P. 1
Continentele-Regiuni-geoeconomice Cezar C Gherasim

Continentele-Regiuni-geoeconomice Cezar C Gherasim

|Views: 157|Likes:
Published by Szilagyi Jozsef

More info:

Categories:Types, Research, Science
Published by: Szilagyi Jozsef on Mar 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/11/2013

pdf

text

original

Sections

CEZAR C.

GHERASIM CONTINENTELE – REGIUNI GEOECONOMICE –

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHERASIM, C. CEZAR Continentele – regiuni geoeconomice / Cezar, C., Gherasim – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-725-835-9 911.3:338(100)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

CEZAR C. GHERASIM

CONTINENTELE – REGIUNI GEOECONOMICE –

EDITURA FUNDAŢIEI ROMANIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

CUPRINS

Cuvânt-înainte ............................................................................................. I. EUROPA I.1. Franţa …………………………………………………………... I.2. Germania ……………………………………………………….. I.3. Olanda ………………………………………………………….. I.4. Marea Britanie ………………………………………………….. I.5. Spania …………………………………………………………... I.6. Italia …………………………………………………………….. II. AMERICA DE NORD II.1. Cadrul natural continental ................................................................ II.2. Regiunile naturale ............................................................................ II.3. Aspecte geodemografice ................................................................. II.4. Economia .......................................................................................... II.5. Regiuni geoeconomice .................................................................... II.5.1. Canada .................................................................................... II.5.2. Statele Unite ale Americii ..................................................... II.5.3. Mexic ...................................................................................... III. AMERICA DE SUD III.1. Cadrul natural continental .............................................................. III.2. Regiunile naturale ........................................................................... III.3. Analize geografice complexe ......................................................... III.3.1. Brazilia .................................................................................. III.3.2. Argentina .............................................................................. III.4. Regiuni geoeconomice .................................................................. IV. AFRICA IV.1. Caracteristici geografice generale .................................................. IV.2. Cadrul natural continental .............................................................. IV.3. Aspecte geodemografice ................................................................ IV.4. Aspecte economice .........................................................................

7 9 25 39 42 54 59 64 74 78 81 83 83 86 95 96 97 103 103 110 113 116 116 119 120 5

V. ASIA V.1. China ................................................................................................ V.2. Japonia .............................................................................................. VI. AUSTRALIA VI.1. Cadrul natural ................................................................................. VI.2. Regiuni geoeconomice ................................................................... Bibliografie .................................................................................................

123 140 152 162 163

6

CUVÂNT-ÎNAINTE

Cursul cuprinde elemente ce definesc structura cadrului natural, uman şi economic al unor regiuni reprezentative (regiuni de concentrare urban-industriale). Centrele urbane majore şi specificul lor funcţional sunt prezentate şi analizate în context local sau regional, de asemeni şi specificul uman şi economic al ţării în contextul geopolitic mondial. Analizele regionale prezentate sunt utile atât pentru specialişti, cât şi pentru cei din alte domenii de activitate, interesaţi de geografia continentelor. Prezentările sintetice constituie un punct de sprijin important pentru studenţii geografi şi pentru cei care se pregătesc pentru finalizarea studiilor. Autorul

7

8

I. EUROPA

I.1. FRANŢA Date statistice: 543.965 km2, cca. 60 mil.loc. (2004), 110 loc./km2; Capitala - Paris (2,2 mil.loc., 9,5 mil.loc. aglomeraţie urbană); Teritorii dependente: Guyana Franceză, Martinica, Guadelupa, Noua Caledonie, Reunion, Polinezia Franceză, Teritoriile Antarctice etc.) Cadrul natural este complex: în nord o succesiune latitudinală de masive joase (Podişul Armorican, Podişul Ardeni, Munţii Vosgi) separate de bazine de scufundare (Bazinul Parizian, Grabenul Rinului); în centrul ţării Masivul Central Francez, în est şi sud-est Munţii Alpi, în sud Munţii Pirinei, în vest câmpiile litorale Les Landes Bazinul acvitanian (fig. 1). Franţa are două faţade litorale, la Oceanul Atlantic în vest şi Marea Mediterană în sud. Masivul Armorican – masiv hercinic în NV Franţei, între Loara (S), Sena (E, NE), Marea Mânecii (N) şi Oceanul Atlantic (V). A fost puternic peneplenizat (alt medii 300 m); este o continuare sudică a masivului Cornwall din Anglia. Se încadrează în regiunile Normandia (Colinele Normandiei, alt.max. 417m, predominant grezoase) şi Peninsula Bretagne (Munţii Bretagne, alt.max. 391m, predominant granitici). Climatul este temperat oceanic umed (800 - 900 mm/an), cu amplitudini termice mici (veri răcoroase, ierni blânde). Vegetaţie de foioase (păduri de stejar, în Normandia), păşuni şi fâneţe (Bretagne), lande în zonele litorale. Numeroase plantaţii pomicole şi viticole, legumicultură (mai ales în Bretagne). Agricultură cerealieră în zonele plane joase. Bazinul Parizian - câmpie joasă între Masivul Armorican în vest, Masivul Central în sud, Munţii Vosgi în est şi Podişul Ardeni în nord.
9

Tectonic, reprezintă o zonă de scufundare sedimentată cu strate concentrice, mezozoice şi neozoice. Predomină tipul de relief structural, cu şiruri de cueste de-a lungul principalelor văi (Sena, Loara, Marna, Meuse). Spre est, este mărginit de podişuri joase (Meuse - Argonne, Langres). Climatul este temperat oceanic moderat (amplitudini termice anuale mai mari, precipitaţii mai reduse: 500 - 600 mm/an).

Fig. 1. Unităţile morfostructurale ale Europei: 1. Câmpii şi podişuri platformice; 1a. Unitatea cristalină baltică; 1b. Câmpia germano-polonă; 1c. Câmpia Europei de Est; 2. Sisteme montane paleozoice; 2a. Masive joase şi mijlocii caledoniene; 2b. Masive joase şi mijlocii hercinice; 3. Sistemul montan alpin; 3a. Grupa nordică „pură”; 3b. Grupa sudică, cu nuclee paleozoice.

Vegetaţia spontană (păduri de foioase) a fost puternic antropizată: agricultură intensivă, legumicultură în zona periurbană pariziană).
10

Subregiuni: Câmpia Normandiei, Câmpia Champagne, Câmpia Picardie, Câmpia Senei etc. Podişul Ardeni – pe teritoriul francez se desfăşoară partea sudică a podişului (la graniţa cu Belgia şi Luxemburg). Structurile geologice hercinice sunt puternic peneplenizate (alt.max. 504 m). Climatul este temperat de tranziţie (cu influenţe oceanice dar şi continentale). Vegetaţie spontană de păduri de foioase este intercalată cu plantaţii pomicole şi terenuri arabile. Cea mai sudică subunitate, Podişul Lorenei, are mari rezerve de subsol (cărbune). Munţii Vosgi – sunt situaţi la graniţa cu Germania, mărginiţi de podişul Ardeni la nord, grabenul Rinului la est, munţii Jura la sud şi bazinul parizian la vest. Structurile geologice sunt hercinice (şisturi cristaline, granite) reînălţate de mişcările alpine (alt.max. 1426 m). Prezintă relief glaciar fosil (cuvete cu lacuri, morene). Climatul este submontan şi montan, cu precipitaţii abundente (peste 1000 mm/an), şi temperaturi scăzute iarna. Vegetaţie etajată - păduri de foioase, de conifere, păşuni alpine. Munţii Jura – munţi de vârstă hercinică, situaţi la graniţa franco - elveţiană. La sud, sunt despărţiţi de Alpi de Lacul Geneva şi Ron, la nord se desfăşoară până la Rin. Soclul cristalin este acoperit cu depozite sedimentare predominant calcaroase, pe care a apărut relieful de tip jurasian. Climatul continental este dominant; etajarea altitudinală (alt.max. peste 1700m) determină şi etajarea tipurilor de păduri (stejar, fag, amestec, răşinoase, pajişti alpine). Masivul Central – structuri geologice hercinice afectate de mişcările de ridicare alpine (alt. max. 1886m) în partea de est (abrupturi mari de falie spre grabenul Ronului - M-ţii Cevennes). Fundamentul cu şisturi cristaline este acoperit de strate sedimentare în vest şi sud, sau intercalat de formaţiuni vulcanice în centru şi nord (Mt. Dore, Mt. Cantal, Puy de Dome). Prezintă numeroase culoare (Loara, Allier) şi depresiuni tectonice (Saint Etienne) ce fragmentează masivul. Climat temperat cu influenţe continentale (700 - 1000 mm/an, 20 - 00 ian., 16 -180 iul.).
11

Este un mare nod orohidrografic: izvoarele Loarei, Dordogne, râuri ce se varsă în Ron, Marea Mediterană sau Garonne. Vegetaţia predominantă este de păduri de foioase. Munţii Alpi – pe teritoriul francez se desfăşoară extremitatea vestică a arcului alpin, la graniţa cu Elveţia şi Italia. Cutările alpine au fost însoţite de puternice mişcări de şariaj ale stratelor sedimentare, ele deplasându-se de la est la vest. Altitudinea maximă este de 4.807 m (Mont Blanc); numeroase forme glaciare. Spre zona joasă a culoarul Ronului, Alpii se continuă cu o zonă piemontană (Prealpii). Climat montan, cu influenţe continentale în nord, oceanice în vest şi mediteraneene în sud. Zonalitatea biopedoclimatică este etajată: precipitaţii orografice (700 - 2000 mm/an), temperaturi medii de la + 150C în extremitatea sudică mediteraneeană la sub 00C pe marile înălţimi. Vegetaţie de tip mediteraneean, păduri de foioase şi conifere, stepe alpine şi zăpezi permanente. Subregiuni: Alpii Maritimi, Alpii Savoiei, Alpii Provence, Alpii Dauphine. Culoarul Ronului – graben tectonic între Masivul Central Francez şi Munţii Alpi, umplut de aluviunile fluviului Ron. Ronul izvorăşte din Alpii Elveţieni şi se varsă în Marea Mediterană printr-o deltă, la vest de oraşul Marsilia; este parţial navigabil. Culoarul Ronului, continuat cu Saone, este separat de Câmpia de graben a Rhinului prin Poarta Burgundă. Câmpia Languedoc – este formată din câmpii litorale şi câmpia deltaică a fluviului Ron; ca repere geografice mai cunoscute, se desfăşoară între oraşele Marsilia şi Narbonne. Bazinul Acvitaniei (Aquitaine) - situat în sud - vestul Franţei, între Masivul Central, Munţii Pirinei şi Oceanul Atlantic. Tectonic, reprezintă un compartiment scufundat, umplut cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice. Relieful este de câmpie, mărginită spre Masivul Central şi Pirinei de podişuri joase. În zona litorală domină peisajul de lande (ierburi şi tufişuri pe nisipuri); în această zonă se formează dune pe întinse suprafeţe. Climatul este temperat oceanic, moderat. Bazinul este drenat de fluviul Garonne, care se varsă în ocean printr-un prelung estuar.
12

Munţii Pirinei – sunt situaţi în nordul Peninsulei Iberice şi sudul Câmpiei Acvitaniei, la graniţa Franţei cu Spania. Lanţul montan aparţine de extremitatea vestică a catenei alpine europene; desfăşurare est-vest pe o distanţă de peste 400 km. Înălţimile maxime depăşesc 3000 m (Pic d'Aneto 3404m); prezintă o asimetrie pronunţată în profil transversal: abrupturi mari de falie spre nord (bazinul Acvitaniei) şi pante domoale spre sud (culoarul fluviului Ebru). Este prezent relieful glaciar (cu lacuri şi gheţari de platou). Climat mediteranean, etajat, păduri mixte cu specii mediteraneene (stejar, pin), păşuni alpine. Aspecte climatice generale Datorită circulaţiei vestice, condiţiile climatice variază de la vest la est; munţii Alpi şi Pirinei, prin înălţimea lor, impun etajarea climatică. Cele trei tipuri majore de climat (fig.2) sunt temperat oceanic (în zonele atlantice), temperat continental (în zonele interioare estice) şi mediteraneean (în sud). Climatul oceanic se caracterizează prin ierni blânde şi veri răcoroase cu temperaturi pozitive tot timpul anului (Pen. Bretagne Brest 60 - 70C în ianuarie, 140 - 150C iulie) şi precipitaţii abundente (cca. 1000 mm/an); spre interior devine excesiv (Paris 20 - 30C ianuarie, 170-– 190C iulie). Climatul continental este mai aspru, influenţat de masele de aer estice; iernile sunt reci, cu multă zăpadă iar verile fierbinţi. Precipitaţiile sunt mai reduse iar amplitudinea temperaturilor extreme este mai mare (Strasbourg: 600 mm/an, ian. -10- 00C, iul. 150 - 170C). Climatul mediteranean, din sudul Franţei, este caracterizat prin ierni blânde, ploioase şi veri fierbinţi, secetoase (Marsilia: 550 mm/an, 5-60C ian., 230- 240C iulie). Vânturile dominante sunt cele de vest (aer umed şi cald tot timpul anului), dar şi de nord şi nord-est (iarna). Vânturi locale: reci (Mistralul coboară pantele Masivului Central spre Culoarul Ronului iar Tramontanul pantele nordice ale Pirineilor spre Câmpia Acvitaniei şi Languedoc). În Alpii francezi avem de-a face cu o zonalitate verticală bine conturată - climă alpină; temperaturile sunt scăzute (la 2000m se înregistrează - 60C); precipitaţii importante cantitativ cad în masivele marginale
13

(peste 1500mm); versanţii dinspre Marea Mediterană prezintă o climă mai blândă.

Fig. 2. Regionarea climatică a Europei. Tipuri de climate: 1. arctic şi subarctic; 2. temperat oceanic; 3. temperat de tranziţie; 4. temperat continental; 5. mediteraneean; 6. montan.

Hidrografia Cele mai importante fluvii sunt Sena în nord, Loara în centru, Garonne şi Ron în sud şi Rinul la est. Sena izvorăşte din Podişul Langres, la extremitatea estică a Bazinului Parizian şi se varsă printr-un estuar în Marea Mânecii; are 776 km lungime, 77.800 km2 suprafaţa bazinului şi 520 m3/sec. debitul mediu anual.
14

Este navigabilă 560 km în interior (până la Bar – sur - Seine) pentru nave mici şi 120 km (până la Rouen, pentru nave maritime). Porturi importante: Paris, Rouen, Le Havre (la vărsare, port fluvial şi maritim). Loara izvorăşte din Masivul Central şi se varsă prin estuar în Oceanul Atlantic (Golful Biscaya); are 1020 km lungime, suprafaţa bazinului hidrografic este de 120.500 km2 şi 350 m3/sec debitul mediu anual. Este legată prin canale de Sena, Saone (afluent al Ronului) şi de portul Brest din Peninsula Bretagne. Este amenajată numai pentru nave mici; porturi: Orleans, Tours, Nantes (la vărsare, port fluvial şi maritim). Garonne izvorăşte din Munţii Pirinei şi se varsă printr-un lung estuar în Oceanul Atlantic (Golful Biscaya); are 575 km lungime, 72.100 km2 suprafaţa bazinului hidrografic şi 650 m3/s debitul mediu anual. Este navigabil până la Toulouse pentru nave mici, fluviale şi până la Bordeaux pentru nave maritime; Canal du Midi leagă fluviul de Marea Mediterană. Ron izvorăşte din Alpii Elveţieni şi se varsă în Marea Mediterană printr-o deltă (datorită mareelor mici); are 813 km lungime, 98.900 km2 suprafaţa bazinului hidrografic şi 1800 m3/s debitul mediu anual. Este amenajat pentru navigaţie de la Lyon până la Marsilia, numai pentru nave mici, datorită intensei aluvionări a albiei. Rinul mărgineşte Franţa pe o mică porţiune, la graniţa cu Germania; fluviul şi culoarul acestuia formează o magistrală majoră de transport (fluvială, rutieră, feroviară) a vestului Europei. Reţeaua de canale este foarte bine dezvoltată şi leagă toate marile bazine hidrografice. Lacurile naturale din Franţa sunt de mici dimensiuni; cel mai mare este lacul Geneva, pe mijlocul căruia trece graniţa cu Elveţia. Cele mai multe lacuri sunt în Munţii Alpi şi Masivul Central şi au origine glaciară sau vulcanică. Populaţia şi aşezările urbane Franţa avea în anul 2006 aproximativ 60 mil.loc. şi densitatea medie a populaţiei de 110 loc./km2. Din totalul populaţiei, 75 % trăieşte în mediul urban. Structura etnică este următoarea: francezi 92 %, portughezi, algerieni, spanioli, italieni, marocani, tunisieni 8 %. Cei mai mulţi imigranţi sunt în regiunile sudice şi regiunea pariziană.
15

Cele mai mari densităţi ale populaţiei se înregistrează în Bazinul Parizian (peste 900 loc./km2), în aglomerările Lille, Lyon şi Marsilia. Cele mai mici densităţi ale populaţiei sunt în Masivul Central şi insula Corsica (30 loc./km2). După al doilea război mondial, s-a înregistrat o creştere semnificativă a natalităţii (între 18 - 20‰); după 1970 natalitatea a scăzut constant 12 ‰ (2000); mortalitatea este de 9‰, astfel încât sporul natural este de 3 ‰. Sold natural negativ se înregistrează în sud vestul ţării. Oraşele, după funcţii, se deosebesc în: - oraşe industriale, care pot fi miniere (Bethune, Forbach) textile (Roubaix, Tourcoing); - oraşe porturi (Dunkerque, St. Malo, St. Nazaire, Brest, Marsilia, Toulon); - noduri de comunicaţii (rutiere sau feroviare) Dijon, Limoges, Orleans, comerciale (Nice, Avignon); - oraşe cu funcţii terţiare şi industriale (Paris, Lyon, Grenoble, Nantes), - oraşe cu funcţii terţiare complexe (Marseille, Toulouse, Bordeaux). MARILE AGLOMERĂRI URBAN – INDUSTRIALE Regiunea Nord - Pas de Calais (Flandra) Puternică regiune industrială a Franţei, este şi important bazin carbonifer (huilă), bază a industriei energetice şi siderurgice. Ramuri economice tradiţionale: metalurgie (minereurile de fier sunt importate); industrie textilă (lână şi bumbac importate). Regiunea prezintă o mare densitate a reţelei de transport (rutiere, feroviare, pe canale, conducte de petrol şi gaze). Lille - cel mai important oraş al regiunii, situat la frontiera cu Belgia (230.000 loc., 1,1 mil.loc.agl.urb., 2006). Este atestat ca oraş fortificat încă din secolul al XI - lea. Are funcţii industriale (siderurgie, construcţii de maşini, chimie şi petrochimie, textilă, electrotehnică), de transport (mare nod de comunicaţii) şi culturale, (oraş universitar). Formează o conurbaţie împreună cu Roubaix şi Tourcoing, oraşe ale industriei textile tradiţionale (fig.3).
16

Lens, Bethune, Valenciennes: oraşe mijlocii (sub 100.000 loc.), situate în zona carboniferă, cu industrie siderurgică tradiţională. Dunkerque, Calais, Boulogne: oraşe - porturi la Marea Mânecii, cu mari şantiere navale; contribuie major la importurile şi exporturile regiunii. Portul Dunkerque are aun trafic de mărfuri de 40 mil.t/an, ceea ce îl situează pe locul III în Franţa.

Fig. 3 Regiunea Nord – Pas de Calais (Flandra)

Regiunea de Nord - Est (Alsacia şi Lorena) Aglomerare urban - industrială situată la graniţa cu Germania şi Luxemburg, este şi un important bazin carbonifer (Lorena, huilă). Dispune de asemeni şi de resurse mari de minereuri de fier, fapt ce a favorizat dezvoltarea siderurgiei. Siderurgie tradiţională, industrie chimică (Lorena), petrochimie şi textilă (în Alsacia, pe baza petrolului, bumbacului şi lânii importate prin porturile de pe Rin). Lorena – regiune în care axa urban - industrială a fluviului Moselle deţine rolul major; cele mai importante oraşe sunt Nancy, Metz, Thionville şi oraşe ale siderurgiei în zona carboniferă (Hayange, Longwy). Alsacia – regiune monopolară, oraşul Strasbourg (400.000 loc.) deţine funcţia de metropolă locală. Are funcţii de importanţă europeană:
17

sediul Consiliului Europei (Parlamentul European) şi unul dintre sediile Comunităţii Economice Europene. Este şi mare port fluvial pe Rin (fig.4). Dispune de industrie petrochimică (petrol de import), a construcţiilor de maşini şi electronică. Are o funcţie turistică importantă (catedralele gotice Nôtre Dame de Strasbourg, Sf. Toma, Palatul Rohan, Muzeul Municipal); oraş universitar (Universitatea din Strasbourg, fondată în sec. XVI).

Fig. 4. Regiunea urban industrială de Nord – Est (Alsacia – Lorena)

Centrul economic secundar al Alsaciei este oraşul Mulhouse, oraş industrial de importanţă regională (automobile Peugeot, petrochimie), nod de comunicaţii (Poarta Burgundă), port la fluviul Rin. Alsacia şi Lorena sunt traversate de canalele Rin - Ron şi Rin Marna - Sena, care au înlesnit transportul mărfurilor.
18

Regiunea Paris Regiune urban industrială monopolară, oraşul Paris constituie atât o metropolă regională, cât şi naţională. Este situată pe cursul mijlociu al Senei (fig.5); reprezintă şi cea mai importantă regiune industrial - agricolă a Franţei. Funcţia definitorie este cea de capitală a Franţei; aici îşi au sediul toate structurile politice şi administrative franceze: sediul Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului. Ca număr de locuitori este una dintre marile metropole mondiale: 2,5 mil.loc., 10 mil.loc.aglomerarea urbană, 11,5 mil.loc. aria metropolitană (2006).

Fig. 5. Axa urban – industrială Paris – Sena Inferioară

Oraşul are structură urbană circulară: oraşul vechi, cu punct central Île de la Cité şi Palatul Luvru; zona rezidenţială şi industrială; zona periurbană, cu oraşe satelit (Montmorency, Montreuil, Versailles, Nanterre, Saint - Denis), centre turistice sau de agrement, agricultură intensivă; o altă centură de oraşe (la 100 – 200 km) sunt strâns legate funcţional de capitală (Amiens, Reims, Auxerre, Orleans, Tours, Rouen). Industria este complexă, performantă: construcţii de maşini, chimie, automobile, echipamente electrice, electronică. Industriile textilă, de confecţii, marochinărie şi de bijuterii sunt tradiţionale. Mare centru financiar şi bancar, de afaceri şi comercial, este totodată şi capitală mondială a modei.
19

Cel mai important nod de comunicaţii al Franţei şi unul dintre cele mai mari ale Europei: autostrăzi moderne; garnituri de trenuri de mare viteză (T.G.V.); aeroporturi internaţionale (Charles de Gaulles, Orly) şi naţionale (Le Bourget); port fluviatil pe Sena, reţea densă de canale navigabile; metrou cu 16 linii principale, dat în exploatare încă din anul 1900. Paris este unul din cele mai vizitate oraşe ale lumii, cu obiective turistice de renume mondial: Muzeul Luvru, Palatul Versailles, Catedrala Nôtre Dame, Turnul Eifel, Opera, Palatul Elisée (actualmente sediul Preşedenţiei), Domul Invalizilor etc. De asemeni, zone de mare interes turistic sunt zona centrală veche, parcurile (Bois de Boulogne, Bois de Vincennes, Grădina Luxembourg, Tuileries), marile bulevarde şi pieţele (Champ Élysée, Boulevard de Montparnasse, Place de L′Opera, Place de l′Étoile etc.). Regiunea Sena Inferioară Este situată pe cursul inferior şi la estuarul Senei. Activităţile economice sunt legate de zona portuară (import - export, şantiere navale, petrochimie pe baza petrolului importat etc.). Cel mai mare oraş - port al regiunii şi unul dintre cele mai mari din Franţa este Le Havre (210.000 loc., 2006), situat pe malul nordic al estuarului Senei. Constituie zonă de tranzit între traficul naval oceanic şi cel fluvial de pe axa Senei). Alt port important este Rouen, situat pe cursul inferior al Senei (canalizată în acest sector şi pentru nave maritime). Regiunea este strâns legată funcţional de cea pariziană. Axa urban - industrială Loara Axă urban industrială multipolară, dispusă de-a lungul fluviului Loara (fig.6 ). Cele mai importante centre sunt: Nantes (550.000 loc., 2006) - port fluvial pe Loara în apropierea estuarului, are funcţii comerciale şi industriale: metalurgie neferoasă, aeronautică, şantiere navale; St. Nazaire - port fluvial şi maritim la estuarul Loarei, mari şantiere navale; Tours, Blois, Orléans - porturi fluviale pe cursul mijlociu al fluviului, matalurgie feroasă, industrie chimică, textilă şi alimentară importante centre ale viticulturii, legumiculturii şi horticulturii, oraşe turistice pe Valea Loarei.
20

Fig. 6. Axa urban industrială Loara, integrată parţial cu Regiunea de Vest (litorală atlantică).

Regiunea de Vest Regiune multipolară dispersată, poziţionată pe litoralul atlantic, s-a dezvoltat în jurul unor mari porturi maritime: Brest, L′Orient, St. Nazaire, La Rochelle. Se remarcă intensele activităţi portuar comerciale, marile şantiere navale şi pescuitul oceanic. Regiunea industrială Lyon - Grenoble (Ron - Alpi) Beneficiază de resurse carbonifere, hidroenergetice şi forestiere. Lyon - a doua aglomerare urbană ca mărime a Franţei (cca 500.000 loc., 1,7 mil.loc.aglomerarea urbană, 2006). Este situat pe cursul mijlociu al Ronului, la confluenţa cu Saône; mare centru al industriei textile, tradiţionale. Activităţi industriale importante sunt construcţiile de maşini (se remarcă cele pentru industria textilă, motoare şi echipamente electrice), petrochimia (rafinăriile de la Saint Fons şi Feyzin). Important nod de comunicaţii (rutier, feroviar - T.G.V., aeroportuar şi port fluvial). Dintre oraşele grupării Lyon mai fac parte Saint-Etienne (180.000 loc.), situat într-un important bazin carbonifer din nord-estul Masivului Central, se remarcă prin industria siderurgică şi chimică şi Grenoble (situat în Prealpii francezi; împreună cu alte centre mai mici
21

foloseşte hidroenergia ieftină pentru electrometalurgie; oraş alpin turistic). Regiunea mediteraneană (Rousillon - Languedoc - Provence Côte d′Azur) Activităţi complexe: industriale şi portuare, agricultură intensivă, servicii şi turism. Este unul dintre tehnopolii Franţei (Universităţi, institute de cercetare şi tehnologice). Marsilia - 810.000 loc. (locul II după Paris ca oraş propriu-zis) şi 1,5 mil.loc.aglomerarea urbană (locul III, 2006). Oraş situat la est de delta Ronului (fig. 7); mare port fluvio - maritim, şantiere navale; petrochimie (marile rafinării de la Fos, în apropiere de Marsilia), construcţii de maşini (automobile).

Fig. 7. Franţa. Regiunea urban industrială mediteraneană.

Este al doilea centru comercial al Franţei, important nod de comunicaţii, oraş cultural şi universitar. Zona deltei Ronului este una dintre cele mai bine amenajate pentru agricultura intensivă irigată (orez, plantaţii de citrice, măsline, legumicultură etc.). Împreună cu Lyon face parte din axa industrială a Ronului.
22

Cea mai mare comunitate maghrebiană din Franţa (majoritatea algerieni). Nice (500.000 loc.) centrul polarizator al turismului de pe Coasta de Azur; Toulon (400.000 loc) port şi mari şantiere navale; Montpellier (200.000 loc.) centru industrial, universitar şi de cercetare; Frontignan - oraş industrial - şantiere navale, mari rafinării; Perpignan - industrie alimentară - prelucrare legume, fructe. Regiunea de sud - vest (Midi Pirinées, Aquitaine, Gironde) Beneficiază de resurse de petrol şi gaze în zona litorală atlantică; este importantă zonă agricolă pe axa urban industrială a fluviului Garonne. Toulouse - oraş situat la nord de Munţii Pirinei, pe cursul superior al fluviului Garonne (430.000 loc., 760.000 loc.aglomerarea urbană, 2006). Funcţii comerciale, industriale (echipamente electrice, chimică) şi de transport (este legat prin canale atât de Oceanul Atlantic - de-a lungul fluviului Garonne, cât şi de Marea Mediterană - Canal du Midi). Centrul cel mai renumit al industriei aero-spaţiale franceze. Bordeaux - mare port fluvial şi maritim la estuarul fluviului Garonne (240.000 loc., 750.000 loc.aglomerarea urbană, 2006). Portul este accesibil navelor oceanice prin estuarul Gironde; bază a flotei de pescuit oceanic, mari şantiere navale. Funcţii comerciale, industriale (petrochimie şi chimie pe baza petrolului importat; motoare de autovehicule) şi de transport - este legat de Marea Mediterană prin fluviul Garonne şi Canal du Midi. Mare centru de vinificaţie, într-una din cele mai vestite regiuni ale viticulturii franceze. Agricultura - cel mai mare producător agricol al Europei (19,5 mil. ha suprafaţă agricolă), locul II mondial după SUA la exporturi. Fermele franceze sunt moderne, de înaltă productivitate, puternic susţinute prin subvenţii şi prime de către stat. Agricultura este complexă, strâns legată de marea varietate a condiţiilor naturale. Aproximativ 4% din populaţia activă este angajată în agricultură, pescuit şi administraţie forestieră.
23

Sistemele agricole sunt: de cultură (cereale asociate cu creşterea animalelor, cultura plantelor tehnice); creşterea animalelor (se practică pe mari suprafeţe în Bretagne, Masivul Central, Pirinei, Alpi), monoculturi specializate (regiunile mediteraneene, Alsacia). Producţia de cereale situează Franţa pe locul doi în Europa: peste 60 mil.t/an, din care jumătate grâu cultivat pe întinse suprafeţe (mai ales în nord, Bazinul Parisului, bazinul mijlociu al Loarei şi în sudul ţării - Gascogne, Languedoc). Cultura orezului se practică în sistem irigat în delta Ronului şi regiunea Languedoc. Viticultura este un sector tradiţional şi se desfăşoară pe mari suprafeţe în regiunile mediteraneene (Aquitania, Languedoc), pe valea Loarei, în Champagne, Alsacia, Bourgogne. Se obţin vinuri de masă (Languedoc, Acvitania, Provence), vinuri transformate, cum sunt lichiorurile (Cognac d’Armagnac) şi vinurile dulci de Roussillon. Franţa deţine locul 2 pe glob la producţia de vinuri şi struguri. Plantele tehnice: sfeclă de zahăr (în nord şi Bazinul Parisului), in, tutun (Aquitania, Alsacia). Legumicultura şi floricultura se practică în jurul Parisului, pe valea Loarei (cursul mijlociu şi inferior), pe valea Garonne între Toulouse şi Bordeaux, în regiunile mediteraneene (Avignon, Perpignan). Creşterea animalelor. Fermele de animale sunt asociate cu cele agricole în marile regiuni cerealiere; în regiunile colinare se practică păşunatul liber; transhumanţa se mai întâlneşte în Pirinei şi regiunile mediteraneene. Creşterea bovinelor - locul II în Europa (20 mil.capete); mare exportatoare de lapte şi brânzeturi; se cresc bovine pentru carne în Pirinei şi Masivul Central. Creşterea ovinelor - 10 mil.capete, locul V în Europa; este răspândită în Masivul Central, Alpi, Pirinei. Ferme specializate mai sunt cele avicole, de porcine etc. Transporturile - reţea densă de căi de comunicaţie, rutieră, feroviară, aeriană şi pe canale. Autostrăzi moderne leagă principalele oraşe de capitala Paris; lungimea lor depăşeşte 9000 km; lungimea totală a arterelor rutiere se apropie de 900.000 km. Căile ferate însumează 42.000 km, dar odată cu declinul acestui tip de transport (60% în anul 1960, 16% în 2000) au mai rămas în uz
24

cca 32.000 km. Se remarcă liniile pentru T.G.V., ce leagă Parisul de Lyon, Lille şi Bordeaux. Canalele navigabile totalizează cca. 8.500 km (locul I în Europa, multe construite încă din secolul al XIX - lea); cele care fac legătura între marile porturi maritime şi interior sunt amenajate pentru nave de mare tonaj. Cel mai intens trafic anual îl înregistrează Marsilia (95 mil.t), Le Havre (55 mil.t) şi Dunkerque (40 mil.t). Alte mari porturi sunt Calais, Rouen, Brest, Bordeaux. Cel mai mare trafic de pasageri îl înregistrează portul Calais (legături cu Marea Britanie şi Irlanda). Numeroase aeroporturi deservesc legăturile interne (cele mai frecventate rute leagă Parisul de Lyon, Marsilia, Nice, Strasbourg, Bordeaux, Toulouse şi Lille); aeroporturile internaţionale pariziene (Charles de Gaulle şi Orly) înregistrează cca 65 mil. pasageri anual (printre cele mai mari din lume). Turismul - dispune de un mare potenţial şi o infrastructură adecvată, sunt înregistraţi cca 70 mil. turişti anual (locul I pe Glob). Cele mai vizitate regiuni sunt Parisul şi împrejurimile, valea Loarei, Coasta de Azur, Alpii şi Pirineii. Balanţa economică este uşor excedentară (exporturi - 5.100 $/loc. şi importuri 4.900 $/loc.); principalii parteneri economici sunt SUA, Germania, Belgia, Marea Britanie, Italia, Olanda, Spania şi Japonia. I.2. GERMANIA Date statistice: suprafaţa: 356.970 km2; numărul de locuitori: 83,1 mil. (2006); densitatea populaţiei - 235 loc./km2; capitala: Berlin (3,5 mil.loc.); diviziuni administrative - 16 landuri. Cadrul natural Factorii fizico - geografici au determinat separarea a trei mari unităţi: Germania de Nord (Câmpia Germaniei), Germania Centrală (masivele hercinice) şi Germania de Sud (Podişul şi Alpii Bavariei).
25

• Germania de Nord Câmpia Germaniei - parte integrantă a câmpiei nord - europene, se desfăşoară între fluviile Ems şi Oder (vest - est), Marea Nordului, peninsula Iutlanda, Marea Baltică (în nord) şi masivele hercinice (în sud). Ţărmul baltic este marcat de prezenţa golfurilor (Kiel, Mecklenburg, Pomeraniei), care reprezintă poziţia ultimilor lobi glaciari (Würm). Ţărmul de la Marea Nordului este însoţit de cordoanele nisipoase litorale ale insulelor Frisice de Est; prezintă trei mari estuare, ale fluviilor Ems, Weser şi Elba; relief de dune şi zone mlăştinoase. Din punct de vedere tectonic, reprezintă o vastă arie de subsidenţă, scufundată în partea de nord (aici s-au format Marea Baltică şi Marea Nordului). Sectorul de uscat continental are fundament hercinic, acoperit cu depozite foarte groase mezozoice, neozoice şi cuaternare (de acumulare glaciară). Morenele frontale ale calotei glaciare au generat în relief două fronturi de coline morenaice, dispuse pe direcţie NV-SE: Colinele Lausitz - Fläming - Lüneburg (se desfăşoară în lungul Elbei, între Dresda şi Hamburg) şi Colinele Mecklenburg (aproximativ între Berlin şi Rostock). Importante resurse de cărbune se găsesc în extremitatea sud vestică (bazinul carbonifer Ruhr), la contactul Câmpiei Germaniei cu Podişul Renan. Este cea mai întinsă şi productivă zonă agricolă a Germaniei şi una din cele mai mari din Europa. • Germania Centrală Masivele hercinice germane au o poziţie centrală în cadrul marii unităţi a hercinidelor vest şi central europene, cu orientare latitudinală; constituie un ansamblu de munţi joşi şi podişuri colinare. Fundamentul hercinic apare fragmentat sub formă de masive care aflorează de sub cuvertura mezozoică şi neozoică (Emilia Saulea, 1967). Din punct de vedere geologic, aria hercinică este împărţită în două unităţi, separate de valea fluviului Main (depresiunea Frankfurt): - zona externă la nord (Podişul Renan sau Masivul şistos Renan, Munţii Wesser, M. Harz, M. Pădurea Turingiei şi partea nordică a
26

Munţilor Metaliferi – la graniţa cu Cehia) şi zona internă la sud, între Main şi Dunăre (Munţii Pădurea Neagră, Munţii Jura Svabă şi Munţii Jura Franconiană). Zona externă Podişul Renan este traversat sud - nord de culoarul Rinului; are aspect de podiş puternic peneplenizat, alcătuit predominant din şisturi străpunse de înălţimi cuarţitice (Hunsrück 816m, Taunus 880m). Mişcările de subsidenţă şi eroziunea fluviatilă au creat mici depresiuni (Koblenz, la confluenţa Rin - Mosel). Munţii Wesser - Harz - Pădurea Turingiei - munţi joşi (alt.max. Vf. Brocken, 1142m) mărginiţi de falii (aspect de horst). Zona internă Munţii Pădurea Neagră: culme joasă (Vf. Feldberg, 1495m), între grabenul Rinului la vest (abrupt de falie) şi cursul superior al râului Neckar la est. Predomină şisturile cristaline paleozoice, acoperite la est de o cuvertură sedimentară mezozoică şi neozoică. Munţii Jura Svabă şi Jura Franconiană: culmi joase (altitudunea maximă 1053m) cu orientare SV - NE, la nord de Dunăre; relieful predominant este cel structural (cueste). Germania Centrală beneficiază de importante resurse de subsol: minereuri de fier şi complexe - în Podişul Renan, Munţii Harz, Pădurea Turingiei, Jura Franconiană; uraniu - în Munţii Metaliferi şi Munţii Pădurea Neagră. Regiunea este traversată longitudinal de cursurile mijlocii ale fluviilor Rin, Wesser, Elba şi transversal de Neckar, Main (afluenţi ai Rinului) şi cursul superior al Dunării. Masivele hercinice sunt bine împădurite, cu zone agricole (cereale, plante tehnice, pomicultură) mai ales în lungul marilor fluvii şi depresiuni. • Germania de Sud Podişul Bavariei – depresiune marginală prealpină (între Alpii Bavariei şi valea Dunării), umplută cu depozite sedimentare neozoice acoperite cu depozite cuaternare glaciare, fluvio-glaciare sau fluviale. Suprafaţa podişului înclină dinspre Alpi spre Dunăre (stratele sedimentare au fost antrenate în mişcări de ridicare pe marginea prealpină, la înălţimi de 600-800m). Aici au fost determinate fazele glaciaţiunii alpine (după poziţia râurilor Günz, Mindel, Riss şi Würm, afluenţi ai Dunării). Resurse de
27

cărbune brun, petrol şi hidroenergie; regiune de cultură a cartofului şi sfeclei de zahăr. Alpii Bavariei – unitate alpină externă, orientată V-E, cu înălţimile cele mai mari din Germania (Vf. Zugspitze, 2963 m). Formaţiunile geologice sunt alcătuite predominant din şisturi cristaline şi calcare. Vegetaţia este submontană şi montană etajată – predomină pădurile de foioase, amestec şi răşinoase, iar pe marile înălţimi sunt prezente pajiştile alpine. Importantă zonă turistică, cu staţiuni renumite: Garmisch Partenkirchen, Bosenheim). Hidrografia Trei fluvii sunt tributare Mării Nordului: Rin (Rhein) - traversează vestul ţării; primeşte pe teritoriul Germaniei afluenţii Neckar, Main, Ruhr; îşi are izvoarele în Alpii Elveţiei şi se varsă prin mai multe braţe estuarice pe teritoriul Olandei. Este una din marile artere navigabile ale Europei. Weser – izvorăşte din munţii centrali Pădurea Turingiei, traversează ţara spre nord şi se varsă prin estuarul Bremen; este navigabil pe cursul inferior şi mijlociu. Elba (cu Saale) – izvorăşte din Munţii Sudeţi (Cehia), traversează Germania estică şi nordică, de la Dresda până la estuarul Hamburg; este navigabilă pe teritoriul german. În Marea Baltică se varsă Oder (împreună cu afluentul Neisse constituie frontiera cu Polonia). Dunărea (cu afluenţii Mindel, Isar, Inn) traversează sudul Germaniei (Bavaria), unde se află numai cursul superior şi izvoarele (M. Pădurea Neagră). Fluviul este navigabil în aval de oraşul Ulm. Numeroase amenajări hidrotehnice s-au realizat pe afluenţii Dunării. Germania are un vast de sistem de canale : Kiel, Ems-WeserElba, Rhein-Main-Dunăre. Condiţiile biopedoclimatice Tipul de climat este temperat de tranziţie; în vest şi nord se simt influenţele oceanice; în restul ţării predomină influenţele continentale; influenţe locale (foehn) se fac simţite în Bavaria.
28

Fig. 8 Zonele de vegetaţie din Europa (după I. Marin, 1995): 1. tundră; 2. silvotundră; 3. taiga; 4. păduri de amestec; 5. păduri de foioase; 6. silvostepă; 7. stepă; 8. semipustiu; 9. vegetaţie mediteraneană.

