesare firii noastre si deci si necazurile care le prilejuiesc, fie ca sunt ... urmarea unor pacate, fie ca.nu. Iar lumea este astfel oranduita, ca sa ne fie nu numai revelatie a providentei dumnezeiesti, a Datatorului de bunatati, ci si a Judecatorului, a Celui ce vrea sa ne intareasca, printr-o pedagogie mai aspra din cand in cand. Firea noastra insasi cere aceasta asprime, ca sa nu se moleseasca; o cere pana la intarirea deplina din viata viitoare. Pi-o cere permanent, pentru ca nu e in stare sa o suporte, ci in alternare cu semnele de afectiune. Dumnezeu foloseste lumea si timpul ca gratie si judecata pentru noi. Si sub amandoua aspectele ne este de folos. Parintele Dumitru Staniloae Parintele Iustin Parvu - Cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului? - Cu telefon mobil si cu masini luxoase... Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta. - Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului? - ...daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare - de trei ori pe zi, ascultare - daca poti lasa-l pe fratele s.a.m.departe... -Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca? - Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva? -Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi? - Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti, Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita... Forta diavolului sta in patimile si relele noastre. -Ce caracterizeaza mai mult monahismul actual? - Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca ... tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei. -Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca ?multi sfinti si-ar fi dorit sa 53

traiasca in vremurile noastre". - Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insusita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti... Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. Ei, sunt multe de zis, dar iata ca s-a facut ora 11si acusi bate de utrenie... - Parinte, stim ca de la Sfantul Simeon Noul Teolog incoace povatuitorii duhovnicesti se tot imputeneaza; astazi,cand suntem martorii unei mari secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea... - Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Par. Paisie Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Par. Paisie, asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de 8 ani nu m-am mai despartit de povatuirea calda a Parintelui Paisie. Ma trimisese mai intai la Par. Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul. - Parinte, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie? - Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite. Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de sinesi. - Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti? - E mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Script., din Sf. Parinti. Sf. Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sf. Script.,scrierile Sf. Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea. - Dar pana la vremurile acelea? - Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca. La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent. - Dar Rugaciunea lui Iisus nu v-a fost de ajutor? - N-am spus rugaciunea aceasta, pentru ca la puscaria Aiudului, abia dupa vreo 2-3 ani s-a luat contact cu fosti detinuti, Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu si altii, care intr-adevar au cultivat rugaciunea inimii. Cea mai mare parte insa s-a bazat pe rugaciunea aceasta orala. Pentru ca nu erau numai detinuti politici de aceeasi nuanta; printre tinerii acestia legionari erau si de alte culori politice, care n-aveau habar despre viata crestina; si nu erau pregatiti pentru rugaciunea inimii, ei nu cunosteau nici rugaciunea Tatal nostru. Chiar ministrii acestia, cu care am stat un an si jumatate, cum 54

ar fi generalul Arbore, ministrul Mares, care era ministrul comunicatiilor - au fost nevoiti sa invete Tatal nostru si Crezul, un Cuvine-se cu adevarat, la 50-60 de ani. -Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi? - Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul ? faci cruce - se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul - toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita meta-lica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda luma-narile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec. Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca Unitatea duhovniceasca O convorbire purtata de Sorin Dumitrescu la Schitul Petru Voda cu Parintele Staret Protosinghelul Justin Parvu, din seria dialogurilor cu Parintii duhovnicesti, in curs de aparitie la Editura Anastasia. SD: Mi se pare impresionant numarul tinerilor stransi In jurul Prea Cucerniciei voastre. Sutanele tinerilor calugari imprima manastirii un aer extrem de energic, o harnicie contagioasa, stenica. Pr. Justin Parvu: Este doar o impresie, Domnule Sorin. Multi sunt tineri suferinzi. Foarte suferinzi. S.D.: La propriu, Parinte, sau la figurat? Pr. J.P.: Spuneti-i cum vreti, importanta este devierea sufleteasca pe care au reusit sa o produca cei cincizeci de ani de comunism. Si, ca sa Intelegeti, iata doar un exemplu: Ii spui novicelui: "Du-te, 55

frate, si Inalta la locul ei candela, ca astupa chipul Maicii Domnului din icoana". Iti raspunde, saritor: "Da, Parinte Staret, imediat". Te Intorci dupa o zi si gasesti candela tot cazuta. "Frate, ti-am spus ieri sa o ridici la loc". "Imediat, Parinte Staret". Te-ntorci peste o saptamana, candela tot cazuta. O ridici tu si o pui la locul ei. Pana la urma, ajungi sa le faci tu pe toate. Ei, tinerii, te "asista" doar, desigur, plini de bunavointa, dar atat... De fapt, o neputinta de a Intreprinde, de a Implini lucrul pana la capat. S.D.: Bine, dar aceiasi tineri au fost cei care au stiut sa moara pe strazi In 1989. Pr. J.P.: Desigur, dar cum fac eroii; sunt vulcanici, sunt flacari care nu dureaza, se sting usor. Nevointa manastireasca este un alt fel de "eroism", un "eroism" pe termen lung. S.D.: Inteleg, Parinte, ca-i vorba mai curand de o avarie ontologica, de o alienare a fapturii profunde a omului tanar. Care este leacul? Pr. J.P.: Nu-i o boala chiar grava, dar e o boala, si Inca una de lunga durata. Trebuie Inceput