Sunteți pe pagina 1din 1

Frica. Frica de frica. Speriat de sentimente. Scarbit de umanitate. Am invatat sa nu-mi mai pese.

Am invatat ca oricat as incerca sa schimb oamenii, schema nu merge. Nu sunt corect, chiar nu sunt. Pentru ca sunt oameni care tin la mine, si ma iubesc, dar nu le pot spune acelasi lucru, pentru ca sunt atatia oameni pe care i-am respectat si i-am iubit si sentimentele lor nu erau aceleasi. Ma simt gol, de gheata, indiferent, inexistent. Nu am niciun fel de pofta de viata, pentru ca sunt doar cateva persoane cu care merita sa mi-o petrec, si imi doresc sa nu cad in dizgratie, cum au cazut atatia. Am invatat in varianta dura sa nu pun suflet, sa joc doar la sigur, sa nu ma indepartez de calea mea. Ma sperie faptul ca sunt cateva persoane care imi pot vedea slabiciunea in ochi. Ma sperie faptul ca exista oameni care ma pot citi, care ma cunosc atat de bine. Ma sperie faptul ca pot plange pentru acelasi lucru de atatea ori. Mi-e frica de ce pot pati daca redevin cel ce eram acum cateva luniacum nu sunt nimic altceva decat ce am fost, acum 1 an. Indiferent. Nimic mai mult, si nu fata de sentimentele celorlalti, ci fata de ale mele. Nu mai simt nimic, dar asta nu inseamna ca nu doare. Nu imi pasa ce se spune, atata timp cat nu-mi place, dar asta nu inseamna ca nu aud. Nu imi exprim sentimentele, dar asta nu inseamna ca nu le am. Nu raspund cand ma chemi, dar asta nu inseamna ca nu vreau. Frica asta, frica de frica insasi, ma face slab. Spun ca nu am nevoie de nimeni, pentru ca mi-e frica sa nu-i trag si pe cei care-mi intind o mana. Spun ca nu imi pasa, dar de fapt imi pasa. Nu e ca si cum as minti, pur si simplu, evit sa spun adevaruri care ma rod. Nu e ca si cum nu mi-ar pasa, evit doar durerea