Sunteți pe pagina 1din 54

CURS AS ID DEONTOLOGIA PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

1. ASISTENTA SOCIALA CA IDEE, DEMERS SI PROFESIE

In cadrul acestei teme se va putea intelege modul in care au evoluat ideile despre ajutorul acordat aproapelui si a diferitelor activitati desfasurate in acest scop. Ideea centrala a capitolului este aceea potrivit careia asistenta sociala are un trecut lung si o istorie scurta.

Dupa parcurgerea temei veti realiza urmatoarele obiective care sa contribuie la competentele profesionale ale asistentului social:

01: veti intelege si va veti sensibiliza fata de ideea potrivit careia a ajuta aproapele este un demers stravechi, in acest sens asistentul social profesionist din zilele noastre continuand o lunga traditie;

02: veti delimita competenta asistentului social profesionist raportata la activitatea filantropica;

03: veti cunoaste si intelege locul si rolul asistentului social, ca profesionist in societatea moderna;

04: veti intelege faptul ca asistenta sociala, ca demers profesionist, evolueaza paralel cu democratizarea societatii;

05: veti intelege si veti adera la ideea potrivit careia, in ciuda faptului ca societatea progreseaza, ea ramane imperfecta si impune interventia unor profesionisti care urmaresc ajutarea semenilor pentru a se schimba;

06: veti putea intelege cauzele pentru care in regimul comunist si, in general, in regimurile totalitare, profesia de asistent social a fost marginalizata si apoi desfiintata, cum a fost cazul Romaniei.

ASISTENŢA SOCIALĂ CA IDEE, DEMERS ŞI PROFESIE

Cu 1750 î.H. oamenii se gândeau să se ajute unii pe alţii, la vremuri de restrişte. Ideea o putem găsi în Codul lui Hammurabi, regele Babilonului. Cinci veacuri mai târziu, poporul evreu spunea că Dumnezeu aşteaptă de la credincioşi să-i ajute pe cei săraci. Philanthropy era cuvântul ce desemna actele de iubire şi se concretiza în ajutoare acordate cetăţenilor săraci în cetăţile greceşti antice. În Roma antică exista o tradiţie denumită annona civica prin care familiile de vază (patricieni) ofereau celor săraci bani sau cereale la preţuri foarte mici. Isus Hristos propovăduieşte iubirea dintre oameni ca voinţă a lui Dumnezeu. Dacă, în derularea istoriei, urmărim ajutorul ca idee sau ca demers, vom constata, în ambele cazuri, un progres, o îmbogăţire şi o diversificare a lor. Acest lucru se datoreşte, atât faptului că au fost tot mai mulţi oameni ce au avut nevoie de ajutor, precum şi că s-a dat tot mai mare atenţie ajutorului în plan teoretic şi practic. Dar, în ciuda progresului pe care l-a realizat în diverse domenii - ca şi în cel al asistenţei sociale - lumea continuă să rămână un spaţiu imperfect. Avem oameni nefericiţi care nu reuşesc în competiţia pentru un loc de muncă, sunt marginalizaţi sau chiar excluşi de drepturi fundamentale şi legitime, nu se pot bucura la vreme potrivită de ataşament, dragoste, familie şi nu au acces la educaţie. Există, de asemenea, persoane care nu-şi pot satisface trebuinţe de bază cum ar fi cea de foame, adăpost cald şi sigur, îngrijirea sănătăţii etc. Societatea are persoane vulnerabile şi care rămân cu trebuinţe speciale nesatisfăcute cum ar fi copiii, bătrânii, handicapaţii. Viaţa modernă nu poate feri întotdeauna omul de abuz şi oprimare. Avem oameni care, din diverse raţiuni, normale sau patologice, găsesc că viaţa este inutilă şi doresc să şi-o curme sau cer dreptul la eutanasie. Imperfecţiunile lumii noastre necesită ca oamenii să fie ajutaţi. Şi, întrucât viaţa socială se complică tot mai mult, este nevoie de o persoană care se pricepe să acorde ajutor calificat, profesionist. Acesta este asistentul social. Se poate spune şi despre asistenţa socială - aşa cum s-a spus şi despre psihologie de către H. Ebbinghaus - că are un trecut lung şi o istorie scurtă. Aşa cum putem delimita o îndelungată perioadă a psihologiei înglobată în filosofie, artă, etc. de cea propriu zis ştiinţifică, cu o vechime de aproximativ 120 de ani, tot aşa poate mai îndelungata perioadă de asistenţă socială implicită, impusă de situaţiile în care oamenii trebuiau ajutaţi, se delimitează de asistenţa socială ca demers profesionist, adică de când putem vorbi de profesiunea de asistent social, de asemenea cu o existenţă scurtă, doar de mai bine de un secol. Asistenţa socială capătă astfel un statut recunoscut şi având un corp de cunoştinţe ştiinţifice. Ea se înscrie în rândul profesiilor care ajuta satisfăcând anumite trebuinţe umane. Astfel, trebuinţele de natură fizică, ale corpului uman, sunt satisfăcute de către medicină; satisfacerea trebuinţelor de natură afectivă revine psihologiei; atunci când vorbim de satisfacerea trebuinţelor de natură intelectuală ne gândim cu precădere la educaţie; trebuinţele spirituale, cele care transced existenţa noastră pământeană aduc în prim plan religia. În sfârşit, asistenţa socială înseamnă capacitatea de a satisface relaţiile cu alţii. În societatea vest europeană, de exemplu, asistenţa socială profesionistă a început să se contureze în a două jumătate a secolului al XIX-lea şi s-a evidenţiat mai pregnant în secolul al XX-lea. Dezvoltarea sa a mers paralel cu nivelul interesului public privitor la bunăstarea socială şi serviciile umanitare. În societatea nord americană ca şi în Europa, acolo unde funcţionează mecanismele democratice ale accesului la putere atunci când conduc partide politice care acorda atenţie bunăstării sociale, îmbunătăţirii ei, numărul celor care activează în domeniul asistenţei sociale creşte semnificativ. De asemenea şi importanţa lor. Atunci când puterea este conservatoare, interesându-se cu precădere de apărare, în dauna bunăstării sociale, oferind oportunităţi pentru ca unii să se poată îmbogăţi, acolo unde atacurile teroriste se înmulţesc şi stocul armelor nucleare creste, rămân bani tot mai puţini pentru bunăstarea socială iar numărul şi pregătirea celor care vor activa în domeniul asistenţei sociale scade.

Nu ni se pare lipsit de interes să urmărim evoluţia asistenţei sociale în ţara noastră, în decursul timpului şi, mai recent, înainte de impunerea regimului comunist şi după. Probabil că ideea de ajutor apare pe teritoriul actualei Românii în comunităţile cetăţilor greceşti de la Marea Neagră. Filantropia trebuie să fi fost cunoscută şi de vecinii grecilor pontici. Apoi, fără îndoială că, după apariţia şi oficializarea creştinismului, tot ce a însemnat ajutarea aproapelui s-a legat strâns de biserică. Mănăstirile îndeplineau diverse funcţii, printre care şi cea de asistenţă socială - găzduirea pentru escale pasagere ale călătorilor, aşezăminte de sănătate (bolniţe, azile) etc. Biserica era împropritărită de domni pentru a putea satisface trebuinţele categoriilor dezavantajate pe care le găzduiau. Modernizarea statului român a însemnat şi preluarea de către acesta a asistenţei sociale, după modele asemănătoare statelor vest europene. Perioada interbelică reprezintă maximum de modernizare şi democratizare a României, neegalat chiar şi după depăşirea jumătăţii de veac de dictatură comunistă, la început impusă dinafară, ulterior puternic edificată şi greu de depăşit - ca mentalitate, reflectată în viaţa politică, legislaţie servicii publice etc. Statul român modern a fost preocupat de protecţia şi asistenţa socială apărând nevoia unor oameni calificaţi în managementul unor asemenea probleme. Ca atare, între cele două războaie mondiale vom înregistra prima şcoală superioara de asistenţă socială, de nivel academic. Cadrele didactice care au predat aici au făcut studii de specializare în Statele Unite, întorcându-se cu un model modern de educaţie în asistenţa socială pe care l-au aplicat adaptându-l la situaţia de la noi. Impunerea regimului comunist, cu caracter extremist dictatorial înseamnă, de fapt, diminuarea, degradarea şi până la urmă dispariţia majorităţii profesiilor dedicate omului ca individualitate, personalitate. Exceptând profesia de medic - ignorarea trebuinţelor de sănătate costând prea scump statul comunist - alte profesii cum ar fi cea de psiholog şi asistent social au fost privite cu suspiciune de către puterea comunistă şi, în final, desfiinţate pur şi simplu. Era, în fond, o punere de acord a ideologiei cu practica vieţii soicale. Atâta timp cât, pentru a se putea menţine, dictatura sacrifică individul pe altarul - chipurile - binelui social, de dragul unor perspective utopice, ireale, plasate într-un viitor iluzoriu, a dezvolta profesiuni care tocmai individualitatea umană o pun mai presus de orice, era de-a dreptul periculos. Măsurile împotriva asistenţei sociale, poate mai puţin brutale decât cele îndreptate împotriva psihologiei, au avut însă efecte tot atât de dăunătoare şi chiar mai mult, având efecte pe o perioada mult mai îndelungată, putând vorbi, chiar oficial, de dispariţia acestei profesii şi de reînfiinţarea învăţământului superior de asistenţă socială abia după 1989. Este vorba în perioada comunistă despre desfiinţarea şcolii superioare de asistenţă socială şi transformarea ei în şcoală postliceală ca, în final să se desfiinţeze şi aceasta, fiind transformată în şcoală de asistente medicale. Nu se putea să iei măsuri făţişe împotriva unei profesii care milita pentru cei dezavantajaţi ce reprezentau, pentru comunişti, doar aparent obiectul justiţiar, în fapt, masa de manevră a acestei dictaturi. Dacă pentru comunişti, de exemplu, un vers din “Internaţionala” - cântecul care şi-l considerau emblematic - “sculaţi voi oropsiţi ai vieţii, voi osândiţi la foame, sus! “exprima dorinţa de emancipare pentru cei năpăstuiţi de soartă, asistenţii sociali preconizează şi ei schimbarea, se declară “agenţi ai schimbării”. Dacă primii folosesc omul ca masă de manevră a menţinerii dictaturii, el nebeneficiind de nimic sau chiar pierzând ce a mai avut şi în special libertatea, asistenţii sociali se pun, de fapt, cu consecvenţă, în slujba celor ce au nevoie de ajutor. Puterea comunistă, preocupată de a-şi menţine cu orice preţ şi perpetuu dominaţia, atât pe plan intern cât şi extern, încălcând drepturile omului, controlând sever satisfacerea trebuinţelor, împiedicând orice iniţiativă individuală care nu este pusă în slujba statului, respectiv a puterii etc., nu este un teren propice pentru dezideratele asistenţei sociale. Dar, totuşi şi într-un climat dictatorial oamenii trăiesc şi au probleme general umane şi specifice. Ele erau rezolvate, nu în sensul de a provocă schimbarea ci de a ajuta membri docili ai unei societăţi care propovăduia pretenţia că se poate realiza o fericire generală - în fapt abstractă şi utopică - sacrificând persoana, ca individ concret şi unic.

Asistenţa socială nu poate să se dezvolte în condiţiile în care societatea nu recunoaşte drepturile persoanei, drepturi care i se deturnează în favoarea unor scopuri care nu-i sunt, de fapt destinate, utopice şi demagogice. Atât în regimuri democratice cât şi în cele totalitare, declinul serviciilor de ajutare se manifesta tocmai atunci când ar fi mai mare nevoie de ele.

În concluzie, vom constata că viaţa socială din ce în ce mai complicată, pe de-o parte şi faptul că lumea este departe de a fi mai perfectă, pe de alta, îndreptăţesc a considera că nivelul rezolvării problemelor sociale trebuie să fie tot mai profesional iar numărul asistenţilor sociali tot mai mare iar acolo unde condiţiile sunt potrivnice ei trebuie să lupte pentru afirmarea domeniului.

Este, într-adevăr, surprinzătoare aria largă, variată şi, totodată minuţioasă a asistenţei sociale. Acolo unde asistenţa socială este bine statuată, putem găsi asistenţi sociali în spitale, case de bătrâni, servicii pentru protecţia copilului, agenţii de adopţii, servicii pentru bunăstare socială, în cadrul tuturor serviciilor sociale, în penitenciare şi instanţe judiciare, şcoli, birouri ale veteranilor de război, în ţari unde au existat regimuri dictatoriale în organizaţi ale foştilor deţinuţi politici. Asistenţii sociali activează în servicii publice, în organizaţii neguvernamentale şi servicii private. Găsim asistenţi sociali chiar în armată şi în unităţi industriale. Misiunea asistenţilor sociali variază, până la un punct, în funcţie de profilul locului în care lucrează. Totuşi, exista scopuri comune ale asistenţei sociale în general. Acestea se consideră a fi:

- îngrijirea,

- tratarea,

- schimbarea.

Îngrijirea este o valoare pivot în domeniul asistenţei sociale. Grija pentru om, a devenit generalizată - nu generală nu în mod general, nediferenţiat, diminuând individualitatea, persoana, Selful - pentru toate categoriile de persoane aflate în nevoie, adică având trebuinţe nesatisfăcute. Dacă în 1863, în statul Massachusetts, se stabileşte un Consiliu de Stat al Carităţii, cu scopul de a investiga şi controla azilele, închisorile şi ospiciile pentru bolnavi psihic, astăzi se militează pentru centre de tip familial plasate şi structurate în interiorul comunităţii, facilităţi acordate deţinuţilor minori, psihiatrie comunitară etc.

Tratarea este un al doilea scop al asistenţei sociale, în mod îndreptăţit a fi considerat important. Tributară paradigmei medicale de unde este împrumutată, tratarea ca scop al asistenţei sociale vizează tehnici adecvate funcţionării sociale ce urmează a fi restabilită. Este vorba despre tehnici mai puţin specializate - mai accesibile asistentului social care rămâne, totuşi, asistent social şi nu clinician - sau unele de competenţa mai strict clinică precum analiza tranzacţională (T.A.), terapia familiei, cognitivă, gestaltterapie, programarea neurolingvistică, terapia psihomotorie, terapia existenţială, psihodrama. Aceste tehnici se regăsesc aplicate la nivel individual, de familie sau grup. Desigur, asistentul social se va specializa, până la un punct, în privinţa uneia sau alteia dintre metode, dar, în general, el va viza problemele de funcţionare socială, Finalitatea urmărită va fi ca să determine clienţii să se ajute singuri.

Schimbarea din punct de vedere social este un element esenţial al asistenţei sociale. Pionierii asistenţei sociale profesioniste au fost şi mari militanţi şi reformatori, care au luptat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din diferite instituţii - azile, spitale, închisori. În decursul timpului eforturile s-au deplasat către un militantism centrat pe marile probleme sociale care vizează legi, proceduri, atitudini.

Asistenţa socială vizează, de asemenea, educaţia socială. Este vorba despre eforturile îndreptate pentru a schimba atitudini, ale categoriilor defavorizate pe de-o parte şi ale opiniei publice faţă de membrii cei mai vulnerabili, pe de alta.

Retineti din aceasta tema urmatoarele idei principale:

IDEEA DE AJUTOR ESTE STRAVECHE, O GASIM IN CODUL LUI HAMMURABI (1750 iH)

ASISTENTA SOCIALA ARE SI EA UN TRECUT LUNG SI O ISTORIE SCURTA

EXISTA TREI TEME COMUNE ALE ASISTENTEI SOCIALE:

INGRIJIREA, TRATAREA SI SCHIMBAREA

TEMA DE REZOLAT

Scrieti un eseu de aproximativ trei pagini avand ca tema:

Asistenta

sociala

inseamna

inseamna asistenta sociala

INTREBARI

intotdeauna

ajutor,

dar

nu

orice

ajutor

1. Si despre asistenta sociala putem spune ca are un trecut lung si o istorie scurta deoarece:

a. a fost practicata inainte de a fi o stiinta

b. a existat din momentul in care a fost profesie

c. afirmatia nu este valabila deoarece din momentul in care are istorie este stiinta

2. Ideea de ajutor in timp de restriste:

a. exprima un punct de vedere stiintific in asistenta sociala

b. nu o putem considera ca reflectand preocupari de asistenta sociala

c. se poate regasi inca in Codul lui Hammurabi

3. Care din urmatoarele reprezinta scopuri comune ale asistentei sociale in general:

a. ingrijirea

b. punctualitatea

c.

nici unul dintre raspunsurile a si b nu sunt valabile

4. Tema dorintei de a imbunatati functionarea sociala presupune:

a. sa se inlature disfunctiile sociale

b. sa se faciliteze schimbarea

c. ambele raspunsuri sunt corecte.

5.In domeniul asistentei sociale, ingrijirea reprezinta:

a. o valoare care in perspectiva va deveni importanta b. o valoare pivot

c o valoare perimata.

Raspunsuri corecte:

1a, 2c, 3a, 4c, 5b

BIBLIOGRAFIE

Zamfir,

Catalin

(2004)

O

analiza

critica

a

tranzitriei.

“dupa”,Editura Polirom, Iasi, pp.17-33.

Ce

va

fi

Zamfir, Elena (1999) Sistemul serviciilor de asistenta sociala, in Romania, in Zamfir, Catalin, Politici sociale in Romania, Editura Expert, Bucuresti, pp. 233-268.

Bocancea, Cristian (2003) Dimensiunea contextuala a asistentei sociale, in Neamtu, George (coordinator) Tratat de asistenta social, Editura Polirom, Iasi, pp.111- 168

Miftode, Vasile (1995) Teorie si metoda in asistenta sociala, Editura Fundatiei Axis, Iasi, pp. 65-106

.

2. ASISTENTA SOCIALA, O PROFESIE PRIN CARE OAMENII POT FI AJUTATI

In cadrul acestei teme veti putea intelege specificul profesiei de asistent social, tinand seama tocmai de faptul ca, desi cateodata caracterizata ca avand un statut plin de contradictii, indeplineste roluri distincte si importante, iar asistentul social un profesionist care mai mult actioneaza decat mediteaza.

Veti urmari urmatoarele obiective care vor contribui la realizarea competentei de care aveti nevoie in profesie:

01: asimilarea celor cinci teme majore care caracterizeaza profesia de asisent social si care o sa contribuie la clarificarea viitorului statut profesional;

02: o buna cunoastere a rolurilor pe care trebuie sa le joace un asistent social;

03: intelegerea locului si rolului pe care trebuie sa-l indeplineasca asistentul social pentru a preveni socul viitorului.