cu scoala, Incetisor-Incetisor. Majoritatea tinerilor Invata maximum noua clase. Nu merg la liceu, nici la facultate, nici In armata, nici nu se straduiesc sa patrunda In structura de rezistenta a unui colectiv puternic. Se pun devreme, Inca de mici, la televizor, dupa modelul alora mai mari. Acolo vor pierde timpul, uitand de Invatatura si de rugaciune. De aceea, cand Il pui pe omul tanar la un "paraclis" ori la un acatist, adoarme, In timp ce la televizor statuse ciulit trei ore-n sir. Copiii nostri cunosc toti fotbalistii pe de rost, dar nu stiu numele sfantului pe care Il poarta, nici macar viata acestuia nu o cunosc si, cu atat mai putin, Crezul sau alte rugaciuni ale pravilei. Unora din tinerii de aici trebuie sa le bati In usa noaptea sau In zori de trei-patru ori cu bocancul: "Hai, mai, sa suni clopotul pentru utrenie, sa pomenim, sa dregem..., avem niste obligatii, frate". La Razboieni, recent, vorbeam cu Maica Stareta, zicandu-i: "Mai, voi aveti aicea o mare chemare. Stati si va rugati pe osemintele atator eroi si martiri ai neamului romanesc. Cred ca tinerele maicute sunt sprintene si pline de harnicie". "As, mi-a raspuns Stareta, tot eu ajung sa le fac pe toate, singura, pana la urma". S.D.: Acuzati, Parinte, un fel de lipsa de initiativa, de asumare a unei responsabilitati...? Pr. J.P.: Ceva de felul acesta, dar, daca ati pomenit de lipsa de initiativa, aceasta apartine, In primul rand, Scolii si Bisericii. Biserica se ocupa foarte putin de tineri. Nu e de-ajuns sa faca cele sapte laude, Liturghia etc., si cu asta am terminat-o! Ea trebuie sa se implice asa cum se implica hotii astia, pardon de expresie, strainii care vin la noi; fac scoli, fac gradinite, fac camine si-si formeaza sustinatorii. Compara, ca sa vezi ce stie ortodoxul nostru de acasa din Biblie si ce stie strainul! In schimb, ne veselim de multimile pe care le strangem la marile praznice de la Nicula sau cine stie de unde. Eu, sa stiti, pun foarte putina baza pe aceste adunari uriase. Intai, ca e o lume mai degraba superstitioasa, care nu are pregatirea duhovniceasca elementara, catusi de putina instructie civica si foarte putin simt al raspunderii morale. Vin fie din disperare, fie formal, din obisnuinta. Problema e, noi, Biserica, cum Ii asteptam? Ce leac urgent le oferim? S.D.: Si, totusi, concret, ce ar trebui sa faca prioritar Biserica? Pr. J.P.: N-avem unitate in viata monahala, Domnule Sorin. S.D.: Va referiti la legaturile dintre manastiri, la comunicarea dintre obstile manastiresti, eclaziale? Pr. J.P.: Da! Bunaoara, eu nu stiu ce parere are duhovnicul cutare de la Secu, sau de la Sihastria, despre o serie Intreaga de chestiuni care framanta societatea romaneasca, Incepand cu cele mai Inalte, mai duhovnicesti, si pana la, sa zicem, ce parere au ei despre NATO, despre alegeri sau chiar despre bietele cupoane "distribuite" taranilor s.a.m.d. Nici macar In legatura cu aceasta chestiune smerita nu exista o opinie unitara In manastiri. Lipsa unui punct de vedere unitar asupra problemelor vietii spirituale Impiedica orientarea poporului Inspre manastiri. Sa stiti, Domnule Sorin, calugarul isi are exemplul In lumina Ingerului, iar crestinul, mireanul, o are In lumina monahului. Din pacate, nici monahul nu prea mai are lumina Ingerului, cum nici crestinul nu prea mai zareste lumina monahului. Ori, domnitorii nostri formau aceste manastiri ca scoli de rezistenta spirituala. Aveau grija sa Isi Invete neamul pana departe, chiar dincolo de stranepoti. Viata noastra ortodoxa, dragul meu, s-a cam departat de practica si de nevoile crestinului. Nu mai demult, acum cativa ani, ma aflam Intr-un salon de spital laolalta cu niste catolici. Cat am stat acolo, doua saptamani, de vreo sase ori i-a spovedit si i-a Impartasit preotul catolic! Tine-ti cont, asta era pe vremea lui Ceausescu! Credinciosii din salon, 56

Insa, erau majoritatea ortodocsi. Nici un preot ortodox nu s-a interesat de ei. Noi recomandam viata crestina, nevointe Incordate, teorie multa, fara sa ne Ingrijim cat de cat de lucrurile vitale ale oamenilor. In acest timp, In statele noastre copiii, 5-6 la o familie, aproape ca nu au de unde sa primeasca o bucata de paine dimineata. Preotul ar trebui sa vina In mijlocul lor, sa-i ajute cum poate, pana la a se interesa chiar si de notele bunisoare sau mai putin bune. S.D.: Sa se amestece preotul atat de intim si de detailat In viata familiei? Pr. J.P.: E rostul lui, si practic, si "teoretic". Mai demult, am intrat cu Ajunul Intr-una din case. In mijlocul camerei, 4 copii mancau alaturi de un purcel din acelasi castronas, iar 2, mai Incolo, se jucau pe pat. Luau din castronel si duceau la gurita. Mama lor era pe afara. Va puteti Dvs imagina, Intr-o lume crestina ortodoxa sa se ajunga pana la o asemenea mizerie... Imaginea nu-mi dispare dinaintea ochilor. In alta parte, 2 batrani zac In frig, usa si geamurile sunt sparte, vajaie vantul. Preotul nu trebuie sa mearga doar ca sa ia banutul, ci ca sa mantuiasca nitel necazurile poporului de oameni pe care ii pastoreste. Preotul mai mult trebuie sa dea decat sa ia. Iei de la 2-3 si dai la a 4 casa. Unitatea noastra consta In modul In care gasim caile de a ne manifesta dragostea fata de suferinta acestui popor. S.D.: Prea Cucernicia Voastra, considerati ca oroarea acestor cincizeci de ani de comunism ne-a ajutat sa ne conservam spiritual? Pr. J.P.: Paradoxal, da! Ca ortodoxie, ca pastrare a esentei credintei noastre crestina. Da, pe noi ne-a ajutat foarte mult. S.D.: Si atunci, In '89, am gresit?! Pr. J.P.: Orice ar fi fost In '89, sigur este ca de atunci Incoace ne-am Indepartat, parca, si mai mult de misiunea noastra. Dumneavoastra n-ati vazut cum lucreaza la noi sectantii: vin si descarca masina de bunatati, iar lumea tabara pe ei. Credeti ca milostivirea i-a Impins sa vina cu ajutoare? Sau dedesubturile afaceristului si negustorului? S.D.: Dar, parinte, cum s-ar putea realiza aceasta Innoire, aceasta revigorare nationala, In conditiile In care finantate abundent sunt doar prostiile... Totusi, acesti preoti trebuie sa aiba si ei niste salarii cum se cuvine, atat cat sa poata exista, fara a fi dependenti material. De altfel, toata restaurarea credintei ortodoxe ar avea nevoie de ceva sprijin