Sunteți pe pagina 1din 5

O cercetare critica asupra poeziei de la 1867 1. Acest studiu pune bazele esteticii literare. 2.

Aici, Titu Maiorescu defineste poezia ca idee manifestata in forma sensibila. 3. Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt: continutul si forma. 4. Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor. 5. Forma trebuie sa se intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe figuri de stil sugestive. Tema Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese literatura autohtona in 1867. Subiectul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza asupra literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple valoroase. El defineste arta literara ca idee manifestata in forma sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul). Maiorescu stabileste doua conditiuni ale artei: conditiunea ideala, prin care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste forma artistica. Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu deznodamant bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia). Comentariul Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 are in intentie formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din scrieri majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin aprecieri si judecati estetice fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in intentie sa compromita nulitatile literare1, opace la analiza metodica. Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive si structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa. El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple din productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu. Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din cultura noastra. Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in timp ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv prima informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a artei poetice, formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala pe care trebuie s-o treaca un creator. Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de interes. Trimiterile eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei readuc in memoria cititorului studiile clasice, pe care este intemeiata cultura maioresciana. Dupa ce stabileste ca materialul poeziei este cuvantul, Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi ale creatiei: forma si continutul, numind forma conditiune materiala, iar continutul conditiune ideala. Rostul poeziei este de a destepta prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditorului. De aceea ideea artistica este in legatura cu sentimente autentice, caci, spune el, tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele au o nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe schema generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic si apoi la starea eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia artistica pe care o traieste fiinta sub imperiul artei isi are originea in forta cuvintelor. Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii seducatoare si stabileste reguli concrete. Astfel, conditiunea materiala se realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze obiectul artistic. In opinia lui, cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in imaginatia cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect adaptat limbii, ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al poeziei. Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitecturi elaborate retoric. Intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul ornant, respectiv capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul simplu defineste insusirea unui obiect poetic, pe cata vreme epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe nuante de sens. Tot astfel, folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc si diversifica fantezia receptorului. Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o comparatie trebuie sa fie noua si justa. Asadar, o comparatie nu reclama un sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa uimeasca si sa ramana totodata credibila. Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, conform principiului horatian (ut pictura poesis), iar sugestiile create de aceste imagini au rolul de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica un continut. In ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea ca ideea poetica este totdeauna un simtamant sau o pasiune. In viziunea lui exista trei semne caracteristice ale afectelor, iar acestea sunt totdeodata cele trei calitati ideale ale poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in declansarea si derularea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului, de dinamicitatea ideilor, si de o compozitie tensionata, cu deznodamant bine construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul artistic poate fi comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni crescande, iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si sub colori neobisnuite. Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si dezvoltare alerta: O mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta spaima, cu prodigioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei. Alunecarea spre catastrofa, spre deznodamant, intretine curiozitatea cititorului. Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in care literatura noastra moderna isi cladea temelia. Referinte critice Prin natura ei formala si abstracta, preferinta lui a mers totusi spre logica, cu care s-a putut orienta in celelalte domenii ale culturii. Abstractiunile filozofice au luat, astfel, o forma elementara; cultura generala lumineaza si clarifica, pe cand cea exclusiv speciala luneca repede la pedanterie. Claritatea in expunere, sobrietatea, logica argumentarii, echilibrul contin in ele insele virtuti tonice si retin prin simpla lor desfasurare, indiferent de subiectul in care se incorporeaza. (Eugen Lovinescu Titu Maiorescu, Bucuresti, Fundatia pentru Literatura si Arta, 1940, vol. II, p. 424) Lumea fictiunilor ideale il ridica pe cititor deasupra intereselor cotidiene, egoiste si il determina sa se uite pe sine ca individ. Pentru a ajunge acest scop, artistul trebuie sa fie de o sinceritate desavarsita si sa ocoleasca imitatia. Aceasta din urma, era de parere Maiorescu, este un principiu destructiv, cu atat mai primejdios cu cat duce la neglijarea individualitatii nationale a poporului din care face parte artistul. Specia literara cea mai apta de a releva specificul national i se pare a

fi romanul, indrumat de el spre un realism popular prin care sa se fixeze asupra unor personaje din lumea rurala. In ceea ce priveste poezia, Maiorescu a considerat ca esenta ei se afla in stabilirea unui raport intre lumea materiala si cea intelectuala. Un rol esential ii revine imaginii, care constituie materialul poetic propriu-zis, in timp ce cuvintele nu ar fi decat un vehicul, de o importanta hotaratoare, intrucat fara ele poezia nu poate exista. (Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900, Ed. Academiei, 1979, p. 543) Pentru Maiorescu, arta, poezia nu trebuie sa reproduca fotografic realitatea. Arta pleaca de la realitate, dar o reprezinta intr-un mod propriu, creator. Poezia, ca si alte arte (muzica, sculptura, pictura, dansul), este prin natura ei o imitatie (mimesis), spunea Aristotel in Poetica sa, dar nu in sensul unei imitatii mecanice a realitatii posibile (dupa criteriul verosimilului), in care universalul joaca un rol esential. Intamplarile istoriei, de pilda, sunt cazuri particulare, poezia, imitandu-le, merge la generalitate. (Mihai Dragan Lecturi posibile, Iasi, Ed. Junimea, 1978, p. 54) Maiorescu mai adaugase ca ideea sau obiectul, adica continutul, nu poate fi o cugetare exclusiv intelectuala, ceea ce inseamna ca domeniul intelectului nu este exclus din domeniul poeziei, ba el este chiar implicat, de vreme ce este vorba despre adevar. Mai tarziu va gasi expresia cea mai potrivita: continutul poeziei este o idee emoionala.Ova spune in studiul Eminescu i poeziile lui: caci nu ideea rece, ci ideea emoionala face pe poet. Si cu acesta se precizeaza problema adevarului in poezie: adevarata poezie, adica poezia de valoare, exprima in forma concreta idei adanc gandite si adanc simtite, in stare sa emotioneze si, prin aceasta, sa inalte. In fond, aceasta este ceea ce mai tarziu se va numi autenticitate. Eul poetului sa vibreze cu intensitate si sinceritate, ideea sa fie traita in toate adancimile sufletului, pentru a-i da caldura care sa invaluie pe cititor sau ascultator. (Liviu Rusu Studiu introductiv la editia T. Maiorescu Din Critice, Bucuresti, Ed. Tineretului, 1967, p. 18) Source:WIKIPEDIA O cercetare critica asupra poeziei romane este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmarita aici o iniiere n problemele generale ale artei, ncercnd-se explicarea elementar a fenomenului literar. Studiul se mparte n dou capitole: I. Condiiunea material a poeziei i II. Condiiunea ideal a poeziei. I. Condiiunea material a poeziei (forma): n acest prim capitol Maiorescu pornete de la disocierea, n spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adev r i frumos. Adev rul, spune autorul, cuprinde numai idei pe cnd frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei manifestate n materie sensibil . n interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru c , spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra - n sculptur , sunetele n muzic , culorile n pictur ), literatura beneficiaz de o dimensiune material incert - imaginile sugerate de cuvinte: "Prima condiiune dar, o condiiune material sau mehanic pentru ca s existe o poezie n genere, fie ea epic , fie liric , fie dramatic, este ca s detepte prin cuvintele ei imgini sensibile n fantezia auditoriului". Dac discursul tiinific (denumit de Maiorescu proz ) abstractizeaz , poezia, pentru a sensibiliza contiina cititorului, trebuie s fac apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor capabile s nasc aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, aadar, s aleag cuvntul cel mai puin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai aceast menire de a sensibiliza contiina cititorului: epitete ornante, personific ri, comparaii. Din acest punct de vedere Maiorescu va defini i condiia unei poezii reuite: originalitatea imaginilor sensibile i modul de realizare. Va conta deci noutatea "vemntului sensibil" (imaginile folosite) dar i modul de realizare ("justeea compar rilor). Al doilea capitol, Condiiunea ideal a poeziei, se va ocupa de "fondul" literaturii (poeziei). Maiorescu spune c "ideea sau obiectul exprimat prin poezie este ntotdeauna un sim mnt sau o pasiune, i niciodat o cugetare exclusiv intelectual sau care ine de t rmul tiinific..." Dac tiina se ocup de moral , politic , filosofie, poezia va trebui s se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mnia etc: "Poezia cere, ca o condiiune material a existenei ei, imagini sensibile, iar ca condiie ideal , sim mine i pasiuni". ntregul studiu este elaborat n spirit critic ntruct aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri i exemple din litratura romn i universal . Astfel Maiorescu d exemple concrete de ceea ce reprezint , n viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar d i exemple de bun poezie romneasc (Mureanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu)

Primul mare critic literar modern, cu o formatie teoretica solida, o conceptie estetica intemeiata pe filozofia clasica germana, dar cu filiatii pana in antichitatea greaca, avand o ideologie culturala explicita si militanta, este Titu Maiorescu (1840-1917), mentorul de necontestat al societatii "Junimea" si al "Convorbirilor literare". Fire meticuloasa si tenace, inclinata spre acumulari temeinice de informatii din multiple domenii, in intervale lungi de timp, prelucrate mai tarziu in studii de estetica si de critica literara, spiritus rector intr-o epoca de afirmare a marilor valori in domeniul poeziei, prozei si dramaturgiei, perioada marilor clasici, junimistul Titu Maiorescu este una dintre personalitatile remarcabile ale culturii romane de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Anii de formare si-i petrece in atmosfera sobra a invatamantului si culturii germane, la Colegiul Theresianum din Viena, unde se face remarcat prin asiduitatea cu care invata limba germana, dar si cu preocuparile pentru studiul matematicii si al filozofiei, al limbii engleze si chiar al flautului si desenului. Din aceasta perioada dateaza primele o suta de pagini din vestitul sau jurnal, "insemnarile mele", in care isi analizeaza, cu detasare obiectiva si maxima exactitate activitatea scolara, esecurile si munca asidua pentru a le elimina. Nascut la Craiova, la 15 februarie 1840, Titu Maiorescu, fiul unui luptator pasoptist ardelean, Ion Maiorescu, are, la Theresianum, colegi din nobilimea europeana, fii de nobili, de conti si de baroni, cu unii dintre ei purtand corespondenta mult mai tarziu. Dupa ce absolveste Facultatea de Filosofie la Berlin, se intoarce acasa, unde il gasim, succesiv, director al Colegiului National din Iasi, sustinand si un curs de istorie la Universitate, apoi director la Institutul Vasilian, Scoala Normala de invatatori Trei-Ierarhi, unde, printre elevi, se afla si Ion Creanga. Are o ascensiune spectaculoasa: "La 22 de ani, spune Paul Georgescu, in Prefata sa la Critice, 1967, e profesor universitar, la 23 decan, apoi rector, la 27 de ani scoate Convorbiri literare si in vara aceluiasi an este academician. La 31 de ani e deputat, la 34 ministru". inca de tanar este preocupat de miscarea de idei europeana; regasim astfel, printre scrierile sale, si fraza, inspirata din Feuerbach: "Tocmai pentru ca nemurirea lipseste, viata muritoare dobandeste mai mult continut; tocmai pentru ca nu mai exista o alta viata, trebuie sa o intrebuintam bine pe aceasta" ("Einiges Philosopische in gemein-fasslicher Form"), devenita, in cazul lui Maiorescu, adevarata norma de viata, sursa unei tenacitati si a unei angajari in munca exemplare, marturisite in nenumarate randuri in "insemnari zilnice": "Da-ti putin seama: ma scol de regula dimineata la 5 1/2 si lucrez in iatac