ASISTENŢA SOCIALĂ, O PROFESIE PRIN INTERMEDIUL CĂREIA OAMENII POT FI AJUTAŢI

Profesiunea de asistent social presupune o pregătire specială prin intermediul căreia oamenii sunt ajutaţi să-şi schimbe funcţionarea lor socială, modul în care interacţionează, ca indivizi, cu alte persoane, cu grupuri, cu servicii şi instituţii dar, totodată, ajută şi grupuri sau chiar categorii sociale mari. După A.T. Morales şi B.W. Sheafor, asistenţa socială ca profesiune are un statut plin de contradicţii: “asistenţii sociali pot interacţiona cu oameni de mare succes, dar cel mai adesea, ei lucrează cu cei mai vulnerabili membri ai societăţii. Asistenţii sociali au tangenţa cu probleme variind de la conflicte între soţi la delincvenţa juvenilă şi de la boala mintală la condiţiile proaste de trai. Ei asigură o paletă largă de servicii incluzând consilierea, terapia de grup, atragerea de fonduri şi chiar acţiuni sociale. Asistenţa socială însăşi luptă pentru un statut profesional care, în mod inerent, restricţionează numărul acelora care pot fi recunoscuţi ca profesionişti, deşi este, din punct de vedere filosofic, antielitistă” (Morales, A.T., Sheafor, B.W., 1992, p.5). Autorii menţionaţi trec în revistă cinci teme majore pentru a caracteriza asistenţa socială. Acestea sunt următoarele:

- dedicată îmbunătăţirii sociale; îmbunătăţirea calităţii vieţii reprezintă valoarea centrală în

domeniul asistenţei sociale. Profesia ar putea părea ghidată de un oarecare idealism referitor la obligaţia societăţii de a asigura fiecărui individ o viaţa satisfăcătoare, cu precădere pentru cei mai vulnerabili oameni ai societăţii. Dar, asistenţii sociali nu sunt naivi ci, dimpotrivă, cei mai buni cunoscători privitor la dificultăţile celor săraci, abuzaţi, singuri etc. Punctul lor de vedere nu este totdeauna confortabil pentru cei care decid politicile sociale.

- dorinţa de a îmbunătăţi funcţionarea socială; oamenii vin în contact unii cu alţii, precum

şi cu instituţiile de care au nevoie în mediul lor de viaţa. Acest lucru presupune o bună funcţionare socială sau unele disfuncţii. Asistenţii sociali au rolul să înlăture disfuncţiile, să faciliteze schimbarea. Lumea în care trăim este marcată de ceea ce A. Toffler numeşte “şocul viitorului”. Starea de

şoc este cauzată de o complexificare, inovare şi accelerare a lumii denumită tranzientă. Explozia tehnologică, explozia informaţională, explozia demografică au un impact dramatic asupra vieţii noastre. Cei care trăiesc acest şoc şi au devenit victime ale schimbărilor rapide din societate solicită ajutorul asistentului social.

- orientarea spre acţiune; a întârzia un ajutor acordat cuiva înseamnă a perpetua o stare

care-l dezavantajează. De aceea asistenţii sociali sunt persoane interesate mai mult să acţioneze decât să mediteze asupra unei situaţii. Ca atare, asistenţa socială este o ştiinţă aplicată. Asistenţii sociali nu sunt atât de mult interesaţi să îmbogăţească domeniul lor de cunoştinţe. Ei preferă să împrumute cunoştinţe de la alte domenii.

- aprecierea diversităţii umane; asistenţa socială este o profesie ce se caracterizează prin

diversitate: de cunoştinţe şi priceperi profesionale, diversitate de clienţi ca şi de servicii oferite. Asistenţii sociali consideră diversitatea ca o forţă de dorit.

- o multilaterală perspectivă practică; diversitatea problemelor cu care se confruntă în

activitatea practică, varietatea împrejurărilor în care acţionează, scopurile ample pe care şi le propun, diversitatea clienţilor, toate acestea fac imposibilă privirea doar teoretică şi unilaterală. Asistentul social nu poate acţiona eficient fără perspectiva multilateralităţii. (A.T. Morales, B.W. Sheafor, 1992, pp 5-7)

Deci, un asistent social trebuie:

- să aibă vocaţia binelui social;

- -şi folosească capacitatea pentru îmbunătăţirea funcţionării sociale;

- să fie orientat spre acţiune;

- să ia în considerare diversitatea umană;

- să aiba abilitatea de a fi multilateral în abordarea situaţiilor pe care le întâlneşte.

În activitatea cu persoane, grupuri, familii, organizaţii şi comunităţi, asistentul social devine un actor în câmpul vieţii sociale care, prin intermediul cunoştinţelor, priceperilor şi trăirilor faţă de valori îndeplineşte o mare diversitate de roluri. Înainte de a le enumera, pentru a sublinia aceasta diversitate, Ch. Zastrow ne avertizează că, de fapt, este vorba despre “unele dintre aceste roluri, desigur, nu toate”:

- facilitator de posibilităţi: ajută persoanele şi grupurile să-şi articuleze trebuinţele, să-şi

clarifice şi să-şi identifice problemele, să exploreze strategiile, să-şi dezvolte capacităţile. Acest rol de model este, poate, cel mai utilizat mod de abordare în consilierea individuală, de grup şi de

familie. Modelul este, de asemenea, întâlnit în practica comunitară, cu precădere când obiectivul este de a ajuta persoanele să se ajute ele însele;

- agent: face legătura între persoane şi grupuri care au nevoie de ajutor;

- apărător (avocat); rolul de avocat a fost împrumutat de la profesia de jurist. Este un rol

activ în care asistentul este un apărător al clientului său, al grupului de cetăţeni. Când un client sau un grup de cetăţeni au nevoie de ajutor şi exista instituţii dezinteresate, eventual ostile, rolul de apărător devine potrivit. Într-un asemenea rol apărătorul devine conducător în colectarea informaţiilor, corectează cererile şi trebuinţele clientului şi stimulează decizia instituţiilor care nu

prevăd servicii. Nu se urmăreşte ridiculizarea sau cenzurarea instituţiei, ci modificarea sau schimbarea politicilor. în acest rol apărătorul (avocatul) este partizanul care serveşte în exclusivitate interesele clientului sau cele ale grupului de cetăţeni.

- cel care împuterniceşte: cheia de boltă a practicii în domeniul asistenţei sociale este

împuternicirea care înseamnă procesul de ajutare a persoanelor, familiilor, grupurilor organizaţiilor şi comunităţilor care -şi sporească puterea personală, interpersonală, politica şi influenţa. Asistenţii care se angajează în împuternicirea/focalizată pe practică urmăresc să dezvolte capacitatea clienţilor de a înţelege ambianţa, de a face alegeri, de a fi responsabili pentru alegerile lor şi de a influenţa situaţiile lor de viaţă prin organizare şi apărarea clienţilor (advocacy). Împuternicirea/focalizată urmăreşte, de asemenea, o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi puterii între diferitele grupuri ale societăţii. Accentul pus pe egalitate şi justiţie socială a fost emblematic pentru profesia de asistent social fiind evidenţiat de pionierii asistenţei sociale cum ar fi Jane Addams.

- activistul: acesta urmăreşte schimbări de bază în instituţie. Deseori obiectivele impun o

schimbare în ceea ce priveşte resursele pentru grupuri dezavantajate. Un activist este preocupat de justiţie socială, inegalităţi şi privare. Tacticile implică conflicte, confruntări şi negocieri.

Acţiunea socială este legată de schimbările care au drept scop recunoaşterea trebuinţelor individuale. Metodele utilizate sunt declarate iar acţiunea este orientată;

- mediator: rolul său este de a include intervenţia în disputele dintre părţi, de a le ajuta să

găsească reconcilierea diferenţelor, să ajungă la înţelegeri reciproce satisfăcătoare. Asistenţii sociali îşi utilizează orientările valorice şi priceperile în cadrul unor numeroase forme de mediere între părţile care se află în opoziţie (de exemplu: soţi în divorţ, conflicte între vecini, dispute între proprietari de pământ, dispute privitor la organizarea muncii, dispute referitor la custodia copiilor). Un mediator rămâne neutru, netrecând la niciuna dintre părţile în dispută. În schimb, ei pot contribui la clarificarea poziţiilor, recunoaşterea unor comunicări greşite, precum şi să ajute părţile în clarificarea cazurilor.

- negociator: rolul acestuia este de a aduce împreună pe cei care sunt în conflict să caute

negocierea şi realizarea unei înţelegeri mutuale acceptabile. Ceva mai puţin decât medierea, negocierea presupune găsirea unui teren comun pentru toate părţile. Totuşi, spre deosebire de mediator, care este un rol neutru, negociatorul, de obicei, este aliat cu una din părţile implicate.

- educator: presupune a oferi informaţii clienţilor şi a-i învăţa priceperi prin intermediul

cărora să se adapteze. În fapt, asistentul social ca educator este, în primul rând, un om care cunoaşte. În plus, el trebuie să fie un bun transmiţător, astfel încât informaţia să fie transmisă clar şi prompt înţeleasă de către receptor. De exemplu, a forma priceperi la tinerii părinţi, a instrui adolescenţii cum să-şi găsească un serviciu şi să-i înveţe pe cei cu dificultăţi tehnici dificile de control.

- iniţiator: atrage atenţia asupra problemei sau asupra unei potenţiale probleme. O problemă

există când atrage atenţia. Deoarece a atrage atenţia asupra problemelor nu înseamnă şi a le rezolva, rolul de iniţiator este adesea urmat de către alte categorii de activităţi.

- coordonator: are ca sarcină să aducă componentele împreună într-un mod organizat. Rezolvarea unei adopţii presupune coordonarea unor servicii cum ar fi informaţii medicale despre copil, rezolvarea unor probleme de natură juridică, atestarea şi pregătirea familiei în vederea adopţiei, rezolvarea unor probleme privitor la părăsirea instituţiei de către copil, încredinţarea în vederea adopţiei etc. În mod frecvent, un asistent social trebuie să-şi asume rolul de a rezolva cazul coordonând activitatea diferitelor servicii pentru a evita unele paralelismele în acordarea serviciilor şi eventualele conflicte între servicii.

- cercetător: rol care poate reveni fiecărui asistent social. Cercetarea presupune consultarea

literaturii de specialitate, efectele unor activităţi din domeniul practic, evaluarea meritelor şi a

neajunsurilor în cazul diferitelor programe sau studierea trebuinţelor comunitare etc.

- facilitator de grup: în fapt un lider pentru unele experienţe de grup. Este vorba despre

grupuri formate în diverse scopuri: educaţionale, în vederea terapiei, pentru autoajutorare, sensibilizare, terapie de grup etc. - orator, rol pe care asistentul social îl realizează vorbind diverselor grupuri: unor clase de elevi din liceu, poliţiştilor, unor primari ce trebuie sensibilizaţi faţă de unele probleme sociale, unui colectiv de profesori sau directori de şcoli, unor părinţi care au c copii handicapaţi etc. (Zastrow, Ch., 1999, pp14-16).

TEMA DE REZOLVAT Scrieti un eseu de aproximativ trei pagini avand urmatoarea tema:

Asistentul social: un naiv/un om orientat spre solutii practice, care mai mult actioneaza decat mediteaza INTREBARI

1.

Potrivit lui A.T. Morales si B.W. Sheafor, asistenta sociala ca profesiune:

a.

are un statut plin de contradictii

b.

are un statut cu putine contradictii

c.

este lipsita de contradictii

2.

Imbunatatirea calitatii vietii, ca valoare centrala in domeniul asistentei sociale, vizeaza urmatoarea tema majora a asistentei sociale:

a.

dedicata imbunatatirii sociale

b.

dorinta de a imbunatati functionarea sociala

c.

orientarea spre actiune

3.

Rolul de negociator presupune:

a.

a nu fi niciodata aliat cu una din partile in conflict

b.

sa tina separate pe cei in conflict

c.

de a aduce impreuna pe cei in conflict

4.

In

indeplini rolul de facilitator de grup:

a. in cazul interventiei individuale

b. pentru terapie de grup

c. in scopuri educationale

care din

urmatoarele situatii

asistentul

social nu poate

5. Imputernicirea reprezinta pentru practica asistentei sociale:

a. un concept lipsit de importanta

b. cheia de bolta a practicii in domeniul asistentei sociale

c. un concept teoretic

Raspunsuri corecte:

1a, 2a, 3c, 4a, 5b.

BIBLIOGRAFIE

Miftode, Vasile (1995), Teorie si metoda in asistenta sociala, Editura Fundatiei Axis, Iasi, pp. 17-63 Neamtu, George (2003), Introducere in teoria asistentei sociale, in Neamtu, George coordinator, Tratat de asistenta asociala, Editura Polirom, Iasi, pp.

25-56

Krogsrud Miley, Karla, O’Melia, DuBois, Brenda (2006), Practica asistentei sociale. Editura Polirom, Iasi, pp.223-251.BI

3. ASISTENTA SOCIALA CA RASPUNS LA GRIJA SI TREBUINTA

In cadrul acestei teme veti intelege demersul propriuzis de a raspunde la

grijile si trebuintele semenilor. Va veti urmatoarle obiective:

imbogati competentele urmarind

01: sa intelegeti ce inseamna grija, in aceptia stiintifica a termenului si diversitatea formelor ei de manifestare;

02: sa intelegeti conceptual de trebuinta, in acceptia sa stiintifica precum si clasificarea trebuintelor dupa cel putin doi autori;

03: sa va formati competenta profesionala de a analiza in interdependenta grija si trebuinta;

04: sa utilizati Piramida lui A. Maslow, incadrand la nivelul corespunzator o trebuinta;

05: sa analizati o trebuinta in raport de varsta clientului

06: sa intelegeti si sa utilizati in practica diversitatea trebuintelor umane

07: sa va familiarizati si sa utilizati in practica asistentei sociale teoria sistemelor sociale.

ASISTENŢA SOCIALĂ CA RĂSPUNS LA GRIJA ŞI TREBUINŢĂ

3.1 Ce înseamnă o grijă?

Să dăm câteva exemple de griji: pensionarii sunt îngrijoraţi că medicamentele cu preţuri compensate de la stat se procură tot mai greu; locatarii unui bloc de locuinţe sunt îngrijoraţi că o familie îşi neglijează şi îi bate pe proprii copii; preşedinta unei fundaţii care are o cantină pentru nevoiaşi este îngrijorată că nu mai dispune de resurse pentru a-şi putea continua activitatea; părinţii unui elev sunt îngrjoraţi că băiatul petrece toata ziua în faţa calculatorului, manifestând dezinteres pentru obiectele ce se predau la şcoala; un elev este îngrijorat ca părinţii săi vor să divorţeze, consideră că este el vinovatul şi se culpabilizează atât de mult încât vrea să se sinucidă. Fiecare din exemplele de mai sus se centrează în jurul unei probleme. De fiecare dată este vorba de o dificultate ce stă fie în faţă unui grup mare de oameni, pensionarii (nivel macrosocial), un grup mic, locatarii unui bloc, o familie (nivel microsocial), fie ne aflăm în faţa unei singure persoane, de aceasta dată un elev. Această dificultate este, de fapt, una de natura relaţiilor ce se stabilesc între sistemele individuale, micro şi macrosociale.

Grija este sentimentul că ceva nu este cum trebuie, referitor la bunăstarea proprie sau a altor persoane. Sentimentul de grijă este adesea rezultatul unor comportamente ce afectează relaţia unei persoane cu alt(a)ele. Situaţiile în care sunt puşi oamenii se caracterizează, în general, prin complexitate. Grijile trebuie înţelese ca atare. Asistentul social trebuie să abordeze nu numai motivele ce determină comportamentul oamenilor, ci şi factorii de mediu ce influenţează aceste comportamente. Fiecare situaţie trebuie înţeleasă, de asemenea, în raport de unicitatea ei. Din punct de vedere psihologic, grija trebuie analizată în strânsă legătură cu trebuinţa. Putem vorbi de grijă atunci când una sau mai multe trebuinţe nu sunt satisfăcute. După cum am văzut în exemplele de mai sus, grija se poate manifesta într-o privinţă proprie sau referitor la alt(ul)ii.

3.2 Trebuinţele

Prin trebuinţă înţelegem ceea ce este necesar - atât pentru o persoană cât şi pentru un sistem social - pentru ca, într-o anumită situaţie, să poată funcţiona în limite aşteptate sau normale. Trebuinţa nu este dorinţa de a avea ceva, ci lipsa de ceva. Persoana care are de rezolvat o trebuinţă şi nu o poate face, ajungând la asistentul social o vom numi client. Ulterior, vom acorda explicaţii speciale statutului de client. Trebuinţa identificată de ceilalţi constituie, adesea, un element asupra căruia se concentrează asitenţa socială. Câteodată, oamenii vorbesc despre trebuinţele lor. Trebuinţa cunoscută, identificată de cel în cauză, este, de asemenea, un element important în domeniul asistenţei sociale. Trebuinţa poate fi percepută şi exprimată diferit de cel în cauză şi de către asistentul social. Asistentul social îşi foloseşte cunoştinţe profesionale precum şi cele din propria sa experienţă de viaţă pentru a identifica trebuinţe care, celor în cauza sau cei din jurul lor nu le par relevante sau reale. Clientul trebuie să-şi cunoască adevărata natură a trebuinţelor sale. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale asistenţei sociale, “începe acolo unde se află clientul” (Johnson, L. C., 1989, p.4). Potrivit acestui principiu, asistentul social porneşte de la grija şi trebuinţa aşa cum o cunoaşte clientul, continuând apoi - utilizându-şi cunoştinţele profesionale - să stabilească adevărata natura a trebuinţei. În acest demers, asistentul social cooptează clientul, lucrează împreună cu el. În efortul său de a găsi răspuns la problema clientului, asistentul social are în vedere două perspective: se afla în faţa unei probleme personale, individuale, sau, de fapt, este vorba despre un aspect de natură socială. În cazul individual este vorba despre cauza, aspectele sociale

vizează funcţia. Asistenţa socială trebuie să se preocupe de ambele aspecte, să îmbine abordarea psihologică cu cea sociologică. Trebuinţele umane sunt de o mare diversitate. Există diferite clasificări ale lor, în raport de anumite criterii. Una dintre cele mai cunoscute este cea a lui A. Maslow, prezentată în prima parte a lucrării, utilă pentru înţelegerea diferitelor categorii de clienţi. De o relevanţă remarcabilă pentru domeniul asistenţei sociale este şi cea a lui C. Towle. Ea pune în discuţie ceea ce denumeşte trebuinţe umane comune pe care le raportează la factori care afectează dezvoltarea umană. Astfel avem trebuinţe în raport de:

1. bunăstarea fizica: hrană, adăpost, îngrijirea sănătăţii;

2. oportunităţi pentru dezvoltarea emoţională şi intelectuală;

3. relaţii cu alte persoane;

4. asigurarea trebuinţelor spirituale

Ea subliniază, de asemenea, că o trebuinţă trebuie analizată în raport de vârsta şi situaţia de viaţă a persoanei (apud Johnson L.,C., 1989 p. 5). Pentru a înţelege şi identifica trebuinţele umane, aceeaşi autoare consideră necesar de analizat trei categorii de cunoştinţe despre:

- dezvoltarea umană;

- diversitatea umană

- teoria sistemelor sociale.