financiar, material, ori, vedeti ca nici o institutie, nici occidentala, nici din alta parte, nu se grabeste sa finanteze Biserica noastra. Pr. J.P.: Am sa va raspund indirect. Cand am Inceput temelia bisericii manastirii, toata lumea, pana si copiii de 5-6 ani, lua bolovani si aruncau In sant pana l-au umplut, Incat turnarea fundatiei a luat sfarsit In sase ore! Secretul e ca banutul saracului sa fie pus exact acolo unde trebuie; daca jertfa este curata, ca prin minune rezultatele sunt sanatoase. S.D.: Deci, conteaza calitatea "morala" a banului, adica felul In care a fost "facut" el... Pr. J.P.: Corectitudinea, cinstea "prestatiei". Asta as vrea sa retineti: banul trebuie sa-l pui exact acolo unde a vrut crestinul care l-a adus. El este cel care hotaraste folosul. Daca ti l-a adus pentru fundatie, acolo sa-l folosesti. In plus, sa stiti Dumneavoastra ca ortodoxul nostru, face el cum face, si nu ramane niciodata dator fata de Biserica, fata de preot. Daca eu nu i-am luat la Inmormantare vreun ban, daca i-am binecuvantat masina, nu se poate ca dupa o vreme, chiar si peste un an-doi, sa nu vina si sa aduca bani sau alte ofrande. "Parinte, mi-ai sfintit masina In 1991, uite, ti-am adus niste pepeni, Parinte, am adus nitel ulei, zahar", Incat "pretul de sfintire" ajunge sa fie Intrecut de cinci ori si mai mult! Sunt lucruri tainice, greu de Inteles de "afaceristi". S.D.: Spuneti-mi un lucru, e o Intrebare care poate ca o sa vi se para mai stranie: ati putea fi duhovnicul unui sef de stat? Pr. J.P.: Nu, nu m-as Incumeta. S.D.: De ce? Ca, altadata, Daniil Sihastru... Pr. J.P.: Nu pot duce ale mele pacate, da' sa mai duc In carca un sac atat de bogat! Nu-mi asum raspunderea sa spovedesc un preot de tara, darmite un presedinte de stat! Preotului Ii spun: "Parinte, n-am tarie, n-am putere, n-am curaj"; la fel i-as spune si presedintelui de stat... S.D.: Sau rege... ce-o fi... Pr. J.P.: Ce-o fi... la spovedanie, stiti prea bine, acolo nu mai e rege, nu mai e presedinte, acolo e om 57

ca toti oamenii. E greu sa primesti spovada unui rege, pentru ca el este mai mult decat un presedinte, este un uns al lui Dumnezeu. S.D.: Dar presedintele? Pr. J.P.: In cazul presedintelui, lucrurile se schimba nitel. Pe acesta Il Intineaza dependenta parlamentara. Cum sa spovedesti un presedinte, cand el nu poate exista fara a tine cont de "canalia republiccana"? Prea e la dispozitia Parlamentului pentru a putea fi spovedit cu folos, ca un rege. Ma minunez de taranisti ca au acceptat sa se bage In cloaca aceasta. L-au compromis si pe Maniu, si nici din ei na mai ramas mare lucru. Intr-un stat cu vocatie ortodoxa, asa, ca al nostru, firesc ar fi sa avem capetenii ortodoxe. Ce-l doare pe parlamentarul nostru de batjocura care Ii paste pe acesti tineri care fug In lume ca sa cerseasca? Intelectualii, si ei, se duc si fac servicii ordinare, se comporta fara demniate atunci cand se confrunta cu opinia occidentala. Parca ar exista o scoala speciala de deprindere a degradarii spirituale si morale! Si atunci, cum sa spovedesti cum se cuvine un ins condamnat sa prezideze atatea nelegiuri "democratice"? Numai mila lui Dumnezeu poate lumina un asemenea destin. S.D.: Parinte protosinghel, vreau sa va Intreb urmatorul lucru: noi, cei care stam la oras In vInzoleala citadina, ce-ar trebui sa facem ca ortodocsi atunci cand suntem confruntati cu asemenea circumstante? Ce-ar trebui sa facem noi ca sa ducem o viata folositoare si noua, si altora? Pr. J.P.: Dumneavoastra, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult va va si cere. Aveti o raspundere colosal de mare. Si de riscata. Sunteti misionari, sunteti apologeti, sunteti oameni carora le sta In putinta sa orienteze poporul acesta. S.D.: Cum? Pr. J.P.: Numai pe cele ale preotiei nu va cere Dumnezeu sa le faceti, fiindca Domnul nu va cere dumneavoastra nici priveghere, nici psaltire, nici acatiste etc. Stiti prea bine ca rugaciunea este fapta. Vi se cere, In schimb, grija permanenta fata de caderile acestui popor. Nenorocirea mare a intelectualilor nostri care, bineInteles ca au trait si ei sub presiunea materialismului ateu, este faptul ca prea usor au divortat de interesele si de valorile Ortodoxiei. S.D.: Oare e rau sa fii orientat spre Occident? Pr. J.P.: Nu sunt orientati Inspre nimeni, dragul meu. Intelectualii n-au convingeri temeinice, convingeri reale, ale vietii. Peste tot gasesti un total dezinteres fata de bunurile si valorile Ortodoxiei. Iar credinta Isi pierde vazand cu ochii din energie. Sa nu credeti ca preotii fac exceptie. Preotul se comporta ca tot romanul. Vrea sa fie salariat, sa traiasca bine si sa moara pensionar. Vine un baiat la noi, la manastire, mai rasarit, proaspat hirotonit: "Parinte, ai vreun post?". Ii zic: "Frate, n-am gasit "posturi", ci doar "postiri" In canoanele vietii noastre monahale". El continua: "Poate c-aveti post de ghid, de secretar, de econom, ceva, pe-acolo...". "N-avem, draga, i-am zis. Noi aici traim de la o zi la alta. N-avem salarii". Zice: "Ei, atuncea plec, parinte, ma duc". "Bine, mai baiete, pleaca!". Aceasta este conceptia noastra despre a trai, a lucra, a te bucura, si atunci, vedeti dumneavoastra, e greu sa "cobori" un intelectual, asa cum In mod natural coboara germanul: pe neamt Il vezi si pe tractor, si la birou, Il vezi si la bar, Il vezi si-n avion, Il vezi si-n livada, si cu furca-n mana. S.D.: Parinte, ati stat, mi se pare, 17 ani In Inchisoare. A fost folositor? Pr. J.P.: Foarte folositor. Pentru mine personal nu se putea un prilej mai folositor de traire, de viata calugareasca mai autentica decat acolo. In puscarie am cunoscut umilinta, smerenia adevarata si dezinteresul trupesc pe care Il dobandesti doar atunci cand stii ca nu mai exista nici o salvare. De la o zi la alta Iti vedeai viata sfarsita si momentul mortii. Cand se auzeau batai la usile de la etaj, stiai ca urma sa scoata cate 2-3 cadavre, sa le duca la morga. Scriam cuvinte In limba latina, greaca, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a mentine mereu o atmosfera... suportabila, dar zilnic treceam prin fata camerei odioase - morga. Morga devenise neIncapatoare. Dadeau pe-afara cadavrele, si a 2 zi, a 3 a zi erau azvarlite Intr-un car. Inainte, li se varase cadavrelor In regiunea inimii o sulita speciala. S.D.: De ce? Pr. J.P.: Sa vada daca este Intr-adevar mort. Apoi Il ducea si-l arunca pe maluri, unde era acoperit de tarana. Asta se petrecea la Gherla. Asa era si Aiudul, bineInteles. In acel moment nu te mai interesa viata de dincolo, pentru mine viata de aici era totul. Priveam, de pilda, din celula jocul copiilor 58