Temperaturile medii ale lunilor ianuarie şi iulie sunt: -2oC, +18 C în nord (Berlin) şi de -3oC, +17oC în sud (München). Precipitaţiile medii anuale se încadrează între 500 – 700 mm/an, cu un maxim de peste 1000 mm/an în zona munţilor Alpi. Datorită prezenţei pe 2/3 din ţară a regiunilor de deal şi de munte, pădurile, păşunile şi fâneţele au ponderi însemnate (1/3 păduri). Teritoriul Germaniei se încadrează în marea zonă a pădurilor de foioase (fig. 8). Predomină speciile de stejar şi fag, în regiunile mai înalte apar pădurile mixte sau de răşinoase (brad, molid, pin).
o

29

Majoritatea terenurilor joase, plate, au fost transformate în terenuri arabile sau sunt ocupate în prezent de aşezări. Solurile predominante sunt cele brune de pădure, podzolurile şi solurile cenuşii. Populaţia şi oraşele Germania avea în anul 2006 un număr de 82,3 mil.locuitori (locul II după Rusia, în Europa). Densitatea medie a populaţiei: 235 loc./km2; în mediul urban trăiesc 84% dintre locuitori. Densitatea populaţiei este foarte mare de-a lungul axei Rinului (Rin – Ruhr: 5.000 loc./km2, Rin – Main, Rin – Neckar), în zona conurbaţiilor Hamburg (2200 loc./km2), Bremen (1800 loc./km2), Berlin (500 loc./km2). Valori scăzute ale densităţii populaţiei (60-70 loc./km2) sunt în nord, la graniţa cu Danemarca şi la Marea Baltică (landurile Schleswig – Holstein şi Mecklemburg Vorpommern). Valori medii (în jur de 150 loc./km2) sunt în landurile Bavaria şi Saxonia Inferioară. Sporul natural este într-o permanentă scădere (0,8 ‰) după 1960, tendinţa fiind de apropiere de zero, la fel ca media Europei Occidentale. Structura etnică 92 % germani; 8% imigranţi - (turci, italieni, polonezi, greci etc.). MARILE AGLOMERĂRI URBAN – INDUSTRIALE • Berlin Este cel mai populat oraş al Germaniei (3,5 mil.loc., 3,7 mil.loc. aglomerarea urbană, 2006). Fondat în 1230, membru al Ligii Hanseatice (din 1359), devine capitală federală după unificarea Germaniei din 1871. Divizat în două sectoare (Occidental şi de Est) după al doilea război mondial, redevine capitală federală după reunificarea din 1991. Este traversat de râurile Spree şi Havel, afluent al Elbei (fig.9 ). În 1920, Berlinul a încorporat alte 8 oraşe mai mici şi 60 de sate, devenind una din cele mai mari metropole ale Europei (în 1940 avea 4,5 mil. loc.); în prezent, aria metropolitană cuprinde 883 km2, în landul Berlin.
30

Are funcţii complexe: administrative - sediul guvernului federal; politice - sediul Preşedinţiei, Parlamentului; industriale, comerciale şi culturale.

Fig. 9. Poziţia geografică a ariei metropolitane Berlin.

Industria este complexă, cu ramuri de vârf (chimie, farmaceutică, construcţii de maşini - roboţi industriali, electronică şi electrotehnică, optică, informatică). Este cel mai mare centru financiar - bancar al Germaniei. Important nod de comunicaţii: autostrăzi, trenuri de mare viteză spre Hamburg, trei mari aeroporturi internaţionale (Tegel, Tempelhof, Schönefeld), canale navigabile de legătură cu Elba şi Oder. Mare centru universitar (Universitatea Humboldt, Universitatea Tehnică, Institutul de Cercetare Max Planck) şi cultural - turistic (muzeele Staatliche, Pergamon, Bode; Palatul Charlottenburg; Galeriile de Artă, clădirea Reichstag, Poarta Brandenburg, Bulevardul Unter den Linden, lacul Wansee, pădurea Grunewald). • Axa Renană Pe teritoriul german, grabenul Rinului desparte munţii Pădurea Neagră de munţii Vosgi francezi şi separă în două Podişul Renaniei; descătuşat, fluviul se încadrează apoi în câmpia germano - olandeză până la vărsare. În ansamblul ei, axa urban industrială a Rinului ţine de la Basel până la Rotterdam; pe teritoriul Germaniei, se încadrează între oraşele Freiburg şi Duisburg.
31

La baza dezvoltării regiunii au stat resursele de subsol, căile de comunicaţii şi comerţul în lungul acestora. Dispune de mari rezerve de cărbune (bazinele Saar şi Ruhr), minereuri de fier şi complexe, săruri. Este cea mai circulată axă fluvială a Europei (porturi: Duisburg, Düsseldorf, Mainz etc.); la graniţa cu Franţa, fluviul este dublat de canalul Ron - Rin; alte canale navigabile sunt Rin - Main - Dunăre, Rin - Ems - Wesser - Elba. Culoarul Rinului este şi o mare axă rutieră şi feroviară, ce leagă bazinul mediteraneean cu centrul şi nordul Europei (fig.10).

Fig. 10. Axele secundare urban industriale Rin – Neckar şi Rin - Main 32

Densitatea populaţiei este foarte mare (peste 500 loc./km2 în aglomerările Frankfurt, Mannheim, Ludwigschaffen; Bonn, Köln, Leverkusen) şi peste 4000 loc./km2 în Ruhr (Düsseldorf, Duisburg, Essen, Dortmund). Se individualizează trei axe secundare, în zona de confluenţă şi în lungul a trei afluenţi: Axa Rin – Neckar - aglomerare cu 1,5 mil.loc. (2006). Oraşe principale: Stuttgart (595.000 loc., 2006) centru industrial (auto, sediul Daimler Benz), comercial, nod de comunicaţii; renumită zonă viticolă. Oraş cultural şi universitar – Muzeul Naţional Schiller, Universitatea), Heidelberg (150.000 loc.), industrie textilă, echipamente electrice, institut de cercetări renumit pe plan mondial. Mannheim (320.000 loc.),oraş situat la confluenţa Rin - Neckar, siderurgie, industrie constructoare de maşini, chimie şi petrochimie. Axa Rin - Main (2,5 mil.loc.). Metropola regională este oraşul Frankfurt (655.000 loc.), centru industrial complex, comercial, financiar, port pe Main, mare nod de comunicaţii: aeroportul Rhein - Main înregistrează un trafic de pasageri de 30 mil./an, locul II în Europa. Alte oraşe importante sunt Wiesbaden (270.000 loc.), staţiune climaterică şi hidrotermală la poalele munţilor Taunus, produse farmaceutice, textile şi Mainz (190.000 loc.), port pe Rin la confluenţa cu Main, ind. chimică, instrumente de precizie, tipografii - muzeul Gutenberg, arhitectură veche - catedrala gotică din secolul al XI - lea. Rin - Ruhr (aglomerare urban - industrială cu 9 mil.loc.; regiunea însumează 40% din populaţia urbană a ţării. Resursele de subsol au stat la baza dezvoltării industriei (siderurgie tradiţională, în prezent foarte diversificată: construcţii de maşini şi utilaje, chimie, petrochimie etc.). Beneficiază de o infrastructură de transport foarte modernă şi eficientă (în special rutieră, feroviară, fluvială - pe Rin şi canale). Oraşele principale ale regiunii sunt: Düsseldorf (580.000 loc., 2006) - capitala landului Renania de Nord - Westfalia; mare port pe Rin, industrie siderurgică, de automobile, chimică, textilă; sediul unor mari companii germane: Henkel (tehnologii în construcţia de maşini, tradiţional producător de avioane), E.on (energie), Metro (retail).
33

Duisburg (505.000 loc., 2006) - cel mai mare port fluvial european (pe fluviul Rin), mare centru siderurgic şi comercial, nod de comunicaţii legat prin canale de Ems şi Marea Nordului. Dortmund (585.000 loc., 2006) - oraş siderurgic în bazinul carbonifer Ruhr; industria asigură în primul rând utilaj minier şi material rulant; este legat prin canale de Rin şi Ems). Essen (583.000 loc., 2006) - oraş siderurgic în bazinul Ruhr, chimie, material rulant, sticlărie); sediu tradiţional al firmei metalurgice Krupp (azi Thiessen - Krupp) şi al R.W.E. (una dintre marile producătoare şi distribuitoare de energie electrică a Germaniei). Alte oraşe importante pe axa Rinului sunt: Karlsruhe (280.000 loc., 2006), port, petrochimie – import şi mici resurse locale de petrol, ind. chimică, construcţii de maşini; sediul Curţii Constituţionale Federale; Koblenz (110.000 loc., 2006), port la confluenţa Rin – Mosel, centru comercial şi turistic; industrie chimică, construcţii de maşini, textilă şi hârtiei. Bonn (300.000 loc., 2006), port pe Rin, fostă capitală a Germaniei Federale între 1949 – 1990, centru universitar şi turistic. Köln (1 mil.loc., 2006), port pe Rin, nod de comunicaţie între axa Rinului şi magistrala rutieră Berlin - Bruxelles – Paris. Mare centru comercial, industrial (telecomunicaţii, sediul Ford Europa) şi turistic (Valea Rinului, Catedrala din Köln). Agricultură complexă: cultura cerealelor (câmpia Köln), plante tehnice, viticultură şi pomicultură în regiunea Alsaciei, pe culoarele Main şi Neckar. • Triunghiul Saxon Regiune urban-industrială în estul Germaniei, în landul Saxonia. Fostă regiune a Republicii Democrate Germane, cunoaşte azi o dinamică activă a economiei. Dresda (475.000 loc., 1,1 mil.loc.aglomerarea urbană, 2006); port la graniţa cu Cehia; industrie chimică, metalurgie, produse de înaltă tehnologie (echipament medical, computere, optică), produse din cristal şi porţelan. Mare centru comercial, cultural şi turistic (Universitatea Tehnică şi de Transporturi, Academia de Medicină Carl Gustav Carus, muzeele Zwinger, Tehnic, Transporturilor şi Militar, Opera).
34

Oraşe în aria metropolitană: Loschwitz, Blasewitz, Plauen, Lobtau. Halle - Leipzig. Aglomerare urban - industrială, pe râurile Saale şi Elsterul Alb, afluente Elbei; bazin carbonifer (cărbune brun), industrie siderurgică, chimică şi petrochimică. Leipzig - 485.000 loc., mare centru de expoziţii; tipografii, instrumente de precizie; Halle - 290.000 loc., nod de comunicaţii, resurse importante de sare, construcţii de maşini, ind. alimentară, tipografică; oraş cultural şi universitar (Universitatea Halle, Universitatea Wittenberg). • Aglomerarea urban-industrială germană de la Marea Nordului Regiunea s-a dezvoltat în primul rând datorită dinamicii economice a marilor porturi Hamburg şi Bremen (fig. 11).

Fig. 11. Poziţia geografică a ariilor metropolitane Hamburg şi Bremen 35

Hamburg (1,7 mil.loc., 2006), a doua metropolă a Germaniei. Este cel mai mare port al Germaniei, situat la Marea Nordului, în zona estuarică a fluviului Elba. Dispune de mari şantiere navale şi de reparaţii, precum şi de o flotă de pescuit oceanic. Industrie este complexă (siderurgie, autovehicule, aeronautică montaj de avioane Airbus, chimie, petrochimie, electronică şi electrotehnică etc.). Membru fondator al Ligii Hanseatice (alianţă militară şi comercială) împreună cu Lübeck (1241) şi Bremen (1249). Oraş cultural şi universitar (cartierul vechi, muzeul Kunsthalle, Universitatea Hamburg, Universitatea de Medicină, Şcoala de Marină şi Arhitectură). În jurul ariei metropolitane (746 km2) mai gravitează oraşele Stade, Ahrensburg, Pinneberg, Wedel etc. Bremen (560.000 loc., 2006), mare port la estuarul Wesser. Împreună cu avanportul Bremerhaven, formează un complex portuar, inclusiv pentru nave de mare tonaj, oceanice. Dispune de mari şantiere navale şi de o flotă de pescuit oceanic. Industria este modernă, cu ramuri de vârf (echipamente electrice, electronice, cercetare şi montaj în domeniul aerospaţial Airbus), dar şi chimie - petrochimie, rafinarea zahărului, prelucrarea bumbacului, tutunului şi iutei. • Hanovra - Braunschweig - Wolfsburg: aglomerare urban industrială în centrul Câmpiei Germaniei. Hanovra (530.000 loc., 2006), centru industrial (autovehicule, maşini industriale, petrochimie), nod de comunicaţii, oraş universitar (Universitatea Tehnică). Braunschweig (260.000 loc., 2006), centru industrial (metalurgie feroasă, motoare de automobile) şi comercial. Wolfsburg (130.000 loc., 2006), cu industrie de automobile (sediul Wolkswagen). Regiunea este traversată de canalul Ems - Wesser - Elba (Mitteland Canal) cu rol esenţial în economie. • Bavaria Regiunea urban - industrială primară este partea centrală a landului Bavaria, axată pe centrele München - Ingolstadt - Nürnberg.
36

Beneficiază de magistrale rutiere şi feroviare moderne şi cu trafic intens. Un element de mare dinamică economică este şi canalul Rin – Main – Dunăre. München (1,3 mil.loc., 2,7 mil.loc. ablomerarea urbană - a treia metropolă a Germaniei). Este capitala Bavariei şi cel mai important oraş din sudul ţării, traversat de râul Isar, afluent de dreapta al Dunării. Mare nod de comunicaţii (magistrale rutiere, feroviare, mare aeroport internaţional). Industrie complexă: construcţii de maşini - automobile (sediul BMW), echipamente electrice şi electronice, instrumente de precizie şi optică, industrie alimentară - centru tradiţional al industriei berii). Centru cultural, universitar şi turistic (Deutsche Museum, Bavaria Museum, Opera Bavareză, Palatul Regal, Teatrul Naţional, Universitatea Ludwig Maximilian, Universitatea Tehnică). Nurnberg (500.000 loc., 2006) este traversat de Ludwigs Canal, ce leagă Mainul de Dunăre. Oraş industrial (construcţii de maşini - motoare auto, industriale, echipament electric şi electronic, instrumente de precizie) şi comercial (nod de comunicaţii rutier, feroviar, aeroport, port fluvial). Conurbaţiile din vestul Germaniei, mai puţin Hamburg, alcătuiesc „Megalopolisul German “. Agricultura Câteva trăsături esenţiale ale agriculturii Germaniei trebuiesc subliniate şi anume: caracterul intensiv, acoperindu-se astfel mai mult de jumătate din nevoile alimentare ale populaţiei prin resurse proprii; mecanizarea şi chimizarea, extrem de avansate, de unde şi randamentul mare al producţiei; atenţie deosebită pentru utilizarea raţională a pământului, dar şi conservarea şi protecţia lui; atenţie deosebită asupra creşterii animalelor. Dintre cereale se cultivă grâul, secara şi ovăzul, cele mai întinse suprafeţe aflându-se în Germania de Nord şi în subregiuni ale Germaniei Centrale. În structura plantelor tehnice predomină sfecla de zahăr, tutunul, hameiul (zonele Börde, Câmpia Rinului Superior). Pomicultura şi cultura viţei de vie se practică în culoarul Rhinului şi a afluenţilor acestuia (Neckar, Main, Mossel), iar oraşul Mainz este specializat în desfacerea vinurilor.
37

Se cresc îndeosebi bovine, mai ales în Bavaria, Neckerland, porcine în Saxonia şi landul Schleswig-Holstein, Magdeburg; ovine în regiunea Suabo-franconă. Transporturile. Pentru transportul feroviar, Germania are circa 45.000 km de cale ferată, din care aproape 12.000 km electrificaţi. S-au format mari noduri feroviare (Köln, Hannover, München, Leipzig) şi câteva magistrale: Rostock-Berlin-Hanover, Hamburg-Frankfurt-Basel ş.a. O mare densitate a reţelei feroviare se înregistrează în zona Rhin-Ruhr. Transportul rutier are la îndemână cei peste 250.000 km de autoşosele şi autostrăzi, remarcându-se autostrada „Hansalinie“ care leagă oraşele-porturi Hamburg şi Bremen de regiunea Ruhr. Navigaţia fluvială se realizează fie pe mari artere hidrografice, fie pe canale. Pe unele din acestea au acces şi nave de tonaj mai mic. Râurile navigabile sunt: Elba, Saale, Oder, Rhin, Ems, Weser, Dunăre, Main, Neckar, Moselle iar principalele canale: Elba-Havel; Ludwigskanal. Principalele porturi fluviale sunt: Duisburg, Köln, Mannheim, Ludwigshafen, Frankfurt am Main, Berlin, Dresda, Riesa, Magdeburg. Transportul maritim se desfăşoară la Marea Nordului şi Marea Baltică. Principalul port este Hamburg, cu un trafic de mărfuri anual de 63 milioane tone; alte porturi sunt: Wilhelmhaven, Bremen, Bremerhaven, Rostock, Emden, Lübeck, Warnemünde, Wismar, Stralsund. Sunt şi porturi situate la canalul Kiel, ce leagă Marea Nordului de Marea Baltică peste peninsula Iutlanda. Pentru transportul aerian, un flux însemnat de pasageri îl înregistrează aeroporturile din Berlin, Frankfurt pe Main, München, Hamburg. Turismul constituie o veche şi importantă activitate socialculturală, cu implicaţii în economia Germaniei. Se remarcă în mod deosebit culoarul Rhin, al Dunării, Alpii şi Prealpii Bavariei precum şi o serie de centre ca: Hamburg, Berlin, Frankfurt, Köln, München. Comerţul exterior constituie o latură importantă a dezvoltării economiei ţării. Germania exportă produse finite; mijloace de transport,
38

maşini unelte, produse ale industriei chimice şi importă materii prime (cocs, petrol, bumbac, lână), produse ale industriei lemnului, agroalimentare. I.3. OLANDA Date statistice: suprafaţa: 41.526 km2; populaţia - aproximativ 16 mil.loc (2006), densitatea populaţiei: 385 loc./km2. Capitala oficială este Amsterdam, însă capitala de facto (administrativă - sediul Guvernului şi legislativă - sediul Parlamentului) este Haga. Organizare administrativă: 12 provincii, inclusiv insulele Antilele Olandeze şi Aruba (în Arhipelagul Caraibe). Denumirea oficială: Regatul Ţărilor de Jos. Cadrul natural Relieful dominant este de câmpie. De la est la vest, se individualizează două unităţi majore: câmpia interioară înaltă şi câmpia litorală joasă. Extremitatea sud-estică a ţării (regiunea Maastricht) cuprinde şi terminaţiile nordice ale Podişului Ardeni (Vaalserberg, 321 m). Câmpia înaltă interioară are trei compartimente: Drente - în nord, relief pe depozite aluviale predominant glaciare; Gelderland - în centru, pe depozitele aluviale ale Rinului şi Meusei ce îl traversează; Noord Brabant - în sud, pe depozite argilo-nisipoase. Altitudinile medii se încadrează între 40 - 50 m. Câmpia litorală joasă are tot trei compartimente: Friesland - în nord; relief de dune fluvio maritime ce formează cordonul insulelor Frisice, care închid Marea Wadden; insulele sunt amenajate antierozional, pentru protecţia ţărmului; Holland - în centru, în zona golfului Ijssel cu întinse poldere (terenuri desecate de sub apa mării, între braţele Rinului - cca 2500 km2); Zeeland are două compartimente: continental şi insular (insulele Walcheren, Schouwen, Goeree).
39

Câmpia litorală, de origine fluvio - maritimă, se mai numeşte şi Polderlandul olandez. Altitudinile medii sunt de 10 - 15 m, cu zone întinse aflate sub nivelul mării. Hidrografia. Jumătate din suprafaţa ţării se află în bazinul inferior al Rinului. Fluviul se desparte în mai multe braţe (Waal, Lek, Vecht) înainte de vărsarea în Marea Nordului; este cea mai circulată arteră fluvială europeană. Alte fluvii importante sunt Maas (Meuse) şi Schelde (Escaut), de asemenea navigabile. Numeroase canale navigabile alcătuiesc o reţea densă de comunicaţie. Amenajări hidrotehnice complexe protejează polderele de apele mării. Aspecte biopedoclimatice Climatul este de tip temperat-oceanic, cu puternice influenţe atlantice; precipitaţii: 700 - 800 mm/an; temperaturi medii lunare pozitive tot timpul anului. Teritoriul Olandei se încadrează în zona pădurilor de foioase; intervenţia antropică a transformat cea mai mare parte a acestora în terenuri arabile; păduri compacte mai sunt în sud - estul ţării. Vegetaţie de turbării şi lande (ierburi şi tufişuri pe terenuri nisipoase) în câmpia litorală; soluri brune de pădure şi aluviale în vest. Populaţia. Numărul de locuitori a evoluat relativ constant de-a lungul ultimelor secole: 2,5 mil. în anul 1800, 5,5 mil. (1900), 10 mil. (1950), cca 16 mil. (2006); spor natural 4,5 ‰, urban 90 %. Structura etnică: olandezi 88 %, frisieni 7 % (veche populaţie germanică din nordul ţării), germani 1 %, turci, marocani 3 %, alţii 1 %. Densitatea medie: 385 loc./ km2. Densităţi mari ale populaţiei sunt în conurbaţia Ranstadt – Holland (peste 1000 loc./km2). REGIUNI GEOECONOMICE Conurbaţia Ranstadt – Holland Poziţionată geografic în câmpia litorală Holland, la gurile de vărsare ale fluviului Rin, conurbaţia cuprinde patru mari aglomerări urbane: Amsterdam (800.000 loc., 1,1 mil. aglomerarea urbană), Haga
40

(500.000, 700.000), Rotterdam (600.000, 1,1 mil.), Utrecht (250.000, 550.000). Împreună cu alte centre mai mici totalizează cca 5 milioane de locuitori. Activităţile de bază ale conurbaţiei sunt transporturile şi comerţul fluvio - maritim, precum şi cele industriale. Amsterdam este capitala oficială şi cel mai mare oraş; menţionat documentar în secolul al XIV-lea ca membru al Ligii Hanseatice. Este traversat de peste 80 km de canale care împart oraşul în 90 de insule, legate între ele de peste 400 de poduri. Legătura cu Marea Nordului este asigurată şi prin canale. Principalele activităţi sunt comerţul maritim şi fluvial, construcţiile navale; industriile textilă, aeronautică, tipografică, de automobile; cristal şi porţelan, prelucrarea diamantelor. Este cel mai important centru financiar al Olandei, oraş cultural, universitar şi turistic: Academia Regală de Ştiinţe, Academia Naţională de Arte, Universitatea, Muzeele Van Gogh şi Rembrandt, Palatul Regal; arhitectură medievală. Haga – capitala de facto (sediul Guvernului, al Parlamentului, al Curţii Supreme, precum şi Curtea Internaţională de Justiţie). Funcţiile de bază sunt cele administrative şi rezidenţiale. Industria este poziţionată în centre periferice (echipamente electrice, sticlă, hârtie şi produse alimentare). Este legată prin canale, autostrăzi şi căi ferate moderne de Amsterdam şi Rotterdam. Rotterdam este portul cu cel mai mare trafic din lume (complexul maritim Europoort, cca 290 mil.t./an - fig.12). Oraşul este amplasat pe un braţ al Rinului (Lek), ce este canalizat şi permite accesul navelor oceanice. În zona portuară sunt amplasate şi facilităţi industriale (rafinării, şantiere navale, siderurgie, fabrici de zahăr). Utrecht - port fluvial în amonte de Amsterdam, pe braţul nordic al Rinului (Vecht). Centru comercial, industrial (construcţii de maşini, produse chimice şi alimentare, tipografii), cultural, universitar şi turistic.

41

Fig. 12. Zona de vărsare a fluviului Rin (prin braţele Lek şi Waal); oraşele Haga, Rotterdam şi Europortul.

I.4. MAREA BRITANIE Date statistice Suprafaţa: 244.110 km2; populaţia: 60 mil.loc.(2006); densitatea populaţiei: 245 loc./km2, capitala: Londra (4,2 mil.loc., 7,5 mil.loc. aglomerarea urbană - Greater London). În cadrul Marii Britanii, coexistă patru entităţi statale istorice: Anglia (capitala - Londra, 130.410 km2, 50,1 mil.loc., densitatea populaţiei - 385 loc./km2); Scoţia (capitala - Edinburg, 78.790 km2, 5,1 mil.loc., 65 loc./km2); Ţara Galilor (Wales sau Cymru în galeză; capitala - Cardiff, 20.760 km2, 3 mil.loc., 145 loc./km2); Irlanda de Nord (capitala - Belfast, 14.160 km2; 1,7 mil.loc., densitatea populaţiei - 120 loc./km2, 41% irlandezi, 59% britanici). Teritorii dependente: Gibraltar, British Antarctic Territory, British Indian Ocean Territory, Insulele: Bermude,Virgine, Cayman, Falkland, Sf. Elena, Georgia de Sud, Sandwich de Sud etc.
42

Nord.

Denumirea oficială: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de

Cadrul natural Scoţia Relieful este predominant montan, cu unităţi separate de culoare tectonice transversale. Ţărmurile sunt înalte, foarte sinuoase în vest; calota glaciară a transformat fostele văi fluviatile ce urmăreau liniile geologice de fractură în fiorduri - perechi, pe ţărmurile estice şi vestice: Firth of Lorne şi Moray Firth, Firth of Clyde şi Firth of Forth. Fiordurile (firth) sunt legate prin canale, ce facilitează tranzitul naval din estul în vestul Scoţiei. Structura geologică impune desfăşurarea pe direcţie SV - NE a principalelor culmi montane. În partea de NV soclul precambrian apare la zi (Munţii Scoţiei de Nord, alt. max. 1200 m.). În centru şi sud, masivele caledonice sunt acoperite cu depozite sedimentare precambriene târzii (gresii) şi paleozoice cambriene (cuarţite) - Munţii Grampiani (sau Munţii Scoţiei Centrale, alt.max. 1350 m.) şi Munţii Scoţiei de Sud (alt.max. 850 m.), cu depresiuni transversale care reprezintă fose umplute cu gresii paleozoice. Depresiunea intermediară Lowlands (Glasgow – Edinburgh) reprezintă o zonă de subsidenţă umplută cu argilite şi lave paleozoic – superioare, care au fost apoi cutate. Ţara Galilor (Wales) Catena montană caledonică principală sunt Munţii Cambrieni (alt. max. 1100 m.). Aceasta prezintă culmi principale, orientate SVNE de către sistemele de falii. Cuvertura sedimentară post-caledoniană a dat naştere unui relief mai ridicat decât masivele vechi. Anglia Relief predominant de câmpie, mărginită de culmi montane joase la nord şi vest. Ţărmurile sunt puţin sinuoase, dar prezintă golfuri importante: Golful Tamisei, Golful Wash (la Marea Nordului), Golful Bristol (la Oceanul Atlantic). Munţii Penini - prelungire sudică a munţilor Scoţiei, cu o lungime de 250 km. Este o culme montană caledonică desfăşurată pe direcţie N - S, acoperită cu depozite sedimentare paleozoice, faliată în regiunea coastei de vest (alt. max. 1000 m.).
43

Bazinul Londrei - dezvoltat pe strate sedimentare mezozoice şi neozoice, se prelungeşte în domeniul marin unde sedimentarea continuă şi în prezent. Eroziunea diferenţială a degajat fronturi de cueste sau butoniere. Bazinul Londrei are două cueste principale, alcătuite din crete, calcare sau gresii jurasice (Cleveland Hills). Masivul Cornwall (din peninsula omonimă din SV Angliei) este unitatea cea mai vestică a zonei hercinice europene. Aspect de culmi joase, puternic erodate (alt. max. 600m.) cu desfăşurare pe direcţia SV - NE. Irlanda de Nord Are un relief predominant de munţi caledonici joşi (alt. max. 850 m.) cu masive intruziuni bazaltice, puternic erodaţi de eroziunea calotei glaciare. Mişcările tectonice verticale au individualizat un graben central (în care s-a cantonat lacul Neagh) mărginit de horsturi. Hidrografia Lacurile sunt majoritatea de origine glaciară (în Munţii Penini, în Munţii Scoţiei - Loch Ness). Cea mai mare arteră hidrografică este fluviul Tamisa, care se varsă în Marea Nordului printr-un larg estuar. Tot prin estuare se varsă Severn (în Golful Bristol), Trent şi Mersey (în Golful Liverpool). În Scoţia, râurile Clyde şi Fort se varsă în fiordurile omonime. O vastă reţea de canale navigabile leagă principalele artere hidrografice. Aspecte biopedoclimatice Clima este temperat - oceanică, puternic influenţată de masele de aer vestice, atlantice (calde şi umede), cu ploi prelungite, ceaţă (frecventă iarna) şi geruri rare. Periodic, se simte şi influenţa maselor de aer nordice, reci. Precipitaţiile scad de la 1500-2000 mm/an în regiunile din vest la 700-800 mm/an în est. În Marea Britanie predomină păşunile şi tufişurile (Vaccinium vitis-idaea, V.myrtillus, Calluna vulgaris); pădurile reprezintă cca 8 % din suprafaţă (stejar, fag, arţar). În regiunile nordice sunt soluri podzolice, iar în sud soluri brune de pădure; solurile de mlaştină şi turbăriile ocupă suprafeţe mari.
44

În zonele joase, cea mai mare parte a terenurilor sunt antropizate. Populaţia şi aşezările urbane Creşterea numărului de locuitori a fost explozivă în secolul al XIX-lea: de la cca 10 mil.loc. (1800) la cca 40 mil.loc. (1900). După 1950, s-a înregistrat o creştere mai lentă, ajungând la cca 60 mil.loc. în 2006 (Anglia – 50,1 mil., Scoţia – 5,1 mil., Ţara Galilor - 3 mil., Irlanda de Nord – 1,7 mil.). Evoluţia numerică a scos în relief o scădere treptată a sporului natural de la 10 ‰, cât era în anul 1800, la sub 1 ‰ (anul 2004). Structura etnică: albi 94 %, indieni 2%, pakistanezi 1 %, negri şi alţii 3 %. Populaţie urbană 90 %. Industria Industriile tradiţionale (exploatarea cărbunelui, siderurgia şi textilă) îşi au rădăcinile încă din secolul al XVIII-lea, odată cu declanşarea pentru prima dată pe plan european, a revoluţiei industriale. După cel de-al doilea război mondial, s-au impus ramurile moderne, de vârf: aeronautică, electronică, optică şi informatică. Industria energetică se bazează pe importante rezerve de subsol (cărbune, petrol şi gaze naturale) care asigură independenţa energetică a ţării. Până la mijlocul secolului XX, cărbunii reprezentau baza energetică, cu un vârf de producţie în 1913, când s-au extras circa 300 mil. tone. Principalele bazine carbonifere sunt situate în Anglia central nordică (Sheffield - Yorkshire) şi nord-estică (Durham - Lancashire), în Ţara Galilor (Cardiff) şi Scoţia Centrală (Forth). Începând cu anii ′70 ai secolului XX, au intrat în exploatare marile zăcăminte de petrol şi gaze din Marea Nordului, zeci de platforme fiind legate prin conducte submarine de centrele de prelucrare de pe ţărm. Din mare importatoare de petrol, Marea Britanie are în prezent excedent de producţie, care este dirijată spre export. Termocentralele tradiţionale sunt pe bază de cărbune, în centre situate în perimetrul marilor bazine carbonifere (Nottingham, Scanthorpe, Newcastle, Glasgow), dar şi la nord şi sud de Londra. Cele pe bază de petrol sunt situate în general pe ţărm (la estuarul Tamisei (Shell Haven), în sud (Southampton), Ţara Galilor (Milford Haven), Scoţia (Glasgow).
45

Hidrocentrelele au fost construite în zonele montane din Scoţia şi nordul Ţării Galilor. Atomocentralele au fost construite din motive tehnice şi de securitate în poziţii periferice, litorale (Bradwell - estuarul Tamisei, Berkeley - Gf. Bristol, Sizewell); odată cu îmbunătăţirea tehnologiei, au fost construite şi în interior, în apropierea marilor centre consumatoare de energie electrică: Londra, Bristol, Glasgow. Ponderea în producţia de energie electrică: termocentrale 70 %, atomocentrale 24 %, hidrocentrale 2 %, altele 2%. Metalurgia feroasă s-a dezvoltat în strânsă legătură cu zonele cu resurse de cărbune şi fier. Centrele siderurgice cele mai importante sunt în Anglia centrală şi nordică (Birmingham, Sheffield, ce dispune atât de cărbune cât şi de minereuri de fier în apropiere la Northampton, Newcastle, Middlesborough), Ţara Galilor (Cardiff), Scoţia (Glasgow, Kilmarnock). Metalurgia neferoasă se bazează în mare parte pe importuri (crom, nuchel, cupru, zinc, plumb din Africa de Sud, Chile, Zambia, Canada). Centrele importante sunt Sheffield, Glasgow, Manchester, Liverpool, Bristol. Industria aluminiului, foarte importantă pentru ramurile de vârf, se bazează pe importuri de bauxită din Australia şi Guyana, cu centre de prelucrare la Newport şi Fort William. Industria construcţiilor de maşini este o ramură tradiţională (construcţii navale, automobile, material rulant, utilaj textil) dar şi modernă, de vârf în anumite domenii (aeronautică, aerospaţială). Automobile se fabrică în centrele satelit ale Londrei (Oxford, Luton, Dagenham), în Merseyside (Preston), Birmingham, Coventry; aeronave şi componente la Londra, Manchester, Coventry, Preston, Bristol. Mari şantiere navale sunt la Chatam (estuarul Tamisei), Liverpol, Glasgow, Cardiff, Bristol, Portsmouth, Plymouth, Belfast. Industria chimică şi petrochimică este amplasată în general pe ţărmuri (Cheshire în Anglia vestică, Shell Haven la estuarul Tamisei, Fawley în Anglia sudică, Milford Haven în Ţara Galilor, Billingham în Anglia de nord, Dundee, Kilcardy în Scoţia), şi în apropierea marilor centre: Londra, Birmingham, Manchester, Liverpool. Se produc cauciuc sintetic, mase plastice, îngrăşăminte, dar şi produse farmaceutice.
46