Dezvoltarea umană trebuie înţeleasă din multiple puncte de vedere:

- fizic;

- cognitiv;

- social;

- emoţional

- spiritual.

Din punct de vedere cognitiv dezvoltarea inteligenţei copilului poate fi înţeleasă în lumina stadiilor delimitate de către J. Piaget iar din punct de vedere psihosocial cunoscută este stadializarea lui E. Erikson. Diversitatea umană este un concept deosebit de important în domeniul asistenţei sociale. El poate fi abordat din multiple puncte de vedere care, în lucrările de specialitate sunt grupate în trei categorii:

- genetic;

- cultural;

- social.

Influenţele genetice includ:

- creşterea fizică şi mentală,

- priceperea de a tolera stresul şi căile de a răspunde la stres. Influenţele culturale presupun:

- scopurile vieţii,

- pattern-urile de comportament şi resursele pentru utilizarea lor,

- conceptele despre Self (propria persoană)

- atitudinile.

Influenţele sociale au în vedere structura instituţională socială ce cuprinde sistemele de

socializare adică:

- controlul,

- aprobarea,

- schimbarea socială.

În practica asistenţei sociale este necesar să luăm în considerare întreaga complexitate a fenomenelor analizate, situaţie în care, de obicei, cele trei categorii interacţionează. Teoria sistemelor sociale reprezintă contextul în care putem înţelege trebuinţele umane. Nu putem vorbi de trebuinţă umană fără a face referinţă la familie, grupul mic, comunitatea şi alte instituţii cum ar fi şcoala şi biserica. Teoria sistemelor sociale trebuie înţeleasă ca un caz particular al teoriei sistemelor în general iar trebuinţa trebuie înţeleasă în acest context. În cadrul abordării sistemice vom face referinţă la funcţionare socială. Acest concept ne ajută să înţelegem modul în care asistentul social interacţionează cu clientul pentru înlăturarea grijilor şi satisfacerea trebuinţelor celui din urmă. Pentru analiza funcţionării sociale pornim de la structura personalităţii - atât a clientului cât şi a asistentului social - înţeleasă în componentele ei de baza, gândire, simţire şi acţiune. În primă fază şi la modul general, gândirea presupune cunoştinţe (concretizate în evaluare, planificare), simţirea, grijă şi trebuinţa (valori) iar acţiunea priceperi (de a interveni şi interacţiona). În acest context asistentul social şi clientul interacţionează.

TEMA DE REZOLVAT Folosind surse din presa scrisa sau vorbita si utilizand o bibliografie minimala, pe care o veti cauta singuri, scrieti un eseu de aproximativ trei pagini despre trebuintele unei categorii sociale dezavantajate din Romania.

INTREBARI

1. Grija si trebuinta:

a. sunt doua stari absolut independente intre ele

b. exista o stransa legatura intre ele

c. nici unul dintre raspunsurile a si b nu sunt corecte

2. Grija

a. afecteaza relatia individului cu alti indivizi

b. reprezinta o atitudine ce nu afecteaza relatia individului cu alti indivizi

c. nu are tangenta cu sistemul social

3. Asistentul social trebuie sa porneasca de la grij(a)ile si trebuint(a)ele vazute si simtite de catre client:

a. niciodata

b. cateodata

c. intotdeauna

4. Care din urmatoarele elemente ce determina trebuinte umane comune nu apare in clasificarea lui C. Towle:

a. bunastarea fizica

b. afirmarea Selfului

c. relatii cu alte personae

5.Dezvoltarea umana trebuie inteleasa din multiple puncte de vedere(alegeti raspunsul gresit):

a. bioenergetic

b. social

c. emotional

Raspunsuri corecte:

BIBLIOGRAFIE Bocancea, Cristian(1999), Elemente de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, pp. 34-55. Krogsrud, Miley, Karla, O’Melia Michael, DuBois, Brenda, Practica asistentei sociale,Editura Polirom, Iasi, pp.223-251. Manea, Livius (2000), Protectia sociala a persoanelor cu handicap, Editura Casa de Editura si Presa “Sansa SRL, Bucuresti, pp. 136-156. Stoica, Laura (2007), Incluziunea sociala, in Zamfir, Catalin, Stanescu, Simona, (coordonatori) (2007), Enciclopedia dezvoltarii sociale, Editura Polirom, Iasi, pp. 300-312.

4. ASISTENTA SOCIALA, O PROFESIUNE AVAND UN STATUT MAI SPECIAL: CU MULTE FATETE SI IN PLINA DEZVOLTARE

Parcurgand aceasta tema, o sa va consolidati cunostintele despre profesia de asistent social.

In

profesionale:

finalul

parcurgerii

acestei

teme

veti

realiza

urmatoarle

competente

01: veti intelege de ce asistenta sociala este o profesiune in curs dezvoltare;

de

02: veti putea demonstra, cu argumente stiintifice, ca asistenta sociala este o profesie;

03: veti intelege rolul organizatiilor profesionale care edifica statutul profesiei de asistent social:

04: este necesar sa retineti si sa practicati profesia de asistent social pornind de la triada oferta de servicii respect pentru demnitatea umana dreptul de autodeterminare individuala.

ASISTENŢA SOCIALĂ, O PROFESIUNE AVÂND UN STATUT MAI SPECIAL:

CU MULTE FAŢETE ŞI ÎN PLINĂ DEZVOLTARE

Menţionam, în părţile anterioare ale lucrării, aria largă, variată şi minuţioasă a asistenţei sociale, profesia fiind considerată “cu multe faţete”, după cum se intitulează un volum consacrat domeniului (Morales A.,T., Sheafor B., W., 1992). Totodată remarcăm, caracterul contradictoriu al preocupărilor domeniului. Se apreciază, pe de altă parte, ca ne aflăm în faţa unei profesii în dezvoltare (Johnson, L.C., 1989, p. 18). Pentru a înţelege mai bine statutul profesiei de asistent social este necesar să răspundem la întrebarea: când unui domeniu de activitate i se recunoaşte statutul de profesie? Putem include în conceptul de profesie anumite specii de activitate de muncă, în general ocupaţii sau îndeletniciri, anumite meserii pe care le exercită o persoană care posedă o calificare, adică o pregătire specială pentru activitatea pe care o va desfăşura ca profesiune. În privinţa profesiei de asistent social, în 1915 A. Flexner se întreabă dacă activitatea de asistenţa socială este o profesie. Şi, surprinzător, răspunsul era negativ, el considerând că, la acea

dată, activitatea celor care activau în acest domeniu nu se baza pe un corp de cunoştinţe ştiinţifice. În 1947, A. Lindeman pune problema emancipării profesiei de asistent social într-o lucrare, intitulată sugestiv, „Asistenţi sociali maturi într-o lume confuză”. După opinia sa, “Asistenţa socială tinde să se maturizeze ca profesie deoarece este capabilă să asimileze cunoştinţe şi priceperi din diverse domenii fără să-şi piardă identitatea; este în stare să-şi adapteze procedee manageriale fără să-şi piardă integritatea; este capabilă să-şi echivaleze metodele cu cele ale altor profesii; este capabilă să traducă punctele sale de vedere tehnice într-un limbaj pe care să-l înţeleagă autorităţile; să fi obţinut un acord între scopuri şi metode şi să dorească să se supună unor standarde care şi le impune; recunoaşte sfera sa de responsabilităţi sociale; este în stare să se adapteze la dinamica societăţii în care operează; integrează cunoştinţele empirice şi teoretice; îşi recrutează candidaţi având dintre cele mai ridicate grade de inteligenţă” (apud Enciclopedia of Social Work, 1987, vol 2. p. 251). Antiteza dintre punctele de vedere ale lui Flexner şi Lindeman, într-o formă mai accentuată sau diminuată, se poate regăsi până în prezent. Astfel, în articolul Atributele profesiei (1957) E. Greenwood notează că, deşi asistenţa socială posedă toate atributele unei profesii, raportată la altele, ea are un statut mai coborît. Potrivit aceluiaşi autor, toate profesiunile posedă:

- o teorie sistematică;

- autoritate;

- confirmarea comunităţii;

- coduri etice;

- cultură.

După L.C. Johnson, există o seamă de factori care împiedică asistenţa socială de a avea un statut tot atât de ridicat cum ar fi acela al profesiei de medic sau avocat. Aceşti factori ar fi:

- deşi există un acord general despre miezul sau baza cunoştinţelor de asistenţă socială - aşa

cum e cazul pentru profesiuni cu statut bine stabilit - nu s-a ajuns încă la un consens în ceea ce

priveşte specificul acestei baze;

- folosirea termenului de asistent social pentru multe persoane - angajate în diverse servicii,

care nu au o calificare profesională specială. Astfel, pentru opinia publică este dificil a delimita nivelul asistentului social cu pregătire care îl legitimează să se considere profesionist calificat de celelalte categorii. Într-adevăr, de exemplu, şi la noi, în primii ani după 1989, exista o confuzie frecventă între profesiile de asistent social şi asistent medical, datorată şi faptului că asemenea profesionişti nu se mai calificau. Credem că nu este lipsit de interes a menţiona că, între cele două războaie mondiale, această confuzie era evitată prin titulatura de superior - asistent social

superior - ce se acorda tuturor licenţiaţilor universitari.

- spre deosebire de alte profesiuni, care pot fi practicate şi particular, asistenţii sociali sunt

angajaţi de instituţii sau agenţii, neexistând un anumit grad de autonomie profesională. Cu alte cuvinte, în majoritatea cazurilor este vorba despre angajaţi bugetari. deşi în ultima vreme, putem remarca faptul că, în S.U.A., de exemplu, statul începe să delege asistenţilor sociali exercitarea

particulară a profesiei;

- asistenţa socială s-a dezvoltat din mai multe domenii, căutând să răspundă trebuinţelor

umane. Unitatea acestor domenii se realizează ceva mai dificil. (L.C. Johnson, 1989, p. 19) După alţii, ne-am afla în faţa unei “semiprofesii”. În acest sens, pentru a fi autonomă, o profesie ar trebui să demonstreze congruenţa a două elemente importante: cunoştinţe ştiinţifice şi norme profesionale. Dacă o profesie posedă la un nivel ridicat un element, iar celălalt este de nivel coborât, ea nu va fi considerată ca având statut profesional deplin, atât de către public, precum şi de specialiştii din domeniu social. O profesie poate să se bazeze pe o mare cantitate de cunoştinţe teoretice, dar să fie deficitară sub aspectul unui cod colectiv de norme etice, cum este cazul inginerilor şi al altor categorii de tehnicieni. Sau, poate fi implicată de a sluji la modul ideal, dar deficient din punctul de vedere al cunoştinţelor de bază, cum ar fi cazul profesiilor de asistent medical sau bibliotecar. În acest caz, pentru domeniul asistenţei sociale, s-ar putea pune în

discuţie caracterul eclectic al cunoştinţelor. Şi în această privinţa statutul profesiei poate fi menţinut la standarde rezonabile datorită faptului că ne aflăm în faţa unei profesii în plină dezvoltare şi emancipare. Utilizând drept criterii de apreciere recunoaşterea de către comunitate şi autoritatea, unii consideră statutul profesiei de nivel mediu. De cealaltă parte, putem menţiona pe cei care, în mod convingător, ridică la cote înalte statutul profesiei. Astfel, Hall, în 1968, avansează argumente deosebit de puternice în favoarea statutului asistenţei sociale: utilizarea organizaţiilor profesionale ca termen major de referinţă, punerea în slujba serviciului public, autoreglarea, un sens al profesiei, autonomie şi o bază specializată de cunoştinţe. Profesia de asistent social a dezvoltat aceste caracteristici de timpuriu şi şi-a accentuat caracterul de profesie în situaţiile de intervenţie directă, printr-o expertizare cognitivă. Asistenţa socială este practicată în cadrul unor organizaţii formale, birocratice. După cum se cunoaşte, Max Weber a caracterizat structura birocratică drept având un grad ridicat de specializare, o structură de autoritate ierarhică, relaţii impersonale şi recrutare bazată pe abilităţi. Cu toate că structurile birocratice au fost văzute în antiteză cu profesia, s-a avansat şi ideea că ele sunt complementare. Asistenţa socială, ca atare, a fost descrisă şi ca o “profesiune organizaţională”, asistentul social aflându-se, de fapt, în faţa realităţii sociale iar prestaţia sa realizându-se într-o organizaţie formală (birocratică). Deoarece asistenţa socială continuă să fie văzută în stare de emergenţă şi dezvoltare, credem ca este deosebit de important a adăuga şi sublinia că o profesie se defineşte şi se clasifică prin ea însăşi, în decursul timpului. Multe dintre studiile curente despre noţiunea de profesie se bazează pe o perspectivă pragmatică, care ia în considerare influenţa politică, stratificarea claselor şi relaţiile care se stabilesc între cei care iau decizii în sfera afacerilor şi politicii economice. Acest mod de abordare se referă mai mult la putere ca bază de analiză decât să enumere atributele diferitelor grupuri profesionale. Din acest punct de vedere, analiza profesiei de asistent social nu relevă ceea ce într- adevăr îi este caracteristic. Semnificativ pentru asistenţa socială este accentul pus pe servicii. Aceasta este cheia de boltă pentru înţelegerea oricărei concepţii despre asistenţa socială ca profesie. Trebuie să-i mai adăugăm alte două, inspirat surprinse de J.G. Hopps şi E.B. Pinderhughes: “Asistenţa socială este un fel de pod uman suspendat, susţinut de cabluri care reprezintă respectul pentru demnitatea umană şi dreptul de autorealizare a fiecărui individ” (Idem, p. 353) (s.n.). După trecerea în revista a statutului profesiei de asistent social, aşa cum se prezintă el în state unde exista tradiţie şi continuitate precum şi structuri organizaţionale bine stabilite, vom încerca să precizăm locul şi rolul asistentului social în societatea românească de tranziţie. Pentru ţările în care structurile economice şi sociale sunt stabile, contextul este altul decât în România, ca atare şi sarcinile asistenţei sociale vor fi într-o oarecare măsură diferite. Aşa după cum subliniază E. Zamfir şi L. Ionescu, dacă în primul caz asistenţa socială este prioritar corectivă şi compensatorie, în România asistentul social trebuie să se implice în reconstrucţia socială, în speţă fiind vorba de o abordare terapeutică la nivelul întregii comunităţi. (Constable, R., Metha, V.,1994, p. 10). O asemenea strategie de intervenţie terapeutică este argumentată prin colapsul economic de după 1989, caracterizat drept patologic, incluzând, printre altele, haos în ceea ce priveşte producţia, escaladarea preţurilor, creşterea sărăciei, creşterea şomajului, formarea inadecvată a managerilor care au un statut ambiguu în relaţiile cu statul, deteriorarea disciplinei muncii, reducerea numărului de ore de muncă şi sporirea concediilor şi a zilelor nelucrătoare plătite de stat, alienarea politică a unei mari părţi a populaţiei, corupţia ce duce la criza sistemului de control social, o politică populistă de menţinere artificială a unor companii, creşterea delincvenţei şi a violenţei, numeroase dispute sociale şi politice etc. Statutul profesional al asistentului social în România trebuie să fie definit în termenii acestui context specific al tranziţiei (Constable, R., Metha, V., 1994p. 10).

TEME DE REZOLVAT

1. Scrieti un eseu de aproximativ trei pagini avand ca tema:

Ce am stiut si ce am aflat nou despre profesia de asistent social

2. Completati tabelul de mai jos cu argumente pro si contra statutului

profesiei de asistent social:

------------------------------------------------------------------------------------------

Asistenta sociala nu este inca o profesie deplin acceptata deoarece:

Asistenta sociala este o profesie acceptata deoarece:

INTREBARI

1. Profesia de asistent social nu poate fi considerata cu multe fatete.

Afirmatia:

a. este corecta

b nu este corecta

c.

este valabila, dar stirbeste prestigiul profesiei

2.

Care din urmatoarele elemente ridica la cote inalte profesia de asistent

social:

a.

punerea in slujba serviciului public

b.

o baza specializata de cunostinte

c.

ambele raspunsuri sunt corecte

3.

Asistenta sociala reprezinta o profesiune organizationala. Afirmatia ete:

a.

corecta

b.

partial corecta

c.

incorecta

4.

In cazul asistentei sociale, accentul pus pe servicii reprezinta:

a. cheia de bolta pentru intelegerea oricarei conceptii despre asistenta sociala

b. un element cu o oarecare semnificatie in intelegerea conceptiilor despre

asistenta sociala

un element lipsit de relevanta in intelegerea conceptiilor despre asistenta sociala

c.

5. Unitatea domeniilor care formeaza asistenta sociala s-a realizat:

a. foarte usor

b. usor

c. ceva mai dificil

Raspunsuri corecte:

1b, 2c, 3a, 4a, 5c.

BIBLIOGRAFIE Krogsrud Miley, Karla, O’Meila, Michael,DuBois(2006), Practica asistentei sociale, Editura Polirom, Iasi, pp.23-44 Neamtu, George(2003) Introducere in teoria asistentei sociale, in Neamtu, George (coordinator), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, pp.

25-56.

Prelici, Viorel (2002) Aspecte metodologice si abordari in asistenta sociala, Editura Mirton, Timisoara.

b

5. ASISTENTA SOCIALA, COMBINARE CREATIVA DE CUNOSTINTE, VALORI SI PRICEPERI

Reveniti la cap. 3. Acolo am analizat profesia de asistent social din perspectiva celui asistat (asa cum ati putut remarca , a celui pe care lam denumit client). Vom analiza detaliat acest concept in capitolul 8. De aceasta data vom analiza ce inseamna asistenta sociala din perspectiva asistentului social. Dupa cum observati din titlul acestui capitol, vom avea in vedere patru notiuni pe care le veti asimila, dobandind competenta profesionala nu numai de a opera cu ele, dar si sa depuneti eforturi pentru a le realiza efectiv in demersul de a va califica profesional ca asistenti sociali. Este vorba despre conceptele de cunostinte, valori, priceperi si combinare creativa.