personalului administrativ; birourile erau In jurul zidurilor puscariei. Cand am intrat In celula Aiudului, In dreptul acelei ferestre se zarea o nuielusa groasa cam cat degetul, ca o planta. Cand am iesit, nuielusa devenise copac, ocupand tot geamul, Incat nu puteam auzi dimineata marsurile ostasilor. Puscaria te sileste sa Inveti asceza, postul, rugaciunea, comuniunea si dragostea cu cel de alaturi. S.D.: Spuneati ca va uitati la copii celor de la administratie. Pr. J.P.: Domnule Sorin, este o mare distanta Intre ceea ce ar fi trebuit sa fie si ceea ce ni se Intampla. Pe atunci, priveam lucrurile In ansamblul lor si stiam ca prezenta noastra In puscarie se justifica prin pacatele noastre si ale neamului nostru. Deci noi eram pusi acolo ca sa ducem povara neamului, natiunii. Pentru noi, totul se rezuma la moarte sau viata. O zi mai mult era un dar de la Dumnezeu. Toata aceasta pregatire a facut ca sa ma orientez bine In viata de manastire, sa deprind modul cum trebuie sa ne organizam pentru a putea fi Intr-adevar celorlalti lumina, pentru a Invata cum sa ne Impotrivim Intunericului care stapaneste veacul nostru. - Spunei la un moment dat dumneavoastr c ai fcut nchisoare pentru pcatele mele i ale neamului romnesc". Credei c acei care au fost n nchisoare au fost nite alei"? Au fost alei s salveze neamul, s duc povara unui ntreg popor? Au fost alei pentru un scop istoric i moral? - Da, au fost nite alei...! Cu siguran. Nu putea sta tot poporul n nchisoare, nu puteau fi nchii toi romnii care gndeau i simeau romnete, nchisorile au fost pline cu oameni reprezentativi pentru naie, cu oameni care au binemeritat s o reprezinte chiar i n acele condiii. Patria este mai presus de orice individ, patria nu trebuie s scad n faa istoriei, ea trebuie s aib ce s jertfeasc, mereu, ca s rmn n rndul popoarelor vii i demne. - Dumnezeu alege, deci, reprezentanii unei naii, capabili de a se jertfi. Dar nu toi snt capabili de aceast jertf, nu toi se ridic la nivelul rolului i importanei pentru care au fost alei... - Este adevrat c muli snt chemai, puini rmn ns n primele rnduri. i este un pcat s nu fii la nlimea jertfei pentru care ai fost menit. i orice pcat trebuie rscumprat, l rscumpr cei care vin dup, cu sacrificiul lor. - Petre uea spunea c profesiunea lui adevrat este cea de romn ". Ce a nsemnat aceast profesiune de romn " pentru dumneavoastr? - Profesiunea de romn nu este una uoar. Trebuie s ntruneti toate calitile, s ai simul valorilor naiei prin care trieti. Nu poi s ndeplineti aceast profesiune" dac nu dobndeti harul lui Dumnezeu, cel care a dat putere popoarelor s se individualizeze n istorie. Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul romn, prin istoria lui, prin limba romn i toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu. - Este poporul romn un popor ales "? - Da, este mai aproape de ceea ce nseamn popor ales" dect multe alte popoare din Europa, l gsim aici de dou mii de ani, cretinat, i-a fcut biseric i din ascunziul dealurilor i din al pdurii, dar i din cmpia roditoare. Toate peisajele noastre frumoase au format un adevrat pridvor pentru biserica neamului. Spune Sfintul loan de Kronstad c harul lui Dumnezeu se identific cu omul, care este centrul universului. V putei da seama? Omul identificat n Dumnezeu este mirajul creat de Dumnezeu. Este poporul romn un popor ales tocmai pentru c Dumnezeu l iubete, pentru c se individualizeaz prin el. M uitam mai alaltieri, la Boboteaz, n timpul slujbei: Ct frumusee era afar, cdea zpada, cuvintele sfinte preau s se materializeze n aer...! Aa i la Pati, cnd omul vine s ia lumin"...! Ai senzaia c pe pmnt Dumnezeu face din cnd n cnd s se vad tot ce are cerescul mai bun, mai luminos, mai curat...! Cine nelege acest lucru nu poate s nu fie un ales", tot cretinul poate fi un ales" dac depune un pic de strduin. Strduina st n rugciune i n respectul valorilor. Dumnezeu te alege", dar tu trebuie s auzi chemarea, s nelegi, s respeci. Omul ns, n general, crede numai ct nelege. De la nelegere ncolo omul nu mai are percepie, pentru c Dumnezeu este Universul. Iar Universul, cum s-l cuprind un om, cum s-l neleag? De aceea el trebuie s cread ca s poat nelege! Cu credina vezi pn departe, mai departe dect vezi cu raiunea. Credina este, pn la urm, puterea de a iubi. - Spunea Dimitri Merejkovski despre poporul rus: n libertate sntem pctoi, n robie, sfini". Se 59

potrivete asta i poporului romn? - Se potrivete, se potrivete. i cum se mai potrivete...! Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu triesc n timpul vieii lor, iar cretinii notri ajung greu din trecut n prezent. - Ce a pierdut ireemediabil, n perioada comunist, poporul romn ? - A putea s spun c, dintr-un anume punct de vedere, poporul nostru, Romnia profund a dobndit mai mult n perioada comunist. Da, au luat pmntul oamenilor, au luat cruele, caii, boii, dar oamenii au ctigat o mare ncredere n ei nii. A fost ntr-adevr o perioad slbatic, dar e slbatic n msura n care nelegem superficial rul acesta. Cnd vom judeca mai profund aceast perioad, dup ce vom uita ce-i de uitat i vom ierta ce-i de iertat, dup ce vom judeca ce-i de judecat i vom nltura ce-i de nlturat, vom nelege c a fost o ncercare mare pentru poporul romn ca s se regseasc pe sine. Cnd judeci istoria la o distan de cteva decenii, altfel o vezi, nelegi c acolo a fost i voina lui Dumnezeu care te zglie ca s vezi mai bine lumea n care trieti. Au murit oameni nevinovai n nchisorile comuniste, s-au sacrificat intelectuali pentru credin i pentru patrie... Dar ci oameni nu mor zilnic, la fel de nevinovai, n accidente? Nu moartea e groaznic, groaznic e faptul cnd din ea nu nelege nimic cel care rmne n via, cnd ea nu servete unei cauze. Moartea pentru o cauz, aa cum s-au jertfit atia oameni n nchisorile comuniste, n-a fost zadarnic. Dac noi i cinstim azi, dac le aprindem o luminare i le preuim gesturile i