Industria textilă este o ramură tradiţională, de bază la începuturile industrializării. Se prelucrează bumbac importat în centre din Anglia central – vestică (Manchester - Liverpool), lână autohtonă şi de import în Anglia centrală (Yorkshire – Leeds), Scoţia (Glasgow, Kilmarnock). In, cânepă şi iută se prelucrează în Anglia centrală (Leeds), Scoţia (Glasgow, Dundee, Aberdeen) şi Irlanda de Nord (Belfast, Londonderry). Industria alimentară este dezvoltată mai ales în zonele agricole din Anglia centrală şi estică. Subramuri ca morărit şi panificaţie, prelucrarea cărnii (ovine, bovine), industria zahărului sunt prezente în centre ca Londra, Ispwich, Spalding sau Leith lângă Edinburgh. Marea dezvoltare şi diversificare a industriei Marii Britanii a impus o diferenţiere structurală şi funcţională între tipurile de aglomerări industriale: - Concentrări de tip metropolitan (Londra, Birmingham, Manchester); - Concentrări de tip multipolar cu centre specializate (Lancashire - Blackpool, Preston, Blackburn; Leeds - Bradford); - Concentrări monopolare cu un centru şi oraşe – satelit cu activităţi apropiate (Sheffield, Cardiff, Newcastle). - Macroaxa industrial-urbană Londra - Birmingham Liverpool, apărută prin interconexiunile umane, economice şi de transporturi între marile centre. Agricultura Structura fondului funciar: păşuni şi fâneţe 50 %, arabil 30 %, păduri 10 %, 10 % altele. Cele mai bune terenuri agricole sunt în Anglia centrală şi estică; Anglia sudică şi vestică, precum şi Irlanda de Nord sunt domeniul păşunilor şi fâneţelor; în Anglia nordică, parţial Ţara Galilor dar mai ales în Scoţia predomină pădurile. Agricultura cuprinde 2 % din forţa de muncă şi contribuie cu 1,4 % la P.I.B. Principala regiune agricolă se află în partea de sud-est, unde se cultivă grâu, orz, sfeclă de zahăr, in. Suprafeţele cu păşuni şi fâneţe, inclusiv plante furajere, au permis dezvoltarea sectorului creşterii animalelor (bovinelor, ovinelor,
47

porcinelor). Creşterea oilor s-a dezvoltat mai ales în Ţara Galilor şi Anglia central-nordică. Se practică pescuitul mai ales în Atlanticul de Nord; au apărut porturi pescăreşti ca: Aberdeen în Scoţia, Cardigan în Ţara Galilor, Hull, Whitby, Plymouth în Anglia, Castlebay în Insulele Hebride, Kirkwall în Insulele Orkney. Căile de comunicaţii şi transporturile Condiţiile naturale (terenuri relativ plane, debite bogate ale reţelei hidrografice) au favorizat dezvoltarea unei reţele de transport printre cele mai dense din Europa. Structura traficului de mărfuri: rutier 60 %, feroviar 20 %, prin canale 16 % etc. Transporturile rutiere: reţeaua de şosele are 330.000 km lungime; autostrăzi moderne fac legătura între marile oraşe. Transporturile feroviare sunt cele mai vechi din lume (prima linie, Stockton - Darlington a fost dată în folosinţă în anul 1825); secolul XIX a fost denumit în Anglia „secolul căilor ferate“. Lungimea actuală a reţelei feroviare este de 18.000 km. Cele mai mari densităţi ale magistralelor sunt în regiunile Greater London, Anglia centrală şi vestică. Mari noduri de comunicaţie sunt Londra, Manchester, Birmingham, Leeds, Glasgow, etc. Eurotunelul, rutier şi feroviar, ce face subtraversarea Canalului Mânecii între Folkestone (Anglia) şi Calais (Franţa), a fost dat în folosinţă în 1994. Transporturile pe canale s-au dezvoltat odată cu revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea, pentru transportul masiv şi ieftin al materiilor prime. În prezent, sunt cca. 3.200 km de canale şi râuri navigabile. Cele mai importante canale sunt Liverpool - Manchaster, Tamisa şi Canalul Caledonian ce traversează Scoţia. Transporturile maritime sunt de importanţă strategică pentru o ţară insulară. Marea Britanie deţine una dintre cele mai mari flote comerciale ale lumii (40 mil.tdw). Cele mai mari porturi sunt Londra, Liverpool, Glasgow, Southampton, Bristol, Milford Haven. Transporturile aeriene sunt printre cele mai dezvoltate din lume, dispunând de o numeroasă flotă aeriană şi aeroporturi de mare capacitate Heatrow (cu cel mai mare trafic din Europa), şi Gatwich în
48

Londra; Righway în Manchester etc. British Airways este una din cele mai mari companii aeriene ale lumii. Turismul are ca obiective principale Londra (British Museum, National Gallery, Buckingham Palace, Westminster Abbey, St. Paul′ Catedral etc.), Scoţia (Edinburg), complexul Stonehenge, parcurile naţionale (Dartmoor şi Exmoor în Cornwall, Snowdonia în Ţara Galilor, Yorkshire Dales, North York Moors, Lake District şi Cheviot Mountains în Anglia de nord. Anual sunt înregistraţi peste 12 mil. turişti. Comerţul exterior Se desfăşoară într-un flux important, Marea Britanie importând produse chimice (13%), materii prime, produse alimentare, produse textile, echipament pentru telecomunicaţii, hârtie. Exportă: petrol (8%), autovehicule (5,4%), echipament electric, aparate şi instrumente. Comerţul exterior este orientat spre S.U.A., Germania, Franţa, Olanda, Japonia. Ponderea sectoarelor economice la P.I.B. este următoarea: servicii 71 %, industrie 27%, agricultură, pescuit 2 %. Principalii parteneri economici sunt S.U.A., Franţa, Germania, Olanda, Irlanda. MARILE AGLOMERĂRI URBAN – INDUSTRIALE Factorii naturali (poziţie geografică, resurse etc.) şi cei uman economici au determinat apariţia unor regiuni de aglomerare urbană şi industrială. Se pot separa mari conurbaţii în regiunile administrative (fig.13) Marea Londră (Greater London), Anglia Central - Vestică (West Midlands), Yorkshire, Anglia de Nord - Vest (North - West), Anglia de Nord - Est (North - East), şi Scoţia Centrală (Scottish Lowlands). Se pot deosebi oraşe cu funcţii complexe (Londra, Birmingham, Manchester), predominant industriale (Sheffield, Leeds) sau comercial – portuare (Liverpool, Plymouth). • Londra Este cel mai important nucleu de concentrare urban - industrială a Marii Britanii şi unul dintre cele mai mari ale lumii.
49

Fig. 13. Regiunile şi centrele administrative ale Angliei.

Poziţia centrală în cadrul Angliei şi posibilitatea de a deveni un mare port au fost factorii de favorabilitate determinanţi în apariţia şi dezvoltarea oraşului. Conurbaţia Marea Londră (Greater London) are 7,5 mil.loc., cu o densitate medie de 4500 loc./km2, ce poate ajunge la 8000 loc./km2 în zona centrală. Aria metropolitană însumează 14 mil.loc. şi se întinde pe o suprafaţă de 1610 km2 (fig. 14).
50

Este centru industrial, portuar (locul II în Europa), aeroportuar (aeroportul Heatrow - locul I în Europa ca număr de pasageri), financiar şi comercial de importanţă mondială.

Fig. 14. “Marea Londră” (Greater London).

Dispunerea zonelor funcţionale ale Marii Londre este concentrică. City, nucleul central, este zona primară de apariţie şi dezvoltare a oraşului, cu funcţii financiare, comerciale şi turistice. Zona rezidenţial - industrială (Est End, West End etc.) cu funcţii administrative, rezidenţiale, comerciale şi industriale. Zona Verde se desfăşoară până la o distanţă de 30 - 40 km de centru; aici apar mici oraşe – satelit (Croydon, Harlow, Basildon) ce au preluat parţial din funcţiile rezidenţiale şi industriale ale Londrei. Suprafeţele agricole intensive, de aprovizionare a metropolei alternează cu cele împădurite. Mari zone industriale sunt în partea de nord şi sud a oraşului. Sunt prezente toate ramurile, de la cele primare la cele de vârf (metalurgie feroasă şi neferoasă, chimie şi petrochimie, construcţii de maşini, aeronautică, textilă, alimentară etc.). Industria legată de activităţile portuare şi amenajările portuare sunt dispuse în apropierea şi pe malurile Tamisei. Londra constituie şi una din atracţiile turistice majore pe plan mondial. Cele mai cunoscute obiective sunt British Museum, Palatul Buckingham, Turnul Londrei etc.). • West Midlands (Anglia Central - Vestică) Regiune monopolară, cu o aglomerare urban industrială în jurul districtului metropolitan Birmingham (comitatul şi regiunea West Midlands).
51

Birmingham este al doilea oraş ca mărime al ţării după Londra (1,1 mil.loc., 2,5 mil.loc. conurbaţia, densitatea populaţiei - 3700 loc./km2 în 2006). Are numeroase oraşe - satelit: Dudley (specializat în petrochimie), Wolverhampton, Walsall etc. Important centru industrial, situat într-o regiune bogată în zăcăminte de huilă. Cele mai semnificative ramuri industriale sunt industria siderurgică şi construcţiile de maşini. Mare nod de comunicaţii rutiere şi feroviare, pe axa Londra Birmingham - Liverpool. Este atestat ca târg începând cu secolul al XII-lea, centru universitar (Birmingham University, University of Aston). • Yorkshire Regiune bipolară, cu două mari aglomerări urban – industriale: Leeds şi Sheffield. Leeds (430.000 loc., 750.000 loc. aria metropolitană., 2,1 mil.loc. conurbaţia, 2006); oraşe satelit: Bradford, Morley. Important nod de comunicaţii rutiere şi feroviare, legat prin canale atât de Marea Nordului cât şi de Marea Irlandei. S-a dezvoltat iniţial ca târg într-o importantă zonă agricolă; astăzi are industrie diversificată: textilă, construcţii de maşini textile, metalurgie neferoasă, echipament electric, hârtie. Sheffield (520.000 loc., 1,3 mil.loc. conurbaţia, 2006). Oraşe - satelit: Roterham, Dronfield. S-a dezvoltat ca oraş minier în cel mai mare bazin huilifer al Marii Britanii, cu metalurgie feroasă şi neferoasă tradiţională (din secolul al XVIII-lea), azi cu mari şi moderne oţelării ce produc în special oţeluri înalt aliate. • Anglia Nord - Vestică (North West) Regiune bipolară, cuprinde două mari aglomerări urban – industriale: Merseyside şi Greater Manchester. Merseyside - conurbaţie la estuarul râului Mersey de la Marea Irlandei (comitat), capăt nordic al macroaxei urbane Londra – Birmingham – Liverpool. Are centru polarizator al activităţilor oraşul - port Liverpool (500.000 loc., 1,5 mil.loc aglomerarea urbană - 2006, densitate foarte mare a populaţiei - 4000 loc./km2).
52

După volumul traficului este al doilea port ca mărime după Londra, cu activităţi complexe: şantiere navale, dane şi docuri extinse mult în afara oraşului, importuri de petrol (rafinării) minereuri de fier şi cereale; important punct de trafic de pasageri şi schimburi comerciale cu Irlanda. Este legat de peninsula Wirral printr-un tunel rutier şi feroviar ce subtraversează estuarul Mersey. Atestat în 1207 ca oraş liber, a devenit mare port începând din secolul al XVII-lea; centru universitar (University of Liverpool, Liverpool John Moores University). Marele Manchester (Greater Manchester) Oraşul proriu zis are 450.000 loc., iar conurbaţia 2,3 mil.loc. (2006); densitatea populaţiei depăşeşte 3500 loc./km2. Situat într-un important bazin huilifer, metalurgia feroasă şi industria textilă (locul I în Marea Britanie) sunt activităţile tradiţionale. Este legat de Marea Irlandei prin canale de mare capacitate, inclusiv pentru navele oceanice. Alte ramuri industriale sunt industria hârtiei, echipamente electrice, aeronautică, farmaceutică şi computere, mare nod rutier, feroviar şi aerian. Canale de mare capacitate, inclusiv pentru navele oceanice, conectează portul de Marea Irlandei. Este atestat încă din sec. I, ca avanpost al legiunilor Romane (Mancunium), târg important în secolul X. Centru universitar: University of Manchester, Royal Northerh College of Music. Oraşe satelit – Bolton, Oldham. • Anglia Nord - Estică (North East) Are ca nucleu aglomerarea urban industrială Newcastle (280.000 loc., 1,1 mil.loc. conurbaţia, 2006). Mare port la Marea Nordului; şantier naval; trafic de pasageri spre Danemarca şi Norvegia; export de cărbune. Industria: metalurgie feroasă şi neferoasă, construcţii de maşini, produse farmaceutice. Are şi funcţii culturale şi turistice: oraş universitar, muzee. Conurbaţia mai cuprinde oraşele Sunderland, South Shields, Durham. Important bazin carbonifer (huilă, Durham – principalul centru de exploatare). • Scoţia Centrală (Scottish Lowlands) Regiune urban industrială bipolară, ce gravitează în jurul centrelor Edinburgh şi Glasgow. Ca relief, este partea centrală, cea mai joasă a Scoţiei, de unde şi denumirea.
53

Edinburg - capitala Scoţiei (460.000 loc., 2006), este situat pe malul sudic al fiordului râului Forth (Firth of Forth). Vechi centru urban, reşedinţă a regilor scoţieni începând cu secolul XI. Funcţiile cele mai importante sunt cele politic - administrative (Parlamentul scoţian), culturale (University of Edinburgh - 1583, Edinburgh College of Art, National Gallery of Scotland, Royal Scottish Museum, etc.) şi comercial - portuare. Important centru de servicii pentru industria petrolieră din Marea Nordului; importă produse petroliere (mari rafinării), minereuri, cereale şi lemn; exportă îngrăşăminte, oţeluri şi whisky tradiţional. Este cel mai important centru turistic al Scoţiei (castele - muzeu, muzee temetice, arhitectură tradiţională). Glasgow (1,8 mil.loc., 2,1 mil.loc. conurbaţia, 2006) - cel mai mare centru urban şi industrial al Scoţiei, situat la fiordul râului Clyde (Firth of Clyde). Aşezat în apropierea unor bogate bazine huilifere, este un important centru siderurgic; mare port cu şantiere navale, chimie şi petrochimie, construcţii de maşini (motoare de avioane) şi ind. textilă. Centru universitar (University of Glasgow - 1451, Royal Scottish Academy of Music and Drama, Glasgow School of Art) şi cultural (castele - muzeu, Glasgow Art Gallery, Hunterian Museum). MEGALOPOLISUL ENGLEZ este format dintr-un număr mare de oraşe, dintre care 9 importante: Londra, Birmingham, Liverpool, Manchester, Leeds, Bradford, Sheffield, Nottingham şi Leicester, a căror populaţie se ridică în totalitate la peste 30 milioane locuitori. I.5. SPANIA Cadrul natural Meseta Centrală (Iberica) - ocupă cea mai mare parte a Spaniei. Este alcătuită din granite şi gnaise în vest şi din roci sedimentare în est (argile şi calcare). Este divizată de un sistem montan, alcătuit din: Sierra de Guadarrama (2430m), Sierra de Gredos (2592m), Sierra de Gata (1735m); platourile Castiliei Vechi (din nord), mai înalte (700-1000m) şi platourile Castiliei Noi (în sud), mai joase (600-700m). Acest podiş este delimitat de câteva masive: Munţii Cantabrici în nord, Cordiliera Iberică în NE şi E, Sierra Morena în S, masivele joase de la graniţa cu Portugalia şi Galicia spaniolă în NV.
54

Munţii Galiciei - sunt alcătuiţi din roci granitice ; situaţi în NV Spaniei; Munţii Pirinei - sunt situaţi în NE, la graniţa cu Franţa; fac parte din sistemul alpin european; Relieful prezintă două depresiuni majore, cu aspect de câmpie: Depresiunea Aragonului în NE, drenată de fluviul Ebro (s-a format într-un mare graben, care a funcţionat ca mare în terţiar şi cuaternar, cu altitudini care variază între 500m la contactul cu Pirineii şi sub 200m înainte de a străbate Munţii Cataloniei); Depresiunea Andaluziei, drenată de râul Guadalquivir - în SV (s-a format într-un vechi golf terţiar). Cordiliera Iberică se leagă la sud de Cordiliera Betică, ambele fiind rezultatul cutărilor alpine. De-a lungul zonei de coastă se află câmpii litorale cu lagune. Insulele Azore – arhipelagul este alcătuit din nouă insule de origine vulcanică. Se remarcă prezenţa platourilor de diferite altitudini, lacurilor de crater. Aspecte climatice Clima este temperat-oceanică în nord-vest (cu precipiţatii bogate), mediteraneană (în est, sud) şi continental uscată în centru (sub 500 mm/an); există câteva vânturi cu caracter local: levantes (în est) poate aduce pâna la 15 zile de secetă în regiunea situată între Capul St. Vincent şi Gibraltar; leveche aduce mase de aer calde şi uscate, încărcate cu praf în regiunea câmpiilor levantine; solano - încărcat cu mase de aer cald şi uscat, sufocă câmpia Andaluziei în timpul primăverii şi verii. Nordul Spaniei, din Galicia până în nordul Cataloniei este caracterizat de un climat temperat umed de origine maritimă, având o temperatură medie în ianuarie de 6° în apropierea coastei, dar mai mică în interior şi în regiunile montane. În nord, regiunea La Coruna are o temperatură medie moderată, între 9°C iarna şi 18°C vara, iar cantitatea de precipiţatii în jur de 965mm. Restul Peninsulei Iberice este caracterizat de un climat mediteraneean cu influenţe continentale. Insulele Canare au un climat subtropical atlantic. Aspecte hidrografice Tajo (1038 km lungime, din care 750 km pe teritoriul Spaniei, 80.000 km2 suprafaţa bazinului hidrografic) este cel mai lung fluviu al
55

peninsulei Iberice. Izvorăşte din munţii joşi ai Aragonului, traversează Spania centrală de la est la vest şi se varsă în oceanul Atlantic pe teritoriul Portugaliei. Guadalquivir (657 km. lungime, 57.000 km2 suprafaţa bazinului) traversează sudul Spaniei de la est la vest (provincia Andaluzia) şi se varsă în Oceanul Atlantic (Golful Cadiz). Este navigabil până în dreptul oraşului Sevilla. Ebro (910 km, 80.000 km2) izvorăşte din Munţii Cantabrici din nordul Spaniei, traversează Ţara Bascilor şi Catalonia de la vest la est şi se varsă în Marea Mediterană la 150 km sud de Barcelona. Pădurile de stejar şi fag predomină în Spania nordică şi masivele din nordul Mesetei; în Cordilierele Iberică şi Betică sunt păduri de foioase, în care specia dominantă este stejarul portughez (stejarul de Lusitania); în Pirineii Centrali, Munţii Iberici şi Sierrele Centrale sunt păduri de pin maritim. Mai mult de jumătate din teritoriul Spaniei este caracterizat de prezenţa unei vegetaţii de tip mediteraneean, în cadrul căreia se evidenţiază stejarul verde (Quercus ilex) şi alte specii adaptate la condiţii de secetă sub forma unor tufişuri (mattoral); în stepe din regiunea La Mancha se întâlnesc ierburi (Lygeum spartum, Stipa tenacissima). REGIUNI GEOECONOMICE • Regiunea centrală (MADRID) Regiune urban industrială monopolară: oraşul Madrid polarizează toate activităţile. Madrid – capitală, cel mai mare oraş al Spaniei (3,5 mil.loc., 5,4 mil.aglomerarea urbană), cel mai mare centru industrial. Oraşul s-a organizat în jurul unei fortificaţii medievale; devine capitală din anul 1561. Populaţia a crescut exploziv în secolul al XX-lea (de la 0,5 mil. locuitori în anul 1900 la peste 5 milioane în prezent). Suprafaţa oraşului este de 607 km2, iar a ariei metropolitane de 8000 km2. O serie de oraşe din jurul Madridului au devenit suburbii industriale după 1960 (Torejon de Ardoz, Vicalvaro, Canillejas, San Fernando de Henares, Vallecas, Vilaverde).
56

Aspecte biogeografice

După 1990, zona industrială s-a extins spre San Sebastian de los Reyes, Arganda del Rey, Getafe, Alcorcón, Móstoles (fig.15). În aria metropolitană sunt consemnate numeroase comunităţi de romi (estimări dau un număr de peste 500.000), marocani, algerieni, chinezi şi vietnamezi. După 1990 s-a format şi o mare comunitate de români (peste 200.000). Industria este complexă: produse chimice şi farmaceutice, construcţii de maşini (automobile, avioane, utilaj industrial), echipament electric, electronică, textilă, alimentară. Industria grea (siderurgie, metalurgie neferoasă) a fost dirijată în suburbii. Funcţiile de servicii şi financiară deţin un rol foarte important. Oraş universitar (Universitatea din Madrid, Universidad Autonoma etc.). Turismul este foarte activ, beneficiind de o infrastructură modernă. Principalele obiective sunt oraşul vechi cu pieţe şi bulevarde pitoreşti (Plaza Mayor, Calle Mayor), muzeele El Prado, Centrul de Arte Contemporane Regina Sofia, Palatul Regal (El Escorial).

Fig. 15. Aria metropolitană Madrid 57

Autostrăzi şi linii ferate moderne înconjoară oraşul şi îl leagă de toată ţara; spre Sevilla s-a dat în folosinţă după 1992 o cale ferată pentru trenuri de mare viteză. Nod aerian de importanţă europeană (aeroportul internaţional Barajas). Alte oraşe: Toledo (pe fluviul Tajo; metalurgie feroasă şi neferoasă tradiţională - armurărie); Aranjuez (chimie); Guadalajara (metalurgie neferoasă). • Regiunea mediteraneeană Regiune multipolară (Barcelona, Valencia, Cartagena, Almeria, Malaga); pe litoral s-au dezvoltat cele mai renumite staţiuni. Barcelona – este al doilea centru urban şi industrial al Spaniei (2,2 mil.loc., 4,6 mil.agl.urb.). Oraş antic, fondat de cartaginezi în 230 î.Hr. (de generalul Hamilcar Barca); capitală a regiunii autonome Catalonia. Unul din cele mai mari porturi la Marea Mediterană, cu mari şantiere navale. Industrie complexă, modernă - chimică şi petrochimică, pe baza resurselor de subsol din zonă - lignit şi potasiu, petrol de import; construcţii de maşini, textilă, aparatură de precizie. Zonă agricolă de primă mărime (cereale, plantaţii de măslini şi citrice, legumicultură). Oraş universitar şi de cercetare, turistic (oraşul vechi, arhitectura Gaudi, biserica Sagrada Familia etc.). Zonă balneară renumită (staţiuni litorale). Oraşe - satelit: Badalona, Sabadell, l′Hospitalet etc. Valencia - (800.000 loc., 2006), capitala regiunii autonome Valencia. Port, şantiere navale, industrie chimică, siderurgie, textilă, alimentară (zonă irigată; cereale, legumicultură, plantaţii de măsline, citrice etc.). Cartagena, Murcia - oraşe industriale (metalurgie feroasă şi neferoasă pe baza resurselor locale de fier, plumb şi zinc); Cartagena port şi şantiere navale. Almeria - port complex (comercial şi pescăresc), economie bazată pe industria uşoară. Malaga - port complex (comercial şi pescăresc), metalurgie neferoasă, textilă, lemn. Renumită zonă viticolă.
58

• Regiunea sudică (Andaluzia) Regiune urban-industrială multipolară (Sevilla, Cordoba, Huelva, Cadiz); câmpia Andaluziei este traversată de fluviul parţial navigabil Guadalquivir. Importantă regiune agricolă (cereale, citrice, măslini, bumbac) şi viticolă. Sevilla - (750.000 loc.), metropolă regională; port pe Guadalqivir (inclusiv pentru nave oceanice), industrie complexă (siderurgie, textilă, porţelan, tutun). Turismul deţine un rol foarte important. Oraş universitar. Cordoba - (320.000 loc.), oraş situat pe fluviul Guadalquivir, în amonte de Sevilla. Oraş antic, fenician şi cartaginez, capitala Spaniei Maure (secolele VIII – XIII); oraşul vechi este unul din cele mai vizitate din Spania. Activităţi agroindustriale şi comerciale. Huelva, Cadiz – porturi maritime, şantiere navale, pescuit oceanic. Activităţi agroindustriale şi comerciale. • Regiunea nordică Regiune multipolară, în provinciile Navarra, Ţara Bascilor, Galicia, Asturia. Resurse de subsol (cărbune, fier, neferoase). Oraşele principale: San Sebastian, Bilbao, Gijon, Oviedo, La Coruna. Activităţi industriale (siderurgie feroasă şi neferoasă, construcţii de maşini, chimie, textilă) şi portuare (comerţ, şantiere navale). I.6. ITALIA Cadrul natural În Peninsula Italică există două sisteme montane importante: Alpii şi Appeninii, aceştia din urmă formând coloana vertebrală a peninsulei Italice; al treilea sistem se dezvoltă în cele două mari insule din vest, Sardinia italiană şi Corsica franceză. Munţii Alpi (versantul intern al arcului Alpilor) se desfăşoară de la vest la est, de la pasul Altare în apropierea Savonei (golful Genoa) şi până la nord de Trieste; se împart în trei grupe principale: Alpii vestici (Alpii Ligurici, Alpii Maritimi, Alpii Cotici, Alpii Graici) se desfăşoară de la nord la sud, de la Aosta (în nord) până la pasul Altare (Cadibona).
59

Alpii Centrali (Alpii Pennini, Alpii Lepontini, Alpii Rhaetici, Alpii Lombardiei - până la pasul Brenner (1372 m): Mont Blanc (Monte Bianco), Monte Cervino, Monte Rosa; pasuri - Gran St. Bernard, Simplon. Alpii Estici (Alpii Dolomitici, Alpii Carnici) - de la vest către est, de la pasul Brenner până la Trieste; forme carstice; Regiunea prealpină este situată între aceste grupe montane şi valea Padului; este alcătuită în special din calcare şi alte roci sedimentare; relief carstic (cursuri subterane, peşteri) mai bine dezvoltat în cadrul platoului Carso, situat între Alpii Estici şi Illyria. Munţii Appenini reprezintă un sistem de munţi şi dealuri care se dezvoltă în lungul peninsulei italice, între pasul Cadibona până în Calabria, continuându-se mai departe în Sicilia. Sunt individulizaţi în orogeneza alpină. Se împart în trei sectoare: Appeninii Nordici - de la pasul Altare până la râul Arno; se subîmpart în Appeninii Ligurici şi Appeninii Toscano-Emiliani (vf. Cimone-2165 m); prezintă numeroase bazine intramontane; Appeninii Centrali (între râurile Arno şi Volturno, prezintă numeroase forme carstice). Subregiuni: Munţii Abruzzi (prezintă urme glaciare datorită înălţimii mari - Vf. Gran Sasso 2914 m), Munţii Sabini, Appeninii Umbrici; Appeninii Sudici se subîmpart în: Appeninii Napolitani (cu vulcanul Vezuviu, 1279 m), Appeninii Campani, Appeninii Lucani, Appeninii Calabriei. Subappeninii (est) şi Preappeninii (vest) fac tranziţia către câmpiile marginale, litorale. Câmpiile acoperă mai puţin de un sfert din suprafaţa Italiei; Câmpiile Padului şi Apuliei sunt de fapt foste golfuri, umplute cu aluviuni şi sedimente marine; Câmpia Padului este o regiune de scufundare (fost golf), cu umplutură aluvială groasă. La contactul cu munţii sunt piemonturi şi glacisuri, iar la ţărmul Mării Adriatice (Veneţia) - lagune. Alte regiuni de câmpie se întâlnesc în regiunile Toscanei şi Latiumului, fiind în general mlăştinoase sau cu dune de nisip: câmpia Agro, Campania din jurul Vezuviului, Câmpia Apuliei în sud - estul peninsulei.
60

Sicilia - relieful major este dat de Munţii Peloritani (prelungire a Appeninilor, cu vulcanul Etna, 3340 m), câmpia Marsala - Gela şi depresiunea (câmpia) Catania. Sardinia - două masive montane alpine (Gennargentu, 1834 m) sunt separate de câmpia Campidano (Cagliari - Teralba). Vegetaţia În Piemont şi Alpi vegetaţia este etajată. Păduri de foioase, amestec, conifere (specii comune pădurii temperate), tufişuri şi pajişti alpine se desfăşoară în benzi de la baza muntelui până la altitudini de peste 4000 m. În Bazinul Padului vegetaţia spontană a fost aproape cu totul înlocuită de culturi agricole. În Munţii Appenini, datorită reliefului accidentat, se mai găsesc încă suprafeţe mari de păduri (stejar, fag, pin de Alep). Maquisul, vegetaţie mediteraneană de tufişuri arborescente este caracteristică zonelor litorale, periferice Appeninilor, precum şi în Corsica sau Sardinia. Tot în aceste zone, pe mari suprafeţe, vegetaţia spontană a fost înlocuită de plantaţii subtropicale şi mai ales de viţă de vie, vinul fiind un produs tradiţional la export al Italiei. REGIUNI GEOECONOMICE Italia de Nord Regiunea se suprapune în mare parte câmpiei Padului (fluviul se varsă în Marea Adriatică printr-o deltă. În nord şi sud, sunt regiuni colinare, de legătură cu Alpii şi Apeninii. Climat mediteraneean, influenţat de prezenţa Alpilor şi Apeninilor. Formaţiunile vegetale mediteraneene au fost înlocuite cu terenuri agricole (cereale, legumicultură, viticultură, citrice, măsline). Cea mai importantă zonă agricolă a Italiei. Se pot separa trei axe urban - industriale (nordică - prealpină, axa Padului şi axa preapenină) şi o aglomerare portuară (Genova). Axa nordică - Milano (1,5 mil.loc., 4,3 mil.loc. conurbaţia), metropola Lombardiei, al doilea oraş al Italiei; industrie complexă (automobile - Alfa Romeo, aeronautică, chimică, sticlărie, textilă); funcţie comercială şi financiar - bancară, mare nod de comunicaţii, turism activ.
61

Brescia, Verona, Vicenza - oraşe prealpine, metalurgie feroasă şi neferoasă, automobile; Veneţia - activităţi portuare, industriale, comerciale, turism. Axa Padului. Centrele urbane se desfăşoară de-a lungul fluviului Pad. Torino (900.000 loc., 2,2 mil.loc. aria metropolitană), metropola regiunii Piemont; situat pe cursul superior al Padului, este oraş al industriei automobilelor (Fiat); Pavia, Piacenza, Cremona, Mantova, Ferrara - centre situate pe cursul mijlociu al fluviului, au funcţii agroindustriale şi de prelucrare a gazelor naturale din zonă.

Fig. 16. Regiunea urban industrială Italia de Nord 62

Axa Emiliei (preapenină). Situată pe rama nordică a munţilor Appenini; axă de comunicaţie veche, între Marea Adriatică şu Marea Mediterană. Centrele mai importante sunt Parma, Reggio Emilia, Modena, Bologna, Rimini (fig.16); au activităţi agroindustriale, comerciale, culturale. Genova - aglomerare urban industrială monopolară, situată la Golful Genova al Mării Ligurice, are ca centru polarizator oraşul Genova (650.000 loc., 920.000 loc. aria metropolitană, 2006). Activităţile tradiţionale sunt cele de comerţ, portuare şi industriale. Este unul dintre marile porturi mediteraneene, cu şantiere navale, industrie chimică şi petrochimică (tranzit intens de produse petroliere importate şi distribuite prin conducte spre zona industrială de nord). importantă zonă agricolă. Roma Aglomerare urban industrială în zona central - vestică a Peninsulei Italice (2,8 mil.loc., 3,8 mil.loc. aria metropolitană). Funcţia determinantă este cea politică şi administrativă (capitala Italiei în perioada antică şi după reunificare - din 1791). Funcţii complexe: industriale (chimie, petrochimie, construcţii de maşini, textilă, etc.), comerciale, financiar - bancare. Oraş universitar; turismul ocupă un rol foarte important (vestigii ale Romei Antice - Colosseumul, Columna lui Traian, Forumul Roman; Catedrala San Pietro, muzeele etc.).

