Sunteți pe pagina 1din 3

ESEU

Viziunea batranului dascal

Raporturile omului de geniu cu societatea, diferentele dintre omul superior si omul obisnuit au fost preluate de Eminescu dintr-un studiu al lui Schopenhauer si dezvoltate intr-o maniera proprie, bazata si pe alte lecturi din filozofia indiana si chiar din intelepciunea poporului romanesc. Tema centrala a scrisorilor ale lui M. Eminescueste conditia geniului, raporturile sale cu timpul si cu societatea in care traieste, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile.

In"Scrisoarea I",geniul este intruchipat de savant, in ipostaza batranului dascal opera fiind o satira la adresa fiintei mediocre,situate in antiteza cu geniul. Poemul este alcatuit din meditatia batranului dascal asupra nasterii si disparitiei lumii. Atentia este dirijataasupra batranului dascal, caruia poetul ii realizeaza un portret bazat pe principiul aparentelor inselatoare fiind construit, in spirit romantic, prin antiteza dintre conditia lumeasca si cea spirituala: un dascal batran, uscativ, garbovit, invesmantat in haine vechi (haina roasa-n coate, halatul vechi), dar care a patruns tainele universului: Universul fara margini e in degetul lui mic. Mintea geniala a acestuia poate "privii" si in viitor ducandu-lcu "mii de veacuri inainte", insa, acest savant izolat de lume si condamnat la o existenta mizera mediteaza asupra nasterii si stingerii lumii, reflectia sa constituind cel de-al doilea tablou al primei parti din Scrisoarea I si partea cea mai insemnata a poeziei Poetul explica universul ca pe o dorinta trecatoare, ca pe un vis al eternitatii: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric." Dinperspectiva batranului dascal Eminescu infatiseaza in tablou o cosmogonie (teorie despre nasterea, evolutia si posibilul sfarsit al spatiului cosmic), in aceasta secventa valorificand informatii din diverse domenii ale cunoasterii(filozofie, astronomie, fizica, religie,literatura universala). In viziune eminesciana, lumea s-a nascut din haosul primordial, printr-un accident mecanicnucleul intim al universului fiind un dor nemarginit.

Aici apare si tabloul Genezei, care transmit e conceptia lui Eminescu despre sensul universului. Tabloul cosmogonic incepe cu prezentarea haosului initial ,de dinaintea genezei, imaginat de Eminescu prin alaturarea fantastica a absentelor(" La inceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta"),situatie realizata stilistic prin alaturarea unor secvente antitetice(fiinta/nefiinta ; nu sascundea/era ascuns etc). Nefiinta este o metafora a transcendentei, o redefinire criptica a dumnezeirii, dar si o expresie generica a ceea ce se afla mai presus de materia ordonata a lumii. Daca universul intreg nu reprezinta decat clipa suspendata, nefiinta este ceea ce se afla dincolo de timp. In lumea guvernata de istorie, oamenii nu sunt decat efemeride si parti neinsemnate ale aceleiasi materii: Unul e in toti tot astfel precum una e in toate. Meditatia batranului dascal capata sens filozofic, deoarece, dincolo de viziunea cosmologica, se afla reflectii asupra efemeritatii fiintei si a zadarniciei lui. Haosul inviziunea lui Eminescu este definit printr-o serie de sintagme (prapastie,genune,noian intins de ape)care ne plaseaza mai degraba in nedefint, in invizibil ("era un intuneric ca o mare fara raza"),lipsit de viata si vointa , fara constiinta de sine (n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa") dominata de nemiscare absoluta(" si in sine impacata stapanea eterna pace"). In realizarea acestui tablou Eminescu valorifica informatii din opera lui Kant, Schopenhauer, din mituri grecesti si crestine, dar mai ales din vechile scrieri indiene, in special din Rig-Veda(" Nu era fiinta,nu era nici nefiinta atunci. Nu era nici spatiul, nici dincolo cerul"). Satira debuteaza cu o invocatie catre luna, astrul tutelar al romanticilor, invocatia catre luna are functia de a sublinia caracterul revelator al meditatiei artistice; satira nu este, pur si simplu, rodul unei nemultumiri, ci vine dintr-un gand rasarit sub impulsul lunii.("Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie "), Alaturi de motivul lunii, in aceasta secventa apare si motivul timpului, bivalent, vazut atat in durata sa universala ("Din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate"), dar si particulara sau individuala, masurabila cu ajutorul ceasornicului("Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare") .Oprindu-se asupra identitatii diferite a oamenilor, luna mediteaza asupra conditiei si preocuparilor noastre rege, sarac, negustor), ajungand la concluzia trista a identitatii tuturor in (fata mortii, indiferent de destinul harazit, idee preluata de Eminescu de la Schopenhauer ("Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii"). Transferand imaginea in propria-i imaginatie, poetul infatiseaza intr-un grandios poem figuri variate ale existentei intre acestea se afla si batranul dascal, care si-a dedicat viata cunoasterii. El traieste auster, dar are multumirea de a fi deslusit taina lumii. Mediteaza asupra Genezei si asupra Apocalipsei. Pentru el, universul s-a nascut printr-un accident mecanic. Respectiv, din materia nediferentiata a inceputurilor s-a desfacut un punct, care a devenit independent prin