cu lampa aprinsa pana la 8, in fiece zi, apoi cafea, de la 9-11 1/2 iar lucru, oameni (Carp, Marghiloman, studenti, transilvaneni, vizite), de la 1 inainte sau procese, sau pregatiri la cursul universitar, care e frecventat de o lume nebuna...". Prima etapa a activitatii literare se situeaza intre anii 1866 si 1873; este vremea marilor clarificari estetice si de ideologie literara si culturala, a marilor lupte pentru scrierea corecta a limbii romane, a eforturilor de cristalizare a unei conceptii estetice viabile, care sa se regaseasca in operele literare de valoare ale timpului. Preocuparile sale pentru ortografia limbii romane sunt de durata; incep in 1865-1866, prin elaborarea studiului "Despre scrierea limbii romane", si se prelungesc inca patruzeci de ani, Titu Maiorescu aflandu-se in aproape toate comisiile hotaratoare pentru acest disputat domeniu de la sfarsitul veacului al XlX-lea, in dezbaterile de la Academie din 1880 si 1903. in tot acest timp, Maiorescu, in concordanta si cu orientarile Junimii, a militat pentru simplitatea regulilor ortografice si pentru echilibru, a combatut cu vehementa si cu argumente lingvistice exagerarile etimologismului latinizant al lui Cipariu, Massim si Laurian, a criticat "haosul erorilor" in folosirea limbii de catre jurnalistii din Transilvania, Bucovina si Banat, in studiul "Limba romana in jurnalele din Austria" (1868), s-a aratat rezervat, uneori fara justificare, fata de introducerea neologismelor in limba romana, in "Neologismele" (1881). Acest indelungat efort este incununat de succes, in 1904 Maiorescu participand la redactarea concluziilor comisiei ortografice a Academiei Romane, care consfinteau victoria aproape deplina a scrierii fonetice, adica a bunului simt, pentru care mentorul junimist militase, corectandu-si din mers propriile erori, toata viata. Proiectul cel mai ambitios al tenacelui absolvent de la Theresianum este insa de a supune unei analize critice severe literatura inaintasilor, demers intreprins si de Eminescu, in maniera poetica insa, in "Epigonii", si de a schimba, cu argumente indiscutabile, reperele receptarii estetice si mentalitatile invechite ale spiritului public din Romania. Etapele acestui demers sunt riguros repartizate in timp, marcate de publicarea a trei studii de referinta: "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867", "in contra directiei de astazi in cultura romana" (1868) si "Directia noua in poezia si proza romana" (1872), triptic, cum se observa, de logica si de analiza critica dupa modelul triadei hegeliene, teza, antiteza si sinteza. Primul studiu este o prelegere de estetica, de sorginte kantiana si hegeliana, aplicata poeziei romanesti anterioare, un adevarat tratat de creatie literara, un indrumator estetic pentru tanara generatie de poeti si de prozatori care vor constitui o epoca noua in dezvoltarea literelor romanesti, aceea a marilor clasici. Studiul "in contra directiei de astazi in cultura romana" contine delimitarile necesare fata de o epoca anterioara revoluta, incepand de pe la 1820, dar devenita definitorie dupa 1848, aflata sub semnul anihilam al imitarii modelelor straine, in materie de politica, democratie, invatamant, arta si stiinta, lipsite de corespondenta in realitatile autohtone. Prin formele fara fond, Titu Maiorescu supune unei critici acerbe institutiile existente fara infrastructura necesara, nesustinute, in esenta, de prezenta oamenilor valorosi: "Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei romane este neadevarul [...], neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public". Desi formele culturii, impuse din afara, nu sunt binevenite, totusi Titu Maiorescu consemna, in 1872, o cale de ameliorare in situatia data: "Tot ce astazi este forma goala in miscarea noastra publica trebuie prefacut intr-o realitate simtita". Teoria formelor fara fond, contingenta intrucatva cu ideea lui Kogalniceanu ca "imitatiile omoara duhul national", a avut un mare ecou in cultura romana, prelungit pana in primele decenii din secolul douazeci, prin confruntarea dintre teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu si aceea a necesitatii unei evolutii naturale, firesti, promovate de N. Iorga. "Directia noua in poezia si proza romana" analizeaza primele roade ale noii directii culturale si literare imprimate societatii romanesti. Desi trecusera numai cativa ani de la vehementul studiu anterior, ce avea sa creeze o teorie si ample polemici in evolutionismul romanesc, criticul poate face primele ierarhii si primele judecati critice, motivate pe valoarea certa a scriitorilor mentionati in fruntea valorilor literare romanesti: Vasile Alecsandri si Mihai Eminescu. A doua perioada in creatia lui Titu Maiorescu este aceea de dupa 1873, in general una de sinteza, de culegere a roadelor, de asezare a lor in structuri stabile, pentru a infrunta asprimea vremii. Vor mai fi si lupte, si adversitati polemice, prin "Contraziceri?" (1892), vizandu-1 pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, sau "Oratori, retori si limbuti" (1902), dar caile de atac nu vor mai fi ample si totale, pe toata intinderea frontului, ca in fata unei mentalitati generale, ci vizeaza adversari directi, unii lipsiti de capacitatea de riposta adecvata. Acum Maiorescu va practica si critica de intampinare, de afirmare a unor succese artistice notabile, facand aprecieri asupra unor scriitori deja afirmati, ca in "Comediile d-lui I. L. Caragiale" (1885), "Poeti si critici" (1886), despre Vasile Alecsandri, "Eminescu si poeziile lui" (1889), rapoarte la premiile Academiei pentru Octavian Goga si Mihail Sadoveanu, in 1906, sau pentru 1. Al. Bratescu-Voinesti (1907). Atitudinea fata de comediile lui Caragiale, acuzat in epoca de imoralitate, este favorabila, judecata critica facandu-se prin teoria reflectarii faptelor reale in arta si mai ales prin ideile lui Hegel despre inaltarea prin arta si despre emotia impersonala, care scot pe omul obisnuit din cotidian si il ridica in sfera inalta a trairii estetice autentice. Prin urmare, comediile si personajele lui Caragiale nu sunt imorale: ele servesc unui scop inaltator, estetic, la fel cum si alte opere de arta ofera acelasi amoralism aparent: Venus din Milo este seminuda, cea de Medicis este dezbracata, Falstaff al lui Shakespeare este un betiv berbant, iar Othello un criminal. Operele lui Caragiale sunt apreciate prin metode bazate pe un clasicism schopenhauerian pronuntat, dar si prin prisma unui realism al epocii, care devenea o metoda de creatie in continua expansiune in intreaga Europa. Personalitate marcanta a culturii si a literaturii romane, Titu Maiorescu s-a identificat cu imaginea reformatorului, a celui ce da sentinte si delimiteaza vechiul de nou. Previziunile sale critice provoaca si astazi admiratie prin exactitate si mai ales prin aria lor vasta de cuprindere. Titu Maiorescu a avut privilegiul de a formula, dintr-o perspectiva imediata, a cunoasterii directe, in chiar anul mortii lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai temerare si mai uimitoare previziuni critice, deplin concordanta cu posteritatea marelui poet si cu dezvoltarea literaturii romane: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."

O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 Prima iesire a lui Titu Maiorescu in campul criticii literare sta totusi sub semnul comprehensiunii. inainte de a nega, de a inlatura cu bine stiuta vehementa (a se vedea "in laturi!", 1886), criticul explica, ofera, din stiinta sa estetica, nutrita la filozofia germana, invatatura si altora, creatorilor de frumos. Stabileste, prin urmare, limitele inalte pe care trebuie sa le atinga o opera literara, ilustrandu-le cu exemple din creatia anterioara, din Ienachita Vacarescu, Grigore Alexandrescu, Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, negand, de cele mai multe ori, prin omisiune. De altfel, dupa cum mentioneaza criticul in prefata de la editia intai, "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" se dezvolta in paralel cu intentia societatii Junimea de a alcatui o antologie poetica romaneasca, neimplinita insa, fiindca "din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un numar suficient pentru a compune un volum", "dintr-o colectiune de poezii frumoase" iesind "o critica de poezii rele". Cand si cand insa criticul coboara in "aceasta infirmerie a literaturii romane" pentru a ilustra modul cum nu trebuie sa se scrie poezie, in acest fel, Titu Maiorescu este primul mare critic; din literatura romana care face delimitarile si ierarhizarile necesare in domeniul estetic. Daca Mihail Kogalniceanu promova romantismul ca modus vivendi pentru scriitorul roman, influentat indeosebi de romanticii francezi, incercand sa elimine "productiile fara valoare", Titu Maiorescu elaboreaza teoria formelor fara fond si a inaltarii impersonale prin arta, criterii care, declarate sau nu, il vor conduce in intreaga activitate critica. O poezie nereusita este, de fapt, o "forma fara fond", pe care criticul o respinge fara clementa. "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" este o lectie de estetica aplicata pe text, o perfecta ilustrare a teoriilor kantiene si hegeliene (Hegel, "Despre arta si poezie") asupra continutului si rolului artei in raportul dintre om si lumea inconjuratoare. Ca orice ana, obiectul poeziei are o substanta materiala si una metafizica, ideala, cele doua parti avand o functie conativa de intelegere a intregului, de luminare a nepatrunsului existential. De aceea, nu orice poezie poate purta acest titlu si nu toate scrierile sunt opere literare. Acestea trebuie sa urmeze o anumita "inaltare", sa patrunda spatiul metafizic, sa se desparta de comun si de ordinar, de filozofia neproductiva, sa descifreze "noi cai", fara a le elimina misterul. "Conditiunea materiala a poeziei" este