Cele patru acte ale dramei marcheaza compozitional mai multe momente dramatice, scriitorul gradand cu grija conflictul.

Actiunea este plasata in Moldova lui 1504, ultimul an de carmuire a lui Stefan cel Mare, supranumit Soarele Moldovei. Actul I constituie expozitiunea . Se precizeaza locul si timpul actiunii ( cetatea domneasca a Sucevei intr-o zi de toamna, in care "vantul sufla" si "frunzele cad"), si sunt schitate personajele. Dupa ce o jumatate de secol s-a batut cu ungurii, polonii, turcii si tatarii pentru a apara Moldova, Stefan este nevoit sa se bata si acum, la batranete, fiindca regele Poloniei nu mai recunoaste ca i-a cedat Pocutia, ca garantie pentru tratatul de pace incheiat dupa infrangerea de la Codrii Cosminului. In actul al doilea Moghila ii povesteste doamnei Maria cum au decurs ostilitatile. Stefan si-a ascuns grosul armatei intr-o padure, sub comanda lui Bogdan, iar pe Luca Arbore l-a lasat in fata cu o mie de ostasi. Polonii il ataca, acesta se preface ca fuge, dar - de fapt - ii rasfira pe dusmani in fata lui Bogdan, care-i loveste naprasnic. Stefan ii inconjoara si "matura tot inaintea lui", transformand batalia intr-un macel al vrajmasilor. La intoarcere domnul este ranit la picior. Rana nu se mai inchide si trei doctori sunt chemati sa-i arda cangrena. Stefan este tintuit la pat, caci orice miscare ii pune viata in pericol. Profitand de situatie, paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar comploteaza sa-i influenteze pe boieri, pentru a-l alege domn pe Stefanita. Acesta fiind copil, s-ar fi creat o locotenenta domneasca alcatuita din oieri. Puterea domnului ar fi trecut in mana boierilor si ar fi inceput luptele pentru putere. Oana, fiica nelegitima a lui Stefan, il instiinteaza pe domn de complot. Acest moment constituie intriga piesei. Preocupat de soarta tarii, Stefan hotaraste sa-l aleaga domn pe fiul sau Bogda, inca din timpul vietii lui, pentru a preveni luptele pentru tron ce s-ar fi declansat dupa moartea sa.

In actul al III-lea conflictul dintre domn si boierii care se impotrivesc vointei lui se adanceste. Sunt infatisate pregatirile lui Stefan pentru a-si impune vointa, inrautatirea sanatatii sale si taria de caracter a domnului, care isi biruie suferintele provocate de o veche rana nevindecata. Domnul reuseste sa-l forteze pe paharnicul Ulea, care se preface bolnav, sa asiste la inscaunare. Punctul culminant il constituie discursul lui Stefan, expresie a unui cald si miscator patriotism si inscaunarea lui Bogdan. Dramatismul momentului este sugerat si prin folosirea procedeelor specifice stilului retoric: exclamatii, interogatii, enumerari. Sprijinit de doamna Maria, palid si incercanat, batranul domn intra schiopatand in sala tronului. Pe batranii sai umeri indatoririle domnesti apasa acum prea greu. "Mantia asta e prea grea.... - spune el - S-o poarte altcineva mai tanar....". Discursul rostit de Stefan are ca fir calauzitor pastrarea neatarnarii tarii pentru generatiile viitoare: "Tineti minte cuvintele lui Stefan, - spune el - care v-a fost baci pana la adanci batranete...ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor!" In discursul sau domnul trece in revista cele mai importante evenimente din cei patruzeci si sapte de ani ai domniei sale, incepand cu incoronarea "in Campul de la Direptate". "Cum vru Moldova, asa vrusei si eu.....vointa mea s-a ei au fost pururea una" spune Stefan, subliniind identificarea sa cu tara, ideea ca voievodul este suprema intruchipare a constiintei de sine a tarii. Stefan aminteste apoi de aplecarea sa ca "domn drept" spre grijile si necazurile Moldovei. Aparandu-i granitele, veghind la neatarnarea ei, Stefan considera ca a fost un "domn treaz" , ce a aparat linistea unui popor atat de incercat: "....ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit".