63

II. AMERICA DE NORD

II.1. CADRUL NATURAL CONTINENTAL Marele bloc continental nord - american ocupă 24,4 mil. km2, din care 20 mil. km2 continentul, 4,4 mil. km2 insulele, locul III ca suprafaţă după Asia şi Africa. Este situat între paralelele 17o - 83o19' latitudine nordică, meridianele de 55o40' - 168o longitudine vestică (nord - Capul Morrison, din peninsula Boothia, sud Istmul Tehuantepec (Mexic), est Capul St.Charles din peninsula Labrador şi în vest Capul Prince of Walles din peninsula Seward (Alaska). Ţărmurile Nordic (peninsula Alaska - peninsula Labrador) a fost puternic modelat de glaciaţiunea pleistocenă, afectat de mişcările epirogenetice (pozitive şi negative), rezultând forme particulare: fiorduri (în Labrador, Arhipelagul Nord Canadian, Groenlanda), skjärs, faleze, golfuri (McKenzie,Hudson, Ungava); Estic (din peninsula Noua Scoţie până în Florida) prezintă o mare complexitate genetică şi morfologică, o accentuată intervenţie antropică (zona megalopolisului Boswash). Are două sectoare caracteristice, la nord şi sud de Capul Hatteras: sectorul nordic, înalt, este caracterizat de prezenţa golfurilor (Fundy, cu cele mai mari maree din lume – 19,6m, Maine) şi a estuarelor (Hudson, Delaware, Chesapeake, care pătrund până la la 300 km în interiorul continentului); sectorul sudic, jos, este predominant nisipos, cu plaje, dune, cordoane şi perisipuri; Sudic (peninsula Florida – istmul Tehuantepec), jos, predominant nisipos, prezintă forme fluvio – marine acumulative (cordoane, plaje, delte – Mississippi, Rio Grande, limane sau lagune – Laguna Madre); Vestic (istmul Tehuantepec – pen. Alaska) este în general înalt, datorită vecinătăţii dintre Oceanul Pacific şi Cordiliera Nord Americană. Câmpiile litorale sunt înguste, pe alocuri abruptul montan „cade“ direct în ocean. Sectorul alaskian şi canadian este marcat de
64

golfuri (Golful Bristol, Golful Alaska), fiorduri şi arhipelaguri (Aleutine, Prince Alexander). Spre sud, în California şi Mexic, predomină falezele înalte cu plaje înguste. Două sectoare distincte, dar reduse ca suprafaţă, sunt joase: deltaic (fluviul Colorado) şi nisipos – deşertic (Sonora şi Sinaloa). Tectonica şi geologia. Sunt conturate două unităţi structurale: Unitatea de platformă (Platforma Nord-Americană) şi Unitatea de orogen (atlantic şi pacific). Unitatea structurală centrală, de platformă, are două mari compartimente: Scutul canadian (este folosit şi termenul Platforma canadiană, fundamentul cristalin fiind acoperit în mare parte cu depozite sedimentare datorită scufundării spre nord şi sud) Scutul groenlandez, acoperit de calota glaciară cu grosimi de până la 3000m; apare la zi pe cca 10% din suprafaţă, în zonele de ţărm. Unitatea de orogen. Geneza sistemelor orogenice atlantice (Munţii Appalachi) este mai veche: caledonică în nord, hercinică în sud (de vârstă paleozoică), se prelungesc prin sinecliza Mississippi spre vest, în podişul Ozark. Sistemele orogenice pacifice (M-ţii Stâncoşi, M-ţii Coastei) sunt alpine (mezozoic – actual), din ce în ce mai noi înspre vest, astfel că ultimele culmi apar sub formă de arhipelaguri (Prince Alexander, Queen Charlotte). Relieful Marile unităţi fizico-geografice au direcţia generală de desfăşurare nord - sud; contactul dintre regiunile muntoase şi regiunile mai joase se realizează prin piemonturi cu altitudini de 500 – 1500 m (Piemontul Appalachian, Podişul Preriilor). În zonele intramontane, predomină depresiunile longitudinale, de origini diferite. La scară continentală, America de Nord are patru mari peninsule, dispuse la extremităţile de nord - est (Labrador), sud - est (Florida), sud - vest (California) şi nord - vest (Alaska). Clima Condiţiile climatice sunt determinate de o serie de factori:
65

- întinderea pe 650 în latitudine a suprafeţei continentale (zonele climatice se desfăşoară de la cele tropicale până la cea polară); - direcţia de desfăşurare şi dispunere a marilor linii orografice, care permite circulaţia maselor de aer cu caractere deosebite (arctice şi tropicale, foarte active, dar şi atlantice temperate sau pacifice); - Cordiliera Pacifică, prin înălţime şi orientare nord-sud, constituie o barieră orografică în calea maselor de aer oceanice (precipitaţii foarte bogate pe ţărm şi versanţii vestici, cu efect de foehn pe versanţii estici); - Munţii Appalachi, datorită înălţimii reduse, influenţează doar local evoluţia elementelor climatice, mai ales pe versanţii estici; - prezenţa icebergurilor influenţează termic regiunile situate la latitudini mari (pen. Labrador); - curenţii calzi şi reci, prin origine şi direcţie imprimă climei ţărmurilor caracterul lor termic şi de umiditate (curenţii calzi Alaska şi Golfstream, sau reci Labrador şi Californiei). Climatele continentului mai sunt influenţate de ariile de maxim sau minim baric: anticiclonul groenlandez, nord-american, nordpacific, ciclonul islandez (iarna). Un proces de mare importanţă este repartiţia şi evoluţia temperaturii (variaţii pronunţate de la un an la altul, de la un sezon la altul). Valorile termice medii sunt cuprinse între 20o-25o în Mexic şi negative, până la -15o în Groenlanda. Izoterma anuală de 0o oscilează între paralele de 50o- 55o, izoterma de 10o are aproximativ traseul Boston - Chicago - Denver - Seattle, iar cea de 20o o întâlnim numai în Florida, Mexic şi sudul Californiei. Precipitaţiile prezintă mari variaţii cantitative dinspre interiorul spre exteriorul continentului: 2000-3000mm anual pe litoralul Pacificului, la nord de paralela de 50o (datorită influenţei curentului cald al Alaskăi) şi scad spre interior la 300 - 500 mm; spre nord şi în unele podişuri interioare, intracordiliere, valorile ajung la 200 şi sub 100 de mm (deşerturile Mojave, Sonora, Sinaloa). Se individualizează următoarele zone climatice: Zona climei arctice (polare): pe ţărmul nordic al peninsulei Alaska şi Canadei, Arhipelagul Nord Canadian şi Groenlanda. Este influenţată de mările reci şi îngheţate; temperaturi medii anuale negative; numai local ating 0oC; minimele zilnice pot coborî sub - 60oC; 7-8 luni cu îngheţ.
66

Precipitaţii medii anuale: 200 mm, sub formă de zăpadă; diferenţele climatice sunt mari între faţadele pacifică sau atlantică (umedă, cu iarnă mai puţin aspră) şi regiunile interioare, cu iarnă lungă, aspră şi vară foarte scurtă. Zona climei subpolare (subarctice): cuprinde partea central nordică a Peninsulei Labrador, sudul golfului Hudson, Podişul Lacurilor, Podişul Mackenzie şi Alaska. Iarnă rece şi lungă, vară scurtă şi răcoroasă; temperaturile medii anuale pot urca până la 3o - 5oC; în iulie: 12o - 13oC; precipitaţii cad tot timpul anului, 300 mm în interior, 500 mm pe coasta atlantică, până la 1000 mm în sudul Alaskăi. Cuprinde trei subregiuni: atlantică (cu nuanţă suboceanică, ploi în toate sezoanele şi ceaţă frecventă); continentală (cu ierni reci, în ianuarie coboară la -30oC, zăpadă, ceaţă frecventă, influenţa curentului rece al Labradorului); pacifică (vară scurtă; amplitudinile termice anuale depăşesc 40oC, în ianuarie -30oC, iulie + 10oC). Zona climei temperate - în partea nordică a Câmpiei Atlantice, Apalaşii nordici, Podişul Marilor Lacuri, Podişul Preriilor, Munţii Stâncoşi, litoralul pacific. În Estul Extracordilier, zona se desfăşoară între 40-50o lat. nordică; în Vestul Cordilier între 40-60o lat. nordică. Temperaturi: 10o - 15o ianuarie, 20o - 25o iulie; precipitaţiile: 500 - 1000 mm, cu valori mai mici în câmpiile şi podişurile intercordiliere; verile sunt răcoroase, iernile cu zăpadă, viscole, zile şi nopţi geroase; - de la est la vest sunt următoarele subregiuni: atlantică - sau musonică / apalaşiană, cu t.m.a. peste 10o C, veri răcoroase în nord, unde se simt influenţele curentului rece al Labradorului şi mai caldă în sud; continentală cu grad ridicat de umiditate în est şi ceva mai redus în vest, verile mai scurte, se simte influenţa icebergurilor din zona Golfului Hudson, a curentului rece al Labradorului, a aerului polar; a şesurilor înalte (preriilor), cu caracter secetos, în zona de munte – o nuanţă umedă şi mai rece pe faţadele vestice şi estice, aridă în interior în podişurile intracordiliere (precipitaţii foarte reduse); pacifică, cu ploi ciclonice de barieră, veri răcoroase, se subdivide în: climă temperată umedă (relativ caldă), cu precipitaţii bogate atât vara cât şi iarna;
67

climă temperată semiuscată cu veri secetoase, situată mai în interior. Zona climei subtropicale, între 30o - 40o lat. nordică; între California la vest şi nordul Floridei la est, inclusiv uscatul din nordul Golful Mexic. Temperaturi diferite în est faţă de vest; aer mai rece decât în climatul subtropical european (datorită curentului rece al Californiei); temperaturi medii anuale ridicate; Precipitaţii peste 1500mm, cu valori care se reduc spre interior; iarna bat vânturi puternice dinspre vest. Subregiuni: atlantică musonică, continentală, a şesurilor înalte, montană şi pacifică. Zona tropicală (a alizeelor) este prezentă pe cea mai mare parte a teritoriului din jurul Golfului Mexic până la Oceanul Pacific, inclusiv Peninsula Florida; este expusă alizeelor. Precipitaţii: între 1000 - 2000 mm/an (Golful Mexic şi Oceanul Pacific); 100mm la vărsarea fluviul Colorado şi nordul Golfului Californiei (aria deşertică sonoriană); în nord plouă toamna şi primăvara, în sud vara. Zona musonilor tropicali se află pe o fâşie îngustă a Mexicului (spre Oceanul Pacific şi Yucatan). Temperaturi ridicate tot timpul anului; precipitaţii în Yucatan peste 2500 mm/an. Hidrografia America de Nord este continentul cu cele mai mari sisteme lacustre, cu mari fluvii, glaciaţiune de calotă şi montană, dar şi mari suprafeţe endoreice. Liniile mari ale reliefului, tectonica şi structura internă au determinat dimensiunile bazinelor hidrografice, lungimea şi direcţia de curgere a fluviilor. Profilul longitudinal al râurilor prezintă praguri, cascade, repezişuri; direcţia unor râuri, fiorduri şi cuvetele multor lacuri îşi datorează existenţa eroziunii glaciare pleistocene. Marile fluvii pot fi grupate în funcţie de oceanele în care se varsă: În Oceanul Arctic: - Mackenzie, (4 600 km, suprafaţa bazinului 1,84 mil. km2, debitul maxim depăşeşte 26 000 m3/s, ape scăzute iarna, creşteri
68

neaşteptate de primăvară începând din amonte – inundaţii, navigaţia posibilă 3 ½ luni, se varsă prin deltă); - sistemul Saskatchewan-Nelson (traversează lacul Winnipeg, Manitoba, sub numele de Nelson drenează o serie de arii mlăştinoase şi se varsă în Golful Hudson). În Oceanul Atlantic: - Sf. Laurenţiu - izvorăşte din Marile Lacuri şi se varsă printr-un amplu estuar în golful omonim; sistemul hidrografic Marile Lacuri Sf. Laurenţiu este cel mai mare sistem de navigaţie interioară din lume (au acces nave maritime de 25.000 tdw); - râurile ce izvorăsc din Appalachi: sunt reduse ca lungime şi ca bazin hidrografic, se varsă prin estuare (Hudson, Delaware, Chesapeake). În Golful Mexic : - Mississippi (5 970 km lungime): izvorăşte din Podişul Marilor Lacuri, la vest de Lacul Superior, suprafaţa bazinului este de 3,2 mil. km2, debit mediu 20 000m3/s. Majoritatea afluenţilor izvorăsc din Munţii Stâncoşi: Missouri, Arkansas, Red River; pe stânga, fluviul primeşte un singur afluent important: Ohio cu Tennessee (pe care s-au construit mari hidrocentrale). - Rio Grande del Norte izvorăşte din Munţii Stâncoşi, are debit variabil, în funcţie de sezon; se varsă printr-o mică deltă. În Oceanul Pacific se varsă Yukon, Fraser, Columbia cu Snake (mari amenajări hidrotehnice - Grand Coulee), Colorado (barajul Hoover, Marele Canion). Regiuni endoreice - Podişul Marelui Bazin (zonă interioară aridă, cu sărături, în care s-a cantonat Marele Lac Sărat); legat de acesta este şi aria deşertică Mojave (Death Valley); - Podişul Mexic - regiune interioară între sierele mexicane. Gheţarii sunt resturi ai celor cuaternari; în sud, gheţarii actuali se află în partea superioară a văilor din Sierra Nevada (la peste 3500m); în Munţii Cascadelor, gheţarii apar pe unele aparate vulcanice recente (Baker, Rainier); în Munţii Stâncoşi - Parcul Naţional Glacier cu peste 60 de gheţari; în Alaska - gheţari suspendaţi şi de vale (cu lungimi de 40 - 60 km, unii ajung chiar sub apa oceanului - gheţarul Malaspina, arie protejată).
69

Vegetaţia, fauna şi solurile Datorită marilor diferenţe de relief, zonele biopedoclimatice se desfăşoară latitudinal în Estul Extracordilier şi predominant longitudinal şi altitudinal în Vestul Cordilier (fig.17). a) Zonarea latitudinală

Fig.17. Vegetaţia Americii de Nord. 70

Tundra: Tundra arctică se află în extremitatea nordică (pustiul arctic) - zăpada acoperă solul 10 - 11 luni pe an; specii de Alopecurus alpinus, Festuca baffinensis. Tundra cu muşchi, licheni şi tufişuri are ca limită sudică izoterma de 10o a lunii iulie (muşchi şi licheni: Polytrichum, Saxifraga şi Cladonia rengiferina; tufişuri - salcie pitică, merişor, afin). Silvotundra face trecerea la biomul de pădure; se află în regiunea fluviului Mackenzie, peninsulei Labrador, insula Terra Nova, nordul câmpiei canadiene, în partea centrală şi de nord a peninsulei Alaska. Cuprinde subzona pădurilor spre nord şi subzona pădurilor rare spre sud. Specii: Linus banksiana, Betula papirifera, Picea mariana, Picea glauca. Fauna: boul moscat, ursul alb, renul, vulpea polară, iepurele alb, potârnichea de tundră; în Oceanul Arctic: foca, morsa, balena. Soluri gleice, poligonale de tundră, turbogleice, mlăştinoase. Pădurea boreală de conifere (hudsoniană) - se întinde pe o bandă latitudinală între Terra Nova şi Alaska, ce poate ajunge în sud până la latitudinea de 45o. Pe văile râurilor pătrunde în biomul de tundră. Reprezentative sunt genurile; Abies, Pinus Larix, Picea , iar în stratul ierbos sunt frecvente: Lycopodium, Cladonia. Spre pădurile de foioase din sud apar speciile de Thuia şi Tsuga. Dacă în estul pădurii canadiene se află molidul alb, spre vest acesta este înlocuit de Picea engelmanni, iar Abies balsamea de Abies casiocarpe. Fauna pădurii canadiene de conifere este alcătuită din elan, zibelină americană, lup, vulpe roşie, hermelină, porc spinos arboricol, reptile mici. Solurile sunt podzolice, brune de pădure, mlăştinoase şi turbării. Pădurea de amestec (laurenţiană) apare în lungul estuarului fluviului Sf. Laurenţiu, la nord-est şi sud de Marile Lacuri. Genurile caracteristice acestei păduri sunt: Quercus, Betula, Acer, Pinus, Taxodium, Tsuga, Laurus, iar foioasele caracteristice de la limita sudică sunt: Acer saccharicum, Fraxinus americana, Betula Lutea, Tilia americana. Pădurea de foioase (apalaşiană) - în Munţii Appalachi, podişurile şi câmpiile din vest până în preerie, în nord până la Erie şi Ontario, iar în sud până la pădurile de conifere subtropicale.
71

Specii caracteristice: Acer pennsylvanicum, Acer saccharinum, Quercus. Pădurile subtropicale permanent verzi: în Câmpia Atlantică, Câmpia Perimexicană şi Florida. Speciile reprezentative sunt de conifere: Pinus palustris, Pinus caribaea, specii relicte: arborele lalea. Fauna: opossum, râsul roşu, curcanul sălbatic; ursul brun şi râsul comun sunt pe cale de dispariţie. Soluri brune de pădure, spre sud soluri roşii şi galbene subtropicale. Stepa se întinde de la poalele estice ale Munţilor Stâncoşi în regiunea de podişuri, între 30 şi 55o latitudine nordică. Speciile comune sunt graminee înalte (în zonele joase, mai umede), graminee scunde (în zonele mai înalte sau mai uscate); asociaţii cu Stipa, Andropogon, Bromus, Salicornia. Fauna: bizonul (în rezervaţii naturale), vulpea de prerie, lupul de prerie, jaguarul, coiotul şi dihorul de stepă. Solurile reprezentative sunt molisolurile, solurile brune castanii şi cenuşii de pădure. Vegetaţia de semideşerturi şi deşerturi subtropicale şi tropicale - întâlnite în podişurile intercordiliere (Marelui Bazin, Colorado) şi în nordul Golfului California (deşerturile Sonora şi Sinaloa). Specii adaptate la uscăciune şi sărăturare: agave, yucca, cactusul - candelabru, Opunţia, iar pe văi Tamarix, Nitraria ş.a. Formaţiunile de tip mediteraneean – Chapparal (arbori xerofiţi şi tufişuri ţepoase care se aseamănă cu maquis-ul mediteranean); genurile reprezentative sunt: Quercus, Ceanothus, Arbutus; caracteristice în California. Fauna: mamifere mici, reptile. Formaţiuni asemănătoare savanei sunt în estul şi vestul Mexicului, cu graminee, tufişuri şi pâlcuri de pădure. Pădurile tropicale umede sunt caracteristice în sud-estul Mexicului, peninsula Yucatan şi sudul Floridei. Abundenţă de specii floristice şi faunistice, sunt stratificate, cu palmieri, liane şi epifite. Soluri lateritice, uşor degradabile. b) Zonarea longitudinală a tipurilor de vegetaţie este prezentă în regiunea temperată pacifică. Această zonare este impusă de dispunerea nord-sud, de înălţimea (4000 m) şi lăţimea Cordilierilor (2000 km): masele de aer oceanice umede dau precipitaţii bogate (1500mm/an) pe versanţii pacifici (din
72

Columbia Britanică până la Seattle), devenind uscate spre interior (podişul Marelui Bazin), cu puternic efect de foehn pe versanţii estici (podişul Preriilor). Zonarea tipurilor de pădure pacifice: - în nord conifere din zona temperată şi subboreală (în care predomină genurile Picea, Abies, Thuia); - sectorul central al pădurilor de conifere cu Pseudotsuga, Sequoia gigantea; - sectorul sudic cu Quercus sempervirens, Olea americana. c) Zonarea altitudinală Etajarea vegetaţiei în raport de altitudine este cel mai bine reprezentată în Mexic: - Tierra caliente (0 - 1000m altitudine), cu păduri subtropicale şi tropicale umede pe versanţii oceanici; - Tierra templada („a primăverii veşnice“, 1000 - 2000m), cu păduri de foioase; - Tierra fria (2000 - 3000m), cu păduri de conifere, arbori şi arbuşti subalpini, stepe alpine (vegetaţie tipică - paramos). - Tierra gelada (peste 3000m), stepă alpină şi gheţuri veşnice la peste 4000 m altitudine. În America de Nord sunt foarte numeroase zonele ocrotite (parcuri naţionale, parcuri provinciale etc.). În S.U.A. au fost declarate 58 de parcuri naţionale. Printre cele mai cunoscute sunt: Yellowstone (în bazinul superior al fluviului Missouri, este cel mai vechi de pe glob, declarat în anul 1872); Everglades (zone umede, mlăştinoase din sudul Floridei); Yosemite (în Munţii Sierra Nevada); Marele Canion, de pe cursul mijlociu al fluviului Colorado etc. În Canada, Parcul Naţional Nahanni a fost declarat în anul 1978 "patrimoniu al umanităţii"; sunt de asemeni declarate şi numeroase parcuri provinciale (cu elemente de faună - ursul grizzly, bizonul de pădure ş.a.). În Mexic sunt declarate peste 50 de parcuri naţionale, în toate statele federale.

73

II.2. REGIUNILE NATURALE Din puct de vedere fizico-geografic, se disting două mari regiuni: Vestul Cordilier şi Estul Extracordilier. A. Vestul Cordilier - reprezintă regiunile montane şi intramontane dintre Munţii Stâncoşi şi Oceanul Pacific. Munţii Cordilieri Reprezintă sistemul muntos care se desfăşoară de-a lungul coastei Pacificului, din Alaska până în America Centrală, pe o lungime de circa 8000 km şi o lăţime de 1600-1700 km. Cordilierii nord americani au un lanţ muntos exterior, (pacific) şi unul interior (al Munţilor Stâncoşi). Cele două lanţuri montane închid între ele o succesiune de podişuri înalte, din Alaska până în Mexic. Pe teritoriul S.U.A, Cordilierii ajung la lăţimi de peste 2 500 km. Predomină sistemele de culmi montane longitudinale, care închid la interior podişuri (Yukon, Columbiei Britanice, Marelui Bazin, Colorado, Mexic), cu relief format dintr-o asociere de horsturi, grabene sau cute. Prelungirea sudică, mexicană, a cordilierelor (Sierra Madre de Vest, Sierra Madre de Est, Sierra Madre de Sud) este marcată de prezenţa unui lanţ vulcanic transversal (Sierra Neovulcanica), apărut pe linii de falii profunde. Sierrele Mexicane sunt caracterizate prin seismicitate şi vulcanism foarte active (vulcanii Paricutin, Popocatepetl, Orizaba 5.700 m. alt.) şi de „contopirea“ într-un singur lanţ montan până în zona istmului Tehuantepec. Marea desfăşurare în latitudine, dar şi variaţiile altitudinale au determinat o mare varietate a condiţiilor climatice, biogeografice etc. Această varietate a condiţiilor naturale a impus împărţirea Sistemului Cordilier în urmatoarele regiuni: - Cordiliera Alaskiană; - Cordiliera Canadiană; - Cordiliera S.U.A.; - Sierrele Mexicului; - Podişurile Centrale (din Alaska până în Mexic).
74

Cordiliera Alaskiană Ocupă toată peninsula Alaska, mărginită la nord de Oceanul Arctic, la sud de Oceanul Pacific, la vest de strâmtoarea şi Marea Bering, iar la est se continuă cu Cordilierii Canadieni. Strâmtoarea Bering, cu o lăţime de 90 km, desparte peninsula Alaska de Peninsula Ciukotka (Siberia Răsăriteană). Relieful Alaskăi este format din două lanţuri muntoase de vârstă mezozoică, orientate pe direcţia vest-est şi un podiş înalt între ele, cu o largă deschidere către vest. Pe latura nordică se desfăşoară Munţii Brooks, cu înălţime maximă de peste 3000 m. Lanţul montan se termină spre Oceanul Arctic printr-o câmpie joasă, cu relief glaciar. Clima este aspră, cu 9-10 luni de iarnă, apele oceanului lângă ţărm fiind îngheţate până în august. Vegetaţia de tundră, de altfel foarte sărăcăcioasă, este alcătuită în special din muşchi şi licheni şi constituie specificul regiunii. În partea centrală a Alaskăi se găseşte Podişul Yukon. Scade în altitudine de la est către vest (600-500 m). Este străbătut de fluviul Yukon care urmăreşte un „culoar” de depresiuni tectono-erozive. Şi aici sezonul rece este foarte lung, temperatura coborând frecvent sub – 40ºC. Vegataţia caracteristică este de pădure de conifere. Pe latura sudică a Peninsulei Alaska se află lanţurile muntoase cele mai înalte (Mc.Kinley - 6190 m). Ele formează Cordiliera Pacifică Alaskiană, cutată în mezozoic şi reluată parţial în terţiar. Este puternic dislocată şi însoţită de un şir de conuri vulcanice urmărite şi în Arhipelagul Aleutinelor. Sunt prezenţi gheţari care ajung şi coboară sub nivelul Oceanului, clima este temperat - oceanică cu precipitaţii bogate (peste 2000 mm/an) iar vegetaţia alcătuită mai ales din păduri de conifere. Cordiliera canadiană Reprezintă continuarea Cordilierei Alaskiene, pe o lungime de peste 2000 km. Relieful prezintă aceeaşi dispunere paralelă a culmilor montane: un lanţ Muntos Pacific, Podişuri Interioare Înalte şi Culmile Stâncoşilor Canadieni spre est. Cordiliera Pacifică este alcătuită din două lanţuri paralele, unul insular şi altul continental. Altitudinile maxime ajung la 4000 m. Este prezent relieful glaciar, inclusiv fiordurile.
75

Podişurile Interioare (Columbiei Britanice, Fraser etc.) sunt străbătute de râuri şi fluvii intens amenajate hidroenergetic şi pentru navigaţie, piscicultură etc. Stâncoşii Canadieni (inclusiv partea de nord - Munţii Mackenzie) trec de 4000 m, au relief glaciar, sunt acoperiţi cu păduri de conifere care urcă spre 3000 m altitudine. Cordiliera S.U.A. Reprezintă o continuare a Cordilierei Canadiene, fiind situată între 30-50º latitudine nordică. S-a format în perioada cutărilor mezozoice şi neozoice, antrenând şi stucturi formate în cutări mai vechi (regiunea Masivului Colorado). Pe teritoriul S.U.A., pe lângă lanţul pacific şi cel interior, mai apare şi al treilea lanţ montan, intermediar; culmile longitudinale sunt despărţite de podişuri sau culoare de vale. De la vest la est, se disting cinci regiuni distincte: - Munţii Coastelor (lanţul pacific). - depresiunile Willamette şi Valea Soarelui, sublitorale; - Munţii Sierra Nevada şi Munţii Cascadelor, cu seismicitate şi vulcanism active; - Podişurile interioare (o parte din Podişul Columbiei, Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado) - structuri geologice mai vechi, cuprinse în orogeneza alpină americană; - Munţii Stâncoşi (lanţul interior), partea cea mai veche şi înaltă a Cordilierilor; Munţii Coastelor se desfăşoară între insula Vancouver şi peninsula California (Mexic). Reprezintă zona orogenică cea mai nouă din America de Nord, sunt puternic fragmentaţi şi au aspect de arhipelag în zonele cu cea mai dinamică mişcare de ridicare. Sunt separaţi de Munţii Cascadelor şi Sierra Nevada prin depresiuni tectonice; cele mai importante sunt Depresiunea Willamette, drenată de râul cu acelaşi nume şi Depresiunea Californiei (Valea Soarelui), străbătută de râurile Sacramento şi San Joaquin. Munţii Cascadelor - reprezintă cea de-a doua grupare montană cuprinsă în Sistemul Muntos Pacific, ce dublează culmile Munţilor Coastelor. S-a format în intervalul jurasic-cretacic (cutări nevadiene).
76

Relief glaciar şi vulcanic - cratere, conuri (Baker, Glacier Peak, Rainier) cu manifestări postvulcanice (fumarole, mofete etc.). Altitudinile depăşesc 3.000 - 4.000 m (Vf. Admas, Vf. Baker, Vf. Rainier). Munţii Sierra Nevada - culme montană longitudinală, cu mari înălţimi ce străjuiesc la est Depresiunea Californiei (Muntele Whitney, 4420 m). Mişcările orogenice pliocen-cuaternare au înălţat mult masivul, dar au şi scufundat o serie de regiuni marginale, care au ajuns sub nivelul oceanului (Death Valley, - 86 m.). Bariera climatică impusă de înălţimile masivului a determinat diferenţieri bioclimatice majore pe cei doi versanţi: ploi abundente şi păduri de Sequoia spre Pacific, semideşert şi deşert spre interior, cu vegetaţie adaptată la uscăciune şi sărături. Muntii Stâncosi - prezintă aceaşi desfăşurare longitudinală ca şi culmile Stâncoşilor de pe teritoriul Canadei, reprezentând o continuare a acestora spre sud. Aparţin sistemului cutărilor mezozoice, aflându-se la contactul cu platforma canadiană, iar spre sud cu structuri hercinice. Altitudinile maxime depăşesc 4000 m (Vf. Elbert, 4399 m). Între culmile montane sunt şi subunităţi de podiş (Yellowstone). Podisurile Interioare Inalte (Columbiei, Marelui Bazin, Colorado) reprezintă unităţi joase, antrenate în mişcările de ridicare ale Cordilierilor. Podişul Columbiei. Se întinde de-o parte şi de alta a fluviului cu acelaşi nume, Columbia, pe teritoriul statelor Washinghton şi Oregon. Este delimitat de Munţii Cascadelor spre vest şi Munţii Stâncoşi spre est. Geologic, este un larg bazin de sedimentare umplut cu depozite vulcanice a căror grosime trece de 1.500 m, drenat şi fragmentat de fluviul Columbia şi afluenţi. Podişul Marelui Bazin (Great Basin). Reprezintă continuarea către sud a Podişului Columbiei pe teritoriul statelor Nevada şi Utah. În vest este delimitat de Sierra Nevada şi regiunea muntoasă Shasta (4.300 m). Trăsăturile majore ale reliefului sunt date de culmile longitudinale (relief de tip range). Procesele de dezagregare, alterare însoţite de desprinderi, prăbuşiri şi deplasări pe pantă a materialului precum şi acumulările în vatra depresiunilor sau a culoarelor uscate, sunt pretutindeni prezente. Datorită izolării date de barierele montane înconjurătoare, climatul este temperat continental excesiv (vara cu temperaturi medii anuale de până la 300C, iarna până la -150C).
77

Podişul Colorado este un masiv mai vechi, cuprins în mişcările de ridicare a Cordilierilor. Fluviul Colorado a tăiat în stratele geologice orizontale ale podişului unul din cele mai mari canioane ale lumii (Grand Canion), adânc de până la 2000m. Pereţii canionului, aproape orizontali, sunt alcătuiţi din margini de strate după care poate fi interpretată o adevărată istorie geologică a Pământului. B. Estul Extracordilier Este format din mai multe subunităţi: Câmpia şi Podişul Canadian, Munţii Appalachi, Câmpia Litorală Atlantică, câmpiile şi podişurile centrale, Câmpia Perimexicană. Câmpia Canadiană, de la ţărmul nordic şi până la Golful Hudson, se continuă spre vest cu unităţi ale Podişului Canadei (relief glaciar, maritim şi fluvio-maritim) şi spre est cu Podişul Labrador, înalt (1500 m), străbătut de văi radiare adânci, multe dintre ele amenajate hidroenergetic. Munţii Appalachi au un relief tipic - relieful apalaşian, generat de eroziunea diferenţială (în funcţie de duritatea stratelor): culmi şi văi longitudinale desfăşurate pe direcţie NE - SV (alt. max. Vf. Mitchell, 2.037 m), între care se găsesc depresiuni genetic - erozive (Chattanooga - Knoxville) şi o vale transversală, a fluviului Hudson. Spre est, este continuat cu o suprafaţă tipică de racord (Piemontul Apalaşian), de natură erozivo - acumulativă. Podişurile (Marilor Lacuri, Preriilor, Ohio, Cumberland) au apărut pe o cuvertură sedimentară paleozoică şi parţial mezozoică, afectată de cutări spre vest şi cvasiorizontală în centru şi est. La nord de paralela de 450, relieful de suprafaţă a fost intens modelat de către calota glaciară. Câmpia Mississippi se suprapune unei ample sineclize, colmatată de aluviunile marelui fluviu şi afluenţi. Câmpia Perimexicană este zona cea mai nouă şi joasă unitate a continentului, cu forme acumulative permanent modelate de agenţii fluviali sau maritimi. II.3 ASPECTE GEODEMOGRAFICE Pionierii explorării europene a Americii de Nord au fost normanzii (vikingii) care în anul 962 au ajuns din Islanda pe coastele
78

Groenlandei, expediţie condusă de Erik cel Roşu. În secolele X - XI aceştia înfiinţează aici primele colonii, pe ţărmul de SE. În anul 1002, Leif, fiul lui Erik a ajuns în America de Nord şi a fondat aşezări temporare care nu au rezistat (în Terra Nova şi Newfoundland). Epoca marilor descoperiri geografice. Călătoriile lui Cristofor Columb în Insulele Caraibe, Honduras şi Panama (1492 - 1504) au deschis calea spre Lumea Nouă; l-a urmat o serie întreagă de exploratori, de diferite naţionalităţi: - genovezul Giovanni Caboto (1496 – 1498) care a explorat Newfoundland şi Terra Nova; - Hernan Cortés, conchistador spaniol, cucereşte Mexicul Central şi distruge Imperiul Aztec (1519 - 1521); - Jacques Cartier (1534 -1536) explorează ţărmurile golfului Sf. Laurenţiu şi Marile Lacuri; - Baffin (1615) ajunge în Arhipelagul Nord Canadian - Golful Baffin; - Dejnev (1648) cercetează Marea şi strâmtoarea Bering; - Bering (1741) face studii în Marea Bering şi Insulele Aleutine. Colonizarea Samuel de Champlain - explorator francez, numit şi „Părintele Canadei“ fondează primul centru comercial la estuarul fluviului Sf. Laurenţiu (Quebec, 1608), ulterior capitala „Noii Franţe“; În anul 1614 coloniştii olandezi pun bazele unui târg fortificat (Noul Amsterdam) la gura fluviului Hudson; intrat în posesiune engleză (1664), va deveni marea metropolă New York. Englezii înfiinţează colonii în: Noua Anglie (1605), Virginia (1607), Terra Nova (1610); în 1763 Anglia a anexează posesiunile franceze canadiene. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, exploratorul Selehov înfiinţează colonii ruseşti în Alaska, teritoriu vândut în 1867 Statelor Unite. În prima jumătate a secolului al XIX-lea coloniştii americani ajung până la Pacific, punând stăpânire pe „Vestul sălbatic“ şi posesiunile mexicane din California. Populaţia Americii de Nord este un amestec de rase. Amerindieni („pieile roşii“, de origine asiatică, sosiţi prin Alaska acum 13000-15000 ani: aleutini, eskimo, huron, sioux, cheyene, cherokee etc.); triburile din centrul şi sudul Mexicului (inclusiv urmaşi ai aztecilor şi mayaşilor). Cultivau cartoful, porumbul
79

şi tomatele - specii endemice, alţii creşteau animale sau se ocupau cu pescuitul (astăzi locuiesc inclusiv în rezervaţii din Utah, Wyoming, Arizona, New Mexico). Numărul amerindienilor este de cca 1 mil. Civilizaţii precolumbiene: Imperiul Maya: dezvoltat în Guatemala şi peninsula Yucatan (secolele X - XV); oraşele (cu piramide în trepte şi temple) au fost părăsite şi cuprinse de junglă; vestigii la Chichen Itza, Palenque); Imperiul Aztec (secolele XIV - XVI): dezvoltat în Mexicul central, a preluat şi continuat cultura toltecă şi olmecă, mai vechi. Capitala Tenochtitlan era una dintre cele mai mari şi frumoase aşezări de pe Glob (actualul Ciudad de Mexico). Imperiul a fost distrus de conchistadorii spanioli conduşi de Hernan Cortès (1519-1521). - Coloniştii europeni (migrările incipiente): spanioli (America Centrală, Mexic), francezi (Canada), englezi (cei mai numeroşi pe coastele estice, Boston - Virginia), scoţieni, irlandezi; după războiul de 30 de ani - o puternică emigraţie germană în Pennsilvania şi Virginia; - Afroamericanii au fost aduşi ca sclavi în secolul al XVII-lea; în 1862 a fost abolită sclavia (în 1790 formau 20% din totalul populaţiei, 1970 - 11%, 1998 -13%); azi sunt majoritari (71%) în districtul Columbia (Washington); Carolina de Sud 30%, Georgia 16%, Carolina de Nord 23%, Louisiana 30%; circa 70% trăiesc în oraşe; repartiţia lor este legată de plantaţiile de bumbac, minerit şi de climatul mai cald. - populaţia venită din Asia şi Oceania (chinezi, japonezi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apoi coreeni, filipinezi – majoritatea stabiliţi în California). Imigraţia şi colonizarea: popularea şi colonizarea s-au desfăşurat în mai multe etape şi faze, de la est la vest; valurile de imigranţi au accelerat modificările profunde ale mediului (desţeleniri, oraşe moderne, canale, construcţii industriale, căi de comunicaţie, desecări). În secolul al XIX-lea, crizele economice şi cerinţele de braţe de muncă au creat puternici curenţi de imigraţie (din cei 47 milioane de imigranţi în perioada 1820 - 1874, 80% au fost din Europa, 3% din Asia şi 0,5% din Africa, Australia, Noua Zeelandă; imigranţii europeni au fost din Germania, Italia, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Rusia). Până în 1914 au sosit în S.U.A cca 1 mil. imigranţi/an; ulterior se introduce legea imigraţiei controlate (europeni - 34%). Dinamica şi structura populaţiei Canada: 31 mil. loc., spor natural (s.n.) 4,6 ‰ , urban 77%;
80

S.U.A.: 275 mil. loc., spor natural 5,7 ‰, urban 78%; Mexic: 100 mil. loc., spor natural 23 ‰, urban 74%. Structura populaţiei SUA: albi 74%, negri 13%, asiatici 4,2%, amerindieni 2,2%, spanioli 1% etc.; Canada: anglo-canadieni 21%, franco-canadieni 23%, alţi europeni 23% etc.; Mexic: metişi 55%, amerindieni 29%, albi 15%, negri 0,5%, alţii 0,5%. Structura confesională S.U.A.: 58% protestanţi, 21% catolici; Canada: 45% catolici, 36% protestanţi; Mexic: 90,4% catolici, 3,8% protestanţi. Aşezările S.U.A.: New York (8,0 mil. loc., 21,2 mil. aglomerarea urbană), Los Angeles (3,7; 16,4), Chicago (2,9; 9,5 ), San Francisco (1,0; 7,4), Philadelphia (1,5; 6,2), Houston (1,9; 4,5), Boston (5,8), Detroit (5,5), Dallas (5,3), Atlanta (3,7), Miami (3,5), Seattle (3,4); Canada: Toronto (4,7), Montreal (3,5), Vancouver (2,1), Edmonton (1,0), Calgary (1,0); Mexic: Ciudad de Mexico (9 mil. loc., 22,0 mil. aglomerarea urbană), Guadalajara (1,8; 5,0), Puebla (1,4), Monterrey (1,2), Tijuana (1,2), Leon (1,1). II.4. ECONOMIA Statele Unite ale Americii Dispun de o economie complexă, diversificată, modernă, prima putere economică mondială. Resurse minerale bogate şi variate, fiind a doua putere minieră a lumii (locul I în extracţia de fosfaţi naturali, locul II în producţia de combustibili fosili, cupru, plumb, metale preţioase, locul IV în producţia de uraniu); Industria cea mai diversificată, înalt nivel tehnologic; - produce ¼ din energia electrică mondială; - aeronautică - locul I mondial, centrele cele mai mari fiind situate la Seattle (Boeing – McDonell Douglas) şi San Diego; centre spaţiale (Texas - Houston, Florida - Cape Canaveral); - informatică (Microsoft, IBM, Dell, Hewlett-Packard);
81

- telecomunicaţii, industria de armament, energia nucleară; rafinarea petrolului şi petrochimia - localizate în nordul Golfului Mexic; - locul III în producţia siderurgică, cel mai important centru – Pittsburg; - industria de echipamente este localizată în regiunile urban industriale Boswash, Chipitts şi San – San; - industria uşoară şi alimentară este localizată în mari centre, de tradiţie: New York (confecţii)), Chicago (abatoare) etc. Agricultura, ultramodernă, foloseşte doar 2,4% din populaţia activă; se practică o agricultură de mare randament, cu regiuni specializate; locul II în producţia de cereale, soia, bumbac, tutun, arahide; locul II după numărul porcinelor, locul IV la numărul bovinelor, locul III mondial la cabaline - mari ferme şi complexe industriale. Reţeaua de transport este diversificată şi bine dotată: cel mai mare parc de autovehicule din lume, 15 din 22 de aeroporturi apreciate ca fiind cele mai mari de pe Glob; Exporturile acoperă aproximativ 73% din valoarea importurilor; Turismul - potenţial uriaş, infrastructură care satisface cele mai exigente cerinţe. Canada Produce şi exportă materii prime, are un grad ridicat de dependenţă faţă de S.U.A în privinţa provenienţei capitalului şi a legăturilor comerciale. Este unul dintre marii producători mondiali de energie electrică, minereuri feroase şi neferoase, de uraniu şi de metale preţioase. Industria are un nivel tehnologic ridicat şi este extrem de diversificată, concentrată în cea mai mare parte în sudul provinciilor Ontario şi Quebec, în lungul fluviului Sf. Laurenţiu şi a Marilor Lacuri, formând una din cele mai puternice axe economice din lume. Agricultura - 3% din populaţia activă; grâu şi cereale - locul II mondial. Transporturi complexe; turism diversificat şi infrastructură adecvată; balanţa comercială este excedentară. Mexic Are o economie puternică şi diversificată; dispune de resurse importante de hidrocarburi şi argint - locul I pe glob ca producţie.
82

Industria: producţia siderurgică deţine locul II în America Latină; se montează autovehicule, se construieşte echipament feroviar, textil, este dezvoltată petrochimia, industria chimică, textilă, alimentară. Agricultura concentrează 25% din populaţia activă, dispune de mari suprafeţe irigate; porumbul, fasolea, sorgul, orezul constituie produse pentru export. Produce cafea (locul IV mondial), zahăr din trestie (locul VI), fructe (locul X). Este dezvoltată creşterea animalelor (cabaline, bovine, catâri, porcine); cu rezultate bune se practică pescuitul. Turism bine dezvoltat - Acapulco, Tijuana; Yucatan – vestigiile Maya, capitala şi vestigiile aztece; Balanţă comercială echilibrată. II.5. REGIUNI GEOECONOMICE Criteriile de individualizare în regiuni geografice sunt caracteristicile geografico-fizice, resursele naturale, populaţia, particularităţile dezvoltării economice, nivelul atins sub raport industrial agricol, al serviciilor - toate acestea oferă trăsături specifice regiunilor (Beaujeu Garnier - Les régions des Etats - Units, 1970). Evoluţia societăţii nord americane, în contextul particularităţilor geografice, a generat mai multe concentrări de populaţie şi activităţi economice. II.5.1. CANADA S-au individualizat trei mari regiuni urban - industriale: a. Marile Lacuri - Sf. Laurenţiu; b. Vestul Canadian; c. Regiunea Pacifică. a) Regiunea Marilor Lacuri - Sf. Laurenţiu - formată din provinciile Québec, Ontario, valea Sf. Laurenţiu, cuprinde o parte din Pod. Central şi din Pod. Labradorului. Este principalul areal al activităţilor economice şi culturale; concentrează: 66% din numărul oraşelor, 33% din terenurile agricole şi din valoarea producţiei agricole, 75% din producţia de hârtie, 80% din numărul salariaţilor şi din valoarea producţiei industriale, agricultură specializată, pescuit bine dezvoltat; transporturi moderne, complexe.
83

Fig. 18. Poziţia faţă de fluviul Sf. Laurenţiu a oraşelor Quebec (la intrarea în estuar), Montreal (pe cursul mijlociu) şi Ottawa (de-a lungul afluentului omonim).