prima parte a studiului maiorescian si defineste substanta materiala a versurilor, a poeziei in general. Poezia si frumosul sunt doua categorii ce nu pot fi despartite una de cealalta. Materia poeziei se defineste in modul acesta ca esenta, proiectata in imagini percepute de poet si transpuse in forme palpabile, facand ca opera sa fie receptata si inteleasa de lector. Prima dintre conditiunile materiale cere ca poezia "sa destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditorului". Unele cuvinte isi pot pierde insa valoarea semantica expresiva si se impune ca ele sa fie evitate; astfel, cuvantul eminent provine din lat. eminens (din mensa, insemnand "inaltare"), dar cuvantul s-a degradat, spune Titu Maiorescu, notiunea devenind, prin repetata folosire, una banala, prozaica, numind, fara expresivitate poetica, un om inzestrat, avand capacitati intelectuale deosebite. Acest mijloc reprezinta deci alegerea cuvantului celui mai putin abstract, care nu si-a pierdut nota de sensibilitate. Exemplele sunt date din versurile lui Schiller, "Moartea lui Wallenstein": "Palaria/ De amiral mi-ai smuls-o de pe cap", sau din Andrei Muresanu: "N-ajunge iataganul barbarei semilune". Shakespeare foloseste in "Macbeth" cuvinte putin abstracte: "Sa pot rasturna cu viteaza mea limba/ Orce te-ar putea departa de la cercul de aur", "cercul de aur" fiind o metafora pentru coroana regala la care aspira Macbeth. Al doilea mijloc este alegerea potrivita a "epitetelor ornante", sugestive, apte de a starni in mintea cititorului imagini puternice. Exemplul dat este tot din "Macbeth", episodul cand Banquo vorbeste cu vrajitoarele: "Se vede ca intelegeti,/ Caci fiecare pune degetul ciuntit/ Pe zbarcitele buze", sau o secventa din poezia "Groza", de Vasile Alecsandri: "Galben ca faclia de galbena ceara". in al treilea rand, personificarile dau, de asemenea, forta expresiva unui tablou: "Sageata zboara cu voluptate pentru a gusta carnea inimica" (Homer), sau "Sacrilegiul omor a calcat sfantul templu/ Al regelui, furand viata din altar" (spusele lui Lady Macbeth, din "Macbeth", de Shakespeare). Comparatia, metafora, tropul in genere sunt alte figuri de stil ce pot sensibiliza imaginatia cititorului. Versurile lui Heine sunt simple, dar ele dau o imagine completa asupra intregului, a spatiului virtual poetic: "Ca un rege e pastorul,/ Tron e dealul inverzit,/ Iar coroana e deasupra-i/ Soarele cel stralucit". La Bolintineanu, spatiul nocturn devine luminat de astrul selenar: "Ca un glob de aur luna stralucea". Maiorescu se pronunta insa impotriva comparatiilor facile, produse ale mintilor neluminate ale poetilor, astfel de imagini poetice banalizand lumea: "Toate amantele poetilor nostri sunt ca o floricica sau ca o steluta sau ca amandoua in acelasi timp (lucru mai greu de inchipuit), toti printii, toate aniversarele, toate zilele marite sunt ca o stea mare si toate impresiile poetice se desteapta cand canta filomela". Caracterul antiscolastic al observatiilor lui Titu Maiorescu, reactia contra vulgarizarii lumii in general si a compunerii scolaresti, alcatuite in mod unilateral din floricele si filomele, arata o deschidere spre sferele inalte ale artei, o metoda de largire a orizonturilor, neexistenta insa la poetii domestici. Versurile banale apartin astfel acelui limitativ orizont ontologic, sublim prin lipsa de imaginatie: "Sus la Petricica/ Cand mergea fetica/ Si sta ziulica,/ Viteii pazea-/ isi lua de furca/ Si ca o haiduca,/ Si ca o naluca,/ in tufis torcea". Comparatiile din acest text nu sunt juste, nu exprima nimic in acest context, imaginile sunt la fel de banale ca lumea inconjuratoare, nu transcend realitatea. A doua parte a articolului defineste "Conditiunea ideala a poeziei", ca "produs de lux al vietei intelectuale", "une noble inutilite": "ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica". Poezia este, din acest punct de vedere, "repaosul inteligentei" si ea trebuie sa respecte trei cerinte: "o mai mare repejune a miscarii ideilor", "o exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii", "o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa". Prima cerinta, a existentei mai multor idei, este ceruta de construirea nemonotona a universului poetic, poezia trebuind sa fie scurta si densa. Abundenta de idei este o conditie sine qua non de realizare abstracta a universurilor ideale. Citatul lui Voltaire: "Le secret d etre ennuyeux c est de touf dire" pare a fi aplicabil cel mai bine in cazul lui Goethe: "De sub pamant/ Un ghiocel/ De-abia iesise/ Tinerel./ Veni o albina,/ Gusta din el:/ Sa stii ca natura/ Cand i-a creat/ Pentru olalta/ I-a destinat". Imaginea prezentata mai sus poate fi asociata cu aceea a unui paradis vegetal terestru, cu solaritate si abundenta de aer curat. Ca urmare, poezia nu poate fi socotita plictisitoare.