La sfarsitul acestui capitol veti realiza urmatoarele competente profesionale:

01: sa delimitati sfera de cunostinte de specialitate ce revin asistentului social profesionist; 02: sa puteti opera cu cunostintele specifice ale asistentei sociale in lumina caracterului lor eclectic; 03: sa asimilati valorile asistentei sociale :

04: sa asismilati principiile ce deriva din valori; 05: sa asimilati standardele ce deriva din principii 06: sa va familiarizati cu problematica etica a profesiei de asistent

social

06: sa puteti interpreta, in lumina Codului etic al asistentului social, probleme etice simple ce pot aparea in practica asistentei sociale 07: sa intelegeti ce inseamna priceperi si sa va formati competente in lumina acestui concept; 08: sa va familiarizati cu conceptual de creativitate si sa-l puteti aplica in activitatea profesionala viitore.

ASISTENŢA SOCIALĂ, O COMBINARE CREATIVĂ DE CUNOŞTINŢE, VALORI ŞI PRICEPERI

Atunci când desfăşurăm o activitate, când întreprindem ceva, avem în vedere un mod de a înţelege lucrurile (cunoştinţe) anumite atitudini (valori) şi o capacitate de a le utiliza (priceperi). Acest lucru este valabil şi în privinţa asistenţei sociale ca activitate de ajutare.

5.1 Cunoştinţele

În literatura de specialitate se subliniază necesitatea ca acţiunea de asistenţă socială să se realizeze pe o bază largă de cunoştinţe. Cunoştinţele se referă la domeniul cognitiv, mental, la realitate, aşa cum o acceptăm. fie că ne referim la elemente percepute cu certitudine, fie că este vorba despre ceea ce noi credem că are o mare probabilitate. Autorul unui dicţionar de specialitate prestigios apreciază că baza de cunoştinţe în domeniul asistenţei sociale derivă din:

- propria experienţă a asistentului social;

- teorie;

- studiul sistematic al fenomenelor relevante;

- experienţa directă şi relatată de către alţi asistenţi sociali practicieni (Barker, L., R., 1991)

Asistenţa sociala pune un accent tot mai mare pe cunoştinţele de natura ştiinţifică, opuse unor simple convingeri neconfirmate. In domeniul sociologiei, au fost enunţate următoarele atribute care definesc cunoştinţele ştiinţifice: caracter abstract, intersubiectivitate, relevanţă empirică. Putem considera că aceleaşi atribute le păstrează şi cunoştinţele în cadrul asistenţei sociale, între cele două domenii interferenţele fiind deosebit de pronunţate. Unii sociologi consideră că societatea determină prezenţa şi conţinutul ideilor. Ca atare, deşi cunoştinţele pot fi testate şi se pot dezvolta în mod ştiinţific, contextul social exercită o influenţă remarcabilă. Acest lucru este întrutotul adevărat referitor la cunoştinţele în domeniul asistenţei sociale. De exemplu, ideea democratică despre valoarea supremă a individului a influenţat accentul pus pe trebuinţele individuale în domeniul asistenţei sociale. Cunoştinţele de asistenţă socială reprezintă, de fapt, ceea ce ştim despre oameni şi sistemele sociale. Vor fi explicate funcţionarea indivizilor şi a sistemelor sociale. În acest fel vor fi înţelese situaţiile în care sunt puse unele persoane şi vor putea fi ghidate acţiunile asistenţilor sociali în încercarea lor de a îmbunătăţi funcţionarea socială a indivizilor. Cunoştinţele de asistenţă socială le includ pe cele despre dezvoltare umană, diversitate umană şi teoriile sistemelor sociale. După cum rezultă din cele de mai sus, cunoştinţele din domeniul asistenţei sociale sunt împrumutate, în mare măsură, din ştiinţele sociale, mai ales sociologie, psihologie, antropologie, ştiinţe politice, economice, istorie, ca şi din biologie şi fiziologie. În activitatea sa, după cum spuneam, asistentul social preia cunoştinţe dar, totodată, le şi dezvoltă. O mare parte din aceste cunoştinţe sunt reprezentate de înţelepciunea practică dobândită prin experienţă. Deci, cunoştinţele de asistenţă socială sunt eclectice, interdisciplinare, complexe şi, adesea, subiective.

Să dăm un exemplu: atunci când asistentul social va lucra cu o persoană vârstnică, peste 65 de ani, va prezenta o mare importanţă înţelegerea trebuinţelor specifice acestei vârste. Biologia şi fiziologia vor oferi cunoştinţe despre procesul biologic de îmbătrânire. Gerontologia ne va oferi câteva teorii privitor la îmbătrânire, cum ar fi teoria dezangajării, teoria activităţii sau teoria dezvoltării. Ultima dintre ele identifică sarcinile specifice pe care persoana vârstnică trebuie să le parcurgă. Perioada de bătrâneţe este cea mai dificilă din viaţa unui om: sănătatea este în declin, dizabilităţile cresc, atractivitatea faţă de lume scade. Este importantă asimilarea unor cunoştinţe despre boli specifice acestei vârste ca şi unele despre moarte. Referitor la acest ultim aspect, asistentul social trebuie să cunoască faptul că doar o mică parte a bătrânilor au teamă de moarte. Utile se dovedesc a fi cunoştinţele despre stres, factorii stresori specifici vârstnicilor şi copingul.

Din punctul de vedere al sociologiei, este necesar să se cunoască rolul vârstnicului în societatea actuală, aspectele negative ale marginalizării şi stigmatizarea persoanelor în vârstă. Retragerea ridică probleme financiare, vârstnicii se simt neglijaţi de copii, unii se simt alienaţi de schimbările sociale. Cercetările subliniază că bătrânii regresează spre forme de apărare primitive şi ineficiente: anxietate, depresie. Asistentul social trebuie să lupte împotriva stereotipiilor ce consideră că bătrânii sunt rigizi şi inflexibili, stresul minor putând depăşi capacitatea lor de adaptare. În sfârşit, asistentul social trebuie să fie familiarizat cu resursele financiare comunitare, neguvernamentale şi guvernamentale, de asemenea cu politicile sociale privind posibilităţile de ajutare a acestei categorii de oameni.

5.2 Valori

Între termenul de cunoştinţe şi cel de valori există o seamă de elemente comune care pot crea eventuale confuzii. Cunoştinţele pot fi dovedite, sunt folosite pentru a explica comportamentul şi a conceptualiza activitatea de asistenţă socială. Deşi valorile nu se supun atât de mult rigorilor logice, ele nu sunt mai puţin riguroase, dar, de data aceasta în ceea ce priveşte aplicarea lor. Cuvântul cheie pentru a le înţelege este trebuie, ceea ce este de dorit, preferat. Se presupun opţiuni referitoare la comportamentul uman, în cazul asistenţei sociale modalităţi dorite de a ajuta. Valorile “reflectă convingeri selectate despre cum trebuie sa fie viaţa. Vorbind în general, idei împărtăşite despre ceea ce este bine, corect şi de dorit” (Haynes, K.S.,Holmes, K.,A., 1994, p.170). Potrivit unei definiţii de dicţionar, valorile reprezintă obiceiuri, standarde de comportament şi principii considerate dezirabile de către o cultură, un grup de oameni sau un individ (Barker, R.L., 1991) Valorile rămân ceva general şi abstract înainte de a fi traduse în norme. Acestea din urmă sunt reguli sau ghid pentru comportament. De exemplu, afirmaţia “toţi oamenii au fost creaţi ca fiind egali”, valoare care apare în Declaraţia pentru Independenţă a Statelor Unite ale Americii, rămâne o abstracţie măreaţă pentru afro-americani timp de două sute de ani, adică până în 1960 când apare legea drepturilor civile. Valoarea în sine nu e suficientă pentru ceea ce reprezintă ea. După cum afirma H.H. Perlman, “valoarea este neînsemnată dacă nu se deplasează sau este deplasabilă de la afirmaţia verbală spre acţiune” (apud Haynes, K.S., Holmes, K.A., 1994,

p.171)

Valorile există mai mult în sisteme. Acest lucru înseamnă că valorile individuale sunt organizate în asemenea mod încât au o strânsă legătură cu valorile celorlalţi. Ele sunt, în bună măsură, impuse individului de către sistemul social. Există diverse clasificări ale valorilor: valori primare şi instrumentale, valori fundamentale şi secundare, valori cardinale şi operaţionale.

L.C. Johnson vorbeşte de trei tipuri de valori:

- valori fundamentale, reprezintă categoria cea mai abstractă, fiind cele mai uşor agreate de

grupurile de oameni. Asemenea valori sunt cele de libertate demnitate umană, progres, justiţie,

bioetică;

- valori imediate, cu caracter ceva mai specific. De exemplu, dreptul la eutanasie, dreptul la

avort, dreptul de a-ţi pedepsi într-un anumit fel copiii. Dreptul la eutanasie sau cel referitor la sinucidere reprezintă un teren de dezbateri şi conflicte etice. Dacă dreptul la eutanasie este moral sau nu, în acest caz care va fi poziţia asistentului social? El va fi responsabil faţă de clientul individual, faţă de familia şi prietenii acestuia sau faţă de întreaga societate? Unii asistenţi sociali consideră că dorinţa de sinucidere este o instabilitate mentală temporară, în care caz, ca asistenţi sociali avem obligaţia de a

interveni pentru a proteja clientul de el însuşi. Alţi asistenţi sociali consideră că “sinuciderea raţională” este îndreptăţită în unele situaţii cum ar fi bolile terminale. Dacă o persoană suferă de un cancer inoperabil este raţional ca ea însăşi să hotărască de a nu mai continua suferinţa. Calitatea vieţii trebuie să fie o variabila majoră într-o asemenea situaţie. Dacă crezi în valoarea inerentă a tuturor persoanelor, dacă consideri că boala termială a clientului îi dă dreptul să moară cu demnitate, cât de departe trebuie să mergi în acceptarea acestei valori? Dacă ai dreptul legal să asişti o persoană să se sinucidă, cât de departe putem merge în sprijinirea eforturilor sale? Ce direcţie etică trebuie să ne luăm în acest caz? Bioetica reprezintă un domeniu specializat al eticii referitor la dilemele morale, etice şi legale create de dezvoltarea masivă a tehnologiei în domeniul medicinii. Datorită progreselor tehnologiei medicale din ultimii ani, problemele etice au evoluat ca niciodată înainte. Tehnologia medicală face posibilă menţinerea în viaţă a unui organism, cu toate ca din punct

de vedere clinic ne aflăm în faţa unui “creier mort”. Ce trebuie să onorăm, moartea creierului sau moartea inimii? Transplantul de organe dă posibilitatea prelungirii vieţii trăită în bune condiţiuni. Cine decide prioritatea de a beneficia de un transplant atunci când sunt mai mulţi doritori decât organe de transplantat? - valori instrumentale, specifice, care reprezintă anumite moduri de comportament. Asemenea valori sunt autodeterminarea şi confidenţialitatea ( L.C. Johnson, 1992., p. 53). Ele au calitatea de a fi instrumentale, operaţionale. Valorile îşi au originea, parţial, în societatea de care aparţine persoana. Printre factorii care influenţează susţinerea valorilor individuale amintim:

- moştenirea culturală;

- valorile deţinute de persoane / grupuri cu care individul ar vrea să se asocieze;

- experienţa personală;

- punctul de vedere despre fiinţa umană şi natura situaţiilor umane.

NASW stabileşte un număr de 10 valori. (Morales, A.T., Sheafor, B.W.,1992,pp.224-228). Putem considera ca aceste valori sunt în general valabile, reflectând, de fapt, un spirit democratic, ce se poate regăsi astăzi în societatea vest europeană, nu doar în contextul socio-cultural şi valoric moral american.

1. Importanţa majoră acordată persoanei în societate. Este valoarea fundamentală a societăţii vestice. Supremaţia individului reprezintă, de asemenea, postulatul de bază în practică asistenţei sociale. De aici derivă şi rolul asistenţei sociale de a ajuta, nu de a acuza sau condamna. Clienţii trebuie acceptaţi cu sistemele lor de valori, nu din punctul de vedere al valorilor asistentului social sau cel al societăţii. Trebuie pornit de la faptul ca un client este om şi el trebuie tratat ca membru al societăţii, demn şi cu depline drepturi. Este vorba de a trata pe fiecare drept o personalitate, adică în unitatea şi unicitatea structurii sale bio-psiho-socio-culturale. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa grupurilor.

2. Angajare în schimbarea socială pentru a ieşi în întâmpinarea trebuinţelor recunoscute social. Această valoare ar părea în contradicţie cu cea anterioară. Supremaţia persoanei clientului nu înseamnă ca asistentul social să neglijeze componenta socială a preocupărilor sale, adică aceea de a urmări schimbarea socială. Asistenţa socială este o profesie care se simte responsabilă şi urmăreşte să ajute societatea pentru a veni în întâmpinarea nevoilor sociale ale oamenilor, pentru ca instituţiile sociale menite bunăstării să funcţioneze adecvat în acest scop: “asistenţii sociali sunt obligaţi să creadă că societatea are responsabilitatea de a oferi resurse şi servicii pentru a ajuta oamenii să evite probleme ca: foametea, educaţia insuficientă, discriminarea, boala şi locuinţele neadecvate. În timp ce asistenţii sociali acceptă supremaţia individului, ei deţin, de asemenea, responsabilitatea socială pentru întâmpinarea nevoilor sociale“ (Morales, A.T., Sheafor, B.W., 1992, p. 224-225)

3.

Responsabilitate privitor la justiţia socială şi bunăstarea economică, psihică şi mentală

pentru întreaga societate. Asistenţii sociali cred în justiţia socială, astfel ca fiecare persoană să-şi poată pune în valoare posibilităţile, să contribuie la dezvoltarea societăţii. În ciuda faptului că societatea americană are resurse mult superioare faţă de ale noastre, şi acolo trebuie făcute anumite alegeri. Nu pot fi satisfăcute maximal toate trebuinţele. Ca atare trebuie operate anumite selecţii, este necesar să se aibă în vedere categoriile cele mai dezavantajate cum ar fi copiii, persoanele vârstnice, persoanele cu handicap etc. Acest lucru se pune în condiţii şi mai acute în societatea româneasca, cu resurse limitate, cu legislaţie, nu o dată, în curs de elaborare, cu aplicarea acestei legislaţii atât de precar etc. În condiţiile societăţii de tranziţie asistenţii sociali au de luptat, nu o dată, cu obstacole descurajante. Numai o motivaţie foarte puternică ce trebuie întărită prin diverse mijloace poate contracara o eventuală descurajare sau revoltă neputincioasă a asistenţilor sociali, în general tineri. Este important ca ei să ştie că, în condiţiile unei ţări sărace,

puţinul existent trebuie cu grijă împărţit.

4. Respect şi apreciere pentru diferentele individuale şi de grup. Psihologia subliniază

anumite caracteristici pe care le au toţi oamenii. Toţi avem trebuinţe, scopuri, dorinţe, aspiraţii etc. Din acest punct de vedere toţi suntem la fel. Pe de altă parte, după cum s-a remarcat în cadrul teoriilor personalităţii, fiecare dintre noi reprezentăm o personalitate, adică o structurare unică de însuşiri bio-psiho-socio-culturale prin care ne diferenţiem de ceilalţi. Asistentul social trebuie să respecte această unicitate. El trebuie să ia în considerare aspectele calitative derivate din modele culturale diferite, convingeri diverse, forme variate de activitate.

5. A dezvoltă abilităţile clienţilor de a se ajuta singuri. Ajutorul acordat de asistentul social

trebuie să antreneze participarea clientului la propria sa schimbare. Se porneşte de la postulatul că fiecare persoană are capacitatea de a contribui la propria sa schimbare. Asistentul social trebuie să perceapă oamenii în dinamica devenirii lor, adaptabili, nu într-un mod static ci conservator. De exemplu, o persoană cu un retard mental pronunţat nu va putea fi făcută să obţină performanţe intelectuale remarcabile, totuşi, asistentul social va milita pentru ca această persoană să găsească oportunităţi prin care să-şi poată valorifica potenţialităţile, atâtea câte există. În cazul unei persoane care are o boală incurabilă, a unui copil lipsit de vedere, ei pot fi ajutaţi să-şi uşureze starea în care se afla, iar mediul în care trăiesc trebuie şi el pregătit pentru a deveni suportiv şi să se acomodeze mai adecvat la situaţie. În privinţa capacităţii clienţilor de a se ajuta singuri mai este de menţionat faptul că asistentul social trebuie să ajute clientul să fie responsabil pentru propriile decizii şi acţiuni.

6. Disponibilitatea de a transmite cunoştinţe şi abilităţi altora. A ajuta clientul înseamnă a

evita ca el sa devină dependent de asistentul social şi a-l pregăti să-şi rezolve singur problemele. Asistentul social, împreună cu clientul, trebuie să identifice forţele de care acesta din urmă dispune pentru a-şi rezolva problemele şi să-l înveţe cum poate folosi aceste forţe în viitor.

Pe de altă parte, asistentul social ca profesionist are obligaţia de a-şi împărtăşi cunoştinţele colegilor.

7. Capacitatea de a menţine separate sentimentele şi trebuinţele personale de relaţiile profesionale. Referitor la această valoare trebuie menţionată o altă prevedere cu valoare de postulat şi anume că practica trebuie focalizată pe client şi nu pe asistentul social. Deoarece acesta din urmă nu poate rămâne indiferent faţa de oamenii cu care lucrează, destul de uşor el se poate identifica cu clientul şi să dezvolte relaţii personale cu el. Într-o asemenea situaţie, clientul pierde avantajul unui ajutor obiectiv iar calitatea procesului de ajutare este diminuată din cauza transformării relaţiilor profesionale în relaţii personale pe care o persoană le are cu altele şi se caracterizează printr-o anumita doză de subiectivitate, fiind colorate afectiv. Relaţiile profesionale necesită menţinerea unui anumit grad de obiectivitate profesională. Identificarea cu clientul

împiedică posibilitatea de a avea o percepţie neutră asupra situaţiei clientului. Unii autori subliniază în mod expres “importanţa menţinerii unui anume grad de distanţă personală faţa de clienţi: “ de-a lungul timpului, mulţi clienţi vin în contact cu profesionişti care ajută, şi ei au, de obicei, pretenţia ca să le rezolve situaţia în care se află - ca orice persoană care transferă o situaţie dificilă sau primeşte asistenţa de la familie, prieteni sau alţi oameni care o ajută în mod natural. Deseori aceste eforturi de ajutare le implică pe cele emoţionale pentru a înţelege şi a face faţa situaţiei. În opoziţie cu cel care ajuta natural, ajutorul profesionist are o nouă dimensiune faţă de client sau de grup, operând cu un anumit grad emoţional de neutralitate. Menţinerea acestei neutralităţi fără a părea nepăsător, sau neconcentrat este un act delicat pentru asistentul social. Lucratorul care ajunge să se identifice cu situaţia clientului poate pierde perspectiva şi obiectivitatea. (B. Sheafor, Ch. R. Horejsi şi G. A. Horejsi, apud Morales T.A. şi W.S. Sheafor, 1992, p. 227).