sacrificiul, nseamn c n-au murit degeaba, poporul nelege ceva din martirajul lor i ia aminte. Oamenii care mor n epidemii sau accidente mai snt cinstii aa cum snt cinstii cei care au murit n numele patriei? De asta, cel care a scpat din temnia comunist trebuie s depun mrturie n numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar i dup cum a dictat El. - Mai este poporul romn capabil de jertf? Spuneai cndva: n nchisoare priveam lucrurile n ansamblul lor i tiam c prezena noastr n pucrie se justific prin pcatele noastre i ale neamului nostru". Credei c un numr limitat de oameni poate prelua pcatele unui neam? Snt oameni destinai s se sacrifice pentru neamul ntreg? Ai cunoscut asemenea oameni? - Cum s nu? Niciodat nu va disprea sentimentul jertfei din snul naiei noastre... N. lorga spunea c satul i biserica au emancipat Romnia; una i-a dat dimensiunea civilizaiei umane, cealalt i-a dat dimensiunea sacrului. Iar popoarele care au sacralitate n fiina lor, au i destin, au i loc n istorie. - Se zice c s-a subiat sentimentul patriotic, c aceast globalizare va duce la slbirea sentimentului patriotic... - Este i un plan aici, de a ne spla memoria i contiina de neam. Cci ce-i neamul? E fratele meu, e mama mea, e tatl meu, e vecinul meu, e satul meu, e oraul meu, e judeul meu... i cam att. Te duci, umbli din nord pn n sud, strbai lumea pe toate meridianele, dar i se face deodat dor de fratele tu, de mama ta, de tatl tu, de vecinul tu, de satul tu, de oraul tu, de ara ta... i atunci nu nseamn asta c aparii pentru totdeauna unui singur neam, de care nu poi s rupi niciodat firele nevzute care te leag? Nu poi s speli creierul n aa msur nct s nu-i mai fie dor. - Cu ct lumea pare mai strimt, mai uor de atins fizic de la un meridian la altul, cu att omul pare mai izolat, se simte mai singur... - Dar cum s fie altfel? Snt mai singuri oamenii pentru c snt pui n situaii diferite. Se duce romnul n Italia, n Spania, n Canada, normal c nu mai vine acelai care a plecat... - Este vorba de un miraj al Vestului care acioneaz asupra psihicului fiecruia... E mirajul necunoscutului i al altor civilizaii? - ... i la un moment dat acest tnr pus ntr-o experien de un an, doi, trei, patru, dac vd ei c nu scot nimic din ce trebuie s scoat l abandoneaz... Vine n ar i n ar toi zic: Ei, vine de la Paris, vine de la Viena,... Iar cei care au rmas n ar se simt inferiori, dei cel care vine nu are nimic n plus, nu-i nimic de capul lui dar toi stau cu gura cscat... - Eminescu spunea la fel de plastic: Ai notri tineri la Paris nva,/La gt cravatei cum se leag nodul,/ Apoi ne vin de fericesc norodul... ". - Istoria se repet i cu ct ne adncim n ea influena e tot mai periculoas... Rnile de acum snt mai 60

mari. Alt elegan era pe vremea lui Eminescu n aceste mprumuturi, i Occidentul era altul. Erau i atunci ubrezeniile astea, dar acum terenul e mai prielnic pentru a demola lumea noastr. Acum vine unul, l ia pe tnr deoparte i-i zice: Dac vrei s ajungi ceva n via trebuie s te nscrii la organizaia noastr...! Dac nu, stai pe margini, pe dinafar... - Se zice c politica romneasc e penetrat de curente strine, de interese ascunse... - Dar noi avem politic? Noi avem politicieni? Nici pe departe... Politician nseamn om de mare prestigiu, de mare demnitate, nseamn om cult i de caracter pe care s te poi baza, care s-i dea garania c te duce pe drumul bun. Dar noi ce averm? Avem tot felul de aventurieri, de fcturi care nu nseamn nimic nici pentru familiile lor, dar s mai nsemne ceva pentru ar, pentru neam...?! - A vem conductorii pe care i meritm, aa se zice... Chiar n-am meritat altceva din 1989 pn azi dect aceeai leaht de potlogari care ne-a tras ncet spre un Ev Mediu grotesc? - Da, e adevrat, dar ia nu se aleg singuri acolo, de multe ori e prostia noastr. Dar i-i mai i bag pe gt, i-i bag pe fereastr chiar dac tu i dai afar pe u. C lupul nu-l primeti tu pe u, el sare peste gard sau intr pe unde simte locul mai slab. - Am cetit n pres c i printele Galeriu ar fi fost mason... Ce prere avei? - Dragul meu, am repulsie fa de asemenea acuzaii. Speculaiile astea, fr probe, pot murdri iremediabil pe cineva i el nu se poate apra, pentru c lumea ia lucrurile proaste mai lesne i face din ele tiri de senzaie. Omul murdar vrea s-i murdreasc i pe cei din jur, s fie toi de o sam i de un fel. De asemenea oamenii proti simt nevoia s-i coboare pe cei detepi i pentru asta nu se dau n lturi de la nimic. Muli oameni nevinovai au fost sfiai doar pentru c invidia celorlali le-a pus gnd ru. Pi aa, mine, poimine, m pot trezi i eu c cine tie ce mi mai scot i mie...! Ct pacoste n-am trit eu n deteniunea asta de aisprezece ani i-i poate face oarecine ce-i trece prin cap! Am plecat n 1976 la Sfntul Munte. Dar ca s pleci n 1976 la Sfntul Munte era o sit foarte deas. i s-au mirat muli cum de am ajuns s primesc paaportul i vizele i acceptul s merg acolo. Dar care a fost scopul securitii cnd mi-a dat paaportul i viza? Ei au crezut c eu rmn acolo. Chiar aa a fost i zvonul. Chiar la o clugrie din Klugu ne ntlnim cu delegaii de la Bucureti. Un printe, doi, foarte spilcuii -nu vreau s le dau numele - dup clugrire luaser i ei poria de colaboraionism... i ce-mi spune mie un printe din delegaia asta? Printe, mi pare bine c ne-am gsit aicea i dac vrei s rmi, formele le facem noi i le l trimitem aici la schitul cutare... Dar stai printe, i-am zis, nici n-am vzut n totalitate Sfntul Munte, de unde pn l unde s rmn eu aici? S vd, am timp o lun, dou, dar | dinspre asta n-am nici o intenie. Dei numai trei mnstiri am vizitat...! S-a cam tulburat printele. Dar tii ce le-au fcut grecii a doua zi? Le-au confiscat toate aparatele, tot ceau filmat, tot ce au fotografiat i i-au trimis cu minile n buzunare acas. Na, aa le-o fcut grecii i eu am rmas fr supravegherea lor. i m-am ntors, n final, pentru c m ateptau ai mei, aici... Dar s m ntorc la printele Galeriu. Am vzut i eu mai de mult o serie de articole prin ziare cu tot felul de aberaii, care susineau c noi nu mai avem nici un scriitor, nici un talent, nici o minte strlucit fr s fie n slujba masoneriei, a strintii. Cic snt bgai toi n acea oal a masoneriei. i apoi listele astea care se dau, sub form de zvonuri, snt date cu intenie, ca s discrediteze i ca s le dea exemple pentru