Exagerarea gandirii, contrastele sunt binevenite in cazul poeziei, exprimand un adevar artistic, cel mai adesea subiectiv. Opozitiile prezent-trecut-viitor ale vietii umane nu fac decat sa accentueze caracterul artistic: "Ieri eram plin de amor,/ Azi patimesc,/ Maine-o sa mor:/ Totusi gandesc/ Astazi si maine/ La ieri cu dor" (Lessing, "Cantec spaniol"). Contrastul poate fi evident in poezii ale lui Goethe, "Mangaiere in lacrimi" de pilda: "De ce, amice, esti mahnit,/ Cand veseli toti ne-am strans?/ Eu dupa ochii tai cunosc:/ Desigur tu ai plans". Nu toate diminutivele sunt insa binevenite, subliniaza criticul in continuare, cele mai bine folosite fiind in cantecele de factura populara: "Oltule, Oltetule!/ Seca-t-ar paraiele,/ Sa creasca dudaiele,/ Sa trec cu picioarele.// Oltule, rau blestemat,/ Ce vii asa turburat?/ Ce te repezi ca un zmeu/ Si-mi opresti pe Nitul meu!". Vulgarizarea este evidenta in versurile unde se canta despre "Costica" si "Liza": "Doamne, cat e de frumoasa/ Lizisoara mea!/ Si cat e de dragastoasa/ Cand ma uit la ea..." Stilul aducerii in poezie a "femeii de camera", vegetale, este daunator, implicand o cadere in desuetitudine: c est du style de femme de chambre, va conchide Titu Maiorescu. Culminarea finala mareste amplitudinea poeziei, o face sa oscileze mai puternic: ca exemple pentru alergarea tumultuoasa a structurii poetice sunt date "Erlkonig" a lui Goethe sau strofe din "Uhland": "Ce zburat, ce vajaire!/ E un palc de ciocarlii!/ Multe flutura prin arbori,/ Alte zboara pe campii;// Una sus la cer se urca/ Pe scara cantului sau;/ insa cea mai cantareata/ S-a ascuns in pieptul meu". Poezia nu trebuie sa contina asadar, in mod explicit, referiri la prozaicele ocupatii cotidiene, ci trebuie sa transceanda granitele realului, cu nota de expresivitate necesara. Oamenii pozitivisti, cu o gandire geometrica, exacta, au o mai mica disponibilitate expresiva si artistica. Un exemplu, neremarcat de Titu Maiorescu, este totusi cel mai mare poet roman, Mihai Eminescu, care, asa cum vor constata oamenii secolului XX, introduce in poeziile sale o teorie dincolo de limitele actuale ale teoriei relativitatii: zborul Luceafarului nu se supune nici uneia din legile cunoscute, pare sa le modifice, iar timpul nu se mareste si nu se micsoreaza relativist, ci pare sa se contraga in nimicul originar din care a aparut, in locul unde salasluieste Demiurgul. Cu toate aceste limite, uneori prea marcant subliniate de urmasi, de pilda de catre George Calinescu ("Estetica poetica a lui Maiorescu este hotarat rudimentara. De altfel toate ideile temeinice ale criticei noastre ca si toate platitudinile vin de la Maiorescu"), meritele criticului nu pot fi puse la indoiala. Maiorescu face o munca de pionier in critica literara, in clasarea operelor cu adevarat valoroase si dispensarea de cele fara valoare, intr-un moment hotarator, pregatind terenul pentru una dintre cele mai fertile perioade creatoare din literatura romana, epoca marilor clasici.