Prin politica pe care domnul a dus-o si vitejia norodului, Moldova se face cunoscuta si se impune in lume: ".....si numele ei trecu granita, de la Caffa pana la Roma". Domnul face o paralela intre persoana sa - sinonima cu intamplarea, cu vremelnicia - si Moldova - simbol al permanentei: " Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost taria!..." Discursul lui Stefan pune in lumina mestesugul retoric al lui Delavrancea, fapt pentru care piesa poate fi considerata o capodopera oratorica. La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet-profet, lirismul tasnind in exclamatii si metafore grandioase. "Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri....Saraci si voi si eu...Ce bogata e Moldova!...Iauz si-i vaz, ii vaz si-i auz...O! Cum se varsa apele-n Siret, asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea voievodului lor!".... Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii cu sonoritati istorice , sunt de mare efect scenic si subliniaza cinstirea jertfei de sange a stramosilor, care si-au aparat cu pretul vietii glia stramoseasca, pentru a o lasa neatarnata generatiilor ce le-au urmat, simbolizate de metafora "padure tanara": "Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri? Presarati...la Orbic, la Chilia, la Baia,...la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni. Unde sunt parintii vostri? la Cetatea Alba,...la Cosmin, la Lentesti....Unde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Iuga, si Gangur, si Gotca, si Mihail Spatarul, si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul...si fiara palosului...Boldur? Ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor al voievodului nu este intamplatoare. Ea urmareste obtinerea unui efect maxim. Repetarea conjunctiei "si" sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonoritati pe metri egali ( "si Goian, si Stibor, si Cande") duc spre un fortissimum in scara, dupa cum cate un epitet sau o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru risipirea ecourilor ( "si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul.... si fiara palosului...Boldur"). In chip firesc, dupa vijelia de intrebari, vine raspunsul scurt ("Pamant!"), urmat de o metafora extraordinara prin retorismul ei grandios: "....Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!". Domnul se refera la politica sa de aliante cu poparele crestine pentru a sta "zid neclintit" in fata pericolului otoman:

"C-am cercat sa unesc Apusul..., sa lase razboaiele de zavistie si sa se ridice impotriva primejdiei obstesti a crestinatatii....Vazand ca ramai cu fagaduielile, am cautat sa unesc Rasaritul....Au facut carari batand drumurile pustii oamenii mei si degeaba. ....Si praful s-a ales de invoieli. De aceea a fost nevoit sa incheie pacea cu turcii, dar si aceasta a fost tot "spre mantuirea sarmanului...popor", pentru ca - ii spune el lui Bogdan - "turcii sunt mai credinciosi ca crestinii cuvantului dat". In fata asistentei, formata din osteni, boieri si curteni, adunati ca sa stea marturie dupa ce el n-o mai fi, Stefan ii pune lui Bogdan mantia de domn si coroana. Acest moment dramatic este urmarea unor acumulari conflictuale treptate: conflictul politic dintre boierii complotisti si domn - pe de o parte - si conflictul psihologic concretizat in lupta care se da in sufletul lui Stefan intre sanatatea sa precara si dorinta de a lasa Moldova in maini sigure. Dramatismul momentului este sporit de concordanta dintre caracterul dramatic al faptelor evocate, al sentimentelor domnului si dezlantuirea stihiilor naturii, care ii contrapuncteaza discursul. In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua torential, bubuie tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formidabil acopera pentru o clipa totul. Astfel, cand Stefan il incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna. Fiecare fraza ce exprima hotararea neclintita a voievodului este insotita de tunete si fulgere. Acestea se intetesc cand domnul pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se linistesc cand - istovit - se rostogoleste pe treptele tronului, in bratele doamnei Maria. In Actul al IV-lea actiunea atinge alte doua momente dramatice, ce intregesc portretul lui Stefan. Il vedem pe Stefan "batran, bolnav si neputincios", ingrijindu-se de piatra sa funerara, care va ascunde "ce a mai ramas din desertaciunea omului". El ii spune pietrarului ca nu-si doreste "un lucru uimitor, ci cumpanit", modest. Se intereseaza apoi ce fac Ulea, Dragan si Stavar si il indeamna pe Arbore sa vegheze ca acestia sa nu comploteze impotriva lui Bogdan. Dar primul moment dramatic al acestui act il constituie arderea ranii de la picior.

Scena scoate in evidenta taria morala a omului-Stefan, care - desi trece prin torturi crancene - isi invinge suferinta fizica si cere sa nu fie imobilizat: "Stefan al Moldovei n-are nevoie sa fie legat" - spune el, pentru a nu-si stirbi aureola de supraom. Spunandu-si rugaciunea, el isi converteste strigatul de durere intr-o relatare de razboi. In al doilea moment dramatic al ultimului act Stefan implineste cu mana sa judecata, restabilind cu palosul ordinea pe care a harazit-o tarii pentru timpul cand el nu va mai fi. Aflat pe patul de suferinta, el aude strigatele complotistilor care indemnau poporul sa-l sprijine pe Stefanita. Ignorand rugamintile doamnei si ale doctorilor, desi stie ca orice miscare ii poate fi fatala, voievodul "se duce ca un vifor" - dupa cum spune doamna Maria - si, cu palosul in mana, intra in sala tronului "ca un taur indarjit in mijlocul mieilor". Ascutisul sabiei sale trece prin Ulea "ca printr-un aluat ce se dospeste". Cu picaturi calde din sangele boierului pe sabie, Stefan se intoarce si cade mort in bratele doamnei Maria si ale lui Bogdan, cu numele Moldovei pe buze. Acest moment constituie deznodamantul piesei. Scena subliniaza intransigenta domnului fata de sine si fata de cei ce s-au impotrivit vointei lui. Cele doua momente dramatice ale actului final starnesc sentimentul sublimului. Spectatorul simte ca teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata de inepuizabilele resurse ale fiintei umane.