Oraşele principale Ottawa, capitala ţării (860.000 loc., 1,1 mil.loc. aria metropolitană), funcţii politice şi administrative, industrii de vârf (I.T. – Silicon Valley-ul canadian), numeroase sedii de corporaţii naţionale şi internaţionale. Montreal (1,7 mil.loc., 3,7 mil.loc. conurbaţia), mare port la fluviul Sf. Laurenţiu (unul dintre cele mai mari porturi fluviale ale lumii – fig.18), funcţie industrială (aerospaţiale, telecomunicaţii, construcţii de maşini, textilă, prelucrarea tutunului, etc.), de transport. Oraş universitar şi cultural de tradiţie – Université de Montreal, Université de Quebec, Mc Gill University). Québec (530.000 loc.) – oraş – port la fluviul Sf. Laurenţiu, primul oraş fondat de francezi în Canada (1608, Samuel de Champlain), unicul oraş fortificat al Americii de Nord (fără Mexic). Toronto – cel mai populat oraş şi capitala economică a Canadei (2,5 mil.loc., 5,1 mil.loc. aria metropolitană – fig.19). Port la Marile Lacuri (lacul Ontario), funcţie industrială (motoare, chimie, petrochimie, metalurgie, telecomunicaţii); mare centru financiar şi bancar.
84

Fig.19 Poziţia geografică a ariei metropolitane Toronto

b) Vestul canadian cuprinde Câmpia canadiană, Podişul Preriilor şi o parte din Munţii Stâncoşi; resursele subsolului: în provincia Alberta – cele mai mari zăcăminte de petrol şi nisipuri asfaltice, cărbune şi gaze naturale; metale neferoase – provincia Manitoba. Centre ale industriei de prelucrare - Edmonton şi Calgary; industria de maşini agricole, îngrăşăminte chimice, morărit, rafinarea petrolului; vânatul şi creşterea animalelor pentru blănuri în ferme specializate; comercializarea blănurilor la Edmonton, Winnipeg, Montreal, Québec; căi ferate şi autostrăzi cu mare densitate în sud; reţea densă de conducte petroliere şi gaze. - Oraşele principale: Edmonton (1 mil.loc., capitala provinciei Alberta, funcţie industrială, punct de plecare a conductelor magistrale de petrol şi gaze spre zona Marilor Lacuri), Calgary (1 mil. loc., în Alberta), Winnipeg (700 000 loc., capitala provinciei Manitoba). c) Regiunea Pacifică a Canadei cuprinde provincia Columbia Britanică; relief predominant muntos, câmpie litorală îngustă, ţărm dantelat; resurse: hidrocarburi, potenţial hidroenergetic valorificat; industria lemnului, pescuit; uzine moderne - frecvent amplasate în porturi.
85

Agricultură dezvoltată: cereale, plante furajere, cartofi; pomicultură; cornute pentru lapte, păsări de curte; se cresc animale pentru blană; recent populată, aurul a atras mulţi colonişti (valea Fraser); străbătută de autostrăzile transcanadiene pe direcţie E-V (Montreal – Vancouver) şi N-S (sector de tranzit, ce leagă Alaska de California); două magistrale feroviare, şosele, porturi. Oraşe principale: Vancouver (2,1 mil.loc., cel mai mare oraş port canadian de la Oceanul Pacific). II.5.2. STATELE UNITE ALE AMERICII Regiunile geoeconomice ale S.U.A. au cea mai mare dezvoltare şi complexitate de pe mapamond; în funcţie de factorii naturali şi umani s-au grupat în: Nord-Estul American, Sudul American şi Regiunea Pacifică. Nord-Estul American cuprinde următoarele regiuni: New England, Middle Atlantic, şi Marile Lacuri. Aglomerările urban - industriale ale celor două regiuni (New England şi Middle Atlantic) formează Megalopolisul Boswash (Atlantic Seabord Megalopolis Bos - Wash). Aici trăieşte peste ¼ din populaţia S.U.A (densitatea medie depăşeşte 200 loc./km2); este cea mai mare şi productivă regiune economică; împreună cu cea de la Marile Lacuri constituie „motorul” economiei americane. Megalopolisul Boswash cuprinde două subregiuni: New England şi Middle Atlantic (fig.20). New England – relieful este dat de culmi apalaşiene caledonice, sub 1000m, intens şlefuite despărţite de depresiuni – culoare, spre Atlantic, o câmpie litorală îngustă. Statele federale cuprinse sunt Maine, New Hampshire, Vermont, Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, state cu cele mai vechi tradiţii coloniale (secolul XVII). Oraşe principale: - Boston (5,8 mil.loc.), funcţie industrială - textilă, electrotehnică, constructoare de maşini, de transport - unul din marile porturi ale S.U.A., nod de comunicaţii, culturală: mare centru universitar: Universitatea Harvard, Conservatorul, Institutul Massachusetts, Muzeul de Arte;
86

Fig. 20. Megalopolisul Boswash - subregiunea Middle Atlantic şi statele.

- Providence (funcţie industrial - portuară); - Hartford (industrii de vărf - aerospaţiale); - New Haven (oraş universitar de excepţie - Universitatea Yale). Regiunea are o industrie tradiţională (textilă, alimentară), dar şi ramuri de vârf (electronică şi electrotehnică, aeronautică, constructoare de maşini); agricultură intensivă şi performantă, îndeosebi creşterea animalelor; activităţi comerciale şi financiare, turism cultural. Middle Atlantic – cuprinde sectorul central estic al Munţilor Appalachi şi Piemontul, Câmpia Litorală Atlantică – sectorul estuarelor (Hudson, Delaware, Chesapeake).
87

Statele: New York şi Pennsylvania (sectoarele estice), New Jersey, Delaware, Maryland, District of Columbia, Virginia (partea de est). Oraşe principale: - New York: aşezat la estuarul fluviului Hudson, este cel mai mare centru urban-industrial al S.U.A (8 mil.loc., 18 mil. aglomerarea urbană). Constituie centrul polarizator (metropola) megalopolisului Boswash. Oraşul are cinci districte: Bronx (pe continent), Manhattan (pe insula omonimă), Richmond (ins. Staten), Queens şi Brooklyn (în vestul Long Island); suburbii în New Jersey (fig.21).

Fig. 21 New York. 1. Harlem; 2. Central Park; 3. zgârie - nori în Midtown; 4. zgârie-nori în Downtown; 5. Empire State Building; 6. United Nation Building; 7. amplasamentul fostului World Trade Center; 8. Wall Street; 9. Queensboro Bridge; 10. Manhattan Bridge; 11. Chinatown; A. magistrale rutiere; B. poduri; C. tunele feroviare; D. tunele rutiere; E. Long Island. 88

Funcţii: industrială (siderurgică, chimică şi petrochimică, şantiere navale, textilă etc); de transport şi comercială - mare port al lumii, mare nod rutier, feroviar şi aerian (trei mari aeroporturi: Kennedy, La Guardia, Newark); financiar-bancară (Bursa de pe Wall Street, sediul F.M.I.); cultural-turistică (mari muzee,Opera), sediul O.N.U. Philadelphia: oraş aşezat la estuarul Delaware, 1,5 mil.loc.(6,2 aglomerarea urbană), capitala SUA între 1790 – 1800. Funcţii: industrială (siderurgie, petrochimie, construcţii de maşini – nave, material rulant, poligrafică); de transport – comercială (mare port şi nod feroviar); culturală (Universitatea Pennsylvania etc.). Baltimore (800.000 loc., 2 mil.aglomerarea urbană), oraş situat la estuarul Chesapeake; funcţie industrială (siderurgie, petrochimie), de transport - comercială (port important, nod feroviar); Washington - situat la estuarul Chesapeake şi fluviul Potomac, cea mai importantă funcţie este cea de capitală federală (pe teritoriul federal Districtul Columbia), 600.000 loc.(3,2 mil. Aglomerarea urbană). Funcţii predominante politică şi administrativă (sediul Administraţiei Americane, a Preşedenţiei, Justiţiei, etc), cultural - turistică (universităţi, Casa Albă, Capitoliul, Cimitirul Naţional Arlington etc.). Aglomerarea de la Marile Lacuri Americane (Megalopolisul Chipitts). Cadrul natural. Relieful de ansamblu este de podişuri, pe un fundament vechi acoperit cu strate sedimentare orizontale sau monoclinale (cueste); forme relicte de modelare glaciară. Reţeaua hidrografică (fluvii, canale, lacuri) înlesneşte traficul de mărfuri; importante resurse de subsol: minereuri de fier (Duluth, Ironwood, Mesabi), cupru, magneziu, cărbune (Pennsylvania), ce stau la baza industriei energetice şi siderurgice. Statele: Wisconsin, Illinois, Indiana, Michigan, Ohio, West Virginia, vestul Pennsylvaniei şi New York (fig.22). Oraşe principale Chicago - al treilea centru urban al S.U.A (2,9 mil.loc., 9,5 aglomerarea urbană). Funcţii:
89

Fig. 22. Marile metropole ale Megalopolisului Chipitts

- industrială (siderurgie, construcţii de maşini – auto, material rulant, maşini agricole, petrochimie, alimentară – cele mai mari abatoare din lume), - de transport - comercială (cel mai mare nod feroviar din lume, port la Marile Lacuri, legat prin canale atât de golful Sf. Laurenţiu cât şi de Mississippi - Golful Mexic, nod de autostrăzi pe magistralele NS şi E-V, cel mai mare aeroport al S.U.A.: O′Hare International, 60 mil. pasageri/an; piaţă a cerealelor şi animalieră); - financiară (mari sedii de bănci şi trusturi internaţionale), culturală (universităţi, mari muzee). Detroit (850.000 loc., 4,5 mil.loc. aglomerarea urbană). Este situat pe drepta râului Detroit, între lacurile St. Claire şi Erie. Funcţii: industrială: cel mai mare centru al construcţiei de automobile (Ford, General Motors, Chrysler), siderurgie, petrochimie,
90

construcţii de maşini - unelte; de transport – comercială: port la Marile Lacuri, nod rutier şi feroviar. Cleveland - Pittsburg (axă a industriei grele, bazată pe zăcămintele de fier şi cărbune din zonă). Buffalo – Syracuse (axă de tranzit între Boswash şi Chipitts). Regiunea Sudului American Regiune cu vechi tradiţii coloniale, situată la sud de munţii Appalachi, între Golful Mexic şi Oceanul Atlantic. Evoluţia istorică şi geoeconomică au individualizat două subregiuni: Vechiul Sud şi Noul Sud. Vechiul Sud - este vechea regiune colonială, tradiţionalistă, a marilor plantaţii, azi în plin proces de transformare; cuprinde partea sudică a Câmpiei Litorale Atlantice (până la Florida) şi al munţilor Appalachi; statele: Carolina de Nord şi Sud, Georgia, Alabama, Tennessee, Mississippi. Oraşe principale: Atlanta (500.000 loc., 5,1 mil.loc. aria metropolitană) - este centrul polarizator al subregiunii, Charleston, Savannah, Memphis (1,2 mil.loc., mare port la fluviul Mississippi). Dispune de resurse de cărbune, săruri de potasiu, minereu de fier; industrie siderurgică, chimică, construcţii de maşini; textilă şi alimentară (tradiţionale); agricultură dezvoltată (plantaţii de bumbac şi tutun, cereale, legume, pomi fructiferi; creşterea animalelor pentru lapte, păsări); navigaţie fluvială pe Mississippi şi Tennessee. Importantă minoritate de negri, urmaşi ai foştilor sclavi de pe plantaţii. Noul Sud s-a conturat datorită deplasării activităţilor importante spre ţărmurile Golfului Mexic. Condiţii naturale variate: câmpie litorală, din Florida până la Podişul Preriilor. Resurse de subsol: 3/4 din producţia de hidrocarburi, inclusiv de pe platforma litorală. Industrie extractivă şi de prelucrare a petrolului, gazelor şi fosfaţilor; şantiere navale, utilaj petrolier, electronică; agricultură plantaţii de bumbac şi trestie de zahăr - tradiţionale, cereale, cornute pentru carne, ovine. Dispune de o reţea densă de căi ferate, şosele, conducte şi porturi. Florida: cultura citricelor, legumicultură, floricultură, culturi subtropicale; turism dezvoltat, în special cel balneoclimateric.
91

Oraşe principale: Houston (5,5 mil.loc. aglomerarea urbană), cel mai mare centru al petrochimiei, centrul de coordonare al zborurilor spaţiale ale N.A.S.A.; Dallas (6 mil.loc. aglomerarea urbană), metropola Texasului, cu influenţă până în Oklahoma, Arkansas şi Louisiana, funcţii financiar – bancare; New Orleans (1,4 mil.loc.), mare port al SUA, vechi oraş fondat de francezi, cosmopolit; Miami (5,4 mil.loc. aglomerarea urbană), cel mai mare oraş al Floridei, cu importantă funcţie turistică. Regiunea Pacifică Sunt separate două subregiuni: Nord - Pacifică şi Sud - Pacifică (Megalopolisul San San). Subregiunea Nord - PacificăSituată în nord – vestul S.U.A. (9% din suprafaţa şi 3% din populaţia ţării), în regiunea de coastă pacifică a statelor Washington şi Oregon. Relieful este predominant montan, străbătut de văi largi cu terenuri favorabile agriculturii; resurse: păduri (50% din rezervele naţionale), aur, uraniu; - industria: extracţia şi prelucrarea aluminiului, aeronautică, aerospaţială, construcţii navale, prelucrarea lemnului, industria zahărului, conservelor de peşte; - porturi - complexe (Seattle), piscicole (Tacoma, Aberdeen), magistrale rutiere şi feroviare, aeroporturi, porturi, cabotaj cu Alaska şi California. Populaţia urbană este predominantă (75%); funcţional, este integrat şi oraşul canadian Vancouver (fig. 23) Oraşe principale: Seattle (4 mil.loc.aglomerarea urbană), important port şi şantier naval, industrie IT - sediul Microsoft, aerospaţială - sediul Boeing. Portland (2 mil.loc.aglomerarea urbană), situat la confluenţa Văii Wilamette cu fluviul Columbia. Cuprinde statul California (11% din suprafaţă şi 9% din populaţia S.U.A.);
92

• Subregiunea Sud - Pacifică (Megalopolisul San - San)

Fig. 23. Regiunea urban industrială Vancouver - Seattle - Portland

Este cel mai dezvoltat stat din vestul S.U.A.; are resurse de petrol (Los Angeles), aur şi platină (San Francisco); - industria: Metalurgia neferoaselor, construcţii, aerospaţială, electronică, construcţii navale, maşini agricole, petrochimie, vinificaţie, energetică (termo şi hidroenergetică); - agricultura: Depresiunea Californiei (Sun Valley, pe văile San Joaquim şi Sacramento) este una din cele mai bine amenajate din lume, bazată pe irigaţii; este specializată în pomicultură (pruni, meri, caişi, piersici), legumicultură, viticultură, cultura citricelor, orezului, bumbacului; cea mai intensivă agricultură din S.U.A.; pescuit, turism.
93

Oraşe principale Los Angeles (12,9 mil. loc., locul II după New York); fondat în 1781 de către spanioli; este cea mai mare aglomerare urbană de pe coasta pacifică. Are unul din cele mai mari porturi ale lumii, industrie petrochimică, aerospaţială, cinematografică - Hollywood, turism - Santa Monica, Beverly Hills; San Francisco (7,4 mil.loc. aglomerarea urbană). Mare port cu şantiere navale, construcţii de maşini, industrie textilă şi alimentară, microelectronică – tehnopolul Silicon Valley. Oraş universitar: Universităţile Stanford şi Berkley. Aici s-a format cea mai importantă comunitate chinezească din S.U.A - Chinatown. San Diego (3 mil.loc.aglomerarea urbană), mare port militar al S.U.A., şantiere navale, aeronautică).

Fig.24 California şi subregiunea Sud – Pacifică americană. 94

II.5.3. MEXIC
Regiunea de Nord-vest Cuprinde statele: Nayarit, Sinaloa, Sonora, Baja California Norte, Baja California Sur; Are un ritm ridicat de dezvoltare economică dar şi de creştere a populaţiei; activităţi: exploatarea neferoaselor şi a cărbunelui, pescuit, industrie textilă şi alimentară; terenuri irigate în cursul inferior al fluviului Colorado. Importante schimburi comerciale cu S.U.A. Oraşe principale: Mexicali, Culiacán, Hermosillo, Tijuana. Regiunea de Est Statele Veracruz, Tabasco; mari rezerve de petrol, gaze şi sare; industria petrochimică, lemnului, cimentului, zahărului; agricultura: trestia de zahăr, cafea, henequén, cacao, bumbac; Oraşe principale: Veracruz - petrochimie, cel mai vechi oraş de pe continent fondat de spanioli, Monterrey - mare centru industrial, siderurgie, Tampico - cele mai mari rafinării. Regiunea Centrală Reprezintă polul economiei mexicane; contribuie cu 75% din producţia industrială a ţării; dispune de resurse de minereuri complexe, aur, argint; Industrie diversificată; activităţile s-au concentrat pe axa urban industrială Ciudad de Mexico - Guadalajara, cu ramificaţii spre oraşele industriei metalurgice (neferoase - Fresnillo, Aguascalientes, San Luis Potosi; feroase: Zacatecas) sau petrochimiei - Salamanca. Ciudad de Mexico (9 mil.loc., 20 mil.loc. aglomerarea urbană). Este unul dintre cele mai mari aglomerări urbane ale lumii, dispune de industrie complexă. Guadalajara (1,6 mil.loc, 4,1 mil.loc. aglomerarea urbană); activităţi diversificate, este al doilea oraş al Mexicului atât ca număr de locuitori cât şi ca putere economică.

95

III. AMERICA DE SUD

Caractere generale: suprafaţa - 18,3 mil. km2; continentul are o mare desfăşurare latitudinală: Capul Gallinas (12o 28' lat.N), Capul Horn (55o 51' lat.S). Ţărmuri: nordic - cu golfuri (Darien, Venezuelei) şi lagune (Maracaibo), mangrove, delte (la vărsarea fluviului Orinoco), estuare, mlăştinos (Amazonia), mangrove, golfuri (până la Capul Branco); estic - coraligen, lagune (Lagoa des Patos) şi cordoane litorale, estuare (la Plata), golfuri (Bahia Blanca, San Matias, San Jorge). vestic – golfuri (Corcovado, Arica), fiorduri (sudul Chile), înalt, puţin dantelat. III.1. CADRUL NATURAL CONTINENTAL Resursele subsolului: diamante, petrol, cărbuni superiori, gaze naturale, metale preţioase, fier, cositor, plumb, mercur, nichel, bauxită, cupru, sare, fosfaţi. Vegetaţia: Mare varietate floristică. Covor vegetal dezvoltat sub influenţa oscilaţiilor climatice, izolării şi glaciaţiei cuaternare numeroase endemisme; unele plante de cultură îşi au originea aici: arborele de cauciuc, arborele de chinină, cartoful, arbustul de cafea. Regiunea neotropicală, cu două subregiuni: - andină (etajată, cu formaţiuni de la păduri tropicale la stepe alpine - puna); - tropicală cu formaţiuni de selvas (pădurea amazoniană), caatingas (ierburi şi arbuşti xerofiţi – pod. Braziliei), araucaria (păduri subtropicale de conifere), campos (savane cu subtipuri umede sau uscate - Podişul Braziliei), llanos (savane subecuatoriale înalte, umede - Câmpia Orinoco, Piemontul Andin), pampas (în stepele argentiniene).
96

Regiunea floristică antarctică, la sud de paralela 400, cu subregiunile: - subregiunea andină (păduri subantarctice semperviriscente); - subregiunea patagoneză (stepă xerofită cu arbuşti). Fauna: numeroase endemisme (lama, leneşul, tapirul, jaguarul, condorul etc.). Solurile: în Estul-Extraandin - laterite şi soluri lateritice, soluri de savană (roşii, brune, brun-roşcate), de păduri xerofile tropicale, cernoziomuri de stepă, solurile sărate în depresiuni - salares. Vestul Andin: soluri de munte (podzolice montane, brune-cenuşii de pădure, azonal - solonceacuri); pe câmpia litorală pacifică şi pe versantul vestic al cordilierei occidentale: soluri nisipoase, solonceacuri (Atacama), cenuşii de pădure. În zona intertropicală - procese intense de degradare a solurilor: lateritizare, eroziune. III.2. REGIUNILE NATURALE (regiunile de platformă şi orogen) Prezenţa lanţului montan andin pe rama de vest a continentului, desfăşurat longitudinal pe 7000 km, impune mari diferenţieri geografice şi implicit separarea a două mari regiuni geografico-fizice: Estul Extraandin şi Vestul Andin. Estul Extraandin Constituie din punct de vedere tectonic o regiune de platformă, formată din nuclee (scuturi şi cratoni) ale vechiului continent Gondwana (de vârstă precambriană), cu pătură sedimentară în vestul Podişul Guyanelor, zona preandină, Câmpia Amazoniei şi Podişul Patagoniei. Mari linii de fractură mărginesc Podişul Braziliei spre Câmpia Parana. Relieful este alcătuit din două trepte altitudinale: - înaltă: Podişurile Guyanelor, Braziliei, Patagoniei; - joasă, a câmpiilor: Orinoco, Amazonia, Gran Chaco, La Plata, câmpia litorală atlantică. Vestul Andin Caracteristici generale - regiune de orogen format din mai multe compartimente, cu geneză şi evoluţii diferite (Munţi. Anzi, Insulele Ţara de Foc, Galapagos şi Insula Paştelui).
97

Tectonica şi geologia: - cutări mezoalpine (cutarea peruană, laramică: Triasic – Eocen); - cutări mezozoice largi, bine reprezentate în relief; - cutări neozoice atât în domeniul de uscat cât şi în cel marin; - ample mişcări de şariaj; - direcţie de dezvoltare N-S arcuită, datorită prezenţei scuturilor Guyanei, Braziliei şi Patagoniei; - tectonică activă (seismicitate, vulcanism). Marea dezvoltare latitudinală şi altitudinală impune diferenţieri biopedoclimatice şi compartimentarea în trei sectoare: Anzii Nordici, Anzii Centrali şi Anzii Sudici. • Anzii Nordici (Anzii Venezuelei, Columbiei, Ecuadorului, Perului) Se desfăşoară din nord, de la ţărmul Mării Caraibilor până la nodul orografic Cerro del Pasco (la sud-est de oraşul Lima). Relieful este alcătuit din lanţuri montane paralele, ce pătrund digitat spre nord, în câmpiile joase dinspre Marea Caraibilor. Este o regiune cu mare diversitate biopedoclimatică impusă de altitudine şi influenţele continentale sau oceanice. Anzii Venezuelei Relieful: două lanţuri montane majore: Cordiliera Orientală şi Cordiliera Merida (alt.max. 5007 m); în nord estul acesteia se află capitala Caracas. Cordilierele sunt separate de depresiunea tectonică Maracaibo, cu importante rezerve de petrol. Etaje biopedoclimatice impuse de altitudine sunt: - tierra caliente: până la 1000 m altitudine, 20-220C t.m.a., 1800 - 2000 mm/an precipitaţii, soluri lateritice, păduri tropicale umede; - tierra templada (a primăverii veşnice): între 1000 - 2000 m altitudine, 17-180C t.m.a., 1400 - 1600 mm/an precipitaţii, soluri brune de pădure, podzoluri, păduri mixte, apar perioade de îngheţ; - tierra fria: între 2000 - 3000 m altitudine, 8-100C t.m.a., 800 1000 mm/an precipitaţii, păduri de conifere, tufişuri, pajişti montane; - tierra gelada: la peste 3000 m altitudine, 20C t.m.a. în partea inferioară, mult sub 00C pe înălţimi - zăpezi permanente, gheţari montani, sub 500 mm/an precipitaţii, vegetaţie subalpină şi alpină cu
98

pajişti, tufişuri şi ierburi de stâncărie (stepe alpine de tip paramos), goluri alpine. Anzii Columbiei - patru lanţuri montane paralele, despărţite de culoarele tectonice ale fluviilor Magdalena, Atrato şi Cauca. Cordiliera Orientală - p. 5000 alt. max., structuri geologice cutate pe roci sedimentare (culmi de anticlinal, depresiuni de sinclinal, butoniere – relief de tip jurasian), şisturi cristaline; - în regiunea piemontană estică se află capitala Bogota; - sunt prezente toate tierrele. Cordiliera Centrală - cea mai înaltă (conuri vulcanice Tolima – 5215 m, Huila – 5750 m, Sierra Nevada de Santa Marta – 5800 m); - toate tierrele în nord, spre sud dispare cea inferioară datorită altitudinilor. Cordiliera Occidentală - şisturi cristaline, în partea estică apar roci vulcanice; - datorită circulaţiei maselor de aer vestice, oceanice şi altitudinilor mari (peste 4000 m) apar precipitaţii abundente de tip orografic pe versanţii vestici (4000 - 5000 mm/an) ce favorizează prezenţa unei vegetaţii luxuriante de tip tropical umed. Cordiliera Costală - apărută în ultimele faze orogenice andine, roci sedimentare, altitudini de 1000 - 2000 m, păduri tropical-umede. Anzii Ecuadorului - trei lanţuri montane paralele: - Cordiliera Costală, joasă (sub 2000m), însoţeşte litoralul; - Cordiliera Occidentală spre interior, alcătuită din roci sedimentare şi vulcanice, cu un podiş înalt dominat de vulcani: Cotopaxi 5897 m, Chimborazo 6272 m); - Cordiliera Orientală cu o treaptă piemontană spre câmpia Amazonului; Pe versanţii vestici ai Cordilierei Occidentale, pe Ecuator, se află capitala Quito.
99

Climatul este de tip ecuatorial, mai uscat pe coastă datorită curentului rece Peru şi mai umed spre Amazonia, tierrele sunt prezente în zonele înalte. Anzii Perului Relieful cuprinde trei lanţuri montane paralele: - Cordiliera Costală cu roci sedimentare şi vulcanice, înălţimi reduse; - Cordiliera Occidentală înaltă (Vârful Huascaran, 6768 m), roci sedimentare mezozoice şi vulcanice neogene, pe versantul vestic se află capitala Lima; - Cordiliera Orientală foarte umedă, bine împădurită, cu un vast piemont spre câmpia amazoniană (La Montana); Platouri montane înalte, vechi arii de populare ale civilizaţiei Inca. Asimetrie climatică: versanţii vestici uscaţi (curentul rece Peru, determină apariţia stepelor semideşertice), cei estici foarte umezi (alizee dinspre Amazonia, vegetaţie tropical umedă). • Anzii Centrali Se desfăşoară între nodurile orografice Cerro del Pasco în nord şi Nodo di San Francisco (la sud de Puna di Atacama). Relieful major este dat de două cordiliere, separate de podişuri înalte, de tip Altiplano şi Puna. Regiunile semideşertice şi deşertice sunt predominante, cu areale hidrografice endoreice sau chiar areice. - alcătuiţi din roci sedimentare cu intruziuni vulcanice; Câmpia litorală - joasă, foarte uscată, vegetaţie semideşertică; Culmile costale – 1000-2000 m altitudine, climat uscat, mai umed la mari altitudini; Cordiliera Occidentală - înaltă (peste 5000 m, apar gheţari); Podişul Boliviei - podiş foarte înalt (3000 - 4500 m), de natură tectonică, cu mai multe depresiuni endoreice în care s-au cantonat lacuri, două dintre ele foarte mari: Titicaca (6800 kmp, 304 m adâncime), Poopo (2530 kmp), separate de culmi ce depăşesc 5000 m; Deşertul Atacama: situat în vestul Cordilierei Occidentale, la 1000 - 2000 m altitudine, unul din cele mai uscate de pe Glob, cu perioade lungi fără precipitaţii.
100

Puna de Atacama – relieful este de podişuri înalte („puna”) cu altitudini medii de 3000 - 4000 m, dominate de vulcanul activ Llullaillaco (6723 m) şi închise spre est de Sierra de Calalaste. Un tip specific de relief sunt depresiunile sărăturoase (denumite „bolson” sau „salares”) - Salar de Arizaro; Clima este aridă (sub 200 mm/an) şi rece datorită barierelor montane înconjurătoare. Vegetaţia caracteristică este de stepe montane, cu specii xerofile şi ierburi dure - Stipa ichu. Tectonica este foarte activă, cu vulcanism recent - platouri vulcanice, conuri şi seismicitate. • Anzii Sudici Relieful major este dat de culmi alungite pe direcţia nord - sud, între care s-au încastrat văi longitudinale (Rio Colorado, Rio Negro). Altitudinile scad de la nord (peste 6000 m) spre sud (sub 3000 m); sunt numeroase conuri vulcanice stinse; muntele Aconcagua (6965 m) este cel mai înalt vârf din Americi. Este caracteristic la marile înălţimi relieful glaciar, cu numeroşi gheţari. În partea de sud sunt caracteristici munţii insulari şi conurile vulcanice. Clima este temperată, foarte umedă în vest (2000 – 3000 mm/an) şi uscată în est (cca 500 mm/an). Râurile sunt scurte, mai ales pe versantul pacific şi au caracter transversal; sunt alimentate nival, Numeroase sunt lacurile glaciare, mai ales în cuvete de baraj morenaic. Vegetaţia specifică: păduri de fag cu frunze semperviriscente (Nothofagus), Fitzroya. Ţara de Foc Arhipelagul Ţara de Foc este format dintr-o multitudine de insule, dintre care cea mai mare este cea omonimă (48.000 km2). Relieful insulei Ţara de Foc este dat de un podiş jos, cu altitudini medii de 200-500 m. Geologic, predomină formaţiunile grezoase şi bazaltice, ce dau munţi izolaţi (Darwin 2489 m). Datorită latitudinii mari, relieful glaciar este prezent la înălţimi mici, de sub 1000m.
101

Gheţarii permanenţi sunt numeroşi; unii coboară până la ocean, din ei desprinzându-se iceberguri. Ţărmul este foarte sinuos, cu numeroase fiorduri şi golfuri. Climatul temperat-oceanic este foarte umed (1500-2000 mm/an), precipitaţii aduse de Vânturile de Vest ce bat necontenit; se simt foarte puternic influenţele antarctice. Vegetaţia predominantă este de păduri de fag (nothofagus) şi conifere. Arhipelagul Galapagos Este situat în Oceanul Pacific, la 1000 km vest de Ecuador, de care aparţine administrativ. Arhipelagul este aşezat la partea superioară a unui relief vulcanic neogen, submers, ce prezintă numeroase cratere şi platouri de lavă; intensă activitate vulcanică şi în prezent. Climat ecuatorial - oceanic cu două sezoane (cald şi ploios, cald şi secetos), aflat sub influenţa curenţilor oceanici şi uneori afectat de fenomenul El Niño. Este declarat din anul 1959 Parc Naţional de către statul Ecuador şi Rezervaţie a Biosferei de către UNESCO; de asemeni, 70.000 km2 de suprafaţă oceanică înconjurătoare este declarată Rezervaţie Marină. Sunt protejate numeroase specii faunistice endemice: broasca ţestoasă gigant, iguane, lei de mare, fregate, pinguini de Galapagos etc. Insulele Juan Fernandez Arhipelag aşezat pe un prag oceanic, la 700 de km de ţărmul chilean; roci şi forme vulcanice vechi, erodate. Insula Paştelui Este una din cele mai izolate insule din lume (la 3000 km vest de Chile, de care aparţine). Relief dezvoltat pe roci vulcanice vechi (bazalte, la partea superioară a unui vulcan submers); ţărmurile sunt înalte şi abrupte. În ultimele decenii, mai ales după expediţiile etnologului norvegian Thor Heyerdahl (1947), s-a dezvoltat activitatea turistică (beneficiază de aeroport modern), având ca obiectiv statuile megalitice (fig. 25).
102

Fig. 25. Statui megalitice din Insula Paştelui

III.3. ANALIZE GEOGRAFICE COMPLEXE III.3.1. BRAZILIA Caractere generale Situată în partea central - estică a Americii de Sud, ţara are dimensiuni continentale 8,5 mil. km2 (aproximativ 1/2 din continentul sud-american); stat federal (fig. 26). Relieful - se succed de la nord la sud trei mari unităţi: Podişul Guyanei (scut vechi, precambrian, reînălţat, cu altitudini maxime de 3000 m.). Pe teritoriul Braziliei se regăseşte numai extremitatea sudică; importante resurse de diamante. Câmpia Amazoniei - aluvionară cu o treaptă mai înaltă, neinundabilă (eté) şi una joasă, inundată temporar sau permanent (igapo); drenată de fluviul Amazon (6445 km lungime) şi marii săi afluenţi: Rio Negro, Madeira, Tapajόs, Xingú). Climat ecuatorial, soluri mlăştinoase şi aluviale, lateritice de pădure.
103

Fig. 26. Structura administrativă a Braziliei

Podişul Braziliei - intens peneplanizat, mărginit de falii profunde în sud-vest şi nord („căzut“ în trepte); relief structural (podişuri – chapadas, cueste), sierre litorale granitice (Serra do Mar, Serra Mantiquieira), platouri de lave (trappe, în SV); câmpie litorală îngustă, cu plaje, limane şi lagune. Resursele subsolului - bogate resurse de fier, bauxită, nichel, staniu, aur, cupru, sare, mangan, diamante, petrol, cărbune. În statul federal Minas Gerais (zona central - estică) se găsesc cele mai mari zăcăminte de pe Glob (fig. 27) Populaţia - 165 mil.loc., 2006; natalitate 23‰; mortalitate 7‰, spor natural 16‰, speranţa de viaţă 68 ani; densitate medie 19 loc./km2; populaţia urbană - 77%.
104

Fig. 27. Brazilia – resursele de subsol.

Culte: catolici 72%, protestanţi 22%; structura etnică: albi 55%, mulatri şi metişi 40%, negri, amerindieni 5%. Circa 80% din populaţie este masată pe ţărmurile atlantice. Limba oficială - portugheza. Aşezările umane: de la aşezările comunei primitive în Amazonia - la oraşele secolului XXI: capitala Brasilia (1,8 mil. loc), São Paolo (9,8 mil. loc.), Rio de Janeiro (5,5 mil.loc), Salvador (2,2mil.loc), Belo Horizonte (2 mil.loc), Fortaleza (2 mil.loc), Curitiba (1,5 mil.loc) ş.a. Economia - a X-a putere economică a lumii şi a II-a în America; un uriaş potenţial uman şi de resurse naturale (numai resursele forestiere îi asigură locul II pe glob);
105

Industria este dezvoltată mai ales în triunghiul economic Belo Horizonte (industrie extractivă, metalurgie) - São Paolo (industrie prelucrătoare: echipamente industriale, automobile, chimie) - Rio de Janeiro (industrie uşoară, servicii, turism). Industria zahărului ocupă locul I mondial; mare potenţial hidroenergetic; Agricultura: se cultivă trestia de zahăr, arbuşti de cafea (1/4 din producţia mondială, locul I), cacao, soia (1/5 din producţia mondială), tutun (locul III), porumb, manioc, bananieri, citrice; creşterea bovinelor, porcinelor; orezul, fasolea, porumbul, legumele constituie baza alimentaţiei. Cultura arborelui de cauciuc. Transporturile. Cu excepţia S şi SE, sunt insuficient dezvoltate; preocupări pentru infrastructură: magistrale spre interior (Brasilia), litorale (Recife – Rio – São Paolo – Porto Alegre), Transamazonianul. Comerţ cu SUA, Argentina, Japonia, Germania. Integrare regională (MERCOSUR - Argentina, Paraguay, Uruguay), o uriaşă datorie externă. Turism: zone naturale exotice, festivaluri, carnavaluri (Rio), obiective: staţiuni balneoclimaterice, capitala, oraşe istorice, arhitectură colonială portugheză, cascada Iguaçu, Amazonul. Regiuni geoeconomice a) Nord – Estul: reprezintă centrul iniţial al economiei şi culturii Braziliei, dar are un nivel de trai scăzut; variaţiile climatice au condus la apariţia în prezent a unor fenomene de secetă, ce se suprapun unei regiuni suprapopulate, care a dus la distrugerea vegetaţiei şi instalarea aridităţii. Principala cultură în lungul coastelor a rămas trestia de zahăr, în timp ce în interior domină creşterea animalelor: bovine, caprine Sertão. Plantaţii moderne de bumbac în Rio Grande do Norte, sisal în Paraiba şi trestie de zahăr în Pernambuco, în rest - agricultură de subzistenţă. Oraşele Recife şi Salvador - relativă prosperitate, exod spre alte zone; programe guvernamentale de diversificare economică (construcţia complexului petrochimic din apropierea oraşului Salvador); b) Sud – Estul: cea mai modernă regiune a Braziliei, cele mai importante oraşe; centrul actual de dezvoltare. Relaţiile economice dintre marile oraşe au determinat apariţia Triunghiului economic Belo Horizonte – Sao Paolo – Rio de Janeiro (fig.28).
106

Fig. 28. Triunghiul economic brazilian: Belo Horizonte – Sao Paolo – Rio de Janeiro

Importante resurse de subsol: minereuri feroase şi neferoase, aur, diamante; exploatarea minereurilor de fier a devenit una dintre principalele activităţi ale Braziliei. Agricultură modernă, satisface necesarul regional; plecând de la vastele sale plantaţii de cafea – Fazendas, a devenit principala regiune comercială a Braziliei; în prezent - culturi agricole diversificate; mare producătoare de soia (locul II mondial) şi concentrat de portocale.
107

Importante activităţi industriale, a căror diversificare a evoluat încet. Statul nu dispune de resursele naturale ale statului Minas Gerais şi cu toate acestea, este polul industrial nu numai al Braziliei, ci şi al întregii Americi Latine. Fondurile provenite din comerţul cu cafea au constituit baza dezvoltării ulterioare, la acestea adăugându-se sursele hidroenergetice din zona costieră. São Paulo - situat între regiunea caracterizată de prezenţa industriei grele (Minas Gerais) şi statele cu specific agricol din sud. Industrie prelucrătoare, baza economiei, este diversificată şi modernă. Are un avanport Atlantic: Santos (cel mai mare port al comerţului cu cafea); Reprezintă cel mai mare complex urban - industrial al Americii de Sud şi al treilea al lumii după numărul de locuitori - 19,9 mil.; Rio de Janeiro (14,7 mil. loc.aglomerarea urbană), fostă capitală. Serviciile şi turismul reprezintă cele mai importante activităţi (staţiuni, plaje, arhitectură colonială portugheză; reţea hotelieră printre cele mai dense din lume, peisaj spectacular - fig.29). Oraşe satelit, ca Volta Redonda, au preluat din activităţile industriei grele: mare combinat siderurgic, prelucrează minereurile de fier şi manganul din jurul oraşului Lafayete.