cei care ezit, care snt mai slabi. Poate c aa a ajuns i printele Galeriu pe vreo list... Auzisem i eu de povestea asta. i a venit p. Galeriu la nmormntarea p. Cleopa i a rmas n ajunul mmormntrii aici, la noi. i n altar, acolo, dup slujb, dup ce am stat noi de vorb, printre altele i-am pus i ntrebarea asta: Preacucernice, ce prere avei, cum stm cu masoneria?". Api, p., ei cu ale lor, noi cu ale noastre!". i cu asta s-a ncheiat. - Am pus ntrebarea asta tocmai pentru a limpezi un zvon greu de verificat acum... C, pn la urm, ca s-i dai seama dac apa oceanului e rece poi s bagi un deget, s ncerci, nu-i aa? Poate c printele Galeriu a vrut s ncerce i el, s vad cum e cu masoneria, la tineree. - S-a spus mereu c Unirea din 1918 a fost fcut de alii, nu de romni, c au fost infl. masonice... - Dar atunci sngele vrsat de romnii notri pentru independen i pentru unire de ce s-a mai vrsat? Nu jignim credina care i-a mpins pe romni pn la moarte pentru a-i apra neamul i pmntul? Libertatea i independena i unirea au fost obinute nti pe cmpul de lupt, prin crunt jertfa 61

de snge i nu prin nelegeri ntr-o cancelarie, undeva, de ctre nite indivizi care ne hotrau soarta de parc ar fi fost trimiii lui Dumnezeu. Romnii i-au decis ei soarta, mai ales n momente n care nu mai aveau ncotro, cnd le-a ajuns cuitul la os. O s auzim, aa, c i tefan cel Mare era mason, c i Mihai Viteazul era de asemenea. Nu avem voie s minimalizm ceea ce El ne-a dat, pentru c poporul acesta a avut soarta lui n istorie... Dar vorba p. Galeriu: Ei cu ale lor, noi cu ale noastre...! - Dac ar fi s-i certai pe romni, pentru ce i-ai certa i cum i-ai certa? - I-a certa c le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri i ei nu par s fie contieni de asta. ntre daruri amintesc jertfa cretineasc a naintailor, valorile culturale i intelectuale, o biseric vie. Apoi au la ndemn un pmnt care d de toate, numai s ntinzi mna, s-l sapi. Ei, cu toate astea romnul pare s nu se descurce, motenirea primit este peste puterile lui s o administreze, s o sporeasc. Neamul e dezmembrat i nu mai gsesc oamenii puterea s se uneasc n acelai ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele su i de asta caut s-l nfunde pe vecin, pe frate, pe prieten. Dumnezeu ne-a dat cele mai mari daruri, dar noi sntem nevrednici s le stpnim. Sntem un popor mai dezorientat i mai neunit dect toate celelalte popoare din jur. Am impresia c i lucrrile diavolului ne-au stpnit pe tot parcursul acesta, invidia aceasta mare a diavolului lucreaz pentru c el tie s acapareze minile i inimile slabe. ranul nostru aa de scump, care a fost aa de cinstit i de muncitor n toat istoria lui, acum nu se mai recunoate, a rmas parc agat de istorie, umilit i incapabil s fie la nivelul cerinelor, laolalt cu timpul lui. i-a pierdut pn i costumaia i bunul sim l-a pierdut, credina i-a pierdut-o, sperana nu mai zic. C s-au mprtiat n toat lumea, din SUA n S Africii, unde nici nu gndeti, prin insule, prin ri aproape netiute gseti cte un biet romn de-al nostru. Ce a ajuns ortodoxia noastr? Sa se risipeasc n lume, mnat din urm de lipsa de afeciune i de mijloace de acas. Materialismul comunist, cel care l-a fcut pe om s-i msoare valoarea numai n bunuri din astea, n obiecte i n confort, l-a determinat pe romn s fie nemulumit de ce are n jur, s fug n 4 zri, n cutarea unui belug pe care, cu puin efort, l-ar putea obine acas. - Poate c aa o s ducem o smn de ortodoxie peste tot. Dac avem ncredere n romnul care a ajuns i n Africa dar i n America, poate c smn ortodoxiei va spori acolo unde ajunge... - Eu snt convins c rul acesta material pe care l avem noi aici i motivele pentru care ne-am mprtiat n toat lumea snt de la Dumnezeu, pentru ca n acelai timp s ducem, dup posibilitile noastre, ca cei 12 apostoli, adevrurile credinei n toat lumea. i Romnia n viitor va avea un rol de mare cinste ntre popoarele ortodoxe, cretine, snt sigur. Dac biserica noastr este astzi n starea aceasta de umbr, apoi socotesc c este tocmai voina lui Dumnezeu ca atunci cnd va veni vremea s strluceasc mai mult dect soarele de pe cer. Rtcim ca s ne gsim n Domnul nostru lS HS. i socotesc c toat aceast confruntare, aceste chinuri ale renaterii noastre, snt efectul iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu te ceart numai dac te iubete. Dumnezeu te ceart i te iubete. Totul e s nu ne pierdem n faa acestor ncercri i risipiri, depindu-le nu facem dect mai mult s urcm. - Povestea cu capra vecinului, se zice, este perfect adaptat neamului nostru... - Ce se ntmpl? Omul pus n situaii normale judec normal, este normal i pare n toate la locul lui. Omul pus n situaie anormal gndete anormal. Foarte puini oameni care se situeaz n situaii anormale se realizeaz n via. Puini dintre ei. Din cazanul n care fierbem noi, cu toii, puini snt care se ridic i se salveaz. Tocmai asta-i situaia, ca starea aceasta de anormalitate s dispar, omul s nu mai considere c triete o vreme de excepie i c normalitatea i e interzis. Pentru asta i trebuie minte treaz, i trebuie judecat, i trebuie orizont. Omul pus n situaie anormal e anormal i de asta i judec pe ceilali, n loc s se judece pe sine. C de ce sta are maina aa, c de ce sta are casa aa, c sta are plria aa, de ce are salariul sta, de ce sta are serviciu... Dar omul cnd are de toate, altfel judec. M uitam aici, n curtea mnstirii, pisica i celul stau la un loc. M ntreab un copila: dar de ce, cum stau pisica i celul la un loc i se hrjonesc i dorm mpreun...? Mi, pentru c snt stule. Aa nu mai au nici o rutate, se nclzesc acolo spate n spate i i triesc viaa lor. Ei, bine, imaginai-v n starea aceasta de lucruri, n care ne g-sim, noi nu nelegem rostul pe care l avem pe lume i de aici se nasc rutatea, invidia. Apoi trebuie s mai tim 62