8. Respect pentru confidenţialitate în relaţia cu clienţii. A păstra secrete informaţiile despre

client derivă din prima valoare menţionată anterior: a acorda importanţă majoră persoanei. Fiecare are drepturi depline asupra sa, inclusiv de a-şi păstra informaţiile despre sine. Această

valoare presupune maxima protecţie a informaţiilor primite în munca cu clienţii. Desigur, nu putem vorbi de o confidenţialitate absolută. Trebuie subliniat, de asemenea, că există informaţii delicate pe care asistentul social şi clientul trebuie să le schimbe. O întrebare legitimă ce apare în mintea viitorului asistent social profesionist este să delimiteze cu claritate categoria informaţiilor

ce nu trebuie păstrate confidenţial şi pot sau trebuie să fie divulgate sau, în orice caz cunoscute şi

de alţii. Putem spune că sunt confidenţiale informaţiile pe care clientul doreşte să le păstreze confidenţiale. Când are asistentul social dreptul şi/sau obligaţia de a nu considera obligatorie respectarea confidenţialităţii? El are obligaţia de a apăra interesele clientului. Cu totul general,

putem spune că atunci când informaţia respectivă pune în pericol pe cineva, unde există riscul de

a produce o vătămare de sine sau a altora nu este obligatorie păstrarea confidenţialităţii.

Sinuciderea este un asemenea exemplu. Sau atunci când există pericolul ca cineva să fie ucis pentru că vrea sa-l părăsească pe prezumtivul ucigaş. De asemenea, atunci când se discută, în cadrul echipei interprofesionale despre client. După cum nu se supune regulii confidenţialităţii comunicarea abuzului îndreptat împotriva copilului. Important de remarcat faptul ca avem obligaţia de a aduce la cunoştinţă clientului limitele confidenţialităţii informaţiilor. În rest asistentul social are obligaţia de a apăra clientul şi interesele sale.

9. A persista să depui eforturi în activitatea cu clienţii, în ciuda frustrării. Lucrând cu

categorii dezavantajate, dificil de reintegrat şi repus sa funcţioneze, fiind puşi în situaţia de a milita pentru drepturile clienţilor în ciuda rezistentei, stereotipiei, tendinţelor conservatoare etc., asistentul social, nu o dată se poate simţi frustrat. Din partea sa se impune, în primul rând, a recunoaşte această frustrare. Apoi, atunci când schimbarea are loc lent, tenacitate pentru a depăşi problemele clienţilor individuali, ale grupurilor, organizaţiilor, comunităţilor precum şi ale societăţii în general. Situaţia frustrantă poate apărea atunci când clientul este rezistent la o măsură ce se impune pentru îmbunătăţirea propriei sale situaţii sau atunci când caută să obţină un drept legitim al clientului şi autorităţile întârzie să-l acorde. Activitatea de advocacy (a pleda pentru diferite grupe de clienţi referitor la problemele lor sociale) poate reprezintă, de asemenea, o situaţie frustrantă. În toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să probeze răbdare, perseverenţă

în privinţa activităţii propriei persoane şi persuasiune în relaţiile cu alţii. Nu trebuie să pierdem

din vedere eventuala descurajare şi mijloacele prin care să luptăm împotriva ei. Asistenţii sociali

trebuie să fie perseverenţi.

10. Obligaţia de a se ghida după standarde personale şi profesionale ridicate. Asistentul social trebuie să folosească cele mai ridicate standarde etice în practica cu clienţii. Această

valoare este menţionată în Codul etic al asistentului social din S.U.A. În cazul nerespectării ei, se pot aplica sancţiuni. S-a afirmat despre valorile din cadrul asistenţei social ca sunt ca rinichii ; nu îţi dai seama de ei decât atunci când te supară. La fel şi în privinţa valorilor, vorbim despre ele atunci când, în practică, apar dileme. S-a estimat, de asemenea, că jumătate din deciziile profesionale necesită mai degrabă judecăţi etice decât judecăţi ştiinţifice. Astfel privite lucrurile, putem conchide că profesia de asistent social presupune, într-o serioasă măsură, utilizarea valorilor. Înainte de a începe procesul de ajutare, asistentul social trebuie să-şi cunoască propriul sistem de valori. În al doilea rând este necesar a fi cunoscut sistemul de valori ale clientului. Asistentul social trebuie să încerce să evite impunerea propriului sistem de valori. Şi, mai ales, trebuie să se ghideze după valorile profesiei, respectiv ale codului etic.

Trebuie menţionat că şi alte profesii vehiculează valori, dar oarecum diferite de cele ale asistentului social. Aşa sunt, bunăoară, cele ale medicului, asistentelor medicale sau ale psihologului. Dintre aceste profesii, cele mai apropiate de asistenţa socială sunt cele împărtăşite de psihologi.

5.3 Priceperi

S-a afirmat despre asistenţa socială că este, în acelaşi timp, artă şi ştiinţă. O parte a practicii asistentului social se bazează pe abilităţi naturale şi trăsături de personalitate. Fără îndoială, unii posedă calităţi naturale prin intermediul cărora devin persoane ce ajută eficient, în mod natural. Totuşi, multe priceperi solicitate în practică au o bază de cunoştinţe şi pot fi învăţate. Eficienţa activităţii asistentului social sporeşte atunci când abilităţile naturale se împletesc cu priceperi profesionale dezvoltate. A fi în mod efectiv asistent social înseamnă să ai capacitatea de a utiliza un repertoriu larg de tehnici. Priceperea asistentului social înseamnă, în acelaşi timp, să operezi o selecţie potrivită de tehnici pentru o anumită situaţie şi abilitatea să utilizezi aceste tehnici efectiv. Selecţia anumitor tehnici trebuie să se bazeze pe efortul conştient de a alege şi utiliza acele cunoştinţe de care suntem siguri că vor fi în concordanţă cu valorile asistenţei sociale. În acest sens, valorile devin un filtru între cunoştinţele disponibile şi priceperile utilizate de asistentul social în ceea ce priveşte serviciile oferite. Priceperea reprezintă o componentă practică ce uneşte cunoştinţele şi valorile şi le converteşte în acţiune ca răspuns la grija şi trebuinţă.

Termenul este utilizat oarecum diferit în alte domenii. În general, priceperea presupune o strânsă legătură cu deprinderea. În cazul ultimei, este vorba despre o componentă automatizată a activităţii. Priceperea presupune utilizarea deprinderii în condiţii diferite şi adecvate situaţiei. În ceea ce priveşte natura priceperilor, dacă cineva observă un asistent social în acţiune, natura priceperilor sale este uşor de observat. Spre deosebire de un doctor ce administrează o cură de medicamente pentru boala pacientului, asistentul social poate ajuta clientul/clienţii să-şi îmbunătăţească funcţionarea socială. Priceperea poate fi definită ca o abilitate de a utiliza în mod efectiv cunoştinţele şi uşurinţa în execuţie sau performanţă. Elementul pivot pentru înţelegerea specificului priceperilor în domeniul asistenţei sociale îl reprezintă contactul reciproc, satisfacţia şi relaţiile productive între client (clienţi) şi asistentul social. (Morales, A.T., Sheafor, W.S., p.

247). În alte profesii priceperile sunt orientate “spre” cel educat, tratat etc., în domeniul asistenţei sociale priceperile se utilizează “împreuna” cu clientul. Succesul în procesul de ajutare nu este determinat numai de priceperile asistentului social ci, de asemenea, de priceperea clientului în utilizarea ajutorului şi în schimbarea funcţionării sociale. A.T. Morales şi W.S. Sheafor definesc priceperile specifice profesiei astfel: “capacitatea asistentului social de a pune în mişcare, în relaţie cu clientul, (individual, grup sau comunitate) un

proces psihosocial, ghidat, de intervenţie referitor la schimbare, bazat pe valorile şi cunoştinţele din domeniul asistenţei sociale, într-o situaţie specifică relevantă pentru client. Schimbarea care începe să apară ca rezultat al acestei intervenţii pricepute este efectuată cu cel mai mare grad de consideraţie pentru client şi cu utilizarea forţei şi capacităţii clientului.” (MoralesA.T., SheaforW,S , p. 248). Priceperile asistentului social se regăsesc în cadrul metodelor şi tehnicilor. Trebuie precizat că tehnicile reprezintă instrumente, procedee şi operaţii specifice încorporate în cadrul unei metode. Competenţa în domeniul asistenţei sociale înseamnă formarea unor priceperi în ceea ce priveşte utilizarea metodelor şi a tehnicilor . Asistenţa socială nu operează doar cu o pricepere, ci cu un număr mare de priceperi, folosite în diferite situaţii. Studii mai recente au încercat sa identifice cvasiexhaustiv priceperile de bază care sunt necesare unui asistent social. În general, se consideră priceperile ca având patru domenii:

1. analiza informaţiilor;

2. a pune în valoare personalitatea, selful din punct de vedere profesional;

3. activităţi practice cu indivizi, grupuri şi comunităţi;

4. evaluări.

S-a sugerat ideea că priceperile profesionale se exprimă în activităţile asistentului social. Selecţia cunoştinţelor potrivite pentru sarcina profesională, fuziunea dintre cunoştinţe şi valori precum şi sinteza acestora într-o activitate profesională relevantă constituie o artă, cu caracter creator. De aceea este şi imposibil ca un asistent social să înveţe toate priceperile de care are nevoie în cadrul activităţii sale practice. H.M. Bartlett porneşte de la ideea de generic şi specific în privinţa priceperilor. Ca atare diferenţiază priceperi de bază şi specializate. Din categoria priceperilor de bază fac parte:

- priceperi de bază privind ajutarea;

- priceperi de abordare

- priceperi de observare;

- priceperi de comunicare;

- priceperi de a empatiza;

- priceperi pentru cazuri de rezistenţă la intervenţie;

- priceperi de evaluare (assessment).

Pornind de la acestea şi considerându-le de baza, ele pot căpăta un caracter tot mai sofisticat, fiind utilizate de către practicieni mai experimentăţi şi devenind astfel priceperi specializate.

Trebuie să mai precizăm că fiecare persoană învaţă şi aplică aceste categorii de priceperi într-un mod propriu, le personalizează. Şi pe aceasta cale activitatea asistentului social dobândeşte un caracter creator.

Cu totul general, în domeniul asistenţei sociale exista două tipuri de priceperi: cognitive şi interactive sau de relaţii. Priceperile cognitive sunt cele folosite:

• pentru studierea persoanelor într-o situaţie,

• în identificarea cunoştinţelor de folosit,

• în planificarea intervenţiei şi în evaluare.

Priceperile interactive presupun:

• relaţiile de lucru cu indivizi, grupuri, familii, organizaţii şi comunităţi,

• în comunicare

• dezvoltarea înţelegerii.

Un asistent social trebuie sa fie competent în ambele tipuri de priceperi. Ele se dezvoltă de- a lungul timpului, ca rezultat al practicii, în cadrul utilizării unor tehnici şi metode. Dezvoltarea priceperilor implică nu numai aplicarea unor cunoştinţe şi un cadru metodologic adecvat, ci şi folosirea unor calităţi individuale şi a unui mod personal de lucru.

Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din U.S.A. (N.A.S.W.), în cadrul Standardelor

pentru Clasificarea Practicii în Asistenţa Socială (1982), stabileşte următoarele 12 categorii mai importante de priceperi:

- a asculta pe alţii cu atenţie şi înţelegere;

- a selecta informaţii şi un ansamblu de fapte relevante pentru a pregăti istoricul social, evaluarea (assessment) şi raportul;

- să creeze şi să menţină o relaţie profesională de ajutare;

- să observe şi să interpreteze comportamentul verbal şi nonverbal şi să utilizeze cunoştinţele despre teoriile personalităţii şi metode de diagnostic;

- să angajeze clienţii (incluzând aici persoane individuale, familii grupuri şi comunităţi) în eforturile de a rezolva problemele lor personale şi a le câştiga încrederea;

- a sprijini - fără a avea pretenţia de a trata - discuţii asupra unor subiecte sensibile din punct de vedere emoţional;

- a crea soluţii inovative pentru trebuinţele clienţilor;

- să determine trebuinţa de terminare a relaţiei terapeutice;

- a conduce o cercetare or a interpreta constatările unei cercetări şi literatura de specialitate;

- să medieze şi să negocieze între părţi în conflict;

- să prevadă legături de servicii între organizaţii;

- să interpreteze şi să comunice trebuinţele sociale pentru a găsi surse, public şi legiuitori.

(Barker,1991)

Acelaşi lucru în privinţa unor abilitaţi necesare în practica asistenţei sociale: sa vorbească şi să scrie clar, să-i înveţe pe alţii, sa răspundă cu înţelegere la situaţii ce prezintă încărcătura emoţională sau de criză, în relaţia profesionala să servească drept model, să interpreteze într-un mod complex fenomenele psihosociale, să organizeze munca în vederea desemnării

responsabilităţilor, să identifice şi să obţină resursele necesare pentru a putea asista pe alţii, să evalueze propriile performanţe şi sentimente utilizate în ajutare şi consultare, să participe şi să conducă activităţi de grup, funcţionarea în situaţii de stres, să poată negocia în situaţii conflictuale sau cu persoane contestatare, să facă legătură între teorii sociologice şi psihologice pe de-o parte şi situaţiile practice pe de alta, să identifice informaţile necesare în rezolvarea unei probleme şi să conducă cercetări ce se referă la serviciile unei agenţii. (Barker R. idem). Se mai discută despre priceperi pentru practica directă. Este vorba despre abilitatea de a pune cunoştinţele de asistenţa socială în slujba activităţilor de intervenţie efectivă cu persoane, familii, grupuri şi comunităţi. La rândul lor, sunt împărţite în priceperi:

- înnăscute (priceperi de a percepe şi priceperi cognitive);

- interacţionale (priceperi de a pune în scena, de a lucra cu sentimente şi informaţii);

- strategice (a lucra cu conduite şi cu copingul (controlul) conflictului).

În ceea ce priveşte activitatea cu grupuri, sunt menţionate priceperi de a construi grupuri, de facilitare a muncii cu grupul, de a lucra cu grupuri care nu verbalizează prompt sau în timpul când nu discută. (ibidem).

5.4 Combinarea creativă a cunoştinţelor, valorilor şi priceperilor

Mai întâi, ce înseamnă creativ, în general şi mai apoi, care este specificul activităţii creatoare în domeniul asistenţei sociale. Cunoştinţele de psihologie despre creativitate subliniază că ne aflăm în faţa unor situaţii problematice pentru care algoritmul (succesiune de operaţii care duc la rezolvarea problemei) nu este suficient sau eficient. Creativ, în opoziţie cu algortmizabil presupune căi de rezolvare a

problemelor oarecum neconvenţionale, în sensul de a nu putea fi încadrate într-un algoritm. Teoria educaţiei accentuează foarte mult dezideratul potrivit căruia în şcoală trebuie să punem accent pe dezvoltarea creativităţii. În fiecare domeniu de activitate este necesară orientarea creativă. Persoanele creative, aşa cum subliniază cercetările din domeniul psihologiei, prezintă o seamă de caracteristici: nonconformism în opinii şi judecăţi, motivaţie ridicată şi persistentă în realizarea scopurilor propuse, deschidere şi receptivitate pentru informaţii noi, preferinţă pentru complexitate, toleranţă pentru situaţiile ambigue, contradictorii, care nu sunt evidente, o oarecare rezervă faţa de poziţiile teoretice consacrate, familiarizare cu şi cunoştinţe despre toate aspectele problemei. Toate cele de mai sus, referitoare la creativitate sunt valabile şi pentru domeniul asistenţei sociale. Combinarea creativă a cunoştinţelor, valorilor şi priceperilor reprezintă mai mult decât o combinare. Implică şi o alegere potrivită, de asemenea, o împletire a unor informaţii ce par nesemnificative şi fără legătură. Înseamnă şi extinderea la unele valori care depăşesc domeniul propriu zis al asistenţei sociale. După cum poate fi vorba despre aplicarea cu îndemânare a cunoştinţelor şi priceperilor interacţionale într-un cadru concret. Pentru că fiecare situaţie şi fiecare trebuinţă ce presupune ajutor este diferită, cunoştinţele, valorile şi priceperile folosite se diversifică. Deci, nu putem vorbi despre reţete, proceduri standard sau moduri generale de analizare a persoanei în situaţie. Ca atare, aplicarea cunoştinţelor, valorilor şi priceperilor se va face în mod creativ. Tocmai de aceea se vehiculează ideea de artă în domeniul asistenţei sociale, opusă celei de ştiinţă a asistenţei sociale. Această artă se bazează pe intuiţie, experienţă acumulată, atribute personale ale asistentului social. Interesant de remarcat faptul că ideea creativităţii pentru profesia de asistent social, după părerea noastră, nu este în centrul preocupărilor actuale ale teoreticienilor şi practicienilor, cel puţin în sistemul american - de altfel bine organizat şi cu un învaţământ academic pentru asistenţa socială, echivalent cu cel pentru alte profesiuni, având un statut mult mai vechi şi consolidat Altfel nu putem explica faptul ca termenul de creativitate pentru asistenţa socială nu apare nici în Enciclopedie şi nici în dicţionarul lui R. L. Barker de referinţă în literatura americană - şi nu numai - consacrată asistenţei sociale. Putem explica faptul prin aceea că domeniul asistenţei sociale în sine este deosebit de dinamic, cu accent pe practică şi acţiune, având un pronunţat caracter militant, vehiculând valori deosebit de relevante pentru democraţie şi supremaţia drepturilor individuale. Edificator în acest sens este Codul etic al NASW care, în ansamblul său reflectă spirit creator. În încheiere, credem că este necesar să facem o precizare care să vină în întâmpinarea unei posibile confuzii între algoritm(izabil) şi creativ în cadrul practicii asistenţei sociale. Asistentul social este un profesionist care, prin natura activităţii sale, se integrează într-o structură birocratica formală. El aplică proceduri - în general algoritmi - care trebuie urmaţi şi care uşurează şi asigură rezolvarea corectă a diferitelor probleme, obligatoriu de rezolvat ca sarcini de serviciu. A manifesta creativitate nu intră oare în contradicţie cu activitatea care, pentru a fi cât mai eficientă este algoritmizată, calitatea activităţii asistentului social, pentru care el este apreciat, fiind tocmai aceea de a respecta procedura (algoritmul)? Unde rămâne loc pentru creativitate? Este de precizat faptul că soluţia creatoare nu reprezintă o activitate în sine menită să dea doar spectaculozitate sau să reprezinte o formă de aventurism care să pună în valoare pe cel ce o aplică. Soluţia creatoare nu trebuie să contravină principiului eficienţei, rentabilităţii si, în cazul asistenţei sociale, mai ales să nu prejudicieze în vreun fel clientul.