Fig. 29. Rio de Janeiro. Peisaj spectacular - plaja Ipanema străjuită de munţii granitici (căpăţâni de zahăr) 108

Belo Horizonte a devenit cel mai important centru metalurgic al Braziliei datorită imenselor resurse locale; în 1988 populaţia acestuia era de 4,6 milioane loc., de 12 ori mai mare decât în 1950. c) Sudul: Trei state ocupă în cea mai mare parte această regiune braziliană: Parana, Santa Catarina şi Rio Grande do Sul. Regiunea are peste 20 mil. locuitori. Se remarcă influenţa considerabilă pe care au avut-o emigranţii europeni (portughezii, germanii, italienii) în ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii; pieţele pentru produsele agricole sunt oraşele în plină dezvoltare din nord; exportă cafea. Spre deosebire de NE şi SE, sudul nu a reprezentat o regiune caracterizată de un boom economic; a avut însă o agricultură stabilă, modernă, care s-a dezvoltat progresiv; metodele utilizate în acest domeniu sunt dintre cele mai moderne. Industria locală, este reprezentată în special de centrele Porto Alegre şi Tubarao (cea mai mare oţelărie din Brazilia); cărbunele din Santa Catarina şi Rio Grande do Sul, transportat pe apă către nord, la combinatele de prelucrarea fierului din Minas Gerais, a reprezentat un element crucial în dezvoltarea Braziliei. Resurse hidroenergetice bine valorificate - barajul Itaipu, amplasat pe un afluent al fluviului Parana (graniţa Brazilia-Paraguay). Diversitatea la nivelul peisajelor culturale este reflectată la nivelul oraşelor, unde limba germană, alături de italiană sunt bine păstrate. d) Interiorul - reprezintă o regiune de platouri înalte (900m) acoperite de savană şi zone semideşertice. Cele trei mari state - Goias, Mato Grosso şi Mato Grosso do Sul au 9 mil. loc - creştere importantă în ultimele decenii (în 1960 regiunea avea cca 3 mil.loc.). Regiunea central-vestică s-a dorit a fi principala zonă de dezvoltare a Braziliei, capitala Brasilia fiind fondată aici în 1950; cu toate acestea regiunea încă este în curs de dezvoltare. Ca şi Minas Gerais, Interiorul a fost scena desfăşurării unor activităţi legate de descoperirea aurului şi a altor minereuri; spre deosebire însă de vecinul său din est, în momentul epuizării acestora nu s-au oferit alternative pentru practicarea agriculturii. Regiunea se confruntă cu problemele savanei tropicale: soluri puţin fertile, suprapăşunat. În absenţa resurselor minerale, păstoritul rămâne principala activitate economică.
109

e) Amazonia - mult timp a fost o regiune săracă şi inaccesibilă modificări majore au apărut abia după 1980; în prezent, regiunea se află într-o perioadă de dezvoltare - peste 200 000 de colonişti ajung aici în fiecare an. Este cea mai întinsă regiune - patru state şi două teritorii federale, cu cea mai rapidă dezvoltare. Începuturile dezvoltării au fost generate de utilizarea arborelui de cauciuc din pădurile tropicale - Selvas, ceea ce a dus la dezvoltarea rapidă a oraşului Manaus; acest boom al cauciucului s-a încheiat în 1910, când a intervenit concurenţa plantaţiilor din Asia de SE. Agricultura şi industria lemnului rămân principalele activităţi, atragând numeroşi lucrători şi fermieri, fapt pentru care 11.000 13.000 km2 de pădure sunt defrişate anual. Resursele de petrol recent descoperite vor ocupa pe viitor un rol important în economia regiunii. III.3.2. ARGENTINA A doua ţară ca suprafaţă din America de Sud – 2.780.000 km2 (după Brazilia), se află poziţionată în sud-estul continentului, cu o largă ieşire la Oceanul Atlantic. Se disting cinci regiuni geografice: în vest munţii Anzi, în nord şi centru câmpiile Chaco, Entre Rios şi Pampas, în sud Podişul Patagoniei. Administrativ, este împărţită în 22 de provincii, un teritoriu naţional, districtul federal şi Teritoriul Antarctic Argentinian. Relieful: Munţii Anzi, Podişul Patagoniei, câmpiile Pampa, Chaco, Corrientes (Entre Rios); Climă tropicală, subtropicală, temperat-continentală rece; ariditate (Puna de Atacama); vegetaţie de ierburi, păduri tropicale, păduri de zonă temperată, cu numeroase Parcuri Naţionale. Resursele subsolului: petrol, gaze, minereu de fier, neferoase, uraniu. Populaţia: 36 mil. locuitori (2006); 8 loc/km2, 87% urban; masivă imigraţie europeană între 1870 şi 1940 – cca 3,5 mil. persoane. Natalitate - 19,9‰; mortalitate - 7,9‰, spor natural - 12‰; speranţa de viaţă - 71 ani pentru bărbaţi, 78,6 ani pentru femei; limba oficială - spaniola; culte: catolici 88%, protestanţi 2%, mozaică 2%. Începutul colonizării – secolul al XVI-lea, prin fondarea de către spanioli a oraşului Buenos Aires (1536).
110

Densitatea populaţiei este diferită de la o regiune la alta: foarte mare în zona estuarului La Plata, regiunile preandine Cordoba, Mendoza şi redusă în Patagonia, Ţara de Foc şi Chaco. Structură etnică neobişnuit de omogenă pentru America Latină: peste 90 % albi, metişi cca 2 mil., amerindieni (chaco, chubut, formosa), aborigeni în Ţara de Foc. Oraşe principale: Buenos Aires (11,5 mil. locuitori, al doilea oraş sud-american), Cordoba 1,2 mil., Rosario 1,2mil., Mendoza, La Plata, Tucuman. Economia Agricultura şi industria prelucrătoare legată de aceasta (alimentară, pielărie şi încălţăminte etc.) constituie ramura principală; şeptel printre cele mai mari din lume: bovine 50 mil. capete – în special în Pampas, ovine 20 mil. - mari ferme în Patagonia, cu centre de prelucrare şi industrializare a cărnii de vită, în special pentru export („saloderos“); cultura cerealelor (grâu), trestie de zahăr, citrice, viticultură (export). Resurse de subsol: petrol (peste 40 mil.t/an), cărbune, minereuri feroase şi neferoase. Industria: energetică, alimentară, chimică, autovehicule, celuloză şi hârtie. Căi de comunicaţie dezvoltate faţă de restul continentului, mai ales cele feroviare; principalul nod de comunicaţii - Buenos Aires, regionale: Rosario, Cordoba, Bahia Blanca. Transporturile maritime şi cele fluviale (pe fluviul Parana, Paraguay şi Uruguay) deţin un rol important în economia ţării: 11.000km căi navigabile, 100 porturi internaţionale. Reţea feroviară extinsă (38.000km), rutieră (48.000km), legături spre Chile cu autostrada panamericană (Carretera Panamericana). Exporturi: grâu, carne, uleiuri, importă echipamente industriale, balanţă comercială deficitară. Regiuni fizico – geografice a) Câmpia Gran Chaco - între Anzi şi fluviul Parana Paraguay; câmpie piemontană cu relief etajat, mai înaltă spre vest; depozite loeossoide, aluviuni. Este străbătută NV-SE de afluenţi ai celor două fluvii: Pilcomayo, Bermejo, Rio Salado, Rio Dulce. Climă tropicală şi subtropicală, cu ierni blânde şi umede, veri foarte secetoase.
111

Păduri quebracho (specii cu frunze căzătoare: Prosopis, Schinopsia), formaţiuni de savană – tip chaco. b) Câmpia Entre Rios (Corrientes, sau Mesopotamia sudamericană“) - între fluviile Parana (4700 km lungime, 3700 fără estuarul La Plata) şi Uruguay (1510 km). Câmpie aluvială, umedă, cu lacuri (Corrientes), bălţi şi mlaştini. Climă subtropicală umedă în nord (cca 1000 mm/an, cu păduri tropicale) şi mai uscată în sud (cu savane); culturi de orez, bumbac şi yerba mate (ceai paraguayan). c) Pampasul (pampa),cu două subregiuni: Pampasul umed: în est, spre Oceanul Atlantic, de la estuarul La Plata până la Rio Colorado. Relief de câmpii, platouri etajate, sierre izolate (cutări paleozoice, relief rezidual, intens şlefuit) - Sierra Ventana 1243 m, Sierra Tandil; depresiuni în care se cantonează lacuri. Vegetaţie de stepă, cu graminee (Stipa, Aristida). Climat subtropical în nord, cu nuanţe temperate în sud (influenţat de masele de aer atlantice, umede). Pampasul uscat: situat în vest, spre zona andină; depresiuni cu sărături (salares, salinas, lagunas); sierre dispuse pe mai multe aliniamente nord - sud (Famatina, Aconquila, Cordoba). Relieful major a rezultat în urma unor largi boltiri, falieri şi prin exhumarea peneplenei cristaline. Climat subtropical, cu nuanţă aridă spre vest (300 – 800 mm/an); lacuri sau cruste sărăturoase în depresiuni, râuri care se pierd în depozite friabile; vegetaţie de stepă uscată, cu specii xerofite (tufişuri, arbuşti, cactee). d) Podişul Patagoniei – situat între piemontul andin în vest şi Oceanul Atlantic, de la golful Bahia Blanca la râul Chico. Are fundament alcătuit din roci cristaline, acoperit de o pătură sedimentară mezozoică şi neozoică, cu o succesiune de boltiri şi afundări; platouri pe roci sedimentare, depresiuni cu lacuri; relief glaciar cu forme reziduale. Climă temperată cu nuanţe excesive (Anzii constituie o barieră orografică în calea Vânturilor de Vest); din sud, bat vânturi antarctice reci - pamperas. Râurile sunt scurte, alimentate nivo-pluvial; vegetaţie de stepă aridă şi semiaridă: tufişuri, arbuşti, graminee - iarba tussok.
112

e) Ţara de Foc - arhipelag în extremitatea sudică, despărţit de continent de Strâmtoarea Magellan. Administrativ, este împărţit de Chile şi Argentina. III.4. REGIUNI GEOECONOMICE a) Buenos Aires Capitala statului federal, centru urban industrial de mărime mondială (3 mil. loc., cca 13 mil. aglomerarea urbană). Aşezare veche colonială, cu numeroase vestigii de epocă. Cel mai important centru administrativ, industrial, financiarbancar şi cultural din Argentina. Dispune de o industrie complexă, mare port şi şantier naval, punct de plecare al magistralelor de transport. Alte centre satelit: La Plata (550 mii locuitori, port cu intens trafic, şantiere navale, industrie petrochimică, textile, alimentară, pielărie şi încălţăminte); Rosario - cel mai important port fluviatil pe Parana; 1,0 mil. locuitori, important nod de comunicaţii pe magistralele N-S şi E-V, petrochimie, construcţii de maşini, industrie alimentară, pielărie şi încălţăminte; Santa Fe, Parana: centre ale industriei uşoare (textilă, pielărie şi încălţăminte) şi alimentare - materii prime locale. Sunt legate de un tunel rutier pe sub fluviul Parana; Zarate: centru siderurgic (metalurgie feroasă). b) Cordoba Populaţia este de 1,3 mil. locuitori (al doilea oraş ca mărime al Argentinei), situat la poalele Sierrei de Cordoba. Puternic centru industrial, situat într-o zonă cu resurse de subsol: cupru, wolfram, minereuri complexe; industrie constructoare de maşini, chimică, petrochimică, textilă, prelucrarea tutunului (bazate pe materii prime locale). Alte centre satelit: Rio Cuarto, Dean Funes. c) Tucumán Regiunea are caracter multipolar: Tucumán (500 000 loc.), Salta, San Salvador de Jujuy. Dispune de resurse de subsol: petrol şi gaze (prelucrare la Salta şi Embarcacion, conducte spre golful La Plata), cărbune, minereuri feroase, neferoase şi complexe (centre siderurgice – Zapla, Palpala). Industrie alimentară: produse animaliere, culturi tropicale, tutun.
113

d) Mendoza Depresiune preandină, situată la est de Puna de Atacama. Resurse de subsol: petrol (bazinul Cuyana), cărbune (Cervantes), min. feroase, uraniu. Centre: Mendoza (important nod de comunicaţii pe magistrala transandină Buenos Aires – Santiago de Chile, industria construcţiilor de maşini, textilă, alimentară), San Juan, Tupungato (petrochimie). e) Bahia Blanca Regiune situată la golful Bahia; resurse mari de petrol, prelucrat în complexe petrochimice, nod de distribuţie prin conducte a produselor petroliere şi a gazelor. Oraşul Bahia Blanca este şi un important port, cu şantiere navale; industrii tradiţionale: textilă (lână), alimentară (prelucrarea cărnii, laptelui, panificaţie). f) Comodoro Rivadavia Situat în jurul golfului San Jorge; rezerve importante de petrol şi gaze - peste 50 % din producţia ţării, rafinării; regiune de plecare a conductelor petroliere către Buenos Aires (1700 km); porturi pescăreşti - Pico Truncado. Economia - agricultura şi industria prelucrătoare legată de aceasta (alimentară, pielărie şi încălţăminte etc.) constituie ramura principală; - şeptel printre cele mai mari din lume: bovine 50 mil. capete – în special în Pampas, ovine 20 mil.capete, majoritatea în Patagonia; - mari centre de prelucrare şi industrializare a cărnii de vită („saloderos”), ce sunt profilate pe exporturi; - producţii mari de cereale, citrice, trestie de zahăr şi struguri (exporturi); - resurse de subsol importante: petrol (peste 40 mil.t./an), cărbune, minereuri feroase şi neferoase; - căi de comunicaţie dezvoltate faţă de restul continentului, mai ales cele feroviare; - principalul nod de comunicaţii este Buenos Aires, dar şi cele regionale: Rosario, Cordoba sau Bahia Blanca; - transporturile maritime şi cele fluviale (pe Parana, Paraguay şi Uruguay) deţin un rol important în economia ţării.
114

STATELE ANDINE (Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia, Chile) Se suprapun în cea mai mare parte peste orogenul andin; numai extremităţile estice ale Venezuelei, Columbiei şi Boliviei aparţin estului extraandin. Importante resurse de hidrocarburi în nord (Venezuela, Columbia), de minereuri neferoase (cupru) şi fosfaţi în sud (Chile), care impun diferenţieri majore în balanţa economică. Venezuela şi Chile sunt statele cele mai dezvoltate, Bolivia este una dintre cele mai sărace ţări de pe glob, fapt accentuat de instabilitatea politică prelungită şi de poziţia enclavată, fără ieşire la mare. Populaţia: 38 mil. loc. (Columbia). Natalitatea cea mai ridicată în Bolivia 30,7‰, mortalitatea cea mai redusă în Venezuela (4,7‰); populaţia urbană cu ponderea cea mai mare: Venezuela (93%). Ponderi mari ale metişilor, mulatrilor, mai dens populate câmpiile litorale; creştere demografică rapidă. Culte: catolicism. Oraşe principale: Venezuela (Caracas, 2 mil. loc.,4.0 aglom., Maracaibo), Columbia (Santa Fé de Bogotá 5,5, Cali 1,7, Medellin 1,6), Ecuador (Quito 1,5, Guayaquil 2,0), Peru (Lima 5,8, Trujillo 1,3), Bolivia (La Paz 0,8), Chile (Santiago de Chile 5,1, Concepcion, Valparaiso). Economia bazată pe exploatarea petrolului (Venezuela), agricultură (Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia), industria minieră (Chile). Transporturi slab dezvoltate. Export de materii prime. Turism cu mari resurse, insuficient valorificate (Peru: vestigii incaşe la Cuzco şi Machu Pichu; Chile: staţiuni – Valparaiso). Statele sunt afectate frecvent de calamităţi naturale (cutremure, secete sau inundaţii fenomenul - El Niño). Alte fenomene politice şi sociale negative sunt dictaturile, conflictele armate, facţiuni armate rebele ce controlează plantaţiile şi traficul de coca (în Columbia şi Bolivia au fost ani când erau comparabile ca suprafaţă cu cele de cafea).

115

IV. AFRICA

IV.1. CARACTERISTICI GEOGRAFICE GENERALE Continent aşezat în zona intertropicală, se întinde pe 7.900 km nord - sud (între Capul Blanc 37o21′ lat.N, Capul Acelor 34o54′ lat.S) şi 7.800 km est - vest, între Capul Verde 17o32′ long.V şi Capul Guardafui 51o21′ long. E. Suprafaţa - 30 228 922 km2, al doilea ca mărime după Asia. Areal genetic al umanităţii (zona Marelui Rift, din Etiopia până în Africa de Sud); civilizaţii antice: Egiptul, Cartagina, cuşiţii (Sudan), Aksum (Eritreea), Nok (Nigeria). IV.2. CADRUL NATURAL CONTINENTAL Tectonica şi geologia Platforma Africană, parte componentă a Gondwanei; fundamentul cristalin apare la zi pe mari suprafeţe: Sahara, Africa Centrală şi de Est; prezintă zone scufundate (bazinele Niger, Ciad, Congo, Kalahari) şi bombări (sudaneză, Pragul Guineei, Podişul Shaba). Zonele de orogen s-au ataşat la platformă în sud (orogen de vârstă hercinică, Munţii Capului, Scorpiei, Witwatersrand) şi nord - vest (orogen de vârstă alpină - Munţii Atlas). Relieful Domină podişurile relativ netede, cu fragmentare redusă; altitudinile medii sunt de 750 m. O trăsătură majoră este prezenţa marilor depresiuni, în ariile de subsidenţă geologică (bazine hidrografice închise - Ciad, Kalahari; bazine exoreice - Congo, Niger, Zambezi). Podişuri tabulare s-au format în sectoarele de soclu peneplenizat (Ahaggar, Darfur, Shaba).
116

De-a lungul Marelui Rift Est - African s-au format horsturi (Munţii Mitumba, Munţii Ruwenzori) şi grabene (în care s-au cantonat lacuri: Malawi, Tanganyika, Edward, Albert). Podişuri vulcanice - Podişul Abisiniei (Etiopiei), cu vulcani stinşi sau activi (Kilimandjaro, Kenya, Camerun). Câmpiile litorale mai extinse sunt cele ale Somaliei, Senegalului şi Mozambic. Clima Este influenţată de dispunerea intertropicală, de circulaţia maselor de aer (musonul dinspre Golful Guineei; alizeul de NE) şi curenţii oceanici. Tipuri de climat: Ecuatorial - în bazinul Congo, pe Coasta Guineeei (datorită musonului dinspre Atlantic); temperaturi medii anuale peste 280C, precipitaţii medii anuale peste 2000 mm/an. Subecuatorial – prezent pe suprafeţe mai extise în Kenya, Uganda şi Tanzania; are două sezoane, unul umed şi altul uscat. Tropical umed - în Senegambia, Africa de Est Înaltă, Podişul Shaba, Câmpia Mozambic (datorită influenţei curenţilor calzi). Tropical uscat - cu două nuanţe: moderat (Regiunea Sudan, Podişul Veld, Depresiunea Kalahari) şi excesiv (în deşerturile Sahara; şi Namib, aici datorită influenţei curentului rece al Benguelei). Mediteraneean în zona litorală din Africa de Nord şi regiunea Capului. Datorită prezenţei munţilor foarte înalţi (Kilimandjaro 5895 m, Kenya 5199 m, Ruwenzori 5109 m, Camerun 4070 m), pe versanţii acestora tipurile de climat se succed de la ecuatorial la bază până la gheţuri veşnice în partea superioară. Hidrografia Datorită masivităţii continentului şi climatelor specifice s-au format mari fluvii: Nil (6690 km lungime, locul I pe Glob); debit variabil: 3 500m3/s la Khartoum şi 2 000m3/s la Cairo datorită traversării deşertului. Izvorăşte, prin afluentul Kagera, din munţii Riftului din statul Burundi; pe cursul mijlociu, în Egipt, s-a construit barajul de la Assuan; se varsă printr-o mare deltă în Marea Mediterană.
117

Congo - 4 370 km lungime, debit - 60 000 m3/s (locul II mondial), suprafaţa bazinului - 3,7 mil. km2 (locul II mondial); izvorăşte din Podişul Shaba şi se varsă printr-un estuar deltaic în Oceanul Atlantic. Niger - 4 160 km lungime, debit - 15 000 m3/s; fluviul şi-a format două delte: la vărsare şi pe cursul mijlociu (între oraşele Bamako şi Toumbouctou, unde s-a format într-o zonă subsidentă „delta interioară“). Zambezi - izvorăşte din Podişul Shaba, pe cursul mijlociu sunt cascada Victoria (cu cel mai mare debit din lume) şi barajele Kariba şi Cabora Bassa; se varsă prin deltă în Oceanul Indian). Lacuri: tectonice (Victoria, Malawi, Tanganiyka - 1.435 m adâncime: locul II mondial, Albert, Rudolf); din zonele aride (Ciad, Chott-urile Djerid, Melrhir); antropice (pe Nil, Zambezi, Orange, Volta – unul din cele mai mari din lume); Arii endoreice: Kalahari (delta interioară Okawango), Ciad. Vegetaţia. Principalele biomuri şi formaţiuni sunt: - pădurea ecuatorială (Bazinul Congo, regiunile litorale ale Golfului Guineei; mare varietate floristică, endemisme; etajată, esenţe preţioase); - păduri tropicale umede (estul Madagascarului - numeroase endemisme şi specii relicte; valea Zambezi); - mangrovele (ţărmul Golfului Guineei, Senegambiei, delta Zambezi; speciile avicennia, sonneratia); - savana (regiunea Sudan, Marelui Rift, estul Africii australe; ierburi înalte, cu arbori izolaţi sau în pâlcuri: baobabi, acacii); - vegetaţia mediteraneană (regiunile litorale ale Maghrebului, Libiei şi Egiptului - formaţiuni de maquis, în Atlas păduri xerofite de stejar, cedru, pin; regiunea Capului); - stepa (reg. Mediteraneeană; veld – Africa de Sud; graminee); - vegetaţia semideşertică (Somalia, Kalahari, Sahel; graminee, arbuşti rari), - vegetaţia deşertică (Sahara, Namib; semiarbuşti, plante cu spini); Altitudinea unor munţi au impus o etajare a vegetaţiei (munţii Kenya, Kilimandjaro, Ruwenzori, Camerun: da la păduri tropicale în bază la stepe montane şi stâncării peste 4 000m alt.). - regiuni deşertice lipsite de vegetaţie (regiunile cu erguri din Sahara de Vest, dar mai ales Egipt, la vest de Nil). Solurile: corespunzător zonelor bioclimatice, predomină solurile lateritice de păduri tropicale, roşii de savană, cernoziomuri de stepe, terra rossa mediteraneene, sărăturate, cenuşii deşertice.
118

IV.3. ASPECTE GEODEMOGRAFICE Populaţie rurală 4/5 din total, populaţia ocupată în sectorul primar este numeroasă (peste 80% în Burkina Fasso, Etiopia, Africa Centrală, Madagascar); Creştere demografică de tip exploziv, rata înaltă a natalităţii, >30‰, cu excepţia Republicii Sud Africane, a ţărilor Maghrebului (Maroc, Algeria, Tunisia) şi a Egiptului, reducere a mortalităţii pe ansamblu în perioada 1995-2001, fără o scădere accentuată. Soldul natural a crescut de la 22‰ (în 1950) la 30‰ (în 2000); pe ansamblu a scăzut şi mortalitatea infantilă, dar se menţine foarte ridicată (125‰ în Guineea, Burkina Fasso, Ciad); Speranţa de viaţă este cea mai scăzută (47 ani în Burkina Fasso, Mozambic, Somalia); Structura pe grupe de vârstă scoate în evidenţă o pondere mare a populaţiei sub 15 ani (cca. 45% în Burkina Fasso, Eritreea, Mauritania, Guineea) şi o pondere foarte redusă a populaţiei peste 65 ani (sub 4% în Guineea Bissau, Ghana, Eritreea). Compoziţia etnică este extrem de diversificată, mai ales în zona intertropicală (în Nigeria sunt peste 200 de grupuri etnice); se vorbesc peste 1000 de limbi. Principalele grupe: - semitică (arabi - Africa de Nord, etiopieni); - hamitică (berberi - Maghreb, tuaregi - Sahara centrală, - cuşiţi – (Abisomalia), - guineică (Coasta Guineei); - bantu (în bazinul Congo – alături de pigmei; în Kenya alături de suahili, în Africa de SE şi Sud - alături de zuluşi); - khoisan (boşimani – Kalahari, hotentoţi – Namib); - indoneziană (malgaşi); -indiană şi dravidiană (indieni, tamili); - germanică (germani în Namibia; în Republica Sud Africană: englezi; buri - urmaşii vechilor colonişti olandezi). Culte diversificate (creştini catolici, protestanţi – R.S.A., creştini copţi în Etiopia, musulmani în Africa de Nord şi Est, animişti - Africa Centrală). Densitate foarte mare a populaţiei (peste 250 - 500 loc./km2) pe cursul inferior al fluviilor Nil, Niger, Congo dar şi în zona mediterană a Maghrebului, platoul etiopian, regiunea lacurilor din lungul Marelui Rift, zona urban - industrială Johannesburg.
119

Densităţi foarte mici (sub 2 loc/km2) în Sahara, Somalia, Kalahari şi Namib. Numeroase conflicte tribale (tutsi – hutu în Uganda şi Rwanda; Sudan – între creştini sau animiştii din sud şi musulmanii din nord; în Liberia, Nigeria - Biafra). Puternică mobilitate a populaţiei pentru terenuri de cultură (din Sahel spre sud) şi locuri de muncă (spre R.S.A., Zimbabwe, sudul Nigeriei, din Sahara spre nord). Aşezările Predomină cele de tip rural; urbanism redus, urbanizare necontrolată: periferii insalubre, sărace, suprapopulate (Cairo, Alger, Lagos, Kinshasa, Johannesburg - Soweto); Aşezările rurale prezintă o mare diversitate (în funcţie de tradiţii şi climat); nomazi cu adăposturi temporare (bazinul Congo, Sahara, Kalahari). Oraşe principale (2006): Egipt: Cairo (15,0 mil.loc., capitală); Alexandria (3,4 mil., principalul port); Gizeh, Teba, Karnak, Luxor (aşezări cu vestigii anticeturism); Algeria: Alger - capitala, Constantine, Oran: important port; Maroc: Rabat (capitala), Casablanca (cel mai mare oraş şi port al ţării, 3,0 mil.loc), Marrakesh, Tanger; Nigeria - Abuja (noua „capitală avansată“); Lagos (cel mai mare oraş şi port , 2,0 mil.loc); Ibadan. IV.4. ASPECTE ECONOMICE Resurse: petrol şi gaze naturale (Nigeria, Algeria, Libia, Egipt); fosfaţi naturali (Maroc – inclusiv fosta Sahara Spaniolă; Algeria, Mauritania, Tunisia); minereu de fier (R.S.A., Liberia), neferoase (R.S.A. – locul I mond. la aur, crom; Zair, Zambia – cupru) diamante (R.S.A., Zair, Namibia); cărbuni, hidroenergie. Recul economic, marcată de sărăcie (cu excepţia R.S.A.); probleme sociale; Agricultura: tehnici rudimentare de exploatare a terenurilor, agricultură itinerantă; ferme zootehnice şi plantaţii intensive în Egipt şi R.S.A – cel mai mare exportator african; cultivarea cerealelor (mei, sorg, orez, grâu, porumb); plante pentru tuberculi (manioc, batate); palmierul de ulei, arbori fructiferi; sistemul monoculturilor (arahide, ananas, cafea, cacao); producţie insuficientă – malnutriţie, beneficii reduse; zootehnia – extensivă;
120

Industria: predominant extractivă; industria prelucrătoare slab reprezentată (cauze: lipsa calificării, tehnologiei şi cerere redusă); R.S.A. are cea mai dezvoltată şi performantă industrie; Transporturile – deficitare, cu excepţia R.S.A.; Turismul Tunisia - vestigii antice, cartagineze sau romane, staţiuni balneoclimaterice; Egipt - vestigiile antice de pe Valea Nilului; Turism de tip safari se practică în Tanzania (Parcul Naţional Serengeti), Kenya (Parcul Naţional Kilimandjaro) şi R.S.A. (Parcul Naţional Krüger, Parcul Naţional Kalahari – Gemsbok), oraşul Cape Town, etc. La nivelul continentului potenţialul turistic este considerabil, dar slab valorificat. REPUBLICA SUD-AFRICANĂ Ţara cu economia cea mai dezvoltată din Africa, beneficiază de bogate resurse de subsol şi poziţie geografică strategică; în acest context s-au dezvoltat mari aglomerări urban - industriale: Pretoria - (2 mil.loc.) este capitala de facto a statului (capitală administrativă - sediul guvernului, pe lângă Cape Town capitală legislativă - sediul Parlamentului şi Bloemfontein capitală juridică). Situată în nordul provinciei Gauteng, are ca funcţii principale cele administrative, industriale (metalurgie feroasă şi neferoasă, automobile, material rulant) şi cultural – educative (centru universitar şi de cercetare). Johannesburg - cel mai populat oraş sud-african situat în provincia Gauteng (3,5 mil.loc., 9.0 mil.loc. aglomerarea urbană, 2006); este capitala economică a statului, centru polarizator al industriei şi finanţelor. Constituie cea mai dezvoltată şi industrializată regiune a Africii. Se remarcă prin bogatele resurse de subsol din regiune: exploatările miniere din zona montană Witwatersrand dau 40% din producţia mondială de aur. Producţii semnificative se mai obţin la crom, fier şi diamante. Pe lângă industria extractivă, s-au dezvoltat masiv metalurgia feroasă şi neferoasă, industria materialelor de constucţii (ciment) şi construcţiile de maşini ce deservesc în special aceste ramuri de bază. Cape Town (2,9 mil.loc, 2006) este primul oraş fondat de europeni în Africa subsahariană (olandezul Jan van Riebeeck - 1652). Mare centru comercial, port de importanţă strategică mondială, situat la contactul dintre Oceanul Atlantic, Oceanul Indian şi Africa (fig. 30).
121

Fig. 30. Cape Town. Aria metropolitană şi centrul (City)

Dispune de aeroport de tranzit intercontinental; metropola are capacităţi industriale moderne, în special ramuri ale industriei prelucrătoare şi construcţii de maşini. În apropiere s-a construit centrala nucleară Koeberg, ce asigură mare parte din necesarul provinciei Cap. Este oraş universitar şi cultural de primă mărime al Africii de Sud. Situat la contactul abrupt dintre muntele Table şi ocean, beneficiază de peisaje slendide, unde plajele sunt mărginite de munţi. Datorită peisajului spectacular (fig. 31), turismul a devenit una din ramurile economice de bază ale oraşului. Durban (cel mai mare port, deserveşte regiunea extractiv industrială Johannesburg).