nc ceva, pentru c snt i interese ca s ajung omul acesta n stare de slbticie, s nu mai comunice, s nu mai aib credin, s nu mai aib nici o legtur spiritual. Adic omul tre-buie s fie fiar pentru om, cum spuneau latinii: Homo homini lupus". Dar nu, ntotdeauna mai exist o btlie pe care n-am pierdut-o i aceast btlie e pentru meninerea omului i a umanitii n limi-tele adevrului i a moralitii. Omul trebuie s fie fiina care simte durerea fratelui, a aproapelui, bu-curia fratelui... Omul nu evolueaz n istorie, omul pare s se degradeze. La nceputul nceputurilor omul a pierdut Raiul dar i-a pstrat sufletul, ruinea fa de propria goliciune, fa de pcatul fcut, fa de fiinele din preajm. Pstrndu-le pe toate acestea a pstrat i promisiunea rentoarcerii n Rai. Dac le va pierde i pe acestea, va pierde pentru totdeauna posibilitatea ntoarcerii n Rai. Un om obosit pe un drum de ar, vara sub ari, iarna sub troiene, merge i nainteaz cu sperana c ajunge acas. Dar un suflet care a pierdut acel acas, care e ntoarcerea la El, ct are de ptimit, de rtcit? - Chiar dac mult trimbiata intrare n Europa este discutabil, chiar dac naia noastr nu e pregtit i accept ideea dintr-o inerie care nu implic nici un fior de analiz i de critic, cred c trebuie s fim n rnd cu lumea, cu istoria contemporan, aa cum romnii au fost de multe ori, n istoria modern, mai ales. Intrnd n Europa nu trebuie s fim o turm dezorganizat, trebuie s fim o naie care i msoar cu grij paii, care i evalueaz lucid zestrea de tradiie i valoare, ntr-o comunitate simpl, un sat de exemplu, oamenii snt respectai n funcie de seriozitatea lor, de cunotinele lor, de hrnicia lor, de curenia lor... Aa i ntr-o comunitate de state, fiecare vine cu cea are mai bun. Cum credei c se va integra Romnia n Europa zilei de azi? - S vedem ce o mai fi cu Europa asta....! Europa? Ehe, Europa rmne tot aa, n hotarele ei de altdat. Numai oamenii au ieit din fire. Printele Paisie Aghioritul zice -ntr-o diminea, erau uile deschise, geamurile - cnd trece un avion, l ntreab printele pe ucenic: Ce se aude, mi biete?!" Pi, ce s se aud...? Un avion!". Ei, nchide geamurile i uile, mi, s nu intre n cas!" Dar cum s intre n cas, printe?". Mi, dar n nebunia asta a lumii, ce nu se poate, mi ...?!". Dac coala-i desfiinat, familia-i desfiinat, armata-i desfiinat, societatea la fel... Apoi, orice se poate ntmpla, de acum nainte. Dac intri ntr-o coal, vnturile trntesc geamurile, uile... Copiii, deh, se joac n continuare. Mai trece cte unul, altul, dintr-o parte n alta, dar nu muli se deranjeaz s nchid geamurile. Urmeaz o furtun i dup furtuna asta jumtate din geamuri se sparg. Nepsare i iar nepsare...! O icoan czut, dragul meu...! Trec 30 - 40 de oameni, nu se ntreab nici unul: oare ce-i cu icoana asta? Hai s-o lum, s-o punem la loc! Nu! Ei, dac o icoan nu strnete nimic n om, atunci ce s mai vorbim despre lanurile de gru care rmn sub ap? Snt hectare ntregi care rmn n bli, se pierd, n timp ce lumea se plnge c moare de foame. Pdurile snt n devlmie, drumurile snt ca abandonate... Mai recunoatem noi Romnia asta ca a noastr? - E Romnia ca o coal dup furtun? - Da, Romnia e o coal dup furtun...! Cu geamurile vraite, de parc au trecut prin ea numai oameni care nu iubesc coala asta...! In vremuri grele, anevoioase, unii oameni cad, se prbuesc, nu se mai recunosc, cad din ru n mai ru. Puini dintre cei care rmn nva, ns, ceva din furtun i din suferin. Puini snt care se lumineaz, mai muli snt care se pierd. Aa-i firea omului, se salveaz dup puteri, dup caliti, dup nzestrare. i cum spune un Sfnt Printe: Adevrata valoare a omului, ceea ce l face pe om cu adevrat om i i d valoare proprie, nu sunt capacitile fizice sau intelectuale, ci harul de a participa la nvierea lui Hristos, puterea de a muri i de a tri n prezent viaa venic. Cel ce-i iubete viaa o va pierde, iar cel ce urte viaa n lumea aceasta, o va pstra pentru viaa venic". Cam asta este vorba despre monah. Dar e tradus i n viaa cretin, pentru c nici cretinul nu este altceva dect un cercettor al vieii cele care e parte a veniciei. Pentru c omul, adevratul om, este cel care a vzut pe Domnul nviat, cel ce a primit ceva din experiena nvierii Sale. Cretinul este omul nviat. - Printe, iertai-m c pun o ntrebare indiscret, dar cum ai ajuns s fii acuzat drept simpatizant legionar"? - Vezi ce spun, c dac zic una, fac ru unora; dac zic alta, i vd pe alii c fac fee, fee... Cuvintele leag lumea i o dezleag, ele depun mrturie i tot ele acuz... 63

- Ei, cine spune adevrul poate s piard azi, dar s ctige pentru totdeauna. Aa mi-ai spus n 1990, cnd v-am cerut un sfat... - V-am mai povestit despre episodul cu acel Doina Constantin, care ne cerea ajutor pentru deinuii acuzai de legionarism... Ei, i cum v-am mai spus, la anchet, cnd ne-au arestat la Roman, cine era cu cei care ne anchetau? Doina Constantin. El servise Securitii toate listele cu susintori", dup ce ne mbiase s ne comportm cretinete cu deinuii arestai din 1941. Muli am ajuns mtmpltor pe acele liste, fr nici o participare, doar pentru c am ajutat pe cineva la nevoie... Aa se scrie istoria, dragul meu. Uneori lucrurile le potriveti tu, alteori le potrivesc alii pentru tine. Dar nimic nu se face fr tiina lui Dumnezeu, n toate e o ncercare i o dovad de dragoste a lui Dumnezeu. Apoi dac tot eti acuzat de ceva, ncepi s analizezi i tu vinovia, s vezi de ce se tem cei care te acuz, n felul acesta ncepi s te obinuieti cu eticheta pe care i-au pus-o. i mai poi da jos aceast etichet? Nicidecum. Cnd crezi c lucrurile au intrat n normalitate, vine cineva i i reamintete de eticheta pe care i-au atrnat-o alii la un moment dat. Nu poi lupta cu toat lumea... - Ai regretat vreodat faptul c prin aceste gesturi de generozitate ai ajuns n nchisoare, c ai ptimit, c vi s-a modificat destinul? - Niciodat. Dumnezeu a vrut s se ntmple aa. Poporul romn avea nevoie de sacrificiul unei generaii ca s se fortifice. S piard pe moment ca s ctige pe termen lung. - Ce a mai rmas din micarea legionar? - Micarea legionar a fost o micare care n-a fost niciodat neleas, n-a fost studiat, analizat la adevrata ei chemare, la adevratul ei rost. Dup cincizeci, aizeci de ani de materialism i de comunism, dup atta minciun i intoxicare a populaiei i mai ales a colarilor, micarea legionar a ajuns un fel de bau-bau fr chip, fr identitate, ceva mare i fioros care te amenin de dup col. Comunitii au avut tot interesul s prezinte aa micarea legionar, ca s arate lumii c exist ceva mult mai groaznic dect comunismul! Cea mai mare vin a legionarilor, recunoscut de toat lumea, chiar de ctre comuniti, a fost aceea c i iubeau patria fr condiionare, c erau gata s se jertfeasc pentru ea, pentru binele ei, pentru binele poporului romn. Hoii n-o s-i iubeasc niciodat pe oamenii cinstii care vor pedepsirea hoilor. Cei