TEMA DE REZOLVAT 1.Scrieti un eseu, la alegere, cu una din urmatoarele teme:

Ce cunostinte, valori si priceperi pentru domeniul asistentei sociale am avut inainte de a incepe specializarea mea in acest domeniu

Rutina/creativitate in activitatea asistentului social

2. Alegeti una dintre valorile asistentei sociale, respectiv pricipiile si standardele ce deriva. Scrieti un eseu de o pagina pe marginea acestei teme. Trimiteti-l pe adresa de e-mail la doi colegi care sa-l comenteze. Eventual schimbati mesaje pe marginea continutului, facand o dezbatere pe aceasta tema. Consultati tutorele pentru a va sprijini si a va evalua contributiile in aceasta dezbatere.

INTREBARI

1.Cunostintele de asistenta sociala nu trebuie sa fie eclectice deoarece:

a. creeaza confuzii

b .nu pot favoriza o abordare sistemica

c.

ambele raspunsuri sunt gresite

2.

Cunostintele de asistenta sociala sunt eclectice. Afirmatia este:

a.

corecta

b.

partial corecta

c.

gresita

3.

Valoarea trebuie sa se deplaseze :

a.

de la actiune la afirmatie

b.

de la afirmatie la actiune

c.

trebuie sa fim consecventi si sa nu o deplasam

4.

Asistenta sociala este:

a.

in exclusivitate o stiinta

b.

in exclusivitate o arta

c.

o arta si o stiinta

5.

Priceperile:

a.

nu trebuie sa fie personalizate

b. trebuie sa fie personalizate c. personalizandu-le li se pierde caracterul creator

Raspunsuri corecte:

1c, 2a, 3b, 4c, 5b.

BIBLIOGRAFIE Buzducea, Doru (2005) Aspecte contemporane in asistenta sociala,Editura Polirom, Iasi, pp. 17-37. Tompea, Doru, (2003), Deontologia asistentei sociale si constructia paradigmei profesionale in Neamtu, George (coordinator), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, pp.401-464.

6.

PROBLEMELOR

ASISTENTA

SOCIALA

CA

PROCES

DE

REZOLVARE

A

Pe marginea celor asimilate pana in prezent, intelegem ca a ajuta un client inseamna a interveni, din perspectiva profesionistului, pentru a ajuta clientul sa-si rezolve problemele, adica sa-si inlature sau cel putin sa-si diminueze grijile si sa-si satisfaca trebuintele, altfel spus, a-l ajuta sa se schimbe. Este necesar de subliniat, sa invatam clientul sa-si rezolve problemele. Ca atare pe parcursul acestui capitol ne vom ocupa de procesul de rezolvare a problemelor in cadrul asistentei sociale.

La sfarsitul acestei teme veti dobandi urmatoarele competente profesionale:

01: sa intelegeti pentru a putea opera cu conceptual de problema in domeniul asistentei sociale;

02: sa inelegeti pentru a putea opera in raport de conceptul de proces in domeniul asistentei sociale;

03: sa intelegeti si sa operati, in domeniul asistentei sociale, cu conceptul de algoritm;

04: sa asimilati etapele algoritmului de rezolvare a problemei in domeniul asistentei sociale si sa operati cu ele in cadrul activitatii practice de specialitate si mai apoi in activitatea profesionala

05: sa cunoasteti modul in care se opereaza concret in cadrul fiecarei etape a procesului de rezolvare a problemelor specifice asistentei sociale

ASISTENŢA SOCIALĂ CA PROCES DE REZOLVARE A PROBLEMELOR

Asistenţa socială înseamnă a ajuta clientul în vederea înlăturării grijilor şi satisfacerii trebuinţelor, adică să-şi rezolve problemele. Privită ca proces de rezolvare a problemelor, se refera la intervenţia asupra clientului individual, denumită în literatura engleză de asistenţa

socială, social case work. Este considerată o metoda specifică asistenţei sociale, nici o altă profesie nu o pretinde (K.S. Haynes, K.H. Holmes, 1994 p. 245). Case work presupune contactul direct cu persoana, scopuri specifice pentru ea, ajutor individual. Se are în vedere persoana în anturajul său imediat, problemele sale interpersonale din mediul apropiat. Asistenţa socială ca proces de rezolvare a problemelor se încadrează în categoria social case work-ului. O asemenea abordare nu este unica în această categorie. Este precedată de modelul psihosocial (cu accent pe procedeul de diagnostic), modelul funcţionalist (influenţat de paradigma psihanalitică, preconizând autorealizarea maximă a fiecăruia) şi succedata de modelul centrat pe sarcină (intervenţia este concentrată pe “ajutorul acordat clientului de a-şi identifica problemele specifice care apar din dorinţele sale nerealizate definite în termenii unor condiţii specifice care trebuie schimbate”, (F. Turner, apud K.S. Haynes, K.A. Holmes, 1994, p. 248). În cazul modelului centrat pe sarcină, după cum spuneam, intervenţia este concentrată pe ajutarea clientului de a-şi identifica problem(a)ele specifice, acceptând explicit cum trebuie să lucreze, sarcină de sarcină, pentru a corecta problema, urmărind în mod conştiincios realizarea sarcinilor dintre şedinţe. Intervenţia se realizează în timp scurt, pe parcursul doar a câtorva şedinţe. (K.S. Haynes, K.A. Holmes,1994, p. 248). În sfârşit, se mai menţionează modele recente de intervenţie, în fapt terapii, cum ar fi terapiile behavioriste, analiza tranzacţională ori terapia realităţii, împrumutate din psihologia clinică şi utilizate cu precădere în forme de bază, simplificate. Revenind la asistenţa socială ca proces de rezolvare a problemelor, se impune clarificarea conceptului de problemă, apoi a celui de proces, respectiv a etapelor procesului de rezolvare a problemelor.

6.1 Problema

Termenul de problemă derivă din cuvintele greceşti pro ballein, care însemnă un obstacol aruncat înaintea cuiva pentru a fi necesar să-l depăşească. Prin extensie semantică înţelegem, deci, că problema reprezintă o dificultate, o situaţie care prezintă incertitudine sau care trebuie lămurită, depăşită. Termenul românesc este mai general, înglobând înţelesuri oarecum diferite. În limba engleză mai există, pe lângă cel de problem, alţi doi, issue şi matter, cu înţelesuri apropiate. Problemele şi rezolvarea lor nu reprezintă un domeniu specific asistenţei sociale. Peste tot acolo unde se întâmpina obstacole, dificultăţi, ne aflăm în faţa unor probleme care trebuie rezolvate. Se ridica două întrebări:

• când devine o situaţie problematică? • când o situaţie problematică este specifică domeniului asistenţei sociale? Vom putea răspunde la aceste două întrebări pornind de la conceptele de trebuinţă şi funcţionare socială. Preocuparea pentru satisfacerea trebuinţelor este specifică asistenţei sociale. Se consideră că avem o problemă de domeniul asistenţei sociale atunci când există o trebuinţă nesatisfăcută care împiedică funcţionarea socială. Probleme specifice asistenţei sociale apar frecvent în diferite situaţii, iar soluţiile sunt găsite adesea fără ajutor profesional. În termeni de asistenţa socială, problema se referă la o situaţie de funcţionare socială în care este blocată satisfacerea unei trebuinţe şi în care persoana implicată nu poate înlătura singură acest blocaj.

Exemplu:

O vecină apelează la un serviciu de protecţia copilului pentru că e îngrijorată de o vecină, mamă singură, tânără, care îşi lasă copilul de patru luni să plângă în leagăn, uneori mai mult de o jumătate de ora. În discuţia cu mama, asistentul social descoperă că, într-adevăr, copilul este realmente părăsit să plângă, după expresia mamei “cât are chef” şi că mama nu ştie prea bine cum să-l îngrijească. Există deci un blocaj în satisfacerea trebuinţelor copilului reprezentat de lipsa de cunoştinţe a mamei. Nu este sigur dacă acesta este singurul blocaj. Pot exista şi alte probleme:

lipsa resurselor materiale sau atitudinea comunităţii care pot constitui piedici în satisfacerea trebuinţelor copilului.

6.2 Procesul

În general, un proces prezintă trei caracteristici:

- are etape recurente;

- are loc în cursul timpului;

- este îndreptat într-o direcţie, fiind ireversibil.

Mai trebuie adăugat faptul că ne aflam în faţa unui proces ciclic. Adică, în procesul de rezolvare a problemei exista o mişcare înainte, trecând prin anumite etape, în decursul timpului. Dar există, de asemenea, şi o tendinţă de întoarcere la etapele iniţiale sau o combinare a elementelor din diferite etape. Ireversibilitatea procesului nu înseamnă că în cadrul acestuia nu se poate reveni, provizoriu, la etapele iniţiale ci, mai degrabă, un proces nu se poate reîntoarce într- un stadiu prealabil identic atâta timp cât este alimentat. Pe baza celor de mai sus, putem defini procesul de rezolvare a problemei în domeniul asistenţei sociale drept găsirea - într-o succesiune de etape, de-a lungul timpului, în mod ciclic şi ireversibil - unui mod de a gândi, a simţi şi a acţiona, ce satisface o trebuinţă sau înlătura blocajul în satisfacerea ei. În exemplul de mai sus, asistentul social va folosi un proces de rezolvare a problemelor pentru a decide ce se poate face într-o astfel de situaţie. În primul rând trebuie obţinută informaţia. Asistentul social va discuta cu mama, va vedea copilul si, eventual, va discuta cu vecinii, precum şi cu alte persoane care ar putea furniza informaţii. Se va stabili care trebuinţe ale copilului nu sunt satisfăcute şi dacă mama ar putea satisface, cu un ajutor, aceste trebuinţe. Apoi, se va încerca, împreună cu mama, dacă s-ar putea satisface unele trebuinţe imediate. Pe măsură ce acest plan este pus în aplicare, asistentul social va continua să culeagă informaţii cum ar fi: mama poate folosi ajutorul? Poate ea să-şi îndeplinească partea din planul atribuit? Ce alte trebuinţe ar putea exista în cazul de faţa? Se va încerca o detaliere a situaţiei şi se va continua planul. Deci, procesul de rezolvare a problemei se va realiza ciclic, direcţionat spre satisfacerea trebuinţelor copilului.

6.2.1 Etapele procesului de rezolvare a problemei

În activitatea cu persoane, familii, grupuri, organizaţii şi comunităţi, asistenţii sociali rezolvă probleme. Procesul de rezolvare a problemelor parcurge anumite etape. Dincolo de unele diferenţe de abordare, în general, ne aflam în faţa unui algoritm care nu diferă esenţial de la un autor la altul. Astfel, Ch. Zastrow stabileşte următoarele etape:

1.

Identificarea cât mai precis posibil a problemei sau problemelor.

2.

Găsirea soluţiilor alternative posibile.

3.

Evaluarea soluţiilor alternative

4.

Selectarea soluţiei sau soluţiilor de utilizat cu scopurile aferente.

5.

Implementarea soluţiei.

6.

A urmări evaluarea modului în care soluţia este funcţională (Ch. Zastrow,1999 p. 11).

După L.C. Johnson, etapele procesului de rezolvare a problemei sunt următoarele:

- Enunţarea preliminarea a problemei.

- Enunţarea unor subpoziţii preliminare despre natura problemei.

- Selectarea şi colectarea informaţiei.

- Analizarea informaţiilor disponibile

- Elaborarea unui plan.

- Evaluarea planului (L.C. Johnson, 1989 p. 71)

6.2.1.1 Enunţarea preliminară a problemei

Referitor la acest pas, trebuie subliniat că se impune claritate, evitarea tendinţelor de a fi vag or global. În acest caz este posibil ca asistentul social sa nu fi identificat cu suficientă atenţie grija şi trebuinţa. Exemple de asemenea formulări imprecise a problemei: a) scăderea notei la purtare; b)

mama este necăsătorită c) un alcoolic nu are voinţă să renunţe. Aceste formulări nu spun nimic despre trebuinţele individuale şi nu indică unde s-a produs blocajul. Formulări mai adecvate ar putea fi rezultatele slabe la învăţătură care cauzează frustrări sau indisciplină pentru cazul a, lipsa de educaţie la fetele tinere însărcinate, în situaţia b, iar pentru c, cumularea neînţelegerilor din familie, a riscului de a pierde locul de munca şi deteriorarea vechiului statut faţa de vecinii din blocul de locuinţe. Blocajul este determinat pentru a depista pentru a, programele prea încărcate şi îndepărtate de interesele celor care învaţă, la b de absenta unor obiecte sau cunoştinţe ce trebuie predate la şcoală în vederea pregătirii tinerilor pentru viaţa sexuală şi de familie sau, în cazul c, lipsa unui loc de muncă ce să asigure venitul necesar familiei ori să înlăture stresul nesiguranţei zilei de mâine. Modul în care se enunţă problema influenţează toate etapele următoare. Cu cât enunţarea este mai precisă şi relevantă, cu atât se face mai uşor trecerea spre rezolvarea problemei

6.2.1.2 Enunţarea unor subpoziţii preliminare despre natura problemei

Acest pas este necesar pentru a clarifica tipul de informaţie impus pentru a înţelege şi a planifica. Pe măsură ce problema este enunţată, se fac unele subpoziţii despre natura şi cauza ei,

ceea ce duce la indicarea trebuinţei şi a blocajului. Utilă în aceasta privinţă poate fi baza de cunoştinţe a asistentului social care poate furniza idei despre natura problemei. Pe măsură ce se descoperă blocajul, este necesar să se cerceteze dacă într-adevăr acesta a produs tulburările de funcţionare. Când subpopziţia se dovedeşte falsă, se impune elaborarea altora. În acest caz este necesară întoarcerea la pasul următor.

6.2.1.3 Selectarea şi colectarea informaţiilor

Determinarea a ceea ce este important de făcut reprezintă o pricepere. Identificarea sistemelor semnificative şi a trebuinţelor într-o anumita situaţie pot oferi informaţii. Sursele de informaţii trebuie să vizeze diferite perspective, pentru a înţelege lucrurile din punct de vedere istoric, psihosocial, biologic, economic, politic, religios sau etic. Informaţiile culese vor proba validitatea subpoziţiilor preliminare din punct de vedere cauzal, şi se vor baza pe cunoştinţe largi, apropiind teoria de situaţia data. Baza de cunoştinţe generale şi sistemele de valori influenţează căutarea informaţiei. Este necesară şi priceperea în colectarea informaţiilor de la surse. Validitatea acestor informaţii este determinată parţial de natura comunicării şi a interacţiunii sociale. În relaţia cu sursele de informare va fi pusă în joc şi creativitatea asistentului social. Valorile specifice asistenţei sociale impun de a considera de prim ordin informaţiile furnizate de către clientul însuşi.

6.2.1.4 Analiza informaţiilor disponibile

Este influenţată şi direcţionată de scopul urmărit. Unele dintre aceste scopuri pot fi identificarea diferitelor sisteme implicate în situaţii, explicarea naturii problemei, identificarea informaţiilor suplimentare ce se vor căuta, formularea unei linii de conduită. Un alt scop poate fi determinarea obiectivelor realizabile, a unor posibile planuri de acţiune, interpretarea informaţiei

deţinute şi evaluarea. Caracterul ciclic al procesului devine clar prin faptul că la fiecare etapă a acestui proces se va face o întoarcere la analiză. Adesea sunt furnizate informaţii noi la fiecare etapă.

Indiferent de rezultatul dorit, există câteva consideraţii generale în ceea ce priveşte analiza. În primul rând este important să se determine natura informaţiei. Este vorba despre un fapt adevărat sau despre o opinie? Cât de credibilă este sursa informaţiei? Informaţia culeasă este congruentă cu celelalte obţinute din alte surse? Concluziile vor fi mai mult sau mai puţin credibile în raport de sursă. Un alt aspect important al analizei e reprezentat de determinarea părţii relevante dintr-o relaţie. Situaţiile umane pot fi importante chiar dacă uneori apar simple. Se impune ca necesară priceperea de a remarca ceea ce este important într-o situaţie particulară. Deoarece în realitatea umană realităţile sunt rareori simple, într-o relaţie liniară, de tip cauză-efect, se preferă o abordare sistemică. Este vorba despre ceea ce se numeşte în asistenţă socială evaluare (assessment).

6.2.1.5 Elaborarea unui plan

Informaţia şi analiza ei ne conduc să înţelegem ceea ce trebuie făcut pentru a înlătura blocajul în calea satisfacerii trebuinţelor. Pentru orice plan este fundamental rezultatul dorit al procesului de rezolvare a problemei. Acest rezultat este concretizat, de fapt, în obiective. Ca atare trebuie să începem cu acestea. Ele sunt obţinute în urmă analizei cauzelor blocării trebuinţei. Obiectivele sunt enunţate în termeni comportamentali şi descriu rezultatul dorit în mod cât mai specific. Un obiectiv poate fi formulat astfel: o familie să poată discuta despre un conflict avut şi să-l rezolve într-o maniera convenabilă pentru toţi membrii, astfel încât să-l poată depăşi. Din punctul de vedere al posibilităţii de realizare, orice plan poate întâmpina piedici: timpul sau banii insuficienţi, lipsa unor resurse etc. Piedici mai importante sunt aşteptările nerealiste ale clientului, energia sa insuficientă, motivaţia precară sau slaba capacitate pentru schimbare. Este important ca piedicile din fiecare situaţie să fie identificate şi avute în vedere pentru planul elaborat. În general, planul se dezvoltă luând în considerare strategiile şi tehnicile. Pe măsură ce acesta devine mai specific, asistentul social se va întoarce la etapele anterioare, analizând noi informaţii necesare pentru plan. În final se va obţine o sinteză care să evidenţieze diferitele posibilităţi.

6.2.1.6 Implementarea planului

În asistenţa socială implementarea presupune interacţiune între oameni şi este de natura intervenţiei. Ne aflăm în faţa unei acţiuni bazată pe gândire care îşi are sursa în sentimente despre grija sau trebuinţă. În plus, este o acţiune bazată pe cunoştinţe substanţiale din mai multe surse, care explică şi prognozează comportamentul persoanelor în situaţie.