Fig. 31 Cape Town. Golful Table şi portul, centrul (City) şi muntele Table. 122

V. ASIA

V.1. CHINA Date generale Republica Populară Chineză este situată în Asia estică şi centrală, având ieşire largă la Oceanul Pacific prin intermediul mărilor mărginaşe: Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. În preajma litoralului sunt peste 5.000 de insule, între care cele mai mari sunt Taiwan (35.000 km2) şi Hainan (34.000 km2). Suprafaţa totală a ţării este de 9.562.000 km2 (fără insula Taiwan, locul 3 pe glob), desfăşuraţi pe circa 5.000 km de la vest la est (între podişul Pamir şi ţărmul de la Marea Chinei de Est) şi 3.000 de km de la nord la sud (între fluviul Amur şi ţărmul de la Marea Chinei de Sud). Frontierele au o lungime de cca 17.000 km. şi despart China de următoarele state: R.P.D. Coreeană în nord-est, Federaţia Rusă şi Mongolia în nord, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan (pe o mică porţiune şi Afganistan) în vest, India, Nepal, Sikkim, Bhutan, Myanmar, Laos şi Vietnam în sud. Din punct de vedere administrativ este împărţită în 22 de provincii, 5 regiuni autonome (Tibet, Xinjiang Uygur, Ningxia Hui, Nei Mongol, Guangxi Zhuang, cu importante minorităţi), două regiuni cu statut special (Hong Kong şi Macao) şi trei municipalităţi (Beijing, Tianjin, Shanghai). Geologia Fundamentul părţii de est a ţării aparţine platformei sinice (chineze), de vârstă precambriană. Structuri apărute pe seama cutărilor caledonice întâlnim numai în extremitatea nord-vestică (o porţiune a munţilor Altai). În schimb, au o mare extensiune lanţurile montane de vârstă hercinică: sistemele montane Tianshan, Kunlun, Ţinlin, Hinganul Mare şi Hinganul Mic.
123

Munţii de vârstă alpină sunt Himalaya, Transhimalaya, Munţii Chinei de Sud şi cei din insula Taiwan. Datorită subsidenţei plăcii tectonice indiene pe sub cea asiatică, sud - vestul Chinei este afectat de o mare seismicitate. Cele mai noi porţiuni de uscat, ţărmurile, au o dinamică activă; în general, avansează în funcţie de anumiţi factori: înălţări tectonice, depuneri de aluviuni în marile delte (Huanhe - 2.500 km2, Chang Jiang 80.000 km2). Relieful, hidrografia şi condiţiile biopedoclimatice Ca forme majore de relief, predomină munţii şi podişurile (cca 80 % din suprafaţa Chinei). Din punct de vedere climatic, în nord şi vest sunt influenţe continentale, excesive, iar în est musonice, cu toate implicaţiile lor biopedologice. Imensul teritoriu determină şi o mare varietate a acestor caracteristici, făcând necesară analiza regională a ţării. CHINA DE VEST Cuprinde ample sisteme montane, foarte înalte, desfăşurate pe direcţie est-vest, separate de depresiuni interioare, deşertice sau semideşertice. Regiunea este slab dezvoltată datorită izolării şi lipsei infrastructurii. Densitate a populaţiei foarte mică, ocupaţii tradiţionale, legate de creşterea animalelor. Dispune de resurse, dar sunt puţin valorificate. De la nord la sud, se desfăşoară următoarele unităţi fizicogeografice: Depresiunea Djungariei Este mărginită la sud de munţii Tianshan, iar la nord de munţii Altai (munţi de vârstă caledonică, altitudini medii 3.000 - 4.000 m; pe teritoriul Chinei se află numai o mică porţiune din versantului sudic al Altaiului Mongol). Altitudinea medie a depresiunii (500 m) este scăzută faţă de alte podişuri ale Chinei. Peisaj cu dune, lacuri şi mlaştini sărăturoase, în condiţiile unui climat arid. De-a lungul zonei de contact cu munţii Tianshan apar oaze cu mici localităţi, legate de varianta nordică a vechiului Drum al
124

Mătăsii (spre vest, prin pasurile din Poarta Djungariei). Aici se află Urumqi, capitala regiunii autonome Xijiang (Uygur). Munţii Tianshan Lanţ montan de vârstă hercinică, cu 1.500 km lungime pe teritoriul Chinei; altitudini de 5.000 – 7.000 m (alt.max. vf. Pobeda, 7439 m). Datorită înălţimii, s-a format relief glaciar (cu gheţari montani). În partea de est sunt două depresiuni tectonice aflate altitudinal sub nivelul mării (-154 m Turfan şi Hami), în care au apărut oaze locuite. Depresiunea Tarâm Vastă arie depresionară de natură tectonică, (cca. 400.000 km2), suprafaţă ocupată aproape în totalitate de deşertul Takla Makan. Climat deşertic, cu numeroase subtipuri de peisaj: - nisipos (cel mai întins ca suprafaţă); - cu dune, mlaştini şi lacuri sărate, temporare (Lop Nor); - cu takâre (suprafeţe netede, argilos - sărăturoase, pe care apar în timpul secetelor crăpături adânci, poligonale), - şesuri pietroase (asemănătoare hamadelor), - glacisuri şi piemonturi marginale (precipitaţii ceva mai ridicate, 100-200 mm/an, apar izvoare şi scurte cursuri de apă permanente, care se pierd mai departe în deşert), - oaze (pe două aliniamente marginale, nordic şi sudic, la baza munţilor, cu mici aşezări: Yarkant, Kashgar, Aksu). Munţii Kunlun Lanţ montan cu desfăşurare vest-est (2.500 de km lungime), din nodul orografic Pamir până în centrul Chinei. Foarte înalţi (numeroase vârfuri depăşesc 7.000 m – Ulug Mustag 7.723 m), forme glaciare, gheţari, depresiuni tectonice (Qaidam – Ţaidam). O prelungire a acestora (munţii Qing Ling – Ţinlin), înaintează spre est până în apropierea Marii Câmpii Chineze. Podişul Tibet (Xizang) Altitudine medie printre cele mai înalte de pe Glob (4.000 5.000 m), suprafaţă întinsă (2.000.000 km2). Puternic vălurit şi fragmentat, lanţuri montane înalte, uneori depăşind 7.000 m, cu numeroşi gheţari. Văile sunt puternic adâncite în est (aici îşi au izvoarele mari fluvii: Yangtze, Mekong, Salween); depresiuni tectonice cu lacuri în vest (ce constituie o întinsă arie endoreică).
125

Este închis spre est de Munţii Sino - tibetani şi la sud de munţii Transhimalaya. Puţin populat (5 mil.loc.), dezvoltare economică slabă, ocupaţii tradiţionale (păstorit). Singurul oraş mai mare este capitala, Lhasa (255.000 loc., 500.000 loc. aglomerarea urbană), cu funcţii administrative, centrul spiritual al budismului tibetan. Munţii Himalaya Constituie cel mai înalt lanţ montan de pe Glob (multe vârfuri depăşesc 8.000 m - Chomolungma 8.848 m, Kanchenjanga 8.585 m, Lhotse 8.545 m), întins pe 2.400 km lungime şi 300 km lăţime. Se desfăşoară între cursul mijlociu şi superior al Indusului (în vest şi nord) şi cel al Brahmaputrei (în est şi nord). Masivul este alcătuit din trei culmi paralele, orientate est - vest (Himalaya Mare în nord, Himalaya Mică şi Piemontul Siwalik în sud). Între primele două se află un şir de depresiuni foarte populate (Kashmir, Katmandu). Cutările care au dat aspectul actual al reliefului sunt de vârstă alpină (himalayene), cu trei faze: oligocen, miocen şi cuaternar. În ultima fază s-a individualizat Piemontul Siwalik, pe fondul unei ridicări generale. Datorită subducţiei active a plăcii indiene sub cea asiatică, mişcările de ridicare continuă şi în prezent, însoţite de o puternică seismicitate. Privit în ansamblu, profilul transversal prezintă o puternică asimetrie a reliefului între versantul nordic (mai domol spre nord, podişul Tibet fiind foarte înalt), în contrast cu versantul sudic abrupt dinspre câmpia Gangelui. La scară mai amănunţită se schimbă radical aspectul: versantul nordic este mult mai abrupt (spre falia Indus – Brahmaputra) decât cel sudic, unde trecerea spre Câmpia Gangelui se face treptat, prin înălţimi intermediare. Datorită poziţiei, transversală faţă de circulaţia maselor de aer sudice, şi înălţimii foarte mari, Himalaya constituie o importantă barieră climatică. Versantul nordic este uscat (100-200 mm/an) şi rece, spre deosebire de cel sudic, cald şi foarte umed (2.000-3.000 mm/an). Etajarea climatică este evidentă pe versantul sudic, de la păduri cu specii subtropicale (sub 1.000 m altitudine), urmând o succesiune de păduri (foioase, amestec, răşinoase) până la 4.000 m. Pădurile, dar mai ales pajiştile alpine se găsesc la altitudini mult mai mari pe versantul sudic (depăşesc frecvent 5.000 m) decât pe cel nordic (3.000
126

– 4.000 m). Aici, stepa alpină şi fenomenul de nanism (adaptarea speciilor la temperaturi scăzute şi vânturi puternice) apar chiar de la bază. Reţeaua hidrografică este tributară celor trei mari fluvii: Indus, Brahmaputra şi Gange. Alimentare pluvio-nivală, maxime de vară. Văi foarte adâncite, cu numeroase praguri. Numeroase lacuri şi gheţari (de tip himalayan, de vale - Zemu 25 km. lungime, Rangbuk 19 km); suprafaţa totală a glaciaţiei himalayene este estimată la 2.000 km2. Slab sau deloc populaţi în nord şi zonele înalte; densitate mai mare de locuitori se întâlneşte în depresiunile din sud: Kashmir (oraşul Srinagar), Katmandu (oraşul Katmandu, capitala statului Nepal), Punakha (capitala statului Bhutan). CHINA DE EST Relieful major este alcătuit din două imense câmpii (Marea Câmpie Chineză şi Câmpia Manciuriei). Unităţile vecine sunt montane la nord şi sud (Munţii Hinganul Mare şi Hinganul Mic, Munţii Chinei de Sud) şi podişuri în est (fac trecerea spre Asia de Vest, înaltă). Fundamentul geologic, precambrian, este comun (Platforma Sinică); numai sistemele orogenice marginale sunt mai noi. Peisajul este puternic antropizat, în special în zonele joase. Câmpiile şi litoralul sunt regiunile cele mai populate şi dezvoltate ale Chinei. Regiunea dispune de resurse variate şi bogate, destul de bine valorificate. La fel ca în cazul Chinei de Vest, suprafaţa aproape continentală a regiunii şi varietatea de peisaje impun analiza geografică regională. China de Est Interioară (a podişurilor) Cuprinde două sectoare de podişuri (în nord şi sud), separate în zona centrală de lanţul montan Ţinlin (Qing Ling). Podişul Ordos este situat în marele cot de pe cursul mijlociu al fluviului Huanhe. Cuvertura sedimentară este uşor cutată (fazele orogenice Yenshan - triasice, jurasice) şi înălţată uşor spre vest, unde sunt cele două deşerturi, Gobi (Shamo) şi Alashan. Peisaj nisipos, cu dune, câmpuri de deflaţie, inselberguri.
127

Asociaţii vegetale de stepă şi semideşert, în condiţiile unui climat temperat continental excesiv. Este traversat la sud de vechi artere comerciale şi de Marele Zid Chinezesc. Podişul de Loess reprezintă o continuare spre sud a podişului Ordos, mărginit la sud de aliniamentul transversal format de fluviul Huanhe şi afluentul său Weihe. Denumirea provine de la cele mai mari depozite de loess din lume (ca suprafaţă, dar mai ales ca grosime - până la 500 m), la suprafaţa cărora s-a dezvoltat un microrelief specific (ogaşe, ravene, chei, turnuri). Geneza acestor depozite este controversată: eoliană, fluviatilă, in situ (formare în loc, prin dezagregare) sau complexă. Climatul este temperat continental, cu influenţe musonice vara şi continental - excesive iarna. Vegetaţia de tip temperat (păduri de foioase, silvostepă) este puternic antropizată. Resurse de subsol (cărbune, minereu de fier) valorificate. Agricultura necesită amenajări (terasări, irigaţii). Agricultura se bazează în special pe culturi de grâu, bumbac, plante tehnice (în zonele mai înalte) şi orez (irigat) în cele joase. Vechi centre urbane, capitale ale primelor state chineze (Xian) şi rute comerciale (Drumul Mătăsii). Munţii Qing Ling (Ţinlin) Lanţ montan înalt (Vf. Taipai, 4107 m); este o culme ce continuă spre est munţii Kunlun. Dispunerea transversală pe direcţia de circulaţie a maselor de aer sudice (musonice) şi înalţimea îl impun ca o importantă barieră climatică. Acest fapt determină şi asimetria biopedoclimatică a celor doi versanţi (cu influenţe continental - excesive uscate, în nord şi musonice umede, în sud). Depresiunea Sâciuan (Bazinul Roşu) Geneza depresiunii este de natură tectono-erozivă. Situată pe cursul mijlociu al fluviului Iangtze (Chang Jiang), este închisă la est (de-a lungul fluviului), de Munţii Defileelor. Climatul este de tranziţie, între cel continental şi subtropical. Peisaj puternic antropizat, numeroase exploatări miniere, se practică agricultura de culturi terasate.
128

Densitate mare a populaţiei faţă de media zonei, centre urbane milionare: Chengdu, Chongqing, cu industrie bazată pe exploatarea şi prelucrarea resurselor. Importante rezerve de cărbuni, petrol, fier şi sare, exploatate. Tot pe fluviul Yangtze, în aval de Munţii Defileelor, se află Depresiunea Lacurilor (Dongting, Tai, Baitu), martori ai unei foste mări cuaternare, cu aspect tentacular. Dispune de resurse de fier, valorificate prin industrie siderurgică la Wuhan. Podişurile Guizhou şi Yunnan sunt situate la sud de fluviul Yangtze, până la frontiera de stat cu Vietnamul. Cutări mezozoice, relief carstic extins, cu forme reziduale spectaculoase (platouri, ace, stâlpi), de mare interes turistic. Climat, vegetaţie spontană (păduri) şi culturi subtropicale (citrice, ceai, orez - irigaţii, 2-3 recolte pe an). China de Nord-Est (Manciuria) Câmpia este dezvoltată pe un fundament sinic, intens fracturat şi străpuns de erupţii vulcanice. Relieful major este compus dintr-o câmpie centrală înconjurată de munţi joşi, între fluviul Heilong Jiang (Amur) în nord şi Marea Galbenă în sud. Număr de locuitori şi densitatea sunt foarte mari; centrele urbane sunt legate printr-o infrastructură bine dezvoltată şi variată. Economia regiunii este cea mai dezvoltată din China, dispune de importante resurse, valorificate. Câmpia Manciuriei este mărginită pe trei laturi de munţi (Hinganul Mare, Hinganul Mic şi Sino - coreeni); are deschidere în sud la Marea Galbenă (golful Liaodong). Câmpie aluvionară cu aspect tentacular, separată de masive joase, granitice, în două sectoare: Câmpia Sungari în nord şi Câmpia Liaohe în sud (drenate de fluviile cu acelaşi nume). Climat temperat, cu influenţe siberiene iarna (ierni aspre), şi musonice vara (mase de aer cald şi umed). Zone de păduri temperate (zona montană), puternic antropizate în zonele deluroase (pomicultură, păşuni) şi de câmpie (cereale, plante tehnice, pe soluri fertile). Numeroase specii floristice şi faunistice endemice (Fraxinus mandshurica, Juglans mandshurica etc.).
129

Regiunea dispune de importante resurse de cărbuni, petrol, minereuri de fier, bine valorificate. Mare densitate a populaţiei, oraşe au peste 1 milion de locuitori (Harbin, Changchun, Shenyang, Fushun, Luda), cu industrii diversificate. Marea Câmpie Chineză Geneza câmpiei: de natură tectono-acumulativă, cu martori ai vechiului scut sinic (horsturi) - munţii Huaian şi Shandun. Câmpia, ce înregistrează mişcări de scufundare şi în prezent, a fost treptat colmatată de aluviuni, depuse sub forma a două imense conuri de dejecţie suprapuse, a fluviilor Yangtze şi Huanhe. Relieful este jos, cu numeroase albii părăsite, lacuri şi mlaştini. Fluviul Huanhe şi-a schimbat de mai multe ori albia în decursul istoriei (la nord sau la sud de munţii Shandun), producând inundaţii catastrofale. În prezent este îndiguit. Datorită inundaţiilor, s-au efectuat ample amenajări hidrotehnice (Marele Canal, lacuri deversoare etc.). Climatul este temperat continental musonic; peisaj puternic antropizat (culturi de grâu, bumbac, plante tehnice, orez în nord şi predominante de orez, 2-3 recolte pe an, în sud. Densitate foarte mare a populaţiei, printre cele mai mari din lume; numeroase centre urbane cu peste un milion de locuitori, trei mari metropole (Shanghai, Nanjing,Tianjin). China de Sud-Est Unitatea de relief centrală o constituie Munţii Chinei de Sud, flancaţi de regiuni colinare (spre Yangtze, în nord), câmpii litorale în est şi sud, unde se află şi delta fluviului Xijiang). Relieful montan este de vârstă caledonică, fiind puternic afectat de mişcările alpine. Înălţimile s-au păstrat pe stratele dure, zonele joase pe stratele moi (este una dintre cele mai extinse zone cu relief de tip appalachian de pe Glob). Relief major de culmi paralele, pe direcţie SV-NE. Ţărmul este crestat, cu numeroase peninsule, golfuri şi mici insule (de tip rias). Climă de tip subtropical şi tropical-musonică, foarte umedă, cu păduri subtropicale.
130

Culturi de orez, ceai, bumbac, citrice. Densitate mare a populaţiei în zonele litorale, mai ales în delta Xijiang, unde sunt şi mari centre urbane: Victoria şi Kowloon (Hong Kong), Macao, Guangzhou (Canton). Importante resurse, în mare parte valorificate (cărbune, fier, neferoase). În afară de unitatea continentală, se găsesc şi numeroase insule în apropierea ţărmurilor, cele mai mari fiind Taiwan (35.000 km2) şi Hainan (34.000 km2). Relieful acestora este predominant muntos, cu dealuri şi câmpii litorale, climat şi vegetaţie tropical-musonică. În jurul acestor insule sunt numeroşi recifi coraligeni. Agricultura Chinei de Sud Între regiunile vestice şi cele estice ale acestui spaţiu se regăsesc diferenţieri complexe, atât naturale (munţi, podişuri şi câmpii) cât şi socio-umane. Acestea au dus la individualizarea a trei regiuni agricole: Vestul Relief de podişuri (Yunnan, Guizhou), cu altitudini medii de 500 - 1000 m, climat subtropical umed musonic (precipitaţii peste 1000 mm/an, îngheţuri uşoare apar numai în zonele înalte). Agricultura este bazată pe culturi de orez (frecvent de tip monocultură, irigat), de ceai şi citrice. Estul continental (China de Est) Relieful a condiţionat delimitarea a două regiuni agricole distincte: în zonele colinare - întinse suprafeţe cultivate cu ceai, tutun şi citrice; în zonele joase – orez. Câmpia litorală estică este principala zonă agricolă a Chinei de Sud, cu o agricultură diversificată: orez, ceai, tutun, citrice, sericicultură. În bazinul fluviului Xijiang se practică culturile alternative, în funcţie de sezon: orez în cel umed, trestie de zahăr în cel uscat (fig. 32). Climatul este subtropical umed, musonic, cu precipitaţii medii anuale de 1000 - 2000 mm/an). Estul insular - constituit în principal de două mari insule: Taiwan şi Hainan. Taiwan: (35000 km2), climat subtropical umed musonic, frecvente furtuni tropicale (taifunuri). Datorită climatului favorabil, se obţin două - trei recolte pe an.
131

Fig. 32. Agricultura Chinei

Principala regiune agricolă este câmpia litorală vestică, mai întinsă ca suprafaţă, unde predomină cultura orezului. În zona deluroasă sunt plantaţii de pomi fructiferi, în special citrice. Culturi de plante tehnice sunt întâlnite în sudul insulei, în vest - trestie de zahăr şi în nord plantaţii de ceai. Hainan: 34000 kmp, climat tropical umed musonic (precipitaţii peste 2000 mm/an, nu se înregistrează îngheţuri). Se obţin două - patru recolte pe an (predomină cultura orezului, plantaţiile de ceai, trestie de zahăr şi fructe tropicale). Este bine reprezentată creşterea intensivă a animalelor.
132

Populaţia Civilizaţia chineză este printre cele mai vechi din lume, începuturile organizării statale fiind consemnate cu mai mult de patru milenii în urmă (dinastia Xia, 2140 - 1711 î.Hr.). Date istorice semnificative: - secolele VI - V î.Hr.: Confucius (Kong Zi) întemeiază confucianismul; - între sec. VI - IV î.Hr. se cristalizează limba chineză; - sec. III î.Hr.: statul Qin (construcţia Marelui Zid Chinezesc); - 200 î.Hr. - 220 d.Hr.: dinastia Han (teritoriul statului ajunge aproape cât cel actual); - 600 - 900: dinastia Tang; înflorire culturală care influenţează statele vecine; - 1368 - 1644: dinastia Ming – dezvoltarea meşteşugurilor tradiţionale, îndeosebi a ceramii şi porţelanului; - 1644 - 1912: dinastia Qing (manciuriană) – izolaţionism; - 1913 - 1949: revoluţii, războaie civile şi cu Japonia; - 1949 - proclamarea R. P. Chineze; - 1997 - 1999 fostele colonii Hong Kong, britanică, şi Macao, portugheză, revin la China. Taiwanul rămâne în continuare „provincie rebelă” a Chinei. Ţara cu cel mai mare număr de locuitori de pe Glob (1.242.980.000, 1998). Densitatea populaţiei diferă foarte mult de la o regiune la alta, fiind foarte mare în est şi din ce în ce mai mică spre vest. Valorile cele mai scăzute se înregistrează în provinciile din vest şi nord: Xizang (Tibet) 2 loc./km2, Qinghai (Depresiunea Tsaidam) 7 loc./km2, Xinjiang Uygur (Depresiunile Tarâm şi Djungaria) 11 loc./km2, Nei Mongol (Mongolia Inferioară) 19 loc./km2. Valori intermediare (300 - 600 loc./km2) se înregistrează în provinciile centrale şi de sud: Henan 549 loc./km2, Guangdong 391 loc./km2 etc. Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei şi litoralul sunt cele mai populate regiuni ale Chinei (700 - 1.000 loc/km.2), valori depăşite în perimetrul marilor aglomerări urbane. Comparativ cu densitatea populaţiei pe plan mondial, chiar şi valorile intermediare din China sunt foarte ridicate.
133

Natalitatea (16 ‰) este controlată în ultimii ani prin măsuri luate de guvern pentru stoparea creşterii explozive a numărului de locuitori (mortalitate 7‰, spor natural 9 ‰). În ultimul deceniu, populaţia din mediul urban a crescut foarte mult (32 %), datorită ratei de creştere economică printre cele mai mari din lume, care a determinat un adevărat exod de populaţie către oraşe. Evoluţia numărului de locuitori s-a desfăşurat diferit pe parcursul perioadelor istorice. În secolul I d.Hr. populaţia Chinei era estimată la 60 milioane de locuitori, cu o creştere nesemnificativă până pe la 1600 (cca 75 mil.). Secolele următoare înregistrează dublări ale numărului locuitorilor la fiecare sută de ani: 110 mil. (1700), 240 mil. (1800), 410 mil. (1900), pentru ca secolul XX să înregistreze cea mai spectaculoasă creştere (triplare, până la 1,3 mld. locuitori în prezent). Structura etnică: chinezi (han) 92%; alte 55 de naţionalităţi: zhouang (16 mil.), manchou (10 mil.), hui (9 mil.), uiguri (7 mil.), mongoli (5 mil.), tibetani (5 mil.) etc. Structura religioasă: confucianism, budism şi taoism în special în Tibet, islamism (uigurii, în Xinjiang Uygur), creştinism (în Hong Kong şi Macao). Aşezările Densitatea reţelei de aşezări, ca şi cea a populaţiei, sunt foarte diferite de la o regiune la alta, fiind în general foarte mare în est şi scăzută în vest. Satele, foarte numeroase, cu dimensiuni variabile (mici în zonele montane, mijlocii în cele colinare şi mari în câmpii), se desfăşoară în general de-a lungul râurilor, marilor fluvii şi pe coaste. Au funcţii preponderent agricole, în ultima perioadă cunoscând o diversificare, mai ales în apropierea marilor centre urbane. Reţeaua urbană cuprinde un număr de peste 12.000 de oraşe, 30 dintre acestea având mai mult de un milion de locuitori. Primele centre urbane au apărut încă din perioada antică, pe cursul mijlociu al fluviului Huanhe (Podişul de Loess) – Weihe, Fenhe, de-a lungul Yangtze şi în Câmpia Manciuriei. Oraşele feudale au apărut în principal ca centre administrative ale numeroaselor provincii chineze, fiind legate de drumurile comerciale, căile fluviale sau maritime.
134

Oraşele din perioada modernă şi contemporană au funcţii preponderent industriale (unele legate şi de exploatarea sau prelucrarea resurselor nou descoperite: cărbune - Shuangyashan în Manciuria, Jiaoze în Hebei, petrol - Yumen în Gansu, Daqing în Manciuria etc.) sau în domeniul serviciilor (cele de pe coastă). În funcţie de repartiţia geografică, oraşele pot fi grupate în mai multe categorii: axa Chang Jiang, axa Huanhe, axa manciuriană Harbin - Luda, oraşele litorale, marile aglomerări Shanghai, Beijing, Tianjin, oraşele din oaze etc. REGIUNI GEOECONOMICE Sunt localizate în estul Chinei, unde se găsesc cele mai importante resurse şi căi de comunicaţii (Manciuria, Beijing, Shanghai – Nanjing, Xijiang); excepţie face Bazinul Sâchiuan de pe cursul mijlociu al Fluviului Chang Jiang, care beneficiază de mari resurse de subsol şi umane. • China de Nord-Est (Manciuria) Regiune urban-industrială puternic urbanizată şi industrializată, cu peste 100 mil. locuitori şi areale cu densitate a populaţiei foarte mare (peste 500 loc/km2). Resurse naturale foarte bogate şi diversificate. Sunt valorificate în mari centre industriale de prelucrare, de către o forţă de muncă bine instruită şi specializată. Treptele de relief joase, de câmpie şi dealuri sunt puternic antropizate, regiunea fiind una din principalele producătoare agricole ale Chinei. Căile de comunicaţie sunt numeroase şi diversificate, cu o mare densitate faţă de restul ţării, condiţie esenţială pentru buna desfăşurare a activităţilor socio - economice şi dezvoltării. Populaţia este constituită în majoritate de chinezi han, migraţi de-a lungul timpului datorită inundaţiilor, războaielor sau ca forţă de muncă în industrie. Etnii locale sunt manciurienii (cca 10 mil.) şi mongolii (cca 5 mil., în V şi NV). Aşezările urbane sunt foarte numeroase, multe depăşind 1 milion de locuitori: Shenyang, Harbin, Changchun, Dalian (Luda), Anshan, Fushun, Jilin, Qiqihar (fig. 33). Resurse: cărbuni - Fushun, Benxi, Fusin, Jilin; petrol, gaze Daqing, (principala regiune producătoare a ţării, minereuri de fier şi complexe - Anshan, săruri, materiale de construcţie.
135

Factorii naturali şi antropici au determinat dezvoltarea a trei mari regiuni urban - industriale: Manciuria de Nord Polul activităţilor este oraşul - metropolă Harbin (4,6 mil.loc. aglomerarea urbană, 2006); are o industrie dezvoltată şi diversificată: construcţii de maşini - unelte şi agricole, chimică, electrotehnică, textilă - in), alimentară. Changchun: construcţii de maşini-automobile, industrie chimică, prelucrarea lemnului - hârtie, produse metalo-casnice. Jilin: industria chimică este ramura de bază (cauciuc sintetic, mase plastice, coloranţi), prelucrarea lemnului (hârtie); Qiqihar industria lemnului, alimentară. În zona centrală (câmpia Sungari) se cultivă cereale - grâu de primăvară, sorg, mei, porumb, orz) şi plante tehnice - soia, sfeclă de zahăr. Bordura deluroasă şi montană constituie domeniul pomiculturii, silviculturii şi creşterii animalelor (păşuni).

Fig. 33. China de Est. Relieful şi marile aglomerări urban industriale. 136

Manciuria centrală Regiunea urban-industrială are caracter multipolar, se desfăşoară între golful Liaodong şi oraşul Shenyang (7,2 mil.loc.), metropola Chinei de Nord-Est. Oraş cu vechi tradiţii, dar şi cu o industrie puternică: siderurgie, construcţii de maşini, electronică, electrotehnică. În zona de influenţă a metropolei Shenyang s-au dezvoltat oraşe ale industriei grele, prelucrătoare ale resurselor locale: Anshan: mare centru siderurgic (complex), Fushun, Benxi: industrie carboniferă, metalurgie feroasă şi neferoasă, construcţii de maşini (utilaj minier), chimică. Activităţi tradiţionale ale regiunii sunt industriile textilă şi alimentară. Manciuria sudică (peninsula Liaoning) Regiunea are caracter monopolar: Dalien (Luda) constituie metropola regională. Aglomerare urbană (6,2 mil.loc.) şi portuară de primă mărime a Chinei. În apropiere se află şi portul Lushunkou (vechiul Port Arthur). Beneficiază de resursele de petrol din zonă; oraşul are cele mai mari complexe petrochimice din China. Funcţii industriale: port, şantiere navale, transportul şi prelucrarea petrolului, industrie chimică, construcţii de maşini, electrotehnică. • Beijing Funcţiile reprezentative sunt cele politice şi administrative- (capitală); este al doilea oraş ca mărime al Chinei (8 mil.loc., 14 mil.loc. aglomerarea urbană). Activităţi industriale, agricole, financiar - bancare, culturale, servicii şi turism). Regiunea industrială mai cuprinde centrele Tianjin (5,1 mil.loc., 10,2 mil.loc. aglomerarea urbană) - mare port (integrat funcţional cu Beijingul), şantiere navale, siderurgie, chimie, petrochimie etc.; Tangshan (siderurgie bazată pe resursele locale de cărbune şi fier). Regiune agricolă importantă în nordul Marii Câmpii Chineze. • Shanghai Este cel mai mare oraş al Chinei, atât ca număr de locuitori cât şi ca putere industrială (10 mil.loc., 18,7 mil.loc. aglomerarea urbană). Situat la estuarul fluviului Chang Jiang (Yangtze), este şi cel mai mare port al Chinei, poziţionat la capătul estic al axei industriale Chang Jiang (Wuhan - Nanjing - Shanghai). Zonă cu o creştere economică printre cele mai mari din lume.
137

• Megalopolisul de la Golful Xijiang Regiunea urban industrială este situată în câmpia şi insulele din jurul Golfului Xijiang (fig.34).

Fig. 34. Megalopolisul de la Golful Xijiang (Hong Kong, Shenzen, Guangzhou şi Macao)

Clima este de tip subtropical şi tropical - musonică, foarte umedă, cu păduri subtropicale. Culturi de orez, ceai, bumbac, citrice. Hong Kong Până în 1997 a fost colonie britanică; mare centru urban (6,8 mil.loc., 2006), portuar şi industrial (petrochimie, textilă, echipament electric, electronică etc.). Macao Colonie portugheză până în 1999; 450.000 loc.; industrie uşoară tradiţională (textilă, încălţăminte); venituri importante sunt aduse de sectorul bancar, cazinouri şi turism.
138

Guangzhou (Canton). Mare metropolă a Chinei (6,7 mil.loc., 12,6 mil.loc.aglomerarea urbană). Al treilea port al Chinei ca importanţă şi mărime; dispune de şantiere navale, industrie grea bazată pe importante resurse locale sau importate (cărbune, petrol, fier, neferoase), industrie uşoară tradiţională (confecţii, textile etc.).

Fig. 35. Clădiri ultramoderne în Shenzen, oraş ultramodern ridicat după 1980 pe locul unui sat.

Shenzen Oraşul este situat la graniţa cu Hong Kong (fig.34) într-o zonă economică specială (prima de acest fel din China). Este unul din experimentele economice de succes al Chinei (în anul 1980 era un sat); s-a urmărit şi s-a obţinut atragerea masivă de investiţii, mai ales din Hong Kong, apoi din Japonia, S.U.A. etc. Metropola de astăzi, ultramodernă (fig. 34), are aproape 6 mil.loc. şi contribuie masiv la dinamica economică extraordinară a întregii regiuni. Hong Kong, Shenzen, Guangzhou şi Macao încep să contureze după anul 2000 Megalopolisul de la Golful Xijiang (fig.35).
139

V.2. JAPONIA „Nippon Teikoku” sau „Ţara Soarelui Răsare”. Este situată în Asia de Est Insulară, pe un arhipelag, cu o suprafaţă totală de 377.819 km2 . Are ca vecini la nord - Marea Ohotsk, în est şi sud - Oceanul Pacific, în vest - Marea Japoniei. Extindere latitudinală mare (aprox. 200 - 450 lat. nordică), situaţie care se reflectă în caracteristicile biopedoclimatice. Administrativ, este împărţită în 44 de prefecturi, 2 prefecturi urbane (Kyoto, Osaka) şi o metropolă (Tokyo). Geologia Cutări alpine (pacifice, de vârstă terţiară, cuaternară şi actuală), care au antrenat şi structuri mai vechi, paleozoice sau mezozoice. Puternice dislocaţii, care au condus la apariţia numeroaselor depresiuni tectonice. Tectonică actuală activă, însoţită de seismicitate şi vulcanism. Linii de falii (în grilaj) pe marile insule. Relieful Numeroase insule (aprox. 4.000), dintre care patru mari: în nord Hokkaido (78.411 km.2), în centru Honshu (227.414 km.2 ), în sud Kyushu (42.600 km2) şi Shikoku (17.756 km 2 ). Între ultimele trei se află o mare interioară (Mediterana japoneză). Cutările sunt de vârstă alpină (pacifice), terţiare, cuaternare şi actuale, au antrenat în mişcările de ridicare şi structuri mai vechi (paleozoice, mezozoice), care se regăsesc în structura geologică a marilor insule. Relief predominant montan şi colinar (aprox. 85 % din suprafaţa totală), culmi paralele cu ţărmul (Abukuma, Kitami - în insula Honshu), noduri orografice: Asahi în insula Hokkaido, din care se desprind trei culmi - Kitami, Meakan şi Hidaka, Gifu în insula Honshu şi Hida în insula Kyushu. Numeroase depresiuni, majoritatea tectonice. Peste acestea se suprapun câmpii litorale, cu suprafeţe destul de mici, modelate actual de procese fluviatile şi de abraziune: Ishikari - în insula Hokkaido, Niigata - în partea central - vestică a insulei Honshu şi Kanto în est
140

(care cuprinde şi capitala, Tokyo), culoarul Biwa cu aglomerarea Nagoya-Osaka. În insulele Kyushu şi Shikoku depresiunile au suprafeţe restrânse. Sunt dispuse periferic şi constituie arii de aglomerare urbană. Relieful vulcanic - peste 250 de vulcani (dintre care mai mult de 30 activi), cratere vulcanice (Fuji-san, stins, 3778 m, cea mai mare altitudine din Japonia), caldeire (Aso-san, în insula Kyushu), stratoconuri (Kirishima, în insula Kyushu), ţărmuri vulcanice în continuă modelare. Ţărmurile sunt foarte sinuoase (în insulele mari - ţărmuri înalte, cu golfuri, vulcanice, iar în arhipelagurile sudice - coraligene, cu lagune, limane, cordoane litorale, perisipuri). Mişcări epirogenetice pozitive, pleistocene, holocene şi actuale, fapt dovedit şi de prezenţa unor construcţii coraligene pe fostele terase de abraziune, în prezent suspendate. Clima Sunt trei tipuri climatice, desfăşurate latitudinal: Temperat-oceanică cu influenţe musonice în jumătatea nordică a insula Honshu şi în insula Hokkaido, precipitaţii 800 - 1.000 mm/an, temperaturi medii de –60 în ianuarie şi 180 - 200 în iulie. Iarna pătrund mase de aer reci siberiene (zăpadă, viscole). Subtropical-musonică în jumătatea sudică a insulei Honshu, în insulele Kyushu şi Shikoku. Temperaturile se menţin pozitive tot timpul anului, fenomenul de îngheţ apare rar, precipitaţii 1500 - 2000 mm. Se face simţită prezenţa taifunurilor, mai frecvente în sud (8 - 10 pe an). Tropical-musonică - în arhipelagurile sudice Ryu Kyu (Okinawa). Intensă circulaţie a maselor de aer musonice, taifunuri frecvente vara, precipitaţii 2000 – 3000 mm / an, temperaturi pozitive tot timpul anului, fără îngheţuri. Vara este caldă şi foarte umedă (din cauza circulaţiei maselor de aer sudice, musonice), iarna caldă dar mai puţin umedă (fig.36). Influenţe climatice Desfăşurarea latitudinală mare (între 280 şi 460 latitudine nordică), impune în special o diferenţiere de temperaturi şi precipitaţii, în funcţie de influenţele care se resimt:

141

Fig. 36 Japonia. Schiţă bioclimatică. 1. păduri de conofere şi foioase în zona climatului temperat; 2. păduri montane de pini; 3. turdă montană; 4. păduri cu frunze căzătoare din zona temperată şi din regiunile subtropicale muntoase; 5. păduri montane; A. clima temperat-musonică cu ierni aspre (tip manciurian); B. climă subtropicală umedă cu caracter musonic (tip chinezesc).

- influenţe pacifice în est (în special un grad de umezeală mai mare pe ţărmurile estice şi pe versanţii cu expunere estică, fapt favorizat şi de dispunerea culmilor paralel cu ţărmurile şi cu zona continentală); - influenţe continentale în vest (iarna pătrund mase de aer rece, siberiene, vara mase de aer cald şi mai uscat);
142

- prezenţa celor doi curenţi oceanici pacifici (Kuroshiwo, cald, sudic şi Oyashiwo, rece, nordic); - gradul accentuat de fărâmiţare al uscatului (permite circulaţia maselor de aer oceanice umede); - predominarea reliefului montan, care impune în anumite regiuni o etajare climatică (de exemplu vulcanul Fuji – San, aşezat în zona climatică subtropicală are inclusiv etajul zăpezilor permanente). Hidrografia Reţeaua hidrografică este destul de bogată, cu râuri scurte dar bine alimentate pluvial şi nival, cu debite constante. Cele mai importante sunt Ishikari în insula Hokkaido, Shinano şi Tone în insula Honshu (ce drenează câmpiile litorale Niigata şi Kanto), Chikuga în insula Kyushu. Râurile au profile longitudinale tinere, neevoluate, cu numeroase praguri şi cascade. Sunt bine amenajate hidrotehnic. Lacuri au suprafeţe mici, variate sub raport genetic: - tectonice (Biwa, cel mai mare ca suprafaţă din Japonia, situat într-o întinsă depresiune - culoar, este legat prin canale de mare, în zona oraşelor Kyoto şi Osaka); - vulcanice (Penkeko, Tazawa, Towada, Niiky, Bushyu); - glaciare (Chubu), lagune (Soromma, în estul insulei Hokkaido). Numeroase sunt lacurile de baraj artificial, majoritatea în insula Honshu. Vegetaţia, fauna şi solurile Regiunea floristică holarctică, subregiunea chino-japoneză. Mare varietate de specii, numeroase endemisme (chiparosul japonez, tsuga etc.) şi relicte terţiare (genul Ginkgo). Păduri întinse (circa 2/3 din suprafaţă), cu o mare varietate de specii. În Hokkaido predomină pădurile de conifere (molidul de Sahalin, molidul de Hokkaido, brad, zadă), în amestec cu foioase în sudul insulei (teiul manciurian, mesteacăn, arţar). În jumătatea nordică a insulei Honshu, predomină pădurile de amestec similare cu cele din Hokkaido şi de foioase mai spre sud (stejar, fag, frasin manciurian, arin), cu subarboret (numeroase specii de bambus, magnolii, vişin sălbatic, liane).