murdari n-o s-i iubeasc pe cei curai care cer ca toat lumea s fie curat. Micarea legionar a ajuns s fie cunoscut n acest hal pentru c reprezentanii ei, care i nelegeau ideologia i direciile, n-au fost lsai niciodat s vorbeasc. Istoricii au tcut, atunci cnd n-au servit dect cauza comunismului... - Da, e o ruptur clar, n-a fost o punte de legtur, practic, nici ntre generaii... - Cei care au ncercat s asemuiasc legionarismul cu fascismul n-au fcut dect s duc orice judecat pe o pist greit, fals, tendenioas. Acum se mai gsesc pe ici, acolo, cte unul doi dintre fotii legionari, unii snt bolnavi, alii snt obosii, alii snt decepionai, unii au fost intimidai i prefer s tac pe vecie... - Muli snt n America, n Canada, n Australia, risipii pe acolo.... - Da. ns s-au pierdut i e i firesc. Toat dispersarea aceasta i lucrarea izolat a fiecruia, n preocuprile lor, i-au sectuit... - Noi condamnm un fenomen despre care tim foarte puine lucruri, insuficient studiat i nu zicem nimic de comunism. Adic nu facem un proces comunismului, dar facem legionarismului. Nu vi se pare nedrept? - Domnule, dar asta este: Ce putea s scrie dracul despre nger? Da, chiar aa: Ce s vorbeasc diavolul despre nger? Dect numai aa, ca s ascund i mai tare adevrul. La ora actual, de la cel mai mare pn la cel mai mic, dac vrei s discreditezi pe cineva, l ari cu degetul i zici c e legionar. Asta e! - Cred, totui, c lumea s-a mai calmat, c generaia tnr va lua lucrurile fr prejudeci, fr s fie nfiuenat de profesori care nu cntau dect pe o singur coard, a bolevismului... - Ai mei, de pild, oamenii bisericii...! Adeseori zic: Dar de ce mergei acolo, la legionarii aceia?". Dar cu cine s vorbesc despre legionari i legionarism la Petru Vod... ? Cnd aici snt nite biei care nu au nici o tangen cu micarea legionar, snt toi nscui pe cnd despre micare" nu se mai vorbea 64

nici n somn. Aici au venit tinerii i mai puin tinerii pentru a-I sluji pe Dumnezeu... E singura noastr politic. - Printe, oamenii se tem de ceea ce nu cunosc... -E adevrat. Dar oamenii au obligaia, ntr-un fel, s cunoasc cte ceva din lumea n care triesc, s fie mai analitici, mai critici cu lumea din jur. Dar fenomenul nu se poate nelege, dup cum Ortodoxia nu este neleas de lumea care s-a mpotmolit n raionalism. Oamenii mrginii n efortul de a ptrunde misterul vieii, nu pot nelege Ortodoxia. i atunci nu le rmne dect s o urasc, s-o marginalizeze i s-i arunce un epitet, c-i romn i cu asta-i gata. Mai am cte o discuie pe ici, pe colo, cu cte un cretin care mi spune speriat c a fost ameninat de ctre vreun preot: A, va ducei la Petru Vod...?! C nu tii ce-o s pii voi la un moment dat, cnd o s v ntrebe cineva ce cutai voi la Petru Vod...! i asta n-o spun acum nici securitii, nici alii de teapa lor. Asta o spun acum preoii, cu care slujim mpreun aceeai cauz, l slujim pe Dumnezeu. Emil Cioran, Mircea Eliade i Eugen lonescu snt acuzai i acum, n Frana, de participare la fenomenul legionar. - Da, s-i scoat de acolo i s-i aduc n cultura romn, n cultura romn ei n-au fost atei, n cultura occidental au rtcit, s-au transformat... - E o chestiune de interpretare. Nu cred c au fost atei, au fost nite sceptici mntuii"... - Da, s tii c au sfrit-o cam aa, negnd ceea ce afirmaser n tineree. Eu cred c ei trebuie recuperai de ctre romni, snt valori ale noastre. - Dac privii n realitatea imediat, n istoria de-acum, recunoatei, ct de ct, ideile de-atunci, pentru care ai fost nchis? - Eu nu pot s gndesc altfel. Cum am spus adineauri: gndeti cretinete, gndeti patriotic! Jertfa pentru naiune, jertf pentru aproapele tu, jertf pentru Biseric...! Apoi, unde-i romnul, acolo e i srcia. Dar unde-i srcie material mult, e bogie spiritual de trei ori mai mult. Romnul e posesorul multor comori spirituale. - Familie, tradiie, toate valorile sigure pe care se ntemeiaz o naiune. - Da, da... Cine gndete altfel, nu e romn sau nu e cretin. - Mai e posibil o resurecie a spiritului romnesc? n ce condiii? - Cnd este n primejdie, neamul romnesc gsete resurse, energii, ca s se salveze. Romnul are nevoie s-i ajung cuitul la os ca s acioneze. Dac nu I-a deranjat nimic, romnul a stat cuminte, a dormitat n istorie. Cnd I-a deranjat ceva, cnd i s-a urcat n cap cineva i s-a lsat greu, a reacionat... Uneori a reacionat cam trziu, de asta a i pierdut mult n istorie. - Romnii par s aib o problem de comunicare... - Nu exist doi vecini n Romnia care s nu aib un conflict. Ori e curca, ori e gardul, ori e umbra gardului, ori e fumul de la hogeac... Dar totul e s se certe de la ceva. Cearta i ine alturi, de fapt. Fr ceart n-ar mai fi buni vecini. Cearta e bun i ea la ceva... Dac i despari, sufer ca nite cini, au probleme de contiin, de frustrare. Dar tii de ce se ceart oamenii? N-au ocupaie. C romnii nu vor mult, vor puin, dar acel puin s fie vorbit", s fie vzut... - Ai avut prieteni sau mcar cunotine ntre evrei, musulmani sau de alte religii? Cum i-ai caracteriza? - Da, n copilrie, n sat, erau cteva familii de evrei. Copiii nu aveau niciodat sentimente xenofobe, ne jucam mpreun, mi amintesc c ei erau mai reinui, mai temtori, mai lipsii de for fizic. Noi eram mai zdraveni pentru c munceam mult, de mici. Apoi n nchisoare am avut colegi unguri, nemi... Acolo nu existau deosebiri, eram toi o ap i un pmnt. - Cnd credei c Romnia a fost n forma ei maxim, att din punct de vedere spiritual, ct i ca poziie n lumea european? - n perioada interbelic. Atunci Romnia a trit momentul ei cel mai intesn din istorie. Dac va fi recuperat spiritul interbelic, Romnia va reveni acolo unde i e locul, ntre rile de frunte ale Europei. Totul e ca Romnia s fie lsat s renasc, s n-o nfrneze acest gregarism al Europei, care se cheam globalism. - Ce sfaturi le-ai da politicienilor de azi? 65

- S nu uite niciodat c puterea este trectoare, c puterea corupe sufletele slabe. Valoarea credinei fiecruia l face om sau l descalific. Politicianul nu este un pduche n fruntea poporului, el este un pstor cruia i se ncredineaz soarta multor oameni. Dac e un pstor slab, va da seam cu asupra de msur. Muli oameni snt judecati pentru ce au facut. Dar si mai multi vor fi judecati pentru ceea ce trebuiau sa faca si n-au facut. Dumnezeu va da fiecaruia dupa masura jertfei si a credintei, dupa caracterul si implicarea sa.

66