6.2.1.7 Evaluarea planului

Dacă scopul a fost atins, evaluarea este un punct culminant, potrivit şi necesar procesului. Indiferent de rezultat, evaluarea a ceea ce s-a întâmplat poate duce la înţelegerea faptelor. La rândul ei, această înţelegere poate fi transferată altor situaţii. Evaluarea poate însemna, în unele

cazuri, redefinirea problemei şi reformularea planului. Exemplu:

Vom continua analizarea exemplului prezentat mai sus despre vecina îngrijorată că tânăra mama lasă copilul să plângă excesiv de mult. Să vedem cum sunt parcurse etapele procesului de

rezolvare a problemei în discuţie:

1. Enunţarea preliminară a problemei: copilul nu primeşte îngrijirile necesare prin care să-i fie satisfăcute trebuinţele. 2. Subpoziţii preliminare despre lipsa de îngrijire:

a) mama nu ştie să îngrijească copilul

b) însăşi mama are trebuinţe care nu pot fi întrunite.

c) resursele, suportul financiar al mamei este insuficient.

3.

Selectarea şi colectarea informaţiei: asistentul social culege informaţii despre validitatea

subpoziţiilor. Se dovedeşte că mama nu numai că nu ştie cum să îngrijească copilul, dar este şi

frustrată, fiind respinsă de vecini şi comunitate. Ea îşi iubeşte copilul şi ar dori sa aibă grijă de el. Propria sa mamă a murit atunci când ea era mică şi bunica ei, acum moartă, a crescut-o. Pe de altă parte, vecina, care s-a adresat asistenţei sociale, este realmente îngrijorată de această situaţie, dar nu ştie cum să o ajute. Se teme să intervină.

4. Analiza informaţiilor disponibile: gândindu-se la informaţiile câştigate, asistentul social

conchide ca mama este motivată pentru a îngriji adecvat copilul, dar nu ştie cum. Ea are nevoie de instruire în îngrijirea copilului. De asemenea şi de un ajutor financiar. Relaţia mamei cu vecina trebuie explorată şi găsite informaţii relevante. Problema majoră pare a fi lipsa de educaţie/pregătire a mamei pentru creşterea copilului. O problema secundară este trebuinţa mamei de relaţii cu alte persoane.

5. Elaborarea planului: asistentul social începe elaborarea acestui plan. Astfel:

a) va căuta o asistentă medicală puericultoare care va instrui mama în aspecte de bază

privitor la îngrijirea copilului;

b) va lua legătură cu o asociaţie de ajutorare a mamelor tinere unde tânără mamă va

descoperi discuţii în grup privitor la situaţia ei;

c) asistenta socială discută cu vecina. Aceasta din urmă ar dori să o ajute pe mamă, care, la

rândul ei, ar dori să o ajute pe vecina la unele munci mai grele;

d) asistenta socială va continua să o vadă pe mamă o dată pe săptămână, timp de trei luni de

zile, cu scopul de a o sprijini;

e) vecina va fi şi ea inclusă în aceste discuţii, o dată pe lună, pentru a clarifica unele lucruri

ce pot apărea;

f) după cele trei luni se va face o evaluare pentru a se constata dacă ajutorul mai trebuie

continuat; 6. Implementarea planului înseamnă, de fapt, interacţiune între persoanele implicate,

urmând cele stabilite prin plan. Asistentul social va fi persoana cu rol decisiv în această privinţă, punându-şi în joc profesionalismul său: cunoştinţele, valorile împărtăşite şi priceperile pentru a rezolva situaţia tinerei mame cu copil.

7. Evaluarea planului: reprezintă etapa în care asistenta socială le trece în revistă pe toate

celelalte, oprindu-se asupra celor stabilite în plan, pentru a vedea dacă rămân întrutotul valabile.

Asistenta socială consideră că planul este suficient de adecvat pentru a fi aplicat cu succes. Dar asta nu înseamnă că este total exclusă redefinirea problemei şi reformularea planului, în raport de ce se va întâmpla ulterior;

TEME DE REZOLVAT

1. Reveniti la capitolul 3. La intrebarea Ce inseamna o grija, sunt enumerate o seama de situatii care reprezinta griji privitor la probleme cu care se confrunta diferite categorii de personae. Alegeti una din asemenea griji generate de posibile, reale sau banuite probelme si incercati sa o rezolvati ipotetic, in lumina algoritmului oferit in cadrul capitolului 6, Asistenta sociala ca proces de rezolovare a problemelor

2. Daca lucrati intr-un serviciu de specialitate in care intalniti probleme specifice domeniului asistentei sociale, incercati rezolvarea lor ipotetica sau chiar concreta, in lumina algoritmului propus. In cazul in care este o problema reala, inainte de aplicare consultati supervizorul sau persoana superior ierarhica.

3. In cazul in care nu aveti posibilitatea de a rezolva probleme potrivit situatiei de la punctul 2, si gasiti un exemplu mai potrivit decat cele sugerate la punctul 1, imaginati un client care are o grija, determinata de o problema specifica asistentei sociale si ajutati-l sa-si rezolve problema potrivit celor insusite la tema capitolului 6, tocmai prcurs.

INTREBARI

1.In procesul de rezolvare a problemei se pot face reveniri succesive pentru a enunta alte ipoteze decat cele initiale:

a. acest lucru poate naste confuzii

b. acest lucru dovedeste nepriceperea asistentului social

c. da

2. Solutia unei probleme de asistenta sociala:

a. poate fi gasita si fara ajutor profesinist

b. trebuie gasita numai cu ajutorul unui profesionist

c. trebuie gasita numai de clientii singuri

3. In asistenta sociala, o problema

a. lipsa functionarii sociale

b. blocarea satisfacerii trebuintei

c. ambele raspunsuri sunt corecte

presupune:

4.Enuntarea preliminara a problemei trebuie facuta:

a. de catre asistentul social

b. de catre client

c. pe baza unei cantitati cat mai mici de informatie

5. Care dintre cele de mai jos sunt formulari imprecise ale problemei:

a. lipsa de educatie la fetele tinere insarcinate

b. un alcoolic nu are vointa sa renunte

c. rezultate slabe la invatatura care cauzeaza frustrari si, in consecinta, indiscipline

Raspunsuri corecte:

1c, 2a, 3c, 4a, 5b

BIBLIOGRAFIE Prelici Viorel (2002) Aspecte metodologice si abordari in asistenta sociala, Editura Mirton, Timisoara, Manea, Livius (2008) Interviul in practica asistentei socialeEditura Universitatii din Bucuresti Alexiu, Mircea, (2003) Valori si faze ale actiunii in asistenta sociala. in Neamtu, George (coordinator), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, pp.320-365.

7. PERSONALITATEA ASISTENTULUI SOCIAL

In cadrul capitolului al 5-lea, am putut remarca faptul ca cel care ajuta trebuie sa posede anumite competente, adica cunostinte de specialitate oferite de diferite discipline, sa impartaseasca valori generale si specifice profesiei si, totodata, trebuie sa posede priceperi pentru a putea sa le imbine creator in cadrul activitatii de ajutare. Aceste competente se particularizeaza specific, am putea spune inedit si unic, in raport de personalitatea celui care ajuta. Urmarind capitolul de fata, desigur, va veti intreba in ce masura sunteti potrivit(a) pentru profesia de asistent social, pe care v-ati ales-o.

Dupa parcurgerea acestui capitol veti dobandi urmatoarele competente necesare unui asistent social profesionist:

01: cunoasterea si impartasirea convingerilor pe care trebuie sa le posede un bun asistent social;

02: cunoasterea si impartasirea atributului de maturitate profesionala, cu corelativul lui, creativitatea necesare unui bun asistent social;

03: cunoasterea si utilizarea in mod practic a capacitatii de a influenta, punand in valoare propriul self, drept atribut de prim rang al asistentului social;

04: intelegerea, familiarizarea si utilizarea empatiei drept calitate importanta a personalitatii asistentului social;

-

05: intelegerea si operationalizarea conceptului de responsabilitate a asistentului social;

06:

intelegerea

si

asitentului social;

operationalizarea

conceptului

de

autoritate

a

07:

ajuta:

intelegerea si operationalizarea conceptului de pricepere de a

PERSONALITATEA ASISTENTULUI SOCIAL

Relaţia dintre cei doi actori care evoluează în câmpul interacţiunii, asistentul social şi clientul, este una asimetrică: primul vine cu un statut superior determinat de însuşi actul ajutării pe care este chemat să-l dea. Cel de al doilea speră că în cadrul acestei relaţii să-şi rezolve problem(a)ele, şi prin însăşi această expectantă să rişte a deveni dependent de personalitatea celui care-l ajută dar, în acest fel, să rateze, în fapt, ceea ce se urmăreşte prin intervenţia asistentului social: îmbunătăţirea funcţionării autonome a (sub)sistemului client. După cum remarca L.C. Johnson, asistentul social vine în relaţia de ajutare cu:

- un stil propriu de viaţă;

- o anumită filosofie;

- un anumit cod moral şi sistem de valori;

- având anumite origini;

- cu o anumită experienţă de viaţă;

- prezentând diferite categorii de trebuinţe (Johnson, L.C.,1989, pp 103 -117)

Toate aceste componente se structurează într-un mod particular dând ceea ce numim personalitate (self). Este vorba despre un anumit sistem căruia îi este definitorie funcţionarea, ca atare se vorbeşte de funcţionare personală. Acest din urmă concept presupune nu numai cunoştinţe despre propria personalitate (self), ci şi cum acestea influenţează funcţionarea personală: identificarea modului de a învăţa, a comunica cu alţii, de a reacţiona la anumite situaţii, de a se percepe pe sine etc. De remarcat pentru cei ce se formează ca asistenţi sociali ca şi în privinţa celor aflaţi în diferite situaţii de perfecţionare profesională: cunoaşterea propriei persoane nu se realizează de la sine şi nu este ferită de anumite pericole: este nevoie de timp (pentru a medita despre sine, a ne reculege, a ne pune întrebări de genul: cine sunt eu, ce doresc, am evoluat sau nu şi, mai ales, îmi sunt clare obiectivele pe care mi le propun în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat? etc.); este necesar a lua în considerare cum este percepută persoana noastră de către alţii (chiar dacă, uneori, această percepţie nu este obligatoriu a fi pozitivă şi poate, uneori, să nu fie numai agreabilă). Important în acest demers este faptul de a ne accepta propria personalitate aşa cum este şi de a fi dispuşi să ne-o ameliorăm. Cel ce încearcă să-şi îmbunătăţească funcţionarea propriei persoane trebuie să prevină riscurile perfecţionismului, adică a unor standarde excesiv de ridicate care să stârnească anxietate şi descurajare în caz de eşec. Dar, totodată, a lipsei de perspectivă, rutinei, evitării efortului etc. Putem analiza personalitatea asistentului social din perspectiva celui care ajută.

7.1 Asistentul social ca persoană care ajută

Ideea se impune aproape ca un postulat. Ea apare drept firul roşu al întregii lucrări de faţă. Chiar de la început am menţionat că grija ca oamenii să se ajute între ei la vremuri de restrişte o regăsim în Codul lui Hammurabi, cu aproape patru milenii în urmă, de asemenea, Philanthropya la grecii antici, annona civica la romani, iubirea creştină ca argument pentru ajutarea aproapelui şi apoi întreaga civilizaţie europeană fundamentată creştin, zakatul, taxa de purificare pentru ajutarea săracilor la musulmani, toate ca demers empiric. Apoi în privinţa asistenţei sociale ca profesie şi din ce în ce mai mult ca demers fundamentat ştiinţific ce urmăreşte ajutarea, rolul de a- i ajuta pe oameni împuternicindu-i, necesitatea unor deprinderi de a ajuta etc. În ciuda acestor

sublinieri sau tocmai datorită lor se impune a preciza cum se prezintă actorul care trebuie sa realizeze managementul ajutării.

Asistentul social este cel care îşi poate folosi eficient propria persoană în relaţiile cu alţii - aceasta este considerată principalul său instrument utilizat în activitatea sa profesională - pentru a întruni trebuinţe şi a rezolva probleme cât mai adecvat, punând accent tocmai pe aceste trebuinţe

şi pe funcţionarea socială. Se apreciază că persoana care ajută:

– este sensibilă la preocuparea pentru alţii;

– are o bază de cunoştinţe teoretice, aplicate în practică;

– împărtăşeşte valori personale şi profesionale;

– are un punct de vedere privitor la natura schimbării;

– posedă priceperi cognitive şi interactive.

Ne aflăm în faţa unor exigenţe privind profesia de asistent social. Cum se particularizează aceste repere profesionale în cadrul concret al unor personalităţi - cu atributele de individualitate, diversitate, unicitate, concret etc.? Există mai multe descrieri ale persoanei care ajută. Le vom menţiona pe cele trecute în revistă de L. C. Johnson. Sistemul de convingeri este o caracteristică importantă. O persoană care ajută are convingerea că oamenii sunt:

- mai mult capabili decât incapabili;

- mai mult prietenoşi decât neprietenoşi;

- mai mult respectuoşi decât nerespectuoşi;

- mai mult motivaţi intern decât extern;

- mai mult dependenţi decât independenţi

- caritabili, nu indiferenţi.

Asistenţii sociali eficienţi au descoperit că convingerile sunt importante. Ei se văd pe sine ca

o persoană:

- identificată cu oamenii;

- adecvată;

- încrezătoare;

- respectuoasă.

Pot fi menţionate şi alte trăsături suplimentare ale persoanei care ajută:

- să dea mai multă libertate decât să controleze;

- preocupaţi de probleme mai ample decât de unele mai restrânse;

- mai mult să se mărturisească decât să se ascundă;

- mai cu seamă implicaţi decât înstrăinaţi;

- orientaţi mai mult în procesualitate, desfăşurare, decât în spre scopuri;

- preponderent altruişti decât narcisişti.

Asistenţii sociali abordează problemele din punct de vedere uman mai mult decât cel al lucrurilor, al percepţiei mai mult decât o abordare obiectivă. (Johnson, L. C.,1989 p. 117) Maturitatea privită în lumina capacităţilor creatoare, a dorinţei de a ajuta, a curajului,

sensibilităţii, sunt, de asemenea calităţi considerate reprezentative pentru cel care ajută. O persoană matură va fi mai puţin preocupată de propriile probleme ale vieţii, fiind capabilă să experimenteze, să rişte şi să-şi dăruiască din propria persoană altora.

menţionăm

îndemânarea în comunicare, abilitatea de a exprima sentimente, abilitatea de a se confrunta cu alţii în mod constructiv şi capacitatea de a risca în favoarea altora. Este interesant de remarcat faptul că asistenţii sociali sunt văzuţi ca personalităţi foarte puternic implicate în calitatea lor de persoane care ajută. Astfel, după unii, asistentul social este mai degrabă o persoană care exercită influenţă decât una care utilizează anumite tehnici. Acest lucru înseamnă că asistentul social care îşi utilizează propria persoană (selful) reprezintă

Între calităţile asistentului social ca persoană care ajută

se

cade

mai

factorul major în ajutare. Tehnicile devin utile doar atunci când este pusă în joc propria persoană. Asistentul social nu este un om rece şi obiectiv care mai mult cunoaşte decât simte, nici o persoană puternică ce vrea să se simtă superior sau să placă. El nu este un om care şi-a rezolvat propriile probleme, deţinând toate soluţiile moralizatoare. Nu se teme de sentimente, nici ale sale, nici ale altora. Înţelegerea sa nu este doar intelectuală ci are şi un aspect emoţional, sentimental, care duce la un răspuns sensibil şi realist la trebuinţele umane. Nu este impulsiv şi îşi cunoaşte propriile sentimente. În procesul de ajutare este responsabil pentru propriile probleme. Dezvoltă empatie, este un facilitator, comunică eficient, concret ţi specific.

7.2. Responsabilitatea şi autoritatea

Sunt două atribute importante ale asistentului social. De subliniat că asistentul social nu este responsabil de comportamentul clientului său. Acesta din urmă trebuie să fie responsabil el însuşi. Care este natura responsabilităţii asistentului social? El trebuie sa se implice cu propria persoană (self), să creeze un climat favorabil procesului de ajutare. Asistentul social şi clientul îşi împart responsabilitatea. Neutilizarea oportunităţilor de către client nu cade în responsabilitatea asistentului social. Clientul vede în asistentul social o persoană cu autoritate parentală, cu putere fantasatică şi magică. Important ca asistentul social să recunoască acest lucru. Negarea autorităţii atribuite de client asistentului social nu este folositoare. Preferabil ca asistentul social să examineze împreună cu clientul natura exactă a acestei autorităţi. Cel ce aşteaptă ajutorul să nu impună standarde neadecvate, să recunoască aşteptările sale nerealiste, să încerce să se autodetermine. Unele funcţii ale asistentului social implică o anumită autoritate legală. Este vorba despre servicii pentru protecţia copiilor, a persoanelor în vârstă precum şi a celor ce prezintă tare psihice, neavând discernământ. Asistentul social trebuie sa înveţe să se simtă confortabil cu autoritatea atribuită. Rolul asistentului social este acela de a ajuta clientul să înţeleagă nu numai dreptul său la autodeterminare, ci şi responsabilitatea socială. Autodeterminarea este limitată de responsabilităţile sociale. El trebuie să-şi folosească autoritatea pentru a ajuta clientul să-şi înţeleagă consecinţele comportamentului. Tot asistentul social trebuie să accepte responsabilitatea în privinţa celor care nu se pot proteja singuri, adică pentru victimele diferitelor categorii de abuzuri. Pentru a putea acţiona, un asistent social trebuie să-şi dezvolte priceperi. Fiind vorba, în principal, despre o activitate de ajutare, ne vom referi la priceperi de ajutare. Acestea sunt:

- priceperi în ceea ce priveşte înţelegerea, atât înţelegerea persoanei aflată într-o anumită

situaţie, cât şi ajutarea unei persoane să se înţeleagă pe ea însăşi. Este vorba despre priceperi de a asculta, de a sprijini clientul să se exprime, de a reflecta asupra celor discutate, de a se confrunta

cu realitatea unei anumite situaţii etc.

- priceperi necesare în asigurarea unui climat ce favorizează relaţia de ajutare: priceperea

de a face un om să se simtă confortabil într-o situaţie nouă sau străină, intervenţia în situaţie de criză, crearea unui climat confortabil fizic şi emoţional; - priceperi în activitatea centrată pe problemele clientului: priceperi în rezolvarea problemelor pe care le prezintă clientul, a planificării, a elaborării strategiilor etc.;

- priceperi necesare în comunicarea cu alte persoane: de a asculta, comunica, a utiliza

parafraza, a verifica percepţii, a încuraja, a răspunde la sentimente, de a interpreta şi informa.