143

Fauna aparţine subregiunilor Euro-siberiană şi Chino-manciuriană, cu numeroase endemisme (ursul japonez, maimuţa japoneză, cocoşul japonez). Soluri galbene şi roşii tropicale, cernoziomuri (pe suprafeţe restrânse), soluri de pădure în zona temperată. Populaţia Japonia este unul dintre cele mai populate state ale lumii: cca 127 mil. locuitori. Densitatea populaţiei nu este uniformă, fiind foarte mare (peste 200 loc./km2) în spaţiul Megalopolisului şi mai redusă în restul teritoriului (în special în insula Hokkaido). Structura etnică este foarte omogenă - 99% japonezi şi cca 15000 de aborigeni „ainu - moţaţii” de rasă europoidă în ins. Hokkaido. Popularea s-a făcut prin migraţii succesive, dinspre nord (Coreea) şi vest (China). Începutul cristalizării poporului japonez a fost puternic marcat de civilizaţia chineză (port, obiceiuri, scriere, organizare statală – primul imperiu cca 400 î.H.). Curentele religioase confucianiste şi budiste au stat la baza filozofiei religioase shinto („calea spiritelor”), practicată astăzi de 75 de milioane de locuitori - cca 45 de milioane practică budismul. Perioada feudală a fost marcată de preluarea puterii în stat de către conducătorii militari („epoca shogunatelor”), care impun izolarea totală a Japoniei. Restaurarea puterii imperiale din anul 1867, forţată de puterile occidentale, a deschis societatea către exterior („epoca Meiji”, sau al doilea imperiu: 1867 - 1945). După al doilea război mondial, rolul împăratului este mult redus, rolul conducător fiind luat de către Parlament. Puternic afectată de război, economia îşi revine treptat, după 1960 înregistrând o creştere spectaculoasă, care o plasează în prezent pe locul doi mondial. Acest fenomen a determinat şi o urbanizare masivă (78 %), urmată de hipertrofierea unor oraşe (Tokyo, Nagoya, Osaka) sau apariţia altora noi. MEGALOPOLISUL JAPONEZ „TOKAIDO” Constituie una din marile concentrări urban - industriale ale lumii, cu o mare varietate a condiţiilor naturale şi socio-economice. Este situat în insula Honshu (partea central-sudică şi vestică), Kyushu (N şi NV) şi Shikoku (N), (fig.37).
144

Fig. 37 Japonia. Marile ablomerări urban industriale 145

Nu are o dezvoltare continuă, fiind alcătuit din mai multe aglomerări, între care se află arii de discontinuitate. Relieful este etajat, câmpiile litorale (tectono-aluvionare,cu mari acumulări proluviale şi proluvio - coluviale) sunt străjuite către interior de sisteme montane, cu unităţi de tranziţie între ele. Principalele câmpii sunt: Kanto - situată în nordul golfului Tokyo; Nobi - dezvoltată în nordul golfului Ise; Osaka - la golful cu acelaşi nume şi cele din nordul insulelor Kyushu şi Shikoku. Treapta montană este alcătuită din munţi tineri, de cutare sau vulcanici, intens tectonizaţi şi cu o dinamică actuală activă. Altitudinile medii sunt de 1000 - 2000 m, cu vârfuri izolate ce trec de 3000 m - vulcanul Fuji, 3776 m. Ţărmurile, foarte sinuoase (cu golfuri, promontorii, peninsule), sunt intens modelate de factorii naturali: mişcări epirogenetice pozitive, vulcanism, valuri - uneori imense, provocate de taifunuri sau cutremure şi antropici: sunt dragate permanent, materialul rezultat este depozitat în aşa-numitele „poldere industriale”. Clima este de tip subtropical şi tropical umedă, musonică, cu temperaturi medii pozitive tot timpul anului: Tokyo +6°C ianuarie, +26°C iulie, Kyushu +8°C ianuarie, +27°C iulie. Este puternic influenţată de circulaţia musonică dinspre sud-vest, de masele de aer pacifice (calde şi umede, din SE) şi de curenţii oceanici Kuroshiwo (cald, din SE) şi Oyashiwo (rece, din NE). Precipitaţiile sunt abundente (Tokyo 1700 mm/an), diferenţiate pe sezoane: vara predominant pe faţadele sudice şi estice, iarna pe cele nordice (influenţe siberiene). Râurile sunt scurte, cu profil longitudinal abrupt, majoritatea amenajate hidrotehnic pentru energie sau irigaţii. Numeroase lacuri, naturale (Biwa – tectonic) sau antropice. Vegetaţie subtropicală şi tropical-umedă în sud, cu întinse suprafeţe ocupate de păduri semperviriscente sau cu frunze căzătoare, de foioase şi conifere (pe treapta montană înaltă). Este puternic antropizată în zonele colinare şi de câmpie. Resursele naturale sunt limitate, excepţie făcând pădurile, care susţin o industrie de prelucrare a lemnului performantă, mai ales în regiunile nordice.
146

Resursele de subsol sunt nesemnificative faţă de nevoile economiei. Zăcăminte de cărbune se găsesc în nordul insulei Kyushu (bazinul Fukuoka), cupru, aur, staniu în Kyushu şi Shikoku. Oraşele megalopolisului se desfăşoară pe cca 1000 de km (V-E), de la Tokyo la Nagasaki, multe dintre ele având peste 500 000 de locuitori. Sunt grupate în ansambluri regionale (urban - industriale): Kanto (Keihin) Caractere generale: - se suprapune câmpiei Kanto, din jurul golfului Tokyo; - străbătută de râul Tone şi afluenţii săi; - mărginită spre interior de sisteme orografice, dintre care se remarcă prin altitudine şi peisaj vulcanul Fuji (declarat parc naţional, important obiectiv turistic); - aglomerare urban-industrială complexă, cu cca 25 mil. locuitori; - caracter bipolar: dezvoltată în jurul marilor centre Tokyo şi Yokohama, în jurul cărora gravitează centre - satelit, ca Yokosuka Uraga, Kawasaki, Chiba etc.; - cea mai importantă regiune industrială a Japoniei axată în special pe siderurgie, petrochimie şi construcţii de maşini de înaltă tehnologie – nave, auto, maşini unelte); - importuri masive de materii prime: minereuri de fier (din Australia, Malaezia, Filipine, India), petrol (Indonezia, ţările Golfului Persic), cărbune (Australia, Africa de Sud, China) etc.; - intensă activitate portuară: cca 400 mil.t. anual; - contribuie cu o treime din producţia internă a ţării. Tokyo Una dintre cele mai populate capitale ale lumii: 8 mil.loc., 12,5 mil. aria metropolitană, 30 mil.loc. aglomerarea de la Golful Tokyo (locul I mondial). Activităţi: - industriale – siderurgie, petrochimie, electronică şi electrotehnică, textilă, celuloză şi hârtie, poligrafică; - de transporturi: navale - peste 60 mil.t. trafic anual, importuri de materii prime, exporturi de produse finite; cel mai mare nod rutier (autostrăzi moderne), feroviar: trenuri de mare viteză (Shinkansen, între Tokyo şi Fukuoka) şi aerian: aeroporturile internaţionale Narita şi Haneda;
147

- comerciale: activităţi intense de import - export, cartierul comercial Ginza; - administrativ-culturale: capitala Japoniei, sediul Guvernului şi Parlamentului, reşedinţă imperială, numeroase universităţi, institute de cercetare, biblioteci, muzee, teatre tradiţionale; - financiară: polul financiar-bancar al Japoniei, Bursa, numeroase sedii de bănci şi ale unor mari concerne: Hitachi, Matsushita. Kawasaki - situat la sud de Tokyo, centru industrial satelit al acestuia; - industrii: siderurgie, petrochimie (importuri), construcţii de maşini (inclusiv motociclete); Yokohama: - mare centru urban (3,2 mil.loc.) la Golful Tokyo (fig.38). Funcţii industriale: siderurgie, petrochimie (bazate pe importuri), construcţii de maşini, şantiere navale, automobile (concernul Nissan - Datsun), ceramică, textilă etc. Mare port, cu activităţi complexe şi foarte intense. Yokosuka, Uraga - aşezate în partea de sud a aglomerării, activitatea majoră o constituie construcţiile navale; Chiba: - centru industrial - siderurgie, chimică (importuri), în estul golfului Tokyo. Chukyo (Tokay) - situată în jurul golfului Ise, se suprapune câmpiilor litorale şi câmpiei Nobi (Nagoya - Gifu); - caracter monopolar, activităţile fiind concentrate sau în lagătură cu metropola regiunii, Nagoya: 2,2 mil. locuitori, oraş medieval. Industrii: chimică, petrochimică (bazate pe materii prime din import, coloranţi, vopsele), constructoare de maşini, poligrafică. - activităţi tradiţionale: confecţii, textilă (din bumbac, lână, mătase naturală), prelucrarea lemnului, ceramică; - intense activităţi portuare, mari şantiere navale; - industrie constructoare de maşini puternic dezvoltată (automobile, aeronautică), contribuie cu cca 34% din producţia în domeniu a Japoniei;
148

Fig. 38 Aglomerarea urban industrială primară de la Golful Tokyo

- bine reprezentată industria materialelor electrice, electronica şi electrotehnica - firmele Sony, Akai, Hitachi. Cuprinde două regiuni industriale: Chuchyo: primară, situată în câmpia Nobi. Centre: Nagoya, Gifu (industrie constructoare de maşini, textilă), Toyota (automobile, sediul concernului Toyota), Yokkaiki (aotomobile, petrochimie). Tokay: secundară (de tip urban-portuară), situată pe litoralul pacific. Centre: Hamamatsu, Shizuoka, Shimizu. Industrie petrochimică, metalurgie neferoasă (aluminiu), construcţii de maşini, textilă. Participă cu cca 4% din producţia industrială a ţării.
149

Kansai (Hanshin) - aglomerare urban-industrială desfăşurată pe câmpiile de la nordul golfului Osaka, până în apropierea lacului Biwa; - caracter tripolar: Osaka, Kyoto, Kobe; - centre vechi cu numeroase vestigii medievale: castele, palate, temple, case de comerţ; - activităţi tradiţionale: textile (mătăsuri), ceramică; - industrie petrochimică, chimică (materii prime din import), construcţii de maşini (nave), aparatură electrică şi electronică; - densitate mare a populaţiei – peste 200 loc./kmp. Osaka - oraş medieval, cu activităţi tradiţionale bine păstrate: textile – mătăsuri, ceramică; - al doilea oraş al Japoniei după numărul de locuitori 2.6 mil. loc. oraşul propriu-zis; - industria siderurgică, chimică şi petrochimică (cauciuc), construcţii de maşini (auto, nave), - intense activităţi portuare. Kyoto - important centru din perioada medievală, fostă capitală şi reşedinţă imperială, cu vestigii de mare atracţie turistică – palate, castele, temple; - activităţi tradiţionale: ateliere meşteşugăreşti, artizanat; - industrii: electrotehnică (pentru aeronautică şi automobile), chimică (farmaceutice, vopsele), poligrafică, materiale de construcţii; - activităţi de cercetare – cel mai important centru experimental, cultural-administrative; - 1,5 mil. locuitori. Kobe - oraş-port, cu mari şantiere navale şi trafic intens de mărfuri: cca 170 mil.t. anual; - industrie siderurgică, chimică, petrochimică şi alimentară; - 1,4 mil. locuitori. Mediterana Japoneză (Marea Interioară) - este constituită din două concentrări urban - industriale, pe ţărmul nordic şi cel sudic al Mediteranei, respectiv în sud - vestul insulei Honshu şi nordul insulei Shikoku.
150

Regiunea industrială primară Setouchi: - în insula Honshu, activităţile sunt polarizate de metropola acesteia, oraşul Hiroshima:1.1 mil. locuitori, construcţii navale, siderurgie, autovehicule, activităţi tradiţionale. - Alte centre: Okayama – siderurgie, autovehicule, chimie, Fukuyama – mare centru siderurgic, Kure – siderurgie, construcţii de maşini, Himeji – siderurgie, electrotehnică. Regiunea industrială secundară din nordul ins. Shikoku - multipolară, cu centre urbane şi industriale de mărime medie: Matsuyama – chimie şi petrochimie, textilă, alimentară; Niihama: chimie, construcţii de maşini, metalurgie neferoasă (prelucrează minereuri de cupru din zonă), Tokushima: chimie, construcţii de maşini, textilă. Kytakyushu - situată în nordul şi nord-vestul insulei Kyushu şi extremitatea vestică a insulei Honshu; - dispune de unele resurse de subsol (cărbune - bazinul Fukuoka, neferoase - în regiunile estice); - Kytakyushu: 1.0 mil. locuitori, activităţi portuare, ind. chimică, construcţii de maşini, alimentară, dar şi tradiţonale - materiale de construcţii, ceramică; - Fukuoka: 1.3 mil. locuitori, siderurgie, construcţii de maşini, activităţi tradiţionale (textile, mătăsuri, artizanat). Activităţi administrative şi financiar - bancare. - Nagasaki: şantiere navale, siderurgie, construcţii de maşini; - Yowata, Tobata: centre siderurgice - o parte din materiile prime sunt asigurate din resursele locale; - Shimonoseki: oraş-port în vestul insulei Honshu, integrat funcţional cu oraşul Kytakyushu. Construcţii de nave, petrochimie, metalurgie neferoasă. Agricultura în acest spaţiu este de tip intensiv, cu terenuri foarte bine amenajate. Sunt caracteristice culturile de orez, ceai şi citrice, legume în zonele periurbane, creşterea intensivă a animalelor. Căile de comunicaţie şi mijloacele de transport ultramoderne asigură funcţionalitatea megalopolisului, legăturile şi schimburile comerciale extrem de dinamice ale Japoniei cu restul lumii. Un rol deosebit pentru economia ţării îl are aşa-numitul „triunghi Jakota” - Japonia, Coreea de Sud, Taiwan.
151

VI. AUSTRALIA

VI.1. CADRUL NATURAL Australia face parte din grupa continentelor sudice, împreună cu Antarctica fiind singurele poziţionate integral în emisfera australă; este aşezată în sud – estul Asiei, între Oceanul Pacific la est şi Oceanul Indian la vest. Latitudinal, extensiunea maximă este de circa 3200 km, între 10o41′ lat. sudică (Capul York) şi 39o08′ lat. sudică (Capul Wilson); longitudinal, între Capul Cuvier - 113o09′ şi Capul Byron - 153o39′ (long.estică) continentul se desfăşoară pe aproximativ 4000 km. Din punctul de vedere al suprafeţei, cei 7 614 500 km2 o situează pe ultimul loc între continentele Terrei. Împreună cu partea insulară, însumează 7 682 300 km2; teritoriile insulare dependente sunt Tasmania, Insulele Ashmore şi Cartier, Teritoriile Antarctice Australiene, Insulele Christmas, Insulele Cocos, Insulele Norfolk, Insulele Heard şi McDonald şi Insulele Mării Coralilor. Tropicul Capricornului trece aproximativ prin mijlocul continentului, fapt care determină poziţionarea acestuia în climatul tropical, numai extremitatea sudică şi insula Tasmania aflându-se sub influenţa climatului temperat; clima imprimă caracteristici specifice tuturor celorlalte elemente fizico - geografice (fig.39). Continentul este înconjurat de mările Arafura şi Timor în nord, împreună cu strâmtoarea Torres ce îl desparte de insula Papua Noua Guinee; în est – Marea Coralilor şi Tasman, în vest şi sud Oceanul Indian. În partea central sudică, se individualizează Marele Golf Australian iar în sud - est strâmtoarea Bass, ce îl desparte de insula Tasmania. Blocul continental (cca 85 % din suprafaţa totală) are două mari proeminenţe în partea nordică: Peninsula York (200.000 km2) şi Peninsula Arnhem (245.000 km2). În partea de sud, o singură peninsulă este de dimensiuni mai mari: Eyre (43.000 km2), cuprinsă între Marele Golf Australian şi Golful Spencer.
152

În cadrul sistemului de insule (84.000 km2), Tasmania este singura insulă majoră (63.000 km2); restul insulelor sunt de mici dimensiuni Insula Melville, insulele Wessel şi Wellesley în nord, Insula Fraser în est, Insula King şi Insula Cangurului în sud.

Fig.39 Australia - tectonica. 1. Podişuri şi câmpii, dezvoltate pe structuri precambriene la zi; 2. Scut precambrian la mică adâncime; 3. Anteclize; 4. Regiuni de cutări hercinice sub sedimente; 5. Regiuni de cutări alpine.

Ţărmurile Prezintă o sinuozitate medie, faţă de continentele nordice puternic crestate şi cele sudice, cu o sinuozitate scăzută. Ţărmul nordic are două sectoare distincte: la Golful Carpentaria jos, de acumulare, mlăştinos, în mare parte cu vegetaţie de mangrove şi puţin crestat; în nord - vest ţărmul este mai înalt, cu faleze de abraziune şi multe golfuri - cele mai importante sunt Golful Van Diemen (cu portul Darwin) şi Joseph Bonaparte.
153

Ţărmul nord-estic este flancat de Marea Barieră de Corali; insulele coraligene s-au dezvoltat pe şelful continental puţin adânc, în mai multe etape, începând cu Neozoicul superior. Este declarată zonă protejată, intrată în patrimoniul umanităţii. Ţărmul sud-estic este în general înalt, cu faleze şi golfuri mici (cele mai cunoscute sunt Brisbane şi Sidney, cu porturile omonime). Ţărmul de sud este înalt, cu faleze calcaroase de până la 200 m înălţime în zona Marelui Golf Australian şi prezintă mici golfuri spre est (Spencer, Melbourne). Ţărmul vestic este complex, cu sectoare înalte ce alternează cu cele joase. Două golfuri sunt de dimensiuni mai mari: Golful Shark şi Golful Geografului. Relativa simplitate a conturului Australiei este similar cu celelalte continente ce au format Gondwana; în afara ţărmului sud-estic, celelalte sunt puţin favorabile navigaţiei şi întemeierii de porturi. Geologia Australia aparţine din punct de vedere tectonic unităţii de platformă precambriene desprinsă din scutul Gondwana; la aceasta s-au adăugat două zone de orogen paleozoice (caledonică, hercinică) şi cuvertura sedimentară predominant paleozoică şi mezozoică. Scutul australian, unitatea cea mai veche, precambriană, s-a format prin sudarea mai multor nuclee, în diferite etape şi face parte din Platorma indo-australiană. Apare la zi pe mari suprafeţe în centrul şi vestul continentului. Formaţiunile cristaline la zi, precambriene, sunt străpunse şi acoperite pe mari suprafeţe de granite în vest. Tot aici, tilitele ce se găsesc în numeroase zone sunt martorele unei îndelungate glaciaţiuni în paleozoicul inferior. Strate groase de sedimente acoperă platforma în est; prin cutarea lor în timpul orogenezelor caledonice şi hercinice rezultă aspectul de azi al reliefului. În Paleozoicul inferior (Cambrian-Silurian), cutările caledonice au generat în centrul Australiei o serie de culmi montane (Munţii Macdonell, Musgrave). Din cauza îndelungatei exondări şi expuneri la eroziune subaeriană, aceşti munţi sunt astăzi joşi (altitudinea maximă 1500m), puternic şlefuiţi şi cu aspectul colinar specific munţilor de platformă. Între catenele montane şi în zonele estice ale platformei, scufundările tectonice au generat depresiuni; pe acest fundament, prin evoluţia ulterioară, s-a individualizat Marea Câmpie Australiană.
154

Cutările hercinice, din Paleozoicul superior (Carbonifer -Permian) au determinat ridicarea celui mai lung lanţ montan australian, Munţii Marei Cumpene de Ape (Great Dividing Range), sau Cordiliera Est Australiană. Partea sudică a acesteia a fost afectată şi de mişcările orogenice mai noi, mezozoice şi chiar neozoice, asfel încât prin reînălţare s-au individualizat Munţii Albaştri şi Alpii Australieni, precum şi horstul Tasmania. În Mezozoic şi Neozoic, pe lângă mişcările de ridicare, în zonele depresionare s-au depus strate sedimentare, de mare profunzime în Marea Câmpie Australiană; aici stratele cele mai noi, cuaternare, acoperă mari suprafeţe. Depozitele superficiale cuaternare din vestul continentului apar predominant sub forma nisipurilor eoliene deşertice. Relieful Unităţile tectonice predominant de platformă, structura geologică şi evoluţia paleogeografică au determinat predominarea unităţilor de podiş (2/3 din total), urmate de cele de câmpie şi montane, desfăşurate în această ordine de la vest la est. a. Australia de Vest Se suprapune structural unei mari unităţi de podiş cu horsturi şi grabene, străbătut de munţi vechi, de platformă. Podişul Australiei de Vest – ocupă 2/3 din suprafaţa continentului; suprafaţa tabulară a podişului prezintă înălţări tectonice pe margini: - în est Munţii Macdonell (vf. Zeil, 1510 m) şi Munţii Musgrave (vf. Woodrofe, 1515 m), sunt puternic şlefuiţi şi mărginiţi de depresiuni tectonice, ocupate temporar de lacuri sărate (Amadeus, Mackay); în vestul munţilor Musgrave, mari blocuri monolitice, puternic rotunjite, multe cu aspect de căpăţâni (Ayers Rock, 3,6 km lungime, 348 m înălţime) sunt declarate monumente ale naturii în Parcul Naţional Uluru; - în nord-vest şi vest marginea înălţată a podişului are aspectul unor horsturi: Podişul Kimberley, 936 m alt.max.) şi Munţii Hamersley (1226 m alt.max.); - în sud, câteva culmi prelungi marchează marginile podişului înspre vest; spre Câmpia Nullarbor şi Marele Golf Australian podişul scade altimetric în trepte. Regiunile interioare mai joase, cu aspect de peneplenă, sunt acoperite cu grohotişuri de dezagregare sau de nisipuri cu aspect de hamada sau dune.
155

Masivele insulare reziduale cu direcţie vest – est separă marele podiş în trei unităţi: Marele Deşert de Nisip (în nord, 1,5 mil. km2), Deşertul Gibson în centru (325.000 km2) şi Deşertul Victoria în sud (220.000 km2). Spre nord, peneplena podişului este marcată de prezenţa unor înălţimi cu aspect deluros (Podişul Barkly, 200-300m), constituite din formaţiuni cristaline şi eruptive caledonice, ce se prelungesc până în peninsula Arnhem. Periferic, Podişul Australian de Vest este însoţit de o câmpie litorală îngustă; pe alocuri aceasta dispare, în zona peninsulei Arnhem şi Kimberly podişul tabular venind în contact direct cu oceanul. Câmpia Nullarbor este cea mai dezvoltată câmpie, dezvoltată în jurul Marelui Golf Australian. b. Australia Centrală (Interioară) Se suprapune unei vaste zone de scufundare, colmatată începând cu paleozoicul. Două şiruri de înălţimi despart marea câmpie în trei unităţi: Câmpia Carpentaria - este dezvoltată în sudul şi estul Golfului Carpentaria şi ocupă mare parte din peninsula York. Ridicările terţiare târzii şi cuaternare au scos din apele mării cea mai mare parte a suprafeţei actuale. Este mărginită la est de sectorul nordic, puţin înalt, al Munţilor Marii Cumpene de Ape, la sud de colinele Selwin – Queensland. Câmpia Centrală (Eyre)– este situată în bazinul lacului Eyre; are cele mai joase altitudini de pe continent (la nivelul mediu al lacului sunt – 12 m sub nivelul mării) şi reprezintă o întinsă arie endoreică. Câmpia Murray – Darling este poziţionată în sudul Australiei Centrale, între Munţii Flinders, Munţii Albaştri, Alpii Australiei şi Oceanul Indian. Este de origine fluviatilă, creată de sedimentele depuse de fluviile Murray, Darling şi afluenţi într-o zonă de scufundare tectonică. Munţii Flinders sunt de vârstă caledonică, masivele insulare puternic şlefuite sunt mărginite de abrupturi ce le dau aspectul de horsturi. Pe latura sud – vestică, grabenele marginale au fost invadate de apele mării care au format golfuri (Spencer, Sf. Vicenţiu). Spre est, unităţi mai înalte, piemontane, fac trecerea spre Munţii Marii Cumpene de Ape.
156

c. Australia de Est Cordiliera Australiană (Great Dividing Range – Munţii Marei Cumpene de Ape) – reprezintă partea cea mai înaltă a continentului, un lanţ montan cu desfăşurare nord – sud, în lungime de peste 3400 km - din extremitatea nordică a peninsulei York, peste strâmtoarea Bass, până în Tasmania. Lanţul montan este de vârstă hercinică, reîntinerit de mişcările terţiare şi cuaternare, afectat de vulcanism terţiar. Aspectul general este de ansamblu de podişuri înalte, cu horsturi şi grabene despărţite de linii de flexură; apar şi depresiuni longitudinale de origine tectono – erozivă, cu văi puternic adâncite. În profil transversal, cordiliera este asimetrică, cu versantul estic, pacific, mai abrupt şi cel estic, interior, mai domol. Spre Pacific, culmile montane se întâlnesc frecvent cu oceanul, formând faleze înalte; spre interior, o treaptă deluroasă (numită downs) face trecerea spre câmpiile joase centrale. Partea sudică a cordilierei, reînălţată de mişcările terţiare şi cuaternare este cea mai înaltă din tot sistemul; de aici şi denumirea de Alpii Australiei (vf. Kosciusko, 2230m). Clima Australia se încadrează în zona climatică tropicală, caldă, fiind traversată de tropic; specificul reliefului şi a curenţilor oceanici introduce însă o serie de particularităţi. Poziţia matematică pe Glob, respectiv încadrarea integrală în emisfera sudică determină inversarea anotimpurilor faţă de emisfera nordică. Masa compactă continentală determină în primul rând o zonare concentrică a tipurilor de climate, caracteristica esenţială a climatului australian. Masele de aer ce determină subtipurile climatice sunt de origini diferite: - ecuatoriale: calde, umede, generează circulaţii musonice şi cicloni; afectează partea de nord a Australiei; - tropical-oceanice (pacifice): calde, umede, generează caracteristicile climatice ale coastei de est; - antarctice: reci, umede iarna, afectează periodic coastele de sud şi sud - est;
157

- tropical continentale (interioare): se formează în centrul continentului; circulaţia înspre exterior, mai ales iarna, accentuaează ariditatea. Presiunea atmosferică este determinată de cei doi centri barici ce se formează deasupra continentului vara şi iarna. - în luna iulie (iarna australă) , deasupra tropicului se formează un brâu de maximă presiune (anticiclon), determinând formarea alizeelor; aria anticiclonală se deplasează uşor spre nord, astfel încât extremităţile sud-estice şi sud - vestice ale continentului intră în zona de acţiune a vânturilor de vest; - în luna ianuarie (vara australă) brâul anticiclonic tropical se deplasează uşor spre sud, astfel încât partea de nord a continentului intră sub zona de influenţă a maselor de aer ecuatoriale. Ca urmare a acestor caracteristici barice, se formează două tipuri de vânturi la nivel continental: - alizeele de sud-est, care aduc precipitaţii bogate pe versanţii estici ai cordilierei australiene; după traversarea zonei montane, spre interior, vânturile devin uscate. - de tip muson, ce afectează vara partea de nord şi nord-vest a continentului, prin precipitaţii abundente; iarna, circulaţia se inversează locul acestor mase de aer fiind luate de alizeele sud - estice. La contactul dintre cele două zone de influenţă iau naştere frecvent cicloni tropicali. Circulaţia globală a atmosferei influenţează sud-estul şi sud-vestul Australiei, prin Vânturile de Vest. Temperatura aerului Datorită poziţiei geografice marcate de tropic, temperaturile medii anuale depăşesc 200C pe majoritatea suprafeţei continentale; ele scad de la nord spre sud, de la 280C la Darwin ajungând la 140C la Melbourne şi 120C la Hobart. Amplitudinile termice sunt scăzute faţă de alte continente, din cauza temperaturilor ridicate şi în anotimpul rece. Cele mai mari amplitudini se înregistrează în sud, în câmpia Murray - Darling (peste 500C). Temperaturile extreme maxime s-au înregistrat în nord (530C la Glenroy şi Cloncurry), iar cele minime pe culmile cele mai înalte ale Alpilor Australieni (- 200C) şi în Tasmania. Spre deosebire de amplitudinile termice anuale, care sunt moderate, continentalismul accentuat din interior determină amplitudini diurne majore ce ating până la 400C, mai ales în zonele deşertice.
158

Precipitaţiile La nivel continental, cantitatea de precipitaţii este redusă, cu scăderi semnificative spre interior şi vest; sistemele montane determină precipitaţii orografice numai pe versanţii şi coasta pacifică. Precipitaţiile au un caracter sezonier, exceptând zona îngustă a coastei pacifice; de asemeni, regimul anual al precipitaţiilor poate avea amplitudini foarte mari. Continentalismul se face puternic simţit odată cu pătrunderea spre interior; aici precipitaţiile anuale pot scădea sub 100 mm/an. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în regiunile de coastă nordice şi nord-estice (medii de 1500 mm/an, local peste 3000 mm/an pe ţărmul pacific). Precipitaţii bogate (medii de 1500 mm/an) sunt înregistrate şi în insula Tasmania, mai ales în partea expusă vânturilor de vest; aceleaşi vânturi determină şi în extremitatea sud-vestică a Australiei ploi ce însumează până la 1000 mm/an. Ninsorile sunt practic necunoscute pe acest continent; ele apar cu totul ocazional numai pe vârfurile cele mai înalte din Alpii Australieni şi în Tasmania. Caracteristicile climatice extreme determină apariţia averselor violente în zonele aride interioare şi zonele nord - estice şi nord vestice; de asemeni, ele provoacă adesea secete îndelungate. Regimul temperaturilor, dar mai ales al precipitaţiilor, determină apariţia la nivel continental a zonelor climatice: a) Zona climatului subecuatorial musonic cuprinde nordul australian (peninsula Arnhem, ţărmurile golfului Carpentaria şi peninsula York). Se caracterizează prin ploi abundente de vară (ianuarie-februarie), mai ales în peninsulele Arnhem şi York, cu un sezon ploios ce durează cinci-şase luni. Iarna (iulie - august) se înregistrează o scădere puternică a precipitaţiilor (sub 10 % din totalul anual) iar temperaturile devin mai moderate. b) Zona climatului tropical cuprinde o fâşie de-a lungul tropicului, aproximativ între 20- 330C latitudine sudică. Sunt individualizate distinct două subregiuni: tropical-uscată, deşertică, aflată în interiorul continentului şi tropical-umedă, ce se suprapune cordilierei şi câmpiilor litorale pacifice. Subregiunea tropical uscată se caracterizează prin precipitaţii reduse, care cad adesea în regim torenţial şi temperaturi ridicate tot timpul anului. Subregiunea tropical-umedă beneficiază de precipitaţii abundente mai ales vara (aduse de masele de aer pacifice - peste 1000 mm/an) şi de temperaturi ridicate, care scad însă de la nord la sud.
159

c) Zona climatului subtropical (de tip mediteranean) se suprapune pe două mici zone din extremităţile de sud - vest şi sud - est ale continentului. În sud - vest ( zona oraşului Perth), ploile cad mai ales iarna, aduse de vânturile de vest (scad de la peste 1000 mm/an pe litoral la 500 mm/spre interior), iar temperaturile sunt moderate de prezenţa oceanului. În zona de sud - est (între Adelaide, Melbourne şi Sidney), cantitatea de precipitaţii scade de la nord (1100 mm/an) la sud (650 mm/an). Temperaturile şi amplitudinea lor sunt moderate de influenţa oceanică. d) Climatul temperat - oceanic este caracteristic insulei Tasmania, cu uşoare nuanţe subtropicale în nord şi montane pe culmile cele mai înalte, unde stratul de zăpadă poate persista până la patru luni. Temperaturile sunt în general pozitive tot timpul anului, cu excepţia munţilor înalţi; precipitaţii foarte bogate (peste 2000 mm/an) sunt aduse de vânturile de vest pe coastele expuse frontal circulaţiei şi scad până la 600 mm/an în est. Hidrografia Cu excepţia Antarcticii, Australia este continentul cu cea mai scăzută densitate a reţelei hidrografice de pe Terra. Întinse suprafeţe din continent (mai ales cele interioare) sunt lipsite de artere hidrografice (areice) - zona deşerturilor interioare şi litoralul sud-vestic. Altă categorie o constituie imensele bazine închise, fără scurgere la ocean (endoreice) - ocupă cca. 60 % din suprafaţa continentului, în centru şi vest. În zonele depresionare s-au cantonat lacuri sărate cu suprafaţă variabilă, în funcţie de sezon: L. Eyre (8.000 km2), Gairdner (7.500 km2), Torrens (5.700 km2), Amadeus (8.500 km2). Ariile endoreice sunt traversate de numeroase văi secate („creek uri“), formate în perioade geologice anterioare mai bogate în precipitaţii Finke, Eyre, Diamantina, Cooper, care au bazine hidrografice extinse. Regiunile care au bazine hidrografice cu caracter exoreic sunt cele din nord (râuri scurte, cu debite bogate în sezonul ploios - Fitzroy, Victoria, Flinders), est (râuri scurte, ce izvorăsc din Cordiliera Australiană, cu debite bogate tot anul) şi sud - est. În regiunea sud – estică s-a individualizat şi cel mai mare bazin hidrografic exoreic, sistemul Murray - Darling.
160

Apele subterane au caracter artezian pe mari suprafeţe în jumătatea estică a Australiei; unele apar la suprafaţă mineralizate sau termale. Apele subterane potabile sunt intens folosite, mai ales în agricultură. Solurile au aceiaşi distribuţie concentrică ca şi regiunile climatice. În regiunile interioare, sunt soluri de deşert şi semideşert, puţin dezvoltate, nisipoase şi chiar mobile; spre exterior apar solurile brune şi cenuşii, care au o fertilitate scăzută, numai în condiţii de irigare. În interior, datorită climatului, apar şi solurile sărăturoase. În sud - vest şi în est, la marginea interioară a Cordilierei, s-au format soluri de savană şi stepă (tipuri asemănătoare cu terra rossa şi cernoziomurile, acestea din urmă foarte fertile). Soluri de pădure umedă sunt dezvoltate pe coasta de est şi nord. Solurile roşii de savană şi pădure xerofitică sunt dezvoltate pe mari suprafeţe în nordul şi nord - estul Australiei. Vegetaţia - în strânsă legătură cu tipurile de climat şi soluri, biomurile au o repartiţie concentrică. Trăsături esenţiale ale vegetaţiei sunt arhaismul şi endemismul, datorate izolării îndelungate a continentului şi evoluţiei pe o perioadă mare în regim climatic tropical. Australia, inclusiv Tasmania şi insulele din sud, fac parte din regiunea floristică australiană. Pădurile tropicale umede şi musonice - întâlnite în regiunile de coastă nordice, sunt completate pe întinse zone de către vegetaţia de mangrove. Pădurea este etajată, cu palmieri, bambuşi, ferigi, ficuşi, rododendroni, liane şi numeroase orhidee. Pădurea subtropicală şi temperată umedă - se dezvoltă pe coasta de est şi în arealul Cordilierei, precum şi în Tasmania. Predomină speciile de eucalipt şi acacii. Spre interior, apar pâlcuri de pădure intercalate cu ierburi de savană. Savana australiană are o largă dezvoltare în câmpiile estice interioare, dar şi în regiunile litorale sudice. Aspectul covorului vegetal diferă foarte mult în funcţie de sezon; în anotimpul umed este aproape continuu, cu o mare varietate floristică, predomină gramineele şi arbori puţin înalţi din familia eucalipţilor şi acaciilor; în sezonul secetos, pe mari întinderi vegetaţia se usucă, stratul erbaceu dispărând aproape complet. Stepa australiană este formată din ierburi scunde, xerofite, dar mai ales din mărăcinişuri dese şi arbuşti. Denumirea acestei vegetaţii specifice este de scrub. Subtipuri sunt Malle (cu eucalipţi pitici, în sud-est şi nordvestul continentului), Mulga (cu acacii spinoase, în regiunile montane
161

interioare) şi Brigalow (acacii spinoase şi ierburi, în bazinele interioare Cooper - Diamantina). Local, apar specii halofile - Artiplex, Drosera, pe marginile lacurilor sărate (Eyre, Amadeus, Torrens). Vegetaţia de semideşert - ierburi şi tufişuri xerofite (spinifex), cu mare răspândire în Podişul Australiei de Vest şi estul Marii Câmpii. În zonele deşertice interioare, vegetaţia lipseşte aproape complet, cu excepţia câtorva ierburi şi tufişuri foarte bine adaptate. VI.2. REGIUNI GEOECONOMICE Australia de Sud - Est – regiune situată pe coasta de est şi sud – est a continentului, între oraşele Brisbane şi Adelaide. Regiunea este bine populată (50 - 100 loc./km2), în contrast cu restul Australiei. Cele mai mari concentrări ale populaţiei (5000 - 8000 loc./km2) sunt în jurul marilor oraşe - porturi (Brisbane 1,7 mil.loc., Sidney 4,3 mil., Melbourne 3,6 mil., Adelaide 1,2 mil.), cu o pondere de peste 80% din populaţia totală a ţării. Resursele de subsol bogate (huilă, fier, bauxită, plumb, zinc, aur, diamante etc) favorizează a activitate economică intensă, atât pe plan local cât şi pentru exporturi. Legat de resurse, ramurile industriale cele mai active sunt cele extractive, energetică, metalurgică şi chimică. Construcţiile de maşini asigură în primul rând echipamentele necesare industriei extractive, agriculturii şi transporturilor navale. Agricultura este foarte diversificată, de la ferme extensive în interior, susţinute cu irigaţii, la o agricultură periurbană intensivă în marile arii metropolitane. Reţeaua de transporturi este bine dezvoltată şi organizată, acoperind necesarul unei suprafeţe foarte întinse. Mari magistrale rutiere şi feroviare leagă centrele nordice de cele din extremitatea sudică a acestei regiuni. Mari porturi sunt Sydney, Newcastle şi Melbourne, specializate în exportul de materii prime şi produse agricole. Australia de Sud-Vest Regiune urban - industrială secundară, dar cu un rol strategic bine definit în cadrul Australiei. Metropola regională este oraşul - port Perth, situat în sud-vestul Australiei, capitală a statului Australia de Vest (1,5 mil.loc., 2006).
162

BIBLIOGRAFIE

Aur N., Gherasim C.C. (2002), Geografie economică mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Aur N., Andrei Mădălina, Gherasim C.C. (2003), Geografie economică şi politică universală,, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Caloianu N., Gârbacea V., Hârjoabă I., Iancu Silvia, Marin I. (1982), Geografia continentelor: Europa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Butland G., (1992), North and Latin America; A regional geography, London. Caloianu N., Gârbacea V., Marin I., Rădulescu I., (1980), Geografia continentelor: Asia, Australia, Antarctica, Oceania, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Călinescu R., Bunescu A., Pătroescu M, (1972), Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Gottman J., (1991), Megaloppolis, Oxford Press. Harm T., Blij D.C, Nüler P., (1988), Geography - regions and concepts, New York, Brisbane, Toronto. Lester R., Brown, (coordonator) (1998), Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti. Lester R., Brown, Lenssen N, Kane H, (1996), Semne vitale. Tendinţe care ne modelează viitorul, Editura Tehnică, Bucureşti. Marin I. (1995), Continente, Geografie Regională, Editura Universităţii din Bucureşti. Marin I, Marin M., Mocanu N., (1999), SUA – geografie fizică, umană şi economică, Editura Universitară, Bucureşti. Marin M., Gherasim C. (2002), Probleme speciale de geografie regională, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Saulea, Emilia (1967), Geologie istorică, Editura Universităţii din Bucureşti. xxx(1991), Geography of North America, New York, xxx(1990), U.S.A. Geographical Society, Washington. xxx(1991), L’Asie du Sud-Est, l’Oceanie et l’Antarctique, Editura France Loisir. 163

Tehnoredactor: Coperta:

Laurenţiu Cozma TUDOSE Cornelia PRODAN

Bun de tipar: 4.05.2007; Coli tipar: 10,25 Format: 16/61×86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, sector 6, Telefon / Fax. 444.20.91 www. SpiruHaret.ro

164

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->