miscare. Universul capata forta sub imperiul acestui punct, dupa cum reintrarea lumii in bezna primordiala inseamna revenirea timpului la conditia sa eterna, iesirea lui de sub limitele trecatoare si pierderea identitatii incredintat ca aceasta idee il va face nemuritor, savantul spera intr-o glorie postuma. Lumina selenara deschide poarta-ntrarii din propia-i lume, legata insesizabil de memoria generala: noapte amintirii. Sub impresia luminii de luna, eul liric are revelatia ca oamenii sunt egali doar in fata lunii si a mortii. Tabloul general este alcatuit din tipologii diverse: regele, saracul, narcisistul, filozoful, negustorul si savantul. In haosul primordial si in perfecta lui omogenitate, gratie unui primum movens , se stabileste un raport intre doi termeni (muma si Tatal) . Elementele se desprind din nebuloasa primara, atrase in viata de un dor nemarginit care este - in termeni schopenhaurieni - vointa de a trai- , necurmata aspiratie prin care lumea se perpetueaza. Moartea soarelui inseamna disparitia lumii si reinstaurarea haosului de la inceputuri, cosmosul isi pierde ordinea si arminia si recade in noaptea nefiintei , peste care se lasa eterna pace de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, cacidupa Apocalipsa este posibila o noua Geneza. In secventa urmatoare poetul introduce un pasaj satiric, prin care , in opozitie cu macrocosmosul, lumea oamenilor este infatisata la dimensiuni " microscopice", oamenii sunt considerati "muste de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul" Satira persifleaza conditia geniului neinteles si neapreciat in lume. Sub impresia luminii de luna, eul liric are revelatia ca in lume exista doua repere sigure: luna si moartea. Satira se incheie cu acelasi elogiu adus lunii, care stapaneste intreaga lume, conoteaza ideea obsesiva din scrierile lui Eminescu, anume ca geniul este neinteles si incapabil sa-si imagineze micimea lumii si, prin aceasta, reconfirma zadarnicia oricarui gand. Nu doar visele dascalului se spulbera, dar si idealurile regilor: Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarana se depune./Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri / Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri... Sinecdota (patru scanduri), chiar daca retuseaza imaginea sicriului, nu atenueaza sensul dureros al limitei omenesti. Poezia se incheie cu aceeasi invocatie catre luna, situata ca reper intr-o lume trecatoare. Motivul lunii accentueaza latura meditativa a satirei si sensul filozofic al discursului persiflant pe care eul liric il indreapta impotriva fiintei si a destinului general