TEME DE REZOLVAT

1. Scrieti un eseu de 2 pagini cu urmatoarea tema:

In ce consta fortele persoanei care ajuta?

2. Folosind introspectia, ca metoda de cunoastere, scrieti un eseu de 2 pagini cu tema:

Cum voi deveni un bun asistent social

3. Faceti un tabel cu patru coloane in care sa mentionati:

a. ce calitati posed pentru a deveni un bun asistent social

asistent

social

c. ce neajunsuri personale ma pot impiedeca sa devin un bun asistent social

d. cum imi pot inlatura eventualele neajunsuri care ma impiedeca sa devin

un bun asistent social

b. cum imi pot perfectiona calitatile mele pentru a deveni un bun

Eventual, daca intampinati dificultati, pentru inceput rezumati-va doar la unele dintre aceste criterii, pe parcursul timpului, cunoscand mai bine profesia de asistent social si cunoscandu-va mai bine, putand reveni si asupra celorlalte.

--------------------------------------------------------------------------------------------

INTREBARI

1. Profesiunea de asistent social ajuta oamenii sa-si schimbe:

a. convingerile religioase

b. convingerile politice

c.functionarea sociala

2. Un asistent social trebuie:

a. sa lupte intotdeauna pentru obiectivele politice pe care si le propun

guvernele

b.

sa fie orientat spre actiune

c.

sa nu se amestece in problemele politice

3.

Asistentii sociali sunt niste profesionisti idealisti si naivi deoarece:

a.

nu cunosc realitatea sociala

b.

pot intra in conflict cu cei care decide politicile sociale

4. O persoana care ajuta are pretentia ca oamenii sunt:

a. mai mult incapabili decat capabili

b. mai mult nepritenosi decat prietenosi

c. mai mult respectuosi decat nerespectuosi

5. Asistentul social este mai degraba o persoana care exercita influenta decat una care utilizeaza anumite tehnici. Afirmatia este:

a. corecta

b. incorecta

c. imprecisa

RASPUNSURI 1c, 2b, 3c, 4c, 5a

BIBLIOGRAFIE Manea, Livius(2008) , Interviul in practica asistentei sociale, Editura Universitatii din Bucuresti. Krogsrud Miley, Karla, O’Melia Michael, DuBoi, Brenda(2006) , Practica asistentei sociale Editura Polirom, Iasi, pp. 54-75. Prelici Viorel (2003) Aspecte metodologice si abordari in asistenta sociala, Editura Mirton, Timisoara.

8. CLIENTUL

In cadrul capitolului al 3-lea, am vazut ca asistenta sociala reprezinta o activitate prin intermediul careia persoanele sunt ajutate sa se schimbe, adica sa-si rezolve problemele, inlaturandu-si grijile referitoare la aceste probleme. Dupa cum stim, oamenii reprezinta personalitati, putand vorbi de unicitate, in ciuda unor tipologii Vom urmari, in continuare, personalitatea celui ajutat. Denumirea difera de multe ori. Se vorbeste despre client, beneficiar, asistat etc. termeni, in general, echivalenti.

In urma parcurgerii acestui capitol veti dobandi urmatoarele competente profesionale:

01: veti cuprinde sfera semantica si veti operationaliza termenul de client;

02: veti intelege mai bine clientul cunoscand etapele prin care trece o persoana in acceptarea rolului de client;

03: veti asimila si operationaliza etapele istoricului social (anchetei sociale), mijloc important de a cunoaste personalitatea clientului;

04: veti intelege si operationaliza cele trei roluri de viata, profesional,

marital

clientului.

si

parental,

utilizandu-le

specific

in

raport

de

particularitatile

CLIENTUL

Termenul de client derivă din cuvântul latin cliens, clientis însemnând cel care era plătit de către un viitor candidat pentru o funcţie în senat (primind mâncare, haine, bani). Dacă un client era prins că nu votează pentru patronul său, potrivit unei legi a imperiului roman, era condamnat să restituie, în decurs de 3-6 luni sau un an, tot ce a primit, plus o amendă. În limbajul actual s-a mai păstrat o buna parte a înţelesului, prin client înţelegându-se - potrivit unei definiţii de dicţionar - luat în grija unui patron; pus sub protecţia unei instituţii. În asistenţa socială prin client se înţelege o persoană, o familie sau un grup de persoane asupra cărora se concentrează activitatea de ajutare a asistentului social. Este posibil ca activitatea asistentului social să

urmărească modificarea unui sistem care blochează satisfacerea trebuinţelor personale sau să se concentreze asupra unor grupuri, comunităţi, instituţii etc.

8.1 A deveni client

Clientul este o persoană care solicită ajutorul sau care este ajutată. De asemenea, se consideră client cel ce beneficiază de serviciile unei instituţii sau agenţii. În termeni de abordare sistemică, un client reprezintă un sistem care cere ajutor. În schimb sistemul care are nevoie să se schimbe este denumit sistem ţintă. Sistemul care cere ajutor poate să nu fie cel care are nevoie de schimbare. Sistemul ţintă poate deveni sistem client prin realizarea trebuinţei de schimbare şi solicitarea ajutorului. Pe scurt, clientul este persoană care cere ajutorul sau cel care este servit de către un serviciu care utilizează un asistent social. Când clientul nu cere ajutorul, una dintre sarcinile asistentului social este de a angaja clientul în relaţia de ajutare.

Clientul poate fi o persoană sau un sistem social. Avem mai multe categorii de clienţi:

– care solicită ajutorul pentru ei înşişi;

– care solicită ajutorul pentru o altă persoană sau sistem;

– care nu solicită ajutorul, dar blochează funcţionarea socială (de exemplu, un părinte ce îşi

neglijează copilul);

cer sau utilizează ajutorul pentru a şi îmbogăţi propriile obiective şi scopuri (de exemplu, o

persoană dată în judecată cere un serviciu de natura asistentei sociale pentru a evita o pedeapsă mai severă);

cere ajutorul, dar în scopuri neadecvate.(Johnson, L.C., 1989 p. 134).

Identificarea categoriei clientului reprezintă primul pas pentru a oferi servicii si, tototdată, a stabili tipul de interacţiune ce va exista între asistentul social şi client. Clientul este o persoană cu trebuinţe şi una sau mai multe probleme. Este posibil ca problema să fie prezentată de o persoană de care răspunde clientul. Astfel părinţii devin clienţi atunci când cer ajutor pentru copiii lor. Clientul poate fi victima unei probleme. Aceasta din urmă poate fi agravată de alte condiţii după cum clientul să fie cauza ei. O deficienţă materială sau o capacitate, temporară sau definitivă determină o persoană să devină client. După cum, în această categorie se includ tulburările psihice, discrepanţele dintre aşteptări şi exigenţele mediului. De exemplu, problema funcţionarii sociale în relaţiile interpersonale poate fi lipsa de înţelegere a părintelui faţă de trebuinţele copilului sau adolescentului. Problema poate fi inabilitatea de a negocia cu sistemele din mediu. De exemplu, într-un spital de psihiatrie pacientul are probleme în a-şi face cunoscute doctorului grijile sale. In practică se utilizează şi alţi termeni asemănători cu cel de client: pacient în spitale şi domeniul psihiatric, situaţie în care clientul este considerat o persoană bolnavă şi dependentă; elev presupune relaţia educator-educat; victimă, când relaţia se bazează pe compensarea greşelilor altei persoane. Asistentul social trebuie să ia în considerare faptul că nu trebuie să ne aflăm într-o situaţie de subordonare a clientului, ci de una de cooperare şi reponsabilitate un termen predilect în ultima perioadă este cel de parteneriat. Clientul drept actor al relaţiei de ajutare îşi joacă rolul într-un anumit fel. Asistentul social, serviciul unde lucrează el, cei din jur au anumite aşteptări privitor la acest rol. De exemplu, asistentul şi serviciul social văd într-un anumit fel relaţia de ajutare: modul de întâlnire, informaţia necesară, durata relaţiei de ajutare etc. Aşteptările comunităţii se refera la îngrijirea copilului, modul de comportare faţa de vecini, consumul de alcool, comportamentul sexual etc. Adesea clienţii nu înţeleg ce se aşteaptă de la ei în cursul ajutării. Ei doresc să li se spună ce să facă într-o anumită situaţie sau să fie trataţi pe un plan secundar deoarece au nevoie de ajutor. Deseori clienţii vin la asistentul social atunci când îşi pierd sensul de proprie bunăstare, fiind

temători în faţa asistentului social ca o persoana necunoscută şi a situaţiei de a fi ajutaţi. Căutarea ajutorului şi acceptarea rolului de client pot spori stresul, într-o situaţie deja stresantă. Înainte de a căuta ajutorul la asistentul social, de obicei, persoana încearcă să-şi rezolve problema prin mijloace proprii, apelând la propriul sistem de suport (prieteni, cunoştinţe) sau la alte persoane dintr-un mediu mai familiar (preot, învăţător, doctor). Clienţii încearcă nu numai să- şi rezolve problema, dar şi să-şi reducă tensiunea şi anxietatea. Apelul la asistentul social reprezintă, de obicei, o ultima soluţie. Deci, atât încercările nereuşite, cât şi situaţia de a apela la asistentul social produc sentimente de tristeţe, părăsire, anxietate. Dacă persoana care apelează la ajutor provine dintr-un alt mediu cultural, se adaugă noi factori stresanţi. Uneori persoanele refuză ideea de a cere ajutor unui asistent social din cauza unor norme culturale, a disconfortului faţă de această situaţie neobişnuită sau pur şi simplu că privesc cu scepticism posibilitatea de a fi ajutat. Etapele prin care trece o persoana în acceptarea rolului de client sunt următoarele:

– persoana decide că ceva nu este în ordine;

– realizează că familia, prietenii, vecinii vor cunoaşte această situaţie;

– recunoaşte că nu este capabilă să-şi rezolve propria problema;

– începe să accepte un rol dependent;

decide să caute direct ajutorul, prin persoane şi mijloace cunoscute;

– se decide să piardă din timpul serviciului sau din cel afectat pentru alte responsabilităţi

pentru a primi ajutorul;

– îşi dă seama că relaţia de a primi ajutor de la un necunoscut este una care răneşte propriul

orgoliu. (Johnson L.,C., 1989, p. 137) Deducem din cele de mai sus că rolul de client nu este uşor de acceptat. Norme sociale şi culturale sunt implicate. Se adaugă alte caracteristici de natură individuala: disconfortul, anxietatea, stresul. Câteodată eventualul client vine în stare de criză. Acceptarea acestui rol cere energie unei persoane care adeseori şi-a epuizat în bună măsură energia prin eforturi personale de a-şi rezolva problema. Toate aceste elemente trebuie bine cunoscute de către asistentul social deoarece el trebuie sa vină în întâmpinare şi să sprijine procesul prin care o persoană devine client. Prezentarea făcută procesului prin care o persoană devine client este necesar sa fie completată prin anumite particularităţi ale acestui proces, în condiţiile sociale de la noi, în care asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea. Trebuie subliniat faptul că în România profesia de asistent social este, încă, puţin cunoscută. De asemenea, serviciile de asistenţa socială sunt în curs de amplificare şi edificare. Percepţia socială a ajutorului acordat de asistenţii sociali şi serviciul social sau organizaţia neguvernamentală care oferă ajutor se pare că nu sunt, încă, percepute suficient ca locuri unde se adresează, de obicei, persoane care nu se pot ajuta singure. Revendicarea unor drepturi legale este percepută la noi ca o binefacere din partea statului, mărinimia sa. Este aici o formă specifică, o reminiscenţa a unei filosofii şi mentalităţi comuniste potrivit căreia statul are grija de noi, ne satisface şi ne controlează trebuinţele. Dacă tot ce ne trebuie vine din partea statului, atunci noi putem sta liniştiţi, fără a ne gândi că, de fapt, prin efortul nostru individual trebuie să dobândim cele necesare. Aceste reminiscenţe ale unei mentalităţi comuniste pot fi considerate drept o parte din elemente care particularizează atitudinea faţa de asistenţa sociala în România. Pentru a înţelege un client, pentru a răspunde trebuinţelor sale, este necesar a-i descifra particularităţile personalităţii. În acest sens se impune cunoaşterea:

- originilor clientului (cultura din care provine); - structura familiei şi rolul jucat în familie. De subliniat că influentele familiei, în numeroase cazuri, sunt cele care marchează în cea mai mare măsură viata unei persoane. Uneori reacţia poate fi de acceptare şi de conformare la cerinţele familiei, altădată de respingere. În ambele cazuri

înţelegerea familiei este de mare importanţă pentru a descifra specificul trebuinţelor şi problemelor clientului. - identificarea trebuinţelor şi a modului de funcţionare ale clientului. În asistenţa socială, metoda pentru aflarea informaţiilor necesare despre client poarta denumirea de istoric social. Tehnici asemănătoare se regăsesc în medicina – anamneza sau în psihologie anamneza psihologica. Curriculum-ul personal are şi el o anumită semnificaţie privitor la colectarea informaţiilor despre o persoană, în acel ultim caz oferit de cel în cauză însuşi.

Istoricul social cuprinde următoarele categorii de informaţii:

I. Persoana

a. informaţii de identificare (nume, adresă, data şi locul naşterii, statut marital, religie etc.);

b. familia (părinţi, fraţi, copii), resursele ei;

c. educaţie şi experienţă în muncă (şcoli absolvite, atitudinea fată de şcoala, calificare, locuri

de muncă, atitudinea faţă de muncă etc.)

d. diverse (factori handicapanţi, identificare culturală etc.);

e. factori legaţi de mediu (relaţii semnificative în afara familiei, factori de vecinătate şi

comunitate semnificativi).

II. Griji, trebuinţe, probleme

a. motivul pentru care solicită ajutorul

b. istoricul grijii, trebuinţei, problemei (momentul apariţiei, natura şi rezultatul încercărilor

de rezolvare, factori care contribuie la agravare);

c.

capacitatea de a-si asuma “roluri de viaţă”

d.

trebuinţele clientului (comune, de dezvoltare, bazate pe anumiţi factori – culturali,

individuali – legate de aşteptările mediului), în legătură cu solicitarea serviciului;

III. Factori de sporire şi limitare a ajutării:

a.

rezultatul aşteptat de client;

b.

ideile, planurile, interesele clientului;

c.

motivaţia clientului referitor la ajutare;

d.

capacitatea şi resursele clientului de a lupta pentru schimbare;

e.

factorii de mediu care pot împiedica ajutarea/schimbarea;

f.

alţi factori care afectează motivaţia, dorinţa de schimbare;

g.

natura stresului;

h.

sunt aşteptările clientului realiste?

i.

sinteza factorilor de potenţare şi limitare a ajutării;

In cadrul istoricului social trebuie să se acorde o atenţie specială rolurilor de viată – profesional, marital, parental. Astfel, la copii şi tineri accentul va fi pus pe aspectele de natura educaţionala. În cazul persoanelor vârstnice se va avea în vedere în primul rând modul în care funcţionarea din trecut afectează pe cea prezentă. Înţelegerea corectă a clientului se poate realiza încercând să-l abordăm prin prisma diversităţii şi unicităţii sale ca personalitate.

8.2 Clientul multipersonal: familia

Atunci când clientul este reprezentat de un sistem multipersonal, asistentul social trebuie să încerce să înţeleagă subsistemele cât şi sistemul. Aceasta înseamnă înţelegerea indivizilor şi a grupurilor. Toate sistemele sociale au aspecte:

• structurale,

• funcţionale,

• de dinamică (dezvoltare, developmentale).

Cele trei aspecte pot fi înţelese mai uşor făcându-se analogie cu fotografierea: structura este ca o fotografie la minut (descrie părţile şi relaţiile la un moment dat); funcţionarea este asemănătoare cu un film (ilustrează procesul). Dezvoltarea este ca o fotografie cu timp de expunere prelungit (descrie etapele parcurse). În afara familiei, sistemele multipersonale pot fi grupuri mici de persoane, organizaţii, instituţii, comunităţi etc. Familia este sistemul cel mai apt de a influenţa funcţionarea socială. Ea reprezintă sistemul primar responsabil pentru trebuinţele unui individ. Problemele de funcţionare individuală apar adesea din funcţionarea familială, trecută sau prezentă, adesea fiind necesară schimbarea sistemului familial pentru a rezolva problema. Atunci când schimbarea este în curs de desfăşurare printre membrii familiei, aceasta din urmă devine centrul atenţiei, adică clientul. Deci familia ca sistem parcurge procesul de a deveni client.

BIBLIOGRAFIE

Barker, R.,L., (1991), Social Work Dictionary, Silver Spring, Marzland, NASW Press.

Constable, R., Metha, V., (1994), Education for Social Work in Eastern Europe, Chicago, Lyceum Books Inc.

Encyclopaedia of Social Work, (1987), NASW, Maryland, Silver Spring.

Haynes, K., S., Holmes, K.,A., (1994), Invitation to Social Work, New York, New York & London, Longman Publishing Group.

Johnson, L.,C., (1989), Social Work Practice. A Generalist Approach, Boston, London, Sydney, Toronto, Allyn and Bacon, Inc.

Morales, A.,T.,Sheafor, B.,W., (1992), Social Work a Profession of Many Faces, Sixth Edition, Allyn and Bacon.

1. Scrieti un eseu de doua pagini avand urmatoarea tema:

A deveni client, o problema spinoasa

INTREBARI

1, Este posibil ca problema sa fie prezentata de o peroana de care raspunde clientul. Afirmatia:

a.

este corecta

b.

nu este corecta

c.

clientul trebuie sa fie neaparat present

2.

Rolul de client:

a.

este foarte usor de acceptat

b.

este usor de acceptat

c.

nu este usor de accptat

3.

Termenul de istoric social:

a.

este cu totul altceva decat cel de ancheta

b.

este echivalent cu cel de ancheta cu totul altceva decat ancheta sociala

c.

termenii sunt doar partial asemanatori

4.

Clientul este:

a.

o persoana care solicita ajutorul

b.

o persoana care este ajutata

c.

ambele raspunsuri sunt valabile

5.

Clientul poate fi o persoana:

a.

care nu solicita ajutorul, dar care blocheaza functionarea sociala

b.

cere ajutorul, dar in scopuri neadecvate

c. ambele raspunsuri sunt valabile

Raspunsuri:

1a, 2b, 3a, 4c, 5c

.

BIBLIOGRAFIE Manea, Livius (2000) Protectia sociala a persoanelor cu handicap, Casa de Editura si Presa SANSA srl, pp.256-281. Prelici, Viorel (2003), Aspecte metodologice si abordari in asistenta sociala Editura Mirton, Timisoara.